Aceste rânduri,scrise cu voia Domnului,au menirea ca două Boabe,unice

în felul lor, să nu aibă soarta tristă a altor bobiţe,bătute de vitregiile

vieţii,aruncate în vânturi , furtuni şi alte evenimente care să le separe drumurile
sau interesele atât de mult încât să uite că,odată, au fost două bobiţe care erau
aşezate în centrul unui univers, micuţ dar fericit,în care ploaia sau furtuna nu
aveau ce căuta.

Două boabe,răsărite într-un spic,care la rândul său a fost zămislit din alte
boabe, în alte condiţii etc…

Povestea lor, a acestor două bobiţe,poate fi înţeleasă doar de cei în

cauză.

Alţii de vor să o citească,nu le interzice nimeni dar e posibil ca multe

lucruri să pară de neânţeles aşa că decizia le aparţine.

Bobul, apare într-o primăvară târzie dar cu speranţe multe, când cucul
începuse să cânte dar firul ierbii era încă sub zăpadă.

Boaba, mai dornică de căldură, se iveşte într-o seară toridă de vară, când
florile par a fi cucerit lumea şi când soarele dezmiardă şi cel mai tainic colţ al
naturii.

Povestea lor rămâne pagini de istorie trăită şi de acum şi scrisă!

Trece vremea prea uşor şi iute ca gândul şi după multă trudă, bobiţele se
coc şi-şi iau rulul prea în serios, făcând ca spicul să se lase scuturat…şi gol!

Ele devin la rândul lor purtătoare de speranţe, iluzii..şi bobiţe!Şi acum apare o
întrebare:drept e să se întâmple aşa?Drept e ca, după ce rândunica şi
rândunelul ei să-şi crească, cum pot, puişorii-cu multă trudă dar şi cu multă grjă
şi teamă , după ce îi învaţă să zboare, mai apoi să nu se mai întâlnească sau ,
mai trist, nici să nu se mai cunoască? Sau, poate cine ştie ce-o mai fi şi cu ale
rândunele?!

Dar, de ce să gândim la rândunele că, toate au aceeaşi soartă; căprioara când

se aruncă înaintea lupului pentru a-şi salva puiul sau câte alte exemple nu sunt
cunoscute.Şi puiul ,ca şi ceilalţi pui, se duc şi…duşi au fost.
 Norocul că puişorii după ce-şi iau zborul şi rămân singurei nu-şi pun
atâtea probleme şi atâtea întrebări, altfel ,viaţa ar fi cu totul alta…şi poate nici
aşa nu ar fi bine! Poate ,astfel de puişori, nu ar mai creşte sau nu ar mai dori să
fie şi ei la rândul lor părinţi. Că e tare greu,dacă eşti realist şi laşi la o parte
toată teoria,poţi accepta că uneori e frumos,…,dar e tare greu.

Accept ce-mi spune unul din puii mei,că trebuie să fiu mândru de ce am
realizat…şi pace. Dar nu e aşa de uşor…

N-aşi vrea să fiu rău, dar roata se învârteşte şi el la rândul său va avea să
se convingă