Timpul căzuse tăcut dar tiranic asupra acestor locuri, ca o ploaie silenţioasă de

praf, instăurând o linişte de cavou peste oraşul lui Will. De la holul blocului, prin
apartamentul lui, până pe străzi, o pace ieşită la vânătoare de suflete pândea cu
răbdarea infinitului o pradă sau un cobai care să poarte semnul experimentelor
sale, semnătura unui geniu fracturat în propria-i fiinţă.

Tăcere. Will se privi în oglindă, aşteptându-şi oaspetele. Ştia că o să vină, îl

simţea în oase, în sânge, în fiecare terminaţie nervoasă care fremăta de emoţie.
Întotdeauna, Domnul Modesto se lăsa aşteptat, poate ca să mărească impactul
sosirii lui. Se ştiau de multă vreme. Domnul Modesto l-a scos pe Will din orfelinat, i-a
făcut rost de apartament, a liniştit întrebările... Domnul Modesto i-a construit, în linii
mari, viaţa. „Personal Jesus”, ascultă Will în timp ce-şi aprindea o ţigare. „Personal
Jesus”, uitându-se pe geam la un oraş decadent. Personal Jesus, într-un orfelinat,
Personal Jesus, aranjând cu proprietarul apartementului, Personal Jesus, la uşă.

Arăta ca întotdeauna, un costum bine pus la punct, o faţă plinp de cicatrici,

nonşalante mâini în buzunare. Intrase fără să facă un zgomot, ca de obicei. Avea şi
el neajunsurile lui. Oricine le are. Avea vicii, oricine le are. Will se lăsă pe spate,
dădu bună ziua.

Modesto ieşi pe holul dărăpănat al unui bloc de apartamente. Senzaţia de pace

dispărea treptat, Modesto confundându-se cu ea, o picătură de apă într-un ocean
verde-smarald al plictiselii burgheze decandente, fecundă cu nebunia unei lumi care
urlă în linişte, ecourile ricoşate din pereţii prăpastiei provenind din incapacitatea de
a găsi o scăpare. Modesto ieşi în noaptea iluminată fad a oraşului, zânbind. Căuta.

Fără cuvinte. Toţi mergeau pe stradă, vectori trasaţi de o forţă incomprehensibilă

pentru Domnul Modesto. Asta îl enerva. Mergeau către o destinaţie apropiată,
consumaţi de anacronicele lor preocupări lumeşti. Nici un pic de respect pentru arta
necunoscută a lui Modesto. Zâmbind, îşi continuă căutarea de materiale.

Când vorbea despre el, Modesto se referea la un scupltor al reacţiei. O infinitate

de reflexe îi ocupau timpul, apoi memoria lor, o poză de polaroid aruncată într-o
baltă de pe marginea drumului, continuând să se afişeze însă trecătorilor, oamenilor
albaştri care îl căutau. La un colţ de stradă, Modesto văzu o masă numai bună de
lucru. Se întoarse să îşi ia maşina, nepăsător. Întotdeauna se găseşte câte un
material bun de lucru.

Întorcându-se, sui halca în maşină, şi conduse. Conduse departe, către un loc în

care să poate găsi puţină relaxare, dincolo de oraşul înnegrit de fum, dincolo de
droguri şi de femeile ieftine. Conduse nerăbdător. O umbră de albastru îi urmărea
paşii.

Opri lângă atelier, acel spaţiu necunoscut de la marginea orşului, ascuns chiar
sub nasurile câinilor care nu-l puteau înţelege pe Modesto şi a sa artă. Materialul
docil, pregătit de cum se suise în maşină pentru drum, acum redevenea bun de
practică. Prostituata speriată se trezi legată de scaun. Era cel mai nou scrificiu adus
de Modesto muzei lui, a cincisprezecea victimă dintr-un şir sângeros. Modesto nu se
grăbi pregătindu-şi uneltele. Nu avea de ce. Ar fi distrus ceremonialul.

Se bucură de fiecare incizie, de frica pe care o gustă, rânjind sarcastic la adresa

ignorantei din faţa lui, biată copilă necunoscătuoare a lucrurilor inefabile în care
Modesto trăia de sute de ani. Savură eliberarea din vene a sângelui aruncat afară
de presiunea caracteristică corpului uman, costumul bine pus la punct devenind din
ce în ce mai dezordonat, un amânunt neimportant. Transformă fiecare reacţie a
nervilor într-o formă de artă, fiecare zbatere într-un fandango. Luna ilumina vag
spaţiul lui Modesto. Cu câteva clipe înainte ca jocul lui Modesto cu nervii,
tendoanele şi tresăririle, acum fine, ale muşchilor fetei să fi încetat, umbra albastră,
acum multiplicată de zeci de ori, dădu uşa de perete. După două avertizări şi
tentativa lui Modesto de fugă, Will se trezi pe jos.

Era într-o magazie de la marginea oraşului, un depozit de costume unde Modesto

îl aduse o dată să îi arate scuplturile sale. Nu întelegea de ce e pe jos, de ce îi era
frig şi de ce scuipa sânge pe gură. Nu a înţeles nici până în clipa morţii, câteva
momente mai târziu.