Europa noastră

Extinderea şi unificarea europeană sînt departe de a fi un fapt împlinit. Lucrurile

sînt încă în plină desfăşurare şi, deşi putem risca un pronostic sau altul, e imposibil
să anticipăm perspectivele, ritmul şi detaliile evoluţiilor viitoare. Nu ştim cînd vom
putea vorbi de un proces încheiat, cum va arăta, în final, Europa Unită, nu ştim nici
măcar - dacă sîntem eurosceptici - în ce măsură proiectul Europei Unite e unul cu
adevărat realizabil, în termenii în care a fost conceput.

Vă propun totuşi să facem un experiment mental. Să zicem că sîntem la sfîrşitul

acestui proiect. Să ne închipuim că speranţele noastre cele mai îndrăzneţe s-au
împlinit: s-a atins un nivel înalt şi omogen al bunăstării în toate statele membre,
drepturile omului sînt pretutindeni regula vieţii zilnice, economia de piaţă a atins
un nivel funcţional pe întreg continentul, legislaţia, administraţia, finanţele sînt în
perfectă coordonare. Să ne imaginăm, cu alte cuvinte, că sîntem deja locuitorii
propriei noastre utopii. Ei bine, dacă nu vom fi cuprinşi de dulcea somnolenţă a
scopului atins, dacă nu ne vom mulţumi să savurăm, suficienţi, beneficiile unei
vieţi confortabile, va trebui să ne punem noi întrebări: "ce urmează?", "ce vom face
de-aici înainte?", "ne-am străduit să atingem această ţintă, ca să ce?".

Pentru că, în definitiv, toate comodităţile pomenite adineauri nu sînt decît condiţii
optime de subzistenţă, premise ale unei vieţi civilizate. Ele nu pot fi însă substanţă,
conţinut de viaţă. Şi traiul bun, şi respectul celuilalt, şi acceptarea diferenţei, şi
eficienţa instituţiilor constituie laolaltă ambianţa normalităţii, decorul legitim şi
necesar al oricărui proiect existenţial. Altfel spus, ele sînt "materie primă",
elemente de context. Întrebarea care se pune e, însă, ce text vom înscrie în
contextul acesta? Cum vom prelucra, în plan individual şi comunitar, beneficiile
unei organizări favorabile? Ajungem, astfel, la problema valorilor. Problema
valorilor se pune, de obicei, în mod acut, atunci cînd, avînd tot ce-ţi trebuie, simţi
că-ţi mai lipseşte ceva, sau atunci cînd, nemaiavînd nimic, simţi că ai, încă,
esenţialul: o orientare, un set de repere, un sens.

Reflectează Uniunea Europeană la valorile ei de azi şi, mai ales, de mîine? În ce

mă priveşte, aş risca să răspund că nu. Urgentă a fost - şi este - obţinerea unei
unificări instituţionale cît mai rapide şi mai eficiente. Urgentă a fost lărgirea şi
administrarea ei, stabilirea regulilor, crearea contextului. "Textul", substanţa vitală,
interogaţia şi discursul despre valori au rămas în fază retoric-ornamentală sau au
fost, deocamdată, puse între paranteze.
În ultimii ani, am fost mereu întrebat cu ce contribuţie ar putea veni Estul european
în marea familie continentală. Răspunsul meu este următorul: venim cu un fel de
oboseală post-hibernală şi cu cîteva defecte convertibile în beneficii. Nu toată
oboseala noastră e cuminte şi nu toate defectele noastre se pot valorifica pozitiv.
Dar există oboseli şi defecte care favorizează interogativitatea şi ajută la
identificarea răspunsurilor. Mulţi dintre noi iubim Europa fără iluzii, fără
eurocentrism, fără euforii de paradă.

O iubim cu melancolia marginalităţii şi nu-i cerem să semene cu Paradisul. Sigur

că sperăm într-o soartă mai bună odată acceptaţi în club, dar ştim, deopotrivă, că
problemele noastre nu se vor dizolva ca prin farmec înlăuntrul noii birocraţii.
Sîntem pregătiţi, cu alte cuvinte, să atenuăm un pic triumfalismul de care retorica
lărgirii şi a unificării europene se lasă, din cînd în cînd, deformate. Viitorul imediat
nu va fi roz şi surîzător. Vom crea probleme. Vom produce oarecare dezordine şi
vom întîrzia, inevitabil, marşul democraţiilor consolidate spre orizont. Îmi fac însă
iluzia că, în momente de precipitare istorică, într-o lume ameninţată de grabă şi
standardizare, un episod de răgaz reflexiv poate fi salvator.

Ţările Europei de sud-est ar putea aduce în omogenitatea Europei Unite o breşă

fertilă de imprecizie şi reevaluare. Am putea fi "întîrzietorii" necesari, frîna
temporară a exceselor de viteză, sabotorii efectelor de avalanşă. Nu voi intra în
tema complicată - amplu comentată de Carl Schmitt şi de alţii în secolul trecut - a
forţelor care ţin istoria în loc, cînd ea tinde să o ia la vale prea repede. Dar despre
beneficiile unei seminale dezordini, aş putea cita cuvintele lui Michael Portillo,
ministrul britanic al Apărării între 1995 şi 1997: "...Sînt în chip apăsat pentru o
Europă mai puţin ordonată (untidy). Sper ca pe lîngă binele pe care îl poate aduce
noilor democraţii, extinderea să producă şi o Europă mai laxă".

Pentru a atinge un astfel de obiectiv, se poate conta pe noi fără rezerve.