Enigma Otiliei

G. Călinescu

G. Călinescu - personalitate complexă a literaturii române.

S-a afirmat în cultura română, în primul rând ca istoric, critic şi teoretician literar,
dar a scris şi patru romane, dintre care cel mai valoros este Enigma Otiliei.

Concepţia lui G. Călinescu depre roman

În calitate de istoric şi critic literar, G. Călinescu era convins că un cercetaror al

literaturii trebuie să încerce să scrie literatură pentru a o înţelege mai bine. Călinescu a
abordat toate genurile literare, dar cele mai reuşite creaţii literare pe care le-a realizat
sunt romanele.
În romanele sale optează pentru formula realismului balzacian. Consideră că
acest tip de roman corespunde cel mai bine culturii şi civilizaţiei romaneşti din perioada
interbelică. Societatea românească a epocii nu oferă scriitorilor teme, subiecte specifice
romanului modern al secolului XX. Nici publicul cititor nu este destul de rafinat pentru a
recepta adecvat un astfel de roman.

Structura balzaciana a romanului

1. Tematica
Enigma Otiliei pune în evidenţă două teme balzaciene: tema moştenirii, tema
paternităţii – ilustrate în romanele Eugenie Grandet şi Moş Goriot ale scriitorului
francez.
Sunt două teme legate de familia burgheză, de degradarea relaţiilor dintre
membrii familiei şi din societatea burgheză, dominată de obsesia îmbogăţirii.
În Moş Goriot avem povestea unui bătrân burghez care se retrage din afaceri şi îşi
împarte averea celor două fiice. Acestea continuă să-l exploateze şi, în cele din urmă,
când nu mai pot obţine nimic de la el, îl abandonează şi bătrânul moare singur în
mizerie, în podul unei pensiuni.
Asemenea lui Moş Goriot, Costache Giurghiuveanu va fi în cele din urmă o victimă
a propriei averi. Este pândit de rude şi moare în momentul în care se vede prădat de
Stanica Raţiu. (tema moştenirii).
În romanul Eugenie Grandet, bătrânul Felix Grandet este întruchiparea avariţiei.
Obsedat de bani, îşi terorizează fiica şi pe patul de moarte. O ameninţă că va da
socoteală de averea lui pe lumea cealaltă.
Tema paternităţii este sugerată de titlul iniţial al romanului: Părinţii Otiliei.
Realităţile prezentate în roman atrag atenţia asupra nuanţei de ironie din acest titlu.
Otilia este de fapt orfană. Deşi toate personajele se interesează într-un fel sau altul de
soarta ei, nici unul nu este un părinte adevărat. Costache Giurgiuveanu îşi iubeşte fiica,
dar mai mult decât pe ea, îşi iubeşte averea. Pascalopol are pentru ea sentimente
amestecate: nu ştie nici el dacă este vorba de afecţiune paternă sau de atracţia
feminităţii. Felix este îndrăgostit de verişoara lui, dar în acelaşi timp, preocupat de
viitorul ei. Aglae apare ca o mamă vitregă, interesată să o înlăture pe Otilia din rândul
moştenitorilor. Până şi Stanica Raţiu se dă drept sfătuitor al fetei, dar atunci când
interesele i se schimbă, o bârfeşte.
Tema parvenirii, un al treilea aspect legat de tematica socială şi de caracterul
realist al romanului, se dezvoltă în jurul prezenţei personajului Stanica Raţiu. Prin
această temă, Călinescu apare ca un continuator al lui Nicolae Filimon. Diferenţa între
Dinu Păturica şi Stanica Raţiu este că primul se îmbogăţeşte prin voinţă şi perseverenţă,
pas cu pas, urmând cu tenacitate un plan bine pus la punct de la început, pe când al
doilea aşteaptă „să dea lovitura”. Ambii se caracterizează însă prin totală lipsă de
scrupule în atingerea scopurilor.
 2. Tehnica descrierii
În romanele lui Balzac, descrierea mediului în care trăiesc personajele este o
tehnică importantă în caracterizarea acestora. Descrierea cu care începe romanul oferă
elemente importante despre statutul social al personajelor şi despre caracterul lor.
Aceleaşi funcţii le are descrierea străzii Antim şi a casei lui Giugiuveanu la începutul
romanului.
Strada este văzută din perspectiva lui Felix, care ajunge în capitală într-o seară
de la începutul lui iulie. Ceea ce vede personajul şi reţine este aspectul „bizar” al străzii,
datorat amestecului de stiluri arhitecturale: frontoane greceşti, ferestre gotice.
Elementele de decor erau făcute din materiale ieftine, astfel încât totul părea o
„caricatură în moloz al unei străzi italice”. Aceste aspecte arată că suntem într-o
societate fără tradiţii şi valori comune, care doreşte să epateze, dar îi lipseşte
rafinamentul şi disponibilitatea de a cheltui pentru a-şi crea un mediu cu adevărat
elegant. În plus, această arhitectură arată lipsa de bun gust, incultura, snobismul, şi
kitschul [amestec nepotrivit de stiluri, ceea ce încearcă să imite originalul].
Casa lui Costache Giurgiuveanu are trăsăturile prezentate mai sus: amestecul de
stiluri, (frontoane greceşti, rozeta gotică) decoraţiuni ieftine făcute din var şi ipsos. Se
insită mult asupra aspectului dezolant: zidăria crăpată, grilajul ruginit, praful „străvechi”
de pe geamurile uşii.
Interiorul, ca şi exteriorul, este disproporţionat, decoraţiunile sunt prost lucrate,
totul arată dezolant: scara scârţâie, clopţelul „schelălăie”. Toate acestea dau o puternică
impresie de mediu ostil şi sugerează lipsa de gust., incultura şi zgârcenia proprietarului.
Alte două personaje, Otilia şi Pascalopol sunt caracterizate prin aceeaşi tehnică.
Camera Otiliei, are un aer de eleganţă dat de mobila veche; dezordinea generală
poate sugera caracterul nonconformist al tinerei; amestecul de dantele, panglici şi
obiecte de toaletă arată cochetăria; partiturile de pian, cărţile în franceză şi în germană
sugerează că locatara este o tânără inteligenta, cultivată, cu preocupări artistice.
Apartamentul lui Pascalapol, în total contrast cu casa lui Giurgiuveanu, este de
un rafinament desăvârşit: mobila veche şi valoroasă, obiecte de colecţie, culori perfect
asortate, cărţile foarte numeroase sunt închise în dulapuri, ceea ce poate sugera
modestia, discreţia.

3. Tehnica fizionomiei
Prin descrierea înfăţişării şi a vestimentaţiei personajului, autorul sugerează
trăsături importante de caracter.
Costache Giugiuveanu: Înfăţişarea lui se integrează perfect mediului: „omuleţ
subţire şi puţin încovoiat”, ceea ce indică vârsta înaintată; „faţa pătrată” sugerează
obtuzitatea, „buzele galbene” şi dinţii ca nişte aşchii arată lipsa de preocupare pentru
propria imagine, clipirea ochilor care îi dă un aspect de bufniţa şi privirea contrariată la
apariţia lui Felix arata frica de nou, dificultatea de a comunica.
Pascalopol îşi ascunde neajunsurile vârstei prin îmbrăcăminte, „haine de stofă
fină”, este îngrijit şi pedant (tăietura englezească a mustăţii, parfumul discret). Lanţul
greu de aur de la vesta arată că este un om bogat.
Otilia – în total contrast cu Aurica (fata bătrână, preocupată obsesiv de măritiş,
nu ştie să se îngrijească, needucată şi incultă), se remarcă prin naturaleţe,
spontaneitate, fracheţe, asociate cu eleganţă. Cochetăria şi graţia sunt sugerate prin
înfăţişare, vestimentaţie, gesturi. Are un aer misterios prin asocierea feţei măslinii cu
ochii albaştri.

Dincolo de balzacianism
Enigma Otiliei depăşeşte cadrul strict al realismului balzacian.

1. Elemente clasice
Admiraţia lui Călinescu pentru clasicism este recunoscută, el considerând
clasicismul „un mod de a crea durabil şi esenţial”.
Elementele clasice sunt prezente mai ales în construcţia câtorva personaje, care,
asemenea personajelor clasice sunt tipuri morale: Costache Giurgiuveanu - tipul
avarului, care aminteşte de personajele lui Molière; Aglae Tulea - poate fi şi ea
considerate un carcter clasic, conform definiţiei unui personaj din roman, este „baba
absolută, fără cusur în rău”; Aurica - tipul fetei bătrâne.

2. Elemente romantice
Amprenta romantică este dată de cele două personaje, Otilia şi Felix, prin
contrastul lor cu atmosfera generală a lumii în care trăiesc. Câteva episoade legate de
cei doi au un aer romantic, de exemplu vizita la moşia lui Pascalopol, când Felix
contemplă peisajul Bărăganului. Descierea câmpiei este romantică, prin exagerarea
imaginilor (un cal gigantic, un copil cât un ciclop) şi prin impresia regresiunii în timp
„într-o absolută neistoricitate”.

3. Elementele moderne
Ţin de amestecul tehnicilor narative. De exemplu, în prezentarea „asediului” la
care clanul Tulea supune casa lui Giugiuveanu atunci când acesta este bolnav,
naraţiunea se opreşte şi apare o scenă cencepută în maniera teatrului modern al
absurdului: fiecare personaj vorbeşte despre propriile obsesii, replicile nu realizează un
dialog, comunicarea e absentă.

Constructia subiectului

1. Relaţii temporale şi spaţiale

Ancorarea spaţio-temporală este precisă, element caracteristic prozei realiste.
Suntem în anul 1909, într-o seară din iulie, în capitală, pe strada Antim. Cea mai
mare parte din acţiune se petrece în casa lui Giugiuveanu, însă există episoade ce se
petrec în alte medii ale capitalei: universitatea, viaţa mondenă (ceea ce întregeşte
tabloul social al Bucureştiului de la începutul secolului al XX-lea) sau la moşia lui
Pascalopol.

2. Incipit-Final
Incipit (vezi tehnica descrierii), de insitat asupra apariţiei lui Moş Costache.
Finalul îl prezintă din nou pe Felix, trecând pe strada Antim, contemplând acelaşi
peisaj. Câteva detalii ale descrierii de la început sunt reluate, precum şi cuvintele lui Moş
Costache: „Nu stă nimeni aici”, ceea ce dă structurii epice circularitate.

3. Înlănţuire –alternanţă
Faptele sunt prezentate cronologic, decurg unele din altele, în mod cauzal.
Complexitatea acţiunii este dată de împletirea mai multor planuri care prezintă poveştile
mai multor personaje: povestea tristă a bătrânului Giurgiuveanu, povestea enigmatică a
Otiliei, cea a carierei lui Felix şi a îmbogăţirii lui Stanică.

Perspectiva narativă

Avem o naraţiune de tip tradiţional, cu narator omniscient şi omniprezent,

extradiegetic, care narează la persoana a III-a.
Uneori privirea naratorului pare a se ascunde în spatele personajului Felix. Acesta
apare ca personaj martor în unele din secvenţele epice. Totuşi, din spatele acestui
personaj apare ochiul naratorului omniscient, mai ales în momentele în care acesta face
observaţii competente asupra mediului social şi uman; de exemplu atunci când vorbeşte
în termeni tehnici despre arhitectura de pe strada Antim.
În Enigma Otiliei naratorul propune o viziune critică asupra faptelor şi
personajelor. Autorul atrage atenţia asupra decăderii morale a lumii burgheze obsedate
de îmbogăţire, asupra vulgarităţii, lipsei de educaţie şi asupra prostului gust. Prin toate
acestea, realismul lui Călinescu depăşeşte limitele unei viziuni obiective. Critica se
asociază la el cu ironia şi chiar cu detalii groteşti, ceea ce apropie realismul lui Călinescu
de viziunea lui Caragiale asupra societăţii burgheze româneşti.[Vezi mai jos,
caracterizarea lui Giurgiuveanu, 4.]
 Costache Giurgiuveanu – caracterizarea personajului

1. Locul în opera lui G. Călinescu: personaj balzacian sui generis, ilustrând tematica
balzaciană a romanului: paternitatea şi problema moştenirii – aspect prin care aminteşte
de Moş Goriot din romanul cu acelaşi nume – şi avariţia – aspect prin care poate fi
raportat la Felix Grandet, burghezul avar din romanul Eugénie Grandet. Asemănarea cu
acesta din urmă merge în unele privinţe până la detaliu, începând cu ciorapii de lână
purtaţi pe orice vreme de Felix Grandet şi aceia descoperiţi de Otilia sub ghetele pe care
i le scoate tatălui ei vitreg când acesta are primul atac şi până la aparenţa de blândeţe în
comportamentul celor două personaje: „porniri blânde şi molatice în aparenţă” (domnul
Grandet caracterizat de autor), „papa, blând cum e” (Costache Giurgiuveanu
caracterizat de Otilia).

2. Locul personajului în roman:

- personaj central
- argumente pentru care poate fi socotit personaj principal

3. Trăsături, ilustrări, mijloace şi tehnici de caracterizare:

Trăsătura dominantă: avariţia
- sugerată de la început prin tehnica balzaciană a descrierii mediului în care
trăieşte personajul, în speţă a casei al cărei proprietar este [vezi mai sus];
- pusă în evidenţă indirect, prin faptele, deciziile, reacţiile personajului: cere bani
cu împrumut şi nu îi restituie, bolnav fiind parcurge distanţe considerabile de la
o farmacie la alta pentru a economisi 30 de bani; adună materiale de la
demolări pentru a-i construi Otiliei o casă;
- subliniată direct de alte personaje, de exemlu Otilia, care îl caracterizează ca
„om bun”, dar „cam avar” şi vorbeşte despre „zgârcenia bietului papa”, sau
Felix care îl compară cu Aglae spunând că „este tot aşa de avar”.
Dominat de avariţie, personajul depăşeşte limitele moralităţii şi ilustrează în unele
episoade ale romanului fenomenul dezumanizării sub influenţa banului, pus în evidenţă
indirect, prin felul în care îşi escrochează nepotul, luându-i pe ascuns din moştenirea pe
care trebuia să i-o gestioneze sume considerabile pentru cheltuieli imaginare cu
întreţinerea sau punând în socoteala lui la fel de imaginarele sume plătite pe materialele
de la demolări. Şi mai semnificativă este relatarea Otiliei despre soarta mamei lui
Giurgiuveanu deposedată de bunuri şi părăsită pe patul de suferinţă şi a sorei lui,
abandonată într-un ospiciu.
Tot avariţia este la originea comportamentului disimulat al personajului în unele
momente, când începe să se bâlbâie pentru a evita discuţii care nu îi convin pe tema
banilor şi pentru a-şi descuraja interlocutorul care s-ar gândi să aibă vreo pretenţie
financiară.
Asemenea predecesorului său Felix Grandet despre care aflăm: „Domnul Grandet
nu cumpăra niciodată carne sau pâine”, moş Costache cade într-o ridicolă meschinărie
de câte ori trebuie să dea bani pentru aprovizionarea cu alimente sau pentru
cumpărăturile Otiliei.
În linia aceluiaşi personaj balzacian, Costache Giurgiuveanu reprezintă avarul în
ipostază paternă. Dacă Felix Grandet este în stare de gesturi de cruzime faţă de fiica lui,
izolând-o în camera ei şi hrănind-o numai cu pâine şi cu apă după ce află că i-a dat
vărului ei Charles aurul primit cadou de zilele ei de naştere, Giurgiuveanu este pentru
Otilia o prezenţă ocrotitoare, o iubeşte şi îşi exprimă afecţiunea numind-o „fetiţa mea”,
bucurându-se de prezenţa ei: „…o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui
spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”. Este o latură a caracteului său care îl
umanizează. Întreaga lui evoluţie în roman pare determinată de preocuparea pentru
asigurarea viitorului fetei. După ce Stănică îl sperie vorbindu-i despre riscurile
testamentului, Costache se gândeşte la înfiere. O anonimă îl descurajează şi în această
tentativă şi, în cele din urmă, decide să-şi transforme averea imobiliară în bani.
 Din acest moment liniştea existenţei lui este compromisă. Ştie că poate fi oricând
victima agresiunii vânătorilor de moştenire: „Când eşti tânăr, n-ai bani şi când eşti
bătrân, dacă i-ai strâns, te pândesc rudele!”. Într-adevăr, bănuind că ţine banii în casă,
clanul Tulea şi Stănică Raţiu îl supun unui adevărat asediu. În cele din urmă sfârşeşte
datorită mişeliei lui Stănică Raţiu care îi smulge de sub saltea pachetele cu cei două sute
de mii de lei. Nicolae Manolescu vede în ipostaza finală de bolnav neputincios a lui Moş
Costache „o tragică marionetă dezarticulată” sub presiunea agresiunii celor din jur.

4. Relaţia narator – personaj (perspectiva narativă)

Obiectivitatea naratorului realist balzacian face adesea loc în romanul lui G.
Călinescu unei perspective critice: „balzacianismul romanului este, prin excelenţă,
critic” (Nicolae Manolescu). Este vorba despre o critică făcută, la modul caragialesc,
prin comic, ridicol şi grotesc. Această viziune apare şi în construcţia personajului
Costache Giurgiuveanu. Despe el Nicolae Manolescu spune că are relief prin exces:
„Avariţia lui Moş Costache e în afara comunului” şi prin asta personajul devine una din
„caricaturile umanităţii morale”. O scenă semnificativă care îngroaşă pănă la ridicol
tuşele caricaturii personajului este aceea în care, după primul atac, este dezbrăcat de
Otilia. Privirea naratorului dilată detaliile şi nu lipsesc comentariile ironice: ghetele
încovoiate de vechime, ciorapii de lână „de o grosime fabuloasă”, prin care ies degetele
mari „ca două ghemuri de ceară”, nădragii legaţi cu bucăţi de sfoară.

Felix Grandet:
„Veşnic îmbrăcat la fel, cine îl vedea azi îl vedea aşa cum fisese în 1791”
„Domnul Grandet nu cumpăra niciodată carne sau pâine”
„Nu se atingea de nimic al altora, dintr-o neclintită evlavie pentru proprietate”
„…egoismul unui om obişnuit să-şi concentreze simţurile şi asupra singurei fiinţe care
într-adevăr preţuia ceva pentru el, fiica sa Eugénie, singura-i moştenitoare”
Balzac: „Daţi-mi o mănuşă şi vă voi reconstitui personajul”