1

Arta poetică (din latină ars poetica; franceză l’art poétique) ori poetica este un
concept cu caracter normativ, specific esteticii ce desemnează un ansamblu de reguli privind
creaţia poeziei, sau, în general, tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare,
dinspre prozodie, figuri de stil, compoziţie, stilistică –, în funcţie de doctrinele şi dogmele
curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul,
simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.
Prima Artă Poetică a fost semnată de Aristotel, în orizontul anului 330 î. H., axându-se
pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru literaturile
antice – au ca autori pe Horaţiu (Epistola către Pisoni), Quintilian ş.a.
Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament, Rugă de seară,
Incertitudine, Epigraf, Flori de mucigai, Cuvânt, Poetului necunoscut, Horă de poeţi etc.
În fruntea volumului de debut, Cuvinte potrivite, din anul 1927, Tudor Arghezi
plasează cea mai interesantă dintre artele sale poetice, Testament, un poem esenţial pentru
întregul său program estetico-literar. În „deschiderea“ Testamentului arghezian, cartea – ca bun
testamentar transmis fiului – se revelă simbolic în treaptă întru cunoaştere veridică, în prim-
hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» transmise în fiinţa poetului.
Tatăl-poet lasă moştenire fiului nu orice fel de carte, ci cartea-tezaur întru cunoaştere a
neamului său din temelia piramidei sociale, carte oglindind «seara răzvrătită» a strămoşilor ce au
urcat «pe brânci», prin „râpile“ / „gropile adânci“ ale istoriei. Rostul cărţii este clar expus:
„Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară. De aceea,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.” Aici, pentru «urmaşii
stăpâni», nu robi ca până acum, răsar «cuvinte potrivite şi leagăne...», desigur, «din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite». Arta poetică argheziană constă în valorificarea, rafinarea, sublimarea
tuturor elementelor ce intră în sfera realităţii pure, neînfrumuseţate romantic, sămănătorist etc.,
îndeosebi a elementelor ce aparţin apoeticului, urâtului, grotescului, infernalului / monstruosului
etc.:
„Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, /
Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie,
când să-njure.”
Discursul fixează esenţa poeticului, condiţia creatorului, raportul lui cu propria artă şi
cu lumea, speculând asupra tehnicii, materialelor şi practicilor poetice; dincolo de „poezia despre
poezie", textul se construieşte ca o amplă meditaţie asupra destinului colectivităţii, a relaţiei
individualităţii creatoare – artistul – cu naţia, văzută în simultaneitatea generaţiilor ei trecute şi
viitoare, a istoriei colective, ca progresivă înălţare prin cultură. În centrul discursului, vocea
lirică e cea a poetului-bard, conducător al cetăţii şi mediator în relaţia ei cu Dumnezeu şi cu
strămoşii. Toate aceste aspecte orientează, în tradiţie romantică, viziunea despre poezie spre o
dimensiune socială. Metafora centrala a poeziei este cartea, sinonima cu poezia. Ea este unicul
bun lăsat moştenire pentru a-şi îndeplini cu prioritate rolul de liant între generaţii, de la eul
creator la „fiul" căruia îi este destinată şi împreună cu „străbunii" pe care-i eternizează. Opera e
cea care exprima şi construieşte conştiinţa unităţii de neam, sublimată şi spiritualizată prin arta.
Timpul creaţiei, al transmiterii ei testamentare si al istoriei în dubla dimensiune, trecutul şi
viitorul, se comprimă, într-un moment de graţie, acelaşi cu momentul adresării oraculare:
„Nu-ţi voi lasa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte".
Pentru a sublinia valoarea şi, îndeosebi, implicaţiile pe care moştenirea le are asupra
vieţii moştenitorului, poemul stabileşte o succesiune de echivalente ale „cărţii": cartea-treaptă,
cartea-hrisov, cartea –cuvinte potrivite, cartea –dumnezeu de piatră, cartea –rodul durerii de
 2

vecii întregi, cartea – slovă de foc și slovă făurită. Însumate, aceste succesive echivalări dau
definiţia poeziei. Cartea-treaptă este cea care-i va da moştenitorului conştiinţa filiaţiei,
aşezându-l în locul cuvenit, de urmaş al poetului, el însuşi succesor al „străbunilor" asumaţi.
Veriga de legătură între generaţii şi timpuri istorice crescute organic, treapta este, totodată, cea
care înlesneşte urcuşul pe „râpi şi gropi adânci", accelerează progresul şi schimbă suitul pe
brânci în zvelt urcuş. Treapta e, implicit, o amintire a veacurilor grele, a existenţei
îngenuncheate şi împovărate a părinţilor pentru care drumul „prin râpi şi gropi adânci" a
însemnat sacrificiu asumat cu nădejdea spre un viitor mai bun. Ea legitimează existenţa, statutul,
drepturile şi privilegiile moştenitorului, fiind primul lui „hrisov" şi întâiul înscris oficial al naţiei.
Act cu valoare juridică, purtând însemne voievodale, cartea-hrisov îl atestă pe
posesorul ei drept urmaş legitim de creator, cu dreptul asupra numelui si a originii sale şi,
implicit, cu obligaţia de a-şi cinsti înaintaşii. Transferul pronominal, de la „tu" la „voi",
subliniază încărcătura metaforică substantivului „fiu", semn generic pentru posteritate, spre care,
de fapt, se orientează mesajul eului poetic: „Aşeaz-o cu credinţa căpătâi / Ea e hrisovul vostru cel
dintâi, Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine." Superba imagine a poetului –
osuar viu, depozit în care s-au sintetizat şi decantat „străbunii" din „sutele de ani" – sugerează că
moştenirea „cărţii" se va dubla, asigurând, astfel, continuitatea neîntreruptă a „neamului".
Concentrată asupra cărţii transmise, strofa următoare clarifică statutul operei şi pe cel
al artistului, văzut în dimensiuni demiurgice, drept cel ce face poezia însăşi. Cartea trecuta în
proprietatea urmaşului e una întemeietoare in ordine culturală. Anterioare ei sunt sapa, brazda,
plăvanii, sudoarea seculara a muncii brute. Opera, poezia sunt, prin urmare, nu numai produsul
individualităţii creatoare, fruct al artistului singular, ci şi rod al sintezei istorice, salt produs în
urma trudei acumulate prin veacuri şi orientate „obscur" spre un îndepărtat ideal creator. Poezia
va răscumpăra astfel un întreg trecut osândit, îl va eterniza, sublimându-i suferinţa şi truda: „Ca
să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară, / Bătrânii au adunat,
printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu
am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni".
Însemn cu puteri magice, cartea e, totodată, singura capabilă să schimbe condiţia
posesorului ei, făcând din el primul „urmaş stăpân" într-o lunga filiaţie de „robi".
Creaţia artistică va întrebuinţa un material lingvistic vechi, aspru, limba rudimentară a
muncii cotidiene, pe care însă o va şlefui, scoţându-i la lumină potenţialul expresiv: „Din graiul
lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni."
Păstrând nealterată seva primitivă a „graiului", imprecaţia şi forţa lui mobilizatoare, poezia va
îndulci rudimentarul şi va lumina limbajul. Vor rezulta „cuvinte potrivite" – sintagma ce dă titlul
volumului din 1927. Arta versului, văzută de Arghezi drept meşteşug artizanal, înseamnă
selecţie, şlefuire, cântărire a sensurilor, potriveala unor cuvinte scânteietoare, asemenea pietrelor
preţioase. Joc superior, poezia înfrumuseţează tot ce atinge, transfigurează alchimic, după o
formula misterioasă, mizeriile fetide, realităţile insalubre, materiile descompuse. Ea are puterea
de a înnobila, aşadar, nu numai pe fiul-cititor, ci însăşi lumea: „Făcui din zdrenţe muguri si
coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat in miere, / Lăsând întreaga dulcea lui putere. // [...]
Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseţi si preţuri noi." Verbul poetic îşi trage sevele
de pretutindeni, chiar şi cele mai întunecate aspecte ale lumii fiind generatoare de artă. În acest
punct, concepţia argheziană despre poezie se vădeşte tributară poeţilor blestemaţi.
„Cenuşa morţilor", element rezidual, devine, prin poezie, „Dumnezeu de piatră"; prin
carte se eternizează monumental trecutul, se instituie, ca supremă datorie, cultul morţilor.
Poezia este, astfel, un martor înalt, transcendent, ce supraveghează lumea comună şi viaţa trăită.
 3

Ea va păstra permanent două feţe – trecutul şi viitorul, profanul şi sacrul, suferinţa şi

răscumpărarea, efortul şi jocul, frumosul şi urâtul - fiind şi o sinteză a lumii, un punct nodal al
istoriei: „Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale." Prin forţa Verbului
poetic, cartea concentrează şi dă expresie sublimată, muzicală, „durerii surde şi amare", trăite,
dar nerostite vreodată în trecut. Mesajul ei, exprimat de către „o singura vioară", , e un memento
ce pedepseşte „odrasla vie a crimei tuturor" şi, în aceeaşi măsură, eliberează: „Biciul răbdat se-
ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet, pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor. / E-ndreptăţirea
ramurei obscure / Ieşită la lumina din pădure / Şi dând la vârf, ca un ciorchin de negi / Rodul
durerii de vecii întregi". Produs superior al suferinţei însumate în timp, poezia este suferinţa
însăşi. Violenţa ei verbală este un „bici răbdat", întors, la fel de usturător, în mustrarea eternă a
cuvintelor. În egală măsură, versul e un mod de a concilia, aşa cum numai arta o poate face,
contradicţiile existenţei. Poezia, în definiţie argheziană e, concomitent, pedeapsă şi iertare, trecut
şi viitor, robie şi putere, origine joasă şi imperiu aristocrat. „Domniţa" languros întinsă „pe
canapea" şi „robul" scriitor se întâlnesc într-o virtuală confrerie – pacea cărţii, a lecturii ei.
Finalul poemului oferă o nouă definiţie a poeziei, văzute în procesul facerii ei: „Slova
de foc si slova făurită / împărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte."
Sinteză subtilă a harului divin, a inspiraţiei („slova de foc"), şi a artizanalului, a muncii asupra
cuvântului făcută de un poeta artifex („slova făurită"), poezia presupune forjarea la temperaturi
înalte, intr-o inseparabila uniune - „Ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte" – a talentului dăruit şi a
muncii trudnice. Creatorul cărţii nu poate fi decât cel ce încheie filiaţia seculara a robilor,
ultimul dintre cei ce au suferit: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte". După el, fiul cititor va fi
întemeietorul unei dinastii de domni, făcut astfel prin cultură, poezie şi prin jertfa celor de
dinaintea lui.
Expresivitatea poeziei constă în materialitatea imaginilor poetice („ca un ciorchin de
negi”, „se mărită ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte”). Relaţia materie – spirit configurează întreg
discursul liric în două câmpuri semantice dominante: al materiei şi al spiritului. Întreaga structură
poetică este alcătuită prin contopirea miraculoasă dintre aceste două universuri.