Criza din Egipt: între inflaţie demografică şi dobânzile unei amânări

Anonimitatea este încă mai imprevizibilă decât celebritatea. Dacă de a doua bănuim când se
evaporă; despre prima nu putem cunoaşte ce ascunde. Timp de peste 20 de ani mass-media
ne-a zugrăvit Egiptul doar ca expresie culturală şi destinaţie turistică. Astăzi istoria
contemporană se răzbună. Vocea le este oferită şi milioanelor de nefericiţi ai ţării piramidelor.
Actuala criză ne întoarce undeva în anii ’50 când cascada decolonizării, suspiciunea
Războiului Rece şi exerciţiile neo-coloniale intoxicau relaţiile dintre Occident şi lumea arabă.
Intervenţia anglo-franceză din 1955 împotriva lui <b>Nasser</b> pentru <b>canalul
Suez</b> avea raţiuni simetrice faţă de cele de azi: dacă atunci persista teama că Egiptul va
polariza naţionalismul arab şi va duce la pierderea Algeriei, astăzi Tunisia este cea care pare a
fi dat tonul revoltelor cin Cairo şi reverberaţiilor din Orientul Mijlociu. Teama nu este inutilă!
Un Egipt fundamentalist care să flancheze <b>Israelul</b> alături de o <b>Arabie
Saudită</b> ultra-conservatoare, de o Turcie tot mai neo-otomană şi pro-iraniană sau de un
<b>Pakistan</b> ambivalent faţă de terorism nu este un scenariu deloc plăcut.
Evenimentele pe care le vedem astăzi sunt consecinţele instrumentalizării alternative a
secularismului şi islamismului radical de către Occident. Au existat perioada când
naţionalismul arab sau indentitarismul musulman au fost utile unei anumite diplomaţii
(subminarea Imperiului Otoman; a Uniunii Sovietice cu autorul mujahedinilor afgani) şi
perioade termidoriene când statele apusene au încercat să încarcereze extremismul islamic cu
ajutorul unor dictaturi seculare. Ȋnsă negoţul cu scenarii istorice rareori corespunde până la
capăt planurilor celui care le-a iniţiat. Analizele din ultimile zile au pus accent pe schimbarea
orientării Egiptului odată cu posibila venire la putere a <b>Fraţilor Musulmani</b>. Două
sunt cred direcţiile cu care analiza ar trebui completată. Una este balanţa de putere regională
în care este implicată diplomaţia egipteană şi a doua este factorul demografic care pare a fi
luat în calcul doar marginal.

A. la răscrucea a trei continente

Ȋnainte ca Islamul şi decolonizarea să lege <b>Egiptul</b> de Orientul Mijlociu şi, într-un
sens mai larg, global, de capriciile marilor puteri (SUA, URSS, Franţa, Anglia, mai nou
China), <b>Valea Nilului</b> a făcut parte din <b>Africa de Nord</b> şi <b>Estică</b>
timp de milenii. Chiar dacă religia, eşuarea unor state ca <b>Somalia</b> sau terorismul au
completat agenda publică modernă, baza geopoliticii egiptene a fost susţinerea unei diplomaţii

1
care să asigure fluxul neabătut al Nilului. Cel mai lung fluviu din lume, Nilul trece prin 10
state africane şi ocupă circa o treime din cei peste un milion de kilometri pătraţ cât are fosta
ţară a faraonilor. Fără cei 18 milioane metri cubi de apă din potenţialul de peste 5 mld. metri
cubi de apă ai Nilului, societatea egipteană nu poate funcţiona. Prin tratatele semnate cu
<b>Marea Britanie</b> în <b>1929</b> şi mai ales în <b>1959</b>, Egiptului i s-a promis
de către englezi că nu vor efectua lucrări hidrologice care să împieteze necesarul de apă al
Egiptului. După decolonizare, grija decidenţilor de la Cairo a manifestat un pragmatism faţă
de statele riverane Nilului şi mai ales faţă de Sudan pentru a preveni orice luptă pentru
resurse. Tratatul semnat pe 14 mai 2010 de <b>Kenya, Uganda, Tanzania, Etiopia</b> şi
<b>Rwanda</b> anulează actul semnat în 1959 prin posibilitatea de a construi instalaţii
hidrologice fără consultarea prealabilă a Egiptului. Revoltele stradale şi tranziţia prelungită
către un nou regim ar putea face Egiptul vulnerabil în faţă celorlalţi riverani ai Nilului. Cât
despre relaţia cu Sudanul, mai sus menţionat, aceasta au fost delicată şi ambivalentă mai ales
în ultimii ani. Dacă stăpânirea britanică le crea o identitate comună suplimentară osmozei de
populaţie tradiţională, legătura Khartoumului cu reţelele teroriste din Somalia, Fâşia Gaza sau
cu propriile grupări musulmane radicale au temperat prietenia dintre cele două ţări. Mai ales
după ce în 1995 o grupare teroristă susţinută de Sudan a încercat asasinarea preşedintelui
<b>Moubarak</b> în timpul unei vizite la <b>Addis Abeba</b>, refugiaţii sudanezi nu mai
beneficiază de viză. Iar Egiptul şi mai ales capitala sa insalubră este una dintre cele mai
populate tabere de refugiaţi din lume. (Numărul lor oscilează între 500.000 şi 3 milioane).
Mulţi proveniţi din sudul Sudanului sau zona <b>Nilului albastru</b>, unii creştini, refugiaţii
sudanezi sunt trataţi inospitalier şi nu beneficiază de drepturi elementare. Cum şcolile
egiptene nu îi primesc singura şansă la educaţie le este oferită de bisericile creştine sau ONG-
uri afiliate ONU.
Mii dintre aceştia au fost persecutaţi şi chiar împuşcaţi de trupele de securitate egiptene fie la
graniţa cu Sudanul fie când încercau să fugă înspre <b>Israel</b> ori <b>Fâşia Gaza</b>.
Dacă actuala criză politică de la <b>Cairo</b> pare inspirată de cea din <b>Tunisia</b>, ar
trebui să lărgim tabloul pentru a constata influenţa reciprocă pe care Sudanul şi Egiptul au
exercitat-o în ultimii ani. Ȋn 2005 o iniţiativă a ministrului de externe egiptean susţinea
unitatea vecinului sudic. Războiul civil aproape etern şi referendumul din ianuarie 2011 care a
decis separarea Sudanului sudic pe <b>9 iulie</b> a avut consecinţe şi asupra angoasei
maselor populare din ţara nordică. Ȋn sens invers, în aceste zile <b>Khartoumul</b> trece
printr-o experienţă similară din cauza revoltelor studenţilor sudanezi care cer drepturi civile şi
condiţii de trai decente. Forţele de stradă au fost trimise să menţină ordinea iar un student

2
militant a fost ucis, relatează agenţia Reuters. Corpul lui Mohammed Abdulrahman, de la
Universitatea Ahalza din Omdurman este ţinut sub pază de autorităţi care, fără să o dorească
l-au transformat într-un martir asemenea lui Rudi Dushke (studentul german mort în 1968 la
revoltele din RFG).
Cum, dacă şi în ce măsură mişcările de populaţie vor afecta criza din cele două state sau
dacă reţelele teroriste vor profita pentru a aduna noi recruţi vom vedea în viitorul apropiat şi
mediu.

B. Foarte mulţi tineri furioşi

Demografia este baza de calcul a legitimităţii politice. Dinamica sa de neoprit provoacă o
renegociere continuă a contractului social dintre stat şi cetăţeni. Rafinând idei ale sociologiei
franceze, controversata lucrare a demografului german <b>Gunnar Heinsohn</b>
(<b><i>Sonne und Weltpolitik</i></b>-Fiii şi puterea mondială) desenează un viitor
îngrijorător. Teoria Tăvălugului tinerilor propusă de Heinsohn (<b>Youth bulge theory</b>)
arată că acolo unde există cel puţin 30% din populaţie sub 30 de ani şi sistemul nu îi poate
integra şansele unor convulsii sociale sunt extrem de mari. Fără a reduce totul la demografie,
vedem că multe dintre conflictele crâncene ale lumii actuale sunt legate de zonele cu fertilitate
galopantă. Inflaţia de nou-născuţi care nu pot fi transformaţi în cetăţeni oferă un bazin de
recrutare pentru miliţii, organizaţii paramilitare, madrase şi proteste. Ȋn Europa pacea a fost
menţinută în ultimele decenii şi datorită unui spor demografic slab. Ȋn America Latină valul
de democratizare al anilor ’80-’90 se datorează şi încetinirii natalităţii. Ȋn schimb, în zonele
care alcătuiesc <b>Balcanii Eurasieni (Z.Brzezinski)</b> sau Africa de Est sporul demografic
aduce noi şi noi cohorte de „tineri furioşi”.
Astfel în Egipt, la o populaţie de 80-82 milioane locuitori 33% din populaţie are între 0-14 ani
, peste 60% între 14-64 şi doar 4,3% peste 65, în condiţiile în care şomajul este de circa
treizeci de procente. Ȋn Sudanul vecin 40,7% din populaţie are între 0-14 ani, 56,8% între 14-
63 şi doar 2,5% este vârstnică- media de vârstă 18 ani. Ȋn Somalia 45% din populaţie are între
0-14 ani, 52,6% între 14-65 şi doar 2,5% peste 65- media de vârstă 17,6 ani!
Greu de aşteptat ca reformele economice şi educaţia să schimbe ciclul violenţei. Industria
natalităţii şi cea de armament vor avea asigurat un viitor intim pentru mult timp de acum
încolo.
Ȋn mod ironic Statele Unite au stipendiat timp de 30 de ani regimul Moubarak pentru a
produce şi menţine şomeri! Neoliberalismul, acuzat că marketizează totul creează pentru unii
surplus de profit iar pentru alţii deficit de muncă- adică îi exilează din spaţiul utilităţii sociale.

3
Iar regii şi şomerii au ceva în comun: ambii încalcă contractul social. Primii declarând război,
ceilalţi refuzând ordinele. Numai o clasă mijlocie solidă poate fi depozitarul legitimităţii
politice şi stabilităţii publice. Cum aceasta lipseşte <u>dobânzile amânării reformelor se văd
acum<u>.
Acestea fiind spuse putem intui că mecanica revoltelor declanşate în ianuarie la Cairo se va
desfăşura mult dincolo de toamna acestui an când Hosni Mubarak îşi anunţase iniţial plecarea.

Silviu Petre

Referinţe:

-Ted Dagne, Africa and the War on Terrorism, CRS Report for Congress, January 17, 2002

-David H. Shinn, Terrorism in East Africa and the Horn: An Overview, The Journal of
Conflict Studies, an?, pp.79-91
-HamdyA.Hassan andAhmadAlRasheedy, The Nile River and Egyptian Foreign Policy
Interests, African Sociological Review 11, 1, 2007, pp.25-37
-Goran Therborn, NATO’s demographer, New Left Review 56, March-April 2009,
http://newleftreview.org/?view=2775

-Gunnar Heisohn, Afghanistan's 'Disposable Sons'

NATO is helpless against the country's youth bulge, The Wall Street Journal, SEPTEMBER
17, 2009
http://online.wsj.com/article/SB10001424052970204518504574418941461719008.html
Joseph Kipkoech,
-Joseph Kipkoech, The New Nile Treaty: A wake-up call for Egypt’s Foreign Policy and
International Relations, Alshahid. News and Analysis, on May 29, 2010,
http://english.alshahid.net/archives/7218
-Taylor Barnes, Sudan sees Egypt-inspired protests in the North, jubilation on referendum in
the South, The Christian Science Monitor,
- January 31, 2011, http://www.csmonitor.com/World/terrorism-security/2011/0131/Sudan-
sees-Egypt-inspired-protests-in-the-North-jubilation-on-referendum-in-the-South

-Adam Morrow, Khaled Moussa Al-Omrani, East Africa: Torn Egypt Resigned to Sudan Split,
Ghana Nation, 31 January 2011
http://news1.ghananation.com/africa/86495-east-africa-torn-egypt-resigned-to-sudan-
split.html

-Ashley Bates, African Refugees in Egypt Sit Out the Protests, Mothe Jones, Mon Jan. 31,
2011,

4
http://motherjones.com/mojo/2011/01/african-migrants-egypt-sit-out-protests
Faţa uitată a Egiptului: Nilul şi securitatea energetică

Copleşiţi de densitatea evenimentelor din Africa de Nord, uităm un fapt esenţial din analiză:
şi anume ca Egiptul este şi rămâne o ţară africană. Cu mult înainte de venirea islamului în
regiune, Egiptul şi-a văzut destinul în Cornul african articulând o diplomaţie a Nilului care să
îi asigure fluxul vital de apă. Mai ferit de ochii presei occidentale şi opiniei public este noul
tratat al Nilului semnat la Entebe, Uganda, de cele mai multe state africane riverane fluviului
pe 24 mai 2010, Burundi fiind ultimul adăugat la începutul lunii martie. După decenii în care
Egiptul şi Sudanul au avut cvasi-monopolul deciziei în folosirea apei Nilului, dezvoltările
economice şi demografice ulterioare au încurajat restul statelor suverane să ceară renegocierea
relaţiei. Dacă regimul de la Cairo (ca şi cel de la Khartoum de altfel, puternic încercat) nu va
ştii cum să răspundă provocării urmările pot fi dramatice pentru viaţa locuitorilor Vechiului
Regat.

Eternul fiu al Nilului

Cel mai lung fluviu din lume, cu un curs de peste 6000 km de la origine la vărsare şi un bazin
hidrografic de 3.400.000 km², Nilul traversează teritoriul a 10 state: Burundi, Congo, Uganda,
Tanzania, Rwanda, Kenya, Etiopia, Eritreea, Sudan şi Egipt. Cele două origini ale sale,
Burundi şi Etiopia creează două cursuri de apă: Nilul Alb, moşit de Marile Lacuri din centrul
continentului negru şi Nilul Albastru, înrădăcinat în Lacul Thana din Etopia. Cele două
cursuri încărcate cu abundente precipitaţii tropicale se unesc lângă oraşul Khartoum pentru a
străbate un drum deşertic terminat în Marea Mediterană.
Butada devenită un arhiclişeu care spune că Egiptul este un fiu al Nilului exprimă de fapt
eterna dependenţă a vecinilor piramidelor de capriciile unei naturi pe care omul nu a reuşit să
o subjuge cât să o irite. Poziţia geografică şi importanţa militară a Egiptului sunt într-un
echilibru fragil ameninţat pe termen lung de creşterea demografică spectaculoasă care
consumă tot mai multe resurse. La un teritoriu de peste 1 milion de kilometri pătraţi, circa o
treime din teritoriul egiptean (326.000 km²) sunt ocupaţi de bazinul Nilului. 85% din
populaţia ţării trăieşte în această zona ferită de contrastantul peisaj deşertic. Prin comparaţie
73% din populaţia Ugandei, 74% din cea a Sudanului, 58% din Burundi, 16% din Tanzania şi
35% din cea a Etiopiei îşi duc viaţa în bazinul hidrografic al străvechiului fluviu. Cantitatea
de precipitaţii alocată fiecărei ţări ilustrează şi mai clar dependenţa societăţii egiptene de
artera hidrografică. Cantitatea de precipitaţii ce cade anual este de 1.570 mm/an în Burundi,
1915 mm/an în Congo; 2010 mm/an pentru Etiopia; 1790 mm/an în Kenya şi doar 120 mm/an

5
în Egipt. Dacă o climă şi vegetaţie luxuriante oferă alternative statele central-africane,
selenitatea climatului egiptean echivalează ignorarea diplomaţiei Nilului o sinucidere pentru
regimul de la Cairo.
Egiptul- între meandrele geografiei şi cele ale politicii
Ȋncă din timpuri vechi Nilul a fost folosit ca un levier în jocurile de putere dintre variile
regate ale Cornului african. Regii etiopieni precum Gebre Meskel, Ne’askuta Le’Ab, Anda
Tsiyon sau Zar’a Yacob au încercat să restricţioneze cursul de apă al fluviului către vecinul
nordic. Ȋn secolul XIX, conducătorul egiptean Mohammed Ali aspira la un soi de federaţie
niluviană care să aducă statele riverane fluviului sub puterea de la Cairo. Prezentele relaţii
dintre Egipt, Sudan şi restul ţărilor riverane sunt statuate de două tratate încheiate în 1929 şi
1959. Conform primului autorităţile imperiale se obligau să nu construiască instalaţii
hidrologice care să impieteze cantitatea de apă furnizată Egiptului. Egiptul urma să primească
44 miliarde metri pătraţi de apă anual iar Sudanul britanic 4 miliarde. Un nou tratat semnat
între un Sudan proaspăt independent (din 1956) şi Egipt are loc în 1959 şi reajustează
cantităţile la 55,5 miliarde metri cubi anual pentru Egipt şi 18,5 pentru Sudan. Niciunul dintre
cele două tratate nu a ţinut însă seama de interesele etiopiene de pe al cărui teritoriu izvorăşte
85% din debitul hidrologic al întregului fluviu. Decolonizarea a moştenit cadrul legal iar
Egiptul a încercat printr-o serie de manevre diplomatice să menţină bunăvoinţa vecinilor
riverani. Două au fost meridianele principale de acţiune: 1) nepărtinirea în conflictele ce
implicau statele est-africane şi 2) orchestrarea unor forumuri de cooperare riverană.
Hydromet, Undugu, Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI) şi TECCONILE s-au dorit a fi formule
de cooperare, fără însă a obţine vreun succes deosebit.
Hydromet, prima de felul său a fost instituită în 1967 şi avea rolul de a supraveghea debitul
Nilului în regiunea marilor Lacuri, precum Victoria, Kioga şi Albert.
Mai târziu, în 1983 la Khartoum apare Undugu (termen preluat din swahili însemnând
fraternitate). Undugu avea 6 membri riverani: Egipt, Sudan, Uganda, Rwanda, Burundi şi
Congo alături de un stat non-riveran: Republica Central Africană. Iniţiativa nu a avut o viaţă
lungă fiind dezmembrată după doar câţiva ani. Sunt exceptate Etiopia, Kenya şi Tanzania.
Penultima iniţiativă purta abrevierea muzicală a unui nume mai complicat: TECCONILE-
Technical Cooperation Committee for Promotion of Development and Environmental
Protection of the Nile Basin (1992): avea misiunea de a reglementa parametri comerţului
precum şi ai cursului apei între semnatari.
Un important pas în cooperare multilaterală în face Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI- Nile
Basin Intiative) creată în februarie 1999 la Entebe în Uganda cu ajutor canadian (mai precis

6
prin aportul CIDA: Agenţia de Dezvoltare Internaţională Canadiană). Iniţiativa va fi
întreţinută prin conferinţele Nil 2000, o serie de întruniri periodice care să sudeze relaţiile
dintre statele riverane.
Dincolo de jocul cuvintelor protocolare, interesele statelor nu au putut fi cu adevărat
armonizate prefigurându-se doi poli: Sudanul şi Egiptul, semnaterele din 1959 şi restul
naţiunilor central-africane conduse de Etiopia dornice de o renegociere a puterii. Aceasta din
urmă are un meci mai vechi cu Egiptul, cimentat de tradiţia istorică. Regii etiopieni precum
Gebre Meskel, Ne’askuta Le’Ab, Anda Tsiyon sau Zar’a Yacob au încercat să restricţioneze
cursul de apă al fluviului către vecinul nordic. Egiptul a invadat Etiopia de 16 ori pentru a o
pedepsi pentru încercările de a schimba cursul Nilului. După 1945 junta militară de la Cairo a
încercat prin preşedinţii săi succesivi să împiedice regimul de la Addis-Abeba să construiască
baraje pe cursul Nilului. Preşedintele Sadat a declarat că armata egipteana va interveni de
urgenţă în cazul unei fronde etiopiene. Ȋn 1980 un război aproape a izbucnit între cele două
state. După 1990 însă relaţiile au fluctuat, alterând sau suprapunând momente cordiale cu
tensiune. Ȋn 1993 cele două state semnează un acord de cooperare. Un an mai târziu, ministrul
etiopian al apei şi irigaţiilor declara la Cairo că Nilul trebuie să fie o sursă de prietenie şi nu
de dezbinare între state; afirmaţie oglindită în 1999 de ministrul de externe etiopian, Seyoum
Mesfin ce asigura că Etiopia nu va porni un război cu Egiptul pentru bazinul Nilului. Un
Memorandum de Ȋnţelegere la finele lui 2009 va permite delegaţiilor celor două state să
schimbe expertiză economică inaugurând un Consiliu Comercial Egipt-Etiopia. Cele cinci
baraje construite de Etiopia în ultimul decenii par să confirme bunele intenţii. Pentru alţii însă
faptul împlinit nu este decât rezultatul neglijării de către Egipt a vecinătăţii sale africane
pentru a se concentra pe identitatea mediteraneană şi islamică. Firmele europene, precum
Salini Costruttori din Italia a primit în mai 2010 un contract din partea guvernului de la Addis
Abeba pentru a construi trei noi baraje. Dialogul dintre fostul dictator, Hosni Mubarak şi
premierul Silvio Berlusconi pentru a-l convinge pe acesta din urmă să intervină pe lângă
firmele italiene nu s-a soldat nu nici un rezultat. Războiul declaraţiilor dintre cele două state
nu apare din neant, ci semnifică ruptura unui leucoplast pus peste o rană prea adâncă. Teama
Egiptului de o Etiopie mai puternică ce i-ar putea nega accesul la apă alături de secesiunea
Sudanului au asmuţit regimul de la Cairo către declaraţii belicoase. Prim-ministrul etiopian,
Menes Zenawi a răspuns menţinându-şi poziţia şi afirmând voinţa de a rezista armat unei
eventuale intervenţii egiptene. Acum când Egiptul însă cunoaşte un provizorat şansele unor
decizii violente îşi fac loc în ecuaţie. Ar putea guvernul Tantawi să încerce o legitimare printr-
un exerciţiu victorios asupra Etiopiei? Pe de altă parte nici Etiopia nu promite să fie o pradă

7
uşoară.
Adăugându-se unui areal de criză deja format, un nou conflict între Egipt şi Africa Centrală
ar putea deveni metafora viitoarelor războaie pentru resursele primare cu apa ajungând cel
mai scump mineral.