Vous êtes sur la page 1sur 46

Master TDR - Curs

ianuarie 2011

Prospectarea resurselor naturale in perspectiva


dezvoltarii durabile

- Prof. univ. dr. Constantin Rusu -

NOTIUNI SI CONCEPTE

Prospectare - cercetarea complexa a unui teren sau teritoriu cu


scopul de a descoperi, localiza si valorifica resurse naturale diferite, pe de
o parte in scopuri stiintifice sau teoretice, iar pe de alta parte in scopuri
practice sau economice.
Prospecțiuni - discutam despre cercetari de teren si laborator
intreprinse cu scopul de a descoperi si localiza zacaminte minerale dintr-o
anumită regiune în vederea valorificării economice.
PRN presupune un index de parametri caracteristici fiecarui
subsistem fizico-geografic in parte. Daca prospectiunile se leaga cel mai
adesea de componentul geologic, prospectarea resurselor naturale
presupune si celelalte componente ale sistemului fizico-geografic (relief,
climatic, fizic, biotic, hidric, pedologic).
Prospectarea resurselor geologice - resursele geologice sunt practic
cele mai importante dpdv al dezvoltarii durabile ale unui teritoriu. Modul
de utilizare al acestor resurse determina in buna masura nivelul de
dezvoltare a unei regiuni, a unui teritoriu.
Din punct de vedere geologic, importanta economica prezinta
resursele minerale utile legate de anumite formatiuni geologice cat si
unele roci, in special cele utilizate ca material de constructie.
Prospectarea elementelor factorului geologic - cu impact major in
domeniul constructiilor si amenajarii teritoriului si in subsidiar cu impact in
dezvoltarea agriculturii si eventual cu rol in dezvoltarea turismului!

1
Elemente de interes prospectiv specifice factorului
geologic

STRUCTURA GEOLOGICA - modul de aranjare a stratelor sau pachetelor de


roci in scoarta terestra superficială; din acest punct de vedere deosebim 2
situatii distincte: structuri geologice ale unitatilor de orogen si structuri ale
unitatilor de platforma.

I Structuri geologice ale unitatilor de orogen

În unitatile de orogen domina structurile cutate. Practic acestea


rezulta in urma unor miscari orogenetice ce presupun cutare, inaltare apoi
metamorfzare si in anumite situatii presupun falieri si eventual sariaj!
Avand in vedere cele mentionate anterior, structurile cutate genereaza
ansambluri de relief, de regula montante, sau eventuale unitati de podis
de orogen cu altitudini mari, cu energie de relief considerabila, cu
declivitati diferite dar cu valori mari. Din aceste motive structurile de
orogen presupun o deosebita apetenta pentru explorarea unor resurse
minerale utile, favorizand dezvoltarea industriei primare, apoi valorificarea
potentialului energetic (hidric), o dezvoltare deosebita din punct de vedere
turistic si o importanta relativ minora dpdv agricol.
Structurile de orogen presupun in linii generale 2 tipuri mari de
structura geologica: structurile cutate si structurile vulcanice.
Structurile cutate – presupun existenta in aria de orogen a unor
succesiuni de regula ritmice de anticlinale si sinclinale. In unele situatii se
realizeaza o succesiune ritmica de cute larg sau slab exprimate, de regula
mult mai aplatizate – ex. unitatea pericarpatica (anticlinorii si sinclinorii).
In ambele situatii, ariile mai joase caracteristice sinclinalelor sau
sinclinorilor sunt favorabile pentru amplasarea asezarilor omenesti, cai de
comunicatie majore, intrucat prezinta atat un optim din punct de vedere al
reliefului cat si din pct de vedere al resursei de apa (Depresiunea Ozana,
Cracau-Bistrita). Pe anticlinale si anticlinorii, vorbim de existenta unor
particularitati ale reliefului ce ingradesc dezvoltarea asezarilor omenesti,
insă, in domeniul montan, aceasta adaptare la structura geologica

2
genereaza un relief proeminent ce prezinta o importanta din punct de
vedere turistic (partii de schi, valoarea de peisaj).
Pe langa relieful in cute normale, unde se realizeaza un sincronism
perfect intre tipul de structura si relief, sunt situatii în care dominantă este
neadaptarea reliefului la structura - asa cum este cazul marilor inversiuni
de relief (sinclinale suspendate si anticlinale inferioare). Aceste situatii
prezinta interes indeosebi dpdv al personalitatii reliefului intrucat sunt
pozitionate in zona cristalino-mezozoica (Rarau, Hasmas, Piatra Craiului)
sau in aria flisului intern (Ceahlau, Ciucas-Zaganu, Bucegi). Practic, din
pdv al potentialului, sinclinalele suspendate sunt cele mai importante
spatii pentru dezvoltarea unei infrastructuri turistice (platoul Ceahlau -
statii Meteo, Bucegi).
Un alt element interesant il constituie sistemele de cute redresate
sau rasturnate la care se adauga sistemele de microcute si deformarile de
strate. Astfel, cutele redresate, de regula genereaza asimetrii de relief,
impuse in peisaj prin hogbackuri (vezi Obcina Feredeului) sau prin
suprafete structurale pe un plan al cutei, generand versanti uniform
inclinati –suprafete strucurale stabile , bune pentru constructii, cabane.
Microcute + deformari - acestea prezinta o importanta doar turistica
si doar in situatia in care apar deschideri naturale (Valea Cozei, Cheile
Tisitei).
Legat de structurile cutate de orogen, situatia cea mai frecventa
este cea a aparitiei sariajelor exprimate prin panze de sariaj. Pentru
dezvoltarea regiunii ne intereseaza doar planul de sariaj si fruntea
panzelor de sariaj. Pe planurile de sariaj, si mai ales in cazul fruntii
panzelor de sariaj se dispun abrupturi morfologice care practic sunt de
evitat in cazul unor amenajari de orice natura. Insa, aceste elemente
prezinta o importanta sub aspectul prospectiunilor geologice, intrucat sunt
insotite de schimbari litologice, eventual si de fenomene de metamorfism
ceea ce presupune existenta unor substante minerale utile.
Structurile cutate sunt caracteristice celei mai mare parti a
teritoriului carpatic, unitatii pericarpatice, in Podisul Mehedinti, local in
unele maguri cristaline in Dealurile de Vest (Dealurile Silvaniei) - aferente

3
ciclului orogenetic alpin si Dobrogea de N, in M-tii Macinului ca ciclu
hercinic, apoi Dealurilor Tulcei cu implicatii ale fazelor carpatice vechi
(faza chimerica veche si noua).
Structurile vulcanice sunt caracteristice in deosebi fenomenelor
magmatice, de regulă efusive (de suprafata) ce insotesc anumite cicluri
orogenetice. Tipologia structurilor vulcanice depinde de natura eruptiilor si
de tipul de vulcanism. In urma fazelor eruptive, efusive, se formeaza
structurile vulcanice realizate din intercalatii de lave si aglomerate
vulcanice, ultimele rezultate prin cimentarea diferită a unor produse
piroclastice (bombe, cenusa vulcanica, lapilli).
In urma edificarii acestor structuri vulcanice, formele majore de
relief sunt date de aparate vulcanice simple, ingemanate sau insiruite pe
anumite directii ce realizeaza de regula lanturi vulcanice. Pentru Romania,
este edificator lantul muntilor vulcanici, cu o lungime de 250 km (dintr-un
total de 400 km), în vestul si NV Carpatilor Orientali.
În functie de natura eruptiilor, aparatele vulcanice prezinta conuri
vizibile, prevazute cu cratere mai mult sau mai putin pastrate (S Harghitei
- aria Ciomatu, cu craterele de la Ciomatu – L. Sf. Ana, Mohosi – mlastina,
turbarie). Daca eruptiile sunt cu lave acide si au un caracter exploziv,
atunci pot fi prezente craterele de mari dimensiuni de explozie si de
prabusire (caldeire – Caldeira Calimani, aria Ignisului - Caldeira Mare si cea
a Sapantei).
Dpdv al valorii de patrimoniu, sunt de interes resursele minerale
utile, (resurse auro-argentifere si minereuri complexe), dar si valoarea
peisagistică, întrucat ariile centrale sau caldeirile sunt inconjurate de
conuri secundare, unele adventive (cazul Calimani, Conul Lucaciu,
Pietrosu, Negoiu Unguresc, Negoiu Romanesc, Pietricelu, Rățițiș, Calimanel
etc). Aceasta valoare patrimoniala este marcata si prin declararea unor arii
vulcanice ca parcuri nationale (cazul Parcului National Calimani) sau
rezervatii (Rezervatia de Zâmbri Calimani), monumente ale naturii (12
Apostoli, Creasta Cocosului –M. Gutâi---dike andezitic, efuziune de lavă în
lungul unei linii tectonice de mica amploare – de asemenea si in aria
Bistritei.)

4
Dpdv al amenajarilor de obiective civile, cel mai mare interes este
dat de prezenta unor forme de relief plane sau slab inclinate asa cum este
cazul platourile vulcanice situate la periferia masivelor vulcanice la
altitudini cuprinse intre 800 si 1000 m. Legat de structurile vulcanice,
mentionam si valorificarea economica a apelor minerale carbogazoase,
conditionate de existenta aureolei mofetice din jurul acestor munti
vulcanici.
Structurile faliate - reprezinta o consecinta a unor fragmentari
tectonice, ceea ce inseamna ca avem de a face atat cu influente ale
structurii geologice cat si ale tectonicii. Astfel, miscarile epirogenetice
genereaza dezechilibre de natura altimetrică, respectiv alternante de
blocuri inaltate (horsturi) si blocuri coborate (grabene).
In ariile de orogen, structurile faliate sunt caracteristice catenelor
intens fragmentate tectonic, in cazul Romaniei (Carpatii Occidentali
masive tip:
- Horst ⃗ V Apusenilor (P. Craiului, Codru Moma, Zarand), blocul central al
Muntilor Poiana Rusca, unele masive din Banat (Muntii Dognecei)
- Grabene ⃗ culoarele tectonice ale depresiunii de tip golf (Vad-Borod,
Beius, Zarand, ) culoarul tectonic al Muresului, culoarul Timis - Cerna,
Resita - Moldova Noua , depresiunea Hategului.
Structuri faliate sunt caracteristice si fundamentului unor unitati de
platforma (fundamentul Dealurilor de Vest si Campiei Tisei) de care se
leaga resursele de ape minerale termale de adancime, apoi unor unitati de
orogen ca geneză, dar ce functioneaza ca unitati de platforma
(fundamentul Depresiunii Colinare a Transilvaniei).
De regula, grabenele constituie ariile cele mai populate din spatiile
geografice mentionate anterior, propice dezvoltarii asezarilor omenesti,
dar care pot suporta unele riscuri induse de seismicitate (Banat) sau
riscuri de natura hidrologica (inundatii - ariile joase din lungul culoarelor
mentionate anterior).

II Structuri geologice ale unitatilor de platforma

5
Unitatile de platforma prezinta 2 componente structural tectonice
majore: fundamentul si cuvertura sedimentara.
Fundamentul reprezinta vechi arii de orogen, cu structuri cutate,
dar si cu roci metamorfice si intruziuni magmatice diferite. Aceste structuri
sunt nivelate, fiind vorba de peneplene fosilizate (fundament descoperit -
sisturi verzi in Dobrogea Centrala - Podisul Casimcei)
Uinitatile de platforma stabile, fara cuvertura sedimentara sau cu
una relativ subtire se remarca prin favorabilitatea pentru amplasarea unor
obiective economice de interes major, ferite de riscuri si hazarde naturale
majore (centrala nucleara de la Cernavoda, Combinatul Chimic de la
Turnu Magurele, Uzina de deuterium de langa Drobeta-Turnu-Severin).
Cuvertura sedimentară reprezintă un pachet de roci doar
sedimentar depus in mai multe cicluri cu discontinuitati, respectiv cu
lacune stratigrafice din perioadele geologice cand teritoriul functiona ca
uscat (cele mai vechi din Paleozoic, Silurian).
Structuri reprezentative:
O prima structura este reprezentata de structurile monoclinale,
adică strate de roci sedimentare care prezinta o anumita inclinare,
eventual o dubla inclinare, dar în acest context, structurile monoclinale
cele mai tipice apartin Podisului Moldovei, dar se mai intalnesc în unele
sectoare ale Podisului Somesan, in Podisul Piemontan Getic în care
depozitele sedimentare monoclinale sunt acoperite si de formatiuni
piemontane si partial in Dealurile de Vest.
Structurile monoclinale genereaza, prin rocile de la suprafata, o serie
de forme de relief caracteristice reliefului structural, cele mai bine pastrate
fiind platourile si interfluviile structural litologice. Acestea se remarca prin
stabilitate, prin procese geomorfologice incipiente (doar eroziune in
suprafata), fiind propice pentru amplasarea de obiective civile sau
industriale, dar reprezinta restrictii datorate apei freatice situate la
adancimi mari (in Dealurile Clujului si Dejului, Podisul Getic); stratul
impermeabil e la adancimi mari – Platoul Repedea – Paun, Iasi.

6
O a doua particularitate se leaga de prezenta asimetriilor de relief, in
sensul in care vaile cu caracter subsecvent formeaza relieful de cuestă (4-
12% inclinare, cu 2 componente: fruntea de cuestă si revers de cuestă).
Asimetriile generate de vaile subsecvente in raport cu directia de
inclinare a stratelor, formează asimetria de ordinul I. Deci, în unele cazuri
apare si a doua inclinare, ca in cazul Podisului Moldovei, de regula de la V
la E, care contribuie la aparitia asimentriei de ordinul II. Asimetriile
caracteristice caracterului de cuesta pun mari probleme de amenajare
teritorială întrucat:
-Fruntile de cuestă ce sunt puternic inclinate, se remarca prin versanti
instabili, cu declivitati mari si cu procese geomorfologice foarte intense.
(zona arabila este exclusă, livezi si plantatii viticole sunt slab productive,
singura varianta fiind impadurirea).
-Reversurile de cuesta prezinta doar procese de eroziune in suprafata de
intensitate redusa, fiind vorba de terenuri stabile, lipsite de alte degradări,
ce permit valorificarea acestora ca terenuri agricole și arabile în funcție de
zona pedoclimatică respectivă; permit si amplasarea asezarilor omenești,
căi de comunicații, linii de transport special.
Structurile în domuri sunt caracteristice bazinelor de sedimentare
inchise si strajuite de arii de orogen. În România apar doua in partea
centrala a DCT unde, în functie de evolutia retelei hidrografice, generează
câteva situații distincte sub aspectul amenajării teritoriului:
a. Dacă rețeaua hidrografică se orientează în spațiile dintre domuri,
relieful rezultat va prezenta o fragmentare colinară, fără restricții
majore îndeosebi sub aspect amenajarii teritoriale (agricol);
b. Dacă rețeaua hidrografică se adâncește foarte mult, subminând
baza unor versanți se produc în jumătatea inferioară a versanților
celebrele alunecări de teren de tip glimee (glimee de la Urmeniș);
c. Dacă un curs de apă taie structura în dom oblic sau pe un flanc, în
relief rămân cueste semicirculare, cum sunt cele de pe dreapta
Mureșului, aval de Luduș și de pe stânga Arieșului, înainte de
confluență;

7
d. Dacă rețeaua hidrografică trece prin axul unui dom, atunci, în relief
rămân 2 cueste față în față sau cueste în oglindă (Domul de la
Bazna); apar restrictii in amenajarea teritoriului.
Structurile in domuri creează premise favorabile pentru o dezvoltare
durabila echilibrata, având în vedere existența unei resurse de baza
esențială (gazul metan). Pentru a facilita această dezvoltare durabilă sunt
necesare investiții în infrastructură (căi de comunicație și transporturi
fluente).
Structurile diapire sunt caracteristice bazinelor sedimentare, dar
și unor arii de orogen în care s-au acumulat halogenuri și resursele de sare
gemă. Acest tip de structură poate fi întâlnit în unitatea pericarpatică.
Diapirismul presupune deformări ale straturilor sedimentare, redresări de
strate datorită prezenței unor sâmburi de sare intercalați între alte roci
sedimentare.
Situațiile din teren presupun 2 cazuri:
1. În prezența acoperirii samburilor de sare cu alte roci sedimentare se
realizează protecția resursei naturale, dar se generează un relief
fragmentat pe flancurile cutelor diapire înregistrîndu-se procese de
versant (eroziune, surpări, rostogoliri, alunecări de teren etc.)
2. În situația valorificării samburilor de sare prin metoda injectării de
apă și a extracției sub formă de soluție salină, datorită golurilor
subterane generate de această tehnologie, se pot produce surpări
sau prăbușiri de strate cu apariția la zi a unor mici depresiuni
invadate rapid de ape sărate. Multe din lacurile din proximitatea
exploatărilor de sare din Transilvania au apărut prin această
modalitate (Ocna Sibiului, Turda, iar cel mai recent Ocna Mureș,
Govora - Ocnele Mari).
3. O altă situație este aceea care samburii de sare, ajunși la suprafață
dispar progresiv prin dizolvare, instalandu-se inversiuni de relief
(depresiunea Praid-Sovata). În situații locale, apar și lacuri sărate,
formate în mod natural (Suita de lacuri carsto-saline de la Sovata:
Lacul Ursu, L. Rosu, L. Negru, L. Alunu, L. Privighetoarea).

8
Regiunile naturale cu acest tip de structura se pot inscrie pe linia
dezvoltării durabile prin exploatarea sării geme sau a sărurilor de potasiu,
în plus beneficiind si de apariția sau de amenajarea lacurilor de pe carsto-
saline, inclusiv de apariția unor stațiuni balneare de interes local (Oglinzi,
Baltatesti, Sarata, Almas, Garcina, Tazlau, Tg. Ocna, Slanic Prahova,
Govora), regional sau național. Pe lângă cele enuntate anterior, unele ocne
sunt amenajate turistic (Turda, Cacica).
Structurile în cute diapire sunt caracteristice pe 2 fâșii în bazinul
DCT, în special pe fâșia vestică (Dej, Ocna Turda, Mures, Ocna Sibiului), iar
pe fâșia estică, indeosebi în depresinea Praid-Sovata. În afara arcului
carpatic, structuri diapire apar și în unitatea pericarpatică, în proximitatea
masivelor de sare, fiind situate unele dintre cele mai prospere localități
submontane (Cacica, Solca, Slanic Prahova), dar și așezări omenești care
au căpătat statul de stațiune balneară (Govora, Ocna Sibiului, Sovata).
Factorul restrictiv il reprezinta lipsa infrastructurii.
Structurile tabulare sunt întâlnite în câmpiile de nivel de bază sau
în spații depresionare care au funcționat ca bazine lacustre până în
Cuaternar. In Romania sunt slab reprezentate structurile tabulare
dezvoltate in roci consolidate sau in roci dure, motiv pentru care lipsesc
vastele platouri sau marele canioane la o scara miniaturală; asemenea
situatii se intalnesc in Dobrogea de S (Valea Carasu). Structuri tabulare in
roci neconsolidate intalnim in unitatile de campie, cazul cel mai tipic fiind
cel al campiilor tabulare dezvoltate in formatiune de loess (Campia
Baraganului - Calmatui, Ialomita, in S Campiei Mosistei, Campia
Burnazului).
Din punct de vedere al dezvoltarii regionale, structurile tabulare in
loess presupun o dezvoltare prioritara a agriculturii (soluri fertile,
proprietati fizice si chimice favorabile, intretinere usoară a culturilor etc.).
Aceleasi regiuni sunt mai puțin proprice dezvoltării unor așezări rurale,
satele fiind rare datorate prezentei rare a raurilor, lipsa apei freatice.
Structurile tabulare sunt caracteristice si unor sectoare ale campiilor
de subsidenta, care, datorita miscarilor neotectonice negative se remarca
prin altitudini mici, prin energie de relief foarte redusă, ceea ce facilitează

9
apariția proceselor de hidromorfism cu suprafețe foarte mari înmlaștinite,
cursuri de apă divagate, generând restricții datorită riscului crescut la
inundații.
ALCATUIREA LITOLOGICA prezinta al treilea element al factorului
geologic si este dat de petrografie. Un anumit teritoriu este constituit din
roci diferite, atat ca origine, ca varsta sau ca proprietăți. Mai mult, in
scoarta superficiala, prin procese de natura fizica sau chimică generate de
contextul morfoclimatic se formează o serie de depozite superficiale care
la rândul lor sunt răspunzătoare în formarea învelișului de sol. În aceste
condiții, este necesară cunoașterea litologiei unui teritoriu, respectiv a
rocilor, a depozitelor de suprafață care condiționează aspectul reliefului
prin varietatea deosebită a terenurilor.
CLASIFICAREA TEHNICO-GEOLOGICĂ A ROCILOR, DEPOZITELOR
SUPERFICIALE ȘI A TERENURILOR

Clasificarea genetică și importanța economică a


rocilor

Rocile sunt asociații mono / bi / multi minerale rezultate în urma


unor procese extrem de complexe care tin factorii telurici sau de factori și
agenți externi. Ele corespund unor structuri geologice și constituie factorul
suport pentru relief. În consecință, pentru toate proiectele de amenajare
sau dezvoltare regională prezintă importanță, în special, rocile din scoarța
superficială, respectiv de la suprafață sau din proximitatea scoarței
terestre.
Dpdv al clasificării rocilor se pot deosebi numeroase asemenea
încercări, criteriile de clasificare fiind ordonate în funcție de scop. Cea mai
cunoscută și mai utilizată clasificare este clasificarea genetică unde se
operează cu trei mari categorii:
1) roci magmatice rezultate în urma proceselor de magmatism, fie prin
consolidarea magmei în interiorul scoarței, fie prin consolidarea
lavelor la suprafața scoarței în mediul subaerian sau în cel marin; ele
pot fi intrusive sau extrusive.

10
2) roci metamorfice formate în cazul ciclurilor orogenetice vechi,
prealpine prin procese de metamorfism regional, dinamic sau de
contact. Acestea s-au format prin transformarea celor vechi,
preexistente de natură magmatică și/ sau sedimentară supuse unor
presiuni tectonice foarte mari și unor temperaturi ridicate.
În funcție de tipul de metamorfism și intensitatea acestuia pot să
apară:
• roci slab metamorfozate = epimetamorfice
• moderat metamorfozate = mezometamorfice
• puternic metamorfozate = catametamorfice
3) rocile sedimentare – s-au format prin procese de eroziune, transport
și acumulare în diferite medii, dar și prin procese de precipitare sau
prin acumulări de materiale organice.
În funcție de natura materialului, rocile pot fi:
• minerale – cea mai mare parte a rocilor
• organice – cărbune, turba
• organo-minerale - șisturi bituminoase
Un alt criteriu de clasificare se referă la modul de aglutinare a
mineralelor sau a unor fragmente de roci minerale, separându-se două
mari categorii de roci:
a) roci consolidate – fragmentele sunt aglutinate. Majoritatea rocilor
metamorfice intră în această categorie. În cazul acestora, toate cele
de natură intrusivă sunt roci consolidate, cât și majoritatea celor
efusive.
b) roci neconsolidate, în care fragmentele de roci minerale sunt libere,
așa cum este cazul unor roci de natură sedimentară. În cazul rocilor
neconsolidate se realizează și o clasificare granulometrică, având în
vedere dimensiunea particulelor elementare:
 roci detritice – fragmentele sunt de dimensiuni mari, relativ mare și
moderate; plecând de la cele de dimensiunea blocurilor,
bolovanelor, pietrelor, pietrișului și nisipului. În această categorie pot
intra rocile care alcătuiesc trenele de grohotiș sau cele din
componența glacisurilor de la baza versanților, însă cele mai

11
cunoscute sunt cele de natură fluvială. Ele pot forma depozite cu
caracter piemontan, respectiv pietrișuri și nisipuri, pe care le
întâlnim în toate piemonturile din România, dar și în albiile majore
ale râurilor sau în cazul formațiunilor terminale ale acestora,
respectiv conuri de dejecție (aluviale sau coluviale), fun-delte și
delte propriu-zise.
 roci sedimentare neconsolidate formate din materiale mai fine,
respectiv de particule de dimensiunea prafului și a argilei. Așa este
cazul cu luturile deluviale, proluviale sau coluviale și aluviale, dar și
cu loess-urile și depozitele loessoide, în care domină particule de
dimensiunea prafului sau cu argilele de diferite origini.
Un alt criteriu de clasificare îl reprezintă chimismul rocii. Acest
criteriu este deosebit de important, îndeosebi în plan geo-chimic, dar și
pentru un inveliș derivat ce rezultă din transformarea rocilor și mineraleor,
adică pentru soluri. Astfel, din acest punct de vedere rocile pot fi:
a) acide – sunt, în general, roci metamorfice și roci magmatice. Dintre
rocile metamorfice menționăm, în special, gnaisele, paragnaisele
(mezometamorfice) și cuarțitele. Cele magmatice sunt date de
granite (Masivul Dobrogei de Nord) și granodiorite (intrusive), riolite
și dacite (efusive) – Munții Vlădeasa, Oaș - și unele produse
piroclastice. În această categorie pot fi incluse și roci sedimentare –
gresiile cuarțitice și micacee cu ciment silicios.
b) intermediare – numite și mezobazice, care includ varietăți din toate
cele trei mari varietăți genetice. Astfel, dintre rocile metamorfice
menționăm, îndeosebi, șisturile filitoase, șisturi sericito-cloritoase și
micașisturi. Dintre rocile magmatice – andezite, dacite, sienite și
diorite, cât și unele produse piroclastice, iar dintre rocile
sedimentare – majoritatea breciilor și conglomeratelor, gresiile,
șisturile argiloase, menilitele și disodinele.
c) bazice – numite și eubazice; dintre rocile metamorfice – amfibolitele
și serpentinitele; din cele magmatice – bazalte, gabrouri,
melamfinele și diabazele; cele sedimentare – argilele carbonatice,

12
șisturile argiloase carbonatice, conglomeratele și breciile calcaroase,
calcarele și dolomitele.
Această clasificare dpdv al chimismului este dublată și de clasificări
mineralogice. Astfel, majoritatea rocilor metamorfice și magmatice intră
în categoria rocilor silicatice, întrucât domină filosilicații și alumosilicații.
O a doua categorie este cea a rocilor carbonatice, care nu sunt decât
de natură metamorfică (calcare metamorfice și marmură), dar și de natură
sedimentară (toate varietățile de calcare, dolomitele, travertinul,
conglomeratele și breciile calcaroase, marnele calcaroase, argilele
calcaroase).
A treia categorie – rocile sulfato-halogenurice cu două componenete:
a) Rocile sulfatice – anhidrit, gips
b) Halogenurile – sarea gemă și gipsul
c) Rocile organice – cărbunii și turbele
Fiecare categorie genetică de roci prezintă o anumită importanță
economică; în general, rocile metamorfice și cele magmatice sunt utilizate
ca roci de construcție.
 cele magmatice – în construcții civile, precum terasamente căi
ferate, fundații șosele.
 cele metamorfice – calcarele policrome și marmura,
 unele varietăți de roci magmatice, precum bazalte, andezite pentru
ornamente, decorațiuni, placări fațade, monumente de artă sau
religioase.
Fiecare categorie genetică de roci se asociază cu diferite resurse
minerale utile.
 rocile sedimentare se leagă de resursele de combustibili minerali
fosili – petrol, cărbuni, gaze naturale – sau de resursele de halite
(sarea gemă, săruri de potasiu); niciodată nu apar în alte asociații.
 rocile magmatice sunt răspunzătoare de prezența unor mineralizații
diferite, cele mai importante fiind cele auro-argentifere sau cu sulfuri
polimetalice (minereuri complexe – cupru, zinc).

13
 rocile metamorfice se leagă de prezența minereurilor feroase, a
manganului, talcului și grafitului, dar și de minereuri radioactive,
metale grele și metale rare.

Clasificarea rocilor după duritate și rezistența de rupere


la compresiune

În amenajarea teritorială mult mai importantă este determinarea


naturii rocii și clasificarea tehnico-geologică a rocilor și depozitelor
superficiale, în funcție de duritate și rezistența de rupere la compresiune.
Aceste clasificări stau la baza tuturor studiilor geotehnice pentru
amenajări în construcții, în industrie, cât și pentru obiectivele din cazul
așezărilor omenești.
Duritatea rocilor sau a depozitelor superficiale se stabilește pe baza
unor criterii diferite, cea mai utilizată fiind scara Mohs, în care duritatea
minimă este 1, iar cea maximă este 10.
a) rocile și depozitele foarte moi, în care duritatea = 1-2, iar rezistența
de rupere la compresiune are valori de sub 100 kg/cm2 – argilele
umede, argilele nisipoase, loess-ul, grafitul, talcul, bauxita, unele
tufuri vulcanice alterate (inclusiv caolinul). În cazul acestor roci și
materiale sunt necesare măsuri necesare de fundare în conformitate
cu normele și stasurile pentru obiective cu anumite greutăți și regim
de înălțime;
b) rocile și depozitele moi – cu duritatea cuprinsă între 2 și 3 și
rezistența de rupere la compresiune = 100-700 kg/cm2 – argilele
uscate, varietăți de marne (cele argiloase), șisturi argiloase, gipsul,
anhidritul, sarea gemă și sărurile de potasiu. Și această categorie
necesită o atenție specială, îndeosebi, în cazul căilor de comunicație
(autostrăzi, șosele de centură, căi ferate), dar și pentru obiectivele
civile, îndeosebi din așezările urbane.
Ambele categorii sunt foarte pretabile la declanșarea și întreținerea
unor procese, precum cele gravitaționale, îndeosebi cele de alunecare, la
procesele de solifluxiune, dar și la cele de natură chimică, îndeosebi de

14
dizolvare. Greșelile tehnico-inginerești pot provoca mari pagube sau
dezastre, așa cum s-au produs în ultimul timp în ariile salifere Govora,
Ocnele Mari și la Ocna Mureș.
În situația acelor categorii de roci, amplasarea defectuoasă a unor căi
de comunicație determină costuri exagerat de mari pentru întreținerea
acestora (ex: căi ferate și sosele care leagă Rm. Vâlcea de Pitești sau
șoseaua dintre Bicaz și Poiana Teiului în sectorul de pe partea stângă a
Lacului Izvorul Muntelui de pe Bicaz).
c) roci și substanțe minerale semitari – duritatea = 3-5, iar rezistența
de rupere la compresiune = 700-1500 kg/cm2; în această categorie
intra, indeosebi roci metamorfice și magmatice la care se adaugă,
dintre rocile sedimentare, majoritatea varietăților de calcar,
dolomite și gresii. Dpdv geotehnic, aceste roci nu pun probleme de
stabilitate sau de rupere la compresiune sau forfecare, fiind
favorabile pentru căi de comunicație, cât și pentru diferite obiective
civile sau industriale. În regiunile accidentate însă, și la declivități
ridicate, singurele procese cu rol de risc le reprezintă prăbușirile și
rostogolirile, dar care afectează spații extrem de restrânse.
d) rocile și depozitele dure/tari – au duritatea = 5-6 și rezistența de
rupere la compresiune = 1500-2500 kg/cm2; în această categorie
intră majoritatea rocilor magmatice, precum granitele, sienitele,
gabbrourile, diabazele, dioritele, riolitele și altele, dar și roci
metamorfice, precum micașisturi, varietăți de calcare metamorfice și
varietăți de marmură. Aceste materiale nu crează restricții dpdv al
amenajărilor de orice natură, însă, pentru lucrări inginerești de mare
anvergură implică costuri suplimentare tocmai datorită durității rocii
(ex: căi de comunicație din Cheile Bistrișei de la Zugrezi – dyke
profiroid). În aceste materiale se pot realiza marile lucrări perecum
barajele utilizate în scopuri hidroenergetice.
e) rocile foarte dure – duritate de peste 6, iar rezistența de rupere la
compresiune de peste 2500kg/cm2; de regulă, aceste roci sunt foarte
rare – bazalte, gnaise, unele melamfire, la acre se adaugă și unele
cuarțiete, în special, cele albe, având însă o repartiție limită; nu

15
ridică probleme, rocile din această categorie, fiind utilizate doar ca
materiale de construcții sau valorificate pentru diferite resurse
minerale utile – metale grele, metale rare, diamante etc

PROPRIETĂȚI ALE ROCILOR, DEPOZITELOR DE SUPRAFAȚĂ ȘI


SOLURILOR DE INTERES PROSPECTIV ÎN AMENAJAREA
TERITORIALĂ ȘI ÎN DEZVOLTAREA TERITORIALĂ

Având în vedere modul de valorificare a patrimoniului geologic și de


utilizare a terenurilor, proprietățile rocilor, depozitelor superficiale și ale
solurilor devin extrem de importante în funcție de scopul pe care îl
urmărim. Aceste proprietăți pot fi grupate în trei mari categorii:
1) proprietăți fizico-mecanice și mecanice – alcătuirea granulometrică,
iar cele mecanice sunt date de duritate, rezistența de rupere la
compresiune și altele;
2) proprietăți fizice – presupun densitatea, densitatea aparentă,
porozitatea totală, compactitatea, rezistivitatea electrică, viteza de
propagare a undelor seismice și altele;
3) proprietăți hidrofizice – se leagă de solubilitate, permeabilitate,
plasticitate, consistență, toate acestea în scopuri geotehnice, dar și
la coeficienții hidro-fizici, dacă avem în vedere utilizarea agricolă a
unui teritoriu.

Proprietăți fizico-mecanice – au în vedere modul în care diferitele


roci și depozite superficiale neconsolidate au în alcătuire fragmente
elementare de diferite dimensiuni.
Alcătuirea fizico-mecanică se referă la alcătuirea granulometrică,
motiv pentru care în anumite studii tehnice aceasta este cunoscută și sub
denumirea de granulozitate. Pentru necesitățile în scopuri agricole,
alcătuirea fizico-mecanică/granulometrică = textură, care se aplică în
cazul solurilor și în cazul depozitelor superficiale pe care se formează
acesta.
16
! termenul de textură nu are aceeași semnificație în pedologie și în
geologie, după cum nici structura în cazul solului nu este sinonimă cu cea
din geochimie.
Așadar, proprietatea fizico-mecanică cea mai importantă se referă la
alcătuirea granulometrică sau alcătuirea mecanică. Astfel, depozitele
neconsolidate, cât și partea solidă a solului conțin particule de dimensiuni
variate, de la cele de dimensiuni foarte mici (coloidale = mai mici de 0,002
mm) până la particole elementare sau fragmente de roci de mari
dimensiuni, de tipul bolovanilor și a blocurilor de rocă.
În studiile geotehnice, pentru aprecierea alcătuirii granulometrice,
nu se iau în considerație particulele în stare ionică sau în stare moleculară,
dar nici particulele sau fragmentele de materie organică. Putem discuta de
o alcătuire granulometrică a materialului mineral (în sens restrâns), dar și
de o textură globală, ca în cazul solurilor, când se au în vedere și
fragmentele de materie organică (textură în sens larg).
Clasificările utilizate în alcătuirea granulometrică sunt extrem de
diferite, în funcție de scopul urmărit. Astfel, geotehnicienii utilizează
anumite scări de valori ale particulelor elementare, în timp ce pentru
materialele de sol se utilizează alte scări. Pentru cel din urmă caz, fiecare
școală pedologică reprezentativă a adoptat o clasificare proprie.
a) școala ruseasca și apoi sovietica – clasificarea Kacinski
b) școala germană – scara lui Thaer
c) școala americană – scară proprie de aprecieri, ca si cea germana.
În dorința de uniformizare și de interpretare corectă a rezultatelor, în
lumea științifică s-a impus o clasificare internațională adoptată încă din
1927, în cadrul unui Congres Internațional ținut la Washington –
clasificarea zecimală a lui Atterberg în care fragmentele sunt grupate
pe dimensiuni din ce în ce mai mici, ordinele de mărime fiind stabilite din
10 în 10. Se utilizează pragul de 2 mm, care separă materialul pământos
fin cu dimensiuni mai mici de 2 mm de schelet (peste 2 mm). Astfel, în
categoria scheletului intră:
a) bolovanii sau bolovănișuri – peste 200 mm
b) pietre – 200-20 mm

17
c) pietriș - 20-2 mm
Necesitățile de ordin practic au impus pentru materialul pământos
fin următoarele fragmente și dimensiuni:
a) nisip – cu două componente:

 grosier – 2-0,2 mm
 fin – 0,2-0,02 mm
b) praf – 0,02-0,002 mm; s-au separat două componente:

 praf I – 0,02-0,01 mm
 praf II – 0,01-0,002;
Cauza o reprezintă acceptarea unei alte fracțiuni numită argilă fizică =
praf II + argilă (sub 0,01 mm). Acest fapt a fost necesar pentru motivul
explicării comportamentului fizic diferit al particulelor mai mici de 0,01
mm.
c) argila – sub 0,002 mm
În funcție de conținutul unui material neconsolidat în diferite
asemenea fracțiuni granulometrice se stabilește granulometria, respectiv
textura unui sol. Practic, este necesară, însă, separarea fracțiunilor
caracteristice scheletului prin sitarea materialului și exprimarea valorilor în
procente din masă sau din volum.
Metodele pentru determinarea alcătuirii granulometrice sunt diferite,
cele clasice presupunând metoda cernerii pentru fracțiunile de schelet și
pentru cele de nisip și metoda pipetării pentru fragmentele mai fine.
Astăzi, în laboratoarele geotehnice sau peologice se utilizează și metode
moderne prin intermdiul unei aparaturi speciale de apreciere a texturii.
Pe baza conținutului în principalele fracțiuni granulometrice se
determină alcătuirea granulometrică a materialului pământos fin, iar
pentru aprecieri globale se operează cu un parametru numit volumul
edafic care cuantifică și restricțiile pe care le induce prezența scheletului
într-un anume depozit. Volumul edafic se calculează doar pentru utilizările
agricole.

Clasificarea granulometrică a solurilor și a depozitelor superficiale

18
În geologie, cu precădere în geotehnică și geomecanică sunt
specifice clasificările în care fracțiunile granulometrice presupun separarea
mai multor categorii de materiale, începând de la cele grosiere, precum
psefitele și psamitele, pentru ca apoi să urmeze materialele cu texturi
intermediare de tipul ruditelor și glutitelor, care în general sunt
considerate materiale prăfoase și în final să se atingă și stadiul de pelite
care grupează materialele cu granulometrii fine. În pedologie și pentru
scopuri agricole se operează cu o altă clasificare, în funcție de
continuturile în nisip, praf și argilă la care se adaugă și raportul nisip fin
supra nisip grosier. În funcție de aceste conținuturi ale fracțiunilor
granulometrice sunt separate grupe de clase, clase și subclase
granulometrice/texturale. Astfel, se operează cu trei grupe de clase,
fiecare având în componență câte două clase granulometrice:

1. Grupa de clasă a texturilor grosiere (G)


1.1 Nisip (N) – conținutul de nisip atinge sau depășește 63%
1.2 Nisip-lutos (U) – valorile nisipului sunt mai mari sau egale cu 56%
la care se adaugă și o proporție considerabilă de praf (max 32%)

2. Grupa de clasă a texturilor mijlocii (M)


2.1 lut-nisipos (S) – în care scade ponderea nisipului și crește
ponderea fracțiunii praf, cât și a fracțiunii argiloase
2.2 lut (L) – conținuturile în cele trei fracțiuni granulometrice sunt
oarecum echilibrate
3. Grupa de clasă a texturilor fine (F)
3.1 lut argilos (T) – ponderea argilei este între 33 - 45 %
3.2 argilă (A) – fracțiunea argilă este mai mare sau egală cu 46%.
În funcție de conținutul în principalele fracțiuni granulometrice se
realizează încadrarea granulometrică a materialelor de sol sau a unor
depozite superficiale. Această încadrare se referă doar la materialul
pământos fin și este specific, de regulă, depozitelor și solurilor
extracarpatice, cu excepția pietrișurilor fluviale.
Dacă, însă, depozitele superficiale se formează pe seama unor roci
consolidate sau dacă într-o anume regiune apare și un aport alohton de
19
materiale grosiere, pentru studiile tehnice cu caracter agricol se
calculează un parametru numit volum edafic; valorile sunt exprimate în
procente din volum.

qi = conținutul de schelet al unui anume orizont sau strat (% din volum)


di = grosimea respectivului strat sau orizont (cm)
Volumul edafic se calculează pentru intervalul cuprins între 0 – min.
150 cm (eventual 200 cm adâncime), dacă nu apare roca dură sau până la
adâncimea de apariție a rocii dure.
Din acest punct de vedere, materialele de sol se încadrează într-un
volum edafic de la foarte redus până în 10%, până la excesiv de mare,
respectiv cu valori de peste 150% (7 clase). Cu cât valorile acestui
parametru vor fi mai mici, cu atât restricțiile de utilizare vor fi mai severe.

Semnificația practică (geotehnică și agrotehnică) a alcătuirii


granulometrice
Alcătuirea granulometrică, în special, a solurilor și a depozitetor
superficiale prezintă o importanță deosebită, constituind principala
însușire din gama celor de natură fizică. Astfel, această însușire este,
practic, o mărime fizică relativ constantă în timp, foarte greu modificabilă
prin procese naturale. Aceasta poate fi modificată doar prin intervenția
antropică (caz extrem de rar pentru România – terenuri copertate).
Dpdv natural, textura se poate modifica în timp doar în cazul unor
soluri prin evoluție pedogenetică avansată. Prin procese de eluviere-
iluviere se poate realiza o sărăcire în fracțiunea argiloasă a orizonturilor
superioare și o îmbogățire progresivă în aceeași fracțiune a unor orizonturi
subiacente intermediare.
Materialele și solurile nisipoase – grupează formațiuni geologice
superficiale și soluri cu texturi grosiere. Asemenea situații sunt
caracteristice unor subunități de câmpie din România, în care domină
accentuat nisipurile de origine lacustră sau marină, mai rar de origine
fluvială, dar care au fost sau sunt mobilizate eolian (Câmpia Carei, C.
Nădlacului, C. Olteniei, C. Hagienilor, C. Tecuciului, aria montană – zona de

20
la Reci, Depresiunea BV); acestora li se adauga nisipurile din anumite
sectoare și terase fluviale, cum sunt cele ale Jiului, Oltului și Dunării, apoi
de pe dreapta raurilor Buzău, Călmățui și Ialomița; în plus, le mai întâlnim
în Delta Dunării – grinduri fluvio-maritime, în zona litorală, în special, în
grindurile și cordoanele litorale (Chituc, Perișor, Sacalinul Mare, Sacalinul
Mic) sau în cazul plajelor. Pe arii mai restrânse întâlnim asemenea situații
și în cazul depozitelor nisipoase mio-pliocene din unitățile de podiș (Pod.
Moldovei – D. Fălciului, S Colinele Tutovei).
Aceste formațiuni și depozite sunt constituite prioritar din particule
de cuarț (nisipuri cuarțoase) la care se adaugă fragmente de minerale
greu alterabile (silicați, mică, carbonat).
În cazul granulometriilor grosiere/nisipoase sunt favorizate anumite
procese geomorfologice actuale, între care menționăm:
a) procese de deflație – generează eroziunea în suprafață prin vânt –
eoliană; facilitate de coeziunea foarte slabă dintre particule sau
chiar de lipsa totală a coeziunii;
b) eroziunea în adâncime pe terenurile în pantă dezvoltându-se sisteme
de ogașe și rigole, ca forme efemere, dar și ravene sau chiar
organisme torențiale, care scot din circuitul agricol mari suprafețe
de teren (vezi ravenele din Pod Moldovei – S Podisul Central
Moldovenesc, Colinele Tutovei, D. Fălciului)

Dpdv agrotehnic depozitele și solurile în cauză prezintă o serie de


avantaje întrucât se lucrează ușor, coeziunea este slabă, iar plasticitatea și
adezivitatea sunt practic nule, în timp ce dpdv termic sunt considerate a fi
depozite și soluri calde. Gama proprietăților fizice presupune și o serie de
însușiri, însă, nefavorabile, cum ar fi:
a. capacitatea redusă de reținere a apei
b. ascensiune capilară relativ modestă (datorită porozității și
permeabilității cu valori mari).
Texturile nisipoase se caracterizează printr-o gamă de proprietăți
chimice nefavorabile:
a. conținut redus de materie organică
b. capacitate redusă de absorbție și schimb cationic
21
c. conținut mic de substanțe nutritive și de microelemente
Pentru terenurile și teritoriile cu texturi nisipoase sunt necesare o
serie de măsuri de protecție anti-erozională, terenurile fiind stabile dpdv
geotehnic, dacă sunt situate pe suprafețe plane, necesitând, însă, tehnici
speciale pentru realizarea de obiective industriale sau de altă natură.
Pentru terenurile agricole, cele mai importante proprietăți sunt cele
în legătură cu apa, întrucât prin pierderea rapidă a apei necesită irigații.
Materialele sau solurile cu texturi mijlocii – cele care prezintă
în proporții variabile, dar oarecum echilibrate cele trei principale fracțiuni
granulometrice: nisip, praf, argilă. Compoziția echilibrată determină un
cumul de însușiri fizico-chimice, de regulă, favorabile pentru toate
utilizările și folosințele.
În cazul terenurilor agricole, calitățile rezultă din valorile optime ale
permeabilității, ale porozității și capilarității, ale capacității de reținere a
apei, la care se adaugă prezența materiei organice humificate,
aprovizionarea cu substanțe nutritive, absorbția și schimbul de cationi.
Solurile cu texturi mijlocii sunt cele mai favorabile, dar privite diferențiat,
în funcție și de condițiile morfo-climatice.
Sub aspect geotehnic, principalele probleme sunt legate de 2 procese
geomorfologice importante:
a. procesele de sufoziune
b. procesele de tasare
În cazul unor suprafețe plane, pe depozite cu structuri echilibrate se
formează crovuri, unele de mari dimensiuni (găvane și padine), la care se
adaugă și pâlnii de sufoziune. Pentru anumite obiective, prezența acestor
procese necesită realizarea unor lucrări sau măsuri speciale pt a
preîntâmpina efectele celor 2 procese. Pe terenurile în pantă pot să se
întrunească condiții ale producerii eroziunii superficiale care afectează
numeroase terenuri din unitățile de deal și de podiș.
Texturile mijlocii sunt caracteristice formațiunilor și depozitelor
lutoase, a celor loessoide și în cazul loess-urilor, cât și în cazul solurilor
formate pe aceste materiale. Astfel, se remarcă pretabilitatea deosebită
pentru utilizări diverse, așa cum este cazul unităților de câmpie (tabulare,

22
cât și în câmpiile de tranziție), dar și în unitățile deluroase și de podiș de la
nivelul unor poduri de terasă, în cazul glacisurilor, al versanților revers de
cuestă sau în cazul unor culmi și platouri interfluviale largi.
Includem în categoria texturilor mijlocii luturile, depozitele lutoase,
loess-urile și depozitele loessoide. Cea mai mare frecvență este intalnita în
unitatea de câmpie.
Formațiunile geologice, materialele, solurile cu texturi fine
Texturile fine sunt condiționate de prezența argilelor care pot să
aibă origini extrem de diferite. Unele soluri și materiale superficiale pot
proveni și din materiale cu un comportament asemănător (șisturile
argiloase, cu diferite varietăți de marne –consolidare argile - sau din alte
roci, cum ar fi cenușele și tufurile vulcanice, cât și dintr-unele roci
metamorfice (filite).
In aceste situații, texturile fine sunt date de prezența argilei care
poate fi o argilă primară sau o argilă secundară.
a. Argilele primare sunt cele întâlnite în depozite și formațiuni
geologice depuse în diferite medii de sedimentare (marine, lacustre,
continentale – argile fluviale de pe Bahlui).
În acest caz, argila este formată din minerale primare nealterabile
sau foarte greu alterabile, dar cu dimensiuni foarte fine (fragmente de
piroxeni, amfiboli, mice, feldspați, cuarț și silice coloidală). Acestora li se
adaugă mineralele argiloase propriu-zise rezultate în urma unor procese
pedo-geo-chimice, respectiv prin procese specifice de alterare (ex: caolin –
se transformă în caolinit; clorit – clorite secundare la care se adaugă o
serie de minerale argiloase tristratificate, precum ilitul, vermiculitul,
beidellitul, montmorillonitul). Acestea se formează în medii continentale și
apoi sunt erodate și transportate, iar mai apoi depuse de către râuri în
lunci, lacuri și mări.
b. Pentru soluri, componenta cea mai importantă o reprezintă argilele
secundare, rezultate în timpul proceselor de pedogeneză; prin
procese de hidratare și hidroliză o serie din silicații primari se
transformă îîn silicați secundari hidratați = minerale argiloase (ex
cenușe vulcanice – caolinit; alumino-silicați – illit, montmorillonit)

23
Dpdv al proceselor geomorfologice actuale, materialele îîn cauză
favorizează îndeosebi procesele gravitașionale, cu precădere alunecările
de teren. Acest lucru este generat de faptul că argila reprezintă o rocă
plastică, indicii de plasticitate având valori ridicate (limita de framântare,
limita de plasticitate și cea de curgere). Din acest motiv, pe terenurile în
pantă cu depozite deluviale ale versanților instabili se pot declanșa sau
reactiva alunecări de teren cu forme și dimensiuni variabile.
În România asemenea situații sunt extrem de frecvente, în primul
rând în unitatea pericarpatică. Astfel, în majoritatea sectoarelor
subcarpatice, datorită faciesurilor argilo-marnoase sunt foarte frecvente
alunecările de teren de la cele simple și superficiale, până la cele de mari
dimensiuni cu grosimi apreciabile ale deluviilor de alunecare,
înregistrându-se frecvente cazuri de terenuri degradate de la nivelul
versanților sau al bazinelor de alunecare. În plus se constată și o
fragmentare foarte intensă a reliefului, cu frecvente procese de eroziune
în suprafață, motiv pentru care, în unele sectoare, se înregistrează cele
mai severe degradări ale terenurilor.
Dacă avem în vedere și instabilitatea versanților și riscul deosebit
sub aspect seismic, în Subcarpații Vrancei și ai Buzăului apar cele mai
complicate probleme referitoare la amenajarea teritoriului. Situații
asemănătoare apar și în Subcarpații Moldovei (Depresiunea Tazlău-Cașin),
cei Getici (Muscelele Argeșului și Câmpulungului) sau la limita cu Podisul
Piemontan Getic.
Pe locul următor se situează o parte din teritoriul și terenurile din
unitățile de podiș ale României, îndeosebi acolo unde se succed
intercalațiile argilo-nisipoase. Asemena situații sunt întâlnite, în special, în
cazul marilor frunți de cuestă (fronturi de cuestă din Podisul Moldovei –
Podisul Central-Moldovenesc, N Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Pod.
Sucevei sau chiar în Câmpia Colinară a Moldovei). Procese gravitaționale și
degradări severe se înregistrează și în Depresiunea Transilvaniei (în cazul
glimeelor), în jumătatea de nord a Podisului Piemontan Getic și pe
suprafețe mai mici în Dealurile de Vest.

24
Sub aspect geotehnic, materialele și depozitele argiloase generează
o serie de dificultăți tehnice, dar și costuri suplimentare pentru realizarea
diferitelor obiective și în general în cazul tuturor tipurilor de construcții.
Aceste probleme privesc:
a. instabilitatea versanților
b. plasticitatea rocii în condiții de relief așezat
c. nivelul hidrostatic ridicat
Asemenea probleme de amenajare pe terenurile plane sunt
condiționate și de oscilațiile de volum ale materialelor argiloase. La
supraumectare, majoritatea argilelor îți măresc volumul, adică gonflează,
formând în unele spații orizontale un microrelief specific de gilgai.
Dimpotrivă, la pierderea apei argilele se contractă foarte puternic, ceea ce
crează dificultăți pentru toate tipurile de construcții și nu numai.
În proiectele de amenajare teritorială trebuie să se țină cont,
îndeosebi la fenomenele de risc geomorfologic (alunecări de teren!),
pentru proiectarea unor căi de comunicație sau în cazul transporturilor
speciale, dar și pentru obiectivele cu dimensiuni mari și cu greutați foarte
mari.
În plan agrotehnic, deși majoritatea proprietăților chimice sunt
favorabile, datorită însușirilor fizice majoritar nefavorabile solurile
argiloase pun probleme de valorificare intrucât sunt soluri grele și reci, se
lucrează cu mari dificultăți la umidități extreme, generând costuri foarte
mari pentru lucrări sau pentru întreținerea utilajelor.
Cele mai mari suprafețe cu depozite argiloase se dispun în unitățile
de câmpie, îndeosebi în câmpiile de subsidență sau în unele sectoare ale
câmpiilor de tranziție (partea CN a Câmpiei Române). Aceste terenuri fiind
situate pe suprafețe plane sau slab înclinate nu ridică, însă, probleme de
stabilitate. Ca pondere, urmează apoi treapta deluroasă și de podiș, unde
sunt însă cele mai mari dificultăți în planul amenajării teritoriului, datorită
prezenței deosebite a reliefului în pantă. Creșterea instabilității generează
recrudescența tuturor proceselor menționate anterior. În domeniul
montan, formațiuni șli depozite argiloase apar prioritar în aria flișului, cu
precădere în cazul flișului extern, unde unități morfostructurale întregi

25
(unitatea de Audia) sunt constituite majoritar din marne și argile cu
intercalații de alte roci.
Indiferent de treapta de relief, depozite de acestă factură întâlnim în
luncile marilor râuri, în Lunca Dunării, cât mai ales în Delta Dunării.

PROSPECTAREA RELIEFULUI IN VEDEREA DEZVOLTARII DURABILE

Cuvinte cheie: relieful, utilizarea terenurilor, dezvoltare durabilă

Rolul reliefului in sistemul fizico-geografic

În viziunea teoriei sistemice, cadrul natural al unei regiuni poate fi


interpretat ca un sistem natural, deschis şi dinamic. Ca orice sistem
deschis presupune intrări şi ieşiri reprezentate prin fluxuri de energie şi
masă.
Întrucât este un sistem deschis, componentele sistemului presupun
şi o anumită dinamică raportată în timp pe două paliere:
• dinamica schimbării unor componente ale sistemului, pe de o parte
privite la scara sistemului geologic,

• schimbări funcţionale produse la scara timpului istoric; aceste ultime


schimbări sunt condiţionate de intervenţia antropică în sistem. Din
acest motiv, toate sistemele fizico-geografice presupun şi un anumit
grad de antropizare – care este extrem de redus în arii sau spaţii
greu accesibile, eventual în cele protejate de lege (parcuri naţionale,
protejate de lege) sau când gradul de antropizare este extrem de
intens (subsistemul cu exploatări de resurse minerale şi cu o
industrializare de regulă primară).

În cadrul unui sistem fizico-geografic, relieful joacă rolul hotărâtor,


fiind componentul de bază. Relieful constituie:

26
 factorul suport ce se grefează pe elementele de referinţă ale
factorului geologic;
 interfaţa pt un alt component al sistemului, respectiv pentru
componentul înveliş pedologic;
 constituie şi factor de control în cadrul unui sistem natural sau
fizico-geografic, întrucât condiţionează manifestarea
componentului climatic, apoi determină particularităţile de
bază ale resursei de apă şi infuenţează semnificativ vegetaţia
respectivului sistem.
Având în vedere cele două funcţii de bază (suport şi de control),
relieful condiţionează şi starea de echilibru a unui sistem. Astfel, între
energia de relief şi stadiul de evoluţie al sistemului există un raport invers
proporţional. De regulă, în stadiile incipiente de după apariţia unei unitati
de relief, energia de relief este maximă, ca în cazul unităţilor de orogen, în
timp ce entropia1 sistemului este minimă. Pentru ca la finele unei etape de
evoluţie, energia se rezumă la valori modeste, timp în care creşte entropia
sistemului.
Dpdv al echilibrului, relieful se află sub controlul unor forţe interne
sau externe pe baza cărora se stabileşte un anumit grad de echilibru sau
de dezechilibru, in funcţie de care se apreciază gradul de dezvoltare a
respectivului sistem fizico-geografic.

Particularităţi ale reliefului şi procesele geomorfologice specifice

Orice sistem de relief ce aparţine unei unităţi morfo-structurale, se


remarcă printr-o serie de trăsături şi de însuşiri care se grupează în 3 mari
categorii:
• aspecte morfometrice,
• morfografie
• tipologia reliefului.
Toate aceste 3 componente derivă din modul diferit de formare a
reliefului prin intermediul celor 2 mari categorii de forţe interne şi externe
care se condiţionează reciproc. Specificitatea şi intensitatea respectivelor
1
Măsură care indică gradul de organizare al unui sistem. – Din fr. entropie.

27
forţe se traduce prin manifestarea unor procese, în special de natură
fizică, dar şi de natură chimică prin care aspectul gen al reliefului se
schimbă progresiv în timp.
Astfel, aceste procese sunt exprimate prin ceea ce numim procese
geomorfologice (PG) derulate în alte etape de evoluţie sau desfăşurate
şi în prezent, ultimile fiind considerate PG actuale. Anumite procese
desfăşurate în etape anterioare generează o categorie aparte de relief,
numit relief moştenit din perioade precuaternare sau cuaternare. În
această categorie putem menţiona formarea piemonturilor din perioade
precuaternare, dar şi apariţia unor suprafeţe de nivelare (mecanismele de
formare a acestora desfăşurându-se oarecum ciclic). Astfel, apariţiile unor
arii de peneplenă sunt considerate ca aparţinând reliefului ciclic, în
aceeaşi categorie intrând şi formele de relief de tipul suprafeţelor de
nivelare din Carpaţi (Borăscu, Gornoviţa).
Din categoria reliefului moştenit din perioada cuaternară,
menţionăm în primul rând glacisurile ca forme de racord înte baza
versanţilor şi unele suprafeţe cvasi-orizontale, precum şesuri aluviale,
poduri de terase, trepte şi niveluri litologice. Deşi ocupă suprafeţe relativ
restrânse, îndeosebi în ariile montane, cât şi cele în zona joasă şi de podiş,
terenurile cu această formă de relief sunt printe cele mai valoaroare,
deoarece permit o utilizare extrem de variată sub aspect agricol, apoi se
remarcă prin stabilitate, motiv pt care constituie terenul predilect pt
extensii de aşezări omeneşti şi construirea unor căi de acces.
Tot din perioada cuaternară este moştenit şi actualul relief glaciar,
format prin mecanisme şi procese ale glaciaţiei pleistocene. Având în
vedere poziţia majorităţii formelor de relief prezente pe teritoriul
României, acest tip de relief prezintă o valoare peisagistică excepţională.
Dacă ne referim la specificitatea proceselor geomorfologice,
formarea piemonturilor se leagă de procese fluviale (eroziune, transport şi
acumulare de natură fluvială). În cazul reliefului glaciar s-a manifestat
îndeosebi eroziunea glaciară (exaraţia), dar şi transportul şi acumularea.
În timp ce pentru relieful ciclic specificitatea PG a diferit în funcţie de
condiţiile climatice, morfoclimatele de tip tropical, sub-tropical şi

28
mediteranean au condiţionat mecanisme specifice pentru formarea
pediplenelor, fapt petrecut în spaţiile extra-carpatice (vezi actualele
condiţii din Dobrogea de Nord), în timp ce pentru ariile montane
suprafeţele de denivelare reprezintă probabil mai mult opera
mecanismelor de formare a peneplenelor.
În categoria reliefului moştenit, relieful glaciar poate fi inclus şi în
categoria reliefului de factură climatică, deoarece a fost generat de
schimbările fundamentale ale climei de pe parcursul pleistocenului. În
postglaciar, conditiile climatice s-au schimbat, revenind la particularităţi
asemănătoare celui actual. În consecinţă, PG specifice modelării reliefului
intră în categoria celor actuale.
Procesele geomorfologice actuale contribuie la modificarea
progresivă a aspectului reliefului, îmbrăcând aspecte diferite în funcţie de
treapta de relief, cât şi de specificul iniţial al reliefului.
În teritoriul carpatic, o primă categorie de procese este cea din gama
procese periglaciare. Aceste procese sunt determinate de variaţiile mari
de temperatură (diurne, lunare, sezoniere sau anuale); se manifestă prin
dezagregări intense, în funcţie de nivelul altitudinal. Datorită acestor
procese apar depozite de triaj termic, precum haos de blocuri, câmpuri de
pietre sau trene de grohotişuri la baza abrupturilor.
Procesele de îngheţ-dezgheţ sunt cuantificate tot prin dezagregări
intense urmate apoi de prăbuşiri, surpări şi rostogoliri. În sezonul rece al
anului, aceste procese induc o serie de dificultăţi sau pagube, îndeosebi pt
căile de comunicaţie (şosele şi căi ferate) – Defileul Jiului, Defileul Oltului,
valea Buzăului, din şi pentru şoselele de mare altitudine (Transalpina -
Parâng şi Transfăgărăşanul), ceea ce duce la costuri suplimentare de
înteţinere. Dpdv al aşezărilor umane, se impune evitarea spaţiului contruit
în proximitatea perimetrelor cu asemenea procese.
Procese periglaciare: mişcările superficiale de tip solifluxional.
Solifluxiunea afectează domeniul montan superior, având urmări vizibile în
domeniul sub-alpin şi alpin, dar şi în perimetrele cu pajişti secundare din
etajul pădurilor boreale sau de conifere.
 Procese periglaciare de natură clio-nivală

29
Pe lângă formele de relief generate, în special de tipul nişelor şi
cuiburilor nivale, aceste procese provoacă şi modificarea echilibrului hidric
de la nivelul unor trepte litologice, platouri sau versanţi, inducând şi alte
PG. În afara spaţiului montan, procesele periglaciare se manifestă şi în
unităţile deluroase şi de podiş, dar cu intensităţi mult mai mici, prin
intermediul mişcărilor solifluxionale sau prin procese de tip creep. În
aceste conditii se creează anumite dezechilibre având în vedere dinamica
deluviilor superficiale.
Asemenea procese sunt specifice versanţilor cu înclinări mai mari de
10-12º, care însă suportă şi alte categorii de procese.
 Procese de natură fluvială - reprezintă opera râurilor, iar procesele
pot fi de eroziune, transport şi acumulare.
Eroziunea fluviala este întâlnită în toate unitatile şi formele de relief,
însă intensitatea procesului scade de la altitudini mari spre cele mici.
Întensitatea eroziunii fluviale depinde esenţial de viteza de curgere a apei
şi de debit. Viteza este direct proportionala cu panta şi astfel, cele mai
mari intensităţi se realizează în cursurile superioare ale râurilor, pentru ca
mai apoi intensitatea să se diminueze progresiv, fiind o relaţie invers
proporţională între eroziune şi acumulare.
Transportul de materiale depinde de aceeiaşi parametrii, însă
volumul de material transportat se raportează în primul rând la debitul
râului, în timp ce acumularea se realizează progresiv, fiind specifică
tuturor treptelor specifice de reliefului, dar volumele cele mai mari sunt
specifice unitatilor joase de relief.
În plus, se realizează şi o sortare a materialelor, în funcţie de
granulometrie, primele depuse fiind fragmentele de dimensiuni mari
(bolovăniş), pietriş, nisip, praf, argilă. Dacă particulele de dimensiuni mari
sunt transportate prin târâre şi rostogolire, cele de dimensiuni mici sunt
preluate chiar şi în suspensie şi transportate la mari distanţe, fiind depuse
chiar în mediul marin. Rezultatul proceselor fluviale, îl reprezintă relieful
fluvial, cel mai semnificativ sub aspectul utilizării teritoriului fiind relief
fluvial de acumulare (albia majoră- lunci şi terase). Ponderea acestui tip de
relief creşte din aria montană spre unităţile extra-carpatice.

30
Dpdv al dezvoltării durabile a unui teritoriu, sunt necesare studiile
privind riscurile hidrologice la care este supus un anumit bazin hidrografic.
Astfel creşterea exponenţială a debitelor provoacă revărsări şi inundarea
unor terenuri cu utilizări diferite. În aceste condiţii sunt nesecare lucrări
specifice de amenajare, îndeosebi lucrări de indiguire şi de amenajare
hidrotehnică complexă în jonele joase, cu lunci foarte largi.
Pentru România, toate lucrările în cauză sunt vechi, prost întreţinute
şi sub dimensionate, începând de la râurile de mică anvergură până în
cazul Dunării. Cea mai eficientă cale ar fi cea a amenajării complexe în
bazinele hidrografice prin măsuri de protecţie în cele de mică anvergură
sau prin lucrări hidrotehnice (pretenţii) în bazinele hidrografice mai mari.
Eroziunea în suprafaţă - ES este exercitată de 2 agenţi: apa şi vântul.
Efectele cele mai importante se leagă de ES prin apă care acţionează pe 2
căi:
• impactul picăturilor de ploaie (pluviodenudare);
• acţiunea mecanică a apei peliculare pe suprafeţele în cauză.
Aceste procese prezintă un rol fundamental în cazul eroziunii solului,
iar în virtutea amenajării teritoriului ridică probleme în cazul utilizării
agricole a terenurilor, în special pentru terenurile arabile.
În Romania, cca 50% din terenurile arabile sunt afecatate de ES, iar
cel puţin un sfert din aceste terenuri necesită lucrări anti-erozionale.
Având în vedere suprafaţa mare de teren arabil de care dispune România,
se impun măsuri de schimbare a categoriilor de folosinţă pentru terenurile
puternic şi foarte puternic erodate. Un calcul economic simplu
demonstrează că în cazul utilizării unor tehnologii moderne de cultură
producţiile se pot dubla, ceea ce presupune realizarea aceleeaşi producţii
totale dacă suprafaţa arabilă se înjumătăţeşte.
Prin utilizarea agricolă a terenurilor erodate, sunt risipite resurse
financiare importante şi se favorizează doar practicarea agriculturii
tradiţionale bazată în multe unitatea de relief pe monocultură. Pentru alte
utilizări şi folosinţe, terenurile afectate de ES nu ridică probleme deosebite
dacă respectivele suprafete nu sunt afectate şi de alte PG. Ca efecte
secundare, ES provoacă aluvionarea intensă a şesurilor aluviale,

31
colmatarea puternică a cuvetelor lacustre, coluvionarea bazei versantului.
În ultimul caz, se înregistrează pierderi calitative la nivelul solului de pe
versanţi, dar şi pagube gospodăriilor rurale prin pr de colmatare.
Eroziunea exercitată prin vânt întruneşte condiţii de manifestare în
unităţile de relief joase, constituit prioritar din nisipuri, în situaţiile creşterii
frecvenţei şi intensităţii vântului. Efectul în relief îl constituie apariţia
reliefului de dune, cazuri reprezentative: Campia Olteniei, îndeosebi în C
Băileşti, C Hagieni, Bărăgan – pe dreapta râului Călmăţui, Buzău, C Tisei, C
Tecuci, Depr Braşovului la Reci, în Lunca şi Delta Dunării şi în zona litorală.
Dpdv al amenajării, 2 probleme sunt importante:
• Pentru unităţile de dune din porţiunile de câmpie se impune fixarea
acestor dune.

- plantaţii pomicole ca în C Carei,

- plantaţii viticole ca în C Olteniei – Calafat, Segarcea,

- fixarea plin plantaţii forestiere – cazul dunelor din C Tecuci –

- fixarea dunelor prin alternaţa benzii forestiere cu arbuşti şi specii


arboase.)

• Utilizarea naturistă a spaţiilor dunare prin:

1. Conservarea ecosistemelor naturale (rezervaţiile Reci, Hanu


Conachi sau cele din grindurile Letea, Caraorman şi Sărăturile),

2. Crearea unor spaţii de agrement ca în cazul Lacurilor din zona


Calafat sau în zonele litorale din Deltă; după cum o parte din
nisipurile din zona litorală sunt utilizate ca plaje sau pot constitui
sursă de material pentru amenajarea plajelor degradate.

Eroziunea în adâncime – EA – reprezintă un proces condiţionat de


concentrarea scurgerii pe versant. Formele de relief rezultate sunt diferite
de la cele incipiente de tipul rigolelor şi ogaşelor până la cele de mari
dimensiuni de tipul ravenelor şi a celorlalte create de torenţi.

32
Aceste procese ocupă suprafeţe mai mici în comparaţie cu cele de
eroziune în suprafaţă, dar efectele sunt mult mai severe. Pentru formele
de tipul ravenelor, solul este decapitat în totalitate, iar suprafeţe
însemnate de teren sunt scoase din circuitul agricol. Frecvenţa cea mai
mare este întâlnită în unităţile deluroase şi de podiş, cu precădere în cazul
faciesurilor nisipoase şi a intercalaţiilor nisipo-argiloase. Asemenea situaţii
sunt întâlnite în toată aria pericarpatică unde se manifestă şi pe alte
structuri petrografice (vezi Valea Putnei.)
O deosebită dezvoltare se constată în cazul formaţiunilor
miopliocene din unităţile de podiş (Pod Moldovei – Pod Bârladului). Pe
suprafeţe mai mici: Podişul Piemontan Getic, Depresiunea Colinară a
Transilvaniei.
O categorie aparte aparţine formelor dezvoltate în loess şi în
depozitele loessoide, unde formele desi efemere se regenerează după
fiecare ploaie cu aspect torenţial: văi cu aspect torenţial din Dobrogea
Central Sudică, terase.
Stăpânirea şi controlul acestor procese se poate realiza doar printr-o
amenajare judicioasă a teritoriului. Măsurile de diminuare a efectelor sunt
însă costisitoare, de durată, ceea ce determină costuri mari de întreţinere.
Se recomandă evitarea utilizării agricole şi împădurirea perimetrelor
cu ravene pe versant. Pentru formele de mică anvergură se recomandă
nivelarea, eventual terasarea şi aplicarea culturilor în benzi, orientate în
lungul curbei de nivel. În cazul ravenelor fund de vale, daunele sunt mult
mai mari, deoarece prin eroziune regresivă sau subminarea flancurilor
sunt afectate perimetrele construite şi chiar căi de comunicaţie. Mai mult,
materialul erodat şi evacuat de pe fundul ravenei este depus sub forma
unor mari conuri proluviale care afectează aşezările rurale (Dealurile
Fălciului, Colinele Tutovei).
Alunecările de teren sunt cele mai complexe procese geomorfologice
actuale. Intră în categoria celor geomorfologice lente. Alunecările se
produc într-un context cauzal favorizant, respectiv existenţa terenurilor în
pantă, apoi prezenţa unui strat de roci plastice care facilitează apariţia
patului de alunecare, la care se adaugă şi supraumectarea depozitelor de

33
pantă. Alunecările de teren intră în categoria hazardelor naturale, cauzele
declanşatoare fiind multiple, atât naturale, cât şi de factură antropică.
În perimetrele cu alunecări de teren, sunt prezente şi alte PG
actuale, motiv pt care perimetrele afectate se caracterizează printr-o
deosebită fragmentare cu repercursiune în degradarea foarte intensă a
terenurilor; alunecările de teren sunt întâlnite în aria montană îndeosebi în
aria flişului carpatic sau în cazul depozitelor de wildfliş2 (Rarău).
Cele mai mari probleme pun însă alunecările de teren din treapta
deluroasă şi de podiş. Aici sunt prezente în Subcarpaţi cu precădere în cei
de curbură (S Vrancei, S Buzăului), dar şi în alte compartimente ale S
Getici şi ai Moldovei. În unităţile de podiş, ocupă suprafeţe reprezentative
în Pod Moldovei, D Transilvaniei (glimee). Terenurile cu alunecări de teren
sunt extrem de instabile realizăndu-se reactivări ale unor alunecări vechi
stabilizate sau înregistrându-se alunecări noi. Stabilizarea deluviilor se
realizează natural, dar într-un timp foarte lung, în timp e lucrările de
stabilizare sunt extrem de costisitoare şi de nenumărate ori nu se justifică
dpdv economic. Terenurile agricole afectate de alunecări de teren necesită
invariabil schimbarea categoriei de folosinţă. Dacă deluviile sunt subţiri şi
perimetrele afectatate sunt de mică întindere, terenul în cauză poate fi
utilizat ca pajişti naturale dacă se realizează lucrări minimale de evacuare
a excesului de umiditate spre debuşee naturale. Cel mai adesea,
perimetrele cu alunecările de ter necesită fixare cu o vegetaţie arbustivă
sau chiar împădurire. Asemenea lucrări au fost realizate în România
îndeosebi în aria subcarpatică vrânceană după anul 1950 sub auspicii
ICAS3 Vrancea.
În cazul unităţilor de podiş se constată foarte multe perimetre cu
terenuri degradate îndeosebi în cazul frunţilor de cuestă. Există situaţii în
care mari frunţi de cuestă sunt împădurite (Cuesta Iaşilor – Bârnova,
Mădârjac-Sineşti), dar sunt foarte frecvente terenurile despădurite utilizate
de regulă ca păşuni degradate.
2
wildfliș, (engl.= wildflysch) formațiune geologică cu structură haotică, alcătuită dintr-o masă predominant
argiloasă, de culoare închisă, cu aspect de curgere submarină, în care sunt însedimentate blocuri „exotice”, de
mărimi și origini diferite, constituind olistolite, mai vechi decât masa pelitică fundamantală. Pe teritoriul
României, formațiunile de w. se găsesc în zonele în care se întâlnesc pânze de decolare (unitatea central-est
carpatică), iar elementele „exotice” (olistolitele) provin din destrămarea părții frontale a pânzelor de decolare
(transilvane). V. și olistostromă.
3
Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice

34
Procesele de alunecări de teren determina un grad redus de
dezvoltare a unei regiuni (Regiunea de Nord-Est unde în lipsa unor resurse
minerale, cât şi datorită proastei gestiuni a resurselor naturale existente s-
a ajuns la o situaţie oarecum paradoxală, în sensul în care pe de o parte
scade productivitatea naturală a unor terenuri, iar pe de altă parte cresc
costurile de întreţinere a căilor de comunicaţie fiind necesare şi noi fonduri
pt protejarea localităţilor, în special a celor rurale); – costuri deosebite pt
întreţinerea unor drumuri naţionale, aşa cum este cel de pe Valea Bistriţei,
de pe stanga Lacului Izvorul Muntelui-Bicaz. Asemenea situaţii apar şi în
partea subcarpatică: şoselele care leagă Buzău de Oneşti, în timp ce în
Podisul Moldovei sunt foarte numeroase sectoarele de drum afectate de
alunecări de teren.
O altă problemă legată de dinamica versanţilor este cea din ariile
urbane unde anumite zone rezidenţiale s-au extins şi în perimetre cu
alunecări de teren (Botoşani, Hârlău, Iaşi – dreapta râului Cacaina, în
cartieul Ţicău, parţial Sărărie, stanga Bahluiului – Păcureţ şi Păcurari;
potenţial la alunecare prezintă şi noile zone rezidenţiale aşa cum este
cazul Bucium – Păun).
Morfometria – element definitoriu în amenajarea teritoriale
Amenajarea teritoriului presupune existenţa unor proiecte de
dezvoltare urbană sau rurală, de dezvoltare industriala sau agricolă,
proiecte cu caracter tehnico-economic, care se realizează inclusiv pe baza
datelor morfometrice ale terenului. Morfometria reprwzinta un element
definitoriu in toate proiectele de amenajare teritoriala; chiar şi repartiţia
teritoială a populatiei se realizează şi în funcţie de criteriile morfometrice.
În categoria parametrilor morfometrici termenii de referinţă sunt
altimetria, declivitatea şi expoziţia, fragmentarea reliefului, energia de
relief.
Altimetria
România dispune de 3 trepte altimetrice majore caracteristice
pentru unitățile de câmpie, pentru cele de dealuri și podiș și pentru aria
montană.

35
Astfel, treapta de câmpie, cu altitudini de sub 200m reprezintă
circa 33% din teritoriul României. În acest procent sunt incluse și unități de
relief care nu îmbracă un aspect tipic de câmpie, ci aparțin unităților de
podiș. Cea mai mare parte a Dobrogei de S (Podișul Dobrogei de S), o
parte însemnată din Dobrogra centrală, suprafețe mai mici din Dobrogra
de N, apoi sudul extrem al Podișului Moldovei și cea mai mare parte a
Câmpiei Colinare a Jijiei. Pe de altă parte însă, unităților de câmpie li se
atașează și subunități care depășesc 200m, până spre 300m altitudine,
respectiv câmpiile piemontane ale Piteștilor, Târgoviștei și Ploieștilor.
Această treaptă comasează cele mai bune terenuri pentru practicarea
agriculturii, întrucât beneficiază și de condiții pedo-climatice favorabile.
Procesele geomorfologice caracteristice sunt următoarele: ....
Geneza lor se leagă de regulă de procesele de acumulare în medii
marine sau lacustre cât și prin procese de acumulare și modelare eoliană,
cum e cazul câmpiilor nisipoase. Prezența pe arii mari a leossourilor și
depozitelor lessoidale, determină manifestarea proceselor de sufoziune și
tasare. Formele rezultate, de tipul crovurilor, găvanelor, padinelor și
pâlniilor de sufoziune se încadrează într-o clasă de calitate inferioară
terenurilor încomjurătoare, ceea ce presupune o eficienţă economică în
plan agricol ceva mai mică. În situații particulare, această degradare
naturală a terenurilor este compensată de apariția unei resurse naturale
ce poate fi însă valorificată în scopuri terapeutice. E vorba de cazul apelor
sărate și salmastre și al unor nămoluri terapeutice din lacurile de crov.
Treapta inferioară a râurilor poate fi utilizată în varii scopuri, neexistând
restricții majore decât în ceea ce privește regimul de înălțime a unor
imobile din marile metropole (ex-București). Dintre riscurile semnificative
ale acestei trepte, menționăm pe cel indus de seismicitate, vezi axa
Buzău-București-Giurgiu-Oltenița cât și aria joasă a Banatului. Un alt risc
este cel indus de producerea inundațiilor în cazul râurilor mari (Siret, Prut,
Dunărea), mai puțin pe Olt și Argeș. Acestora li se adaugă riscul indus de
secetă în cazul utilizării agricole a teritoriului.

Treapta intermediară caracteristică dealurilor și podișurilor


României este calculată pentru ecartul altitudinal dintre 200 și 700 m care

36
atinge un procent de circa 40% din teritoriul țării. Conform ponderii,
această treaptă este cel mai bine reprezentată dar în acest interval de
altitudine intră atât subunităti de câmpie (cazul unor câmpii piemontane),
dar și unele subunități montane de talie joasă (Oaș, Berzunți, Dognecei,
Locvei) cât și periferia altor masive montane joase. Pe de altă parte,
ecartul menționat anterior nu include anumite dealuri subcarpatice înalte
care culminează la 1000 m în Măgura Odobești, apoi o parte din Măgurile
Podișului Someșan și din jugul intracarpatic cât și majoritatea dealurilor
înalte din partea de E a Transilvaniei.
Această treaptă de relief este foarte bine populată, dar cu disparități
regionale (colinele Tutovei prin comparație cu aria subcarpatică
prahoveană) și se caracterizează prin apariția unor dezechilibre având în
vedere dinamica și intensitatea unor procese geomorfologice actuale.
Această treaptă concentrează cele mai numeroase și mai mari perimetre
cu alunecări de teren dar și cu procese de eroziune în suprafață și în
adâncime. Alături de repartiția neuniformă a unor resurse naturale
minerale se constată diferențieri mari în planul dezvoltării economice.
Spațiul geografic aferent regiunii de N-E este și în acest caz cel mai
defavorizat, chiar dacă pentru unele subunități de relief contextul
geomorfologic nu este cel mai neprielnic.
Din punct de vedere al favorabilității pentru așezările omenești se
manifestă anumite restricții în sensul în care localitățile urbane preferă
pozițiile mai joase ca altitudine, de regulă situate în lungul sau în spatele
de la confluența unor râuri, o a doua categorie fiind legate de axe de
comunicație, iar cea de-a treia legată de poziția de limită fie cu treapta de
câmpie, fie cu treapta montană. Însă, din punct de vedere al texturii
urbane, orașele din această treaptă sunt mult mai complexe, iar uneori se
armonizează mult mai bine cu mediul geografic. (Sibiu, Cluj, Târgoviște,
Pitești, Piatra-Neamț).

A 3-a treapta, superioara, corespunde domeniului montan, incluzând


teritoriile cu altitudini de peste 700m. Această treaptă însumează 22% din
teritoriul Românesc. Dacă însă operăm cu unități morfostructurale,
domeniul montan al României presupune o pondere ceva mai mare,
37
întrucât unele arii montane au situată baza la altitudini mult mai mici
(cazul M-tilor Oașului).
Treapta montană este cea mai slab populată și se caracterizează
printr-o gamă foarte largă a proceselor geomorfologice actuale. Normal
deci, popularea redusă, este condiționată și de alți parametrii morfometrici
la care se adaugă și condițiile climatice tot mai severe, pe măsura creșterii
altitudinii. Însă, în viziunea dezvoltării durabile, domeniul montan al
României este cel mai ușor de amenajat sau de planificat teritorial.
Aceasta pentru că aici sunt concentrate cele mai mari și numeroase
resurse minerale, apoi muntele deține cel mai mare fond forestier, cea mai
mare parte a pajiștilor naturale având și posibilăți de dezvoltare a
agriculturii pe spații mai restrânse, dar favorabile îndeosebi pentru
zootehnie și mai puțin pentru cultura plantelor.
Zonarea spațiului montan se poate realiza și pe trepte morfometrice,
întrucât palierul de peste 1000m deține doar 10% din teritoriul țării, ceea
ce semnifică și cea mai mare pondere a pădurilor de conifere. Treapta de
peste 1500m dispune de 4% din teritoriul țării și în care sunt incluse
etajele subalpin și alpin din vegetația României, pentru ca treapta de
peste 2000m, să se rezume la 1% din teritoriul național, reprezentând
domeniul alpin al teritoriului românesc, cel care ne aseamănă cel mai mult
cu Alpii și care prezintă un patrimoniu natural selectiv, foarte valoros din
pct de vedere științific și cu un remarcabil potențial turistic.
Declivitatea - reprezintă unghiul pe care îl face suprafața terestră
cu orizontala. De regulă valorile acestu parametru diferă foarte mult în
teritoriu.
În treapta de câmpie, valorile sunt cele mai mici, de regulă fiind
situate sub 5º. Astfel, în sectoarele tabulare cât și în unele suprafețe din
câmpiile de tranziție cât și cele de subsidență valorile tind spre 0, întrucât
domină suprafețele plane. Valori ceva mai mari, între 3-5º întâlnim în
câmpiile piemontane, în timp ce valori de peste 5º apar doar la nivelul
unor frunți de terasă, sau pe flancurile dunelor din câmpiile nisipoase.
Aceste declivități nu ridică probleme în planul amenajării teritoriale,
realizându-se condiții favorabile pentru toate tipurile de utilizare. Singurele

38
restricții sunt legate de evoluția avansată a unor soluri din crovuri, iar
terenurile cu aceste pante din dreapta de câmpie prezintă doar riscuri
legate de unele hazarde naturale precum cutremurile sau de prezența
frecvența sau intensitatea inundațiilor din lunci și terase inundabile.
În treapta deluroasă și de podiș, valorile declivităților cresc,
terenurile divers înclinate totalizând peste 50% din teritoriu. Astfel, dintre
categoriile de pantă, cea mai frecvent întâlnită este cea cu valori de la 10-
12º ceea ce indică apariția unor factori de risc geomorfologic și pedologic.
Astfel, toate suprafețele valorificate ca terenuri agricole prezintă procese
de eroziune în suprafață cu intensităţi diferite.
În această treaptă sunt prezente și valorile mai mari de 12º,
atingând frecvent 15-20º sau până la 20-30º în cazul versanților puternic
înclinați. Asemenea situații apar în unitatea pericarpatică în cazul
dealurilor si culmilor pericarpatice. Valorile mari ale pantei se asociază cel
mai adesea cu frunțile de cuestă. În cazul acestor declivități apar restricții
funcționale, ceea ce necesită un mod aparte de utilizare a terenurilor, de
regulă fiind excluse terenurile arabile, fiind favorizată utilizarea ca pajiste
naturală sau ca pădure (ex. putem aprecia ca o utilizare corectă a
teritoriului în Culmea Pleșului din Subcarpații Moldovei sau Măgura
Odobești din Subcarpatii de Curbura, unde pantele mari sunt utlizate ca
paduri, iar ca o utilizare inadecvată mentionam culmea Pietricica Bacăului,
cu frecvente pajisti degradate sau cu terenuri arabile, dar cu soluri care
denotă un stadiu avansat de eroziuni (erodosoluri si regosoluri).
În această treaptă deluroasă și de podiș sunt întâlnite și valori de
pantă cu valori sub 10º, ceea ce presupune prezența unor versanți slab-
mediu înclinați, forme de relief care grupează cea mai mare parte a
terenurilor arabile. În aceeași treaptă pot să apară și pante caracteristice
treptei de câmpie cu terenuri plane sau slab înclinate ca în cazul luncilor și
treptelor de terasă și al platourilor sau culmilor interfluviale, cel mai
adesea de natură structural-litologică.
În treapta montană, sunt caracteristice cele mai mari declivități,
întrucât structurile de orogen, atît cele cutate cât și cele vulcanice se
caracterizează prin dominanța accentuată a formelor de relief de relief de

39
tipul versanților. Astfel, în medie, suprafețele înclinate ocupă între 75-80%
din întreg teritoriul, excepție făcând depresiunile intramontane, unde
valorile sunt mai mici, uneori, întâlnindu-se și suprafețe plane ca în cazul
marilor depresiuni intramontane, considerate adevărate câmpii
intramontane (depresiunile Brașov, Giurgeu, Ciuc).
Din acest motiv, în aria montană se realizează o zonare extrem de
clară a utlizării terenului în funcție de pantă. Astfel, terenurile arabile, sunt
concentrate în marea lor majoritate în depresiuni, pajiștile naturale ocupă
îndeosebi pantele slab si respectiv moderat înclinate, în timp ce versanții
moderați și puternic înclinați se leagă de prezența formațiunilor forestiere.
În domeniul montan, cele mai mari suprafețe corespund pantelor între 15-
30º, dar adesea valorile urcă până la 50-60º (defilee sau abrupturi), uneori
depășindu-se 70º ca în cazul unor sectoare înguste de chei sau în cazul
unor abrupturi din zona alpină.
Datorită suprafețelor restrânse cu pante reduse, în aria montană
apar o serie de restricții ce induc deficiențe la nivelul amplasării unor
așezări sau a unor obiective, adesea extensiile se realizează din lungul
văilor spre depresiuni spre versanți, în anumite cazuri suprafețele în pantă
presupunând și o anumită instabilitate a versantului. O asemenea situație
s-a înregistrat pe Valea Bistriței, unde după formarea Lacului Izvorul
Muntelui, vechile vatre de sat au migrat pe versamt, îngreunând deluviile
vechi, ceea ce a condus la alunecări de teren.
În ariile montane, prezența suprafețelor în pantă ridică și probleme
legate de amenajarea unor căi de comunicație, mărind foarte mult
costurile de amenajare sau de întreținere. Lipsa tehnologiilor sau a
resurselor financiare, presupune trasarea unor căi ferate în funcție de
configurația reliefului, urcând până la altitudini de peste 1000 m (calea
ferată dintre Suceva-Vatra Dornei). În cazul căilor rutiere, prezența
declivităților mari constituie un obstacol în ceea ce privește realizarea
unor drumuri moderne, România fiind practic lipsită de autostrăzi în
domeniul montan.
Densitatea fragmentării reliefului – este cea mai importanta
alături de pantă, întrucât creșterea fragmetării generează o serie de

40
dificultăți, atât din punct de vedere al investițiilor cât și din punctul de
vedere al utilizării agricole a terenului. Ca și în cazul declivității treapta de
câmpie este favorizată din acest punct de vedere, întrucât valorile acestui
parametru sunt mici, de regulă subunitare, pentru ca în sectoarele
tabulare și în ariile indoneice?,? valorile să tindă spre 0. Aceste valori nu
ridică probleme în planul amenajării teritoriale, dar apar restricții
funcționale legate de precaritatea resursei de apă.
La polul opus, se află aria montană, unde în ariile cristaline și în cele
vulcanice valorile sunt extrem de mari, ajugând până la 4-5 km/km².
Astfel, fragmentare foarte intensă presupune și valori mari ale declivității,
dar și expoziții exrem de diferite, ceea ce generează diferențieri climatice,
asimetrii ale unor parametri climatici, dar și inversiuni de vegetație, motiv
pentru care în proiectele de amenajare teritorială, cei 3 factori se vor
corela în funcție de condțiile concrete de rocă și de relief. E vorba despre
pantă, expoziție și tipul de fragmentare.
În treapta intermediară de relief, valorile densității fragmentării sunt
modelate, depășindu-se frecvent km/km², ajungându-se uneori la peste 2
km/km². În această treaptă se disting 2 tipuri de fragmetare, respectiv o
fragmentare deluroasă, cu valori ceva mai mari, inclusiv la nivelul
energiei de relief (ex, Pod Suceava sau Pod Piemontan) sau o fragmentare
colinară, cu valori ceva mai reduse, inclusiv la nivelul energiei de relief,
așa cum este cazul cu Câmpia Colinară a Jijiei.
Energia de relief - denotă și stadiul de evoluție al unui tip anume
de relief. În funcție de modul de formare, avem de a face cu energii de
relief extrem de diferite în teritoriu. Din punct de vedere al energiei
maxime, pentru România, valoarea înregistrată este de 2544 m. Pornind
de la altitudinea de 0 m, valoarea de 2544 m presupune existența tuturor
treptelor majore de relief ale uscatului.
La nivelul ariei montane, se înregistrează cele mai mari valori ale
energiei de relief. Astfel, pentru munții înalți, energia medie de relief
atinge sau depășește 1000 m. Aceste valori presupun o utilizare a
terenurilor în funcție de ecosistemele adaptate acestor parametri, idealul
fiind de a nu interveni în acest sistem pentru a conserva patrimoniul

41
natural existent, și pentru a-l valorifica doar din punct de vedere turistic. În
cazul munților joși și mijlocii, valorile energiei de relief sunt cuprinse între
500 și 1000m, ceea ce permite și instalarea unor așezări omenești, dar de
talie mică.
Majoritatea stațiunilor montane ale României sunt legate de acest
interval al energiei medii de relief, pentru obiectivele de interes turistic,
tendința fiind aceea de a amplasa aceste obiective în spații cu energie de
relief cât mai mare.
În treapta deluroasă și de podiș, valorile energiei medii se reduc la
sub 500 m, fiind de regulă cuprinsă între 300-400 m pentru dealurile înalte
și între 200-300 m pentru dealurile joase de podiș. Datorită prezenței
rocilor friabile și a depozitelor superficiale neconsolidate, în această
treaptă de relief, chiar dacă valorile energiei de relief nu sunt foarte mari,
combinația cu valorile declivității și cu valorile densității fragmentării
generează o serie de neajunsuri, ceea ce determină o atenție sporită în
planul amenajării teritoriale.
În acest context, se constată o serie de erori inclusiv în cazul
poziționării vetrelor de sat care astăzi necesită schimbarea
amplasamentului. Dacă în perioada feudală, au apărut numeroase sate
situate de regulă pe obîrșia unor mici cursuri de apă, fiind vorba despre
terenuri fragmentate și instabile, astăzi, această poziționare a așezărilor
rurale este total deficitară (Colinele Tutovei, Pod. Bârladului etc).
În treapta de câmpie se înregistrează cele mai mici valori ale
energiei de relief, în sensul în care câmpiile piemontane prezintă valori
medii între 100-150 m în timp ce majoriatatea câmpiilor tabulare și de
tranziție, înregistrează valori medii de sub 100, în timp ce câmpiile joase,
de subsidență au valori de sub 50 m, în unele cazuri, energia medie de
relief ajungând până la sub 10 m (Câmpia Siretului Inferior). În ultimul caz,
se înregistrează restricții severe, întrucât crește exponențial riscul la
inundații, atât datorită creșterii debitelor râurilor, cât mai ales prin ridicare
nivelului freatic. Din acest motiv, sunt foarte frecvente ariile mlăștinoase,
din aceste unități de câmpie.

Morfografia - Formele de relief reprezentative şi utilitatea lor în


42
valorificarea spaţiului geografic
Morfografia se referă la totalitatea formelor de relief care
generează un anumit aspect dintr-o anumită unitate. Studiul morfografic a
trecut în plan secund odată cu accesul la metodologii moderne de analiză
morfometrică sau privitoare la dinamica reliefului la care se adaugă şi
metodele de analiză cantitativă. Morgrafia rămâne un domeniu de
referinţă pentru utilizatori, dar şi pentru analiştii din amenajarea
teritoriului şi dezvoltare regională. Principalele aspecte ale reliefului se
grupează diferit în cazul principalelor trepte de relief ale Romaniei.
În domeniul montan, o primă categorie de aspecte morfografice se
referă la relieful de factură alpină. Aceste aspecte corespund munţilor
înalţi, cu altitudini de peste 2000 m, coborând la altitudini uşor sub 2000
m, doar în N Carpaţilor Orientali, (respectiv în N Muntilor Suhard, Ţibleş, N
M. Maramureş).
Dpdv litologic, formele în cauză sunt dezvoltate îndeosebi în roci
metamorfice (C Meridionali, M Rodnei), la care se adaugă doar local roci
magmatice, efusive (Călimani), intrusive (Ţibleş) sau conglomerate
(Bucegi). Elementele de relief alpin sunt opera condiţiilor climatice severe
întrucât temperatura medie anuală este negativă (0 – -2º C), precipitaţiile
sunt f mari – peste 1200, vânturile sunt intense, iar aceste caracteristici
determină procese intense de dezagregare termică, îngheţ-dezgheţ.
Relieful alpin grupează o serie de forme de relief de tipul crestelor
alpine, urmate de vârfuri montane piramidale ascuţite ce se comportă ca
martori de rezistenţă litologică, custuri, strungi, abrupturi litologice şi
structural tectonice, trene de grohotişuri la baza acestora la care se
adaugă şi forme de eroziune ale reliefului glaciar (nişe glaciare, cât şi
unele sectoare ale văilor glaciare).
Formelor menţionate anterior li se adaugă şi fragmentele relativ
netede sau uşor ondulate care aparţin suprafeţei de nivelare Borăscu.
Acest asamblaj de forme alpine, glaciare şi ciclice generează un peisaj
unic în Carpaţii româneşti, asemănător celui din Alpi, având dpdv practic o
importanţă turistică deosebită la care se adaugă şi valenţele ştiinţifice
remarcabile, luandu-se in considerare şi particularitatile vegetaţiei alpine

43
şi subalpine, reprezentată prin pajişti alpine şi tufărişuri cu numeroase
specii endemice, multe dintre acestea fiind relicte glaciare.
Aspecte morfografice ale munţilor joşi şi mijlocii. Configuraţia de
ansamblu a munţilor joşi şi mijlocii cu altitudini de sub 2000 m se schimbă
aproape fundamental întrucât factorii şi procesele care condiţionează
aspectul reliefului se multiplică rezultând un asamblaj în care fie domină
aspectele legate de structura geologică, tectonică şi petrografie fie se
impun formele generate de factorii şi agenţii externi. Datorită îmbinării
diferite a celor 2 componente, în domeniul montan pot fi individualizate o
serie de masive montane care îmbracă un anumit specific şi prezintă
anumite particularităţi. La modul general, relieful munţilor joşi şi mijlocii
este dominat de prezenţa în proporţie de peste 75% a versanţilor.
Versanţii prezintă particularităţi morfometrice variate, dar şi aspecte
diferite, ceea ce determină o diversitate remarcabilă la nivelul peisajului,
în timp ce utilizarea acestora depinde de o multitudine de factori. Această
formă de relief este definitorie în planul amenajărilor pentru sporturi de
iarnă, pentru realizarea unor căi de comunicaţie, în timp ce pentru
folosinţă apar situaţii de tipul versanţilor împăduriţi, apoi a celor cu
tufărişuri subalpine, cu pajişti montane cu caracter secundar, dar şi cu
amenajări legate de prezenţa unor aşezări omeneşti sau staţiuni de interes
balneo-climateric.
Un alt element morfografic – culmile montane – situate la alt diferite,
având dimensiuni şi forme variate, dar care invariabil constituie partea
superioară a reliefului montan. În cazul unor munţi joşi sau mijlocii, culmile
montane prelungi sunt marcate de vechi drumuri păstrate în diferite
masive montane (Drumul Tătarilor, Drumul Romanilor, Drumul Hoţilor –
sau drumuri din lungul Obcinei Mari, din lungul Bistriţei, şamd). Peste
nivelul culmilor se menţin în relief culmile montane ale căror particularitati
depind de unitatea morfo-structurală de care aparţin. În cazul unei
fragmentări mult mai mari a reliefului montan, rezultă un relief derivat în
care lipsesc culmile, dar apar versanţi şi vârfuri montane izolate de tipul
bâtcilor, măgurilor (Măgurile Câmpulungului de la marginea Rarăului,
Bâtcile Slătioarei, Bâtca Neagră, Bâtca Arsă din Stânişoarei, Bâtca

44
Doamnei). Unele asemenea bâtci şi măguri constituie puncte de
belvedere, iar altele au constituit puncte de observaţie sau de control spre
anumite teritorii (bâtca Doamnei de lângă Piatra Neamţ care adăposteşte
Petrodava prin care se controla accesul în valea montană a Bistriţei
Moldoveneşti).
Văile montane - imbracă aspecte diferite, dar facilitează accesul în
interiorul ariei montane, facilitând amplasarea căilor de comunicaţie şi
asigurând spaţiul pentru instalarea aşezărilor omeneşti (relieful de terase
din lungul văilor). Văile sunt cel mai bine populate, iar în funcţie de
aspectul pe care îl îmbracă generează note specifice ale peisajului. De
multe ori în spaţiile de la confluenţe se dezvoltă mici depresiuni de tip
butonieră (Depresiune de la Vama), în timp ce în cazul sectoarelor în care
traversează roci dure, văile îmbracă aspectul de defileu – depresiunea de
la Prisaca Dornei.
În lungul văilor carpatice sunt asigurate cele mai bune condiţii
pentru amenajările teritoriale deoarece pe lângă avantajele oferite de
relief, se remarcă şi bogăţia resurselor de apă. Pe lângă aceste forme
majore, în peisajul acestor munţi se mai remarcă peisajele de tip chei şi
defilee unde unele defilee carpatice au şi rol de trecători între o parte şi
alta a Carpaţilor (Turnu Roşu şi Cozia- Olt, Trecătoarea de la Ciucea).
Prezenţa pasurilor carpatice situate la altitudini relativ mici de sub 1200 m
facilitează legăturile dintre anumite tronsoane carpatice sau dintre unităţi
învecinat, întrucât sunt străbătute de căi de comunicaţie (P Predeal, P
Mestecăniş, P Oituz, P Pângăraţi).
Depresiuni intramontane (DI). Carpaţii româneşti sunt caracterizaţi
prin multitudinea DI existând cca 300 de depresiuni, de la cele extrem de
mici (Drăgoiasa, Glodul), până la cele mai mari din cadrul ulucului
depresionar din cadrul Carpaţilor Orientali.
În depresiuni sunt localizate principalele aşezări urbane din aria
montană (Braşov, Gheorghieni, Petroşani, etc). În DI sunt localizate şi
principalel aşezări rurale, existând sate de mari dimensiuni, cum sunt cele
din Depresiunea Giurgeului (Remetea).

45
Depresiuni cu fundul plat deţin şi cele mai mari suprafeţe cu terenuri
agricole realizându-se şi o specializare a culturilor în functie de condiţiile
pedoclimatice:
• cartof – depr Braşov,
• secară, orz, grâu în Depr Giurgeului,
• prun, măr în D Negreşti.
În concluzie, aria montană a României, prezintă cea mai diversificată
gamă a aspectelor morfografice. Deşi este cea mai puţin densă regiune a
României raportată la nr de locuitori, regiunea montană se caracterizeaza
prin cele mai variate resurse ceea ce presupune o dezvoltare echilibrată
dacă se vor adopta planuri de dezvoltare regională în conformitate cu
potenţialul natural. Din acest punct de vedere, Romania prezintă un
potenţial de invidiat în cadrul ţărilor UE, iar dezvoltarea de perspectivă a
Romaniei ar trebui să ţină cont de imensul potenţial natural pe care îl
oferă regiunea carpatică. Pentru aceasta este necesară realizarea unei
infrastructuri specifice îndeosebi legată de transporturi. În momentul
actual, domeniul montan este lipsit de aeroporturi, chiar şi Braşovul care
reprezintă oraşul cu potenţialul de dezvoltare cel mai puternic.

46