Valorile 

mobiliare derivate reprezintă acele produse bursiere care rezultă din

contractele dintre emitenţi (vînzători) şi beneficiari  (cumpărători) prin care se prevede că
acestora din urmă li se conferă drepturi asupra unor active (titluri financiare, valute, mărfuri
ş.a.) ale emitentului la o scadenţă viitoare, conform prevederilor contractului.
Primele pieţe la termen au apărut în a doua jumătate asecolului al XIX-lea; este vorba
despre pieţe de materii prime şi de produse agricole. Acestea permiteau deţinătorilor şi
viitorilor cumpărători să se acopere contra riscurilor variaţiei preţurilor mărfurilor. Contractele la
termen pentru mărfuri se realizau la bursele de comerţ.
Originalitatea pieţei la termen a mărfurilor constă în aceea că permite cumpărarea sau
vînzarea de “contracte” (şi nu de produse fizice). A apărut, astfel, ideea de a generaliza sistemul
acoperirii riscurilor şi la alte mărfuri, în particular, la monedă.
Crearea de pieţe la termen pentru instrumentele financiare a permis realizarea
de garanţii la variaţia preţurilor acestora: cursul şi rata dobînzii. Factorii ce determină astfel
de variaţii sunt de natură diferită, dar, cel mai frecvent, sunt invocaţi rata  profitului şi
cursul deschimb. Garanţia faţă de impactul acestor factori s-a stabilit, în cele din urmă, sub
forma activelor financiare derivate.
Un instrument financiar reprezintă orice contract ce generează simultan un activ financiar
pentru o întreprindere şi o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o alta
întreprindere. Mai simplu, instrumentele financiare pot fi privite ca fluxuri de numerar cu
anumite riscuri, în funcţie de predictibilitatea acestor fluxuri.
Instrumentele financiare includ:
1. instrumentele primare
2. instrumentele derivate.
Instrumente primare Exemple de instrumente financiare primare sunt: numerar, creanţe şi
datorii, credite luate şi acordate şi obligaţiuni.
Instrumente derivate
Instrumentele derivate sunt un tip special de instrumente financiare:
 a căror valoare se modifică în funcţie de evoluţia unei rate specificate a dobînzii, a
preţului unui titlu, a cursului de schimb valutar etc. sau a oricărui alt element
variabil similar (cîteodată denumit „baza”);
 care nu necesită nici o investiţie netă iniţială sau necesită o invesţitie netă iniţială
de valoare mica în comparaţie cu alte tipuri de contracte ce au o reacţie similară la
modificarea condiţiilor de piaţă; şi care se decontează la o dată stabilită în viitor.

1
 Principala deosebire dintre instrumentele derivate şi alte instrumente financiare este că, în
cazul derivatelor, cumpărătorul plăteste doar o parte din valoarea activului de baza, însă poate
beneficia integral de variaţia preţului acestui activ.
În ultimii douazeci de ani, utilizarea instrumentelor derivate a luat amploare, în special ca
urmare a schimbărilor din economia mondială. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, s-a
semnat un acord (Acordul Bretton Woods) pentru menţinerea stabilităţii ratelor dobînzilor şi a
cursurilor de schimb valutar la nivel mondial. În primii ani după 1970, Acordul a căzut. Aceasta,
precum şi abandonarea standardului aur de către SUA, au condus la o volatilitate ridicată pe
pieţele globale de mărfuri şi financiare. Societăţile trebuiau să facă faţă unei volatilităţi excesive
a ratei dobînzii şi a cursului de schimb:
riscul ratei dobînzii – riscul că profitul, activele şi datoriile societăţii să fie influenţate
negativ de modificările ratelor dobînzii. De exemplu, riscul ratei dobînzii poate însemna
că probabil va fi mai ieftin pentru societăţi să-şi procure fonduri cînd investitorii doresc
să le împrumute, decît să astepte pînă cînd vor avea imediata nevoie de bani. De
asemenea, ar trebui societatea să-şi structureze împrumuturile utilizînd rate fixe sau
variabile ale dobînzii? Dacă o societate va lua împrumuturi cu rate variabile ale dobînzii,
aceasta sugerează că firma adoptă o pozitie neutră faţă de evoluţia ratelor dobînzilor, dat
fiind că va împrumuta bani întotdeauna la rata dobînzii stabilită de piaţă.
Totuşi, împrumuturile luate cu o rata variabilă a dobînzii sunt riscante pentru că
societăţile sunt expuse la variaţia ratelor dobînzii. Multe societăţi nu doresc să-ţi asume
un asemenea risc.
Însă şi împrumuturile luate cu o rată fixă a dobînzii implică anumite riscuri – dacă ratele
dobînzilor scad, înseamnă că societăţile s-au împrumutat la o rată a dobînzii
dezavantajoasă şi din această cauză pot deveni necompetitive pe piaţă.
riscul valutar – riscul ca profitul, activele şi datoriile societăţii să fie influenţate negativ
de modificările cursului de schimb valutar.De exemplu, firmele care importă şi export
bunuri vor fi expuse acestui risc, mai precis există riscul ca firma să devină necompetitivă
din cauza variaţiilor cursului de schimb. De asemenea, aceste firme sunt expuse riscului
de tranzacţionare, şi anume riscului că anumite tranzacţii să devină nerentabile din cauza
variaţiilor cursului valutar.
Instrumentele derivate permit societăţilor să-şi gestioneze sau să-şi ajusteze riscurile
specifice la care sunt expuse, pentru a-şi stabiliza fluxurile de numerar. Astfel, firmele îsi reduc
costurile de tranzactionare şi investesc atunci cînd este momentul oportun, nu cînd se întîmplă să
aiba disponibilităţi. Firmele se pot proteja împotriva unora dintre aceste riscuri prin metode
“naturale”. De exemplu, se pot acoperi împotriva riscului valutar amplasîndu-şi fabrici în ţările
2
în care doresc sa vînda. Dar astfel de metode de control al riscurilor financiare sunt adesea greu
de aplicat în practică; instrumentele derivate ofera o modalitate mult mai eficienta de acoperire a
riscurilor specifice.
Cu toate acestea, eficienţa asociată instrumentelor derivate în transferul şi eliminarea
riscurilor nu se obţine fără asumarea altor riscuri. De exemplu, există riscul că partenerul să nu-
şi poată onora obligaţiile de plată. De aceea, firmele nu ar trebui să utilizeze instrumente
financiare pe care nu le înteleg. Iată de ce controlul asupra departamentelor de trezorerie din
cadrul firmelor este atît de important.
Pe pieţele financiare se tranzacţionează mai multe tipuri de active derivate ca: contractele
pe opţiuni (options), contracte futures, contractul forward, warante ş.a., a căror tipologie este în
permanentă diversificare.
Contractul options Reprezintă un drept (dar nu şi o obligaţie) de a cumpăra (opţiune de
tip CALL) sau de a vinde (optiune de tip PUT) un activ financiar (o actiune, un contract futures,
etc) la un moment viitor şi la un pret prestabilit în prezent (numit pret de exercitare).
Cumpărătorul contractului options poate decide dacă îşi va exercita sau nu opţiunea de
cumpărare sau vînzare a activului, în funcţie de propriile interese şi previziuni. Pentru acest drept
de opţiune cumpărătorul trebuie să plătească vînzătorului în momentul încheierii tranzacţiei o
sumă de bani numită primă. Valoarea primei este cea care se negociază la bursă şi face obiectul
cererii şi a ofertei. Astfel, pierderea cumpărătorului este limitată la prima pe care o plăteste
vînzătorului contractului.
Dacă previziunile sale nu se confirmă, cumpărătorul nu este obligat sa-şi exercite
opţiunea, pierzînd numai prima. Daca previziunile sale se confirmă, cumpărătorul va exercita
opţiunea. În ceea ce priveste vînzătorul, castigul este prima încasată de la cumpărător; vînzatorul
nu are nici o putere de decizie cu privire la exercitarea opţiunii, el asteptînd decizia
cumpărătorului în acest sens.
Opţiunile pot fi de mai multe tipuri :
 De vînzare (put options) cînd cel care le-a cumpărat are dreptul de a vinde activul
financiar (o actiune, un contract futures, etc) la un moment viitor şi la un pret prestabilit
în prezent (numit pret de exercitare). Valoarea opţiunilor put creşte cu creşterea preţului
de exercitare şi scade cu creşterea preţului titlului.
 De cumpărare (call options), opţiunile call devin mai valoroase pe măsură ce preţul
titlului creşte, şi mai puţin valoroase, pe măsură ce preţul de exercitare creşte
 Opţiunile americane (put şi call) devin din ce în ce mai valoroase pe măsură ce perioada
până la expirare creşte. Fie două opţiuni care diferă numai din punctul de vedere al datei

3
 de expirare. Posesorul opţiunii cu perioada mai mare de viaţă are mai multe oportunităţi
de exercitare a opţiunii decît cel care deţine opţiunea cu o perioadă mai redusă
 Opţiunile europene (put şi call) nu sunt în mod necesar mai valoroase cînd perioada
pînă la expirare creşte; posesorul unei opţiuni europene cu o perioadă de expirare mai
îndepărtată are aceeaşi oportunitate de exercitare ca o opţiune cu o perioadă redusă de
expirare. În plus, dacă luăm cazul a două opţiuni call europene pe titluri de valoare, cu
perioade de expirare de 1 şi 2 luni şi cu aşteptarea unui dividend mare peste 6 săptămîni.
Este posibil, astfel, ca opţiunea cu o perioadă redusă să fie mai valoroasă decât cea cu
perioadă mai mare.
Opţiunile americane pot fi exercitate în orice timp pe parcursul perioadei de viaţă a
opţiunii. Opţiunile europene se pot exercita doar la în ultima zi a perioadei de viaţă. Cel mai des
sunt utilizate opţiunile de tip american.
De aceea în continuare vom considera următorul exemplu de calcul a opţiunilor americane:
o persoană deţine la compania „Azur” 200 acţiuni, fiecare acţiune valorează 20 euro. E posibil de
a crea o opţiune vinzînd dreptul de a cumpăra cele 200 acţiuni deţinute în orice moment timp de
următoarele 3 luni la pretul de 25 euro o acţiune. Pretul de 25 euro se numeste pret de exercitare,
sau strike price, iar suma plătită pentru a deţine aceasta opţiune se numeste primă. Optiunea va
fi exercitată doar în cazul în care preţul de piaţă va fi peste preţul de exercitare. Aceasta optiune
ofera dreptul de cumpărare deci este opţiune call.
Deci, presupunem că preţul de piaţă este de 28 euro o acţiune, atunci valoarea de piaţă a
opţionului este de 3 euro actiunea, adică: pretul de piaţă – preţul de exercitare(28-25=3).
Dacă preţul de piaţă era de 22 euro acţiunea atunci valoarea opţiunii era zero. Şi nu era să
fie exercitată. Pierderea maximă a cumpărătorului opţiunii call este prima, iar ciştigul maxim nu
are limită. Profitul se determină ca diferenţa dintre: preţul de piaţă – preţul de exercitare -
prima. În cazul emitentului opţiunii call profitul va fi egal cu prima, pe cînd pierderea nu poate
fi limitată.
Exemplu pentru optiunile put. De exemplu aveţi opţiunea de a vinde 200 acţiuni timp de
3 luni la preţul de 18 euro acţiunea. Opţiunea va fi exercitată numai în cazul în care preţul de
piaţă va fi sub pretul de exercitare.
Sa presupunem ca preţul de piaţă este de 16 euro acţiunea, atunci valoarea de piaţă a
opţionului este de 2 euro acţiunea adică: preţul de exercitare – valoarea de piaţa = 18-16. Dacă
preţul de piaţă era de 14 euro acţiunea atunci valoarea optiunii era zero şi probabil nu era să fie
exercitată. Profitul cumpărătorului opţiunii put este preţul de exercitare – valoarea de piaţă -
prima. Pierderea cumpărătorului opţiunii put – prima. Profitul emitentului opţiunii put este
prima. Pierderea emitentului opţiunii put este preţul de exercitare – valoarea de piata – prima.
4
 Principalele pieţe pentru produsele derivate sunt: Chicago Board of Trade (CBOT),
European Options Exchange (EOE), London International Financiar Futures Exchange (LIFE).
Contractul futures a apărut cu peste o sută de ani în urmă, contractele futures au cunoscut
o expansiune culminantă în lumea financiara a sfarşitului secol XX, volumul de tranzacţionare
al acestora depăşind în prezent pe plan mondial orice alte produse bursiere. Explicaţia acestei
stări de fapt este în esenţă foarte simplă: prin natura lor, aceste contracte futures, oferă celui care
le tranzacţionează posibilitatea unor cîştiguri substanţiale prin imobilizarea unei sume de bani
relativ reduse. Desigur, riscul asumat într-o asemenea tranzacţie există şi nu poate fi ignorat. Cu
cît el este mai mare, cu atît sporesc sansele de cîştig, pe de o parte, dar şi cele de pierdere, pe de
alta. Însă marea diversitate a acestor produse derivate (se numesc astfel deoarece au intotdeauna
la baza un activ suport - devize, rate ale dobînzii, indici bursieri etc) şi mai ales flexibilitatea lor
permit investitorilor nu doar reducerea substanţială a riscului pe care il presupune
tranzacţionarea unui astfel de produs, ci în unele cazuri, chiar evitarea lui, bineinteles în cadrul
unor strategii bine puse la punct teoretic şi corect aplicate în practică.
Contractul futures este un angajament standardizat între doi parteneri - un vînzător şi un
cumpărator - de a vinde, respectiv de a cumpăra un anumit activ (devize, acţiuni, alte titluri
financiare sau marfuri), la un pret stabilit în momentul încheierii tranzacţiei şi cu executarea
contractului la o dată viitoare numita scadentă. Cu alte cuvinte, printr-un astfel de contract,
vînzătorul se obligă să vîndă, iar cumparătorul sa cumpere activul de la baza contractului la o
dată viitoare (scadenţă), dar la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului.
Contractul în care sunt consemnate obligaţiile părţilor, contractul futures, este negociabil
şi tranzacţionabil pe pieţele bursiere unde se fac astfel de operaţiuni, astfel încît fiecare din părţi
poate alege între a astepta pînă la scadenţă sau sa vîndă contractul unui tert (respectiv să cumpere
de pe piaţă un acelaşi tip de contract).
Să spunem, de exemplu, vă decideţi să vă abonaţi la televiziunea prin cablu. Ca
cumpărător, intraţi într-un acord cu compania de cablu pentru a primi un anumit număr de canale
prin cablu la un anumit preţ în fiecare lună pentru anul viitor. Prezentul contract încheiat cu
compania de cablu este similar cu un contract futures, în care aţi fost de acord să primească un
produs la o dată viitoare, cu preţul şi condiţiile de livrare deja stabilite. Ţi-ai asigurat preţul
pentru acum şi anul viitor - chiar dacă preţul cablului creşte în acest timp. Prin introducerea în
acest acord cu compania de cablu, ai au redus riscul de preţuri mai mari.
Alt exemplu un producător de grîu ar putea încerca să obţină un preţ de vînzare pentru cultură a
sezonului următor, în timp ce un producător de pîine poate să obţină un preţ de cumpărare pentru
a determina cît de multă pîine pot fi făcute şi la ce profit. 

5
 Contractul forward Reprezintă o negociere privată în care vînzătorul şi cumpărătorul
convin asupra unui preţ pentru o marfă care urmeaza sa fie livrată în viitor. Contractele forward
se pot referi la rate ale dobinzii, preţul obligaţiunilor, riscul de credit, etc.
Un exemplu de contract forward îl constitue cumpărarea unui automobil nou. Există
posibilitatea ca dealerul să nu aiba maşina pe care o doriţi, caz în care el poate comanda maşina
la fabrică. Dar, înainte de a comanda maşina la fabrică, dealerul va dori să încheie un contract
forward cu dumneavoastră, pentru a cumpăra maşina la o dată în viitor şi la un preţ specificat în
contract. Este un exemplu cum printr-un contract forward se poate bloca un preţ, pentru că, deşi
preţul maşinii va creşte faţă de preţul din contract, la livrare nu se va plăti decît preţul stabilit
anterior.
De exemplu o companie încheie un contract forward pentru a achiziţiona euro pe care
ulterior să-i schimbe în lire, la preţul de vedere (spot) de 50 lire pentru 100 euro. Suma care
urmeză să fie achiziţionată se negociază. La data decontării, livrarea va avea loc la preţul
forward sau preţul expirat de 50 lire pentru 100 euro. Dacă preţul lirei a crescut la momentul
decontării la 60 lire pentru 100 euro, cumpărătorul va achiziţiona euro la 10 lire sub preţul pieţei.
Dacă pe de altă parte preţul la vedere a scăzut la 45 lire pentru 100 euro, cumpărătorul rămîne să
plătească preţul stabilit în contract de 50 euro,cu 5 lire deasupra preţului pieţei.
Warantul  Este o valoare mobiliară care îndreptăţeşte deţinătorul să cumpere acţiuni la
societatea care l-a emis la un preţ determinat, într-o perioadă de timp specificată. Dacă valoarea
de piaţă a acţiunilor comune este mai mare decît preţul predeterminat prin warant, atunci
investitorul poate obţine un profit imediat. Utilizînd warantele pentru cumpărarea acţiunilor la un
preţ predeterminat şi vînzînd apoi acţiunilela un preţ de piaţă mai mare, investitorul va obţine un
cîştig egal cu diferenţa dintre cele două preţuri.
Warantele sunt valori mobiliare emise pe un termen mai lung decît dreptul de subscriere.
De obicei apar pe piaţă ca parte a unui titlu (de exemplu, a unei acţiuni ordinare sau a unei
obligaţiuni), care poate fi emis în una sau mai multe serii creîndu-se astfel practic o valoare
mobiliară hibrid. Datorită perioadei de timp în care warantele se află în circulaţie, o societate
poate avea în acelaşi timp, în circulaţie, mai multe tipuri de warante.
Valoarea de piaţă a unui warant este compusă din două elemente: valoarea intrinsecă şi
prima. Valoarea intrinsecă este diferenţa dintre preţul de piaţă al acţiunii şi preţul fix la care s-a
emis warantul ce însoţeşte acţiunea respectivă. Prima constituie diferenţa dintre valoarea de
piaţă a warantului, dacă acesta este el însuşi tranzacţionat pe piaţa secundară şi valoarea
intrinsecă.
Principalii factori pe care un investitor trebuie să-i ia în considerare atunci cînd stabileşte
ce primă ar trebui să plătească pentru achiziţionarea unui warant la o societate sunt : valoarea
6
acţiunii pe care o însoţeşte warantul, potenţialul ei de apreciere (creştere), timpul rămas pînă la
expirarea warantului, toleranţa investitorului la risc. În general, cu cît potenţialul acţiunii pe care
o însoţeşte warantul este mai mare, cu atît prima aferentă warantului este mai mare. Din punctul
de vedere al investitorului, merită să plăteşti o primă mare pentru a cumpăra o valoare mobiliară
al cărei curs este de aşteptat să crească în viitor.
Durata de viaţă a unui warant este fixată la momentul emisiunii. Cele mai multe warante
au perioada de viaţă cuprinsă între 5-10 ani, începînd cu data la care au fost emise, deşi unele
warante au durata de viaţă nelimitată. Cu cît este mai mult timp pînă la expirarea warantului, cu
atît este mai mare valoarea primei pe care investitorul este doritor să o plătească pentru a
cumpăra un warant. Investitorii care au un grad de toleranţă la risc vor fi mai atraşi de warante şi,
în consecinţă, vor fi dispuşi să plătească o primă mare pentru achiziţionarea warantelor.
Warantul este un document care atestă existenţa mărfurilor într-un depozit general
(porturi,vămi). El permite transmiterea proprietăţii, fiind utilizat pentru obţinerea şi garantarea
creaditului bancar. Warantul se utilizeaza fie ca efect de comerţ (cambie) asigurînd creditorului,
respectiv bancii garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea răscumpărării creditului acordat, fie se
poate mobiliza, respectiv negocia, respectiv poate fi vîndut bancii obţinandu-se pe seama lui un
împrumut.
De asemenea, warrantul repezintă un înscris prin care o persoană numită emitent dă
ordin băncii la care are contul deschis să plătească o suma de bani unei personae ce prezintă
cecul respective la bancă (beneficiarul).
În cazul cecului sunt antrenate 3 persoane:
1. Emitentul(tragatorul) –adică cel ce a emis cecul şi ordonă plata;
2. Banca(trasul) –persoana ce trebuie să facă plata;
3. Beneficiarul–adică persoana ce prezintă cecul şi îl încasează
Finanţarea prin instrumente hibride
Finanţarea unei societăţi reprezintă un aspect care atrage multe discuţii, mai ales în
climatul economic actual, în care necesităţile de finanţare au devenit în general mai acute şi
povara fiscală la nivelul grupului este monitorizata permanent.
Metodele de finanţare a companiilor prin capital, împrumuturi sau prin “instrumente
hibride” de finanţare care combină elemente de împrumut şi investiţii de capital afectează direct
regimul fiscal al societăţilor implicate. Inainte de toate, cred că trebuie precizată cea mai
importantă diferentă din punct de vedere fiscal între finanţarea prin capital şi cea prin
împrumuturi – faptul că investitorii în capital (sau care achiziţionează acţiuni) au în general
intenţia obţinerii unui venit din dividende (nedeductibil fiscal pentru plătitor), în timp ce pentru

7
împrumuturi, venitul creditorului reprezintă pentru plătitor o cheltuială (dobînda deductibila
fiscal sub rezerva unor limitări) care trebuie înregistrată înainte de determinarea profiturilor.
O consecinţă firească a diferenţelor între aceste două forme de finanţare este ca tratamentul
fiscal la nivelul societăţilor implicate diferă fundamental. Astfel, în context fiscal international,
distincţia dintre dividend şi dobandă este importantă avînd în vedere: Cota de impozitare prin
reţinere la sursa pentru   dividendele/dobanzile realizate de un nerezident din Rusia – şi implicit
nivelul creditului fiscal obtinut pentru impozitul suportat în Rusia (în cazul în care statul
respectiv nu aplică metoda scutirii pentru eliminarea dublei impuneri). Scutirea de impozitare
acordată de unele state pentru dividendele obţinute în anumite condiţii, scutire care în general nu
este acordată veniturilor din dobînzi. În timp ce creditul fiscal pentru impozitul suportat în Rusia
privind veniturile din dobînzi este în general limitat, în străinătate, la nivelul impozitului pentru
venitul din dobîndă, creditul pentru impozitul din statul sursa pentru dividende se poate extinde
uneori şi asupra impozitului aplicat pe o proporţie din profiturile din care au fost plătite
dividendele.
Mai mult, în cazul  ţărilor ce nu aplică creditul fiscal pentru veniturile obţinute din
străinătate, deseori se acordă scutire veniturilor din dividende. Aceste aspecte fiscale devin
importante şi cînd se utilizează instrumente de finanţare unde aparent nu există o distincţie foarte
clară între modalitatea de finanţare, prin capital sau împrumut.
 “Instrumentele hibride” de finanţare pot să includă, de exemplu, împrumuturi cu
participare la profit (unde dobînda depinde de profiturile debitorului).
In practică, “instrumentele hibride” conduc la deducerea fiscală a cheltuielii cu dobînzile la
nivelul plătitorului rus de venit, în timp ce pentru împrumutător se ajunge ca venitul obţinut din
“instrumentul hibrid” să fie privit ca dividend şi, în anumite condiţii, să fie chiar scutit de la
impozitare la nivelul sau.
Totuşi, pentru a beneficia de avantajele fiscale ale unui astfel de “instrument hibrid” de
finanţare pentru părţile implicate în context internaţional, trebuie să se aibă în vedere forma şi
substanţa economică a tranzacţiei respective la nivelul ţărilor implicate. În plus, înainte de
implementarea unui astfel de “instrument hibrid” între părţi afiliate,  reglementările privind
preţurile de transfer trebuie de asemenea considerate. Nivelul dobînzii trebuie sa fie stabilit în
raport de nivelul dobînzii ce ar fi agreat între persoane independente în conditii comparabile.
Mai mult, trebuie analizat dacă împrumutul este acordat în interesul activităţii
beneficiarului şi dacă face parte dintr-o schemă de distributie a profitului. Dacă se constată
existenţa unei scheme de distributie a profiturilor sau dacă nivelul dobînzii practicat între
societăţi afiliate este mai mare decît nivelul pieţei, plăţile efectuate de societatea rusă, sau
excesul peste nivelul pieţei, se pot califica fiscal ca dividend.
8
 Bibliografie:

1. Onifrei M. Managementul financiar. Ed. Ch Beck, 2007. 137 p.

2. Dragota V. Management financiar, Volumul II, Politici financiare de întreprindere. Ed.
Economică, 2005. 288 p.
3. Obreja L., Ciobanu a., Management financiar. Volumul I : Analiza financiara şi gestiune
financiară de întreprindere. Ed. Economică, 2003. 432 p.
4. http://www.scribd.com/doc/25065052/Tema-valori-mobiliare (vizitat 11.03.2011)
5. http://www.revistabiz.ro/finantarea-prin-instrumente-hibride-136.html(vizitat14.03.2011)