CUPRINS

CAPITOLUL I.........................................................................................................................8
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE......................................................................................8
1. Scurt istoric.......................................................................................................................8
2. NoŢiunea Şi formele terorismului..................................................................................13
3. Metode Şi cauze..............................................................................................................16
A. Strategie şi tactică....................................................................................................16
B. Teroriştii şi luptătorii pentru libertate......................................................................18
CAPITOLUL II.......................................................................................................................19
TERORISMUL ÎN EUROPA................................................................................................19
1. OrganizaŢii teroriste În spaŢiul european......................................................................19
A. Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea Armeniei (ASEA)..............................19
B. Facţiunea Armatei Roşii (FAR)...............................................................................20
C. Brigăzile Roşii (BR).................................................................................................20
D. Euskadi Ta Askatasuna (ETA).................................................................................21
E. Armata Republicană Irlandeză (IRA).......................................................................24
F. AL FATAH - Consiliul Revoluţionar (ABU NIDAL).............................................25
G. Congresul Pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului - KADEK...................27
H. Nucleele Revoluţionare - Lupta Revoluţionară a Poporului (ELA).........................29
I. Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie .................................................................30
J. Partidul Revoluţionar de Eliberare a Poporului – (DHKP/C)...................................31
K. Frontul Corsican de Eliberare Naţională (FCEN)....................................................32
2. Acte teroriste În spaŢiul european..................................................................................34
A. Actul terorist din 23 octombrie 2002.......................................................................34
B. Actul terorist din 11 martie 2004.............................................................................35
CAPITOLUL III.....................................................................................................................36
DOMENII DE ACTIVITATE...............................................................................................36
1. Bioterorismul..................................................................................................................36
2. Terorismul electronic......................................................................................................38
3. Terorismul nuclear..........................................................................................................39
4. Terorismul de stat...........................................................................................................41
A. Putere şi terorism......................................................................................................42
B. Drepturile omului şi terorismul................................................................................48
5. Terorismul de stÂnga......................................................................................................49

6
 6. Terorismul narcotic.........................................................................................................51
CAPITOLUL IV.....................................................................................................................52
ORGANIZAŢII EUROPENE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI...........................52
1. Uniunea EuropeanĂ (UE)...............................................................................................52
A. Implicarea Uniunii Europene în lupta împotriva terorismului.................................52
B. Concluzii (UE).........................................................................................................55
2. Consiliul European (CE).................................................................................................55
A. Implicarea Consiliului Europei în lupta împotriva terorismului..............................55
B. Activităţi ale Consiliului Europei în domeniul combaterii terorismului..................57
C. Strategia europeană de securitate.............................................................................59
D. Concluzii (CE).........................................................................................................59
3. OrganizaŢia pentru Securitate Şi Cooperare În Europa (OSCE)....................................60
A. Măsuri ale OSCE în domeniul combaterii terorismului...........................................60
B. Instrumente ale OSCE şi activităţile lor privind combaterea terorismului..............61
C. Concluzii (OSCE).....................................................................................................65
4. Consiliul Euro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC).........................................................65
A. Activităţi ale EAPC în domeniul combaterii terorismului.......................................65
B. Concluzii (EAPC).....................................................................................................69
CAPITOLUL V.......................................................................................................................70
ROMÂNIA ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI.................................................70
1. Acţiuni antiteroriste în România.....................................................................................70
2. RomÂnia Şi grupĂrile teroriste internaŢionale..............................................................72
A. Considerente asupra modurilor de manifestare ale terorismului internaţional........72
B. Accentuarea interferenţei dintre terorism şi segmente ale crimei organizate...........79
CAPITOLUL VI.....................................................................................................................83
TERORISMUL DIN PERSPECTIVE CRIMINOLOGICE..............................................83
1. Crima organizatĂ În scopul terorismului Şi terorismul În scopul crimei organizate.....83
2. InstituŢii abilitate cu prevenirea Şi combaterea terorismului.........................................84
CAPITOLUL VII....................................................................................................................87
CONCLUZII............................................................................................................................87
1. Concluzii Şi recomandĂri...............................................................................................87
2. Concluzii şi învăţăminte pentru România.......................................................................97
Bibliografie..............................................................................................................................98

7
 CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. SCURT ISTORIC

Prima utilizare a cuvântului “terorism” datează din timpul Revoluţiei

Franceze, pe atunci fiind conotat pozitiv. Sistemul sau regimul terorii dintre
1793-1794 a fost adoptat ca metodă de stabilire a ordinii în perioada de tulburări
anarhice şi de revolte de după 1789, aşa cum s-a întâmplat şi după multe alte
revoluţii. El avea ca scop consolidarea puterii noului guvern prin descurajarea
contrarevoluţionarilor, a elementelor subversive şi a tuturor disidenţilor pe care
noul regim îi considera ,,duşmani ai poporului”. Ironia face ca terorismul, în
accepţiunea lui iniţială, să fie asociat cu idealuri de virtute şi democraţie.

Revoluţionarul Maximilien Robespierre credea cu tărie că virtutea

decurgea din guvernarea populară în timp de pace, dar că, în timpul revoluţiei,
ea trebuia împletită cu teroarea pentru ca democraţia să triumfe. El făcea apel
la ,,virtute, fără de care teroarea este un rău, şi la teroare, fără de care virtutea
este neputincioasă” şi proclama: “Teroarea înseamnă dreptate: ea este promptă,
severă şi inflexibilă prin urmare ea derivă din virtute.”

Robespierre anunţa Convenţia Naţională că era în posesia unei noi liste de

trădători. Temându-se ca pe acea listă să nu se afle şi numele lor, extremiştii şi-
au unit forţele cu moderaţii pentru a-i înlătura atât pe Roberspierre cât şi regimul
terorii pe care acesta îl promova. Robespierre, adepţii săi cei mai fideli şi circa
40.000 de oameni au fost executaţi prin ghilotinare. Teroarea1 se afla la sfârşitul
ei: de aici încolo terorismul a devenit un termen asociat cu abuzul de funcţie şi
de putere, cu implicaţii “criminale” clare.

1
termen cunoscut în limba engleză datorită lui Edmund Burke; într-un celebru pamflet împotriva Revoluţiei
Franceze, acesta îi descria pe cei “1.000 de câini ai iadului numiţi terorişti... care s-au năpustit asupra poporului”

8
 Apariţia naţionalismului şi a noţiunilor de stabilitate şi cetăţenie bazate pe
identitatea comună a unui popor, nu pe apartenenţa la o familie regală, au dus la
unificarea şi crearea unor state-naţiuni noi, cum ar fi Germania şi Italia. Între
timp, schimbările socio-economice masive provocate de revoluţia industrială au
adus cu ele ideologii “universaliste” noi, cauzate de alinierea şi de condiţiile de
exploatare ale capitalismului secolului al XIX-lea. Acestea au fost
circumstanţele în care a apărut o nouă eră a terorismului, în care conceptul a
dobândit o mare parte din conotaţiile revoluţionare şi antistatale contemporane.
Părintele ideii se pare că a fost un extremist republican italian, pe nume Carlo
Pisacane2 care a rămas cunoscut până astăzi mai ales pentru teoria ,,propagandei
prin fapte”, pe care se spune că a lansat-o şi care a exercitat o influenţă
covârşitoare asupra rebelilor şi teroriştilor.

Prima organizaţie care a aplicat ideile lui Pisacane a fost Narodnaia

Volia3 un grup restrâns de constituţionalişti ruşi care s-au organizat în 1878
pentru a se opune ţarismului. Adepţii săi erau de părere că apatia şi alienarea
maselor ruse nu puteau fi zdruncinate decât de acte curajoase şi dramatice de
violenţă, care aveau ca scop atragerea atenţiei asupra grupului şi cauzei. Prin
urmare, victimele4 erau alese în mod special datorită valorii ,,simbolice” pe care
o aveau ca reprezentanţi ai dinastiei şi agenţi servili ai regimului corupt şi
tiranic. O caracteristică a ideologiei5 grupului era că nu trebuia ,,vărsată nici o
picătură de sânge în plus” pentru a-şi atinge scopurile, oricât de nobile sau
utilitariste ar fi fost. Chiar şi după ce îşi alegeau ţintele cu multă grijă şi după
îndelungi deliberări, membrii grupului regretau profund că erau ,,obligaţi” să ia
vieţi omeneşti. Cea mai spectaculoasă realizare a grupului Narodnaia Volia a

2
Susţinător pasionat al federalismului şi al mutualismului susţinea că: “violenţa este necesară nu doar pentru a
atrage atenţia asupra unei cauze, ci pentru a informa, a educa şi, în final, a strânge masele în jurul revoluţiei”.
3
“Voinţa populară” sau “Libertatea populară”
4
ţarul, membrii de seamă ai familiei ţarului, înalţi funcţionari din guvern
5
Cogniţii şi credinţe împărtăşite, care servesc la justificarea intereselor grupurilor teroriste dominante. Baza
ideologică dintr-o grupare teroristă poate fi mai mult sau mai puţin influenţabilă în interesele şi scopurile pe care
teroriştii doresc să le atingă.

9
dus şi la dispariţia lui: asasinarea pe 1 martie 1881 a ţarului Alexandru al II-lea.
Statul ţarist a luat imediat măsuri de găsire a membrilor grupurilor Naradnia
Volia, luând sfârşit prima generaţie de terorişti ai Naradnia Volia.
În pragul primului război mondial încă se mai păstra conotaţia
revoluţionară a terorismului. Astfel, între 1880-1890 mişcările naţionaliste
armene militante din estul Turciei aplicau strategii teroriste împotriva domniei
otomane; acestea semănă foarte mult cu cele care aveau să fie adoptate de
majoritatea mişcărilor etnonaţionaliste/separatiste postbelice. Scopul armenilor
era, pe de o parte, să dea o lovitură regimului despotic ,,străin” prin atacuri
repetate împotriva forţelor administrative şi de securitate coloniale, pentru a
câstiga susţinere pe plan intern şi atenţie, simpatie şi sprijin pe plan
internaţional. Cam în acelaşi timp, Organizaţia Revoluţionară Macedoneană
Internă (ORMI)6 era activă în regiunea care cuprinde astăzi Grecia, Bulgaria şi
Serbia, degenerând ulterior într-o organizaţie criminală de ucigaşi plătiţi.
În Bosnia – intelectualii sârbi, studenţi sau chiar copii cunoscuţi sub
numele de Mlada Bosna sau Tinerii Bosniaci – s-au ridicat împotriva
suzeranităţii habsburgice. Un membru al acestei mişcări Gavrilo Princip, a fost
cel despre care se crede că a pornit avalanşa evenimentelor de pe 28 iunie 1914,
data asasinării la Sarajevo a Arhiducelui Franz Ferdinand, punctul culminant
fiind primul război mondial. Membrii ei erau dedicaţi cu pasiune realizării unei
entităţi politice federale a slavilor de sud, care să-i unească pe sloveni, pe croaţi
şi pe sârbi, şi erau decişi să folosească asasinatul drept instrument pentru
realizarea acestui scop.
Semnificativă a fost susţinerea din exterior a Tinerilor Bosniaci de către
diverse grupări secrete naţionaliste sârbe. Printre acestea se remarcă societatea
secretă pansârbă Narodna Obrana7, apărută în 1908, iniţial ca să promoveze
activităţi culturale şi naţionale sârbe. Ulterior, aceasta, a căpătat o orientare mai
6
Deşi macedonenii nu au suferit aceeaşi soartă catastrofală pe care au avut-o armenii în timpul primului război
mondial, când aproximativ un milion de oameni au murit în ceea ce se consideră că a fost primul genocid
ordonat oficial în secolul al XX-lea, ORMI nu şi-a atins niciodată scopul de a realiza o Macedonie independentă.
7
“Apărarea Populară” sau “Apărarea Naţională”

10
subversivă, pe măsură ce s-a implicat în activităţi antiaustriece, printre care se
număra şi terorismul, mai ales în Bosnia şi Herţegovina. Conducerea Narodna
Obrana era fericită că putea manipula şi exploata în propriul ei interes
naţionalismul emoţional al Tinerilor Bosniaci şi zelul lor tineresc.
Deşi în rândurile Narodna Obrana se aflau înalţi funcţionari din guvernul
sârb, gruparea nu era controlată în mod clar de guvern şi nici susţinută direct de
stat. Legăturile şi aşa neclare pe care le avea cu guvernul au fost şi mai mult
opacizate în mod deliberat când o facţiune radicală s-a desprins de Narodna
Obrana în 1911 şi a format Ujedinjenje ili Start8. Aici aveau loc ritualuri
sângeroase şi jurăminte de credinţă, membrii erau identificaţi prin numere şi li
se distribuiau arme şi bombe. Traficul acesta se desfăşura permanent între
Bosnia şi Serbia”.
Până în anii ’30, sensul termenului ,,terorism” s-a schimbat din nou. De
data aceasta, el descria mai degrabă practici de reprimare în masă folosite de
state totalitare şi de conducătorii lor dictatoriali împotriva propriilor cetăţeni9..
În Germania şi Italia, venirea la putere a lui Hitler şi, respectiv, a lui Mussolini a
depins în mare măsură de ,,stradă”, de mobilizarea şi desfăşurarea de bande de
Cămăşi cafenii/negre care îi hărţuiau şi îi intimidau pe opozanţii politici şi
dădeau vina pe cei care erau supuşi furiei publice. “Terorism? Niciodată”,
insista Mussolini, respingând acuzaţiile ce i se aduceau. Aceste intimidări nu
erau “decât... igienă socială, căci ele scot din circulaţie anumiţi indivizi tot aşa
cum medicul elimină un bacil”.
“Marea teroare” pe care o pregătea Stalin10 semăna, dar se şi diferenţia, de
cea a naziştilor. Totuşi, condiţiile din anii ’30 din Uniunea Sovietică nu semănau
cu tulburările politice, sociale şi economice din Germania şi Italia anilor ’20 –
8
“Uniunea morţii” sau “Moarte ori unificare” – mai adesea întâlnită sub numele de “Mâna Neagră”
9
S-a revenit astfel la conotaţia iniţială de abuz de putere din partea guvernelor, care se aplica mai ales
regimurilor autoritare ajunse la putere în Italia fascistă, Germania nazistă şi Rusia stalinistă
10
inspirându-se din modul nemilos de eliminare a opozanţilor politici practicat de Hitler, dictatorul rus a
transformat, la rândul său, partidul politic pe care îl conducea într-un instrument aservit direct intereselor
personale, care funcţiona la comandă iar aparatul de stat al poliţiei şi securităţii în organe coercitive şi de
represiune.

11
’30. Purificările lui Stalin, spre deosebire de cele ale Revoluţiei Franceze, nu
erau lansate în timp de criză, revoluţie sau război, ci într-un moment când Rusia
ajunsese în sfârşit la o situaţie relativ calmă şi chiar uşor prosper. În acest sens,
purificările lui Stalin au devenit, conform unuia dintre biografii lui, “o
conspiraţie de acaparare a întregii puteri prin acţiune teroristă”, având drept
rezultat imediat moartea, exilul, întemniţarea sau trimiterea în lagăre de muncă
forţată a milioane de oameni.
Utilizarea Brigăzilor Morţii11 şi intimidarea clară a opozanţilor politici, a
militanţilor pentru drepturile omului, a studenţilor, sindicaliştilor, jurnaliştilor şi
a altora au reprezentat o trăsătură a dictaturilor de dreapta care au preluat
puterea în diverse ţări12. Dar aceste acţiuni de violenţă politică internă încurajate
sau comandate explicit de stat şi îndreptate mai ales împotriva populatiei interne,
guvernarea prin violenţă şi intimidare de către cei care se află deja la putere sunt
de obicei descrise prin “teroare”, pentru a se face diferenţa dintre acest fenomen
şi “terorism”, înţeles ca violenţă comisă de organizaţii nonstatale.
După cel de-al doilea război mondial sfârşitul anilor ’40 şi începutul
anilor ’50, sensul termenului “terorism” a recăpătat conotaţiile revoluţionare cu
care este cel mai adesea asociat în zilele noastre13. În această perioadă denumirea
corect politică a acestor “luptători pentru libertate” a devenit la modă în urma
acordării de legitimitate politică de către comunitatea internaţională acestor
lupte de eliberare naţională şi autodeterminare.
La sfârşitul anilor ’60 şi ’70, terorismul a continuat să fie considerat în
context revoluţionar. Accepţiunea termenului s-a lărgit, incluzând şi grupările
etnice separatiste din afara cadrului colonial sau neocolonial, precum şi
organizaţiile complet motivate ideologic.
11
adesea compuse din ofiţeri de securitate sau de poliţie care nu sunt de serviciu sau sunt îmbrăcaţi în civil
12
Argentina, Chile şi Grecia în anii ’70 şi chiar a guvernelor alese în El Salvador, Guatemala, Columbia şi Peru
începând cu mijiocul anilor ’80.
13
În acea vreme, era folosit în legătură cu revoltele violente derulate apoi de diverse grupări interne naţionaliste
(anticolonialiste) care au apărut în Asia, Africa şi Orientul Mijlociu ca împotrivire la continua dominaţie
europeană. Ţări foarte diferite, ca Israelul, Kenya, Ciprul şi Algeria, îşi datorează cel puţin în parte independenţa
unor mişcări politice naţionaliste care utilizau terorismul împotriva puterilor coloniale.

12
 În ultimii ani termenul de “terorism” a fost folosit pentru a desemna
fenomene mai largi şi mai puţin distincte. La începtatul anilor ’80, terorismul era
considerat o metodă calculată de destabilizare a Occidentului ca parte a unei
vaste conspiraţii mondiale. Spre mijiocul anilor ’80, o serie de atentate
sinucigaşe cu bombă împotriva unor ţinte diplomatice şi militare au îndreptat
atenţia asupra ameninţării crescânde a terorismului sprijinit de diverse state.
La începutul anilor ’90, sensul şi utilizarea termenului de “terorism” au
mai suferit o modificare prin apariţia altor două noţiuni care nu făceau decât să
complice lucrurile: “narcoterorismul” şi “fenomenul zonei gri”.

2. NOŢIUNEA ŞI FORMELE TERORISMULUI

Ce este terorismul? Inexactitatea poate fi pusă doar parţial pe seama

mijloacelor de comunicare în masă: în dorinţa de a transmite mesaje adeseori
complexe într-un minimum de spaţiu de emisie sau de pagini, s-a ajuns să fie
etichetate drept “terorism” o serie întreagă de acţiuni violente. Indiferent de
sursa mass-media vom vedea că acţiuni precum atentatul cu bombă asupra unei
clădiri, asasinarea unui şef de stat, masacrarea unor civili de o unitate militară,
infestarea cu substanţe toxice a unor produse vândute în supermarketuri sau
contaminarea deliberată a medicamentelor vândute la farmacie sunt etichetate
drept acţiuni teroriste. Actele de extremă violenţă îndreptate împotriva societăţii,
indiferent că implică disidenţi sau chiar membri ai guvernului, organizaţii
criminale sau persoane răuvoitoare, mulţimi revoltate, protestatari, psihopaţi ori
şantajişti, numite cel mai adesea “terorism”.

Nici definiţiile de dicţionar nu ne prea ajută. O autoritate în materia limbii

engleze, Oxford English Dictionary (OED) dezamăgeşte prin interpretarea prea
literară şi prea istorică pentru a ne mai fi de vreun folos astăzi:

“Terorism: sistem al terorii. 1. Guvernare bazată pe intimidare, controlată

de partidul aflat la putere în Franţa în timpul revoluţiei din 1789-1794; sistemul

13
Terorii. 2. Politică menită să semene teroarea în rândurile celor împotriva cărora
este adoptată; folosirea metodelor de intimidare; actiunea de a teroriza sau a fi
terorizat.”

Aceste definiţii sunt complet nesatisfăcătoare. O definiţie ceva mai clară

este cea a făptuitorului. Astfel, conform OED, termenul “terorist” din punct de
vedere politic înseamnă:

“Terorist: 1.Aplicat Iacobinilor, agenţilor şi partizanilor din timpul

Revoluţiei Franceze, mai ales celor care au legătură cu tribunalele revoluţionare
din timpul “Domniei terorii”; 2. Oricine încearcă să îşi împună opinia printr-un
sistem de intimidare coercitivă; se aplică membrilor uneia din organizaţiile
revoluţionare extremiste din Rusia.”

Această definiţie este mult mai utilă; ea prezintă conceptul de terorism din
punct de vedere politic. Această trăsătură-cheie a terorismului are o importanţă
covârşitoare pentru întelegerea obiectivelor, motivaţiilor, ţelurilor, fiind de mare
ajutor în momentul în care dorim să distingem alte tipuri de violenţă.

În sensul cel mai larg, terorismul este un concept fundamental şi inerent

politic. El ţine inevitabil de putere : dobândirea şi utilizarea puterii pentru a
opera o schimbare politică. Astfel, terorismul este violenţă – ameninţare cu
violenţa – folosită şi îndreptată către sau pusă în slujba unui obiectiv politic. O
dată ce ne este clară această perspectivă, putem aprecia semnificaţia definiţiei
suplimentare oferite de OED : “Oricine încearcă să îşi impună opinia printr-un
sistem de intimidare coercitivă”. Această definiţie subliniază clar şi cealaltă
trăsătură fundamentală a terorismului. Motivul cel mai plauzibil este acela că
sensul termenului s-a modificat de nenumărate ori în ultimii 200 de ani.

O definiţie a terorismului, unanim acceptată de specialiştii din domeniul

politologiei, sociologiei sau al celui militar, nu există încă. Singura zona unde
aceştia se înţeleg oarecum este cea în care se acceptă tipurile general-
reprezentative de terorism, respectiv distingerea clară între terorismul de stat –
exercitat de agenţii specializate, care deţin monopolul coerciţiei – şi terorismul
14
politic – exercitat de „actori vremelnici”, practicat la începuturile sale la nivel
intern, apoi la nivel internaţional şi intercontinental. Cel din urmă are ca autori
indivizi sau grupuri bine pregătite şi puternic motivate etnic, religios, politic.
Terorismul poate fi definit ca folosirea calculată a violenţei neaşteptate,
şocante şi ilegale împotriva unor non-combatanţi (incluzând, pe lângă civili,
militari în rezervă şi personal de securitate în situaţii de pace) şi a altor ţinte
simbolice, între care se infiltrează membri clandestini ai unei grupări
subnaţionale sau un agent clandestin, cu scopul psihologic de a-şi face publică
cauza politică sau religioasă şi/sau de a intimida sau sili un guvern sau populaţia
civilă să accepte pretenţii în numele cauzei.
Plecând de la definiţia terorismului putem defini: teoria terorismului ca
fiind un set de presupuneri sau axiome avansate pentru a explica informaţia
existentă despre terorism şi a prezice evenimentele noi; teoria terorismului
poate fi aplicată unei game ample de fenomene care explică formele de
terorism. Din teoria terorismului descind mai multe teorii cum ar fi: teoria
multicauzală a terorismului, teoria politică si socială, teoria organizaţională şi
de grup, teoria bio-fiziologică şi teoria psihologică.
Terorismul în sine foloseşte deliberat şi sistematic mijloace violente ori
ameninţări care trebuie să aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă,
panică, nesiguranţă, ignorînd orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a
afecta grav atât structura socială cât şi individul, luat separat, prin distorsionarea
cadrului de percepţie a imaginii societaţii de care membrii acesteia depind şi în
care îşi pun toată încrederea.
Ca actul terorist să fie cît mai perturbant, el trebuie să se remarce printr-o
acţiune masivă de groază, care să producă rapid o mare ruptură psihologică şi
afectivă între conducerea societaţii şi membrii ei; să genereze o explozie de
comentarii în mass-media cu un impact social paralizant şi destabilizator.
Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronuntat simţ al
frustrării, al unei nedreptăţi sau injustiţii sociale ori politice. El blamează de
fiecare dată o instanţă sau o autoritate politică, considerînd că injustiţia nu poate

15
fi înlăturată decît printr-o metodă violentă. Din această cauză, fenomenul s-a şi
autodefinit ca fiind „tactica ultimei soluţii”.

3. METODE ŞI CAUZE

A. STRATEGIE ŞI TACTICĂ

Termenii de “terorism”14 şi de “gherilă”15 sunt de multe ori folosiţi

alternativ. Trecând de lipsa de atenţie în folosirea terminologiei tehnice din
partea mass-media, a politicienilor şi chiar a universitarilor, aceste false
sinonime reflectă confuzia care persistă în ceea ce priveşte definirea terorismului
şi adeseori dorinţa de a evita conotaţia negativă pe care a căpătat-o acest termen.
“Gherila” nu conţine o nuanţă negativă şi, de aceea, pentru mulţi pare să aibă un
aer de obiectivitate. După cum arăta Walter Laqueur, utilizarea largă şi incorectă
a noţiunii de “gherila urbană” a contribuit şi mai mult la confuzia generală.
Acest concept a fost folosit de revoluţionari pentru a denumi o strategie a
terorismului, ca o prelungire sau un substitut al luptei de gherilă. Cu toate
acestea, terorismul şi lupta de gherilă sunt două strategii de insurgenţă cu totul
diferite. Diferenţa cea mai importantă este aceea că, spre deosebire de terorism,
lupta de gherilă încearcă să stabilească controlul fizic asupra unui teritoriu.
Nevoia de dominare a unui teritoriu este un element-cheie al strategiei de
insurgenţă a gherilelor. Acest teritoriu aflat sub controlul lor oferă rezerve
umane pentru recrutare, o bază logistică şi, lucrul cel mai important, terenul şi
infrastructura necesară formării unei armate regulate.

14
Folosirea calculată a violenţei neaşteptate, şocante şi ilegale împotriva unor non-combatanţi (civili, militari în
rezervă şi personal de securitate în situaţii de pace) şi a altor ţinte simbolice, între care se infiltrează membri
clandestini ai unei grupări subnaţionale sau un agent clandestin, cu scopul psihologic de a-şi face publică cauza
politică sau religioasă de a intimida sau sili un guvern sau populaţia civilă să accepte pretenţii în numele cauzei.
15
Organizaţie revoluţionară care consideră revolta ca fiind opusa terorismului, cu toate ca foloseşte şi metode
teroriste. De obicei operând deschis în ţări mai putin dezvoltate, grupările de gherilă încearcă să-şi menţină
teritoriul şi să atace infrastructura statală, în timp ce teroriştii operează de obicei în arii urbane şi atacă mai multe
ţinte. Grupările de gherilă atrag de obicei civili, în timp ce teroriştii sunt foarte selectivi în alegerea membrilor.

16
 Strategia teroristă nu urmăreşte un control tangibil al teritoriului în ciuda
faptului că teroriştii încearcă să îşi impună voinţa asupra populaţiei şi să inducă
un anumit comportament prin răspândirea groazei, această influenţă nu are linii
de demarcaţie geografică. Terorismul ca strategie nu se bazează pe zone
“eliberate” ca teren de acţiune pentru consolidarea luptei şi pentru continuarea
ei. Ca strategie, terorismul rămâne în domeniul influenţei psihologice, lipsindu-i
elementele materiale ale luptei de gherilă.
Alte diferenţe de ordin practic între cele două forme de luptă accentuează,
în continuare, deosebirile de bază dintre strategiile respective ; ele aparţin
domeniului tactic. Formaţiunile de gherilă luptă de obicei în plutoane sau în
unităţi de mărimea companiilor, uneori chiar în batalioane şi brigăzi. Teroriştii
acţionează în unităţi foarte mici, de obicei de la asasinul care ucide fără complici
sau de la o persoană care confecţionează şi plasează un dispozitiv exploziv până
la o echipă de luare de ostatici formată din cinci oameni. Echipele cele mai mari
de acţiuni teroriste numără 40-50 de persoane (cazuri extrem de rare).
Diferenţele în ceea ce priveşte armamentul utilizat în aceste două tipuri de
luptă sunt uşor de identificat. În timp ce gherilele folosesc în cea mai mare parte
arme de tip militar obişnuit cum ar fi puştile, automatele, aruncătoarele şi chiar
artileria, armele tipic teroriste cuprind bombe artizanale, cele plasate în maşini şi
dispozitive sofisticate care detonează la diferenţe de presiune barometrică,
construite astfel încât să explodeze la bordul avioanelor când acestea ating o
anumită altitudine. Aceste diferenţe de dimensiune a grupărilor şi a
armamentului nu sunt decât corolarele celor menţionate: din punct de vedere
tactic, formaţiunile de gherilă acţionează similar cu armatele. Deoarece, spre
deosebire de gherile, teroriştii nu au bază teritorială, ci trebuie să se disperseze
în populaţia civilă, dacă nu doresc să fie ţinte fixe ale celor care îi vânează. Din
acest motiv, teroriştii nu îşi pot permite să poarte uniforme, în vreme ce
gherilele poartă de obicei veşminte distinctive. Prin urmare, în vreme ce lupta
de gherilă şi războiul convenţional reprezintă două moduri de confruntare care
sunt diferite ca strategie dar similare ca tactici, terorismul este un mod unic de

17
luptă atât ca strategie, cât şi ca tactici.

B. TERORIŞTII ŞI LUPTĂTORII PENTRU LIBERTATE

Grupările teroriste se autodefinesc, în general, ca mişcări de eliberare

naţională, care luptă împotriva oprimarii sociale, economice, religioase sau
imperialiste ori a oricărei combinaţii dintre ele. De cealaltă parte a baricadei,
politicienii au prezentat “terorismul” şi pe “luptătorii pentru libertate” drept
noţiuni contradictorii. Astfel, vicepreşedintele din 1988 George Bush scria:
“Diferenţa dintre terorişti şi luptătorii pentru libertate este uneori neclară. Unii
înţeleg prin luptă pentru libertate ceea ce alţii înţeleg prin terorist. Eu nu sunt de
acord cu acest lucru. Diferenţele filozofice sunt fundamentale şi clare.”
Încercarea de a prezenta noţiunile de “terorişti” şi “luptători pentru
libertate” ca excluzându-se reciproc este o greşeală logică. “Terorismul” şi
“lupta pentru libertate” descriu două aspecte diferite ale comportamentului
uman. Prima caracterizează o metodă de luptă, iar cea de-a doua o cauză.
Cauzele grupărilor care au adoptat terorismul ca mod de luptă sunt tot atât de
diverse precum aspiraţiile omeneşti. Printre ţelurile susţinute de grupările
teroriste se numără schimbările sociale în spiritul ideologiilor de dreapta şi de
stânga, aspiraţiile asociate cu credinţele religioase, nemulţumirile etnice,
problemele de mediu, drepturile animalelor şi chestiunile mai specitice, cum ar
fi avortul. Unele grupări teroriste luptă, fără îndoială pentru autodeterminare sau
pentru eliberare naţională. Pe de altă parte însă nu toate mişcările de eliberare
naţională recurg la terorism pentru a-şi promova cauza.

18
 CAPITOLUL II

TERORISMUL ÎN EUROPA

1. ORGANIZAŢII TERORISTE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

A. ARMATA SECRETĂ ARMEANĂ PENTRU ELIBERAREA

ARMENIEI (ASEA)

Alte denumiri: Grupul Orly; Organizaţia 3 Octombrie.

Descriere: Grup terorist armean de orientare marxist-leninistă, format în
1975 cu intenţia declarată de a determina guvernul turc să-şi asume public
responsabilitatea pentru moartea a 1,5 milioane dc armeni în 1915, să plătească
despăgubiri şi să cedeze teritoriu statului armean. Condus de Hagop Hagopian
până la asasinarea acestuia la Atena în aprilie 1998.
Activităţi: Asasinate şi atacuri cu bombe împotriva unor ţinte turceşti.
Mai târziu, atacuri împotriva unor ţinte franceze şi elveţiene pentru a forţa
eliberarea unor camarazi. Atacuri minore asupra birourilor companiilor aeriene
americane în Europa Occidentală la începutul anilor ‘80. Atentat asupra biroului
companiei aeriene turce de pe aeroportul Orly din Paris, în 1983, soldat cu opt
morţi şi 55 de răniţi, acţiune ce a dus la desfiinţarea grupului datorită numărului
de victime. Suferind de probleme interne, grupul a rămas relativ lipsit de
activitate în ultimii patru ani, deşi recent a revendicat un atentat eşuat împotriva
ambasadorului turc din Ungaria.
Număr de membri: câteva sute de membri şi simpatizanţi.
Localizare/arie de acţiune: Liban, Europa occidentală, Armenia, SUA şi
Orientul Mijlociu.
Ajutor extern: A primit ajutor, inclusiv pregătire şi protecţie, de la statul
sirian. Alt ajutor a primit din Libia. Are strânse legături cu grupuri radicale
palestiniene, inclusiv cu FPEP şi FPEP-CG.

19
 B. FACŢIUNEA ARMATEI ROŞII (FAR)

Alte denumiri: Banda Baader-Meinhof

Descriere: Mica şi disciplinata grupare FAR este succesoarea grupului
“Baader-Meinhof”, pornit dintr-o mişcare studenţească de protest în 1960.
Ideologia sa este un amestec obscur de marxism şi maoism, dedicată luptei
armate. Organizată în grupuri dure care desfăşoară atacuri teroriste şi sprijinită
de o reţea de susţinători care asigură ajutor logistic şi propaganda. A supravieţuit
de-a lungul anilor16 în ciuda numeroaselor arestări ale liderilor principali.
Activităţi: Atentate cu bombe, asasinate, răpiri şi jafuri. Odată cu declinul
lumii comuniste a găsit cu mai mare greutate membri care să-i înlocuiască pe cei
arestaţi. Acum se concentrează pe ţinte interne, în special oficialităţi implicate în
unificarea germană şi europeană şi reprezentanţi ai securităţii şi justiţiei
germane. În 1993 a dus o operaţie de distrugere a unei noi închisori prin
folosirea unei importante cantităţi de exploziv. Raidurile poliţiei s-au soldat cu
moartea unui ofiter şi a unui membru al grupului, Wolfgang Grams. FAR a ţintit
în trecut misiunile SUA şi NATO. În timpul războiului din Golf, FAR a atacat
ambasada SUA din Bonn. Atacul nu s-a soldat cu răniţi.
Număr de membri: Între 10 şi 20, plus câteva sute de susţinători.
Localizare/arie de acţiune: Germania.
Ajutor extern: Se susţine singură, dar, în timpul perioadei “Baader-
Meinhof”, a primit ajutor de la terorişti din Orientul Mijlociu. Germania de Est a
oferit ajutor logistic, protecţie şi pregătire în timpul anilor ’80.

C. BRIGĂZILE ROŞII (BR)

Descriere: Formate în 1969, Brigăzile Roşii marxist-leniniste urmăresc să

creeze un stat revoluţionar prin luptă armată şi să separe Italia de aliaţii săi
occidentali. În 1984, BR s-au scindat în două facţiuni: Partidul Comunist
Combatant (BR- PCC ) şi Uniunea Combatanţilor Comunişti (BR-UCC).
Activităţi: Gruparea iniţială s-a concentrat pe asasinate şi răpiri de
16
activă între 11 mai 1972 şi începutul anilor ’90

20
funcţionari guvernamentali italieni şi pe ţinte din sectorul privat. L-a asasinat pe
fostul prim-ministru Aldo Moro în 1978. Simpatizanţii extremei stângi au comis
mai multe atacuri teroriste la scară mică pentru a protesta împotriva prezenţei şi
a reglementărilor internaţionale din partea Statelor Unite şi NATO.
L-au răpit pe generalul de brigadă James Dozier din trupele de uscat
americane în 1981 şi au revendicat asasinarea lui Leamon Hunt, comandantul
american al Forţei Internaţionale şi al Grupului de Observatori din Sinai, în
1984. Gruparea a rămas în mare parte inactivă de când autorităţile italiene şi
franceze i-au arestat pe mulţi dintre membrii săi în 1989. Cu resurse limitate şi
puţini susţinători care să comită atacurile teroriste, grupul s-a retras în mare
parte din activitate.
Număr de membri: probabil mai puţin de 50, plus un număr necunoscut
de susţinători.
Localizare/arie de acţiune: baze şi operaţii în Italia; o parte dintre
membri locuiesc ilegal în alte ţări europene.
Ajutor extern: în prezent necunoscut; grupul iniţial se susţinea singur,
deşi primea probabil arme de la alte grupări teroriste occidentale, precum şi de la
OEP.

D. EUSKADI TA ASKATASUNA (ETA)

Alte denumiri: Libertatea şi patria bască.

Include: ETA - aripa politico-militară. ETA - aripa militară, Celula de la
Barcelona, Commando Donasti, Commando Madrid, Commando San Sebastian,
Commando Vascaya.
Descriere: Aşezată în partea de nord-vest a Spaniei, populaţia bască a
trăit timp de secole într-un sistem semiautonom. Totuşi, în timpul regimului lui
Franco această autonomie a fost drastic restricţionată. Ca urmare, naţionaliştii
basci, împreună cu nou-formată (în 1959) ETA, au început să organizeze atacuri
violente împotriva unor ţinte foarte diverse. Pe măsură ce mişcarea bască s-a
dezvoltat, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ETA. În această perioadă, ETA a luat

21
decizia de a se despărţi în două entităţi, o ramură politico-militară şi una strict
militară.
Aripa politică, Harri Batasuna, aproape că a încetat să mai existe după ce
o formă de autonomie limitată a fost asigurată în anul 1982, dar a ieşit din nou la
suprafaţă în anul 1994. În acest interval de timp, s-a auzit puţin de ETA la nivel
politic şi lucrurile au rămas neschimbate până ce au apărut relatări în presă că
Harri Batasuna ar fi trimis o delegaţie de trei persoane în Irlanda de Nord, care
s-au întâlnit cu liderii IRA. Această dezvăluire a dus la concluzia că ETA poate
lua în considerare un acord de încetare a focului similar cu cel dintre IRA şi
autorităţile britanice.
Activităţi: Aripa militară condusă de José Ternera a rămas puternică şi
continuă activităţile teroriste până în ziua de azi. O rememorare rapidă a
evenimentelor teroriste majore produse în Spania în anul 1995 pare să sprijine
această concluzie. În ianuarie 1995 a fost asasinat Gregorio Ordonez, purtător de
cuvânt al Partidului Popular Conservator şi candidat la funcţia de primar al
oraşului San Sebastian. O bombă detonată într-un automobil în aprilie 1995 a
rănit trei persoane, între care şi preşedintele Partidului Popular, José Maria
Aznar, actualul prim-ministru al Spaniei. Un studiu făcut ulterior a arătat că
Aznar a fost salvat doar pentru că maşina în care se afla era blindată. O bombă
mai mică a explodat o oră mai târziu într-un depou al gării din Madrid. Partidul
Popular (PP) se afla în acel moment în vizorul ETA, presupunându-se că, în
eventualitatea câştigării alegerilor naţionale din 28 mai, avea să ia măsuri mai
aspre împotriva mişcării separatiste basce. Se presupune că acţiunile îndreptate
împotriva PP au fost puse la punct de KAS (Koordinadora Abertzale Sozialista).
KAS pare a fi un grup-umbrelă care conduce operaţiile ETA sau, cel
puţin, are o influenţă asupra acesteia, deşi este greu să se clarifice acest aspect.
Existenţa acestuia a ajuns să fie cunoscută recent, când unul dintre documentele
lui interne a fost publicat într-un cotidian basc. Se ştie că grupul se alimentează
cu fonduri din acţiunile de şantaj îndreptate împotriva firmelor spaniole şi din
jafuri bancare. Se pare că firmele şi băncile asupra cărora se îndreaptă atacurile

22
nu sunt alese la întâmplare. în scrisorile trimise acestora, ETA acuză faptul ca
victimele atacurilor lor sprijină acţiunile guvernamentale de oprimare a
populaţiei basce.
Răpirile în scopul de a obţine importante răscumpărări sunt o altă sursă
preferată de strângere a fondurilor. Grupul are o reţea de sprijin similară IRA nu
doar în regiunea bască, ci şi în restul ţării. În marile oraşe există grupurile “Y”,
care par să acţioneze independent, dar în sprijinul ETA. Un aspect interesant
este că Rafael Vera, fost secretar de stat pe probleme de securitate, a fost arestat
în februarie 1995 sub acuzaţia că fusese implicat în Grupul Antiterorist de
Eliberare (GAL), până atunci necunoscut. S-a descoperit că GAL dusese o
vreme un “război murdar” ilegal împotriva separatiştilor basci, în special
împotriva ETA. Deşi guvernul spaniol a negat că ar fi avut cunoştiinţă de acest
grup, o anchetă a scos la iveală că fondurile pe baza cărora acţiona proveneau
din conturi guvernamentale.
Crearea unei poliţii autonome basce, cunoscută şi sub numele de
Ertzaintza, s-a adăugat necazurilor provocate ETA şi continuă să încurce multe
dintre planurile acesteia. Cel mai mare succes repurtat a fost atacul împotriva
celulei de la Vascaya, care a fost distrusă aproape în întregime. Autorităţile
spaniole au fost, totodată, ajutate în lupta împotriva ETA de guvernul francez,
care a organizat raiduri regulate asupra depozitelor de arme şi ascunzătorilor
folosite de terorişti.
Francezii stau la originea celei mai semnificative arestări din istoria ETA.
Pe 25 august 1994, ei l-au capturat pe Maria Lopez Raino în Aix-en-Provence.
Cunoscut şi sub numele de “Tigrul”, Raino este responsabil de moartea a cinci
membri ai Gărzilor Civile şi a unor soldaţi şi civili între anii 1980 şi 1986. Raino
a fost membru al celulel ETA “Commando Madrid”. În ciuda tuturor acestor
eforturi, grupul rămâne o ameninţare potenţială şi îşi continuă acţiunile
antiguvernamentale. Între 700 şi 800 de persoane au murit ca urmare a atacurilor
organizate de ETA.

23
 E. ARMATA REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ (IRA)

Alte denumiri: Provos; Armata Republicană Irlandeză Provizorie

(ARIP).
Descriere: Grupare teroristă radicală fondată în 1969 ca aripă clandestină
a Sinn Fein, o mişcare politică legală care urmărea să alunge forţele armate
britanice din Irlanda de Nord şi să determine unificarea Irlandei. Are orientare
marxistă. Este organizată în celule reduse ca dimensiuni, dar strâns unite sub
conducerea Consiliului Armatei.
Activităţi: Atacuri cu bombă, asasinate, răpiri, pedepse corporale, şantaje
şi jafuri. Ţintele sale au inclus oficialităţi de vârf ale guvernului britanic,
reprezentanţi ai forţelor armate şi ai poliţiei din Irlanda de Nord dar şi membri ai
grupurilor paramilitare loialiste nord-irlandeze. Campaniile de atentate cu
bombe au fost îndreptate împotriva gărilor, a staţiilor de metrou, a zonelor
comerciale de pe teritoriul britanic, dar şi împotriva poliţiei din Ulster şi a
bazelor militare britanice din Europa. IRA s-a supus încetării focului începând
cu anul 1997, după ce făcuse acest lucru, temporar, şi de la 1 septembrie 1994
până în februarie 1996.
Număr de membri: în mare parte neschimbat, câteva sute de membri la
care se adaugă câteva mii de simpatizanţi; puterea organizaţiei poate fi afectată
de liderii operativi care au părăsit-o pentru a se alătura unor grupuri mai radicale
desprinse din aceasta.
Localizare/arie de acţiune: Irlanda de Nord, Republica Irlanda, Marea
Britanie şi Europa.
Ajutor extern: A primit ajutor de la diverse grupări şi state; Libia (şi
OEP, o singură dată) a ajutat IRA cu stagii de instruire şi armament.
Este suspectată de a fi primit fonduri şi arme de la simpatizanţi din Statele
Unite. Similitudinea modurilor de acţiune sugerează că ar fi avut anumite
legături cu ETA.

24
 F. AL FATAH - CONSILIUL REVOLUŢIONAR (ABU NIDAL)

Alte denumiri: Organizaţia Abu Nidal (ANO), Abu Nidal (Fatah - CR)
Descriere: Este o organizaţie palestiniană condusă de către Sabri al-Bana
(Abu Nidal) şi fondată în 1974, ca o consecinţă a desprinderii lui Abu Nidal din
organizaţia Fatah. Scindarea produsă la crearea noii organizaţii a fost rezultatul
influenţei jucate de regimul irakian care îl sprijinise pe Abu Nidal să lanseze
operaţiuni teroriste independente pentru a servi intereselor irakiene. Încă de la
creare, organizaţia s-a considerat ca fiind adevărata organizaţie Fatah, acuzându-
i pe liderii organizaţiei de trădare.
Activităţi: Abu Nidal (Fatah-CR) a fost considerată cea mai activă şi mai
periculoasă organizaţie teroristă palestiniană, care a făcut numeroase victime în
anii '80. Ea şi-a demonstrat capacitatea de a opera în zone întinse din Orientul
Mijlociu, Asia, America de Sud şi Europa. Spre deosebire de alte organizaţii
palestiniene, ea a organizat operaţiuni şi acte teroriste împotriva unor obiective
aparţinând unui număr mare de ţări şi împotriva militanţilor palestinieni acuzaţi
de atitudine moderată. De la începutul anilor '80, Fatah-CR a început să atace şi
ţinte evreieşti, israeliene şi occidentale. Ea şi-a încetat practic atacurile teroriste
în anii '90, deşi se consideră că păstrează încă potenţial de periculozitate,
datorită noilor sale relaţii cu Iranul.
Fatah-CR mai este cunoscută şi sub numele de Consiliul Revoluţionar
Arab, dar îşi asumă responsabilitatea pentru atacurile comise sub numele de
Brigăzile Arabe Revoluţionare, Organizaţia Revoluţionară a Musulmanilor
Socialişti - pentru atacurile împotriva obiectivelor britanice, Iunie Negru -
pentru atacurile împotriva obiectivelor iordaniene şi Organizaţia Septembrie
Negru.
Număr de membri: Fatah-CR are aproximativ 400 de membri şi câteva
zeci de cadre ale miliţiilor din taberele palestiniene de refugiaţi din Liban. Nu se
cunosc organizaţiile afiliate în Teritoriile Autonome.
Localizare/arie de acţiune: Între 1974-1980, cartierul general al
organizaţiei s-a aflat în Bagdad, iar activităţile sale au fost coordonate, în
25
special, de către irakieni, care i-au acordat suport logistic substanţial lui Abu
Nidal. Această perioadă a fost caracterizată de atacuri teroriste îndreptate cu
preponderenţă împotriva ţintelor siriene şi a celor aparţinând organizaţiei Fatah /
OEP.
La începutul anilor '80, datorită, pe de o parte, dezacordului apărut între
irakieni şi Abu Nidal, referitor la independenţa organizaţiei sale şi, pe de altă
parte interesului manifestat de către Irak, în cursul războiului cu Iranul, în
îmbunătăţirea relaţiilor sale cu Occidentul, Abu Nidal şi susţinătorii săi au fost
expulzaţi din Irak şi s-au stabilit în Siria. Ulterior, în 1985, cartierul general a
fost mutat în Libia. După 1981, Fatah-CR a atacat ţinte evreieşti, israeliene şi
occidentale, dar şi obiective aparţinând Iordaniei şi statelor din Golf, continuând
în acelaşi timp să lanseze atacuri împotriva militanţilor şi liderilor Fatah.
Presiunile exercitate de către Statele Unite asupra Siriei, au constrâns
organizaţia să-şi mute bazele de pregătire şi operaţionale în Liban, în zona
Sidon. Anul 1987 a marcat o importantă schimbare în activitatea clandestină
desfăşurată în conspirativitate de către organizaţie. Aceasta a primit în rândurile
sale noi tineri militanţi, şi a organizat o structură de tip miliţie şi chiar a iniţiat
activităţi sociale şi politice în taberele de refugiaţi palestinieni, din sudul
Libanului. În a doua jumătate a anilor '80, gruparea a declanşat cele mai grave
acte teroriste lansate fără discriminare.
Noul mod de operare şi activităţile desfăşurate în taberele din sudul
Libanului, au produs o gravă scindare în cadrul organizaţiei soldată cu plecarea,
în 1989, a doi lideri: Atef Abu Baker, membru al Comitetului Central şi Abdel
Rahman Issa, membru al Biroului Politic. Ei l-au acuzat pe Abu Nidal că, de
teama unor acte de subversiune interne, a ordonat uciderea a 150 de militanţi.
Încercarea de reconciliere cu Fatah şi liderul acesteia, Yasser Arafat, soldată şi
ea cu eşec, a făcut ca Abu Nidal să fie mai izolat ca niciodată.
Eşecul ultimelor operaţiuni17 din anii '80 au marcat declinul operaţional al
organizaţiei.

17
atacul asupra navei City of Poros din Grecia şi arestarea majorităţii militanţilor săi din America de Sud

26
 Ajutor extern: De asemenea, gruparea are la dispoziţie sume importante
de bani, evaluate la mai multe milioane de dolari18, obţinute prin şantaj şi trafic
de armament, depozitate în conturi din Elveţia, Marea Britanie şi Austria.

G. CONGRESUL PENTRU LIBERTATE ŞI DEMOCRAŢIE AL

KURDISTANULUI - KADEK

Alte denumiri: fost PKK - denumire schimbată la 16.04.2002

Descriere: A fost fondat în 1974 ca o grupare marxist-leninistă a turcilor
de origine kurdă.
Activităţi: Obiectivul organizaţiei este crearea unui stat kurd
independent, care să cuprindă zona de sud-est a Turciei, nordul Irakului, precum
şi teritorii aflate în prezent în componenţa Siriei şi Iranului, zone în care
populaţia este majoritar kurdă.
Din anul 1990, KADEK a trecut la activităţi de gherilă rurală şi urbană ;
la începutul lui 1999, autorităţile turce l-au capturat în Kenya pe preşedintele
organizaţiei, Abdullah Ocalan. Ulterior, Curtea Supremă de Securitate din
Turcia l-a condamnat pe acesta la moarte. În august 1999, Ocalan a anunţat "o
iniţiativă de pace", ordonând membrilor grupării să se abţină de la orice act de
violenţă şi cerând instaurarea unui dialog cu Ankara în problema kurdă. La
Congresul KADEK, organizat în ianuarie 2000, membrii partidului au susţinut
iniţiativa lui Ocalan şi au declarat că vor folosi doar mijloace politice în
atingerea noului obiectiv al grupării, şi anume obţinerea de drepturi civile pentru
kurzii din Turcia.
După arestarea lui Abdullah Ocalan, preocupările grupării au devenit:
a. menţinerea şi dezvoltarea capacităţii de luptă;
b. atragerea de noi membri;
c. controlarea diasporei kurde;
d. identificarea de noi surse de finanţare şi exploatarea celor deja
existente;

18
Fatah-CR este considerată drept cea mai bogată organizaţie disidentă palestiniană

27
 e. obţinerea de drepturi pentru populaţia de origine kurdă din Turcia
(publicaţii şi posturi radio -TV în limba kurdă, şcoli proprii etc.);
f. obţinerea statutului de partener de dialog cu statele occidentale după
modelul O.E.P.
Tactica organizaţiei evidenţiază o moderaţie constantă, complementară
urmării pas cu pas a strategiei de reformă politică a activităţilor specifice.
Păstrarea acestei caracteristici este, însă, relaţionată cu dinamica reacţiei
guvernului de la Ankara faţă de efortul de conciliere al KADEK, principala
problemă internă a organizaţiei constituind-o, în prezent, menţinerea unităţii de
acţiune şi a coeziunii potenţialului uman aderent în promovarea "cauzei kurde".
Număr de membri: Organizaţia numără aproximativ 4.000-5.000 de
membri, dintre care majoritatea sunt amplasaţi în nordul Irakului. Are mii de
simpatizanţi în Turcia şi în Europa, aria de operare cuprinzând Turcia şi Orientul
Mijlociu. Autorităţile de la Damasc au respectat, în general, acordul antiterorist
semnat în septembrie 2000 cu Ankara, prin care se angajau să nu susţină
organizaţia.
Localizare/arie de acţiune: Principalele ţinte ale actelor teroriste ale
KADEK au fost forţele guvernamentale de securitate din Turcia. În 1993 şi
ulterior, în primăvara lui 1995, au fost comise o serie de atacuri împotriva
clădirilor care adăposteau misiuni diplomatice turceşti şi diverse firme ale
acestei ţări în zeci de oraşe occidentale. În încercarea de a produce pagube
industriei de turism a Turciei, la începutul anilor '90 KADEK a atacat cu bombe
locuri turistice şi hoteluri şi, de asemenea, a răpit turişti străini. KADEK
dispune, în Turcia, de echiparea specifică unei grupări de gherilă de mare
anvergură, respectiv, armament uşor de infanterie, mine antitanc şi antipersonal,
mitraliere antiaeriene grele, staţii de radio-transmisiuni etc. Această dotare este
localizată în primul rând în zonele de conflict din nordul Irakului, ramurile din
statele europene ale organizaţiei dispunând de armament uşor19 şi dispun de
capacitatea de a produce şi folosi dispozitive explozive artizanale.

19
în majoritatea cazurilor, în cantităţi limitate

28
 Ajutor extern: Primeşte un modest sprijin financiar şi ajutor material de
la Siria, Irak şi Iran. În majoritatea cazurilor, sursele de finanţare ale KADEK
sunt ilegale, intrând sub incidenţa legilor penale, fapt ce sporeşte gradul de
pericol al grupării, acestea fiind: traficul de droguri, traficul de persoane,
estorcările de fonduri, tâlhăriile şi alte fapte asemănătoare, impunerea de taxe de
protecţie, răpirile de persoane, cotizaţiile plătite de membrii şi simpatizanţii cu
posibilităţi materiale.

H. NUCLEELE REVOLUŢIONARE - LUPTA REVOLUŢIONARĂ A

POPORULUI (ELA)

Descriere: Este o grupare de extremă stângă care s-a dezvoltat în cadrul

opoziţiei faţă de junta militară ce a guvernat Grecia, în perioada 1967 - 1974.
ELA s-a înfiinţat în 1971, ca o grupare anti-capitalistă şi anti-imperialistă
revoluţionară, care şi-a exprimat opoziţia faţă de "dominaţia imperialistă,
exploatare şi opresiune".
Activităţi: Organizaţia se exprimă puternic împotriva intereselor Statelor
Unite şi încearcă să determine excluderea forţelor americane din Grecia.
Din 1974, gruparea a executat atacuri cu bombe împotriva guvernului
grec, obiectivelor economice şi obiectivelor militare şi de afaceri americane. În
1986, a iniţiat atacuri împotriva intereselor guvernamentale şi comerciale
greceşti. Raziile desfăşurate asupra caselor conspirative în 1990 au scos la iveală
ascunzători în care se aflau arme şi probe referitoare la contacte directe cu alte
grupări teroriste greceşti, inclusiv cu grupările "1 Mai" şi "Solidaritatea
Revoluţionară".
În 1991, ELA şi 1 Mai şi-au asumat în comun responsabilitatea pentru 20
de atacuri cu bombă. Poliţia greacă este de părere că între ELA şi 17 Noiembrie
există legături. ELA nu şi-a mai asumat responsabilitatea executării unui act
terorist din 1995, însă au apărut alte grupări care folosesc un mod de acţiune
asemănător - Nucleele Revoluţionare (sau Celulele Revoluţionare), care sunt
succesoarele ELA.

29
 Număr de membri: Efectivele grupării sunt necunoscute, aria de operare
cuprinzând întreg teritoriul Greciei. În anii '80, a primit arme şi asistenţă din
partea teroristului internaţional Carlos.
Localizare/arie de acţiune: Aria de acţiune a acestei organizaţii este
Grecia.
Ajutor extern: În prezent nu se cunoaşte nici un sponsor străin.

I. ORGANIZAŢIA REVOLUŢIONARĂ 17 NOIEMBRIE

Descriere: Organizaţia - structură de orientare radicală de stânga,

înfiinţată în 1975 - a primit denumirea după mişcarea studenţească din Grecia,
care a protestat împotriva regimului militar (noiembrie, anul 1973). Gruparea se
pronunţă pentru îndepărtarea bazelor americane, ale celor NATO de pe teritoriul
Greciei, pentru eliminarea forţelor militare turce din Cipru şi excluderea Greciei
ca punct de legătură între NATO şi Uniunea Europeană.
Activităţi: Iniţial, membrii organizaţiei au desfăşurat atacuri şi asasinate
asupra oficialilor americani din Grecia şi asupra unor personalităţi politice
greceşti. În anii '80, s-au adăugat atacurile cu bombă, iar în anii '90 ca metodă, s-
au folosit atacuri improvizate cu rachete.
De asemenea, Michalis Chryssoidis a precizat faptul că au fost demarate
cercetări privind legăturile organizaţiei cu alte grupări teroriste, între care ELA -
Lupta Patriotică Populară Revoluţionară, 1 Mai, Iunie 78, Lupta Antistatală,
Nucleele Revoluţionare, Rezistenţa Populară sau grupări anarhiste mai mici,
care au întreprins acţiuni armate de mai mică amploare, nefiind însă descoperite
elemente care să releve legături între persoane cunoscute şi acţiuni concrete.
La începutul lunii august 2002, persoane neidentificate au furat
aproximativ 20 de arme dintr-o tabără militară situată în estul insulei greceşti
Kos din Mareea Egee. Potrivit unui comunicat al armatei elene, se presupune că
în această sustragere ar fi fost implicată gruparea "17 Noiembrie". Ultima
acţiune revendicată de organizaţie a fost asasinarea ataşatului militar britanic
Stephen Saunders, în iunie 2000.

30
 Număr de membri: Efectivele au rămas necunoscute, presupunându-se
că aria de operare viza zona capitalei, Atena.
Într-un raport adresat Consiliului de Miniştri20, ministrul grec al ordinii
publice, Michalis Chryssoidis, a anunţat desfiinţarea grupării teroriste "17
Noiembrie", invocând ca argumente: arestarea conducerii şi a majorităţii
membrilor organizaţiei, confiscarea armamentului, precum şi elucidarea tuturor
acţiunilor organizate de grupare, "chiar şi a celor nerevendicate". Desfiinţarea
organizaţiei a demarat la 29 iunie 2002, o dată cu arestarea teroristului Savas
Xiros.
Localizare/arie de acţiune: Începând cu anii '90 şi-a extins aria ţintelor,
incluzând instituţii UE şi firme străine care investesc în Grecia.
Ajutor extern: Nu se cunoaşte nici un sponsor străin.

J. PARTIDUL REVOLUŢIONAR DE ELIBERARE A POPORULUI –

(DHKP/C)

Descriere: "DHKP/C" este o mişcare ultranaţionalistă, de esenţă marxist-

leninistă, inflexibilă, creată la data de 30 martie 1994 la DAMASC, de Dursun
Karatas, în urma scindării grupării "DEV-SOL"21. Gruparea urmăreşte
înfiinţarea unei societăţi marxist-leniniste în Turcia, fiind adepta unei "revoluţii
violente, imediate şi totale" împotriva autorităţilor turceşti şi instaurarea unei
"dictaturi a proletariatului".
DHKP/C este, în prezent, cea mai periculoasă şi mai activă organizaţie
marxist-leninistă, care intenţionează să preia rolul de lider european al luptei
împotriva "guvernului fascist" de la Ankara, a "imperialismului american" şi a
tuturor statelor membre ale alianţei NATO22.
Activităţi: De la sfârşitul anilor '80 şi-a concentrat atacurile asupra
cadrelor militare şi de securitate turceşti pensionate. În 1990, organizaţia a iniţiat
o nouă campanie împotriva intereselor străine. A asasinat doi militari americani
20
făcut public la 22.08.2002, de către purtătorul de cuvânt al Guvernului, Christos Protopapas
21
cealaltă rezultantă a scindării este organizaţia "Lupii Cenuşii"
22
considerată de către aceştia ca un instrument de dominaţie politică şi militară al SUA

31
şi a rănit un ofiţer american care a activat în cadrul forţelor aeriene, pentru a
protesta împotriva războiului din Golf. În 1992 organizaţia a lansat rachete
asupra consulatului american din Istambul. La începutul anului 1996, gruparea a
asasinat doi importanţi oameni de afaceri turci, ceea ce a reprezentat primul act
terorist semnificativ al DHKP/C.
Organizaţia a executat numeroase acţiuni teroriste (36 de atentate după
1989), care au culminat cu asasinarea, în 1996, a lui OZDEMIR SABANCI,
unul dintre principalii acţionari ai cunoscutului "Holding Sabanci". Autorităţile
turce au desfăşurat o campanie împotriva organizaţiei în urma atentatului din
iunie 1999 prin care s-a încercat atacarea cu arme uşoare antitanc a Consulatului
american din Istambul.
A urmat o serie de razii asupra caselor conspirative, urmate de arestări
care au dus la slăbirea semnificativă a capacităţii de acţiune a grupării. În
decembrie 2000, forţele de securitate turce i-au transferat pe militanţi din
închisorile controlate de DHKP/C, în alte închisori de maximă securitate, în
scopul slăbirii coeziunii organizaţiei.
Număr de membri: Nu se cunoaşte numărul membrilor organizaţiei.
Localizare/arie de acţiune: Este formată din elemente fanatice de
orientare comunistă, bine instruite şi organizate în celule de luptă. Majoritatea
factorilor de conducere sunt persoane cu studii superioare, cu un grad de
inteligenţă şi cultură ridicat. Toţi membrii grupării au temeinice cunoştinţe
contrainformative. Membrii grupării sunt, în general, bine pregătiţi şi în măsură
să folosească mai multe tipuri de arme. Aria de acţiune a acestei organizaţii este
teritoriul Turciei.
Ajutor extern: Resursele financiare ale organizaţiei sunt formate din
contribuţii ale simpatizanţilor, extorcări de fonduri ale oamenilor de afaceri
turci, rezidenţi în Europa şi vânzarea materialelor ideologice, concomitent cu
cazuri disparate de trafic cu stupefiante.

K. FRONTUL CORSICAN DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (FCEN)

32
 Descriere: Originile naţionalismului corsican trebuie căutate în cele patru
secole de dominare a insulei de către genovezi, dominaţie care s-a încheiat
printr-o revoltă, urmată de o scurtă perioadă de independenţă, până la anexarea
insulei de către Franţa, în 1769. In zilele noastre, doi sunt factorii care au dus la
resuscitarea sentimentului naţionalist în Corsica: primul, sărăcia în resurse a
insulei, perspectivele dezvoltării industriale şi agricole fiind deci reduse,
imensele venituri aduse de industria turistică revenind, în general, investitorilor
străini, deci nereflectându-se în creşterea nivelului de trai al insularilor; al doilea
motiv este de dată şi mai recentă şi este legat de dimensiunea emigrării în insulă
a francezilor.
FCEN a fost înfiinţat în 1976 de un grup radical ultra-naţionalist de
militanţi corsicani, cu scopul declarat de a lupta, prin toate mijloacele, pentru
independenţa insulei.
Activităţi: În anii şaptezeci au organizat între 200 şi 800 de atacuri cu
bombe. În anii optzeci, gruparea s-a divizat în două facţiuni, Canal Historique şi
Canal Habituel. Luptele se desfăşoară pe două fronturi, în primul rând contra
Franţei, apoi şi contra organismelor europene care, susţin ei, îngrădesc şi
limitează drepturile lor, ducând, în final, la o dominaţie a străinilor în Corsica.
Localizare/arie de acţiune: Deşi atacurile teroriştilor corsicani nu sunt,
de obicei, soldate cu victime, ele constituie un ingredient fundamental al
climatului de teroare de pe insulă. În concluzie, este evident că naţionaliştii
moderaţi se opun oricărei colaborări cu FCEN, fiind în ultimă instanţă dispuşi
chiar să accepte o mai largă autonomie, acordată de guvernul de la Paris, decât
să vadă Corsica condusă de Front.
Ajutor extern: Organizaţie se autofinanţează practicând, deja
binecunoscuta „taxă revoluţionară”, percepută de la oamenii de afaceri şi de la
cetăţenii bogaţi.
Prin acţiunile lor, militanţii FCEN intenţionează să sensibilizeze populaţia
indigenă a insulei faţă de dezinteresul guvernului francez, faţă de înapoierea
economico-socială a insulei şi să-i mobilizeze la luptă contra sistemului de

33
clanuri, care încă mai dăinuie în insulă şi pe care îl condamnă ca fiind corupt şi
colaboraţionist. Cu toate aceste scopuri legitime, naţionaliştii corsicani nu au
reuşit niciodată să adune mai mult de 10% din voturile exprimate la alegeri, iar
politica de teroare, pe care au chemat-o să le sprijine revendicările, nu a făcut
decât să le scadă popularitatea în rândurile maselor.
Un alt pericol este pe cale de a cuprinde Europa: răspândirea şi
organizarea grupărilor fundamentaliste islamice, a celulelor Al Qaida şi a altor
organizaţii, care profită de liberalizarea frontierelor, de circulaţia mai uşoară a
persoanelor, pregătind şi chiar executânt atentate sângeroase pe continent (ex:
11 martie 2004, Madrid).

2. ACTE TERORISTE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

A. ACTUL TERORIST DIN 23 OCTOMBRIE 2002

În teatrul Dubrovka, din Moscova, 992 de Spectatori au fost luaţi

prizonieri de către un grup de ceceni mascaţi, înarmaţi cu pistoale-mitralieră
Kalaşnikov şi grenade. Aceştia au avut complice 18 femei amestecate în public,
îmbrăcate în negru, cu văl pe faţă, arborând sloganuri islamice şi care purtau
pistoale Makarov şi aveau centurile şi buzunarele pline de grenade şi materiale
explozibile. La o jumătate de oră după începutul asediului, teroriştii ceceni au
împuşcat mortal o femeie care a intrat în sală, crezând că femeia face parte din
serviciile de securitate ruse. În momentul când s-a confirmat că, în interiorul
teatrului, cecenii au ucis doi oameni, a fost dat ordinul de asalt asupra clădirii.
Cu o jumătate de oră înaintea atacului, trupele ruseşti au găurit un perete,
pompând în teatru un gaz paralizant, pentru a-i neutraliza pe terorişti. Echipele
Alfa au năvălit prin tunelul săpat sub clădirea teatrului. Dezorientaţi de gaz şi de
rapiditatea atacului, teroriştii nu au mai apucat să dea complicelor lor ordinul de
a arunca teatrul în aer. Schimbul de focuri care a urmat a fost decisiv – toţi cei
50 de ceceni au fost ucişi, un singur membru Alfa a fost rănit. Din nefericire,
printre victime s-au numărat şi 129 din cei 922 de spectatori luaţi ostatici.
34
 B. ACTUL TERORIST DIN 11 MARTIE 2004

Patru trenuri ale companiei naţionale de căi ferate spaniole RENEF au

fost spulberate de explozii puternice, la Madrid, bilanţul fiind de peste 190 de
morţi şi peste 1.240 de răniţi, cel mai grav atac terorist produs vreodată pe
teritoriul Spaniei. Primele explozii au aruncat în aer două trenuri aflate în
Atocha, o staţie foarte aglomerată din sudul capitalei spaniole alte două
deflagraţii au avut loc în staţiile El Pozo şi Santa Eugenia, situate în două
cartiere muncitoreşti de la periferia Madridului. Teroriştii au plasat în total 13
dispozitive explozive, dintre care trei în gara Atocha, patru în apropierea
acesteia, una la Santa Eugenia şi două la El Pozo. Restul de bombe au fost
descoperite de fortele de ordine şi neutralizate. Pe de altă parte, liderul partidului
radical basc a declarat că atentatele de la Madrid nu au fost realizate de
organizaţia separatistă bască, atribuind vinovăţia “rezistenţei arabe”. Arnaldo
Otegi, conducatorul partidului considerat “braţul politic” al ETA, a explicat că
ipoteza implicării teroriştilor basci nu se susţine. Modul de acţiune, numărul
ridicat de victime şi felul în care s-a procedat îl fac pe liderul Batasuna să creadă
că ar putea să fie vorba despre “o acţiune a sectoarelor rezistenţei arabe”. Otegi
a mai reamintit că “statul spaniol menţine forţele sale de ocupatie în Irak şi nu
trebuie să se uite responsabilitatea sa în războiul din Irak”. Pe de altă parte, în
ultimii ani, atentatele puse la cale de ETA au vizat de regulă obiective militare
sau politice, nu ţinte civile.

35
 CAPITOLUL III

DOMENII DE ACTIVITATE

În clasificarea tipurilor terorismului sunt luate în considerare scopurile

grupărilor teroriste ce justifică manifestările lor sinucigaşe şi violente pe glob.
Toate tipurile au ceva în comun şi anume fenomenul şocant, violent, agresiv şi
brutal faţă de civili pentru sensibilizarea unor răspunsuri favorabile şi
expansiunea lor semii autonomă în fiecare stat. Experţii au identificat
următoarele tipuri de terorism: bioterorismul, terorismul electronic, terorismul
nuclear, terorismul de stat, terorismul naţionalist, terorismul fundamentalist
islamic, terorismul de stânga, narcoterorismul.

1. BIOTERORISMUL

Terorismul biologic sau bioterorismul23 este promovat de grupările

teroriste care folosesc arme biologice de distrugere în masă, utilizate împotriva
statelor care luptă împotriva lor.
Ameninţarea cu utilizarea agenţilor biologici. Agenţii biologici sunt
organisme sau toxine derivate din organisme vii care pot fi utilizate împotriva
oamenilor, animalelor sau culturilor agricole. Spre deosebire, agenţii chimici,
substanţe otrăvitoare care pot ucide sau afecta grav, sunt materiale create de om.
Agenţii utilizaţi pentru războiul biologic sunt produşi din agenţi patogeni şi
toxine care există în natură (ex: cei care produc variola, antraxul, ciuma,
bruceloza şi febra Q). Cu toate acestea, un terorist ar putea recurge la orice agent
patogen san toxină.
Teroriştii ar putea utiliza agenţi sau tehnici de răspândire diferite de cele
adoptate de prograrnele militare. Astfel, în timp ce programele militare de luptă

23
utilizează ca arme de distrugere în masă apa, aerul, hrana, diverse organisme viruşi sau toxine

36
cu agenţi biologici s-au concentrat asupra dispersării pe cale aeriană a agenţilor
biologici, teroriştii au fost mai interesaţi de contaminarea apei şi a hranei.

Răspândirea din aer. Programele de luptă finanţate de state s-au

concentrat asupra agenţilor care pot fi răspândiţi pe calea aerului, fie în urma
exploziei unei muniţii, fie sub forma unui nor produs de un spray. Ameninţarea
potenţială a acestor nori este surprinsă de o estimare a Organizaţiei Mondiale a
Sănătatii conform căreia 50 kg de antrax 24 uscat utilizate împotriva unui oraş cu
1.000.000 de locuitori ar ucide 36.000 şi i-ar afecta grav pe alţi 54.000. Deşi
tehnologia de acest tip poate fi cumpărată de pe piaţă, până în momentul de faţă
numai un singur grup terorist a încercat să o dobândească.

Apa. Sistemele de distribuire a apei au constituit ţinta grupurilor teroriste,

dar acestea sunt mai puţin vulnerabile decât se imaginează de obicei. Sistemele
de distribuire a apei în oraşe sunt create pentru eliminarea impurităţilor în
special a agenţilor patogeni, în scopul protejării sănătătii publice. Ca parte a
acestui proces, apa este filtrată pentru ca organismele dăunătoare să fie
îndepărtate şi i se adaugă clor pentru a le ucide pe cele care rămân. Deşi este
extrem de dificil, au existat câteva încercări de a contamina în mod deliberat
sursele de apă cu agenţi biologici.

Hrana. Teroriştii au încercat să contamineze şi sursele de hrană. În

general, doar hrana nepreparată sau păstrată în locuri improprii este vulnerabilă
la agenţii biologici, deoarece, în timpul preparării, căldura ucide aproape toţi
agenţii patogeni şi toxinele. Aceasta implica faptul că un terorist ar trebui sa se
bazeze pe o toxină care supravieţuieşte la temperaturi ridicate.

Culturile agricole şi animalele. Agenţii biologici pot fi utilizaţi şi

împotriva unor ţinte din agricultură25. Alegerea unui agent, măsura în care el
24
W. Seth Carus, ,,The Threat of Bioterrorism”, în The Strategic Forum, nr. 127. sep. 1997, publicat de The
Institute for National Strategic Studies, SUA. http://www.ndu.cdu-inss-strforum/forum127.html Traducere de
Romana Careja.

25
În timpul primului război mondial, spionii germani au utilizat agenţi biologici pentru a infecta animalele care
fuseseră cumpărate pentru forţele militare.

37
poate fi găsit cu uşurinţă şi resursele grupului terorist de producere şi răspândire
a agentului vor fi influenţate de obiectivele teroriştilor. Acestea ar putea
determina alegerea unui agent care nu este asociat cu programele de luptă cu
arme biologice finanţate de state.

2. TERORISMUL ELECTRONIC

Terorismul electronic sau terorismul cibernetic reprezintă forma de

activism terorist care implică reţele de computere. Ele au fost atacate de către
grupările teroriste în timpul conflictelor din Kosovo, Kaşmir şi Orientul
Mijlociu, dar pagubele nu au fost atât de mari, ci totul s-a limitat la web-site-uri
distruse sau servere de internet blocate. Statele dezvoltate solicită tot mai mult
folosirea tehnologiei informaţiei, cei din domeniul informaticii recunoscând că
există o vulnerabilitate şi că atacurile ciberteroriste ar putea provoca tot atâtea
dezastre ca alte forme mai familiare de terorism26. Informaticienii de la
Pentagon, din America, au descoperit în urma unei cercetări de anvergură în
1997 că teroriştii pot folosi computere obişnuite şi un software normal, putând
întrerupe comunicaţiile militare, curentul electric şi provocând căderea a 922
reţele de computere în mai multe oraşe. Ciberteroriştii sunt dispuşi să provoace
panică şi să modeleze opinia publică cu mijloace puţine, iar dramaticele atacuri
asupra reţelelor de computere sunt ideale pentru aceste scopuri, implicând, de
asemenea, fonduri puţine şi echipe mici de atacanţi. De asemenea, atacurile
„virtuale” asupra internetului şi altor reţele le permit ciberteroriştilor să se
protejeze. Ciberteroriştii on-line27 pot de asemenea să-şi ascundă identitatea şi
poziţia, alegând să rămână anonimi sau să se dea drept altcineva. Ciberteroriştii
ar putea să folosească ciberatacurile pentru amplificarea efectelor atacurilor lor.
Ei ar putea să blocheze comunicaţiile de urgenţă sau să taie curentul electric sau

26
Cristian Delcea, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html
27
On-line: capacitatea unui utilizator de internet de a conecta, ca urmare a faptului că deţine un cont care-i
permite accesul.

38
apa la începutul unui atac convenţional, fie el biologic, chimic, nuclear sau un
bombardament. Experţii informaticieni consideră că acest fel de atac coordonat
ar putea fi cea mai bună întrebuinţare a metodelor terorismului cibernetic; pot
distruge infrastructura informaţională, pot sabota reţelele de computere, reţelele
financiare sau mass-media sau pot folosi reţelele de computere pentru a controla
aparaturile care coordonează luminile din trafic, uzinele de electricitate sau
barajele, provocând dezastre. Atacurile asupra componentelor materiale ale
infrastructurii sunt adevărate bombe care ar putea distruge banca virtuală de
computere a guvernului, componente cheie ale infrastructurii internetului sau
echipamentului ce permite comunicarea telefonică.
Atacurile lansate în ciberspaţiu28 ar putea implica diverse metode de
exploatare a punctelor slabe ale securităţii computerelor: viruşi virtuali, parole
furate, software cu intrări secrete, prin care intruşii pot pătrunde nedetectaţi şi
torente de trafic electronic putând asalta computerele. Aceste atacuri sunt
cunoscute sub numele de „respingere a serviciului”. Atacurile ar putea implica
furarea unor dosare secrete, alterarea conţinutului paginilor web, sabotarea
operaţiunilor, ştergerea datelor sau ameninţarea cu divulgarea informaţiilor
confidenţiale pentru bani sau concesii politice. Ciberteroriştii pot anula sistemele
de control împotriva deturnărilor, care pot avea consecinţe grave: ruperea
barajelor, ciocnirea avioanelor, tăierea electricităţii şi alte sisteme aferente lor.
Organizaţiile teroriste selectează persoane care cunosc bine bazele informaticii
şi hackerii29. Aceste organizaţii sunt interesate de persoane care sunt bine
instruite, având aparatură de ultimă performanţă, făcând uz de ea în scopuri
teroriste.

3. TERORISMUL NUCLEAR

28
spaţiul internet în care diferite persoane interacţionează prin intermediul calculatoarelor interconectate.
Comunicaţia se poate realiza independent de distanţa fizică.
29
a) persoană cu un bagaj impresionant de cunoştinţe în domeniul IT şi programării calculatoarelor şi care
examinează codul sistemelor de operare sau a altor programe pentru a vedea cum funcţionează; b) persoană ce
utilizează cunoştinţele de specialitate din domeniul calculatoarelor în scopuri ilicite.

39
 Terorismul nuclear reprezintă o ameninţare în creştere, care reclamă
cooperarea tuturor statelor, după cum au declarat responsabili americani şi
europeni, în cadrul celei de-a doua reuniuni anuale pentru securitate a OSCE,
care s-a desfăşurat in iunie 2004 la Viena. Amiralul James Loy, secretarul
american adjunct pentru securitate internă, arăta că, “în ultimii ani, am asistat la
prea multe incidente în care materialele radioactive sunt comercializate fără un
control oficial normal. De aceea, suntem îngrijoraţi de probabilitatea unui atac
cu arme de distrugere în masă”.
Se spune că dipolaritatea a fost vârsta de aur a proliferării nucleare clasice
(Israel, India, Pakistan, Africa de Sud, Coreea de Nord şi, cu o anumită doză de
îndoială, Irak). Multipolaritatea, afirmă aceiaşi analişti, ar putea fi considerată
“perioada de aur” a terorismului nuclear. Ce facem în cazul unei posibile
pierderi a controlului asupra materialelor, tehnologiilor, documentaţiilor şi
constructorilor de arme nucleare, în statele fostei Uniuni Sovietice? În zilele
noastre, Agenţia Internaţională de Energie Atomică (AIEA) posedă o bază de
date operaţională privind traficul ilicit cu materiale nucleare şi alte surse
radioactive şi poate asigura ajutor şi asistenţă de prevenire, detecţie, acţiune,
pregătire şi schimb de informaţii între statele membre. Sub auspiciile ONU,
cooperarea internaţională s-a îmbunătăţit, implicând agenţii
interguvernamentale, cum sunt Organizaţia Mondială a Vămilor, Interpolul,
Europolul, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei şi Marinei Civile, Organizaţia
Internaţională a Transporturilor Rutiere, Euratom, Minatom etc. Cu toate
acestea, sunt încă unele aspecte care provoacă îngrijorare. Unul dintre ele este
acela că numărul cazurilor de contrabandă nedescoperite este mai mare decât al
celor ştiute. Cel de-al doilea se referă la tendinţa de creştere a cantităţilor de
materiale radioactive utilizate pentru arme. În anul l992, cantităţi de micrograme
de Pu de la surse de ionizare, în 1994 – 5,6 g de Pu-239 la Tengen-Germania,
apoi 560 g de mixtură de Pu/U la München, conţinând mai mult de 400 g Pu şi,
în sfârşit, cea mai mare, aproape 2,72 kg (88%) Uraniu îmbogăţit, combustibil

40
de la un reactor naval din Praga. Dar, după 1994 nu s-au mai înregistrat multe
cazuri care să merite a fi cunoscute şi publicate. Poliţiştii din Inspectoratul de
Poliţie Mehedinţi au prins în flagrant doi braşoveni care aveau asupra lor 3 kg de
material radioactiv. Uraniul, pregătit sub formă de pastile, urma să fie vândut
unui cetăţean străin.
O altă situaţie se referă la creşterea exponenţială a transferului de
informaţii şi tehnologii, ca urmare a fenomenului crescut de globalizare a
economiei şi informaticii, transfer care duce la creşterea enormă a pericolului
menţionat. Bipolaritatea a fost, într-adevăr, “perioada de aur” a proliferării
nucleare, clasice, statul fiind acela care conducea şi gestiona procesul de
proliferare nucleară. O dată ce acest control exigent al superputerilor ar fi
pierdut, există riscul potenţial ca terorismul nuclear să aibă suficiente resurse
spre a prolifera. Această situaţie ilustrează rezultatul primejdios cauzat de
pierderea controlului asupra materialelor nucleare, a tehnologiilor sensibile, a
documentaţiilor armelor nucleare din Rusia şi din statele fostei Uniuni Sovietice.
George Bush senior, vicepreşedinte al SUA, sublinia participanţilor la Colocviul
Internaţional despre proliferarea nucleară de la Geneva, din anul 1985, că
trebuie să “extindem înţelegerea spre a cuprinde şi pericolul terorismului; cel
mai primejdios fiind, cu siguranţă, terorismul nuclear”.
Lupta împotriva acţiunilor teroriste este permanentă, orice pauză de luptă
fiind, o greşeală imensă. După atacul de la 11 septembrie 2001, comunitatea
internaţională a ales calea efortului comun de contracarare a acţiunilor teroriste,
de avertizare a populaţiei şi de înăsprire a controalelor la frontiere.
Gijs De Vries30, sublinia: “Opinia generală este că, la ora actuală, atacurile
convenţionale sunt mai probabile decât cele cu arme de distrugere în masă, dar
trebuie să ne pregătim şi pentru o asemenea eventualitate”. Astfel s-a
recomandat introducerea de urgenţă a paşapoartelor biometrice, care utilizează
sistemele de recunoaştere a irisului şi a amprentelor digitale.
4. TERORISMUL DE STAT

30
responsabilul Uniunii Europene pentru combaterea terorismului

41
 Terorismul sponsorizat de stat este promovat de acele grupări care sunt
sponsorizate de statele ce promovează violenţa şi dictatura. Grupările teroriste
sponsorizate de stat sunt folosite deliberat de către state cu vederi radicale ca
instrumente de politică externă. Tipul acesta de terorism este o metodă eficientă
din punct de vedere economic de a duce un război ascuns prin folosirea unor
surogate de luptători sau mercenari31. Un astfel de caz a fost folosirea de către
guvernul iranian a unor tineri militanţi presupuşi independenţi în luarea de
ostatici la ambasada americană din Teheran în 1979. Având la dispoziţia lor
resurse sporite, grupările teroriste sponsorizate de stat sunt adesea capabile să
realizeze atacuri cu un efect mai devastator decât alte grupări teroriste, inclusiv
atacuri cu avioane şi alte metode combatante. Aparent, în urma războiului din
martie 2003 şi martie 2004, trupele americane şi cei de la comisia ONU nu au
găsit arme de distrugere în masă, dar, se pare că Irakul a deţinut şi a fost un
sponsor al terorismului fidel altor state şi grupări teroriste. Siria, Iran, Coreea de
Nord şi Libia sunt în prezent state care au sponsorizat şi sponsorizează
terorismul. Rusia, până în anul 1999 şi după, a fost şi este un sponsor de
neegalat al terorismului. China a fost şi este un potenţial sponsor al terorismului.
Coreea de Nord deţine arme biologice de distrugere în masă, prectică traficul de
droguri şi spalărea de bani la cele mai înalte cote ilicite pentru promovarea şi
sponsorizarea terorismului. Iranul adăposteşte Organizaţie teroristă. Garda
Revoluţionară Iraniană (GRI), organizaţie care deţine arme de distrugere în
masă, face instruire şi pregătire militară sponsorizată de către statul iranian.
Aceste ţări32 antrenează trupe teroriste şi deţin arme de distrugere în masă, fiind
cele mai periculoase ţări din lume care promovează terorismul şi violenţa
împotriva statelor occidentale şi Israel, anti-occidentală33.

A. PUTERE ŞI TERORISM
31
Cristian Delcea, 2002, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html
32
Siria, Iran, Coreea de Nord, Libia, Rusia şi China
33
Cristian Delcea, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html

42
 Când este vorba despre terorism, avem aproape întotdeauna, doi poli de
interpretare antagonici: dacă la un pol un act este calificat ca terorist, la celălalt
el poate fi considerat ca un gest eroic. În această interpretare, factorii culturali
sau cei care ţin de tipul de civilizaţie, valorile împărtăşite de o anumită societate
au un rol foarte mare. Dar nu întotdeauna ei sunt decisivi, ci mai degrabă un
anumit raport de forţe, care decide până la urmă caracterul unui act sau al altuia.
În primul rând, putem vorbi despre terorism ca efect34. În al doilea rând, putem
vorbi despre terorism ca act politic şi astfel acesta, din perspectiva celor care
recurg la astfel de acte, poate fi considerat ca o reacţie a disperării: un grup, o
comunitate sau o organizaţie îşi simte ameninţară însăşi existenţa ei şi singurul
mijloc de autoapărare care îl mai consideră posibil este un act de terorizare a
agresorului sau opresorului. Iată cum este posibil ca un act de terorism să poată
fi considerat ca legitim.
Altfel, specific actelor teroriste este ca, după săvârşire, să fie revendicate
de o organizaţie care îşi anunţă scopuri imaculate. Probabil că societatea
omenească nu a atins încă pragul de maturitate care să impună respingerea
oricărei forme de violenţă, condamnarea necondiţionată a oricărui act uman care
pune în pericol viaţa fiinţelor umane, dacă nu a oricărei fiinţe. Dar dacă există
posibilitatea exonerării de răspundere în caz de legitimă apărare pentru acte
individuale, la fel ar trebui să existe asemenea posibilitate şi pentru acte
colective săvârşite în legitima apărare a unei apartenenţe, identităţi sau culturi.
Se pune însă o problemă morală simplă: dacă actele disperate de violenţă
extremă produse spontan, fără o planificare sau premeditare de vreun fel sau
altul, pot fi înţelese şi poate chiar acceptate ca semnal pentru omenirea civilizată
ca să intervină, actele de violenţă extremă, planificate, deci, premeditate nu pot
fi acceptate sub nici o formă, indiferent cine le comite şi în ce scop.
În acest fel atingem esenţa terorismului: acesta este cel mai nociv efect al
puterii, în sensul că legitimează forţa cea mai brutală şi folosirea ei lipsită de
34
asupra unui grup, comunităţi sau societăţi - din acest punct de vedere, terorism înseamnă, în sens elementar,
panică generată de un atac de o violenţă extremă împotriva căruia, cel puţin pentru moment, nu există posibilitate
de apărare

43
orice scrupul, în condiţiile în care singura regulă este cea dictată de terorist, fie
el un individ, un grup sau un stat.
Nu există act terorist justificabil la fel cum nu există, război justificabil.
Ceea ce se numeşte război just sau de apărare nu este război, ci doar un răspuns
la război, o reacţie de apărare. Războiul este o operaţie eminamente militară; în
declanşarea lui prevalează principii şi considerente militare; logica războiului
este logica armelor, a instrumentelor de distrugere. Apărarea este o reacţie
civilă, întotdeauna fundamentată pe valori şi pe drepturile elementare ale
omului. Continuarea acţiunilor militare, după ce obiectivele apărării au fost
atinse, încetează să mai fie apărare, iar agresarea şi cucerirea teritoriilor
agresorului-cuceritorului este un război, la fel de condamnabil ca orice alt
război. Războiul însuşi prilejuieşte momente şi acţiuni teroriste şi, de fapt,
terorismul se naşte din actele războinice care multă vreme în istoria naţiunilor au
fost – şi mai sunt – glorificate. Se poate spune că de la război la terorism nu este
decât un pas: dispariţia oricăror reguli într-o înfruntare armată. Pentru ca
civilizaţia să prevaleze faţă de barbarie, ne trebuie o definiţie mai riguroasă a
terorismului, a cauzelor sale locale şi a mijloacelor de înlăturare a actelor
teroriste”35. Se propune folosirea termenului de “violenţă politică extremă”
pentru a califica o listă întreagă de acte de război şi care n-ar fi, acte individuale
pentru că au obiective politice:
g. asasinate ţintă a responsabililor politici sau militari, ca de exemplu:
Itzhac Rabin, fost prim-ministru izraelian, Fathi Chkaki, lider al Djihadului
islamic, Yahva Ayache, artificier al Hamas;
h. luarea de ostatici şi eliberarea lor condiţionată;
i. atentate asupra soldaţilor în uniformă care fac parte din armata de
ocupaţie sau de intervenţie (ca acţiunile antiisraeliene în sudul Libanului);
j. actele de kamikaze comise de Djihadul islamic sau de Hamas;
k. asasinatele orbeşti, în rândul civililor fără apărare, aparţinând unor
comunităţi adverse (maşini-capcană);

35
Alain Joxe, 1996

44
 l. efectele ocupării militare care implică transformarea masivă a unor
populaţii în ostatici36.
Asemenea clasificare ar permite “opunerea strategică a ţintelor precise
ţintelor aleatorii, pe de o parte, iar, de alta stadiul de ameninţare, stadiului de
execuţie. Numai operaţiile de ameninţare şi de masacrare37 sunt acte
nediscriminate şi pot fi calificate ca teroriste. Asasinatul politic şi luarea de
ostatici aparţin, din cauza aţintirii lor precise, unui alt tip de strategie decât cel al
terorii. Acţiunile armate împotriva unităţilor militare, ele sunt acte de război”.
Recurgerea la acţiuni extreme a fost mereu legată de lupta contra tiraniei,
opresiunii străine sau cuceririi coloniale.
Cum scria Lao Tzî, “cu cât sunt mai mulţi soldaţi, cu cât sunt mai mulţi
bandiţi”. Valurile de violenţă politică extremă sunt, pe de o parte îndreptate
împotriva tiraniei38, iar pe de alta sunt un răspuns al opresiunii militare sau
poliţieneşti. Lupta între violenţa de stat şi violenţa de jos, de la baza societăţii,
opune două structuri strategice care formează un cuplu, în care o componentă o
presupune pe cealaltă.
De fapt, într-un asemenea conflict, adversarii se situează în condiţiile unei
inegalităţi structurale şi ei încearcă compensarea acestei inegalităţi prin
utilizarea forţei. Cele două tabere suferă de un anumit handicap: lipsa de
legitimitate a tiraniei, pe de o parte şi lipsa unei organizări suficient de
puternice, de cealaltă. Putem califica, aceste tactici şi strategii violente (ale
statului şi ale revoltaţilor) ca imorale sau absurde în raport cu scopurile vizate.
Se poate susţine, că violenţa de stat, sau violenţa conţinută în chiar
alcătuirea societăţilor poate genera violenţă la nivelurile sociale de jos, acolo
unde oprimarea are adeseori accente maxime, dar dacă un asemenea tip de
violenţă este considerat just, moral, această atitudine constituie cel mai bun
mijloc pentru perpetuarea şi chiar eternizarea violenţei. Există câţiva factori
care au contribuit la amplificarea şi dezvoltarea mişcărilor teroriste pentru a
36
ex: ca cea de la Beirut în 1982 şi cea de la Sarajevo
37
ultimele trei dintre cele enumerate mai sus
38
reală sau definită ideologic ca atare de organizaţii

45
putea încerca mai departe evaluarea posibilităţilor de a diminua acest flagel al
lumii contemporane.
a. Dezvoltarea terorismului de stat spre jumătatea secolului trecut, mai
ales în Germania nazistă şi în Uniunea sovietică. Două regimuri politice
extremiste aveau să desfiinţeze orice limită a violenţei, pe de o parte, iar pe de
alta să se prelungească în mişcări şi acţiuni teroriste care mai de care mai
înfiorătoare în zonele aflate sub influenţa lor.
b. Al doilea război mondial care s-a purtat în principal între Germania
nazistă şi în Uniunea sovietică, două regimuri atât de diferite şi totuşi atât de
apropiate. Structurile teroriste, fie ele vizibile sau invizibile, după ce au generat
acte abominabile, necunoscute încă de oameni, şi-au prelungit existenţa şi după
încetarea ostilităţilor, chiar dacă numai într-o singură tabără ele şi-au menţinut
scopurile şi ierarhiile. Cei doi factori corelaţi aveau să producă un efect de o
perversitate extremă: între atacat şi atacator, între agresat şi agresor, între
victimă şi criminal, conturul sa estompat şi numai o structură morală ieşită din
comun mai putea păstra un vag reper al unei umanităţi elementare.
c. “Războiul rece“. Prelungire a marelui război ideologic, cunoscut în
istorie ca cel de-al doilea război mondial, acesta a însemnat de fapt continuarea
războiului clasic întrun mod frag mentat şi cu utilizarea tuturor armelor posibile,
inclusiv a celor de propagandă. Este întradevăr un fenomen unic, dar totuşi un
război, a cărui principală consecinţă a fost împărţirea lumii în tabere antagonice.
“Terorismul revoluţionar“, a fost susţinut continuu de sistemul comunist, în cea
mai bună tradiţie a stângii extremiste; dar nici de partea cealaltă nu au lipsit
mijloace de o violenţă extremă la care sa recurs fie direct prin servicii secrete şi
trupe speciale, fie prin sprijinirea terorismului de stat39 în diferite părţi ale lumii,

39
Irgun Zvai Leumi (Organizaţie militară naţională) a fost aripa armată a mişcării revizioniste din Palestina
creată de Vladimir Jabotinsky căruia îi va succeda Menahem Begin. Grupul Stern a scizionat din Irgun. Irgun
avea să pregătească atentatul de la Hotelul Regele David în 1946, care era sediul guvernatorului şi cartierul
general al forţelor britanice din Palestina. Atentatul sa soldat cu peste o sută de morţi. La 7 aprilie 1948 avea să
se producă masacrul de la Deir Yassin: unităţi ale grupului Stern şi ale Irgun atacă satul palestinian Deir Yassin
şi masacrează 240 de persoane

46
mai ales în Asia. Pe fundalul “războiului rece“ a apărut cel mai intens şi mai
grav focar de terorism din istoria lumii – Orientul Apropiat. Dubla structură
teroristă israeliană şi arabă se conturează la începutul războiului rece, între anii
1946–1948. Israelul, cum scrie Joxe, “s-a născut dintr-o mişcare teroristă de
eliberare, al cărei vârf de lance a fost Irgun şi grupul Stern8 care aveau ca scop
expulzarea englezilor din Palestina“ şi care devin o structură teroristă şi militară
de stat vizând să expulzeze populaţiile arabe din Palestina pentru a unifica
teritoriile şi a lărgi perimetrul alocat statului evreu prin planul de împărţire votat
de Adunarea Generală a ONU în 29 noiembrie 1947“. “Israelul nu a încetat să
cultive aceste metode teroriste de la debuturile sale şi de a face din aceasta
nucleul doctrinar al concepţiei sale privind lupta împotriva duşmanilor săi. La
rândul lor, statele arabe coalizate, au dorit să evite legitimarea unei “mişcări de
eliberare naţională teroriste“ în aceste societăţi şi au încercat să stăpânească în
profitul violenţei de stat mişcarea populară antiisraeliană“40.
d. Căderea comunismului. Deşi a fost considerat un punct de sprijin
pentru terorismul “revoluţionar“, dispariţia lui nu a însemnat de loc diminuarea
fenomenului terorist. Este important însă de reţinut că una dintre sursele
terorismului de stat instalată chiar în Europa a secat. La scurt timp, după
războiul din Golf, prin intervenţia americană care avea să sprijine noi proiecte
economice în zonă, acţiunile teroriste sau rărit pentru a reveni însă cu o
amploare fără precedent, culminând cu atacul terorist de pe teritoriul Statelor
Unite din 11 septembrie 2001.
Astfel nu mai apare atât de credibil că “terorismul de jos“ ar fi doar o
reacţie la “terorismul de sus“, că terorismul “de stat“ naşte terorism
“revoluţionar“ etc. Asemenea forme de terorism se condiţionează una alta dar nu
se poate stabili o legătură de la cauză la efect între ele. Chiar şi dreptul la luptă
violentă, prin recurgerea la orice fel de arme, împotriva autorităţilor unui stat ne
apare într-o lumină nouă. De altfel, în afara ţărilor occidentale, un număr tot mai
mare de ţări latinoamericane se opun recunoaşterii unui jus ad bellum pentru

40
Richard E. Rubenstein, 1987

47
mişcările de eliberare naţională41.

B. DREPTURILE OMULUI ŞI TERORISMUL

Alături de cele mai grave infracţiuni internaţionale cum sunt: crimele

împotriva păcii, crimele de război şi crimele contra umanităţii, prin
reglementări internaţionale au fost incriminate şi alte acte ca infracţiuni
internaţionale cu un grad de pericol relativ mai redus decât crimele menţionate,
infracţiuni ce pot fi comise de persoane particulare, cum ar fi: terorismul
internaţional, deturnarea ilicită de aeronave (pirateria aeriană), traficul ilicit de
stupefiante, sclavia şi comerţul cu sclavi, traficul cu femei şi copii, difuzarea de
publicaţii şi pornografice, falsificarea de monedă.
În combaterea acestui fenomen statele folosesc alături de mijloacele lor
naţionale, mijloace şi instituţii create prin acordul lor de voinţă ce le facilitează
considerabil eforturile în descoperirea, reţinerea, judecarea şi condamnarea
persoanelor vinovate.
În prezent, dreptul internaţional public admite existenţa infracţiunilor
internaţionale ce pot fi comise de persoane particulare ca: terorismul, traficul de
stupefiante, sclavia, etc. şi cele mai grave infracţiuni, adică a crimelor
internaţionale. Astfel, persoanele fizice poartă răspunderea penală pentru
comiterea unor infracţiuni internaţionale şi tot persoanele fizice, dar ca organe
ale statelor, poartă răspundere penală pentru comiterea celor mai grave crime
internaţionale.
În raport cu scopurile pe care şi le propun autorii actelor de terorism,
precum şi de obiectul sau urmările unor asemenea acte, terorismul poate să
constituie o infracţiune de drept comun când prin aceasta se urmăreşte realizarea
unui avantaj material ori cu titlu personal, cum ar fi executarea de fonduri sau
răzbunarea, dar poate lua şi forma unei crime politice, când urmăreşte să
complice sau să determine ruperea relaţiilor dintre state, să înlăture anumiţi
lideri politici, inclusiv şefi de state, deveniţi indezirabili unor cercuri politice, să

41
Maniere de voir, 2001

48
influenţeze prin intimidare politica generală a unor state sau poziţia pe care
acestea urmează să o adopte în soluţionarea unor probleme concrete, să impună
o doctrină politică ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă
categorie încadrându-se şi terorismul de stat, constând în acte de violenţă şi
agresiune exercitată de un guvern sau de o forţă politică conducătoare într-un
stat împotriva membrilor propriei societăţi, dar şi, în anumite cazuri, împotriva
mişcărilor de eliberare naţională a unor popoare subjugate.
Necesitatea elaborării unei Convenţii internaţionale pentru universalizarea
reprimării terorismului a fost abordată, în 1926, la iniţiativa României în cadrul
Societăţii Naţiunilor. Iar un proiect al Convenţiei pentru instituirea unei Curţi
penale internaţionale împotriva terorismului a fost elaborat de eminentul jurist
român Vespasian V. Pella în 1935 şi prezentat Societăţii Naţiunilor.
Statele părţi la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din
1937 se angajau să prevină şi să reprime activităţile de acest gen, să-şi dea
reciproc concursul în acest sens, astfel, se “reafirmă principiul de drept
internaţional după care este de datoria oricărui stat să se abţină el însuşi de la
orice fapt destinat a favoriza activităţile teroriste îndreptate împotriva altui stat şi
să împiedice actele prin care acesta se manifestă”. Soluţia ideală este crearea
justiţiei internaţionale cu caracter permanent. Statutul de la Roma a Curţii
Penale Internaţionale necesită a fi ratificat de minimum 60 de state. Apărarea
eficientă a drepturilor omului presupune, de altfel, şi urmărirea şi pedepsirea
criminalilor.
Fiecare stat în parte trebuie să elaboreze şi să adopte programe de stat
concrete în lupta cu terorismul, să se creeze un birou special de coordonare a
acestor activităţi, având la dispoziţie o bancă de date şi informaţii şi experţi.

5. TERORISMUL DE STÂNGA

Terorismul de stânga este promovat de trei grupări teroriste palestiniene:

49
PFLP, DFLP, PFLP-GP42. Personaje-cheie pe scena politică palestiniană, aceste
fronturi marxiste laice au pierdut din influenţă prin căderea sovieticilor, care îi
sprijineau, prin respingerea procesului de pace israeliano-palestinian şi ridicarea
grupărilor islamice în special Hamas. Yasir Arafat a înfiinţat noua autoritate
palestiniană, care guvernează o mare parte din Fâşia de Vest şi Gaza. De la a
doua revoltă palestiniană (Intifada)43, aceste grupări au încercat să-şi
redobândească poziţia prin organizarea atacurilor teroriste împotriva Israelului,
cel mai dramatic soldându-se cu asasinarea ministrului israelian al turismului,
Rechaven Ze’evi, de către Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, în
octombrie 2001.
Departamentul de Stat American, Organizaţie Naţiunilor Unite (ONU)
consideră Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PFLP) şi Frontul Popular de
Eliberare a Palestinei-Comandamentul General (PFLP-GC) ca organizaţii
teroriste străine. Siria asigură ajutor finaciar, instrucţie şi azil politic acestor trei
grupe teroriste. PFLP-GC are sedii în Damasc, dar primeşte ajutor şi de la Iran şi
Libia.
Toate aceste grupări şi-au făcut simţită prezenţa de la izbucnirea celei de-
a doua Intifade, dar nici una nu rivalizează cu Hamas şi nici cu facţiunea Al-
Fatah a lui Arafat, susţin experţii în domeniu. În mai 2001, forţele armate
israeliene au interceptat o ambarcaţiune încărcată cu rachete katyusha şi rachete
trimise de PFLP-GC către Gaza; liderul acestei grupări, Ahmad Jibril, a susţinut
că aceasta e doar una dintre multele ambarcaţiuni de acest fel. Asasinarea de
către PFLP a lui Ze’evi a contribuit la creşterea nivelului violenţei islaeliano-
palestiniene. Gruparea membrilor PFLP şi a Frontului Democratic de Eliberare a
Palestinei (DFLP) prezintă un pericol care trebuie prevenit şi oprit pe cale
diplomatică şi politică.

42
acestea fiind cele care au desfăşurat, după Războiul de Şase Zile din 1967, o activitate de pionerat în crearea
unor strategii teroriste la începutul anilor ‘70
43
care a început în septembrie 2002

50
6. TERORISMUL NARCOTIC

Terorismul narcotic este un alt tip de activism criminal pe glob.

Termenul este aplicat grupărilor care folosesc comerţul cu droguri în scopuri
teroriste, dar şi fenomenului de strângere a legăturii dintre capii afacerilor cu
droguri, care sunt motivaţi doar de profit, şi grupările teroriste cu preocupări
politice şi religioase, mai ales în Columbia. Terorismul narcotic nu este o armă
de distrugere în masă, ci se referă la acele acte teroriste întreprinse de grupările
care sunt direct sau indirect implicate în cultivarea, fabricarea, transportarea sau
distribuirea drogurilor ilicite pentru încasarea a miliarde de dolari în scopuri
criminale şi sinugicaşe. Se pare că majoritatea grupărilor teroriste ce operează în
prezent obţin bani din comerţul cu droguri. “Narcoterorismul” a fost definit ca
fiind “utilizarea traficului de droguri pentru propagarea obiectivelor anumitor
guverne şi organizaţii teroriste”. “Fenomenul zonei gri”44, desemnează
“ameninţările împotriva stabilităţii statelor-naţiuni ale unor factori nestatali
precum şi ale unor organizaţii nonguvernamentale”. Terorismul a încetat să fie
un fenomen individual de violenţa la nivel subnaţional, devenind o componentă
a conflictului nonstatal.

44
descrie violenţa care afectează “largi regiuni sau zone urbane, unde controlul a trecut de la guverne legitime la
puteri noi, pe jumătate politice, pe jumătate criminale”, sau grupează într-o singură categorie conflicte de diverse
tipuri din lume, care nu se mai conformează cu noţiunea acceptată în mod tradiţional de “război” ca luptă între
forţele armate a două sau mai multor state, ci implică trupe neregulate pe post de combatanţi.

51
 CAPITOLUL IV

ORGANIZAŢII EUROPENE ÎN COMBATEREA

TERORISMULUI

1. UNIUNEA EUROPEANĂ (UE)

A. IMPLICAREA UNIUNII EUROPENE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA

TERORISMULUI

Atentatele comise la 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite ale

Americii au avut rolul unui catalizator pentru dezvoltarea unei acţiuni europene
împotriva terorismului. La numai două săptămâni după aceste atentate, Uniunea
Europeană45 a elaborat un plan de acţiune împotriva terorismului, şi a trecut la
implementarea acestuia. În abordarea europeană a luptei împotriva terorismului,
accentul cădea pe eliminarea cauzelor terorismulul, prin asigurarea drepturilor
omului, consolidarea societăţii civile şi a instituţiilor democratice.
Un raport al Parlamentului European întocmit cu două luni înainte de
producerea atentatului de Ia 11 septembrie, analiza situaţia legislativă în ceea ce
priveşte combaterea terorismului la momentul respectiv46. Raportul începea,
respectând evoluţia în timp a procesului de legiferare cu analiza situaţiei la
nivelul statelor membre. Se constata că dintre 15 state membre ale Uniunii
Europene numai şapte state adoptaseră legi referitoare la combaterea
terorismului, în această categorie intrând şi cele mai populate 5 state membre -
Germania, Spania, Franţa, Italia, Portugalia şi Marea Britanie. Analiza conţinea

45
La reuniunea de la Koln din 3-4 iunie 1999, Consiliul European a decis elaborarea unei Carte a drepturilor
fundamentale. Aceasta trebuia să "regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeana astfel
încât să le confere o mai mare vizibilitate şi care să marcheze importanţa lor exceptională". Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de Comisia Europeană, Parlamentul European si Consiliul
Uniunii Europene, urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000.
46
Parlamentul European, Comisia pentru Libertăţile şi Drepturile Cetăţenilor, Justiţie şi Afaceri Interne, raportor
Graham R. Watson, Raport privind rolul Uniunii Europene în combaterea terorismulul, 12 iulie 2001.

52
şi câteva consideraţii referitoare la calitatea legislaţiei existente în aceste state,
urmärindu-se în principal în ce măsură conceptele cu care se operează -
terorism, organizaţii teroriste - erau definite. Legislaţiile germană şi cea italiană
nu conţineau nici o definiţie a terorismului şi nici o explicaţie a ceea ce se
înţelege prin grupuri sau organizaţii teroriste. În Iegislaţia celorlalte patru state
menţionate erau incluse şi definiţii ale conceptului, având numai câteva puncte
comune: un act de terorism constituie o ameninţare la adresa dreptului şi a
ordinii publice şi păcii (Spania şi Portugalia), afectează funcţionarea
corespunzătoare a instituţiilor guvernamentale (Spania, Marea Britanie,
Portugalia), intimideazä persoane sau grupuri de persoane (Marea Britanie şi
Portugalia).
Diferenţe în cadrul acestor legislaţii apăreau şi în ceea ce priveşte
pedepsirea actelor de terorism, precum şi din prevederile speciale în ceea ce
priveşte conducerea investigaţiilor sau prevederile referitoare la tribunalele care
judecă astfel de cazuri.
Toate aceste diferenţe constituiau, fără îndoială, piedici în calea formulării
unui răspuns eficient la adresa terorismului internaţional şi scoteau în evidenţă
necesitatea unei abordări comune la nivel european, bazată pe cooperare şi
armonizare legislativă.
După evidenţierea principalelor neajunsuri ale sistemului existent la acea
dată şi a existenţei premiselor necesare pentru perfecţionarea acestuia, Raportul
Parlamentului European adresează Consiliului Uniunii Europene o serie de
propuneri în acest sens47:
a. adoptarea unei decizii-cadru în vederea apropierii prevederilor ce
stabilesc un set minim de reguli Ia nivel european referitoare Ia elementele
constitutive ale infracţiunilor şi pedepselor în domeniul terorismului;
b. adoptarea unei decizii-cadru cu scopul realizării armonizării legislative

şi stabilirii unei arii Europene de libertate, securitate şi justiţie, abolirea

procedurilor formale de extrădare şi adoptarea principiului recunoaşterii

47
Ibidem, Propunere pentru o Recomandare, p. 5-13.

53
reciproce a deciziilor în materie penală în legătură cu infracţiunile teroriste, între
statele membre ale Uniunii Europene;
c. adoptarea unei decizii-cadru care să stabilească măsuri pentru
garantarea şi implementarea mandatului de cercetare şi arestare european, în
vederea combaterii terorismului.
În anul 2002, Uniunea Europeană a adoptat o decizie-cadru pentru a lupta
mai eficient împotriva terorismului. Această decizie defineşte atacurile teroriste
şi infracţiunile legate de actele teroriste, prezintă comportamentele care ar putea
contribui la aceste acţiuni, stabileşte nivelul sancţiunilor şi garantează în mod
explicit respectarea drepturilor fundamentale.
Articolul 29 al Tratatului Uniunii Europene se referă la terorism ca la una
dintre cele mai serioase forme de criminalitate, care trebuie prevenită şi
combătută prin dezvoltarea unei acţiuni comune pe trei direcţii: o mai strânsă
cooperare între forţele poliţieneşti, autorităţile vamale şi alte autorităţi
competente, inclusiv Europol; cooperare mai strânsă între autorităţile
judecătoreşti şi alte autorităţi competente la nivelul statelor membre; şi, acolo
unde este cazul, armonizarea legislativă în domeniul prevenirii şi combaterii
criminalităţii.
Înainte de adoptarea deciziei cadru, legile pentru lupta împotriva
terorismului variau de la o ţară la alta. În celelalte state membre, unde o
asemenea legislaţie nu exista, actele teroriste erau judecate ca simple delicte
penale. Existenţa unui cadru comun va facilita coperarea judiciară şi
poliţienească, astfel încât actele teroriste să nu fie pedepsite diferit la nivelul
statelor membre.
Conform deciziei cadru, statele membre vor judeca actele teroriste care au
loc pe teritoriile lor, pe vasele sau avioanele înregistrate în acel stat. De
asemenea, acestea îşi exercită aria de competenţă şi când infractorul are
cetăţenie sau permis de rezidenţă într-unul din statele membre, sau când un act
terorist este comis împotriva instituţiilor naţionale, a conaţionalilor, sau
împotriva instituţiilor Uniunii Europene.

54
 Decizia cadru dă statelor membre posibilitatea de a se declara competente
în investigarea actelor teroriste care s-au desfăşurat pe teritoriul unui alt stat
membru al Uniunii Europene. De asemenea, Comisia Europeană deţine o bază
de date care oferă asistenţă în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare prin
diverse programe, pentru a sprijini eforturile ţărilor terţe în implementarea
instrumentelor cheie multilaterale48 în domenii prioritare cum ar fi:
administrarea graniţelor, cooperarea poliţienească, consolidarea capacităţii
judiciare şi combaterea finanţării terorismului.

B. CONCLUZII (UE)

Apropierea legislativă constituie contribuţia esenţială a Uniunii Europene

în combaterea terorismului la nivel european. Beneficiind de condiţiile specifice
ale unei uniuni, mai întâi economice şi apoi politice, cu un grad mare de
interdependenţă şi încredere între membri, având la bazä un sistem de valori
comune, Uniunea Europeană a reuşit să dezvolte un cadru juridic deosebit de
complex pentru combaterea terorismului. La nivelul Uniunii Europene a fost
instituit un mandat european de arestare, pas deosebit în combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere, în general, şi a terorismului, în particular.
Adoptarea unor liste comune ale persoanelor şi organizaţiilor teroriste, întărirea
cooperärii între autoritaţile poliţieneşti şi judicare – înfiinţarea Europolului şi
Eurojustului – sunt alte dovezi ale eforturilor comune Intreprinse în cadrul
Uniunii Europene pentru combaterea terorismului.

2. CONSILIUL EUROPEAN (CE)

A. IMPLICAREA CONSILIULUI EUROPEI ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA

TERORISMULUI

În centrul activităţilor Consiliului se situează promovarea valorilor

democratice şi a statului de drept. Prin natura şi efectele sale, terorismul

48
în special rezoluţia 1373 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite

55
constituie o gravă ameninţare la adresa acestor valori şi urmăreşte tocmai
destabilizarea unor state democratice. Mai mult, prin acţiunea violentă împotriva
unor persoane civile, nevinovate, acţiune ce poate cauza răni grave sau chiar
moartea acestor persoane, terorismul reprezintă o ameninţare reală la adresa
siguranţei indivizilor şi o încălcare flagrantă a principiilor drepturilor omului,
aspect asupra căruia se focalizează, de asemenea, activitatea Consiliului
Europei. În sprijinul implicării Consiliului în combaterea terorismului putem
invoca Rezoluţia 34/145 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, din 10
decembrie 1979, în care se recomandă agenţiilor specializate şi organizaţiilor
regionale să aibă în vedere adoptarea unor măsuri pentru prevenirea şi
combaterea terorismului internaţional, în cadreul sferelor de responsabilitate şi a
regiunilor respective.
În ceea ce priveşte rolul pe care Consiliul îl poate avea în prevenirea şi
combaterea terorismului, structura sa şi principiile după care funcţionează îi
permit desfăşurarea acestei acţiuni pe două direcţii principale:
a. Consiliul poate oferi instrumente juridice pentru combaterea
terorismului şi pentru cadrul legislativ internaţional, prin adoptarea unor
convenţii multilaterale şi poate direcţiona acţiunile statelor membre, prin
recomandările Comitetului de Miniştri, în sensul cooperării între ele pentru
eliminarea şi prevenirea actelor teroriste, dar şi al adaptării legislaţiei interne
b. Consiliul poate avea un rol de monitorizare pentru respectarea
drepturilor omului şi evitarea comiterii de abuzuri în încercarea de a lupta cu
eficienţă maximă împotriva terorismului.
O altă direcţie, la fel de importantă, dar al cărei succes depinde în mare
măsură de cea a statelor membre, pe care Consiliul poate acţiona, este aceea a
luptei impotriva terorismului prin educaţie şi cultură. În acest sens, Consiliul
poate emite recomandări către statele membre, mai departe acestea urmând însă
a avea rolul principal în adoptarea şi implementarea lor.
Implicarea Consiliului Europei în lupta împotriva terorismului vine
relativ târziu, dacă avem în vedere adoptarea primei Convenţii de către

56
Organizaţia Naţiunilor Unite49, anii ’70 înregistrând primele luări de poziţie ale
Consiliului faţă de terorismul internaţional: la 18 septembrie 1970, Adunarea
Parlamentară adopta Rezoluţia 450 privind pirateria aeriană, iar doi ani mai
târziu Recomandarea 684 referitoare la terorismul internaţional. Pe de altă parte
însă, decizia de a participa la lupta împotriva terorismului a fost luată într-un
stadiu incipient al acesteia la nivel internaţional, când singurul aspect al
terorismului abordat în vederea combaterii fusese infracţionalitatea aeriană.
Dacă Rezoluţia 450 ataca problematica terorismului pe direcţia trasată
deja de Organizaţia Naţiunilor Unite şi se limita numai la a condamna
infracţiunile comise împotriva aviaţiei civile de către unele organizaţii
palestiniene, făcând apel către toate statele să acţioneze pentru adoptarea unei
Convenţii care să asigure împiedicarea unor astfel de acţiuni, Recomandarea 684
era mult mai elaborată. Impulsul necesar pentru adoptarea unei asemenea
Recomandări, la momentul respectiv, a fost dat de săvârşirea, chiar în mijlocul
Europei, la München, a tragicului atentat din timpul Jocurilor Olimpice. La mai
puţin de două luni, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă
Recomandarea 684 prin care condamna atentatul de la München şi afirma că
intră în responsabilitatea guvernelor ca astfel de acte, care contravin principiilor
care guvernează relaţiile internaţionale, să fie împiedicate a se mai repeta.

B. ACTIVITĂŢI ALE CONSILIULUI EUROPEI ÎN DOMENIUL

COMBATERII TERORISMULUI

Terorismul, a fost abordat şi în cadrul numeroaselor conferinţe organizate

pe această temă. În primul rând ne putem referi la Conferinţa miniştrilor de
justiţie ai statelor membre ale Consiliului Europei50.
Miniştrii prezenţi la Conferinţă au adoptat Rezoluţia nr. 1 privind
combaterea terorismului internaţional. Rezoluţia recomanda statelor membre să
devină părţi ale convenţiilor adoptate sub egida ONU, să participe activ la

49
Convenţia de la Tokyo din 1963
50
organizată la Moscova, între 4 şi 5 octombrie 2001

57
elaborarea unui proiect de convenţie generală privind terorismul internaţional şi
să devină părţi ale Statutului Curţii Penale Internaţionale. Rezoluţia includea şi o
serie de recomandări adresate Comitetului de Miniştri, referindu-se, în general,
la adoptarea de măsuri normative pentru acordarea sprijinuiui necesar statelor în
combaterea terorismului, la revizuirea instrumentelor juridice existente şi
facilitarea cooperării între statele membre51.
O a doua conferinţă organizată cu sprijinul Consiliului Europei pe care am
putea să o aducem în atenţie este Conferinţa internaţională privind combaterea
terorismului, organizată la Sankt Petersburg, între 25 şi 28 martie 2003.
Participarea la această conferintä a fost la nivel parlamentar, scopul organizării
ei find acela de a acorda cel mai larg sprijin politic posibil luptei internaţionale
împotriva terorismului. S-a avut în vedere, de asemenea, stabilirea unor condiţii,
referitoare în special la respectarea drepturilor omului, pe care această campanie
împotriva terorismului trebuie să le aibă în vedere. Declaraţia finală a
Conferinţei afirma că lupta împotriva terorismului, în momentul în care va
implica folosirea forţei militare, trebuie să fie în concordanţă cu principiile
dreptului internaţional şi să obţină acordul Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite52.
În perioada 23 şi 24 mai, la Strasbourg s-a desfăşurat Conferinţa juridică
internaţională. În cadrul acesteia, peste 140 de judecători ai Curţilor Supreme,
Constituţionale şi de Arbitraj din Europa au dezbătut problema realizării unui
echilibru între acţiunea guvernamentală pentru combaterea terorismului şi
respectarea drepturilor omului.
În organizarea Congresului puterilor locale şi regionale, organism al
Consiliului Europei, între 20 şi 21 septembrie 2002, s-a desfăşurat Conferinţa cu
titlul Rolul şi responsabilităţile autorităţilor locale în abordarea terorismului. În
cadrul acestei conferinţe a fost evidenţiat rolul important pe care aceste autorităţi
51
Rezoluţia nr. 1 privind combaterea terorismului internaţional, adoptată la cea de-a 24-a Conferinţă a
miniştrilor europeni de justiţie, Moscova. 4-5 octombrie 2001. http://www.legal.coe. int/cmj/DefaultF.asp
52
Conferinţa internaţională privind combaterea terorismului de la Sankt Petersburg, Declaraţia Finală.
http://www.coe.int/T/E/Corninunication_and_Research/Press/Events/6-Other_events/

58
îl joacă în protecţia cetăţeanului în faţa atacurilor teroriste şi în prevenirea unor
astfel de atacuri.

C. STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE

Consiliul European adopta, în decembrie 2003, Strategia europeană de

securitate, document ce realiza o analiză solidă a mediului de securitate existent
şi stabilea obiectivele strategice ale Uniunii Europene53. În cadrul Strategiei,
terorismul era identificat drept una din ameninţările-cheie la adresa intereselor
Uniunii, alături de existenţa armelor de distrugere în masă, crimei organizate şi
slăbirea instituţiilor statului. Printre cauzele terorismului, Strategia identifica
presiunile forţelor modernizatoare, crizele culturale, sociale şi politice, precum
şi alienarea tinerilor ce trăiesc în societăţi străine.
Reacţia în faţa ameninţărilor enumerate, deci şi a terorismului, era unul
din obiectivele strategice incluse în documentul adoptat la 12 decembrie 200354,
iar această reacţie trebuia să urmeze cele patru principii stabilite în cadrul
acestuia: mai activ, mai capabil, mai coerent şi cooperând cu partenerii. Aşadar,
în atingerea obiectivelor, Uniunea Europeană trebuia să promoveze politici tot
mai active pentru a putea raspunde noilor şi dinamicelor ameninţări la adresa
securităţii sale, să îşi dezvolte capabilităţile militare şi să le transforme astfel
încât să devină mai flexibile şi să utilizeze cât mai eficient resursele disponibile,
să îşi coordoneze cât mai bine posibil acţiunile şi, nu în ultimul rând, să
acţioneze împreună cu statele partenere şi să colaboreze cu acestea în cadrul
organizaţiilor internaţionale.

D. CONCLUZII (CE)

Consiliul Europei a beneficiat de un atu important în adoptarea unei

53
http://ue.eu..int/pressData/en/reports/78367.pdf - A Secure Europe in a Better World, Brussels, 12 decembrie
2003
54
Consiliul European reunit la Bruxelles, pe 12 decembrie 2003, a adoptat decizii privind: creşterea economică;
libertate, securitate si justitie; extinderea; relaţii externe, PESC, Politica europeană de securitate şi aparare
(PESA).

59
poziţii la nivel de organizaţie faţă de fenomenul terorismului şi, totodată, în
dezvoltarea unui raspuns în privinţa acestuia. Consiliul Europei reprezintă o
comunitate de valori, toate statele membre recunoscând şi respectând drepturile
şi libertătile fundamentale ale omului, principiile statului de drept şi valorile
democratice, a facilitat adoptarea unei poziţii comune în ceea ce priveşte
terorismul încă de la începutul procesului de creare a unui cadru normativ pentru
combaterea acestui fenomen. Cel mai edificator exemplu în acest sens este
adoptarea Convenţiei Europene pentru reprimarea terorismului, convenţie ce
excludea invocarea caracterului politic al anumitor infracţiuni pentru a motiva
refuzul executării unei cereri de extrădare, şi asta în 1977 adică în perioada
războiului rece.
Mai mult, prin unele documente având caracter obligatoriu pentru statele
membre, ca urmare a ratificării lor55, Consiliul Europei a putut acţiona şi în
planul pedepsirii terorismului, dezvoltând astfel o acţiune completă de
combatere a acestei grave ameninţări la adresa securităţii internaţionale.

3. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN

EUROPA (OSCE)

A. MĂSURI ALE OSCE ÎN DOMENIUL COMBATERII

TERORISMULUI

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut

transformări substanţiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că
nici o instituţie europeană nu-şi poate asuma de una singură gestionarea
întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În etapa
actuală, OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate europeană,
bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional.
Avantajele OSCE în această privinţă rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a

55
exempli gratia Convenţia pentru reprimarea terorismului

60
securităţii56; participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante;
principii, norme, valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi
experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive.
Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei
preventive, prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, consolidării respectării
drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor
aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol important în
promovarea unui spaţiu comun de securitate, contribuind la consolidarea
încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare. Astfel,
măsurile de combatere a terorismului din domeniul justiţiei şi afacerilor interne
cuprind şase zone de acţiune:
a. cooperare juridică;
b. cooperarea serviciilor de luptă împotriva;
c. finanţarea terorismului;
d. controlul graniţelor;
e. alte măsuri;
f. măsuri externe în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

B. INSTRUMENTE ALE OSCE ŞI ACTIVITĂŢILE LOR PRIVIND

COMBATEREA TERORISMULUI

Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor

membre trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic.
La reuniunea de la Helsinki (30 iulie - 1 august 1975) s-a adoptat “Actul
Final de la Helsinki”, care a analizat trei aspecte principale: securitatea în
Europa, cooperarea în domeniile ştiinţific şi economic şi cooperarea în domeniul
umanitar.
La Summit-ul de la Paris (19–21 noiembrie 1990) a fost adoptată “Carta
de la Paris pentru o Noua Europa”, care marchează în mod oficial sfârşitul
războiului rece şi începutul instituţionalizării C.S.C.E.. A fost semnat Tratatul cu

56
militară, politică, economică şi umană

61
privire la forţele armate convenţionale în Europa (C.F.E.) de către 22 state
membre ale C.S.C.E. şi s-a stabilit înfiinţarea Biroului pentru Alegeri Libere la
Varşovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile
Omului.
La Summit-ul de la Helsinki din 9–10 iulie 1992 a fost adoptat
documentul “Sfidările schimbării”. C.S.C.E. a fost declarată o instituţie
regională de securitate în sensul capitolului VIII din Carta O.N.U.; a fost creată
instituţia înaltului comisar pentru minoritătile naţionale, şi a fost înfiinţat
Forumul pentru Securitate şi Cooperare şi Forumul Economic.
La Summit-ul de la Budapesta (5–6 decembrie 1994) a fost adoptat
documentul intitulat “Spre un parteneriat adevărat într-o noua era”. A fost
schimbată denumirea C.S.C.E. in O.S.C.E., reflectând faptul ca C.S.C.E. nu mai
era doar o conferinţă. A fost lansat codul de conduită referitor la aspectele
politico-militare ale securităţii.
La Summit-ul de la Lisabona din 2–3 decembrie 1996 a fost adoptată o
declaraţie de politică generală, “Declaraţia de la Lisabona referitoare la modelul
cuprinzator de securitate în Europa în secolul XXI”; de asemenea a fost aprobat
“Cadrul pentru Controlul armamentului şi dezvoltarea unui program al
forumului pentru securitate şi cooperare”.
Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii e format din
reprezentanţii ţărilor participante la O.S.C.E., care se reunesc săptămânal la
Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia şi a se
consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în
Europa. Obiectivele principale ale forumului sunt: desfăşurarea de negocieri
asupra controlului armamentelor, dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea
încrederii şi securităţii; desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme
legate de securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte;
punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord.
Forumul este responsabil pentru implementarea măsurilor de creştere a
încrederii şi securităţii, ţinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea

62
rezultatelor aplicarii deciziilor luate şi discutarea şi clarificarea informaţiilor
schimbate între statele participante la O.S.C.E., precum şi de pregătirea unor
seminarii referitoare la doctrina militară.
Înfiinţarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin
Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a lărgit competenţa
O.S.C.E. în domeniul controlului armamentelor şi al dezarmării pe baza unui
program cuprinzator pentru acţiune imediată. La Summit-ul de la Lisabona din
1996 a fost adoptat un nou program cadru referitor la controlul armamentelor.
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru
a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se
dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile
dintre statele participante - are rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de
criză şi de a identifica soluţii pentru reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar
acţionează independent, mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea
confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de
experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a
fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste
recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja
părţile în identificarea de soluţii paşnice pentru soluţionarea problemelor. Sediul
Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda.
Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie nou creată,
este de a acorda asistenţă guvernelor statelor membre în domeniul asigurării
unor surse de informare libere, independente şi pluraliste pentru opinia publică,
ceea ce este esenţial pentru însăşi existenţa unei societăţi libere şi deschise, într-
un cuvânt pentru modelul democratic al oricarei forme de guvernământ. Spre a-
şi îndeplini sarcina, reprezentantul pentru libertatea mass media este autorizat să
monitorizeze situaţia şi evoluţia acesteia în statele membre şi să solicite
guvernelor naţionale, să respecte principiile şi obligaţiile specifice O.S.C.E.
Misiunile OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herzegovina,
Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia,

63
Armenia, Aderbaidjan, Tadjikistan şi Belgrad. Misiunile OSCE reprezintă unul
din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
În afară de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul prevenirii
conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite
motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii
de "misiuni". Dintre acestea, menţionăm: reprezentantul personal al
preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenţă pentru problema din Nagorno
Karabah; grupul de asistenţă din Cecenia, prezenţa în Albania; grupul de
consultanţă şi monitorizare din Belarus; coordonatorul pentru proiectele OSCE
în Ucraina.
OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa
Centrală, iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un
rol important în exerciţiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE.
Relaţiile OSCE cu organizaţii şi instituţii internaţionale. OSCE şi-a
dezvoltat considerabil cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Cu excepţia
ONU, aceste relaţii nu au un cadru formal, derulându-se ad-hoc.
La nivelul organismelor de conducere şi al secretariatelor există o serie de
mecanisme sau forme de consultare menite să permită o mai bună coordonare a
acţiunilor sau reacţiilor.
Printre acestea se numără: reuniuni trilaterale periodice OSCE - Consiliul
Europei - CEE/ONU; reuniuni bilaterale OSCE - Consiliul Europei;
reprezentarea, pe bază de reciprocitate, la diferite reuniuni etc.
Amploarea problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională în
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict în zona
OSCE impune tot mai mult necesitatea conjugării eforturilor diferitelor
organisme internaţionale. OSCE a elaborat un cadru coerent de acţiune a
"instituţiilor care se întăresc reciproc" (Mutually Reinforcing Institutions),
respectiv, Platforma de cooperare în domeniul securităţii, ca parte a Cartei de
securitate europeană, adoptata la Istanbul în noiembrie 1999.

64
 C. CONCLUZII (OSCE)

Tendinţa sesizabilă la nivelul OSCE în ceea ce priveşte lupta împotriva

terorismului este o deplasare a centrului de greutate dinspre acţiuni de
combatere efectivă către acţiuni menite a preveni apariţia şi dezvoltarea acestui
fenomen. Acest lucru poate fi explicat prin coroborarea a doi factori: pe de o
parte lipsa de resurse şi a mandatului de a întreprinde acţiuni operaţionale de
combatere a terorismului şi, pe de altă parte, adoptarea la nivelul OSCE a unui
concept extins al securităţii, incluzând dimensiunile politico-militară,
economico-socială şi de mediu, conform căruia toate aceste dimensiuni sunt
interdependente şi o ameninţare la adresa oricăreia dintre ele constituie o
ameninţare la adresa securităţii. Astfel, angajamentele OSCE urmăresc în
principal eliminarea cauzelor profunde ale terorismului, prin promovarea
valorilor democratice, a statului de drept şi drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, precum şi prin măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor
generale de viaţă ale cetăţenilor din întreaga regiune OSCE.

4. CONSILIUL EURO-ATLANTIC AL PARTENERIATULUI

(EAPC)

A. ACTIVITĂŢI ALE EAPC ÎN DOMENIUL COMBATERII

TERORISMULUI

Consiliul Euro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC), asigură cadrul politic

general pentru relaţiile cu partenerii. Fiecare partener îşi poate construi o relaţie
individuală cu Alianţa prin Parteneriatul pentru Pace, un program de activităţi
practice din care partenerii îşi pot selecta propriile priorităţi în domeniul
cooperării. Aceste două mecanisme esenţiale ale Parteneriatului au devenit cheia
arhitecturii euro-atlantice de securitate.
Lupta împotriva terorismului reprezintă în prezent una dintre priorităţile
majore ale Alianţei. Atacurile de pe 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite
au condus la invocarea pentru prima dată de către NATO a Articolului 5. Chiar
65
în ziua următoare, 46 de membri ai EAPC au condamnat în mod necondiţionat
atacurile asupra New York-ului şi Washington-ului şi s-au angajat să întreprindă
toate eforturile necesare pentru a combate plaga terorismului. Întrucât partenerii
înşişi au devenit victime ale atacurilor teroriste, aceştia împărtăşesc ambiţia
NATO de a întări cooperarea în lupta împotriva terorismului.
Activitatea practică în acest domeniu va continua prin Planul de Acţiune
al Parteneriatului împotriva Terorismului57. Acesta este conceput pentru a
promova şi facilita cooperarea între ţările EAPC prin consultări politice şi
programe concrete desfăşurate sub auspiciile EAPC şi PfP.
Forţele aliate trebuie să fie capabile să se deplaseze rapid oriunde este
nevoie de ele şi să desfăşoare operaţiuni la mari distanţe şi în timp îndelungat,
inclusiv într-un mediu în care s-ar putea confrunta cu ameninţări de natură
nucleară, biologică sau chimică. Parteneriatul trebuie să continue să-şi
îndeplinească funcţia iniţială şi să ofere un forum pentru consultările cu
partenerii asupra acestor probleme de primă importanţă în cadrul preocupărilor
de asigurare a securităţii.
De la crearea programului Parteneriatului pentru Pace (PfP), aliaţii şi
partenerii au dezvoltat împreună un set cuprinzător de instrumente pentru a
sprijini realizarea scopurilor şi obiectivelor urmărite de PfP şi transformarea
ideilor în acţiuni concrete. Setul de instrumente al PfP oferă cadrul necesar atât
pentru acţiunile bilaterale, cât şi pentru cele multilaterale, oferind partenerilor
programe eficiente şi transparente în sprijinul realizării angajamentelor lor faţă
de NATO.
Programul de cooperare creat pe baza Documentului Cadru al
Parteneriatului pentru Pace şi a Documentelor Fundamentale ale Consiliului
Parteneriatului Euro-Atlantic este deschis tuturor membrilor Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care pot şi doresc să contribuie la
întărirea securităţii spaţiului euro-atlantic.

57
vezi Working with Partners to fight terrorism de Osman Yavuzalp, publicat în numărul din primăvara anului
2003 al Revistei NATO

66
 Ţările participante în prezent la PfP formează un grup divers din punct de
vedere geografic, care include state din Europa de Vest, foste republici sovietice
din Caucaz, Asia Centrală şi din alte regiuni, precum şi ţări care aspiră la
obţinerea statutului de membru al Alianţei. Toate aceste ţări au aspiraţii şi
cerinţe de securitate diferite. Drept urmare, setul de instrumente al PfP acoperă o
gamă largă de activităţi, care pot fi configurate pentru a răspunde diferitelor
dorinţe, ambiţii şi capacităţi ale fiecărui partener.
În total, Parteneriatul pentru Pace oferă Partenerilor ocazia de a coopera
în mai mult de 24 de domenii, care includ sprijinul controlului democratic
asupra forţelor armate, lupta împotriva terorismului, planificarea urgenţelor
civile şi realizarea interoperabilităţii. Naţiunile partenere aleg activităţi
individuale pe baza propriilor lor obiective şi abilităţi, pe care le înaintează
aliaţilor într-un Document de Prezentare. Apoi este elaborat un Plan Individual
al Parteneriatului (IPP) pentru doi ani. Acest document oferă baza cooperării
dintre fiecare partener şi NATO şi reflectă scopurile şi ambiţiile pe care
partenerii şi le-au fixat în Documentul de Prezentare.
Contribuţiile partenerilor la operaţiunile conduse de NATO sunt
semnificative şi au continuat să crească în timp, pe măsură ce partenerii şi-au
îmbunătăţit capacitatea de a opera împreună cu aliaţii.
Eficienţa acţiunilor comune ONU/NATO necesită interacţiune şi
coordonare în plan politic şi la nivelul tactico-operativ. ONU poate constitui
forţe internaţionale (coaliţie largă de state) pentru rezolvarea crizelor majore.
Secretarul general al NATO a făcut următoarea remarcă: „Europa nu
poate fi rivalul SUA: din punct de vedere politic, este imposibil; Din punct de
vedere militar, este de neconceput. Europa şi SUA pot fi doar parteneri”.
Procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP) reprezintă
principalul mijloc al PfP pentru promovarea interoperabilităţii. PARP-ul
planifică cerinţele privind interoperabilitatea şi capacităţile pe care participanţii
urmează să le îndeplinească şi include un proces extins de analiză pentru
măsurarea progresului realizat. Acest proces ajută partenerii să dezvolte

67
capacităţi pentru propria securitate pe care şi le permit şi să ofere forţe cu care să
contribuie la operaţiunile conduse de NATO. PARP-ul este de asemenea folosit
de către parteneri pentru realizarea unor forţe armate eficiente şi sustenabile pe
care şi le permit şi pentru promovarea unei reforme cuprinzătoare a apărării,
inclusiv în ceea ce priveşte apărarea împotriva atacurilor teroriste.
Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului (PAP-T)
oferă un cadru în care partenerii pot coopera cu NATO în combaterea
ameninţării terorismului. Acesta include dezvoltarea capacităţilor de apărare
împotriva atacurilor teroriste, cum ar fi protecţia populaţiei civile împotriva
armelor de distrugere în masă. De asemenea, PAP-T cuprinde activităţi de
antrenament şi exerciţii în domeniul combaterii terorismului. Totodată, aliaţii şi
partenerii s-au angajat în vederea asigurării securităţii fizice şi a distrugerii în
siguranţă a muniţiilor excedentare şi a armelor mici şi uşoare, cum ar fi
lansatoarele de grenade şi rachetele portabile.
Pentru a sprijini acest vast program de cooperare, partenerii sunt
reprezentaţi la sediul NATO din Bruxelles de personal civil şi militar. Personalul
militar din ţările partenere este de asemenea prezent la două dintre
comandamentele strategice ale NATO, Comandamentul Aliat pentru Operaţii
din Mons, Belgia, şi Comandamentul Aliat pentru Transformare din Norfolk,
Virginia, în Statele Unite. Personalul NATO din Kiev şi Moscova oferă un
sprijin suplimentar programelor de cooperare ale Alianţei cu Ucraina şi Rusia.
Aliaţii analizează în prezent o serie de opţiuni privind îmbunătăţirea legăturii şi
a aranjamentelor de comunicare cu toţi partenerii din Caucaz şi Asia Centrală. În
plus, partenerii pot trimite interni pentru a lucra cu personalul internaţional la
sediul central al NATO din Bruxelles.
Desigur, setul de instrumente al PfP evoluează permanent pentru a
răspunde nevoilor şi aspiraţiilor aliaţilor şi partenerilor. În prezent, se află în
stadiul de pregătire un Plan de Acţiune pentru Construirea Instituţiilor de
Apărare pentru a veni în sprijinul dezvoltării unor instituţii militare eficiente,
supuse controlului democratic.

68
 O altă consideraţie este aceea că noile probleme de securitate, inclusiv
cele privind aspectul cheie al terorismului, preocupă în prezent state care nu sunt
membre ale PfP sau ale Dialogului Mediteranean. În prezent, numai ţările
incluse în PfP şi Dialogul Mediteranean pot fi invitate la astfel de activităţi.

B. CONCLUZII (EAPC)

Ultimele întâlniri EAPC la nivelul ambasadorilor au permis abordarea

unor multitudini de subiecte de o importanţă critică pentru aliaţi şi parteneri
deopotrivă, inclusiv în ceea ce priveşte evoluţiile din Balcani, neproliferarea
armelor de distrugere în masă şi lupta împotriva terorismului. EAPC-ul şi-a dat
recent acordul pentru instituirea unui nou Forum de Securitate al EAPC, care se
va întruni anual la nivel înalt pentru a discuta aspecte importante ale securităţii
şi modul în care NATO şi partenerii săi le pot aborda cel mai bine împreună.
Pentru viitorul sigur al Europei, se impune dezvoltarea cooperării, în
deplină armonie, între UE şi NATO, ca şi eliminarea disensiunilor apărute între
SUA şi unele state ale Europei. NATO şi UE sunt organizaţiile capabile de a
dezvolta răspunsuri eficiente şi oportune la crizele interne (naţionale) sau pentru
conflictele internaţionale. Ambele organizaţii activează pentru dezvoltarea unei
variate game de disponibilităţi expediţionare şi pentru gestionarea crizelor.

69
 CAPITOLUL V

ROMÂNIA ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

1. ACŢIUNI ANTITERORISTE ÎN ROMÂNIA

Înfiinţarea la 15 decembrie 1977 a Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă

s-a produs ca urmare a evidenţierii, la vremea respectivă, a unor focare de
ameninţări teroriste care vizau, direct sau indirect, România. În decursul
activităţii, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă s-a confruntat cu numeroase
încercări de pătrundere în spaţiul naţional a unor membri sau simpatizanţi ai
diferitelor mişcări teroriste. Lucrurile nu s-au oprit însă la desfăşurarea de acte
premergătoare organizării de acţiuni violente; s-a încercat organizarea de
atentate teroriste pe teritoriul României, ţintele vizate fiind în general
reprezentanţi oficiali ai diferitelor state la Bucureşti.
Anii 1972 – 1973: în acest timp elemente teroriste, aparţinând organizaţiei
"Septembrie Negru", au pregătit pe teritoriul ţării noastre ocuparea Ambasadei
statului Israel la Bucureşti, precum şi asasinarea ambasadorului acestei ţări. În
cooperare cu alte unităţi cu atribuţiuni în combaterea terorismului, Unitatea
Specială de Luptă Antiteroristă a reuşit capturarea unei importante cantităţi de
armament şi muniţie, destinată producerii atentatului, introdusă în ţară într-o
valiză şi ascunsă într-o cameră de hotel din Bucureşti;
26 mai 1985: într-o parcare auto din incinta complexului studenţesc Grozăveşti
din Capitală, au fost plasate, de către două elemente teroriste arabe, mecanisme
explozive sub autoturismele aparţinând unor lideri ai studenţilor sirieni. În
încercarea de dezamorsare a unuia din dispozitivele-capcană s-a produs o
puternică deflagraţie căreia i-au cazut victime doi ofiţeri ai Unităţii Speciale de
Luptă Antiteroristă;
20 august 1991: un comando indian, compus din patru elemente teroriste, a fost
la originea unei tentative de asasinare a ambasadorului indian acreditat în ţara
70
noastră, în timp ce acesta se afla la obişnuita plimbare cu soţia pe bulevardul
Aviatorilor din Bucureşti. Intervenţia promptă a ofiţerilor antiterorişti aflaţi în
dispozitivul de protecţie fizică a ambasadorului a făcut ca atentatul să se soldeze
cu un eşec. Bilanţul intervenţiei - un terorist ucis pe loc, un altul capturat, unul
rănit şi altul dispărut. În faţa organelor de cercetare penală s-a elucidat faptul că
cei patru terorişti aparţineau unei grupări extremist-teroriste de religie sikhs din
India.
După atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii, Inspectoratul pentru
Prevenirea şi Combaterea Terorismului a trebuit să facă faţă unor noi provocări.
Unităţile specializate din Serviciul Român de Informaţii s-au aflat în stare de
alertă şi au pus în aplicare planurile pentru astfel de situaţii. De asemenea, a fost
intensificat schimbul de informaţii cu serviciile străine partenere cu atribuţiuni
în combaterea fenomenului terorist.
Aprilie-martie 2003: în această perioadă au fost declarate “persona non grata”
zece diplomaţi irakieni şi alţi 31 de cetăţeni irakieni şi de alte naţionalităţi.
Aceştia pregăteau o serie de atentate pe teritoriul României împotriva unor
obiective israeliene şi occidentale în cazul în care s-ar fi declanşat acţiuni
militare împotriva regimului lui Saddam Hussein.
La momentul “X” atentatorii, având puse la dispozitie aruncatoare de grenade
antitanc AG 7, urmau sa duca planul la indeplinire. Cel care avea misiunea să
aducă în Romania şi sa distribuie “executantilor” armele era seful statiei
serviciului de spionaj din Ambasada Irakului la Bucuresti.
În primul trimestru al anului 2004, SRI a identificat 64 de persoane, care
locuiesc in Romania, suspecte a avea legături cu grupări teroriste radicale,
inclusiv cu Al-Qaeda, reţeaua condusă de ben Laden şi mâna sa dreapta, Ayman
al-Zawahiri.
Astfel de persoane au fost declarate indezirabile pe teritoriul naţional, în urma
acţiunilor SRI şi ale Ministerului Administratiei şi Internelor, iar altora le-a fost
refuzată intrarea în ţară sau li s-a întrerupt dreptul de şedere în România.
Experţii SRI apreciau că, deşi s-au luat multe măsuri la nivel mondial pentru

71
contracararea şi diminuarea fenomenului terorist, se înregistrează o amplificare
semnificativă a acestuia. Potrivit SRI, nucleele unor organizaţii fundamentalist-
islamice mai angajează sau favorizează activităţi pentru sprijinirea terorismului,
îndeosebi prin apelul la facilităţile pe care le oferă migraţia ilegală.

2. ROMÂNIA ŞI GRUPĂRILE TERORISTE INTERNAŢIONALE

A. CONSIDERENTE ASUPRA MODURILOR DE MANIFESTARE

ALE TERORISMULUI INTERNAŢIONAL

România vizează combaterea oricărei forme de terorism - indiferent de

motivaţiile care stau la baza acestuia - cu precădere a terorismului
fundamentalist islamic, a celui de esenţă religioasă şi separatistă, urmărind
prevenirea producerii pe teritoriul naţional de acte teroriste, a constituirii bazelor
logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare
internaţională.
Analiza acţiunilor teroriste întreprinse pe plan mondial în primii ani ai
acestui secol, ne permite să anticipăm următoarele:
a. operaţiunile teroriste vor produce crize majore la nivel mondial, cu

repercusiuni asupra tuturor statelor în plan economic, financiar, politic, militar,

moral şi cultural;
b. va avea loc o diversificare a tacticilor acţionare şi o selectare după

senzaţional a ţintelor vizate;

c. se va observa o "proliferare cantitativă şi calitativă" a actelor teroriste,

precum şi o creştere a densităţii incidentelor de mare anvergură;

d. va avea loc o derapare continua a terorismului clasic către
megaterorism prin utilizarea celor mai periculoase mijloace;
e. toate acestea vor impune configurarea unei noi strategii militare de

combatere a terorismului la scară globală.

Din aceste perspective, statele - în calitatea lor de garanţi ai respectării
drepturilor fundamentale ale omului şi de principali actori ai scenei globale -

72
sunt obligate să prevină şi să combată terorismul, prin instrumente juridice şi
prin măsuri şi mijloace specifice, în cadrul unei largi cooperari internaţionale.
Caracterul imprevizibil al riscurilor şi amenintarilor teroriste este de natura sa
potenteze dinamica fenomenelor destabilizatoare la nivel global. Eforturile
conjugate ale comunităţii informative internaţionale, orientate în direcţia
prevenirii şi combaterii tuturor manifestărilor fenomenului terorist şi activităţilor
asociate acestuia, trebuie să ţină cont de noile provocări şi tendinţe ale
potenţialului de acţiune al organizaţiilor teroriste, în raport cu care se
evidenţiază:
a. riscurile deosebite, fără precedent, derivate din reorientarea
terorismului spre ţinte din aviaţia civilă, consecinţele actelor ilicite asupra
securităţii aeronautice fiind devastatoare;
b. abordarea de către reţele teroriste (tip Al-Qaida) a unei maniere de

operare semi-autonome, care asigură stricta compartimentare a "informatiilor

vitale" pentru reuşita acţiunilor teroriste;
c. utilizarea accentuată de către terorişti a mijloacelor de comunicaţii

sofisticate (telefonia mobilă, echipamente de criptare performante, Internetul

etc);
d. ascensiunea unui nou tip de pericol, generat de folosirea în comiterea

de acţiuni teroriste a "extremiştilor din umbră". Executanţii sunt indivizi aflati la

periferia miscărilor teroriste sau în "umbra" liderilor acestora, fără a urma în
mod necesar ordine ierarhice. Aceştia nu sunt în mod obligatoriu fideli unor
entităţi naţionale, ci se bizuie pe un sistem de contacte, stabilite în functie de
interese criminale comune în rândul unor militanţi întâlniţi în tabere de instruire
teroristă.
e. reconsiderarea locului "teroriştilor sinucigaşi" în infrastructura
operaţională a organizaţiilor teroriste. Creşterea ameninţătoare a numărului
actelor teroriste comise prin folosirea tacticilor sinucigaşe subliniază că acest tip
de acţiune prezintă, pentru structurile care le comandă, avantaje tactice faţă de
terorismul convenţional: este o operaţiune simplă şi ieftină, garantează

73
producerea unui mare numar de victime; are o larga prezentare în mass-media;
nu presupune riscul unui interogatoriu post-operational.
f. proliferarea riscurilor generate de vulnerabilitatile ce pot fi exploatate

de către organizaţii teroriste în vederea obţinerii de informaţii legate de spectrul

armelor chimice, biologice, radiologice şi nucleare, de natură să inspire intenţii
ori planuri de folosirea lor în atacuri teroriste. Tendinţa periculoasă de implicare
a unui numar mare de victime în acţiunile teroriste, inclusiv din perspectiva
posibilităţilor de folosire de către terorişti a armelor de distrugere în masă,
determină noi estimări asupra riscurilor transformării evenimentelor teroriste din
"conflicte politice violente" în crime de război şi apariţia unei noi forme de
manifestare, respectiv, "superterorismul."
g. ofensivitatea sporită a "publicităţii strategice în mass-media", ca

instrument al războiului psihologic. O caracteristică a aşa-numitei "bătălii

mediatice" este impactul social deosebit pe care îl au înregistrarea şi
documentarea intenţiilor diverselor organizaţii teroriste, înainte ori după
lansarea unui atac terorist. Efectul public calculat al acestor demersuri, deseori
de natură subliminală, constă în instigare, propaganda agitatoare, precum şi
păstrarea atmosferei de confruntare.
h. existenţa în cadrul reţelelor financiare internaţionale a statelor care

asigură sprijin activ sau pasiv structurilor financiare teroriste. Provocarea lansată
organismelor de control financiar din întreaga lume, odată cu eforturile
conjugate la acest nivel de identificare a reţelei organizaţiei Al-Qaida, readuce în
atentie, printre altele, dimensiunea reală a terorismului de stat. Aceste eforturi se
constituie într-un precedent pentru acţiunile de îngheţare a bunurilor aparţinând
grupărilor teroriste şi vor crea cadrul necesar anihilării reţelelor financiare ale
organizaţiilor teroriste din întreaga lume.
i. posibila apariţie a unor puncte de contact între forme de manifestare a

terorismului şi iniţiativele "mişcării antiglobalizare". În faţa ripostei coaliţiei

antiteroriste internaţionale împotriva teroriştilor şi a ţărilor care îi sprijină sau
care nu se disociază de aceştia trebuie luată în calcul şi posibilitatea ca acţiunile

74
extremiştilor antiglobalizare să crească în intensitate şi virulentă.
j. Momentul "11 septembrie 2001" a impus reconfigurarea mecanismului

de prevenire şi combatere a influenţelor fenomenului terorist internaţional

asupra stării de siguranţă naţională a României. Strategia de securitate naţională
a României58, include ameninţarea reprezentată de terorism pe un plan principal.
În consonanţă cu această atitudine de principiu, Parlamentul a adoptat Hotarârea
nr.21 din 19 septembrie 2001 privind participarea României, împreuna cu statele
membre ale NATO, la acţiunile de combatere a terorismului internaţional.
Campaniile militare internaţionale împotriva Afganistanului şi Irakului au
impus drept potenţiale ţinte ale terorismului şi aliaţii SUA în aceste operaţiuni,
printre care şi România. Cu toate că România nu s-a aflat, explicit, printre ţările
nominalizate în mesajele de ameninţare lansate de către liderii Al-Qaida, acest
lucru nu a determinat o relaxare a măsurilor de securitate şi nici o sedare a
vigilenţei, potenţialul de risc pentru ţara noastră derivând, printre altele, şi din
prezenţa pe teritoriul naţional a unei importante comunităţi de cetăţeni străini, în
rândul cărora desfaşoară activităţi membri ori simpatizanţi ai unor grupări cu
preocupari ori antecedente teroriste şi la nivelul cărora se pot transfera
conflictele din statele sau zonele de origine.
În cadrul preocuparilor în acest domeniu, la data de 19 octombrie 2001,
Serviciul Român de Informaţii a fost desemnat de către Consiliul Suprem de
Aparare a Ţării ca autoritate naţională în materie antiteroristă. România a fost
printre primele ţări din sud-estul Europei, care - după 11 septembrie 2001 - a
avut iniţiativa elaborării unei Strategii Naţionale de Prevenire şi Combatere a
Terorismului. Acest document doctrinar fundamental valorifica solidar
interesele şi necesităţile de siguranţă internă ale societăţii româneşti, prin
consolidarea mecanismelor sale de autoprotecţie faţă de fenomenul terorist.
În mod programatic, Strategia naţională în domeniu defineşte, într-o
formulă unitară, terorismul; stabileşte obiectivele generale ale statului român în
materie antiteroristă; fundamentează existenţa şi funcţionalitatea Sistemului

58
aprobată de către Parlament la 18 decembrie 2001

75
Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, prin Protocolul General de
organizare şi funcţionare a Sistemului fiind statuat rolul de coordonator tehnic
ce revine Serviciului Român de Informaţii, în calitate de autoritate naţională în
materie antiteroristă.
Potrivit acestei Strategii, terorismul reprezintă cea mai complexă
ameninţare la adresa democraţiei şi statului de drept, întrucât acţiunile teroriste:
a. sunt angajate premeditat de către indivizi sau diverse tipuri de structuri

sociale, motivate de concepţii şi atitudini radical ostile faţă de alte entităţi, de

percepţia ca în raporturile cu acestea s-au configurat situaţii intolerabile şi de
voinţa de a acţiona împotriva lor în modalităţi extreme;
b. uzează de mijloace şi metode violenţe şi/sau distructive, acumulate,

respectiv, deprinse programatic;

c. au ca ţinte directe indivizi şi/sau factori materiali importanţi pentru

susţinerea vieţii sociale;

d. îşi propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de

anxietate, nesiguranţa, teama şi panica, sens în care sunt organizate şi derulate

astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal şi să inducă atitudini
sau comportamente sociale favorabile acestora;
e. au obiective explicit sau implicit politice, vizând, în final, influenţarea

unei entităţi - cel mai adesea o autoritate legal constituită - aflate, de regulă,
dincolo de indivizii direct afectaţi sau ameninţaţi;
f. sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a

legilor războiului, în caz de conflict armat.

Nevoia unei concepţii unitare în ceea ce priveşte planificarea, organizarea
şi executarea activităţilor de descoperire, neutralizare şi anihilare a acţiunilor
teroriste pe teritoriul României a facut ca începând cu 01.12.2001 să intre în
funcţiune Inspectoratul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului.
Strategia Inspectoratului pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului
urmăreşte completarea şi reaşezarea direcţiilor tactice, necesare protejării
eficiente a teritoriului naţional faţă de noile manifestări ale fenomenului terorist,

76
prin promovarea, potrivit competentelor asumate, a unei concepţii integrate la
nivel naţional, pe de o parte, şi pe linia cooperării externe, pe de altă parte. În
scopul creşterii capacităţii de decelare corectă şi de înlăturare a pericolelor
teroriste, în raport cu elementele de dinamică transnaţională ale fenomenului
terorist este, de asemenea, prioritară asigurarea inter-operabilităţii conceptual-
instituţionale şi organizatorice pe linia cooperării cu servicii externe partenere,
cu care ţara noastră are elemente de convergenţă a intereselor de securitate
naţională ori sunt necesare sau în derulare acţiuni de cooperare pentru controlul
ameninţărilor transnaţionale şi reducerea ori eliminarea riscurilor de această
natură.
Una dintre măsurile derulate de Inspectorat în cooperare cu structuri ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor, în principal, a vizat identificarea,
documentarea şi îndepărtarea de pe teritoriul naţional a acelor cetăţeni străini
care, prin activitatea desfăşurată atât în România, cât în ţările de origine, anterior
venirii lor pe teritoriul naţional, prezentau un potenţial ridicat de risc terorist.
Perioada premergatoare declanşării operaţiunilor militare în Irak a fost marcată
de astfel de măsuri, punerea lor în aplicare dejucând planuri criminale sau
ducând la descurajarea adepţilor comiterii de acte teroriste în România.
Potrivit prevederilor Protocolului General de organizare şi funcţionare a
Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în vederea
îndeplinirii rolului ce-i revine în coordonarea tehnică a Sistemului, în cadrul
Serviciului Român de Informaţii a intrat în funcţiune, la data de 15.02.2004,
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (C.C.O.A). Pe acest fundament,
s-a elaborat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Centrului de
Coordonare Operativă Antiteroristă.
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă este structura
organizatorico-funcţională care acţionează pentru asigurarea continuităţii
activităţii unitare a sistemului de inter-relaţionare între instituţiile componente
ale Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, având rol de
coordonare tehnică a acestora, în condiţiile păstrării propriilor identităţi, în

77
conformitate cu prevederile cadrului lor legal, potrivit principiului
complementarităţii şi coerenţei în cooperare.
În actuala conjunctură regională, marcată de recentele ameninţări teroriste
proferate la adresa unor state central şi est-europene, Centrul de Coordonare
Operativă Antiteroristă, din cadrul Serviciului Român de Informaţii, acţionează
permanent pentru evaluarea situaţiei interne şi internaţionale în domeniu, având
drept scop prevenirea materializării în România a manifestărilor teroriste. De
asemenea, în calitate de coordonator tehnic al Sistemului, Serviciul Român de
Informaţii a evidenţiat ca necesară elaborarea unui Sistem Naţional de Alertă
Teroristă, de natură să conducă la consacrarea ca obligaţii legale a
responsabilitatilor asumate de instituţiile semnatare ale Protocolului general de
organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a
Terorismului, în raport cu stările de ameninţare care reprezintă un nivel de risc
privind iminenţta unui atac terorist.
Drept urmare, Consiliul Suprem de Aparare a Ţării a aprobat în reuniunea
din data de 15 aprilie 2004 înfiinţarea Sistemului Naţional de Alertă Teroristă,
fiind un instrument adecvat de prevenire, descurajare şi combatere a acţiunilor
de pregătire şi desfăşurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României.
Acesta este structurat pe cinci niveluri de alertă, care au drept corespondent o
culoare:
a. verde - scăzut,

b. albastru - precaut,

c. galben - moderat,

d. portocaliu - ridicat,

e. roşu - critic.

Pentru încadrarea legislativă cât mai unitară a terorismului şi a

activităţilor adiacente acestuia, la nivelul Serviciului Român de Informaţii a fost
adoptată Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului (lege organică, ce
incriminează unitar actele teroriste şi stabileşte obligaţiile legale ale instituţiilor
din Sistem pe linia prevenirii şi combaterii terorismului). Implicarea ţării noastre

78
în coaliţia internaţională antiteroristă a condus la amplificarea potenţtialelor
riscuri la adresa securităţii naţionale, acestea fiind generate de:
a. Dinamica fenomenului terorist internaţional;
b. Prezenţa pe teritoriul naţional de nuclee ale unor structuri străine, care
sunt catalogate pe plan internaţional ori pe spaţii de origine drept mişcări
teroriste;
c. Influenţele evoluţiilor politico-militare pe plan mondial, care pot
influenţa dinamica organizaţiilor teroriste, reprezentate în ţara noastră de nuclee
care, deşi nu întreprind, în actuala etapă, acţiuni teroriste asupra unor obiective
de pe teritoriul naţional, pot să-şi modifice, în viitor această atitudine.

B. ACCENTUAREA INTERFERENŢEI DINTRE TERORISM ŞI

SEGMENTE ALE CRIMEI ORGANIZATE

Din această perspectivă, Serviciul Român de Informaţii îşi orientează

eforturile în direcţia realizării următoarelor obiective prioritare:
a. evaluarea vulnerabilităţilor şi riscurilor generate de evoluţiile actuale şi

de perspectivă ale dinamicii fenomenului terorist şi ale campaniei antiteroriste

internaţionale; în raport de acestea, se urmăreşte creşterea capacităţii de răspuns,
prin măsuri de ordin legislativ, a entităţilor din cadrul Sistemului Naţional de
Prevenire şi Combatere a Terorismului;
b. identificarea şi prevenirea oricăror manifestări, din sfera terorismului,

de natură să aducă atingere intereselor de securitate ale României, la nivel

regional şi/sau internaţional;
c. eliminarea vulnerabilitatilor şi surselor de risc în plan terorist, care ar

putea aduce atingere, în mod direct sau indirect, intereselor României sau ale
statelor care participă la coaliţia antiteroristă internaţională;
d. asigurarea schimbului permanent de date şi informaţii, la nivelul

instituţiilor din cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a

Terorismului, în scopul eficientizării capacităţii de prevenire a eventualelor
riscuri şi ameninţări de natură teroristă la adresa stării de siguranţă naţională;

79
 e. corelarea permanentă a modalităţilor de acţiune antiteroristă a

Serviciului Român de Informaţii în raport cu evoluţiile ameninţărilor la adresa

securităţii regionale şi mondiale.
Prin acţiunile întreprinse, Serviciul Român de Informaţii contribuie la
consolidarea sistemului instituţional de realizare a securităţii naţionale, pentru a
răspunde eficient - inclusiv prin participarea activă la acţiunile de cooperare
internaţională - la întregul spectru de riscuri şi ameninţări, între care terorismul
este identificat ca pericol major la adresa României şi a stabilităţii mondiale.
Având un potenţial apreciabil de periculozitate atât pentru climatul de
stabilitate internă, cât şi în planul demersurilor naţionale vizând racordarea ţării
noastre la fluxurile universale de valori şi civilizaţie, emergenţa/accentuarea
unor noi riscuri şi ameninţări transnaţionale - evidenţiată de impactul şi
consecinţele atentatelor teroriste din S.U.A. - a determinat modificări de
substanţă la nivelul politicii de securitate a statului român, fapt ce a impus
intensificarea eforturilor naţionale destinate prevenirii/contracarării
manifestărilor asociate unor fenomene transfrontaliere59.
În acest sens, au fost avute în vedere:
a. combaterea ameninţărilor transfrontaliere, cu accent pe terorism şi
criminalitatea organizată;
b. protecţia informaţiilor clasificate (conform standardelor N.A.T.O.);

c. protecţia sistemelor informatice;

d. cooperarea externă, pe probleme şi cazuri de interes comun.
Unul din proiectele de acte normative60, care a fost deja adoptat este
sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice
şi, respectiv, prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în
scopul finanţării terorismului (ordonanţe de urgenţă ale Guvernului);
S.R.I. a participat, de asemenea, la elaborarea proiectului actualei ediţii a
Strategiei de securitate naţională a României.

59
cu prioritate terorismul şi criminalitatea organizată
60
legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de urgenţă

80
 În conformitate cu prevederile acestui document şi atribuţiile conferite de
Legea nr.14/1992, Serviciul Român de Informaţii - desemnat autoritate naţională
în materie prin hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - a demarat, în
cooperare cu alte instituţii ale statului, procesul de operaţionalizare a sistemului
naţional de prevenire şi combatere a terorismului61.
Noua organizare a Serviciului Român de Informaţii - intrată în vigoare de
la 1 ianuarie 2002 - a fost gândită să ofere un cadru structural-funcţional mai
adecvat pentru materializarea obiectivelor prioritare ale Serviciului şi, implicit,
să consolideze tendinţele pozitive înregistrate.
Două dintre principalele modificări organizatorice care au fost vizate sunt:
a. Pe linia pentru prevenirea şi combaterea terorismului s-a creat un
departament, care include o unitate informativă specializată în identificarea şi
evaluarea ameninţărilor teroriste şi, respectiv, unitatea de protecţie şi intervenţie
antiteroristă.
b. Pe linie antiteroristă, a fost creat un cadru şi mai adecvat pentru:
• valorificarea tradiţiei şi experienţei româneşti în materie
antiteroristă;
• transpunerea în practică a obiectivelor fixate de Consiliul Suprem
de Apărare a Ţării, după atentatele din Statele Unite;
• derularea la parametri superiori a activităţii informative cu
caracter preventiv în mediile care generează/favorizează riscuri de factură
teroristă;
• edificarea, operaţionalizarea şi susţinerea funcţionării sistemului
naţional de prevenire şi combatere a terorismului, în cadrul căruia
Serviciului Român de Informaţii îi revine un rol proeminent;
Ca viitoare graniţă estică a Uniunii Europene, România ar putea juca un
rol esential în reducerea amenintărilor transnaţionale la adresa securitătii
europene. În acest sens, sunt deja înregistrate progrese în securizarea graniţelor

61
Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului, înaintată spre dezbatere C.S.A.T., a fost aprobată
în şedinţa acestui for din 5 aprilie a.c.

81
şi alinierea lor la standardele Uniunii Europene pentru combaterea crimei
organizate.
Cooperarea susţinută ca modalitate de reimpulsionare a conexiunilor între
ţările europene (state membre şi candidate) şi implementare a coeziunii
economice în interiorul Uniunii va avea drept rezultat intensificarea procesului
de integrare şi cooperare regională. În acest proces de stabilizare regională,
România poate să joace un rol important în planul central şi sud-est european, nu
doar datorită poziţionării sale geostrategice cât mai ales securităţii economice
zonale care poate fi promovată..
Modificările determinate de restructurarea intereselor de securitate la
nivel global, îndeosebi ca urmare a impunerii problematicii terorismului în
centrul preocupărilor comunităţii internaţionale, au adus în prim plan
reorganizarea Serviciului Român de Informaţii (SRI) principalul cadru legislativ
pentru lupta împotriva actelor de terorism.

82
 CAPITOLUL VI

TERORISMUL DIN PERSPECTIVE CRIMINOLOGICE

1. CRIMA ORGANIZATĂ ÎN SCOPUL TERORISMULUI ŞI

TERORISMUL ÎN SCOPUL CRIMEI ORGANIZATE

Analiza cooperării dintre organizaţiile criminale şi cele teroriste pleacă de

la premisa că atât criminalitatea organizată cât şi terorismul sunt destul de bine
cunoscute în mod separat, dar legătura dintre ele a fost suficient studiată. Esenţa
acestei legături o constituie de fapt, potenţialul financiar al crimei organizate,
care este valorificat pentru susţinerea terorismului.

Cooperarea - în sensul ei consacrat - dintre două organizaţii separate

criminale şi teroriste care lucrează împreună este cel puţin neobişnuită. De fapt,
ea este limitată la continentul sud-american, unde teroriştii cumpără arme cu
bani din comerţul cu narcotice. În Europa, o distincţie clară între organizaţiile
teroriste şi cele criminale este greu de formulat, pentru că aceşti indivizi sunt
implicaţi în ambele activităţi şi sunt legaţi de o anumită organizaţie.

Aceeaşi problemă apare şi în formularea unei definiţii juridice a

terorismului. Numai o ţară din Uniunea Europeană, Marea Britanie, dispune de o
definiţie jundică a terorismului, a organizaţiilor teroriste şi a finanţării teroriste.
Belgia, nu are nici o legislaţie specifică nici în privinţa terorismului, nici în
privinţa finanţării acestuia.

Fiecare acţiune pentru combaterea terorismului trebuie să fie bazată pe

dreptul penal. Este posibilă investigarea finanţării organizaţiilor teroriste, chiar
dacă metodele de colectare sunt perfect legale. Teoretic, putem spune că
organizaţiile criminale şi cele teroriste au numeroase trăsături comune care
permit cooperarea apropiată a acestora. Cooperarea dintre organizaţiile
criminale şi cele teroriste se realizeazâ în ambele sensuri. De obicei, cele
83
teroriste folosesc crima organizată pentru obţinerea resurselor financiare. Pe de
altă parte actele de tip terorist pot fi folosite şi la crima organizată. În această
privinţă, ideologia este factorul dominant, crima organizată fiind doar o resursă
pcntru a da posibilitate organizaţiilor teroriste să-şi îndeplinescă acţiunile62.

Importanţa investigării şi a reprezentării legăturilor dintre crima

organizată şi terorism nu trebuie, în nici un caz să fie subestimată. Astfel, pentru
combaterea terorismului este necesară nu doar identilicarea autorilor implicaţi,
ci şi anihilarea resurselor acestor organizaţii. De aceea este esenţială depistarea
structurilor financiare ale grupărilor teroriste. Problema principală rezidă în
caracterul internaţional al mecanismului financiar ce sprijină terorismul.
Organizaţiile internaţionale au mari dificultăţi în definirea legală a conceptului
de “crimă organizată”. Anumite acţiuni sunt considerate a fi criminale într-o ţară
şi legale în alta. De aceea, instituirea unui cadru legal comun între ţările care
doresc să coopereze în acest domeniu, are o prioritate absolută63. Mai întâi de
toate organizaţiile criminale şi teroriste au un scop comun, şi anume influenţarea
sferei politice. Deşi mijloacele pot fi foarte diferite, scopul este de a influenţa
prin corupţie şi violenţă anumite decizii polilice.

2. INSTITUŢII ABILITATE CU PREVENIREA ŞI COMBATEREA

TERORISMULUI

Experienţa acumulată de organele de poliţie ale statelor confruntate cu

ameninţări teroriste, a permis sintetizarea a trei direcţii principale în propulsarea
unor demersuri antiteroriste eficiente. Astfel, o primă orientare se concretizează
în înbunătăţirea tehnicilor de culegere a informaţiilor generale, de infiltrare în
grupurile de interes operativ precum şi de procesare computerizată a acestora. O
altă direcţie de acţiune o constituie cooperarea eficientă cu instituţiile judiciare,

62
Cătălin Zamfir – „Politici Sociale În România”, Editura Expert, Bucureşti, 1999, Pag. 529.
63
Cătălin Zamfir. op.cit. pag. 531-533.

84
autorităţile naţionale şi alte organizaţii interesate în combaterea flagelului
terorist. O ultimă direcţie este cea a cooperării internaţionale a schimbului de
informaţii privitoare la amploarea actelor teroriste.

În ceea ce priveşte coordonarea la nivel internaţional a diferitelor instituţii

şi organizaţii cu atribuţii antiteroriste, observăm că aceste instituţii sunt abilitate
cu aplicarea legislaţiei antiteroriste şi cu responsabilitatea fundanientală de a
elabora şi aplica programe antiteroriste legale, fapt ce a determinat apariţia
trupelor antitero. Spre exemplu. F.B.I.-ul colaborează activ cu Departamentul de
justiţie, în special în ce priveşte sfera publicaţilor legislative. Astfel, în cadrul
F.B.I. există un centru de analiză şi cercetare a fenomenului terorist care se
ocupă cu elaborarea de publicaţii legislative. precum: “Buletinul F.B.I. privind
aplicarea legii” sau “Terorismul în Statele Unite”.

În ceea ce priveşte colaborarea intemaţională există deja structuri

specializate precum INTERPOL sau grupul TREVI64.

INTERPOLUL, organizaţie internaţională în dorneniul aplicării

legislaţiei, asigură transmiterea de informaţii vitale solicitate de autorităţi cu
competenţă în aplicarea legislaţiei din întreaga lume. Iniţial, Interpolul a ezitat
să se implice în problema terorismului, dalorită art. 2 din actul său constitutiv
care interzicea statelor membre să intervină sau să invesrigheze problematica
infracţională, motivată politic, religios, militar sau rasial. La Adunarea generală
din 1984, ţările membre au adoptat o rezoluţie care stipulează că actele teroriste
cu motivaţie politică vor fi evaluate ca acte de natură infracţională. Doar această
interpretare a permis comunităţii internaţionale să poată schimba informaţii
privind actele teroriste şi autorii acestora prin Interpol.

Grupul TREVI (Terorism, Radicalism. Extremism, Violenţă

Internaţională) s-a format în 1976 la Luxemburg. În prima sa şedinţă a întrunit
Miniştrii de Justiţie şi de Interne ai ţărilor Comunităţii Economice Europene
care au decis să întărească cooperarea împotriva terorismului. Din 1986, SUA

64
Ghe. Ardavoaice, op.cit., pag. 162-163.

85
participă activ, ca observator la şedinţele trimestriale TREVI, privind măsurile
specifice combaterii terorismului prin cooperare şi iniţiere conjugată, la nivel
internaţional65.

Experienţa acumulată de autorităţile şi guvernele confruntate cu

fenomenul terorismului a permis elaborarea unor reguli de care trebuie să ţină
seama instituţiile interesate în combaterea flagelului terorist dintre care putem
aminti:

• orice guvern ales în mod democratic trebuie să respecte strict cadrul

legislativ existent şi să nu apeleze sub nici o formă, la represiune generală şi
nediscriminatorie. Guvernul trebuie să demonstreze că măsurile luate împotriva
terorismului au ca singur scop apărarea societăţii democratice şi respectarea
legilor;

• Guvernul şi autorităţile nu trebuie să se angajeze în dialoguri sau

negocieri cu organizaţiile sau eventualele forţe politice care sprijină fracţiunile
teroriste. Compromisul cu aceste forţe politice face doar publicitate gratuită
grupărilor teroriste care primesc în acest mod un caracter de legalitate;

• propaganda teroristă trebuie contracarată prin declaraţii oficiale care să

exprime obiectivele Guvernului, politică ce urmează a fi promovată precum şi
problemele reale cu care puterea se confruntă;

• Guvernul şi forţele de securitate trebuie să-şi conducă demersurile

antiteroriste strict în limitele legii autorii actelor teroriste vor fi pedepsiţi de
tribunale conform sistemului judiciar existent;

Teroriştii condamnaţi pentru infracţiuni de substrat politic vor avea acelaşi

regim de detenţie ca infractorii de drept comun; orice formă de statut
preferenţial sau concesii de la regimul de încarcerare erodeaza încrederea opiniei
publice în impartialitatea legii şi determină tensiuni în cadrul sistemului penal.

65
spre exemplu elaborarea de programe privind combaterea criminalităţii organizate

86
 CAPITOLUL VII

CONCLUZII

1. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Terorismul internaţional face obiectul a numeroase documente

internaţionale care-l condamnă şi încearcă să creeze premisele necesare limitării
extinderii acestui fenomen, într-un moment în care Comunitatea internaţionala
face aproape permanent referire la drepturile omului. Cooperarea statelor în plan
juridic trebuie să se concretizeze în uniformizarea legislaţiilor naţionale în
privinţa incriminării anumitor infracţiuni, iar în plan internaţional în crearea
unui sistem de justiţie criminală internaţională, a unei Curţi Penale
Internaţionale.

Generalul de Gaulle apreciază că legea trebuie să aibă forţa de partea

sa ,,adică să fie atât de credibilă încât să nu existe nevoia demonstrării violente a
capacităţii legale de a o apăra. Nu dotarea cu armament reprezintă soluţia în
evitarea pierderii de vieţi omeneşti. Capacitatea unei instituţii legale de a-şi
proiecta o imagine crediblă face mai puţin atrăgătoare ideea confruntării cu
aceasta. Instrumentarea capetelor de acuzare, descoperirea liderilor de opinie
care incită la dezordini, aplicarea de pedepse penale tutror celor vinovaţi,
urmărirea legală a celor ce participă la tulburarea ordinii publice, toate acestea
au un efect infinit mai important decât dotarea cu armament saul alte mijloace
de ripostă antiteroristă.

Fenomemnul terorist creează tensiuni şi antagonisme în cadrul instituţiilor

democratice, începând cu cel al separării puterii şi terminând cu cel al
prezervării libertăţilor fundamentale. Eforturile de menţinere sub control a
fenomenuhui pot fi direcţionate pe două linii: antiterorism şi contraterorism.

a. Antiterorismul vizeză toate măsurile luate pentru a preveni apariţia

87
terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea
pericolului, protecţia personală şi siguranţa acţiunilor.

Contraterorismul este răspunsul la o acţiune teroristă care a avut loc.

Contraterorismul cuprinde riposta tactica, investigarea crimei şi structura de
conducere a acţiunilor de urgenţă care dirijează riposta la o acţiune teroristă
aflată în curs de desfăşurare cum este luarea de ostateci sau răpirea.

Majoritatea programelor guvernamentale elaborate în diverse state pentru

combaterea terorismului fac referire la obiective precum: prevenirea,
descurajarea, reacţia şi previziunea.

Prevenirea se realizează prin iniţiative internaţionale şi prin diplomaţie.

Toate ţările ar trebui să fie de acord că terorismul este un fenomen social foarte
nociv şi că ar trebui să se unească pentru a-l combate. Însă ceea ce pentru unii se
cheamă ”terorist” pentru alţii înseamnă ”luptă pentru libertate”.

Descurajarea vizează întărirea obiectivebor potenţiale de a deveni ţintă.

Au fost, astfel, intărite imobilele destinate întrunirilor agenţilor diplomatici şi
înalţilor demnitari prin iniţierea unui control strict la intrarile în obiective,
precum şi prin interzicerea accesului automobilelor încărcate cu explozivi. Dar,
se întâmplă, adeseori, când se întăreşte o categorie de obiective, teroriştii să se
îndrepte spre alte ţinte (ca de pildă obiective industriale sau societăţi
comerciale). De aceca acest efort trebuie continuat, mai ales în privinţa
obiectivelor celor mai expuse.

Reacţia la o acţiune teroristă este un element central al politicii oricărui

guvern. Forţele speciale ale armatei s-au constituit în unităţi de intervenţie
specializate, ca de exemplu Serviciul Aerian Special (S.A.S.) în Anglia sau
Forţele Speciale Franceze.

Previziunea sau prevenirea acţiunilor teroriste se realizează prin

întărirea măsurilor informative şi de securitate. Poziţiile oficiale ale majorităţii
statelor democratice privind terorismul şi reacţia la acţiunile teroriste sunt relativ
apropiate, vizând următoarele considerente:
88
 • orice guvem trebuie să se opună terorismului intern şi internaţional şi să
fie pregătit să acţioneze în cooperare cu alte state în prevenirea sau reprimarea
fenomenului terorist;

• autorităţile statale vor fi cointeresate în elaborarea unui cadru juridic

adecvat care să impună respectarea ordinii de drept atât pe plan intern cât şi
internaţional;

• statele care practică terorismul sau îl sprijină în mod activ prin

sponsorizări vor suporta consecinţele, dacă există probe că un stat organizează
sau intenţionează să execute o acţiune teroristă, comunitatea internaţională va
lua măsuri de protejare a cetăţenilor, indiferent de statul de provenienţă;

• guvernele tuturor statelor nu vor face teroriştilor nici o concesie. Nu se

vor plăti răscumpărări, nu se vor elibera deţinuţi, nu se va schimba politica şi
nici nu va fi de acord cu alte acţiuni ce ar putea încuraja noi acţiuni teroriste. În
acelaşi timp, fiecare guvern va folosi toate mijloacele disponibile pentru a
asigura recuperarea cetăţenilor reţinuţi ca ostateci de către terorişti.

Elaborarea acestor obiective ca prevenirea, descurajarea, reacţia şi

previziunea fenomenului terorist conduc la combaterea sau contracararea
terorismului. Este necesar a se urmării mai întâi prevenirea acţiunilor teroriste,
dar în cazul producerii consecinţelor nedorite să fie adoptate măsurile
corespunzătoare privind reprimarea.
Fenomenul terorismului internaţional constituie una din principalele
ameninţări la adresa societăţii umane şi a stării de sigvranţă naţională a
statelor lumii, continuând să reprezinte un pericol social deosebit de grav, atât
pentru, structura şi coeziunea socială cât şi pentru securitatea indivizilor şi a
statelor.
Analiza evoluţiei fenomenului la scară mondială relevă că în anul 2001,
aceasta a înregistrat o creştere spre sfârşitul anului, când s-au îregistrat
evenirnentele tragice din Statele Unite ale Americii, din 11 septembrie 2001,
evidenţiindu-se că reorientarea terorismului spre ţinte din aviaţia civilă

89
reprezintă, în continuare, un risc deosebit, iar consecinţele actelor ilicite asupra
securicăţii aeronautice pot fi devastatoare.
În ceea ce priveşte ţintele vizate, acestea au aparţinut diferitelor domenii
de activitate, ceea ce demonstrează că obiectivele organizaţiilor teroriste şi
scopurile urmărite de acestea sunt, de asemenea foarte diverse: foşti sau actuali
conducători ai unor state, demnitari ai administraţiei publice centrale sau locale
(miniştrii, magistrati, consilieri, alţi funcţionari publici, etc.). diplomaţi,
funcţionari internaţionali, membri ai forţelor ONU sau NATO; cadre militare şi
poliţişti; parlamentari, turişti, ziarişti şi alţii.
Din punct de vedere al tipurilor de acţiuni teroriste întreprinse, acestea s-
au diversificat, ponderea fiind deţinută de cel în care s-au utilizat explozivi şi
armament de diferite categorii şi calibre, elementul de noutate constând în faptul
că pentru comiterea de asemenea acte s-a recurs la folosirea avioanelor de
transport persoane, ca vectori de distrugere a ţintelor vizate, efectele obţinute
fiind devastatoare şi spectaculoase.
România vizeaza combaterea oricărei forme de terorism, indiferent de
motivaţiile care stau la baza acestuia, cu precădere a terorismului
fiindamentalist-islamic, a celui religios şi separatist. De asemenea, urmăreşte
prevenirea producerii pe teritoriul său a actelor de terorism, a constituirii bazelor
logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare
internaţională.

Pornind de la considerentele enunţate mai sus se poate concluziona că:

PESC s-a născut dintr-o necesitate obiectivă, aceea de a conferi rolului
economic major jucat de UE în arena internaţională corespondentul său firesc, în
plan politic. Spre deosebire însă de alte domenii, în sfera securităţii şi apărării
UE nu a reuşit statuarea unei autentici politici „comune”, analogă, de pildă
Politicii Comerciale Comune sau Politicii Agricole Comune.
În Orientul Mijlociu Europa trebuie să se constituie în parte a soluţionării
conflictului prin susţinerea ideii a două state separate, restaurarea credibilităţii
sale în ochii israelienilor şi utilizarea influenţei sale asupra lumii arabe, pentru a
90
determina o atitudine pozitivă în rândul statelor arabe moderate.
În soluţionarea problemelor din Orientul Mijlociu un rol important poate
şi trebuie să-l joace Procesul Barcelona, ca unic forum care-i reuneşte pe
israelieni şi palestinieni, şi al cărui scop este redefinirea Mediteranei.
Un rol politic al Europei în lupta împotriva terorismului internaţional ar fi
acela de a atrage de partea sa Islamul moderat. Lăsând la o parte cazul special al
celui de al doilea război din Irak, dihotomia „vechea” versus „noua” Europă este
falsă.
Judecând după experienţa valurilor anterioare de extindere post-Război
Rece ale UE, ne putem aştepta ca noii membri ai actualului val de extindere să-
şi pună amprenta asupra modelării Politicii Externe şi de Securitate Comune
(PESC). În acest sens este instructiv cazul Finlandei, care după integrarea în UE,
în ianuarie 1995, a promovat Dimensiunea Nordică a UE.
PESA, ca şi componentă intrinsecă a PESC, urmăreşte consolidarea
capacităţii europene de gestionare a crizelor în domeniile militar şi civil, care să
completeze mecanismele economice, diplomatice şi politice în materie, aflate
deja la dispoziţia UE. Procesul de definire şi structurare a PESA nu s-a încheiat,
rămânând de clarificat o serie de aspecte privitoare la modul în care vor evolua
relaţiile transatlantice şi, implicit, raporturile dintre principalele instituţii
europene şi euro-atlantice. În domeniul politicii de securitate şi apărare,
România ar trebui să se bazeze pe certitudini (calitatea de membru NATO şi
Parteneriatul Strategic Intensificat cu SUA), fără a adopta însă o atitudine
ostentativă sau exclusivă de raliere la punctele de vedere ale NATO şi/sau SUA.
Preferinţa majorităţii noilor membri ai UE în ceea ce priveşte relaţia
NATO-UE în sfera securităţii şi apărării este menţinerea complementarităţii.
Aceasta va putea însă să fie menţinută doar în condiţiile în care Politica
Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) se va dovedi eficientă în prevenirea
şi gestionarea crizelor şi conflictelor din vecinătatea imediată a Uniunii
Europene.
Scenariul cel mai probabil şi, în acelaşi timp, dezirabil pentru România în

91
ceea ce priveşte relaţia NATO-UE îl constituie menţinerea complementarităţii
dintre cele două organizaţii. Riscul unui conflict de interese sau de loialităţi în
relaţia România - SUA/NATO şi România – PESA este redus deoarece PESA
nu va dispune în viitorul previzibil de posibilitatea angajării efective în
operaţiuni militare de anvergură. În aceste condiţii România va putea participa,
de exemplu, la operaţiuni de menţinere a păcii în cadrul PESA şi la operaţiuni
militare de orice alt gen alături de NATO/SUA.
În contextul extinderii de după 2007 a UE, vecinele la est ale României
(Ucraina, Republica Moldova) vor dobândi dublul statut de frontieră vestică
a”străinătăţii apropiate” a Rusiei şi frontieră estică a „noii vecinătăţi” a UE.
Noua situaţie geopolitică impune o integrare pro-activă a României în politica
„noii vecinătăţi” a UE, inclusiv în ceea ce priveşte gestionarea „conflictelor
îngheţate” din spaţiul CIS, precum cel din Transnistria.
România trebuie să se angajeze ferm şi explicit în lupta împotriva
terorismului. Această poziţie va putea fi utilizată ulterior pentru a justifica orice
alăturare mai pronunţată de polul NATO/SUA care nu ar reflecta în mod necesar
şi poziţia Uniunii Europene. De asemenea, sub egida luptei împotriva
terorismului România va putea dezvolta relaţii de cooperare militară şi cu ţări
din alte zone geografice (Japonia, China, America Latină).
România poate să se constituie într-un factor activ al implementării PESA
prin resursele umane şi logistice de care dispune, precum şi prin experienţa
acumulată în cadrul misiunilor de menţinere a păcii şi a cooperării militare în
plan regional.
Pentru a spori şansele unei contribuţii relevante în cadrul PESA, România
trebuie să promoveze şi să aplice conceptul cooperării inter-agenţii în prevenirea
şi gestionarea crizelor. Din punct de vedere instituţional, prioritară rămâne
înfiinţarea Centrului Naţional de Gestionare a Crizelor.
Pornind de la principiul cooperării structurate prezentat în proiectul
Constituţiei Europene, România va trebui să identifice care dintre ţările sunt
dispuse să îşi asume obligaţii militare mai constrângătoare (more binding

92
commitments) în cadrul noilor misiuni de tip Petersberg şi să încerce o apropiere
în cooperarea militară cu acestea. Ar putea fi avută în vedere apropierea de
Marea Britanie (care este şi aliatul natural al SUA) şi de o ţară membră a
Uniunii Europene de origine latină (Spania sau Italia). În măsura posibilităţilor
România ar trebui să constituie efective militare dedicate special misiunilor de
tip Petersberg, altele decât cele dedicate relaţiei cu NATO). Apreciem că
participarea semnificativă a României la operaţiuni militare sub egida PESA ar
fi de natură a crea o atitudine favorabilă României în rândul celorlalte ţări
europene;
România ar trebui să sprijine constituirea Agenţiei Europene privind
Dezvoltarea Capacităţilor de Apărare, Cercetare, Achiziţii şi Armamente
(EARMCA), fără însă a depăşi gradul de susţinere probat de alţi membri
semnificativi ai Uniunii Europene (Germania, Franţa, Marea Britanie). În cazul
în care agenţia nu se materializează rapid, România poate căuta participarea la
organizaţiile similare deja existente în domeniu. Considerăm că orice
specializare în cadrul industriei de armament la scară europeană ar fi benefică
pentru România, chiar dacă s-ar referi la componente şi tehnologii clasice;
Este imperios necesară înfiinţarea, în cadrul Ministerului Afacerilor
Externe şi a Ministerului Apărării Naţionale, a unor departamente specializate
pentru monitorizarea evoluţiilor din cadrul PESA şi furnizarea expertizei
necesare luării unor decizii adecvate în domeniu.
După mai mulţi ani de progres lent, UE, care dispune de legaturi multiple
cu minorităţile sale musulmane, trebuie să-şi restructureze, să stabilească noi
priorităţi şi să fortifice abordările sale faţă de spaţiul mediteranean şi arabo-
musulman, ţinând cont de dramele şi dezordinea care au urmat după 11
Septembrie.
Regiunile de frontieră ale unei Uniuni Europe aflate în proces de
extindere sunt legate una de alta ca într-un lanţ. Fiecare element al lanţului
reprezintă anumite provocări politice concrete pentru UE. Acestea sunt locurile
unde Uniunea Europeana extinsă fie că va fi în siguranţa, fie - în nesiguranţă.

93
„Arc de instabilitate”, aceasta este una din expresiile care au fost folosite pentru
a delimita periferia UE. Dar atacul din SUA de la 11 Septembrie a demonstrat că
în regiune îşi au originea riscuri de securitate care acum se transformă în
ameninţări deschise.
Acestea sunt argumentele care răspund la întrebarea de ce Uniunea
Europeana trebuie să-şi definească propria strategie a unei Europe Lărgite. Se
propune ca UE să declare întreaga Europa Lărgită drept areal de importanţă
vitală pentru sine. Arealul este format din trei regiuni uriaşe, fiecare având
trasături politice distincte: (1) spaţiul care este acoperit de procesul de extindere
a UE, compus din toate tarile care sunt sau care doresc să devină membri cu
drepturi depline, chiar şi dacă numai pe termen lung; (2) Rusia, în calitate de stat
european deosebit care nu solicita calitatea de membru şi (3) Marele Orient
Apropiat, în care noi consideram că ar trebui de inclus statele sud- şi est-
mediteraniene, care sunt subiecte ale procesului de la Barcelona, plus Peninsula
Araba şi Iran.
Aceasta ar putea fi concepută ca noua doctrina Monroe a UE. În orice caz,
concepţia UE despre arealul de importanţă vitală trebuie să fie clar definit în
termeni normativi. Noţiunea de importanţă vitala este utilizata pentru a evita
ambiguitatea termenului de interes vital, care aminteşte de hegemonism şi de
Realpolitik-ul demodat. Principiile normative pentru doctrina Europei Lărgite
devin clare dacă se încearcă identificarea diferenţelor politice ale celor trei mari
zone.
Arealul Uniunii Europene este definit ca fiind format din actualele ţări –
membre şi oricare alte democraţii europene care aleg în mod liber de a-şi
identifica viitorul său în calitate de stat-membru al UE. Toate aceste ţări au făcut
opţiunea în favoarea modelului UE în sensul cel mai fundamental – care ţine de
economie, politică, societate, identitate. În mod concret aceasta înseamnă
acceptarea mai devreme sau mai târzie a acquis-ului comunitar. Nimeni nu este
forţat să facă aceasta.
Rusia, însăşi, se percepe drept o mare putere europeană. Ea se identifică

94
cu Europa, dar este prea mare şi, cel puţin pentru moment, prea diferită, pentru a
fi pur şi simplu un alt candidat de aderare la UE. Prin urmare, trebuie elaborate
careva relaţii speciale. Cei doi parteneri strategici sunt complementari şi au
multe de oferit unul altuia. UE poate privi acum Rusia ca pe o uriaşă sursă
potenţială de securitate, atât în termenii unor resurse energetice diversificate, cît
şi politic. UE doreşte să atragă Rusia în filosofia europeană a relaţiilor
internaţionale care sunt într-o mare măsură influenţate de principiile propriului
său proces integraţionist şi accentuează importanţa unei ordini internaţionale
bazate pe drept. Aceasta este deosebit de important acum, când periferiile Rusiei
şi ale UE sunt atât de aproape, iar pe alocuri chiar se suprapun.
Marele Orient Apropiat, cel de după 11 Septembrie, ca nicicând anterior
trebuie conceput ca pe un areal de importanţă vitală. Al Qaida a lovit în New
York şi Washington, dar după ce apărarea internă a SUA a fost consolidată,
Brusselul, Londra sau Parisul pot fi următoarele ţinte. Acestea sunt raţiunile de
securitate soft şi hard în virtutea cărora UE trebuie să elaboreze o noua strategie,
bine structurată şi cu priorităţi clare, pentru Marele Orient Apropiat.
Există posibilitatea creării unor veritabile politici şi organizaţii pan-
europene. O politică comercială ar putea cuprinde cele trei zone, arealul UE,
Rusia şi Marele Orient Apropiat. În alte domenii statele-membre ale Consiliului
European vor constitui un areal pan-european mai convenţional. Sensul acestor
politici pan-europene trebuie elaborat într-o manieră mult mai sistematică şi
pornind de la premise pozitive.
SUA – supraputerea globală – reprezintă ultimul factor major. SUA îşi
reduce prezenţa în arealul UE, ceea ce este o consecinţă logică pentru perioada
de după Războiul Rece. Totuşi, SUA au o importanta crucială atât în relaţiile cu
Rusia, cît şi cu Marele Orient Apropiat. Prin urmare, politica UE pentru Europa
Lărgita trebuie să fie completată prin cooperarea strategică cu SUA privind
ameninţările comune de după 11 septembrie. UE trebuie să-şi elaboreze propria
sa conduită politică, ţinând cont de cei patru subiecţi menţionaţi, pe de o parte
pentru a fi un partener mai efectiv al SUA, iar pe de alta parte pentru a anihila

95
acele aspecte îngrijorătoare în politica SUA faţă de Europa Lărgita, determinate
de monopolul puterii americane şi care reprezintă o preocupare reală pentru UE.
Participanţii la summit-ul NATO de la Istanbul au analizat, practic, toate
problemele care ţin de securitatea arealului euro-atlantic şi de cea a planetei,
redefinind conceptul strategic al Alianţei în funcţie de acestea. Se remarcă
disponibilitatea extrem de generoasă a Alianţei de a se implica în rezolvarea
tuturor acestor probleme, începând cu cele prevenţionale şi continuând cu cele
de redimensionare a forţelor şi structurilor angajate în teatre şi în diferite zone în
operaţii de menţinere a păcii, îndeosebi în Afghanistan şi în Kosovo, în zona
Mediteranei şi în lupta împotriva terorismului. Pentru viitorul sigur al Europei,
se impune dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între UE şi NATO, ca şi
eliminarea disensiunilor apărute între SUA şi unele state ale Europei.
Secretarul general al NATO a făcut următoarea remarcă: „Europa nu
poate fi rivalul SUA: din punct de vedere politic, este imposibil; Din punct de
vedere militar, este de neconceput. Europa şi SUA pot fi doar parteneri”.
NATO şi UE sunt organizaţiile capabile de a dezvolta răspunsuri eficiente
şi oportune la crizele interne (naţionale) sau pentru conflictele internaţionale.
Ambele organizaţii activează pentru dezvoltarea unei variate game de
disponibilităţi expediţionare şi pentru gestionarea crizelor.
Eficienţa acţiunilor comune ONU/NATO necesită interacţiune şi
coordonare în plan politic şi la nivelul tactico-operativ. ONU poate constitui
forţe internaţionale (coaliţie largă de state) pentru rezolvarea crizelor majore. În
viitor se impun acţiuni concertate ale ONU, UE şi NATO, cu respectarea
normelor de drept internaţional, în vederea salvgardării păcii şi securităţii la
scară planetară.
În prezent, Rusia militează pentru întărirea rolului OSCE66, în detrimentul
puterii decizionale a NATO sau UE. În criza bosniacă, cooperarea ONU-UE-
NATO a reuşit să împiedice amplificarea confruntărilor etnice şi să nu permită
activarea vechilor rivalităţi din istoria Europei.

66
are în componenţă 55 de state, inclusiv state din fosta U.R.S.S.

96
 Războiul din Irak a demonstrat incapacitatea UE de a contracara o
“decizie unilaterală” a SUA pentru intervenţia militară.
UE, un principal actor în planul politicii economice mondiale, îşi va consolida
politica proprie de apărare. Summit-ul UE din iunie 2003, de la Thessalonic,
Grecia, a supus dezbaterii statelor membre proiectul de Constituţie Europeană,
iniţiat de Valery Giscard d’Estaing, preşedintele Conventului. După adoptarea
textului acesteia la recentul summit de la Bruxelles, se preconizează ratificarea
sa, printr-un Tratat de la Roma, de către cele 25 de state membre (din 2007, vor
fi 27).
Majoritatea statelor membre UE consideră că este imperios necesar ca
ONU să coordoneze activităţile de control şi supraveghere în procesul de
restabilire a păcii în Orientul Apropiat (inclusiv situaţia din Irak).
NATO, în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile
democratice şi puterea militară a binomului UE-SUA.

2. CONCLUZII ŞI ÎNVĂŢĂMINTE PENTRU ROMÂNIA

Pe plan organizatoric, teroriştii au conceput şi implementat sisteme şi

structuri non-ierarhice. În fine, disponibilitatea potenţială a armelor de nimicire
în masă deschide perspectiva ca aceste tendinţe să conducă la dezastre umane
fără precedent.
Fie că este vorba de „al treilea val de vulnerabilitate“ sau de al „patrulea
val de terorism“, terorismul contemporan sau neo-terorismul se deosebeşte
semnificativ de fenomenul din timpul Războiului Rece. Într-o sintagmă
memorabilă, Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite a localizat neo-
terorismul „la intersecţia dintre radicalism şi tehnologie”, considerând că
reprezintă pericolul cel mai grav la adresa naţiunii nord-americane şi, în acelaşi
timp, ameninţarea predominantă la adresa securităţii mondiale în lumea post-
Război Rece.
Impactul cataclismic al operaţiei teroriste de la 11 septembrie – asupra

97
conştiinţei strategice americane şi asupra mediului internaţional de securitate –
este greu de supraevaluat. Compusă din patru atacuri, dintre care unul a eşuat,
operaţia a cumulat factori culturali, politici şi tehnologici, relevând lumii
existenţa noului terorism.
Terorismul şi proliferarea armelor de nimicire în masă au devenit
ameninţările ce definesc acest început de secol, care vizează şi ţara noastră.
După cum sublinia secretarul general al NATO în Parlamentul României (mai
2004), împotriva acestor provocări, geografia nu mai poate constitui un scut.
„Ca rezultat, gândirea noastră tradiţională privind securitatea ar trebui revizuită
în bună parte, deoarece probleme noi cer răspunsuri noi...“
Jaap de Hoop Scheffer atrăgea atenţia că apartenenţa la NATO înseamnă
mai mult decât protecţie fizică: „A fi în NATO înseamnă, de asemenea, a face
parte dintr-un proiect transatlantic unic de construire a schimbării, înseamnă a
participa la un efort comun de promovare a securităţii şi stabilităţii în Europa şi
mai departe, conform valorilor şi intereselor noastre comune“. Şi conchidea:
„România va juca un rol major în acest efort“.
De la Armata Română se aşteaptă, deci, să participe mai eficient la
campania internaţională împotriva terorismului. Pentru aceasta, considerăm că
trebuie să ne concentrăm eforturile în câteva direcţii:
Combaterea terorismului – disciplină de învăţământ. Începând cu anul de
învăţământ 2004-2005, contraterorismul trebuie să devină disciplină de-sine-
stătătoare în academiile militare şi Universitatea Naţională de Apărare.
Disciplină care să includă atât şedinţe teoretice – studierea principalelor
organizaţii teroriste şi a doctrinei acestora – cât şi şedinţe practice. Iar acestea
din urmă să cuprindă: studii de caz şi exerciţii contrateroriste practice.
Combaterea terorismului – disciplină de instrucţie. Toate unităţile şi
subunităţile care participă la misiuni internaţionale să urmeze un program intens
de pregătire antiteroristă, adaptată la teatrul de operaţii unde vor fi dislocate. În
primul rând pentru a cunoaşte în detaliu fenomenul şi a fi în măsură să se
autoprotejeze împotriva atacurilor. De asemenea, unităţile noastre trebuie să-şi

98
lărgească gama de misiuni pe care le îndeplinesc în cadrul campaniei
internaţionale împotriva terorismului cum ar fi participarea, ca subunităţi de
sprijin, la salvarea ostaticilor şi la capturarea grupurilor teroriste.
Constituirea unei subunităţi specializate antitero. Este necesar ca, în
cadrul forţelor speciale, să fie constituită o subunitate specializată în salvarea
ostaticilor, pentru a însoţi contingentele româneşti dislocate în teatre de operaţii
unde riscul unor atacuri teroriste este ridicat. Selectate şi instruite după modele
ca SAS (Marea Britanie), Delta Force (Statele Unite), GIGN (Franţa) sau GSG-9
(Germania), grupurile acestei subunităţi vor acţiona eficient atunci când militari
sau cetăţeni români sunt luaţi ostatici de către terorişti. Şi când intervenţia lor
este solicitată de forţele aliate sau ale coaliţiei.
Dezvoltarea cooperării antiteroriste. Este necesar să extindem substanţial
cooperarea internaţională în combaterea terorismului. În relaţiile bilaterale cu
armatele care au acumulat o bogată experienţă în materie, aceste activităţi
trebuie să aibă o pondere la fel de importantă cu cooperarea în pregătirea
personalului.
*
În cazul unui acord internaţional sau al unui tratat de aderare, Parlamentul
European trebuie să fie pe deplin informat asupra mandatului şi înaintării
negocierilor.
Uniunea Europeană şi-a propus în mod special ca obiectiv „să ofere
cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie”. Parlamentul European ţine foarte mult la realizarea acestui obiectiv.
Cooperarea în materie de securitate, ceea ce înseamnă în materie de
poliţie şi justiţie – proceduri penale şi civile, politică de azil, politică de
imigrare, terorism şi criminalitate internaţională, lupta împotriva drogurilor,
corupţiei, rasismului şi xenofobiei… – este de acum înainte de competenţa
Uniunii. Rolul Parlamentului European în spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie este consolidat prin Constituţia Europeană, care prevede că va legifera
de comun acord cu Consiliul în acest domeniu.

99
 Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Delcea, Cristian, “Psihologia terorismului - cine devine terorist şi de

ce?”, Ediţia 1, Editura Cartimpex, 2004; “Psihologia terorismului - studiu

psihologic asupra teroriştilor”, Editura Albastră, 2004; “Terorismul
internaţional”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
2. Dioaconu, Dumitru Virgil, “Terorismul: repere juridice şi istorice”,

Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

3. Marret, Jean-Luc, “Tehnicile terorismului”, Editura Corint, 2002;

4. Niţă, Dan Laurenţiu, “Terorismul kamikaze”, Editura Antet, 2005;

5. Păun, Ludovic, “Bioterorismul şi armele biologice”, Editura Amaltea,

Colecţia Mileniul Trei;

6. Peniuc, Andrei, “Mic manual de terorism”, Editura Ziua, 2002;

7. Servier, Jean, “Terorismul”, Editura Institutul European, Iaşi, 2002;

8. “Terorismul – istoric, forme, combatere” – culegere de studii – Bucureşti,

Editura Omega, 2001;

II. Reviste de specialitate, publicaţii, periodice

- Colecţia “Adevărul”, 2001-2004;

- Revista Fundaţiei Colegiului Naţional de Apărare, nr. 1,2/2004;
- Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2002-2004;
- Revista “Lumea”, Nr. 5/2004.
- Colecţia „Monitor Strategic”, 2000-2003;
- Colecţia “Observator Militar”, 2001-2004;
- Colecţia „Revista de Istorie Militară”, 2000-2004;
- Colecţia “România Liberă”, 2001-2004;
- Colecţia “Ziua”, 2001-2004;

100
 III. Legislaţie relevantă

A. Legislaţie în limba română

- Colecţia "Monitorul Oficial", 1995-2004;
- Manualul NATO, Parteneriat şi cooperare, Oficiul de Informaţii şi presă
al NATO – Bruxelles, Editura Nemira, 1997;
- România-NATO, Centrul de Studii Strategice şi de Securitate – Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002;
B. Legislaţie în limba engleză
- NATO Handbook, NATO Office of Information and Press – Bruxelles
2001.
- Combating Terroris – NATO and Trans-Atlantic Dimension (International
Seminar) – Bucharest, 2002;

IV. Alte surse

1. www.europa.eu.int Site-ul oficial al Uniunii Europene;

2. www.ier.ro Site-ul Institutului European din România;
3. www.gov.ro Site-ul oficial al Guvernului României;
4. www.just.ro Site-ul oficial al Ministerului de Justiţie;
5. www.mae.ro Site-ul oficial al Ministerului de Externe;
6. www.mapn.ro Site-ul oficial al Ministerului Apărării
Naţionale;
7. www.mie.ro Site-ul Ministerului Integrării Europene;
8. www.nato.int Site-ul oficial al NATO;
9. www.sri.ro Site-ul oficial al Serviciului Român de
Informaţii;
10.www.studiidesecuritate.ro
11.www.terorism.ro Site-ul Asociaţiei de Studii şi Cercetări ale
Terorismului

101