1

El impacto de la ideologia en linguistica.

A proposito de la antigua Union sovietica y de los paises del este

Impactul ideologiei in lingvistica

Ce este ideologia?

“Ideologia este aceea care are nevoie, pentru a supravieţui, să-i pună în spatele gratiilor pe cei
care îndrăznesc să gîndească altfel” (Al. Soljenicin).
Imixtiunea ideologiei în lingvistică – înţelegînd prin aceasta disciplina particulară care se ocupă de
studierea şi descrierea limbajului uman şi a limbilor particulare – s-a produs imediat după venirea la
putere a bolşevicilor, iar consecinţele acestei imixtiuni au fost grave.
Lupta contrariilor sau cele doua principii postulate de marxism-leninism se regăsesc şi în
lingvistică: lingvistica marxistă vs. lingvistica burgheză.
Dualismul – reprezentarea celor două principii sau a luptei contrariilor postulate de marxism-
leninism se regăsesc în lingvistică: lingvistica marxistă vs. lingvistica burgheză.

1. Clarificarea term. de ideologie şi a implicaţiilor sale ne vor permite să înţelegem din interior
mecanismul “constituirii” şi al “funcţionării” lingvisticii sovietice care pe tot parcursul s-a opus
“lingvisticii de peste hotare”. Ca şi celelalte discipline din domeniul culturii, lingvistica a fost
impusă să se plieze pe preceptele imuabile ale dogmei – doctrina marxist-leninistă. Cît de aleatorie
şi primejdioasă s-a dovedit a fi această înregimentare (si consecinţele înregimentării) a unei
discipline care are ca obiectiv studierea şi descrierea limbajului şi al limbilor, vom vedea în
continuare.
Reţeaua asociativă pe care o provoacă în mintea vorbitorilor actuali conceptul de
ideologie este deosebit de diversă. Asociaţiile pornesc de la putere, doctrină, dictatură şi ajung la
rasizm, clericalism sau nazism. Pentru a-i surprinde semnificaţia de bază, ar trebui să urcăm la
originea apariţiei sale, mai ales că acest concept, în pofida sensului său iniţial, a funcţionat de-a
lungul sec. XX în registru negativ. Nu înzadar unii gînditori, pledînd pentru abolirea sferei de
conţinut al acestuia, au proclamat “sfîrşitul ideologiei”. Ce este constitutiv aşadar ideologiei?
În ţările din estul Europei postcomuniste, termenul, compromis iremediabil de-a lungul
regimurilor totalitare, s-a impus cu sensul de ’ideologie’ a clasei politice, a proletariatului,
ideologie marxist-leninista. După o perioadă în care ţarile din est s-au confruntat cu
consecinţele/implicaţiile nefaste ale termenului de ideologie, folosirea sa implică anumite riscuri.
Deşi constituirea şi funcţionarea ideologiei, diversitatea, particularitatile sale reprezintă
o temă extrem de vastă, în studiul de faţă ne interesează în special “întîlnirea” ideologiei cu
lingvistica, adică imixtiunea ideologiei într-o disciplină particulară, pentru a-i urmări
consecinţele – suprimă autonomia lingvisticului (agresiunea puterii politice).
 2

Unii autori vorbesc de ideologie la singular, ca şi cînd nu ar fi decît una, fără a preciza
despre ce este vorba. Cînd pentru ei este evident: dacă sînt de dreapta, ideologia este
“totalitarismul” care înglobează marxismul şi fascismul. Dacă sînt de stînga, idelogia este
gîndirea burgheză, fie fascistă, fie liberală. În ambele cazuri, nu este, după cuvintele lui
Raymond Aron, decît “ideea adversarului meu” (1936, p.4).
Caracterul vag circumscris urcă pînă la întemeietorii acestui concept – ideologii lui
Robespiere -- care concepeau ideologia ca o ştiinţă generală a ideilor (care alături de logică şi
gramatică generală trebuiau să constituie Trivium-ul educaţiei)... Conotaţiile ulterioare s-au
adăugat pe măsură ce politicul şi socialul îşi aserveau conceptul, incorporîndu-l definitiv în
epoca modernă.
Termenul a fost creat de filosoful Destutt de Tracy, într-un memoriu prezentat Institutului
în 1796 şi foarte repede a cunoscut succesul. “Ideologie” semnifica o ştiinţă, mai precis analiza
ştiinţifică a facultăţii de gîndire; se opunea celui de “metafizică” şi “psihologie”; term. nu
presupunea nimic din ceea ce-ar fi ambiguu, echivoc şi necunoscut, spune Tracy...
La origine ter. de ideologie este deci sinonim cu ştiinţa pozitivă a spiritului şi ceea ce el
desemna este exact contrarul a ceea ce înţelegem noi astăzi prin acest termen. Cu toate acestea,
cuvîntul va deveni curînd peiorativ. Napoleon se pare că a fost primul care i-a dat (aplicat)
termenului o conotaţie dispreţuitoare. El vedea în ideologi nişte doctrinari abstracţi, nebuloşi,
idealişti şi periculoşi (pentru putere) din cauza necunoaşterii (ignorării) de către aceştia a
problemelor concrete1.
Pentru reprezentanţii partidelor de dreapta “ideologii” sînt mereu opozanţi ai gîndirii.
Ideologia pentru ei nu este decît o doctrină irealistă şi sectară, fără fundament obiectiv şi
periculoasă pentru ordinea stabilită... O nuanţare: Napoleon opunea ideologiei realismul şi
pragmatismul unui şef de armată şi a unui şef de stat. Conducătorii (leaderii) noştri moderni îi
opun obiectivitatea, neutralitatea, sinonim pentru ei cu adevărul. Ei resping ideologiile de
dreapta şi cele de stînga, cele clericale şi cele anticlericale. Însă marxismul a fost pentru ei
prototipul ideologiei în ceea ce are el mai detestabil (O.R., p.17).
Marx va folosi termenul în sens peiorativ care nu se îndepărtează deloc de cel al lui
Napoleon. Astfel, în Capital, el vorbeşte de o “manieră mod de a vedea abstract şi ideologic”; el
denunţă pe “ideologul capitalului”...Însă într-o operă anterioară Ideologia germană, Marx şi
Engels îi dau termenului o semnificaţie mai precisă şi mai originală: “Dacă în orice ideologie
oamenii şi relaţiile lor apar plasate lăsînd capul în jos ca într-o camera obscura, acest fenomen
decurge din viaţa lor istorică....”

1
Bourrienne, secretarul lui Napoleon avea să scrie într-un raport: “Bonaparte avait souvent à la bouche le mot
idéologie, avec lequel il cherchait à jeter le ridicule sur des hommes dans lesquels il croyait entrevoir une
tendence vers la perfectibilité indéfinie” (Apud, Henri Gouhier, L’ídéologie et les idéologies, în “Démythisation
et idéologie”, Aubier, 1973, p.85-86).
 3

După cum observă O. Reboul, s-ar putea spune că ideologia este expresia şi justificarea
teoretică a ceea ce Marx va numi mai tîrziu suprastructură. Pe de altă parte, cînd afirmă că
ideologiile nu au istorie, el nu presupune decît că o ideologie ar fi mereu aceeaşi, analogă
“inconştientului etern” al lui Freud (cf. Althusser, 1978, p..99). Ideologiile au o istorie, dar care
nu e a lor; ele se schimbă, însă schimbarea lor se explică prin baza lor materială... Orice
ideologie pentru că ignoră dependenţa sa în ce priveşte istoria concretă, tinde să se pretindă a fi
eternă
Desigur, marxiştii au pretins că ei sparg cercul, afirmînd că cunoaşterea lor ideologică
(asupra idelogiei) le sugerează că teoria lor, bazîndu-se pe practică şi pe luptele proletariatului,
merge “în sensul istoriei”, că marxismul nu este o ideologie, ci “socialism ştiinţific”. Marxiştii
gîndeau că orice producţie intelectuală exceptînd ştiinţa, este ideologie; or, marxismul fiind
ştiinţific, el nu este o ideologie. “Voi încerca să demonstrez că această pretenţie este tipul
(modul) însuşi de discurs ideologic (O.R., p.19).
Deci, concepţiei napoleoniene ce consideră ca ideologie orice doctrină primejdioasă
pentru ordinea stabilită, se opune concepţia marxistă care numeşte ideologie, cu calificativele de
“burgheză” sau “dominantă” orice doctrină ce încearcă să menţină ordinea stabilită??? (O.R.,
p.20).
Ol. Reboul a circumscris ideologia pornind de la cinci trăsături fundamentale. Astfel, o
ideologie reprezintă o gîndire partizană, o gîndire colectivă, o gîndire disimulatoare, o gîndire
raţională şi o gîndire ce se află în serviciul puterii.
“O ideologie este prin definiţie partizană, prin faptul că ea aparţine unei comunităţi
limitate, ea devine parţială în afirmaţiile ei şi polemică în comparaţie cu altele” (p.22)... O
ideologia luptă pentru a învinge, ceea ce înseamnă că ea se impune nu numai prin raţiuni şi
probe, ci şi printr-o anumită constrîngere, începînd de la seducţie şi terminînd cu violenţa,
trecînd prin cenzură şi disimulare a faptelor.
“O ideologie este mereu colectivă. Asta e ceea ce o distinge (deosebeşte) de opinie sau
convingere care pot fi individuale. Ea este o gîndire anonimă, un discurs fără autor: ceea ce toată
lumea crede fără ca nimeni să gîndească.... Pe scurt, ideologia nu este gîndirea unui individ;
această gîndire se situează într-un “deja gîndit” care o determină fără ştirea sa.
“O ideologie este în mod necesar disimulatoare. Trebuie mascate nu doar faptele care îi
aduc prejudiciu sau raţiunile adversarilor, ea trebuie să-şi ascundă propria sa natură. Dacă ar
recunoaşte esenţa sa de ideologie, ea s-ar distruge (anihila), după cum lumina suprimă
întunericul. Iată de ce ea se dă drept altceva, alt lucru decît ceea ce este cu adevărat: drept ştiinţă,
bun simţ, evidenţă, morală etc. Se poate deci reţine din Marx faptul că ideologia este o gîndire
care se pretinde autonomă atunci cînd ea depinde fără ştirea sa de factori anteriori, exteriori
gîndirii. Natura unei ideologii este tocmai aceea de a disimula (a ascunde) natura sa de ideologie
(p.23).
 4

“Orice ideologie se pretinde ea însăşi raţională. Trebuie să luăm în serios această

pretenţie, deoarece prin aceasta ideologia se deosebeşte de mit, dogmă, de orice credinţă
religioasă sau tradiţională
Altfel spus, o ideologie se pretinde ea însăşi a fi critică. Cînd respinge adversarii, ea o
face prin argumente raţionale, cel puţin în aparenţă. Iar atunci cînd recurge la argumentele
autorităţii, ea consideră propriile autorităţi... Cea mai dogmatică dintre ideologii nu va mărturisi
niciodată dogmatismul său. Ea disimulează, prin raţionalitatea sa, caracterul său esenţial şi
anume că se află în serviciul unei puteri (p.24).
“Să ne amintim formula celebră a lui Marx: “Ideile clasei dominante sînt ideile
dominante ”. Însă dacă îndepărtăm lupta de clasă, primatul economiei, existenţa în fiecare epocă
a unei ideologii dominante, chiar dacă nu este marxistă, se poate admite că Marx a pus degetul
pe un punct esenţial: raportul între idei şi dominaţie care e specifică fiecărei ideologii. Faptul că
ea se află mereu în serviciul puterii avînd ca funcţie justificarea acesteia (a puterii) şi legitimarea
existenţei sale, o deosebeşte de ştiinţă, de artă, face ca ea să fie cu totul altceva decît o simplă
viziune asupra lumii, consideră O. Reboul (p.25). Fireşte, puterea de care vorbim este colectivă,
se vede din expresii precum “ideologie de clasă”, “ideologie rasistă, naţionalistă” etc. Pe de altă
parte, îşi justifică serviciul prin consensul cetăţenilor...
A înţelege ideologia înseamnă deci a înţelege raportul ambiguu între forma sa care e
raţională şi conţinutul său care nu este...
Principiul marxist al «ideologiei dominante» este el însuşi o ocultare ideologică a
realităţii.
După circumscrierea ideologiei în ansamblu, ca concept, deci îi defineşte genul proxim,
Reboul face distincţia între cîteva tipuri de ideologii: 1) ideologii difuze adică un complex de
convingeri, credinţe răspîndite care servesc la justificarea puterii; acestea nu se exprimă explicit,
sînt implicite sau inconştiente, se exprimă atunci cînd sînt contestate. 2) ideologii sectare proprii
unei minorităţi ce caută să ia puterea; sînt separate de primele. Dacă ideologiile difuze justifică
imobilitatea, consacră starea de lucruri ca naturală sau inevitabilă, ideologiile sectare depreciază
ceea ce este şi propagă schimbarea. Ele iau formă de doctrine, sisteme, credinţe. Hitlerismul se
definea, de exemplu, ca Weltanschauung. 3) ideologiile segmentare reprezintă complexe de
convingeri... în acest al treilea sens, ideologia rămîne în serviciul unei puteri (chiar dacă puterea
nu este instituţionalizată) (p.25-27).
...Aceasta e funcţia raţională a ideologiei; ea permite oamenilor să discute fără violenţă.
Da, însă cu ce preţ. Cel care încalcă limitele acestui spaţiu, care pune întrebări .. va atenta la ceea
ce ascunde orice ideologie... S-a văzut cu hitlerismul; se poate discuta în cadrul partidului despre
interpretări posibile ale doctrinei, însă spaţiul rămîne foarte îngust.
În stalinism se poate discuta timp de mulţi ani în Pravda sau în altă parte despre
problemele de lingvistică, cu condiţia de a se referi la textele sacre ale marxismului, considerate
 5

ca intangibile. În final, conducătorul decide, susţinătorii doctrinei respinse au fost ei înşişi

respinşi, reduşi la linişte, la deportări, la moarte uneori, însă violenţa a fost legitimată, deci
disimulată prin formule pseudoraţionale ca «ştiinţă proletară». Ideologia este deci justificarea
mai mult sau mai puţin raţională a unei puteri care păstrează uneori un element sacru pe care ea
are ca scop să-l disimuleze. Ea e profană pentru că defineşte un spaţiu de raţionalitate ce permite
oamenilor să coexiste, să critice, să întrebe fără ca să se distrugă. Ea rămîne sacră deoarece
exercită violenţa contra tuturor celor care încalcă ordinea acestui spaţiu, care folosesc alte
formule, care pun alte întrebări decît cele autorizate. Însă ea legitimează această violenţă sub
aparenţa de raţiune (p. 35).

Dicţionarul de filosofie, ed. Politică, Buc., 1978: “IDEOLOGIE 1. (în accepţia curentă,
consacrată de Lenin) Totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă, într-o formă mai mult sau
mai puţin sistematizată, interesele şi aspiraţiile membrilor unei clase sau ale unei părţi sociale,
determinate de condiţiile obiective ale existenţei acestora, şi care serveşte la justificarea, la
consolidarea sau la schimbarea relaţiilor sociale, în menţinerea sau crearea cărora clasa
respectivă este interesată. Din i. fac parte ideile politice, juridice, morale, religioase, artistice,
filosofice etc. În această ipostază, i. este o parte a conştiinţei sociale; în societatea împărţită în
clase, ea are un caracter de clasă. Sfera i. este mai îngustă decît aceea a conştiinţei sociale, care
cuprinde şi elemente fără caracter de clasă (ideile cu care operează ştiinţele naturii, diverse
discipline cu caracter formal şi experimental), precum şi elemente nesistematizate (care intră în
sfera cunoaşterii comune şi a psihologiei colective a oamenilor). I. dominantă într-o societate
dată este aceea a clasei dominante sau conducătoare deoarece, posedînd mijloacele producţiei
materiale, aceasta dispune şi de mijloacele producţiei şi difuziunii spirituale şi deci de
posibilitatea de a impune celorlalte clase ideile sale. Reflectînd baza economică a societăţii, i.
intră în competenţa suprastructurii, care are o sferă mai largă, incluzînd, pe lîngă idei, şi
instituţii. Ca parte componentă a suprastructurii, i. are o independenţă relativă faţă de baza
economică de care a fost generată. I. exercită o influenţă asupra altor laturi ale vieţii sociale,
printre care şi asupra bazei care a generat-o. Ea accelerează sau frînează dezvoltarea socială, în
funcţie de rolul, progresist sau reacţionar pe care îl are, într-o epocă istorică dată, clasa căreia îi
aparţine. Valoarea cognitivă şi eficienţa unei i. depind de reflectarea gradual adecvată a
existenţei sociale, a contradicţiilor obiective ale acesteia şi de influenţa pe care ea o cîştigă,
datorită acestui fapt, asupra maselor. “Teoria devine o forţă materială de îndată ce cuprinde
masele” (K.Marx).
De altfel, orice i. este menită să servească, în ultimă instanţă, cerinţelor acţiunii sociale
în general, ale acţiunii politice în special. Lupta ideologică este, alături de cea politică şi
economică, una dintre formele luptei dintre clase şi grupuri sociale, exprimînd opoziţiile sau
deosebirile de interese ale acestora şi, mai ales, caracterul ireconciliabil al intereselor
 6

fundamentale ale claselor antagoniste. Prin reflectarea justă a cerinţelor obiective ale dezvoltării
sociale, i. clasei muncitoare, i. socialistă, este o i. ştiinţifică şi constituie, de aceea, o puternică
forţă materială, revoluţionară, călăuzind masele în lupta pentru răsturnarea orînduirii
exploatatoare şi pentru construirea orînduirii exploatatoare şi pentru construirea socialismului şi
comunismului.
2. (în accepţia iniţială dată de Marx şi Engels) Conştiinţa falsă, mistificată, alienată,
reflectare iluzorie, “răsturnată cu capul în jos”, a raporturilor dintre oameni, condiţionată de
limitele de clasă şi istorice ale unei epoci. Prin critica i. sau critică ideologică, concepţia lui
Marx pune în evidenţă elementele de cunoaştere adecvată cuprinse într-o construcţie ideologică
în care acestea se împletesc cu elemente de cunoaştere inadecvată.
3. (în sociologia nemarxistă a cunoaşterii). Termenul se foloseşte în accepţiunea 2.,
absolutizată în sensul ei negativ; unii reprezentanţi ai sociologiei cunoaşterii (de ex., K.
Mannheim) consideră, astfel, într-o perspectivă relativistă, că orice i. este o interpretare
denaturată (în mod conştient sau involuntar) a realităţii, datorită interesului generat de o anumită
poziţie socială, şi că, prin urmare, i. n-ar putea avea o valoare cognitivă reală. În legătură cu
conceptul mannheimian de ideologie totală“, D-Bell şi alţii au lansat teza “sfîrşitului ideologiei”,
invocînd un aşa-zis proces de “dezideologizare”, determinat de progresul ştiinţei. Această
concepţie a fost infirmată prin evidenţierea funcţiei de clasă a i. care nu încetează prin
schimbarea proporţiei dintre elementele de cunoaştere adecvată încorporate într-o construcţie
ideologică. Unii marxişti (L. Althusser ş.a.) au preluat această teză a opoziţiei dintre i. şi ştiinţă,
deosebind şi în cadrul teoriei marxiste o componentă ştiinţifică (materialismul istoric, economia
politică) şi una ideologică (materialismul dialectic). În realitate, teoria marxistă reprezintă o i.
ştiinţifică (bazată, în ansamblu, pe ştiinţă), conformă sensului real al dezvoltării istorice
progresului, în care se îmbină dialectic partinitatea obiectivitatea şi valorile etice (pp.342-343).

2. Ideologia sovietică a reprezentat doctrina politică oficială a URSS, identificată cu

marxism-leninismul. Olivier Reboul consideră că anume marxismul a devenit prototipul ideologiei
în ceea ce are ea mai detestabil2.
Un alt cercetator francez, Alain Alain, care a investigat doctrina leninistă şi geneza ei, a
pornit de la ideologie. El a calificat doctrina leniniste drept o ideologie, demonstratia acestui fapt
i-a oferit cheia pentru a interpreta/analiza regimul ex-sovietic. Autorul deconstruieşte doctrina
care a constituit fundamentul unui stat... Clarificarea term. ’ideologie’ şi a implicaţiilor sale îi
permit autorului să înţeleagă din interior mecanismul “constituirii” şi al funcţionării doctrinei
marxist-leniniste..
Privilegiind ideologia în cercetarea doctrinei care a stat la baza societăţii sovietice, A.
Besançon face referire (aminteşte) de celebra “Scrisoarea către conducătorii Uniunii Sovietice” a
2
Olivier Reboul, Langage et idéologie, Presses Universitaires de France, Paris, 1980, p.17
 7

lui Soljenicin, care aproape în fiecare pagină revine asupra unei noţiuni “care nu este clară, dar
care este inevitabilă şi de care se loveşte fără voia lui: Ideologia”. Ea ocupă, atît ca noţiune cît şi
ca realitate, observă A.B., locul central în diagnosticarea stării de lucruri de către scriitorul rus...
“El ţine cu fermitate la această intuiţie: că esenţa regimului sovietic, invariabilă după 7
noiembrie 1917, nu este etatizarea mijloacelor de producţie, nici birocraţia, nici noua clasă, nici
chiar partidul, nici, în general, o structură economică şi socială, nici o structură politică, ci o
“credinţă” de un anume tip, ideologia”3. Aceasta este instalată de Soljenicin în “centrul
strategic” al lumii comuniste. Sol. a reperat şi situat în mod corect ideologia, susţine A.B. Pe
urmele lui Sol., A. B. înţelege ac. noţiune “ca un dat empiric al istoriei şi nu ca un concept a
priori.
Ce trebuie să înţelegem prin ideologie?
Există o definiţie sovietică a ideologiei sovietice. Ea se prezintă drept conformă cu
marxismul. Ideologia desemnează, în sens larg, ansamblul ideilor şi al operelor de civilizaţie
elaborate de clasa dominantă şi, sub influenţa acesteia, de o societate de clasă dată. În sens
restrîns, ea este un sistem de interpretare permiţînd justificarea unor situaţii sociale şi permiţînd
puterii politice de clasă să se perpetueze [...] reprezintă expresia intelectuală a unei situaţii de
interese care nu poate fi dezvăluită fără riscul de a pieri. Singur proletariatul – ale cărui interese
se confundă cu cele ale întregii umanităţi – este în stare să producă o ideologie care să nu fie
falsă, ci adevărată. Impunerea accepţiunii respective îi revine lui Lenin care în lucr. “Ce-i de
făcut?” din 1902 scrie tranşant: “Problema se poate pune numai astfel: ideologie burgheză sau
ideologie socialistă. În această privinţă nu există cale de mijloc pentru că omenirea n-a elaborat
nici un fel de a «treia» ideologie” (Lenin, Ce-i de facut, trad. rom., vol.6, 1964, p.38). Textul lui
Lenin şi dihotomia stabilită de el se vor dobîndi în această ţară statut de adevăr suprem şi vor
deţine supremaţie în interpretarea canonică a proceselor sociale şi politice.
Unul din manualele în vigoare în URSS, Micul dicţionar filosofic expune cu claritate
situaţia respectivă:
“Ideologia clasei muncitoare este marxism-leninismul, arma ideologică a partidului
comunist şi a clasei muncitoare în transformarea revoluţionară, socialistă a societăţii. Forţa
invincibilă a acestei ideologii provine din faptul că ea traduce fidel legile obiective ale
dezvoltării societăţii şi exprimă necesităţile dezvoltării istorice a epocii noastre. Ideologia
burgheză contemporană este, dimpotrivă, o forţă reacţionară. Ea serveşte interesele burgheziei în
lupta sa contra clasei muncitoare, contra socialismului. Negarea ştiinţei, idealismul, fideismul şi
obscurantismul, apelul la şovinism şi la rasism, propaganda în favoarea cosmopolitismului,
acestea sînt caracteristicile ideologiei burgheze moderne” Petit Dictionnaire philosophique
1955, p.262.

3
Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, trad. de L.Văcar, Bucureşti, Humanitas, 1993, p.5
 8

Marxism-leninismul dădea astfel o viziune a lumii intelectuale în care ea apare împărţită

între două ideologii în conflict. Într-adevăr, falsa ideologie nu dispare spontan în faţa splendorii
adevărului în ideologia proletară. Cele două ideologii susţin o luptă înverşunată. Marxism-
leninismul se identifică cu una din cele două ideologii şi, printr-un raţionament interior al
doctrinei, îşi dă el însuşi criteriile sale de adevăr. De ce este marx.-len. adevărat? Pentru că el
este ideologia clasei muncitoare şi aceasta, în marxism-leninism, nu poate să se înşele.
Să ne întrebăm pe urmele lui Besançon ce este ideologia sovietică?
Pentru Soljenicin, ideologia nu este un concept, ci o realitate. Ea este o realitate
cotidiană care apasă asupra lui ca şi asupra compatrioţilor lui. Se poate afirma aşadar că
ideologia devine identică cu societatea sovietică? Este marxism-leninismul, diamat
(materialismul dialectic şi istoric), aşa cum este el predat copiilor, studenţilor, cadrelor, întregii
lumi. Cenzura şi poliţia veghează ca nimic să nu intre public în contradicţie cu ea. Ideologia se
confundă cu totalitatea cărţilor de filosofie, istorie, economie. Ea controlează, indirect, totalitatea
literaturii şi a artelor frumoase. Are dreptul să supravegheze totalitatea celorlalte ştiinţe sociale
sau naturale, ale căror rezultate nu vor trebui niciodată să o falsifice. şi-a pus amprenta asupra
limbajului cotidian. Ea informează corpul social şi, invers, corpul social nu există, de drept, decît
pentru a-şi primi forma de la ideologie şi a-i servi de corp (p. 7).
In 1958 a apărut sub semnătura unui colectiv de ideologi eminenţi “Fundamentele
filosofiei marxiste” şi în anul următor “Fundamentele marxism-leninismului: ele sînt, în ceea ce
priveşte titlurile, satisfăcătoare. Nimic nu este adăugat, nimic nu este suprimat, în afara
schimbărilor de echipă şi de circumstanţele ce fac să fie trecute sub tăcere nume şi evenimente a
căror citare ar fi dobîndit o valoare politică indezirabilă. Conţinutul intelectual rămîne imuabil.
Manuale intitulate: “Principii ale socialismului ştiinţific” sau “Comunismul ştiinţific” au apărut
pînă în anii 1990-91, anul destrămăriii URSS.
Ideologia sovietică ar fi deci acest sistem trivial, fără mister, pe care unii sovietici se
prefac a nu-l mai lua în serios? Cum se face că ea este, în acelaşi timp, vidă şi atotputernică?
Cum poate constitui acest cvasi-neant centrul vital al comunismului? Căci Sol., cu privirea
pătrunzătoare a marelui căpitan, o desemnează drept stîlpul şi fundamentul regimului:
înlăturînd-o, regimul se prăbuşeşte. Astfel, problema se deplasează şi misterul reapare ceva mai
departe: ideologia nu se reduce la sistemul de idei. Ea este regimul sovietic însuşi. Ea nu se
defineşte sau nu se lasă circumscrisă prin catalogul ideilor sau propoziţiilor care o constituie. Ea
este altceva.
În primul, ideologia marxist-len. este o formă particulară a unui fenomen permanent care
însoţeşte istoria umană de foarte mult timp. Este, de exemplu, p. de v. al lui Mannheim şi al
marxiştilor non-leninişti. Conform acestei atitudini, nu ar exista opoziţie între ideologia marxist-
leninistă şi cele care au precedat-o, ea situîndu-se în imediata continuitate a acestora, ca şi cînd ar
 9

continua o tradiţie... (împreună cu ele o serie). Ea nu este nici mai mult, nici mai puţin falsă. Ea
îndeplineşte aceleaşi funcţii de deghizare, de justificare etc.
Astfel definită, ideologia este inseparabilă de conflictul politic care există de cînd trăiesc
oamenii în societate.
În cel de-al doilea grup, dimpotrivă, ideologia sovietică, aşa cum funcţionează ea de 60
de ani, reprezintă un fenomen nou, inedit (este o specie istorică nouă. Ea este un animal
necunoscut care n-a fost niciodată clasat sau descris), care a stupefiat secolul nostru... Alain
Besançon crede că această a doua perspectivă este mai fidelă experienţei istorice decît prima,
care tinde să dizolve diamat-ul în atemporal şi care nu face dreptate foarte numeroşilor martori
care au afirmat că trăiesc sub imperiul a ceva pe care lumea nu l-a cunoscut niciodată. Orwel,
„1984”.
În primul caz, fenomenul este inclus în ceva deja cunoscut; în cel de-al doilea, se începe
prin a-l recunoaşte ca necunoscut şi apoi se revizuieşte istoria universală în lumina acestei
necunoscute care serveşte de bază unei serii de întrebări asupra originilor, genezei şi condiţiilor
de apariţie (p.8-9).
Deci trebuie să distingem între filosofie şi ideologie. Şi totuşi, nu istoria filosofiei, ci
istoria religiilor este cea care poate furniza un precedent ideologiei. Ac. direcţie de gîndire este
gnoza. Ea este un model imperfect al gîndirii ideologice, dar singurul care dă acesteia o
perspectivă istorică îndepărtată” (p.13). Gnoza înţeleasă ca direcţie de gîndire;
Pornind de la schemele generale de gîndire, A. B. pune în paralel ideologia cu gnoza. A.
B. cercetează precedentele ideologiei... El demonstrează paralelismul între leninsim şi
maniheism ca sistem gnostic “Cel mai bun exemplu de sistem gnostic este, după cum arată
H.Ch. Puech, maniheismul. El moşteneşte gnosticismele precedente, le întăreşte şi le topeşte
într-un sistem coerent.[...] Nu ne putem împiedica să ne gîndim la maniera în care marxism-
leninismul a sincretizat, sistematizat, codificat o bogată varietate de curente intelectuale
moderne, pentru a se răspîndi pe neaşteptate asupra lumii întregi” (p.16).

în ideologia sovietică multe lucruri şi fenomene vor fi explicate prin lupta celor două
principii sau a contrariilor. Cum spune foarte bine Solignac: “Nu este vorba aici de o ştiinţă
raţională, în sensul că fiecare afirmaţie ar fi riguros demonstrată, ci mai degrabă de o cunoaştere
superioară, de o înţelegere în care fiecare din elemente este înţeles în coeziunea sa cu întregul. O
asemenea doctrină nu poate fi decît absolută în dogmatismul său: ea elimină orice critică,
fiindcă, sau “înţelege” şi nu se pune nici o problemă, sau nu o “înţelege” şi tot edificiul se surpă
deodată” (A. Solignac, prefaţă la Confessions de Saint Augustin, Augustin, 1962, p.125) Apud
A.B., p.19
 10

Ideologia sovietică nu trebuia confundată cu ştiinţa. Ea respingea cu oroare pozitivismul

care nega filosofia (“negarea filosofiei este un subterfugiu al filosofiilor burgheze pentru a
introduce idealismul în ştiinţă”). Ea se declara “filosofie ştiinţifică”. Dar cuvîntul ştiinţă, aşa
cum este întrebuinţat (“descoperirea şi explicarea legilor obiective ale fenomenelor”),
desemnează ceea ce s-a născut sub acest nume în sec. al XVII-lea. Iată ceea ce furnizează un
terminus aquo: ideologia nu poate să se nască înainte ca ştiinţa modernă să se fi constituit şi să
repurteze succese evidente şi spectaculoase. Ştiinţa astfel înţeleasă este cea care-i întemeiază
certitudinea, pe care ea o încarcă cu o investiţie psihologică considerabilă. Ea avea forma unei
credinţe, dar care nu mai are nimic religios, mergînd pînă acolo încît neagă faptul că ar fi o
credinţă.
... într-un cuvînt, orice ideologie este condiţionată din p. de v. istoric, dar necondiţionat e
faptul că oricărei ideologii ştiinţifice (spre deosebire, de pildă, de cea religioasă) îi corespunde
adevărul obiectiv, natura absolută (A.Bes.,p.192).
Ideologia “cuprinde în sine” ştiinţa, dar ştiinţa nu cuprinde în sine ideologia. Ce i-ar fi
putut răspunde Mach şi Poincaré lui Lenin? n-ar fi ştiut de unde să înceapă, pe ce să
întemeieze schimbul de argumente (p.195).
Esenţa învăţăturii marxiste, aşa cum a înţeles-o Lenin, este aceasta: istoria este o succesiune
de regimuri sociale şi politice ducînd la capitalism. În Europa occidentală, lupta între vechi şi nou
este lupta între capitalism şi regimul social şi politic care trebuie să-i succeadă, socialismul. În
Rusia, lupta intre vechi şi nou este lupta dintre feudalism şi capitalism pe de o parte, între capitalism
şi socialism, pe de altă parte.

Leninismul operează o cristalizare brutală şi simplificatoare a temelor şi atitudinilor

gnostice care chinuiau Rusia şi le reformulează într-un sistem a cărui structură nu ne este
necunoscută (p.199). Lumea care este omogenă, compusă din materie mai mult sau mai puţin
subtilă, este teatrul unui conflict care îi este imanent. Prin acest conflict ea se mişcă în timp spre
sfîrşitul timpului. Leninismul ca şi maniheismul recunoaşte cele două principii şi cei trei timpi.
Cele două principii: leninismul este un dualism. Ceea ce animă materia nu este o
dezordine, ci un cuplu de forţe. Contrariile tind totdeauna, fiecare la nivelul său, să se polarizeze
în cosmosul material. La nivel social, polarizarea se face în două clase. Celelalte clase tind în
mod spontan să se ataşeze la una din cele două tabere antagoniste.
Dualismul de clasă este principiul unei dihotomii generalizate. Există două morale.
Lenin nu este imoral: “În ce sens negăm noi morala, negăm etica? În sensul în care o
propovăduia burghezia, care deducea această morală din poruncile domnului. În ac. privinţă noi
spunem, fireşte, că nu credem în Dumnezeu...” (p.200).
Dar există o morală comunistă: “morala noastră este total subordonată intereselor luptei
de clasă a proletariatului”. Şi care este directiva sa, comandamentul său? “Desfiinţarea clasei
 11

capitaliştilor”. “Noi spunem: morala este ceea ce serveşte la distrugerea societăţii vechi,
exploatatoare, şi la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului care făureşte
societatea nouă, comunistă"”(29).
Există, de asemenea, două culturi. Dar ar fi fals să facem presupunerea stîngiştilor
proletcultului, potrivit cărora cultura proletară constituie o noutate absolută, o entitate
autosuficientă care va urma dintr-o dată culturii burgheze. În realitate, cele doua culturi au
rădăcini îndepărtate în trecut şi lupta lor datează de la începuturile lumii: “Marxismul [...] nu a
făcut cîtuşi de puţin abstracţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci,
dimpotrivă, şi-a însuşit şi a preluat tot ce a fost mai de preţ în dezvoltarea de peste două milenii a
gîndirii şi culturii omeneşti” (30). Dar cînd starea de amestec a luat sfîrşit, cînd separarea s-a
efectuat pt. că proletariatul a luat puterea, acesta asigură triumful adevărului. De unde,
importanţa fundamentală a învăţămîntului. Vechea şcoală pretindea că dă o cultură generală. Dar
era fals, pt. că “fiecare cuvînt al ei era adaptat interesului burgheziei” (31). Denumirea de
învăţămînt “apolitic” sau “nepolitic” este o “făţărnicie a burgheziei”. Sarcina esenţială constă în
“a opune adevărul nostru” şi a-l impune ca o contrapondere “adevărului burghez” (32).

Nu înseamnă nimic a combate burghezia cu armele, ea trebuie combătută “mai întîi pe

plan ideologic, prin educaţie”. Căci toţi, chiar şi masele muncitoare trebuie să se reeduce
(p.201).

Cunoaşterea, care în leninism ia numele de teorie, permite omului acţiunea conformă cu

determinismul căruia i-a dezvăluit secretul. Teoria este enciclopedică, cum era de drept vechea
gnoză. Într-adevăr, lumea fiind o entitate omogenă, materialismul dialectic îi este viziunea
centrală. El are drept de control asupra ştiinţelor particulare şi drept de cenzură asupra
rezultatelor acestora. Dacă în linia dezvoltării spontane a geneticii, a lingvisticii sau a oricărei
alte ştiinţe particulare un savant contravine ştiinţei ştiinţelor, el va trebui să se retragă în faţa
autorităţii celui care ţine în mîinile sale Mişcarea însăşi, adică progresul, singura formă
imaginabilă a mîntuirii. Numai lui îi revine sarcina de a da sensul acestor rezultate particulare
(p.203).
Cu toate acestea, leninismul nu este o gnoză, ci o ideologie. Cea mai evidentă
transformare este eliminarea elementelor mitice şi religioase...
Ultima consecinţă este ac. De vreme ce lupta cosmică este în definitiv o luptă între oameni,
terenul pe care se decide mîntuirea universală este terenul politic. Faptul că Lenin consacra politicii
întreaga sa energie nu este rezultatul unei preferinţe, nici expresia unui gust. Ci a faptului că, în
ideologie, politica reprezintă ceea ce este mai important, unicul necesar. Cel care a înţeles-o cu
adevărat se situează în consecinţă el însuşi în cadrul luptei de clasă şi participă activ la aceasta. L.
nu face practic decît politică, dar acest lucru e justificat teoretic (p.205).
 12

II. Ideologia impune în acelaşi timp un cod specific limbajului, sau mai bine zis, un sub-cod care
se suprapune codului obişnuit al limbii. Numit de unii discurs ideologic, de alţii limbă de lemn, cert
e că puterea totalitară este nevoită să recurgă la o anumită retorică, iar această retorică transgresează
limitele unei limbi particulare... articulată – din punctul ei de vedere şi care funcţionează prin
raţionamentele sale interne –
“Limba de lemn nu comunică nici un gînd nou şi nu descrie nimic. Şi totuşi, ea este eminamente
necesară partidului comunist ca şi statului totalitar: căci ea serveşte la întreţinerea ficţiunii
ideologice, la punerea ei în lumină...” (p.81). Limba de lemn asigură reajustarea şi reactualizarea
permanentă fără de care ideologia şi-ar pierde virulenţa şi impactul asupra lumii.. (Françoise Thom,
Limba de lemn, trad. de Mona Antohi. Studiu introdutiv de Sorin Antohi, Bucureşti, Humanitas, 1993)
Lingvistul sov. N.J.Marr prevedea momentul în care proletariatul învingător se va elibera şi de
limba vorbită supusă umilitoarelor constrîngeri naturale... Or, se pare că autoritatea cuvintelor, ca şi
aceea a statului, s-a întărit “dialectic” în socialism, în aşteptarea marelui mutism universal (F.
Thom, p.33)
Nici un regim nu e atît de prolix ca regimul comunist, nici atît de gelos pe monopolul
său asupra cuvîntului; nici un regim n-a ştiut mai bine să ia în stăpînire limbajul şi să-l
canalizeze în interesul său.
Dar acest limbaj nu seamănă cu limbajul obişnuit; zadarnic distingem în el cuvinte şi
propoziţii – are ceva radical străin. Lipsa de substanţă frapează în primul rînd. Presa sovietică
conţine puţine aluzii la actualitate, puţine descrieri, puţină informaţie. Acest şuvoi de cuvinte nu
se alimentează de la nici o sursă vizibilă şi totuşi se scurge zilnic n milioane de exemplare, se
revarsă în mln. de cărţi, ... aparent capabil să se autogenereze la infinit.
Totuşi, lipsa de conţinut nu e singura trăsătură distinctivă a idiomului sovietic: limba
pare să fi suferit şi ea o mutaţie. Discursul comunist a fost luat multă vreme drept jargon; însuşi
term. de “limbă de lemn” desemnează la origine în rusă stilul administrativ greoi pe care îl
îndrăgea birocraţia ţaristă. Orwell a fost primul care a înţeles că nu era vorba de un jargon
oarecare, rizibil şi în fond inofensiv ( p.34).