Modelul parental ca factor al pregatirii pentru

scoala

Calitatea educaţiei, a îngrijirii si protecţiei copilului de la naştere până la

6/7 ani depinde de noi, toţi cei care interacţionăm cu copiii, zi de zi: părinţi
sau educatori, consilier şcolar sau asistent medical, toţi acţionând coerent şi
având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui.
Educaţia timpurie se constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă
intervalul de la naştere până la 6/7 ani, interval în care au loc transformări
profunde şi achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului.

Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece

această perioadă este cea în care au o dezvoltare rapidă. Procesul de
dezvoltare nu trebuie neglijat deoarece mai târziu, pierderile vor fi mai
dificil de recuperat şi mult mai costisitoare.Studii recente cu privire la
dezvoltarea creierului unui bebeluş ne arată că cei mai mulţi neuroni se
formează în perioada de la naştere pana la 8 ani. Aşadar, dacă un copil nu
primeşte hrană suficientă şi adecvată vârstei şi necesităţilor organismului,
suficiente îngrijiri, dragoste şi atenţie din partea părinţilor sau educatorilor
cu care interacţionează, precum şi dacă nu e suficient stimulat în această
perioadă crucială, el poate rămâne cu un deficit în dezvoltare, care poate
pune în pericol evoluţia lui ulterioară pe parcursul şcolarităţii şi în
societate. Pentru a evita multe neplăceri care pot apărea pe parcursul
vieţii copilului în grădiniţă, cele două instituţii –grădiniţa şi familia- trebuie să
se afle într-o conexiune strânsă şi permanentă, să dezvolte relaţii
permanent pozitive şi durabile.

Pe tot parcursul dezvoltării sale integrate, copilul se raportează la

susţinerea adultului. Acesta este partenerul său de joacă privilegiat, este
sprijinul său, este un reper afectiv. Copilul este dependent de adult, însă
alături de el îşi descoperă independenţa. Dacă relaţia cu adultul este
pozitivă, aceasta îl ajută pe copil să-şi câştige încrederea în sine, îl
valorizează şi îl susţine în explorare.

A sprijini copilul preşcolar pentru integrarea şcolară, nu este un lucru

simplu sau uşor de făcut, pentru că modelarea copilului spre viitorul efort
intelectual cere mult tact, răbdare, mobilizare, căutare şi cooperare, reunind şi
aplicând armonios cele mai atractive metode didactice într-o unitate de
cerinţe.

Mediul familial este cel care completează programul de grădiniţă al

copilului şi este tot la fel de important ca aceasta. A fi părinte este o
provocare complexă, o misiune nobilă, care necesită, pe lângă o pregătire
anterioară în acest scop, voinţă, dăruire, entuziasm, dragoste, înţelegere, muncă
şi învăţare permanentă.
Simultan cu dezvoltarea intelectuală şi morală are loc şi procesul
dezvoltării afectiv-emotivaţionale şi a personalităţii în ansamblul ei, de-a
lungul vârstelor copilăriei şi mai departe. În perioada antepreşcolară,
viaţa afectivă se caracterizează prin: conduite instabile, fragile, insuficient
conturate, manifestări emoţionale cu un pronunţat caracter situaţional,
treceri rapide de la o trăire afectivă la alta, posibilităţi reduse ale
copilului de a-şi controla trăirile afective. În plan afectiv, copilul trăieşte
intens relaţia cu adulţii, fenomenul central fiind ataşamentul faţă de
membrii familiei, ataşamentul se manifestă selectiv, cea mai intensă
formă fiind faţă de mamă. Perioada preşcolară, de la 3-6/7 ani este o
etapă semnificativă pentru constituirea bazelor activităţii psihice şi a
trăsăturilor de personalitate. Multiplicarea situaţiilor de viaţă şi cerinţele
noi cărora copilul trebuie să le facă faţă determină diversificarea
conduitelor: comportamentele devin mai adaptabile, se structurează şi se
nuanţează, au loc achiziţii de noi comportamente, se diversifică abilităţile
de cunoaştere şi de comunicare. Activitatea psihică fundamentală este
activitatea ludică, adică jocul. Apar diferenţe între copiii care
frecventează grădiniţa şi cei care stau acasă sub aspectul dezvoltării
psihice generale şi a modurilor de relaţionare şi adaptare la mediul
social. La această vârstă apar atitudini şi trăiri emoţionale variate care
se consolidează prin repetare, se extind şi se îmbogăţesc, devin mai
stabile şi mai durabile: stau la baza formării sentimentelor. Învăţarea
afectivă se prezintă prin imitaţia de către copil a trăirilor adultului, în
special ale mamei: îi este teamă de ceea ce îi este teamă şi mamei,
preferă alimentele care le preferă mama, respinge un anumit obiect
pentru că aşa face şi mama, sau un alt membru al familiei care este
valorizat. Copilul preia prin imitaţie stări afective trăite de unele
personaje din poveşti, desene animate, si asa mai departe. El îşi poate
dirija voluntar propriile trăiri afective, de exemplu: la 4-5 ani poate
simula anumite stări afective pentru a obţine de la adult ceea ce-şi
doreşte. Integrarea în colectivitatea grădiniţei sau în grupul de joacă
conduce la apariţia relaţiilor interpersonale afectiv-preferenţiale faţă de
copiii cu care vine în contact: simpatie-empatie, acceptare-respingere,
etc.

Tot în perioada copilăriei mijlocii, în contextul fenomenului

identificării, o importanţă deosebită o are triunghiul afectiv mamă-tată-
copil şi de aceea apar la copii complexele Oedip -la băieţi şi Electra –la
fete. Acestea se manifestă prin stări inconştiente de frustrare şi tensiune
afectivă, care se instalează lent, deoarece copilul simte că trebuie să
împartă afecţiunea părintelui valorizat (de sex opus) cu celălalt părinte
(de acelaşi sex). Acest lucru caracterizează normalitatea dezvoltării
psihoafective. Băiatul descoperă treptat că mama sa, de care este stât
de legat, este altfel decât el, iar tatăl, care este la fel ca el, este iubit
de mamă, fapt care este considerat ca o frustrare, ca o ameninţare a
propriului drept de a fi iubit de mamă. Fata, descoperind asemănarea
cu mama sa, prin raportare la tată –fată de care simte o puternică
afecţiune- trăieşte şi ea o stare de frustrare observând afecţiunea tatălui
faţă de mamă. Aceste forme de manifestare sunt mai intense la copiii
din familiile cu mai mulţi copii. Totuşi este bine că există la fiecare
copil o formă puternică de amnezie care compensează apariţia acestor
tensiuni afective, conducând destul de repede la uitarea lor.

Filozofia educaţiei timpurii are la bază educaţia centrată pe copil, pe

jocul care asigură copiilor oportunitatea de a explora activ, de a
manipula şi interacţiona cu obiecte din mediul apropiat. Iar pentru toţi
cei care nu ştiu încă, sau nu au înţeles, implicarea părinţilor trebuie să
fie inima oricărui program de educaţie timpurie. Pe scurt, deşi este
foarte important ca educaţia unui copil să înceapă cât mai devreme,
este la fel de important ca părinţii să aibă un rol activ în dezvoltarea
şi educaţia copilului, în sprijinul acestuia în vederea construirii încrederii
de sine.

Aşadar, dându-i copilului suficient timp pentru joc ăi acordându-i

atenţie, îl ajutăm să devină o persoană încrezătoare, să îşi clarifice
concepte, să înveţe în mod independent.
Primele contacte cu structurile societăţii se realizează prin experienţele
sociale ale individului, la început cu membrii familiei, apoi treptat cu alte
persoane semnificative. Aceste persoane îi transmit copilului structurile
realităţii, procesul transmiterii fiind educaţia. Educaţia orientează evoluţia fiinţei
umane, dar în acelaşi timp este o funcţie socială, având printre obiective
armonizarea evoluţiei individului cu cerinţele societăţii. Dimensiunea socială a
educaţiei este socializarea.

Familia îndeplineste si alte functii educative, în afara de functia de

socializare. Functiile educative ale familiei au fost sintetizate de N.
Mitrofan dupa cum urmeaza:
• functia institutional formativa realizata prin influente directe de tipul
raspunsului la întrebari, explicatii, informatii, dar si indirect, prin mediul
informational din familie;
• functia psihomorala, realizata prin modelele de conduita oferite de
parinti, dar si prin discutiile purtate cu copiii pe marginea unor conduite
curente sau problematice;
• functia socio-integrativa, prin implicarea copiilor în activitatea familiala,
prin acordarea autonomiei de actiune, dar si printr-un climat familial
dominat de relatii de încredere si sprijin reciproc, conlucrare între
generatii, în care maturitatea de gândire a adultilor se îmbina cu
entuziasmul si energia tinerilor;
• functia cultural - integrativa, prin implicarea copiilor în viata culturala si
prin mediul cultural al familiei.
In cadrul familiei copilul îsi însuseste limbajul. Volumul, precizia
vocabularului si corectitudinea exprimarii copilului depind de munca
depusa de parinti în aceasta directie. Ca prim factor educativ, familia
ofera copilului aproximativ 90% din cunostintele uzuale. Familia se
preocupa si de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le
dezvolta spiritul de observatie, memoria si gândirea.
Dupa cum demonstreaza diferitele cercetari efectuate,efectul principal al
relatiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra
personalitatii copiilor il constituie devalorizarea modelului
comportamental si pierderea posibilitatii de identificare cu acest
model.Mai mult,modelul parental,in asemenea situatii,poate fi respins
activ de catre copii devenind „model negativ” care,treptat,poate conduce
la stimularea si dezvoltarea agresivitatii si comportamentului antisocial.

Desigur , nu de putine ori , copiii care resimt puternic influentele

climatului conflictual familial,fug de acasa si cauta sa gaseasca diferite
grupuri de apartenenta care, la randul lor,pot fi orientate antisocial.
Atitudinea hiperautoritara manifestata in cadrul familiei poate fi adoptata
de unul dintre parinti(cel mai frecvent de catre tata) sau de catre ambii.Pe
de alta parte trebuie diferentiata situatia in care parintii hiperautoritari
sunt „bine intentionati”,in sensul ca au o anumita „conceptie pedagogica”
de cea in care autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizica
si cu un inalt potential conflictual/familial.
In fata parintelui hiperautoritar si hiperagresiv,copilul nu are o alta
alternativa decat supunerea oarba,neconditionata in raport cu cerintele si
pretentiile acestuia dar efectele negative ale unui asemenea „tratament” in
planul dezvoltarii si evolutiei personalitatii nu intarzie sa apara.La
agresivitate si ostilitate,copilul nu raspunde direct in raport cu parintele-
agresor,ci indirect,prin atitudinile sau chiar actiunile agresive orientate
catre altii. Tensiunea acumulata in timp, ca urmare a frecventelor stari de
frustratie datorate regimului hiperautoritar si hiperpermisiv impus se va
elimina prin descarcari bruste,prin forme de conduita agresiva si exploziva
la adresa altora.Si de aici ,pana la conduita delincventa nu mai este decat
un pas.
Hiperpermisibilitatea creaza in mod exagerat conditii de „aparare” a
copilului impotriva „pericolelor si prejudiciilor”.Parintii depun mari eforturi
de a proteja copilul,de a-l menaja intr-o maniera exagerata,grija si
activitatea parinteasca constituind o sfera protectoare cu pereti multipli
prin care el nu mai poate singur sa iasa catre lume , pentru a-si incerca
„fortele”proprii,forte care -in virtutea unei tendinte logice a dezvoltarii
personalitatii- trebuie confruntate intr-un cadru echilibrat pentru a-si
putea contura dimensiunile lor reale si,cel mai important lucru,treptat,in
urma confruntarii cu lumea,cu altii,a se realiza o concordanta
corespunzatoare intre imaginea de sine si ceea ce exista si este in
continua formare si devenire.

Una din consecintele imediate ale exercitarii influentelor educative in

maniera superprotectoare este detasarea intre imaginea de sine si
posibilitatile reale ale copiilor.
Se poate contura atitudini de inganfare,de exacerbare a eului,de
supraevaluare a proprilor posibilitati cu tendinta de a-si impune in fata
celorlalti vointa si sistemul lor de pareri si opinii in mod
dominator,persuasiv fara insa ca acestea sa aiba,de cele mai multe ori,
acoperire in ceea ce priveste ansamblul de capacitati si
aptitudini,experienta de viata.
Copiii crescuti fara nici o constrangere,avandu-i pe amandoi parintii
intotdeauna la dispozitie pentru a le satisface cea mai mica dorinta,nu vor
putea mai tarziu sa suporte nici o frustrare si nici un cadru in care se cere
disciplina.Din punct de vedere caracterial, ei devin mai ales capriciosi si
incapatanati.

Mihailescu sesizeaza ca familiile din societatile contemporane au

suportat în ultimele decenii transformari profunde, atât de importante
încât si termenul de "familie" a devenit tot mai ambiguu, el tinzând sa
acopere astazi realitati diferite de cele caracteristice generatiilor
precedente.Dinamismul structurii si functiilor familiei poate parea multora
surprinzator. Opinia curenta,preluata si în discursul politic si stiintific,
afirma ca familia este cea mai fidela pastratoare a traditiilor, a valorilor
nationale. Contrar acestor opinii, familia este mai putin "depozitara" si
mai curând "barometrul" al schimbarilor sociale.
Definitiile date familiei au încercat sa puna în evidenta o serie de
aspecte de ordin structural si functional: familia este un grup care îsi are
originea în casatorie, fiind alcatuit din sot, sotie si copiii nascuti din unirea
lor (grup caruia i se pot adauga si alte rude) pe care îi unesc drepturile si
obligatii morale, juridice, economice, religioase si sociale - Cl. Levi
Strauss; familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu
anumite obiceiuri, care respecta anumite traditii, chiarinconstient, care
aplica anumite reguli de educatie, care creeaza o atmosfera - R. Vincent;
familia este un grup social, realizat prin casatorie, cuprinzând oameni
care traiesc împreuna, cu o gospodarie casnica în comun, sunt legati prin
anumite relatii natural-biologice, psihologice, morale si juridice - O.
Badina, Fr. Mahler. Familia apare ca elementul natural si fundamental al
societatii,una dintre verigile sociale cele mai vechi si mai specifice în
asigurarea continuitatii si afirmarii fiintei umane .

Familia, în sens larg - reprezinta un grup social ai carui membri sunt

legati prin raporturi de vârsta,casatorie sau adoptie si care traiesc
împreuna, coopereaza sub raport economic si au grija de copii;în sens
restrâns - reprezinta un grup social format dintr-un cuplu casatorit si copiii
acestuia.Familiile se diferentiaza dupa anumite criterii, între care: gradul
de cuprindere a grupului familial;modul de exercitare a autoritatii în
cadrul familiei; modul de stabilire a rezidentei. În raport cu gradul de
cuprindere, se deosebesc: familie extinsa - care poate cuprinde un numar
mare de rude de sânge, mai multe generatii (specifica societatilor
traditionale); familie nucleara - care cuprinde sot, sotie si copiii minori
(specifica societatilor moderne si contemporane). Se considera ca, în
evolutia contemporana a familiei a aparut un tip de familie denumita
"familie de trecere " deoarece realizeaza efectiv trecerea de la "familia
comunitara", a trecutului - caracterizata prin acte impuse de norme si
obiceiuri sanctionate de traditie, sentimente modelate de traditie - la
"familia societala", a viitorului - caracterizata prin reducerea afectivitatii si
predominarea deciziilor reflectate, calculate. În societatea contemporana,
functiile ce revin familiei apar astfel13: functia biologic-sexuala;functia de
procreare - care asigura continuitatea speciei; functia economica -
asigurarea unor conditii de ordin material ale familiei; functia
psihoafectiva - un climat familial pozitiv care asigura membrilor sai
posibilitatea recrearii si reconfortarii; functia educationala - pe care
parintii o exercita prin influenta directa (actiuni mai mult sau mai putin
organizate, dirijate, cu metode educative) sau prin influenta indirecta
(modele de conduita, climatul psihosocial familial).În cadrul functiei
educationale a familiei - se pot decela anumite dimensiuni4: instructional-
formativa;psihosociala; social- integrativa; cultural- formativa.
În opinia unor autori functia socializatoare a urmat, în timp, o traiectorie
descendenta, deoarece societatea a dezvoltat un sistem de gradinite,
scoli care au preluat aceasta responsabilitate. Alti autori considera ca, pe
masura evolutiei societatii, interesul parintilor pentru educatia copiilor
creste. În evolutia lor istorica, rolurile conjugale ale barbatului si femeii,
rolurile parentale ale tatalui si mamei, devin tot mai ambigue, iar aceasta
ambiguitate poate rupe echilibrul si functionalitatea familiei. Se pune
problema de a combina diferenta si egalitatea rolurilor socio-familiale
pentru a salva familia, ca institutie sociala, în viitor. În societatile
traditionale exista o unitate valorica mai mare, o "cultura postfigurativa"
în care "tinerii învata de la vârstnici". În societatile contemporane gasim
forme diferite de socializare, valori diferite, atitudini si comportamente
uneori contradictorii, datorita unei "culturi prefigurative" în care "vârstnicii
învata alaturi/de la tineri".

Potrivit modelului ecologic al dezvoltarii umane copilul este plasat în

centrul unui ecosystem structurat în patru niveluri: nivelul microsistemic -
alcatuit din instante cu influenta educativa directa (familie, grupul de
egali, scoala); nivelul mezosistemic - constituit din interactiuni între
(micro) sisteme; nivelul exosistemic - care integreaza microsistemele,
mezosistemele (grupurile de apartenenta al parintilor, retele de
sociabilitate),si care influenteaza practicile educative; nivelul
macrosistemic - constituit din modelele culturale care structureaza rolurile
parentale si infantile si care confera sens mediului educativ în care creste
copilul. Potrivit acestui model, procesele intrafamiliale sunt influentate de
conditiile extrafamiliale, un rol important având raporturile familiei cu
scoala. Lahire formuleaza teza dependentei succesului/esecului scolar de
gradul de consonanta/disonanta dintre familie si scoala. Un aspect
esential al configuratiei familiale este ordinea (morala) domestica:
regularitatea activitatilor, orarele, regulile stricte de viata, aranjarile si
ordonarile - cum ar fi agenda si calendarul, lista de cumparaturi si caietul
de "socotit", scrierea retetelor etc. Aceasta ordine domestica introduce o
rationalitate si produce o ordine cognitiva,ceruta de activitatea scolara.
Kellerhals si Montandon construiesc un mezosistem în centrul caruia se
afla familia si în care se încruciseaza doua axe (axa competentelor pe
care familia le recunoaste celorlalte instante educative si axa modului de
implicare a familiei în activitatea acestora), distingând patru modele de
functionare : modelul opozitie (familia nu recunoaste celorlalte institutii
decât competente foarte specifice si nu intervine în actiunea acestora);
modelul delegarii (familia recunoaste celorlalte institutii competente
difuze, similare cu ale propriei actiuni, dar parintii nu intervin pentru
corelarea actiunilor); modelul medierii (implica recunoasterea
competentelor specifice altor institutii educative si o interventie a
parintilor în relatiile copiilor cu alti factori educativi); modelul cooperarii
(consta în recunoasterea unor competente largi celorlalte institutii
educative si considerarea familiei ca pivot central în coordonarea
actiunilor acestora).Adevaratul subiect al proceselor educative este
educatul însusi (copilul, tânarul); deoarece constructia Sinelui
(dezvoltarea psiho-sociala a copilului) implica o dinamica a proceselor
corelative de socializare - individualizare si identificare - diferentiere,ceea
ce rezulta transmiterea intergenerationala a valorilor si normelor ce se
înfaptuieste selectiv si reproductia culturala si sociala sa se împleteasca
cu schimbarea.Ambii parteneri - educator si educat - au un rol activ (sunt
agenti ai actiunii, atât în sensul pedagogic, cât si în sensul sociologic al
termenului); desi parintii si copiii nu sunt întotdeauna constienti de
consecintele educative ale actiunilor lor, se pot pune în evidenta strategii
educative ale acestora - care apar ca produsul unor negocieri între parinti
si copii; deosebirile între generatii sau între idealul de personalitate
formulat în proiectele politico-educative si modelele reale din practicile
educative, nu indica în mod necesar absenta strategiilor educative ale
familiilor.Influenta familiala se exercita în interiorul unei retele de agenti
educativi (familie, scoala , mass- media etc.); strategiile educative
familiale sunt produsul interactiunilor si negocierilor între familie si alti
agenti sociali;

Familiile care traiesc într-o societate în schimbare profunda si rapida,

trebuie sa-si
socializeze copiii potrivit unui model cultural pe care chiar parintii nu- l
cunosc suficient. Pe masura ce se avanseaza în istoria familiei,
transmiterea dinspre generatia parintilor catre aceea a copiilor este
limitata si completata printr-o transmitere în sens invers, precum si printr-
un proces de reconstructie în negocierea intergenerationala a obiectului,
continutului, stilurilor, rolurilor educationale .