CURS NR.

1
Metode de realizare a explicatiei in stiintele sociale

1.Metoda comparativa.
2.Metoda istorica.
3.Metoda genetica.
4.Metoda functionala. Notiunea de functie. Reprezentanti (B. Malinowski, R.K. Merton).
Functionalism si cauzalitate. Functionalism si ideologie.
5.Structuralismul. Notiunea de structura. Definitii. Principalele conceptii.
Structuro-functionalismul.
6.Analiza sistemica. Definitii si orientari. Extensiunea si limitele utilizarii analizei sistemice.
7.Metoda dialectica. Dialectica si empirism. Limitele metodei dialectice.

Metoda, ca mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului, de a raspunde mai exact intrebarii
“cum?”, este legata problemei explicatiei. Expunerea diverselor metode se loveste de ambiguitatea
adesea subliniata a notiunii, dar si de diferentele de nivel la care acestea se situeaza, de amploarea
explicatiilor pe care acestea le vizeaza si, in sfarsit, de diversele momente ale procesului de cercetare
carora li se aplica.
Demersurile intelectuale cele mai importante, care prezinta tipuri de explicatie mai mult sau
mai putin complete si care, din aceasta cauza, sunt adesea numite metode, sunt:
1. Metoda comparativa.
2. Metoda istorica.
3. Metoda genetica.
4. Metoda functionala.
5. Structuralismul.
6. Analiza sistemica.
7. Metoda dialectica.

1. Metoda comparativa.
Istoric.
In opinia primilor sociologi organicisti, societatea nu poate fi supusa studiului metodei experimentale.
Ramânea astfel metoda comparativa. Imposibilitatea experimentarii a facut din comparatie unica
1
 modalitate permitand sociologului sa analizeze concretul, sa evidentieza elementele constante,
abstracte si generale, în abordarea explicatiei sociologice.
Caracteristicile metodei.
Metoda comparativa tinde a sistematiza o tendinta naturala a spiritului nostru: impulsul (natural si
spontan) ce ne impinge sa comparam ceea ce vedem.

1. Metoda comparativa nu dipune de o procedura tehnica proprie si este utilizata de

toate stiintele sociale.
2. Este folosita in toate etapele cercetarii.
3. Isi gaseste locul la toate nivelele cercetarii.

Limitele metodei.
1. Rigurozitate redusa atat a definitiei cat si a metodei.
2. Adesea este evocata metoda comparativa fara a se preciza conditiile elaborarii tipurilor sau
elementelor de comparare.
3. Problemele conditiilor de validitate: care sunt criteriile de comparatie valabile, ce unitati de
comparare ar trebui alese, cum sa fii sigur ca sunt comparate elemente asemanatoare.

Progrese recente.
Absoluta extindere a notiunii de comparatie isi are originea in imperfectiunile sale. Dezvoltarea
cercetarilor la nivel international a suscitat o ameliorare a metodei in ceea ce priveste rigurozitatea ei:
folosirea indicatorilor internationali, utilizarea informaticii, ceea ce a facilitat lucrul cu o masa
importanta de informatii, dar mai ales a obligat la o normalizare a datelor culese si a permis
constituirea arhivelor, ca izvor important pentru analize secundare si comparatii internationale.
Unificarea Europei implica cercetari comparative.
Concluzii.
Metoda comparativa este utila, insa validitatea sa depinde de rigurozitatea cu care sunt definiti
termenii.
Fiind un mijloc de a descoperi raporturi, metoda poate suscita ipoteze, insa nu poate constitui
prin ea insasi o veritabila explicatie, atasata unei teorii.

2. Metoda istorica.

2
Explicatia, in mod special, face ca reconcilierea dintre istorie si sociologie sa fie indispensabila. De
fapt, se considera ca istoria este singurul concurent al sociologiei, in studiul fenomenelor sociale fatale
in curs de desfasurare.
Sociologia, pentru ca s-a dezvoltat recent in cadrul cercetarilor limitate, concrete si actuale, s-a
indepartat prea des atat de istorie, cat si de teorie. Propriile sale progrese, necesitatea acesteia de a
ajunge la nivelul explicarii o readuc astazi catre cele doua.
In realitate, cele doua discipline trebuie sa se completeze, deoarece sociologia furnizeaza istoriei
cadrele conceptuale, tipuri, structuri, conjuncturi, iar istoria, la randul ei, furnizeaza sociologiei
materialele concrete cele mai indispensabile, fiind izvorate din realitate.

3. Metoda genetica.
Metoda genetica cerceteaza geneza evenimentelor, adica antecedentele. Este vorba de o explicare
diacronica deoarece vorbim de un proces ce se deruleaza in timp. Dificultatile geneticii sunt acelea ale
cercetarii unei cauzalitati.
Reprezinta metoda cea mai corecta, mai ales ca anunta inca din denumirea sa scopul: de a gasi
cauza initiala, faptul generator. Dar in stiintele sociale, acest tip de recunoastere, descoperire este
dificil datorita prea multor evenimente ce ar fi putut concura la conceptia a ceea ce se studiaza.

4. Metoda functionala.
Notiunea de functie.
Dificultatea de a observa cauza a orientat o serie de sociologi catre interpretatea faptelor
sociologice prin notiunea de functie. Dupa Robert Merton1, “analiza functionala este in acelasi timp cea
mai fecunda si, fara indoiala, cea mai putin codificata dintre metodele de interpretare sociologica”.
Notiunea de functie este ambigua. In
limbajul popular se retine aspectul social al functiei si acesta este confundata cu profesia…
Publicitatea, utilizeaza in mod constant temenul in sensul sau util, adaptat scopului. In limbajul
matematic, funcţia desemneaza o variabila studiata in raport cu una sau mai multe variabile, in functie
de care aceasta poate fi exprimata sau de care depinde valoarea ei. Ambiguitatea notiunii implica
anumite niveluri in conceptiile functionaliste.
1
Robert K. Merton, (1959), Trad.1965, <<Elements de methode sociologique>>, Plon, 516p. (p.65)
3
 Reprezentanti. B. Malinowski.- estre considerat tatal functionalismului.
Postulatele conceptiei sale:
1. Funcţia este conceputa in raport cu intregul sistem social.
2. Toate elementele sociale si culturale indeplinesc functii sociologice.
3. Aceste elemente sunt indispensabile.

R.K. Merton- reprezentantul eminent al functionalismului. El a demonstrat contradictia dintre postulate

si realitate:
1. Obiceiurile si sentimentele sociale pot fi functionale pentru unele grupuri si nu pentru altele
din aceiasi societate.
2. Al doi-lea postulat are drept scop justificarea rolului ramasitelor sociale, a obiceiurilor ce
aparent nu mai au nici o functie de indeplinit. Merton propune o diferentiere intre functiile
manifeste(dorite de catre participanti la sistem) si functiile latente(care nu sunt nici intelese, nici dorite,
dar despre care nu se poate spune ca exista mai putin; acestea sunt uneori indeplinite de riturile
stravechi care, precizandu-si rolul, substituie scopului lor initial o alta functie, cel mai adesea de
coeziune sociala).
3. Al trei-lea postulat- care noteaza necesitatea interpretarii functionaliste- este cel mai
ambiguu. Merton s-a intrebat ce anume trebuie recunoscut ca indispensabil: funcţia insasi sau
elementul acesteia sau ambele? (trebuie oare admis ca functiile religioase sunt necesare sau doar
anumite rituri constituind rezultatul functiilor religioase?). Realitatea ne indica rezultatul: nevoi umane
si sociale ce pot fi satisfacute in diferite moduri, un element singular putand indeplini mai multe functii
tot asa cum o singura functie poate fi indeplinita de catre elementele permutabile, numite de Merton
”substitute sau echivalenti functionali”. R.Merton a mai distins, pe langa functii, disfunctiile, care
inhiba adaptarea la sistem.

Functionalism si cauzalitate.
Ideea de functie permite a analiza situatii, a furniza observatii, insa ea ramane totusi la un nivel limitat
de explicatie. Dupa cum afirma Emile Durkheim, “Cand incercam a explica un fenomen social trebuie
cautata separat cauza eficienta care il produce fata de funcţia pe care acesta o indeplineste”. Faptul ca
este utila cutare sau cutare institutie, intr-un sens sau altul, nu ne arata neaparat motivul care a
determinat-o. De multe ori, funcţia consta in a “mentine cauza preexistenta de la care deriva faptele”.

4
R. Bastide2 a scris ca “Functionalismul explica foarte bine de ce subzista, dainuiesc lucrurile, insa el nu
explica de ce acestea se schimba”.

Functionalism si ideologie.
In ciuda lacunelor, a limitelor sale, functionalismul a avut succes. Modernizat si relativizat de catre
Merton, structurat de Parsons, el a avut o mare influenta si un rol important în stiintele sociale
americane.Teorie a dinamismului (deoarece functioneaza), a utilitatii(deoarece foloseste), a echilibrului
linistitor si a optimismului(deoarece se neglijeaza disfunctiile), functionalismul reunea intr-adevar
calitatile adaptate la mentalitatea americana.
Functionalismul este o teorie a echilibrului si a integrarii. A.V. Gouldner considera functionalismul ca
pe o teorie de “sustinere” a regimului existent, care ar conveni la fel de bine si unui regim socialist.

5. Structuralismul.
Notiunea de structura.
Ideea si cuvantul “structura” sunt foarte vechi. Succesul structuralismului este legat de dezvoltarea
diverselor discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive
ale obiectului lor, au utilizat tocmai din acest motiv notiunea de structura.
In sociologie, se pare ca Marx a utilizat acest termen pentru prima oara si cam in acelasi timp cu
sociologul Spencer. Notiunea datoreaza succesul discutiilor pe care le-a suscitat in randul etnologilor si
faptului ca raspunde unui numar insemnat de preocupari practice si teoretice comune tuturor stiintelor
sociale. George Gurvitch3 a rezumat motivele acestui succes astfel: dorinta de a se debarasa de opozitia
dintre ordine si progres, static si dinamic si intre termenii de “institutie” si “organizare”, apoi, influenta
conceptiilor lui Marcel Mauss (fenomenele totale) si a “gestalt teoriei” 4 si, in sfarsit, necesitatea
descoperirii unui instrument conceptual care ar permite progresul in intelegerea fenomenelor sociale.
Definitia cea mai cunoscuta a fost data de J.Piaget 5 “Intr-o prima aproximare, o structura este un
sistem (prin opozitie cu proprietatile elementelor), si in care se conserva sau se imbogateste, prin insasi
jocul transformarilor sale, fara ca acestea sa ajunga in afara granitelor sale sau sa faca apel la elemente

2
R.Bastide, (1956), << La causalite externe et la causalite interne dans l`explication sociologique>>, Cahiers
Internationaux de Sociologie, vol.21, pp.77-99.

3
G.Gurvitch, (1955), <<Le concept de structure sociale>>, Cahiers Internationaux de Sociologie, pp.3-44.

4
Teoria structurii in psihologie.

5
J. Piaget, (1968), <<Le structuralisme>>, P.U.F., <<Que Sais-je?>>, 124p, p.8.

5
externe. Intr-un cuvant, o structura contine asadar cele trei caractere de totalitate, de transformare si de
autoreglaj. Intr-o a doua aproximare,[..] structura trebuie sa poata face loc unei formalizari”.
Succesul structuralismului este de asemenea legat de dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand
teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai de
aceea notiunea de structura in acelasi timp cu cea de sistem.

Definitii.
In opinia lui R. Boudon, echivocurile legate de notiunea de structura tin mai ales de faptul ca acest
cuvant apare in doua contexte foarte diferite:
1. Definitia volitionala (intentionala). In acest caz, vorbindu-se de structura, se insista asupra faptului
ca e vorba de un ansamblu de caractere interdependente: structura comportamentului, a organismului
etc. Regasim in obiectul de studiat ceea ce evoca insasi termenul de structura si pe care un sinonim
precum cel de sistem l-ar putea inlocui. Cuvantul “structura” denumeste asadar obiectul identificat cu
un sistem. Acest gen de definitie volitionala comporta in general o enumerare de caractere, structurale,
cel mai adesea aparente si marcand in general o distinctie in raport cu altele(grupuri structurale opuse
grupurilor nestructurale).
2. Definitia efectiva. In acest caz nu mai e vorba doar de a califica obiectul structurii, ci de a-i
determina structura. Din moment ce Levi Strauss (in antropologie) si Spearman (in psihologie)
utilizeaza termenul in domenii diferite precum rudenia si analiza factoriala, aceasta inseamna ca exista
ceva comun lor si ca in cele doua cazuri autorii au descoperit o constructie logica, dand seama de
caracteristicile aparente ale sistemului. Nu mai este vorba acum de a spune ca “exista o structura”, ci de
a-i defini elementele; de a se referi adesea chiar si la ceea ca este mai presus de observabil, la o
structura subordonata.”O structura este intotdeauna teoria unui sistem si nimic mai mult. Acestea fiind
spuse, aceste teorii se pot situa la niveluri de verificare variabile, care depind in mod esential de
caracterele sistemului considerat, de populatie, de sistemele cu care ne putem compara si de alti factori
fata de care libertatea de interventie a cercetatorului este limitata.”6
Cum sugereaza si R.Boudon, speram sa descoperim structura invocand-o.
Principalele conceptii.
Din ansamblul opiniilor exprimate, H.Lefebvre 7 desprinde trei conceptii principale. Doar prima insa
corespunde unei definitii efective, celelalte doua, in ciuda diferentelor, relevand definitia volitionala:

6
R. Boudon, (1968), << A quoi sert la notion de “strucrure” >>, Gallimard, 244p., (p. 204)
7
H. Lefebvre, (1966), <<Claude Levi-Strauss ou le nouvel eleatisme>>, in “ L`homme et la societe”, no. 1-2.

6
1. Structura este o conceptie. Ea se situeaza deasupra fenomenelor si relava din studiul acestora un
sistem de relatii coerente. Structura constituie modelul (cf. Levi-Strauss), adica reprezentarea formala a
unui grup de relatii, construit in scopul studierii unui ansamblu de fenomene si a unei probleme
privitoare la acestea.
2.Structura reprezinta esenta sau inteligibilul. In aceasta conceptie, izvorata mai mult sau mai putin
explicit din “Gestalt teorie” –teoria formei-, funcţia, structura se identifica, acesti termeni fiind
considerati aproape echivalenti cu cel de “totalitate”.
3. Structura este un soi de statornicie relativa. Ea nu se situeaza nici la nivelul unei realitati, nici al unei
abstractii construite. Structura este un echilibru instabil intre forte opuse, care o modifica in cursul unei
perpetue miscari de structurare, restructurare, in timp ce alte forte, superioare, o caracterizeaza.

Structuro-functionalismul.
In acest caz, punctul de plecare il constituie societatea. Care sunt functiile esentiale ce trebuie
indeplinite pentru ca aceasta sa existe? Modalitatea aceasta de a intreba este evident functionala,
analiza este structurala, pentru ca elementele componente ale societatii sunt considerate ca apartinand
unui sistem global in care tind a perpetua echilibrul necesar persistentei societatii.
T. Parsons este ilustrul reprezentant al acestei tendinte caracterizate prin cercetarea imperativelor
functionale a caror lista variaza: socializarea membrilor, reglarea expresiei afective, scopurile comune
etc. Structuro-functionalismul marcheaza o prima etapa in analiza sistemica.

6. Analiza sistemica.
Interdependenta partilor in raport cu intergul constituie fundamentul notiunii de sistem. Aceasta, ca si
celelalte de structura si de functie, a fost dintotdeauna utilizata in sociologie. Daca de mult timp
societatea a fost comparata cu organismul uman, si cele mai vechi cosmogonii au vazut-o ca pe un
sistem.
In scrierile sale, P.Sorokin8 trece in revista diferitele religii sau teorii ce fac apel la aceasta notiune.
Incepand cu secolul al-XIX-lea (cf. Spencer, Pareto), sub influenta progreselor din biologie, ale teoriei
informatiei si in general a sistemelor, sunt precizate conditiile aplicarii analizei sistemice.
Definitii si orientari.
In opinia lui Madelene Grawitz, cercetarea sistemica are drept scop constructia unui model sau
cadru teoretic adaptat analizei sistemului sociocultural. Unul din obiectivele miscarii numite “general
systems research” consta in a delimita asemanarile si deosebirile dintre diferitele tipuri de sisteme.

8
P. Sorokin, (1928), Trad.1938, <<Theories sociologique contemporanes>>, Payot, 525p.

7
 Este dificil a da o definitie incontestabila si precisa a termenului de “sistem”, deoarece este
intotdeauna definit in functie de notiunile carora le este atasat. Putem insa distinge doua tendinte:
1. Definitiile izvorasc dintr-o orientare structuro-functionalista, inspirata de scrierile lui Parsons
si ale elevilor sai. Pentru acestia legaturile parte-intreg, sunt privilegiate, devenind astfel criteriul
definirii sistemului. Inconvenientul acestei definitii este acela de a fi fundamentata pe proprietati
definite “a priori”, ceea ce le confera un caracter, tautologic.
2. Analizele sunt inspirate din teoria informatiei si a ciberneticii. Cei mai cunoscuti autori: K.
Deutsch, D. Easton si Francois L.Melh. Acestia considera analiza sistemului si cibernetica precum
doua aspecte ale aceleiasi constructii teoretice.

Extinderea si limitele utilizarii analizei sistemice. In absenta unei definitii precise este dificil a sti din
ce moment se poate vorbi de analiza sistemica. Organizare, structura, sistem sunt notiuni utilizate
adesea fara rigurozitate, abuzandu-se chiar. Astfel, W. Buckley 9 rezuma ceea ce poate aduce analiza
sistemica in randul stiintelor umane: “un vocabular comun, o tehnica de analiza a marilor organizatii, o
apropiere sintetica, acolo unde exista interactiuni numeroase, substituirea notiunii dinamice a relatiilor
cu fostele entitati statice, posibilitatea descoperirii esentei vietii sociale in termeni de comunicare si
informare, in sfarsit un mijloc de studiu optional al notiunilor de scopuri, nevoi, simboluri, constiinta
de sine, procese socioculturale.” Din pacate, pentru moment, aceasta nu aduce decat un limbaj. In
masura in care analiza sistemica incita la o rigoare care nu este cea a preciziei cantitative specifice
cercetatorilor empirice, ci o rigoare conceptuala si logica, se poate spera in contributia ei la dezvoltarea
stiintelor umane.

7. Metoda dialectica.
Dialectica si empirism. In opinia lui Madelene Gravitz 10, “Dialectica este cea mai completa, cea mai
bogata si, se pare, cea mai slefuita dintre metodele ce conduc la explicatie in sociologie. Ea porneste de
la simpla constatare a contradictiilor ce ne inconjoara…” Recunoscand limitele gandurilor noastre,
partizanii metodei dialectice declara ca aceste limite nu sunt suficiente pentru a explica prezenta
contradictiilor, care exista in insasi realitate. Asadar, gandul omului trebuie sa depaseasca un dublu
ecran, cel al propriilor limitari si contradictii, si cel al incoerentei lucrurilor. Metoda dialectica apare
astfel pentru M. Grawitz ca metoda cea mai completa, chiar “Marea Metoda”, considerând ca ea
corespunde exigentelor fundamentale ale insesi notiunii de metoda. Mai intai, ea reprezinta o atitudine

9
W. Buckley, (1967), <<Sociology and Modern Systems Theory>>, Prentice Hall, 227p.

10
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-384).

8
vis-à-vis de obiect, empirica si deductiva, impunand o anume modalitate de culegere a datelor concrete.
Apoi, ea reprezinta o tentativa de explicare a faptelor sociale, adica este direct legata de notiunea de
totalitate”.11 G.Gurvitch12, repovestind istoria empirismului si a dialecticii, declara ca aceasta
a fost dintotdeauna mai mult sau mai putin aservita scopurilor ideologice, dat fiind ca, prin definitie, ea
este un mod de cercetare a adevarului, o modalitate de “a deschide calea”. In opinia mai multor
autori, dialectica este o cale. De altfel, in insasi cuvantul “dialectica" se regaseste ideea de “dia”, de-a
curmezisul, peste. Mai degraba, dialectica este o cale decat un punct de plecare sau de sosire. In fapt,
orice realitate este dialectizata prin insasi interventia spiritului uman pe cale de a o sesiza.
Declarand ca dialectica este empirica, inseamna ca vrem sa o legam de experienta care este
intotdeauna umana.

Limitele metodei dialectice. Ea nu este “operatorie” in sensul curent al termenului: nici conceptele sale
teoretice, nici legile, si regulile sale nu permit aranjarea, clasificarea, separarea, disecarea si aranjarea,
ajustarea a ceva. Cu atat mai putin nu se poate vorbi de a explica, o opera o reconstructie sau chiar o
sinteza, prin devenirea istorica.

Concluzii. In opinia lui G.Gurvitch (1956), de fiecare data, explicatia ramane din nou de gasit si
autorul ofera “lipsa teoriei generale” ca motiv preponderent al dificultatii de abordare a explicatiei in
sociologie. Pe de alta parte, in volumul “La place du desordre” (“Locul dezordinii”), Raymond Boudon
a aratat motivele pentru care ambitia de a elabora o Teorie Generala este astazi abandonata. Sistemele
sociale nu se supun Legilor Istoriei susceptibile de a fi extinse asupra unui ansamblu de societati mai
mult sau mai putin vaste, deoarece aceleasi cauze nu produc in mod necesar aceleasi efecte.(R.Boudon.
1984)

.Conceptul de metoda in sociologie

Sociologia este stiinta despre societate care cunoaste realitatea sociala in temeiul unei teorii, dar si pe
baza cercetarii concrete prin masurarea frecventei sau intensitatii faptelor sociale. La fel ca orice stiinta
ea dispune de o metodologie a cercetarii, de metode si tehnici de cunoastere a realitatii sociale.
O importanta parte a cercetarii sociologice o reprezinta descrierea. Sociologul isi pune intrebari despre
tipurile de societate, despre modul de viata. Descrierea faptelor si proceselor sociale trebuie sa fie cat

11
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-384).

12
George Gurvitch, (1953), <<L`hyperempirisme dialectique, ses applications en sociologie Cahiers Internationaux de
Sociologie, vol XV, pp3-33.

9
 mai exacta. Dar sociologia nu se limiteaza numai la descriere. Este adevarat ca teoria neconfirmata de
fapte ramane la stadiul de speculatie, dar o buna teorie organizeaza faptele intr-o structura coerenta.
Stiinta sociologica se construieste pe fapte, insa colectarea lor nu este suficienta pentru intelegerea
societatii. De plida, este necesar sa stim de ce oamenii au anumite obiceiuri si nu altele, de ce intr-o
societate exista o anumita stratificare sociala si intr-o alta societate fiinteaza un alt tip de diferentiere
sociala. Cercetarea sociologica inseamna cautarea explicatiilor la fenomene si procese sociale, supuse
permanent verificarii prin metode specifice.
Metoda este unul din elementele ce caracterizeaza orice stiinta. Sociologia se distinge printr-un sistem
complex de metode de cercetare pe baza carora se investigheaza viata sociala, diagnoza si prevederea
evolutiei fenomenelor sociale.
Sociologia explica realitatile sociale concepute ca fapte stiintifice. O cercetare sociologica are ca
premise:
1. existenta obiectiva a societatii independenta de cercetator;
2. realitatea sociala este structurata in relatia cauza – efect, iar evolutia ei este guvernata de
principiul determinismului;
3. adevarul stiintific deriva din analiza obiectiva prin mijloace de observare si de masurare.
Rezulta ca scopul cercetarii sociologice consta in descoperirea acelor informatii despre realitatea
sociala ce pot fi utilizate in predictii despre evenimente si procese sociale.
Am subliniat rolul explicatiei in cercetarea sociologica. Ce este ea? Este un raspuns la o problema pe
baza unei viziuni teoretice si urmare a cercetarii empirice a acesteia. De altfel, fiecare sociolog isi
construieste o metodologie adaptata scopurilor teoriei proprii, E. Durkheim a enumerat reguli ale
cercetarii sociologice adecvate studiului faptelor sociale, M. Weber a conceput o metodologie de
cercetare sociologica pentru viziunea sa despre societate.
Se cuvine sa discutam, fie si succint, relatia dintre teorie si metoda in sociologie, date fiind tendintele
de accentuare a teoriei sau a metodei in cercetarea sociologica. Unii sociologi manifesta interes pentru
ideile sociologice si interpretarea lor, acordand mai mica atentie tehnicilor de investigare empirica.
Intervine, intr-o asemenea optiune, un complex de factori extrastiintificilegat de posibilitatile
financiare si materiale de organizare a unei cercetari empirice. Alti sociologi, cu mare disponibilitate
pentru metodologie si cercetare empirica, se implica in realizarea de investigatii concrete.Cu toate
aceste diferente dintre cele doua orientari este clar ca in orice cercetare este nevoie de o metodologie, si
orice metodologie trebuie sa aiba un cadru teoretic. Dupa cum vom constata mai jos, tehnicile de
cercetare in cadrul unei cercetari se stabilesc in temeiul unei conceptii despre realitaqtea studiata.
Metodologia cercetarii sociologice are insa o relativa independenta fata de teoria sociologica prin
faptul ca teoria sociala nu este in nici un fel reductibila la metodologie, iar aceasta din urma nu este un
10
obstacol in afirmarea virtutilor imaginatiei sociologice din cauza existentelor tehnice si normative. De
altfel, in succesiunea fazelor unei cercetari sociologice, cea cu privire la metodologie decurge logic din
modul de formulare a temei si a ipotezei, din operationalizarea conceptelor si din exegeza teoretica.
Oricat de rafinate ar fi tehnicile de cercetare, ele nu pot descifra sensurile adanci ale unui proces social
decat daca deriva dintr-o perspectiva teoretica. Constituirea fondului teoretic al metodologiei
sociologice este o conditie obligatorie a dezvoltarii cercetari, dar si un efect al acesteia. In acelasi timp,
nu se poate nega dificultatea intampinata de o metodologie sociologica in cazul unei viziuni teoretice
precare, cu efecte in proiectarea cercetarii pe o tema anume, mai ales in ce priveste generalizarile
asupra realitatii studiate, lipsite de orice suport faptic. Intrucat cercetarea sociologica urmareste testarea
unor ipoteze, tehnicile de cercetare se adapteaza la contextul teoretic. Pe buna dreptate s-a subliniat (L.
Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociale): “Cunoasterea stiintifica si cunoasterea conditiilor si
practicilor de producere a ei sunt aspecte corelate ale anuia si aceluiasi proces de dezvoltare a
sociologiei. Ignorarea acestei necesare complementaritati se manifesta uneori prin transformarea
metodologiei cercetarii sociologice intr-o orientare eminamente critica si normativa, care formuleaza
acele principii ideale de producere si reproducere ale cunoasterii sociologice pe care nimeni nu le poate
aplica in mod consecvent, dar oricand pot fi invocate in ipostaza de standarde sau instante
critice”.metoda de cercetare in sociologie nu poate fi desprinsa de valorile si adevarurile esentiale
acumulate de-a lungul evolutiei stiintifice.

Metodologia cercetarii in stiintele sociale (Methodologie de la recherche en sciences sociales).

Stiinta, fara a se confunda cu cunoasterea, dar fara a o depasi, nici exclude, se localizeaza in aceasta si
structureaza anumite obiecte ale sale: ea ni se prezinta ca “un ansamblu de cunostinte si de cercetari,
avand un grad suficient de unitate si de generalitate si fiind susceptibile sa conduca oamenii care li se
consacra la concluzii concordante ce nu rezulta nici din conventii arbitrare, nici din gusturile sau
interesele individuale comune, ci din relatii obiective, care sunt descoperite gradat si sunt confirmate
prin metode de verificare” (A. Lalande, 1976, p. 954). Apar doua exigente: neutralitatea si dezinteresul.
Ignorand rasa, culoarea sau religia, un asemenea demers se vrea “rational”, adica impartial si riguros.
Deviza propusa de Royal Society: Nullius in verba (“Nu credeti pe nimeni pe cuvant”) este o ilustrare
perfecta a celor spuse mai sus.

Daca este incontestabil ca aceasta abordare isi pastreaza in zilele noastre intregul interes (mai ales pe
plan pedagogic), se impun cateva precizari saau adaugiri. Printre contributiile cele mai notabile vom
retine diferitele tentative ce vizeaza aprecierea validitatii stiintelor sociale (M. Foucault,1966).
Sociologia este o disciplina relativ recenta: ce legitimitate I se poate acorda? Cum sa conciliezi

11
aprecierea faptelor si raportarile la valori? De ce “ cunostinte dobandite” dispunem? Rezultatele
obtinute sunt oare conforme cu sperantele initiale? Nu exista un conflict al interpretarilor?

In demersul stiintific al cercetarii sociologice se impune dispunerea de catre sociolog a unui minim de
cunostinte despre problema studiata, necesare in delimitarea temei si in formularea ipotezelor. Avem
de a face cu o analiza prealabila, operatiunea de trecere de la experienta comuna, de la imaginea
confuza despre realitatea sociala la notiuni si concepte conturate si definite. In aceasta faza de analiza
prealabila un rol esential il are capacitatea sociologului de a generaliza si intelege fenomenele si
procesele sociale (L. Vlasceanu, 1983).
Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbala, adica redarea verbala a ceva pe baza
unor exemple reale: “adolescentul X este delicvent deoarece a agresat pe colegul sau Y”. In acest
stadiu, primele cunostinte despre un fapt social sunt prezentate verbal pornind de la experiente
cunoscute. In a doua faza se realizeaza o analiza conceptuala a acestor observatii nemijlocite si
singulare, si se introduc indicatori care exprima un raport intre fapte si concepte, operatie ce se
concretizeaza in elaborarea unei clasificari empirice in temeiul diferentelor clare intre fenomene. In a
treia faza se realizeaza o selectie a imaginilor si indicatorilor principali cu privire la o situatie data.
Urmeaza unificarea indicatorilor intr-un indice, cum ar fi de pilda, nivelul de instructie, calitatea vietii,
etc.
Un alt demers il reprezinta operationalizarea conceptelor, act de transformare a predictiilor teoretice
in proportii care pot fi verificate prin masurare. Definitia operationala este o descriere a producerii
uilizate in masurare. Cercetarea sociologica descifreaza relatia cauzala prin testarea anumitor legaturi
intre variabile. Variabila este o trasatura a unui fenomen sau proces social care se schimba in anumite
conditii, si este studiata ca marimi, niveluri sau forme. Studiile sociologice folosesc variabile cum sunt
sexul, varsta, nationalitatea, zona istorica sau culturala, nivelul de instructie, etc. Trebuie facuta
distinctia dintre variabila independenta si variabila dependenta. Prima este variabila care determina
un efect, cea de a doua este o variabila influentata. Variabila independenta precede in timp variabila
dependenta. Variabilele sunt fie realitati sociale manifestate adica observabile direct, fie stari latente,
adica ele nu pot fi masurabile ecat prin alti indicatori in mod nemijlocit observabili.
Stabilirea variantelor se face si in functie de ipoteza cercetarii. Ipoteza este o afirmatie despre relatia
dintre doua sau mai multe variabile ce urmeaza a fi testate prin fapte supuse observatiei sistemice.
Formularea ipotezei este una dintre cele mai dificile operatiuni ale unei cercetari. Trebuie spus ca nu
orice enunt despre existenta unei relatii intre doua sau mai multe variabile poate fi considerat ca fiind o
ipoteza, ci numai acela care este supus verificarii printr-o cercetare empirica.

12
 Intre variabile exista anumite corelatii pe care cercetatorul trebuie sa le descopere. Corelatia fiinteaza
numai daca o modificare produsa intr-o variabila sau de acea variabila se asociaza cu schimbari in alta
variabila. Intre nivelul de trai si bunastare exista o corelatie sau intre gradul de pregatire scolara si
rezultatele la examene se instituie o relatie de dependenta.

CURSUL NR. 2
METODE DE CERCETARE ÎN DOMENIUL SOCIOUMANULUI

Disciplinele socioumane folosesc în principal cinci metode fundamentale de investigare a universului

empiric:
- experimentul; - observaţia (propriu-zisa); - analiza documentelor; - ancheta; - interviul.

1. Observaţia. Taxonomie şi caracteristici. Observaţia de tip cantitativ.

Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
În activităţile practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi îşi organizează viaţa în funcţie de
aceste informaţii. Toate ştiinţele naturii au debutat cu observaţii riguroase de la care s-a trecut apoi la
experiment, alături de care, însă, observaţia, ca metoda specifică, continuă să fie una principală.
În domeniul socioumanului, fiind actori şi constructori ai lui, prin definiţie, noi observăm tot timpul,
suntem “condamnaţi” la a observa ce se întâmplă în jurul nostru. Deşi văzul este, desigur, elementul
central al procesului observaţional, observaţia ca mecanism psihologic este o activitate complexă,
plurisenzorială, fiind însoţită automat de procesarea informaţiilor la nivel abstract (prin raţionamente şi
interpretări implicite). Putem vorbi, aşadar, apropo de clasificarea observaţiei, de o observaţie
spontană, la nivel cotidian, fără o intenţie specifică. În acelaşi cadru al vieţii sociale practice,
constatăm şi observaţii intenţionate nesistematizate, făcute cu scopul de a înţelege un fenomen sau o
situaţie, dar fără un studiu aprofundat. Ele se mai pot numi şi impresionistice. Aş include aici atât pe
cele ale oamenilor obişnuiţi, de genul “du-te întâi să vezi ce se întâmplă”, “observă cum e acolo”, cât şi
ale unor profesionişti, care prin natura activităţii lor - ziarişti, reporteri etc. - recurg şi la o documentare
“la faţa locului”. Evident că între cele două forme de observaţie impresionistică subzistă desebiri în ce
priveşte pertinenţa constatărilor şi, mai ales, importanţa lor socială - impactul celei de-a doua prin
mass-media fiind considerabil. Când observaţia este realizată cu scopul expres de-a culege date cu
caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu pregătire specială, ea se numeşte
13
ştiinţifică sau sistematică. Între observaţia spontană, impresionistică, şi cea ştiinţifică (sistematică)
există diferenţe de esenţă, dar primele două nu trebuie bagatelizate cu prea mare uşurinţa, şi aceasta nu
numai din motivul ca ele constituie piesa de bază a deciziilor şi activităţilor în viaţa mundana, ci şi
pentru că sunt un potenţial rezervor de sugestii, idei şi ipoteze ale cercetării sistematice (inclusiv ale
experimentului şi anchetei). Neîndoielnic, pe de altă parte, ca în cazul autenticului cercetător al
socioumanului, observaţia spontană şi impresionistică are întotdeauna alte conotaţii de cunoaştere fiind
oarecum automat pusă în slujba interesului ştiinţific.
În cadrul observaţiei de tip ştiinţific (sistematic) se disting două mari tipuri: observaţia structurată
(cantitativă) şi observaţia nestructurată (calitativă), care îndeobşte este cea participativă. Prima
presupune o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită , actul observaţional constând în
clasarea în respectivele categorii a materialului empiric vizat. În formele mai pretenţioase, observaţia
de tip cantitativ lucrează cu scheme (legături) de variabile, urmând testarea acestora în condiţii de viaţa
reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat. Observaţia participativă, de tip calitativ, înseamnă
studierea “din interior” a unei comunităţi, prin participarea pe o perioada mai lungă de timp - la
activităţile ei, fără a avea o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze ştiinţifice, aceasta urmând a fi
elaborată pe parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia, ţintind înspre descrieri şi explicaţii cât mai
complexe şi integrale.
În toate variantele ei, şi cu precădere în cea calitativă, observaţia are următoarele caracteristici
relevante, care reprezintă şi avantajele ei comparativ cu alte metode:
1. Prin ea se înregistreaza comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac, şi nu
numai ce spun ca fac, or, se ştie bine ce diferenţa enorma poate fi între fapte şi relatarea lor (prin
chestionar şi interviu).
2. Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adica: este surprinsa multitudinea
de factori ce determina şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane: e posibila descrierea şi
explicarea vieţii sociale ca proces viu, unde factorii şi “variabele” - obiective-structurale şi de ordin
subiectiv-simbolic - se influenţează reciproc pe axa timpului, inclusiv după mecanisme de feed-back,
de retroacţiuni şi retrocorecţii, ceea ce nu e depistabil prin celelalte metode ale investigaţiei
socioumane.
3. Fiind, de regula, nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri), şi, în general, de lungă durată,
observaţia priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit al subiecţilor, tipic pentru
viaţă cotidiană şi nu artificializată de experiment (sau interviu şi anchetă).
4. Mai cu seamă observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particular
interviul şi analiza de documente.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia structurată (de tip cantitativ) pot fi formulate astfel:
14
 1. Cu toate că sistemul de codare prealabil, ce poate cuprinde categorii propriu-zise (scale
nominale), dar şi scale de evaluare comportamentale şi atitudinale (scale ordinale), reprezinta
operaţionalizarea unor concepte şi ipoteze şi are - de regulă - în spate cercetări anterioare, el este
pândit de pericolul ca:
a. să fie prea detaliat, şi atunci scade mult validitatea de conţinut, fiindcă se pierde, se dizolvă esenţa
conceptelor operaţionalizate;
b. să fie prea stâns, sumar, şi atunci poate da naştere la un mai mare arbitrar în încadrarea
comportamentelor într-o clasă sau alta, micşorându-se fidelitatea.
2. De altfel, deşi standardizarea în observaţia cantitativa s-a introdus tocmai pentru a înlatură
caracterul “impresionist” (subiectivist) - pe care cantitativiştii îl atribuie nu doar observaţiei cotidiene,
ci şi celei calitative - operaţia de codare nu e ferită deloc de subiectivism. S-au constatat dezacorduri
semnificative între observatori (ai aceleiaşi realitaţi) atât în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate,
cât şi reprezentările lor în categorii prestabilite. S-a remarcat, de asemenea. că natura şi calitatea
(datelor de observaţie) depind de reprezentările observatorului despre grupul său sistemul social în
cauză, de pildă, dacă el trebuie schimbat sau nu (Reiss, 1971).
3. Problemele suplimentare apar atunci când prin observaţia structurată se tinde la studierea
unor realitaţi mai complexe şi la relaţia dintre planul comportamental şi cel al subiectivităţii. Se ridică
în acest fel serioase dificultăţi în stabilirea eşantionului de comportament, a categoriilor de clasificare,
a codajelor şi a interpretării secvenţelor concrete de conduită. Este vorba aici de două laturi strâns
legate între ele: pe de o parte, de a circumscrie unitateă comportamentală cu sens - pentru ca acelaşi act
de detaliu poate intra în diferite scheme integrate de conduită - şi, pe de alta parte, de a vedea
semnificaţia acelei unitaţi pe planul conştiinţei, al reprezentărilor şi intenţiilor, al valorilor atitudinilor.
O metodă eficientă de operaţionalizare a interpretării conexiunii dintre actele de conduită şi registrul
atitudinal îl reprezintă tabelele de analiză comportamentală (apud Radu, 1974). Datele observaţiei sunt
condensate într-un tabel cu două intrări, în care într-o parte se trec faptele de conduită, iar în cealaltă,
semnificaţiile, atitudinile posibile dezvăluite de aceste fapte. Consemnându-se (în căsuţele de
intersecţie) atitudinile exprimate de fiecare fapt de conduită, din tabel se desprind atitudinile care sunt
confirmate mai des pe planul conduitei. Ataşarea unei unităţi comportamentale la o anumită atitudine
se face în termeni de plauzibilitate, ceea ce poate fi menţionat în tabel prin marcaje diferite. Gradul de
obiectivitate în interpretare sporeşte prin consultareă mai multor observatori sau persoane care cunosc
bine subiecţii vizaţi.
4. Recurgând la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, se ajunge la gruparea şi
sistematizarea datelor observaţiei. Nu de mute ori este însă posibilă depăşirea nivelului taxonomic şi
calcularea unor indici şi indicatori statistici.
15
 5. Remarcile (critice) de mai sus la adresa observaţiei de tip cantitativ vin din interiorul
paradigmei pozitivist-cantitativiste, care solicită şi din partea observaţiei o mai mare rigoare
(cuantificare). În comparaţie cu observaţia calitativistă ea este mai riguroasă - se asigură validitatea şi
fidelitatea - şi subiectivismul cercetătorului e mult mai bine temperat. Obiecţia de fond care se aduce
însă observaţiei cantitativiste de către calitativişti este că ea “înghesuie” şi fragmentează realitatea
sociala atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante
şi neputând reda complexitatea şi fluiditatea interacţiunii umane.
2. Observaţia de tip calitativ (participativă)
Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, specifică cercetărilor etnografice, faţă de cea
cantitativistă, nu consistă, aşadar, atât în aceea că prima este “impresionistică”, adică nu sistematizează
materialul observat, şi a doua e “ştiinţifică”, cât în faptul ca sistematizarea şi codificarea lui se face pe
parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii sau
pentru conturul fenomenului cercetat. Observatorii calitativişti “... caută tendinţe majore, pattern-uri şi
stiluri de comportament” şi se deosebesc deci de cei cantitativişti nu numai prin modul în care
observă”... dar şi prin tipul de întrebări pe care le pun (Adler şi Adler, 1994, p.378).
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate în timpul
derulării cercetării prin confruntarea cu noi date.
Gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie-participare pot lua diverse forme, dintre
care patru sunt mai importante : participant complet, participant ca observator, observator ca
participant şi observator complet (Gold, 1958). După cum e uşor de dedus, ultimă ipostază nu este
observaţie părticipativă, ci este observaţia, de tip etnografic său naturalistic, “din exterior”, practicată şi
de Şcoală de la Chicago, prin luarea de notiţe despre “tot ce se întâmplă”, care ia astăzi şi în sociologie
forma înregistrării audio şi video, fotogrăfii, uneori combinându-se cu alte metode şi constituie pilonul
“sociologiei vizuale”, în care unii investesc o foarte mare încredere.
Principalele etape ale observaţiei calitative pot fi descrise astfel:
1. Etapa iniţială a observaţiei, care, se înţelege, e precedată de alegerea locului (settlement)
cercetării (şcoală, localitate mică, etc.) şi acceptarea de catre locuitori a cercetătorului, presupune mai
întâi o “inspecţie generală” a contextului de cercetat. Ideea este că cercetătorul trebuie să apară fresh,
fără scheme cătegoriale şi ipoteze prealabile. Spre deosebire de confratii lor pozitivişti-cantitativişti,
calitativiştii nu vorbesc despre o fază prealabilă de documentare în legătură cu locul şi populaţia
selectată. Deschiderea epistemică maximă în etapa de început nu înseamnă că lipseşte orice fel de
ghidaj teoretic al observaţiei. Niciodată faptele nu vorbesc de la sine, iar cercetătorul nu poate fi
niciodată total naiv. El îşi propune anumite întrebări generale, cum ar fi: “Ce se petrece, de fapt aici ?,
“Ce îi face pe oameni să se comporte astfel ?, “Pe ce principii implicite este organizat microuniversul
16
lor social ?”. De la observaţia de ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizătă pe anumite
aspecte şi dimensiuni ale practicilor şi interacţiunilor umane şi, eventual, pe o anumita categorie de
subiecţi.
2. Odată fixat măi clar obiectivul investigaţiei, urmează observarea şi consemnarea
minuţioasă, care să cuprindă referiri la trăsăturile indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor, aspecte de
rutină şi ritual, elemente tradiţionale şi caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat.
Deci, chiar dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de înregistrare, sunt indispensabile notiţele,
consemnările de teren scrise. Aici se impun două cerinţe:
a) A nota minuţios nu trebuie confundat cu a înregistra totul sau orice, deoarece asemenea
material ar fi greu, dacă nu imposibil de prelucrat şi analizat. H. Wolcott (1990) remarcă în acest sens:
“Sarcina critică în cercetările calitative nu este de a strânge toate datele pe care le poţi strânge, ci de a
putea citi cât mai mult din ce ai strâns. Această pretinde un examen constant de selectare a lor” (p.35);
b) Inclusiv calitativiştii recunosc că în consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu
impresiile, sau, oricum, cele două paliere să apară distincte.
3. În etapă de observaţie focalizată minuţioasă, se conturează un sistem de codare şi unele
ipoteze. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor generative ar constitui cea de a treia fază.
D. Silverman (1993) o numeşte chiar “testarea ipotezelor”. Deci aici, “testare” semnifică un proces
flexibil de tatonări, completari, reveniri.
4. Se ajunge astfel la genul de observaţie ce urmareşte “saturarea teoretică a datelor”, adică la
construcţia teoriilor întemeiate (grounded theory), ce leagă conceptele şi teoriile într-un întreg.
Relativ la etapele observaţiei calitative, e de subliniat că, pe de o parte, ele se suprapun considerabil, pe
de altă parte, că, deşi observaţia este “artileria grea” a investigaţiei de teren, această din urmă
înglobează, pe lângă fazele observăţiei, şi alte aspecte şi etape - în special cea de elaborare a raportului
de cercetare.
Problemele şi dificultăţile - şi încercările de soluţionare - ce se ridică în legătură cu observaţia
calitativă ar putea fi grupate în trei mari clase:
1. Cele de ordin epistemologic şi metodologic se referă, în primul rând, la validarea şi
fidelitatea datelor culese. Am văzut că şi în cazul observaţiei structurate, unde lucrează cu instrumente
standardizate, nu întotdeauna se obţine o mare constanţă a rezultatelor, şi cercetătorii îşi fac griji vizavi
de acurateţea datelor. Problema are desigur o acuitate mult sporită pentru observaţia calitativă. Şi din
perspectiva calitativistă se încearcă unele soluţii în a oferi credibilitate datelor observaţionale, printre
care: folosirea de observatori multipli (preferabil de sexe şi vârste diferite) şi a observaţiilor repetate pe
aceeaşi realitate; testarea şi modificarea grilelor categoriale în cadrul inducţiei analitice şi generării

17
teoriei întemeiate; folosirea în descrierile prezentate a unui asemenea stil încât să trănspună cititorul în
universul sociouman cercetat, să creeze senzaţia de verosimil şi autentic.
2. În al doilea rând, şi nu fără legătură cu cele de mai sus, conceptul observaţiei calitative
mizează pe caracterul natural, firesc, al comportamentului obişnuit al oamenilor. Or, prezenţa
cercetătorului poate afecta acest natural, inducând efecte în observaţie, în două direcţii majore: ştiindu-
se observaţi, subiecţii, conştient sau nu, îşi denaturează comportamentul; în cazul grupurilor mici,
adaugarea a încă unei persoane (a cercetătorului) face ca situaţia şi interacţiunile să nu mai fie aceleaşi
pe care le presupune iniţial observaţia.
Efectele acestea însă nu trebuie supradimensionate. Chiar în împrejurarea că subiectul (sau grupul) este
conştient că i se urmăresc actele de conduită, observaţia - dacă este de lunga durată - prezintă un
caracter mai “obiectiv” decât tehnicile bazate pe autodescriere, deoarece cu cât repertoriul de
manifestări este măi întins şi timpul de expunere mai mare, cu atât se reduc posibilităţile de simulare şi
creşte transparenţă autenticului.
3. Observaţiei calitative (participative) i se reproşează că este mult prea costisitoare (ca timp,
personal calificat, financiar) în raport cu importanţa socială a rezultatelor obţinute. Şi fără îndoială că
oricât entuziasm ar avea sociologii şi antropologii, ei au nevoie şi de susţinere materială. Calitativiştii
sunt preocupaţi, de aceea, şi de politică investigaţiilor, atât în sensul cât şi cum cercetatorii îşi transpun
crezurile în demersul lor ştiinţific, cât şi de o politică ce priveşte relaţii cu instituţii ce alocă fonduri şi
burse pentru cercetări.
4. Mai mult decât alte metode, observaţia, în particular cea calitativă, angajează probleme etice.
Mai ales atunci când subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi. Iar cercetătorii recurg la a-şi ascunde identitatea
de cercetători tocmai pentru a contracara “efectele de observaţie”. Chiar dacă e greu de închipuit ca
oamenii nu îşi dau seama că sunt intervievaţi sau experimentaţi, în actul observaţional acest lucru se
poate întâmplă şi s-a întâmplat.
Răspunsul la întrebarea dacă cercetătorii au dreptul moral să culeagă şi să publice informaţii despre
oameni şi activităţile lor, fară ca aceştia să ştie şi să fie de acord, nu este simplu. S-au formulat atât
argumente în favoarea unor atari cercetari, cât şi de interzicere a lor.
Concepţia interdicţională are ca argument principal dreptul oamenilor la viaţă privată şi intimitate. La
aceasta se adaugă împrejurarea că, de obicei, observaţia deghizată se face în locuri şi pentru activităţi
indezirabile social, ba chiar condamnabile. Exista, în acest fel, riscul că prin cercetări şi prin publicarea
rezultatelor, ele să focalizeze atenţia publicului larg, şi mai grav, a instituţiilor punitive (poliţia,
judecatoria).
Unul dintre argumentele pro, puţin cam cinic, dar fară temei, este acela că, în comparaţie cu riscurile de
transparenţă, de “spionare” cotidiană la care suntem supuşi frecvent, studierea noastră de catre
18
persoane avizate, care acordă o mare atenţie păstrării anonimatului şi secretului profesional, ofensele şi
răul produs sunt insignifiante. Complementar este argumentul că în condiţiile în care e asigurată
protecţia identităţii indivizilor, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în cazul poliţiei şi al mass-media,
cercetările de acest fel fac lumină asupra unor “teritorii ignorate şi întunecate” ale realităţii
socioumane.
În concluzie decizia de a întreprinde sau nu cercetari de acest gen e bine să fie luată pe baza cântăirii
atente a raportului dintre beneficiile ştiinţifice şi eventualele costuri pentru cei investigaţi. Iar dacă
decizia luată e în favoarea efectuării crcetării, se impun a fi respectate o serie de restricţii - consemnate
în coduri deontologice ale asociaţiilor profesionale din domeniul socioumanului. Aceste restricţii pot fi
specifice sau generale, dintre ele cu totul importantă fiind aceea că informaţiile obţinute nu trebuie
folosite în nici un fel împotriva celor de la care au fost obţinute şi/sau la care ele se referă. Ea se aplică,
evident, şi la interviu, cu care, observaţia participativă este mai intim asociată.

19
CURSUL NR.3

Interviul

Definţie.
Se consideră că, dacă observaţia este anatomia, scheletul cognitiv al cunoaşterii cotidiene, discuţiile şi
convorbirile reprezintă fiziologia ei, sângele şi hormonii. Abordarea calitativist-fenomenologică are în
analiza dialogurilor cotidiene un obiect preferat de studiu.
Termenul “intrevedere“ pare a desemna, in româneşte, traducerea literală a anglo-saxonului
“interview”.El are o nuanţă utilitară, un element de aranjament (după cum indică expresia “a organiza
un interviu”-“manage an interview”).

Termenul “conversaţie”(“intreţinere”) corespunde mai bine noţiunii englezeşti de “interview”.

Interviul, in limbaj curent, acoperă un aspect jurnalistic, adesea spectaculos, in timp ce conversaţia
conţine sau conservă caracterul serios şi confidenţial. Elementul comun care ne interesează este că, în
ambele cazuri avem de a face cu un tête-à-tête, şi cu un raport oral intre două persoane, dintre care una
transmite celeilalte informaţiile. Rigurozitatea tehnicii distinge conversaţia(“interview”) de sensul
utilizat in mod curent.
In sens tehnic, se dă interviului următoarea defintie: procedeul de investigaţie stiinţifică, utilizând un
proces de comunicare verbală, pentru culegerea de informaţii, in funcţie de un scop determinat.
Clasificarea interviurilor.
Nu putem considera tehnica interviului in abstracto, ci in funcţie de tipul de comunicare, de informaţia
vizată şi de cercetarea în care se inserează această. Utilizarea a cutare sau cutare tip de interviu va
depinde aşadar:
-fie de momentul cercetării respective (debutul anchetei, fază exploratorie cer o tehnică diferită de cea
a unei cercetări asupra unor variabile deja determinate).
-fie de tipul de cercetare şi de scopul urmărit (anchetele prin sondaj asupra faptelor, opiniilor,
permiţând o distribuţie cantitativă în mijlocul populaţie date, necesită un tip de interviu diferit de
anchetele de motivaţie a comparării sau a celor ale atitudini mai aprofundate).
Interviurile ce vizează o cercetare sau o aplicare imediată (selecţia sau angajarea lucrătorilor într-o
intreprindere diferă de interviurile terapeutice de intervenţie şi de interviurile pur şi simplu de
informare.

20
Putem oare, printre aceste interviuri situate în contexte atât de variate (uzină, spital, stradă, domiciliu
etc.), având finălităţi diferite (terapie, informare), care in realitate nu se exclud (orice interviu trebuie să
informeze), a găsi o clasificare ce evidenţiază diferenţele fundamentale care ar permite, chiar arbitrar,
recunoaşterea măcar a tipurilor de interviu?
Aceste diferenţe esenţiale există. Ele depind de doi factori ce modifica elementul fundamental al
interviului: comunicarea. Aceştia sunt gradul de libertate, şi nivelul profunzimii şi ei conferă
comunicării conţinutul său deosebit, particular şi permit distingerea diverselor tipuri de interviuri.
Gradul de libertate acordat interlocutorilor se traduce prin prezenţă şi formă intrebărilor. Nivelul
informaţiei primite se exprimă în bogăţia şi complexitatea răspunsurilor. Obiectivul urmărit este cel ce
va determina libertatea acordată anchetatorului şi anchetatului, precum şi profunzimea informaţiilor
culese, adică tipul de interviu de preconizat. Libertatea si profunzimea determină şi alte caracteristici:
durată, număr de interviuri, numărul anchetatilor, elemente analizabile etc. Nu se realizează un interviu
psiho-terapeutic pe baza unor intrebări scurte şi prevăzute dinainte, expediate rapid după cum nu putem
organiza o anchetă de opinie, bazată pe două mii de interviuri, lăsându-i pe anchetatori liberi să
intervieveze după bunul plac, existând riscul de a ne găsi în faţă unor rezultate imposibil de comparat.
Putem clasifica interviurile pe o axa având la cele două extremităţi tipurile cele mai distincte: polul
maxim-libertatea, polul minim-profunzimea.
Intre aceşti doi poli se situează gradul tipurilor intermediare. Avem atfel următore clsificare:
-Interviul clinic ( psihoanaliză, psihoterapie);
-Interviul in profunzime (studiul de motivaţie);
-Interviul cu răspunsuri libere;
-Interviul centrat sau “focused interview”;
-Interviul cu intrebări deschise;
-Interviul cu intrebări inchise.
Sunt detectabile, ca la observaţie, trei tipuri majore ale interviului, în funcţie de scopul şi gradul lor de
elaborare:
1. Interviurile spontane, prezente în derularea vieţii de zi cu zi, neorganizate şi fără intenţia de a
obţine informaţii speciale;
2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar fără scop ştiinţific;
3. Interviul ca metodă în disciplinele socioumane, organizat şi efectuat după anumite rigori, cu
scopul de a obţine informaţii cât mai autentice, destinate cunoaşterii sistemice, deci interviul ştiinţific
(sistematic).
Categoria de mijloc este foarte diversificată, începând de la practică cotidiană, unde se spune:
“voi avea o discuţie cu el (sau ea) pe această temă” sau “îl voi întreba în legătură cu acest lucru”,
21
trecând prin interviurile organizate pentru ocuparea unui post sau câştigarea unui concurs, şi până la
interviurile publice - reportericeşti - efectuate de mass-media.
Un gen aparte de interviuri îl constituie cele clinice, de mare profunzime, utilizate în psihodiagnostic şi
psihoterapie, care pretind, din partea celui care le realizează, un înalt grad de pregătire teoretico-
metodologică şi o experienţă bogată în domeniu. Interviurile de mare intensitate, profunzime şi durată -
deşi numite clinice - s-au extins şi în afară practicii medicale şi a psihologiei aplicate, fiind utilizate şi
în cercetări fundamentale.
Interviul (sistematic) a fost asumat de disciplinele socioumane ca metodă principală, din două motive
esenţiale: prin el se accede direct şi interactiv la subiectivitateă umană, ceea ce nici una din celelălte
metode - cu deosebire când e vorba de un aspect cu totul relevant al acestei subiectivităţi, şi anume
intenţiile de viitor - nu o fac; interviul, şi chestionarul standardizat, desigur, permit strângerea de
informaţii despre conduite umane foarte greu şi costisitor de obţinut altfel (să ne gândim numai la
consumul alimentar sau comportamentul sexual).
Clasificarea interviurilor se face potrivit mai multor criterii, obţinându-se mai multe tipuri, aşa cum se
poate vedea pe larg în lucrarea lui S. Chelcea (1996), dintre care mai importante sunt urmatoarele:
interviurile faţă în faţă (după genul convorbirii); interviuri structurate, semistructurate şi nestructurate
(dupa gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetător în cursul convorbirii); individual
şi de grup (după numărul de participanţi). Combinând cele trei criterii de mai sus, se poate obţine
teoretic mai multe tipuri mixte de interviu, nu toate având însă o viabilitate practică.
Interviul structurat sau de tip cantitativ înseamnă că întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite, de
obicei sunt date şi alernativele de răspunsuri, subiectul având sarcină de a alege varianta sau variantele
de răspuns ce i se par potrivite. Într-o formă drastică, în anumite anchete şi sondaje, pretenţia este că nu
doar protocolul de interviu să fie total standardizat, ci şi comportamentul celui ce adresează întrebările
să fie la fel; să nu pună întrebări suplimentare, să nu răspundă la întrebările subiecţilor, să păstreze
ăcelaşi ton .
Dacă în cazul interviului structurat, al anchetei orale, întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite, în
interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va purta discuţia. Aşa se face că
operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un instrument elaborat în detaliu
(chestionar). Această nu înseamnă, desigur, că sarcina intervievatorului va fi mai uşoară decât cea a
operatorului de anchetă, ci, dimpotrivă, nu este deloc simplu să obţii răspunsuri consistente la
întrebările deschise şi, cu atât mai mult, doar la punerea unor teme în discuţie. E nevoie de multă
iscusinţă (inteligenţă, abilităţi empatice, experienţă) din partea celui ce conduce un interviu pentru a
ajunge la date relevante. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele
ce cuprind doar câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte şi întrebări
22
specifice. Forma ghidului depinde şi de cât de familiară îi este cercetătorului problema şi populaţia de
investigat; dacă ele sunt mai puţin cunoscute, se porneşte cu un ghid mai sumar, dar nu superficial.
fiindcă, indiferent dacă interviul semistructurat se utilizează în studiul pilot, paralel cu anchetă sau
postanchetă, ghidul de interviu trebuie şi el pregatit.
Din cauză că interviurile structurate sunt integral construite de la început, elaborarea chestionarului
este o muncă foarte pretenţioasă, contând conţinutul întrebărilor, forma lor de expresie, ordinea, cum
sunt aranjate în pagină şi multe alte elemente. În însăşi construcţia chestionarului zac latente surse de
distorsiune a răspunsurilor, care se pot manifesta şi implementa în procesul interacţiunii instrument
(chestionar) - operator - respondent. În toate lucrările despre anchete şi sondaje, figurează un spaţiu
destinat erorilor ce pot surveni, erori tratate în funcţie de cele trei entităţi (chestionar, operator,
subiect), dar care, de fapt, se nasc la intersecţia lor.
Pentru mulţi calitativişti problema erorilor de care sunt îngrijoraţi cantitativiştii nici nu se pune,
întrucât ea se referă la corespondenţa dintre faptele existente real şi ceea ce declară oamenii despre
aceste fapte. (Faptele, în accepţiunea largă de aici, înseamnă şi faptele de conştiinţă, motivaţii, trăiri,
percepţii etc.). Pentru ei, realitatea relevata prin interviu este una construită prin interacţiunea
intervievator - intervievat. În viziunea lor, marea eroare a căntitativiştilor este aceea de a obliga mintea
subiecţilor să răspundă la întrebările prestabilite, prin variante fixe şi, pe deasupra, de a mai şi acuza,
uneori exclusiv sau preponderent, tot subiecţii că nu răspund sau că răspund incorect.

CURS NR 4

Tipuri de interviu
Pentru anumiţi calitativişti, conţinutul celor spuse de subiecţi în cadrul interviului nu trebuie raportat la
un referenţial ontic, adică să nu ne punem problema dacă ele sunt adevarate sau false în raport cu

23
anumite date ale realului, ci trebuie considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări şi practici
simbolico-culturale ale subiecţilor.
Mulţi cercetători adoptă în această privinţă punctul de vedere al complementarităţii dintre cantitativ
(raportarea răspunsurilor la referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii răspunsurilor
şi a semnificaţiei lor culturale).
Interviul este o conversaţie, practică conversaţiei este una cotidiană atât pentru subiect, cât şi pentru
savant (intervievator). Interviul trebuie văzut, aşadar, ca o activitate normală de interacţiune în care
amândouă părţile îşi angajează cunoştiinţele cotidiene despre organizarea, structura şi dinamica vieţii
sociale. Sarcina cercetatorului este de a analiza proprietăţile interacţiunii intervievator-intervievat, ca
interacţiune socială practică şi concretă.
Interviul individual
Interviul individual calitativ (nestructurat) presupune că cercetătorul poartă discuţii total libere
cu anumiţi membri ai comunităţii (populaţiei) vizate, pe una sau mai multe probleme. Uneori nici
problemele nu sunt date prealabil, urmând ca ele să fie descoperite şi definite prin intermediul unor
ăstfel de discuţii. Interviurile nestructurate (nondirecte sau de profunzime, cum se mai numesc) se
desfăşoară, de obicei, în mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore.
Conţinutul şi forma interviului difera în funcţie de problemele discutate, de caracteristicile socio-
demografice ale populaţiei (intervievarea copiilor, de exemplu, reclamă anumite procedee şi
comportamente ale intervievatorului), de locurile în care se desfăşoară (locuinţă, şcoală, birou etc.). La
încrucişarea diverselor criterii se pot desprinde multe tipuri de interviuri individuale. Prin generalitatea
şi importanţă lor, urmatoarele modalităţi sunt de menţionat:
· Interviul calitativ de tip clăsic utilizat în cercetările etnografice (din antropologia culturală, dar şi din
sociologie), unde el este consubstanţial observaţiei participative, şi unde cercetătorii, luând parte la
viaţa şi activitaţile unei culturi, realizează automat şi convorbiri informale, spontane, dar, de cele mai
multe ori, ei şi provoacă discuţii cu caracter mai organizat, centrate pe anumite subiecte.
· Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferenţa faţă de
utilizarea lui curentă fiind aceea că se urmareşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din
relatările părticipanţilor, a unor evenimente, episoade sau profiluri de personalităţi istorice. De
remarcat însă că “istoria orală” înseamnă şi surprinderea autobiografiilor profesionale şi materiale sau
ale altor aspecte din viaţă de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi, aspecte relatate în conexiune cu date
istorice.
La modul mai difuz, ‘istoria orală” s-a practicat de multă vreme, ca o alternativă sau completare la
studiul documentelor scrise, dar organizarea cercetărilor sistematice cu această tehnică a început, în
1948, cu “Proiectul de istorie orală de la Universitatea Columbia”, datorat lui Allan Nevins.
24
Preocupările din domeniu au avansat continuu, vizând şi grupuri marginalizate sau uitate (cow-boy,
mineri, prostituate etc.) Mai recent, cu deosebire în SUA, mişcarea feministă îşi asumă şi ea metoda
istoriei orale, aducând ca argument suplimentar faptul că istoria scrisă a fost redactată precumpănitor
de bărbaţi.
J. Douglas13 (1985), dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat, necesitatea
adaptării lui la situaţii şi persoane diverse, propune expresia de interviu creativ. Se recomanda că
deopotrivă intervievatorul şi intervievatul să renunţe la orice regulă de gândire şi conduită formală, să
uite toate convenienţele, să se exprime cât mai liber şi creativ. depăşind ca extensiune interviul
nestructurat obişnuit, interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vieţii personale (life history).
Preocupările postmoderniste în legătură cu interviul merg pe linia de a prezenta cât mai “crud”,
autentic, fără intervenţia deformatoare a cercetătorului, relatările şi interpretările subiecţilor investigaţi.
Astfel, prin interviul polifonic se urmăreşte ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate cât mai fidel şi
perspectivele distincte ale oricărui intervievat să se regăsească în raportul final de cercetare. Acest
raport n-ar trebui să fie, aşadar, o glossa, o prelucrare sintetică a cercetătorului, în care s-au pierdut pe
drum vocile subiecţilor.
Tot în cadrul mişcării postmoderniste se susţine că prin interviul interpretativ, alături de caracterul
creator şi polifonic, trebuie să se insiste pe momentele considerate de subiecţi ca fiind cruciale în
traiectoria lor de viaţă. Epifaniile - cum se numesc astfel de momente, cu o expresie împrumutată de la
James Joyce (în româneşte s-ar numi “boboteze”) - destructurează şi restructurează experienţele de
viaţă trecute ale oamenilor şi le determina pe cele de viitor. De aceea, e necesar ca ele sa fie exploatate
la maxim în convorbirile cu subiecţii.
În viziunea calitativistă, interviul nici măcăr nu trebuie să urmeze reguli fixe, ci trebuie doar să fie
flexibil şi inteligent condus în acord cu împrejurările şi persoanele concrete. Dacă interviul în general
este o artă, cel calitativ (nestructurat) este astfel prin excelenţă. Această însă incumbă o întinsă şi
variată experienţă.
Interviul de grup şi focus group
Prin interviul de grup se înlătură ceea ce în literatura metodologică se numeşte greşală atomistică
(atomistic fallacy), adică de deducere a stării de spirit colective din agregarea statistică - oricât de
rafinată ar fi ea - a opiniilor individuale. Este clară diferenţă dintre interacţiunea statistico-matematică a
opiniilor şi interacţiunea reală a acestora în procesul viu al discuţiilor în dinamică de grup, unde
intervin ample fenomene de controversa, de persuasiune, de autoritate etc.

13
J.D. Douglas, Creative interviewing, Beverly Hills, C.A. Sage, 1975

25
Ca şi interviul individual, interviul de grup se poate realiza în cele trei forme: structurat, semistructurat
şi nestructurat. Dar dacă în cazul celui individual, structurat înseamnă, aplicarea chestionarului
standardizat, situându-ne deci în perimetrul anchetei ca metodă cantitativă, interviul de grup, chiar în
versiunea structurată, cu întrebări specifice dinainte formulate, este o metodă călitătivă, pentru că
presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de replici, de opinii şi idei, pe marginea acestor
întrebări, întrebări care sunt, evident, deschise, alfel n-ar mai avea sens o discuţie de grup. Interviul în
general, şi cel de grup în mod deosebit, reprezintă o metodă călitătivă şi pentru făptul că aici nu ne
interesează, în primul rând, câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se
modifică pe părcurs cele spuse etc.
Unii autori consideră că la intersecţia a patru condiţii - (1) a fi grup natural; (2) a discuta liber (fară
întrebări prestăbilite); (3) o problemă din viăţă grupului; (4) sub conducereă unei persoane competente
(cercetător, animator etc.) - rezidă specificitatea interviului de grup faţă de alte genuri de convorbiri de
grup.
În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a unei probleme din viaţă grupului respectiv,
sarcină intervievatorului este deosebit de complexă şi delicată, deşi intervenţiile sale trebuie reduse lă
minimum, adică să nu depăşeăscă 20% din totalul schimburilor verbale. Intervenţiile se referă la
sublinierea şi reformularea unor opinii, precum şi la sinteze progresive, cel ce conduce interviul
trebuind să realizeze ceea ce se numeşte “nedirijare asupra fondului şi dirijarea formei ”. Adică, să-şi
trădeze cât mai puţin propria părere faţă de tema discutată, dar să ştie să stăpânească grupul, să
depăşească momentele dificile, cum ar fi cele create de participanţii care monopolizează schimburile
de replici, să ştie să-i încurajeze pe cei timizi şi să fie căpăbil să aplaneze tensiunile ce se vor ivi.
S-ar putea crede că situaţia de grup ar inhiba exprimarea unor opinii şi atitudini de mare profunzime.
Afirmaţia conţine o cotă de adevăr. Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi efecte de
facilitare a emiterii opiniilor. Această deoarece participanţii la interviu, cunoscându-se bine între ei, se
simt oarecum obligaţi să-şi formuleze parerile. Mai mult, schimbul de opinii şi părerea celorlalţi într-un
cadru special organizat îi ajută pe oameni la traducerea trăitului în reflectat, la conştientizarea
atitudinilor şi a valorilor personale şi de grup.
Pentru o cât mai bună reuşită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiţii importante dintre care
nu sunt de neglijat cele materiale, exterioare, dar cu implicaţii psihologice deosebite: la ce ora se
realizează (este contraindicată reunirea membrilor grupului după orele de muncă sau de clasă şi deci
înaintea mesei); locul unde se desfăşoară şi numărul de părticipanţi (schimbul optim de replici se poate
asigura cu un număr de 10-15 persoane); calitatea participanţilor (nu e bine să fie prezente persoane cu
un înalt statut socio-profesional, deoarece au un efect inhibant).

26
Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a asigurat pregatirea lui psihologică, ceea ce
înseamnă cu precădere realizarea acceptării intervievatorului de către grup şi “convorbirile
preparătorii” ale acestuia cu participanţii. Acceptarea reprezintă stăbilirea sentimentului de încredere
faţă de cel ce vă conduce interviul, considerarea lui că o persoană căreia i se poate spune tot ceea ce e
autentic trăit şi care este capabilă să înţeleagă şi să fie obiectivă.
Conversaţiile preparatorii constau în întrevederile particulare ale intervievatorului cu viitorii
participanţi, în timpul cărora li se anunţă tema interviului, durată (cea optimă fiind de 1,5-2 ore),
precum şi faptul că este indispensabilă exprimarea opiniei personale a fiecaruia. Este indicat să se
realizeze convorbiri libere (nedirijate) asupra subiectului ce se va discuta. Scopul acestor convorbiri
este triplu: de a induce o relaţie personală de încredere şi stimă reciprocă; de a “deblocă” persoană
intervievată şi de a facilita exprimarea opiniilor sale în cursul reuniunii ce va avea loc, deoarece ea se
va afla atât într-o situaţie de siguranţă (a formulat deja opiniile sale), cât şi de oarecare stres (prezenţă
celui care a ascultat-o o dată o “obligă” oarecum să-şi repete părerile); în intervalul convorbirii
individuale-reuniune, participantul reflectează asupra temei şi îşi clarifică mai bine punctele de vedere.
Experienţa arată ca acest gen de convorbiri nu afectează spontaneitatea, supleţea şi bogăţia discuţiilor
în grup, dinamica proprie reuniunilor implicând o situaţie inedită cu efecte sinergice animatoare.
Interviurile de grup clasice se utilizează atât în traducerea trăitului în reflectat, în clasificarea valorilor
şi atitudinilor grupale şi individuale, în rezolvarea eventualelor tensiuni şi ajungerea la soluţii, cât şi în
fază de preanchetă, pentru construirea unor chestionare standardizate.
Interviuri total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming, care au ca scop
producerea de idei şi soluţii pe marginea unei probleme. Într-un fel, întâlnirile şi discuţiile de grup,
utilizate ca tehnică terapeutică, pot fi clasate tot ca interviuri de grup nestructurate. În respectivele
tipuri de discuţie însă, ca şi în altele, participanţii pot să nu facă parte dintr-un grup natural, faptul
acesta constituind uneori chiar o condiţie pentru reuşita interviurilor.
Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce de multă vreme se practică în SUA - şi, mai
recent, şi la noi - sub denumirea de focus group (interviu de grup focalizat). El a fost şi este asiduu
folosit, mai ales în studiile de marketing, în implementarea şi evaluarea unor programe sociale şi în
proiectarea sau completarea unor cercetări sociologice. În acest din urma scop, el a fost utilizat de R.K.
Merton şi colaborătorii sai (1956), care i-au conferit şi numele, în lucarea The Focused Interview.
Organizarea şi conducerea focus group-ului presupun în general aceleaşi principii şi probleme ca şi
interviul de tip clasic. diferenţa majoră este, desigur, aceea că, în cazul primului, există întrebări
dinainte formulate, ceea ce angajază unele cerinţe în plus faţă de interviul de grup nestructurat. Dintre
acestea, experţii în focus group recomandă ca foarte importante:

27
 1. Întrebările să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei - în condiţiile în care fiecărui
participant i se alocă în jur de două minute pentru a răspunde la fiecare întrebare sau a face eventuale
comentarii pe marginea ei - ar fi nepermis de mare, ceea ce înseamnă, până la urmă, eşecul interviului.
Cercetătorii începatori în astfel de interviuri au tendinţa de a veni în faţă participanţilor cu un număr
mare de întrebări.(De exemplu un asemenea “ghid de interviu focalizat”, ce cuprinde nu mai puţin de
23 de întrebări, dacă numărul participanţilor ar fi numai 10, durată interviului ar trebui să fie de peste 7
ore (23 x 10 x 2 = 460 minute).
2. Cu atât mai mult cu cât (comparativ cu interviul individual) întrebările trebuie să fie reduse
ca număr, ele necesită să fie foarte bine alese şi formulate. Acoperirea cât mai deplină a unei teme cu
întrebări cât mai puţine, dar clare, este o sarcină greu de realizat doar prin reflecţia unei singure
peroane (fie chiar un specialist cu experienţa) şi cu atât mai mult printr-o formulare în grabă a ghidului
de interviu de către cei mai puţin iniţiaţi. De aceea, este aproape o necesitate consultarea cu alţii,
preferabil cu experţi în anchete şi interviuri, sau, şi mai profitabil, organizarea unor discuţii de grup
pentru elaborarea ghidului. Altfel spus, un interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a
unuia structurat.
3. Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, în desfaşurarea discuţiei propriu-zise, din
dinamică proprie grupului, cercetatorul-moderator va ajunge să constate că se impun ca importante
anumite întrebări ce nu au fost dinainte stabilite. Este unul dintre punctele în care el trebuie să dea
dovadă de ingeniozitate şi flexibilitate, fiindcă aceste noi întrebări, neprevazute din start, pot bulversa
mersul interviului, în special datorită mărimii duratei lui. Se recomandă că întrebărilor neprevăzute în
ghid să li se rezerve 10-15 minute la sfârşitul interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, mai intervine o deosebire esenţială: participanţii nefăcând parte din
acelaşi grup natural, nu se cunosc între ei. Particularitatea temei puse în discuţie determină compoziţia
celor ce iau parte la interviu (care, ca numar, e indicat să fie în jur de 10), dar principiul este că, în
interiorul unei categorii de public, cei convocaţi să fie cât mai diferiţi ca status şi rol. De pildă, dacă
focus group-ul urmăreşte să evidenţieze cum este perceput un nou produs, eveniment sau program, vor
fi intervievate grupal numai persoane expuse direct la impactul acestora. Se constituie astfel un public
a carui singură caracteristică regăsită la toate persoanele ce formează grupul este aceea că ele sunt
afectate de o aceeaşi problemă, şi atunci, pentru a asigura o oarecare reprezentativitate, este de dorit ca
invitaţii la discuţii să fie diferiţi sub aspectul altor caracteristici. Bunăoară, dacă interesează percepţia şi
reacţia locuitorilor unui cartier faţă de construcţiă unui aşezământ cultural, participanţii vor fi locuitori
ai cartierului (trăsătură comună), din diferite puncte ale acestuia, de diferite profesii şi vârste etc.
(caracteristici de diferenţiere).

28
Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip de interviu fiind cunoscut în literatura
americană ca tehnica Delphy şi a grupurilor nominale. Spre deosebire de focus group şi de alte forme
de interviuri de grup, aici scopul este de a ajunge la o soluţie a unei probleme. În consecinţă, se
urmăreşte ajustarea opiniilor individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie să ăibă deci şi
calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel, de luarea unei decizii în grup.
În practică obişnuită de cercetare şi intervenţie şi în desfăşurarea lor concretă, cele mai multe interviuri
de grup se înscriu undeva între polii total structurat şi total nestructurat, fiind altfel spus, de tip
semistructurat, în sensul că discuţiile se poartă în jurul câtorva idei sau teme prestabilite, dar acestea au
doar rolul de ghidaj. Un exemplu de acest fel este şi tipul de cercetare numit în literatură de specialitate
clarificarea valorilor. Procedeele de clarificare, de conştientizare vizeaza discutarea de către elevi,
studenţi sau alte categorii de tineri, împreună cu psihologul şcolar sau altă persoană competentă, a
rezultatelor obţinute de ei şi de colegii lor la o suită de probe de examinare a valorilor cum ar fi testul:
”Cine eşti ?”, ”Ce lucruri îţi plac să făci mai mult ?”, ”Drumuri de viaţă”, completarea de fraze.
Important este că părticipanţilor li se cere să evalueze şi consecinţele, avantajele şi dezavantajele unei
alegeri: costul şi beneficiul financiar, aprobarea sau dezaprobarea societăţii etc.
Utilizarea succesivă si combinată a diverselor tipuri de interviu.
Diversele tipuri de interviu, atat de diferite in formele lor extreme, nu se opun totusi. Trebuie înteles
corect ca fiecare tehnică, deosebită, se adaptează naturii informatiei pe care trebuie să o cerceteze si că
fiecare nu dezvăluie decât un singur aspect. Pentru că fiecare din tehnici se referă la fragmente de
informatii, le putem utiliză succesiv, ca si cum am fotografia din mai multe unghiuri: fotografii de
ansamblu ale individului, clisee mărite si detaliate ale chipului sau si ale expresiei fetei sale, radiografii
limitate ale organelor interne si in sfarsit tomografii. Fară indoială, dacă fixăm dinainte natura
informatiei cautate, putem utiliza direct forma de interviu cea mai adecvată. Insă frecvent, cand nu stim
ce gen de probleme vom intâlni, este preferabil a proceda pe etape, fiecare etapă definind zonele de
explorat, pregătind-o pe următoarea.
După cum au scris specialistii in interviu, problema de inceput este intotdeuna cea a determinării
adevăratului mod în care subiecţii percep datele studiate. Este vorba de a determina unităţile de
percepţie utilizate de către aceştia, modălităţile lor de sesizare şi ordonare, cadrul de referinţe şi
caracterizarea acestora.
La nivelul explorării individuale, se poate folosi, după caz, interviul non-directiv, uneori chiar tehnici
proiective. Dacă este vorba de ansambluri mai importante, de anchete prin eşantionare sau de anchete
pe teren, chestionarele vor fi in general precedate de câteva interviuri individuale non-directive,
asigurându-se astfel decelarea problemelor. Numai când conţinutul informaţiilor este precizat ştim la
care nivel se situează acesta, în ce măsură anchetatul însuşi accede la acel nivel şi posibilele deformări
29
ale informaţiei respective şi ne putem propune a culege date aproape standardizate şi comparabile, prin
intermediul unor chestionare mai structurate.
Specialiştii propun următoarele etape:
1. Faza de explorare. In cazul domeniilor slab cunoscute:” interviu non-directiv”. Analiza permite
enunţarea unor ipoteze provizorii şi enunţarea factorilor ce par importanţi.
2. Elaborarea unui ghid de interviu permiţând verificarea şi precizarea ipotezelor, percum şi elaborarea
unui chestionr.
3. Faza studiului cantitativ, prin chestionar, reprezentativ pentru populaţia eşantionului.
P. Lazarsfeld şi R.K.Merton14 preconizează insă o altă tehnică:
1. Faza de explorare; Interviu centrat sau cu răspunsuri libere pentru un eşantion restrâns,
permiţând a descoperi aspectele problemelor si a elabora chestionarul.
2. Aplicarea chestionarului asupra intregului eşantion.
3. Revenirea la eşantionul restrâns, prin interviul centrat, pentru a aprofunda punctele cele mai
semnificative evidenţiate de analiză rezultatelor chestionarului. Această formulă va obţine adeziunea
celor ce efectuâd o anchetă de tip extensiv, au simţit nevoia de a reveni la interviuri mai limitate şi
aprofundate in scopul aprofundării ipotezelor lor.
Interviul de grup are o serie de avantaje, mai importante fiind cele ce decurg din dinamică opinională şi
decizională proprie grupului că entitate. De asemenea, comparativ cu ancheta trebuie menţionat costul
mai redus. Dezavantajele provin din faptul că cel ce conduce un astfel de interviu trebuie să fie o
persoană cu multe abilităţi de intervievator, dar şi de moderator şi chiar de negociator, calităţi ce nu e
uşor să fie întrunite de aceeaşi persoană. Pe de altă parte, oricât de calificată ar fi această persoană, e
posibil să apară fenomene distorsionate precum dominarea discuţiei de către unul-doi subiecţi sau
fenomenul de gândire de grup, groupthink, adică o consensualitate necritică în emiterea de idei şi
soluţii, participanţii
cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea
unei persoane, teamă de consecinţe ulterioare.cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor
condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea unei persoane, teamă de consecinţe ulterioare.
Interviul nestructurat, atât cel de grup, cât şi cel individual, pe lângă valoarea lui intrinsecă, ca metodă
calitativ independentă, potenţează şi valoarea altor metode. În raport cu observaţia, prin interviu se
accede la motivaţia, definiţia şi semnificaţia pe care actorii sociali o acordă acţiunilor lor şi, eventual,
la fecvenţa unor tipuri de comportamente. Interviul are, apoi, importante funcţii legate de anchete şi
sondaje. Ele ar putea fi grupate în trei categorii, dupa modul cum interviul se plaseaza, logic şi
temporal, faţă de anchetă: preanchetă, co-anchetă, postanchetă.
14
Merton (R.K.), Lazarsfeld (P.), <<Continuities in social research>>, Glencoe III, Free Press, 1950, 265p.
30
 În preanchetă, prin interviu se pot rezolvă, în principal, următoarele aspecte: alegerea întrebărilor şi
ameliorarea formulării lor (ce întrebări sau propoziţii sunt mai relevante relativ la o temă şi o populaţie,
ce limbaj trebuie folosit etc.); testarea chestionarului elaborat (în ce puncte se poate întâmpina o
rezistenţă, cât durează aplicarea lui, cum pot fi găsiţi uşor respondenţii etc.).
În calitate de co-anchetă, interviul se utilizează în obţinerea de date empirice referitoare la tema
cercetată, paralel cu desfaşurarea anchetei propriu-zise. Această se înscrie în cerinţa metodologică de a
culege acelaşi gen de date cu metode diferite, în vederea sporirii validitaţii.
În fine, în varianta de postanchetă, interviul se foloseşte în două modalităţi:
a. Ca discuţie cu unele persoane din populaţia anchetată (inclusiv informatori-cheie), în vederea
lămuririi, adâncirii şi completării unor informaţii rezultate din anchetă de bazată pe chestionar, fiind
deci un fel de prelungire a acesteia;
b. Ca discuţie cu experţii, pentru interpretarea datele condensate în procente, tabele, grafice etc. În
cazul unor probleme sociale mai complexe - care nu sunt deloc puţine - ideal ar fi că asemenea
interviuri să fie interdisciplinare. Rezultatele unei anchete cu privire la condiţia şi perspectivele
copiilor abandonaţi familial s-ar preta, de exemplu, la un astfel de interviu, cu participarea alături de
sociologi şi asistenţi sociali şi a altor specialişti (jurişti, medici ş.a.)

31
CURSUL NR.5
Metoda biografică şi studiul de caz
Metoda biografică

În prezent în literatura de specialitate se conturează două accepţiuni ale termenului de “metodă

biografică”: 1) înţelesul clasic, de biografie socială, adică de analiză a biografiilor individuale sau de
grup, ca metodă de a descrie şi explică realităţi şi fenomene socioumane; 2) activităţile şi procedeele
prin care se construiesc, se compun de către autori, nu neapărat literaţi, biografiile unor oameni
obişnuiţi sau a unor personalităţi.
Metoda biografică se utilizează în disciplinele socioumane, mizându-se pe următoarele caracteristici
(atuuri) ale ei:
În biografii se relevă cum se împleteşte strâns traiectoria de viăţă personală cu micromediul
social şi cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări politico-sociale).
Din biografii se pot desprinde strategiile şi consecinţele activismului actorului individual sau
grupal asupra socialului.
Specific metodei biografice este că interacţiunile individ-grup-societate sunt redate că procese
temporale “à la long”, desfăşurate, de obicei, pe câteva decenii.
Dacă sunt proiectate pe un fundal socio-istoric prins şi prin date statistice, biografiile
individuale se pot constitui în cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru
problema generaţiilor.
În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare, cu deosebire în înţelegerea “din interior”
a unor fenomene sociale majore, cum sunt migraţia, urbanizarea, sau cum a fost la noi colectivizarea
forţătă.
Biografiile sunt relevante în cazul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, în
descrierea raportului personalitate (sine social) - cultură, iar în cele complexe, a proceselor de
constituire a identităţii personale şi sociale.

32
 Dintr-un punct de vedere mai specific - cel psihologic - biografiile individuale, convertite în
studii de caz, au fost explorate şi exploatate în vederea descifrării evoluţiei proceselor cognitive şi
afective, a judecăţilor şi comportamentului moral şi psihosocial în general, de savanţi precum j. Piaget,
G.W. Allport, E. Erikson, B. Skinner.
Tipurile mai semnificative de biografii sunt (Chelcea, 1993): a) provocate, când persoanele sunt
rugate să-şi relateze viaţa, şi b) neprovocate, când nu la cererea cercetătorului, ci din alte raţiuni
oamenii îşi povestesc sau consemnează drumul vieţii lor; la rândul lor, cele provocate sunt nedirijate
(spontane) - subiectul spune tot ce crede de cuviinţă, şi dirijate - când acestuia i se oferă un ghid, un
punctaj după care să facă relatarea; după forma lor, biogrăfiile sunt vorbite (înregistrate prin mijloace
audio-vizuale) şi scrise.
Studiul de caz
Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitătivă. Metoda în înţelesul mai larg al
cuvântului, fiindcă nu este o modalitate efectivă de culegere a materialului empiric, aşa cum se
întâmplă cu observaţia, interviul etc.
El se instituie într-o integrare a respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi sociale, de la
indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă
(holistică) posibil despre acea entitate. Metoda biografică constituie o specie a studiului de caz, un
“‘caz” particular, al acestuia. Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, şi, mai ales, nu se
studiază realitatea (psiho)socială numai din perspectivă acestor persoane, prin prisma biografiei lor, ci
se cercetează un fragment de realităte din exterior, utilizând şi metoda observaţiei.
Nu atât de frecvent şi intrinsec utilizat că observaţia şi convorbirile “studiul de căz” funcţionează şi la
nivelul cunoaşterii comune, într-o formă, desigur, neelaborată, ci cu totul difuză şi spontană. Oamenii
învaţă din cazurile (şi necazurile) altora. În discuţiile cotidiene se întâlnesc expresii cu trimitere la
aceasta: “Nu te lua după cazul lui...”, “Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut” etc. Nu întâmplător,
mulţi analişti şi interpreţi ai vieţii sociale afirmă că esenţa strategiei cunoaşterii şi evaluării umane este
comparaţia, ceea ce, reprezintă principiul fundamental şi în abordarea ştiinţifică a problematicii
cazurilor.
Pe plan mai avansat de sistematicitate în studierea cazurilor se află cazurile profesionale, pe domenii:
instrumentarea cazurilor în juridic, cazurile de asistenţă socială şi medicală şi din mai multe sectoare de
viaţă şi activitate umană. Aici preocuparea spre cunoaştere este maximă, dar din perspectiva
subordonării unui scop practic, aplicativ, în general acesta fiind “soluţionarea cazului”.
Când examinarea unui caz ia formă riguroasă de descriere, explicaţie şi interpretare a lui globală, şi, de
regulă, a comparaţiei explicite cu alte cazuri, ne situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice. Bineînţeles că
frontierele dintre cele trei genuri de raportare cognitivă la cazuri, şi cu deosebire dintre ultimele două
33
nu sunt rigide. Cazurile din practica juridică, medicală, economică, servesc ca bază empirică pentru
elaborarea sau ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz elaborate de experţi socioumani au ca
scop expres unul aplicativ.
Departajarea calitativ-cantitativ în studiul de caz este mai greu de operat. Putem vorbi mai degrabă de
studii de caz cu tentă pozitivist-cantitătivistă, în care există un set de ipoteze şi categorii
(semi)structurate.

CURSUL NR.6
Analiza documentelor
Tipuri de documente
Ca şi în cazul celorlalte metode, vom spune că oamenii, în viaţa de zi cu zi, nu numai că produc
inevitabil documente, în sens larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar la modul spontan le
şi analizează şi interpretează (scriem şi citim scrisori, jurnale, facem inferenţe din felul în care sunt
decorate şi aranjate locuinţele etc.). Practica socială cunoaşte, în acelaşi timp, şi modalităţi mai
sistematice de studiu al documentelor (dosare, dări de seamă, lucrări scrise). Aproape necontenit
suntem judecaţi şi apreciaţi - informal şi instituţional - prin ceea ce producem.
Istoriografia şi alte discipline şi-au constituit discursurile, şi continuă să o facă, prin analiza şi
interpretarea documentelor scrise şi arheologice. Studierea ştiinţifică a documentelor sociale, nu doar a
celor oficiale, ci şi ale lumii practice obişnuite, a devenit o direcţie principală şi în discipline ca
antropologia, sociologia şi psihologia socială, doar de câteva decenii încoace, cu toate că existau
preocupări încă din anii ‘20.
Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor
sistemice în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul
lor de încredere. S. Chelcea (1993) reţine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura,
34
 conţinutul, destinatarul şi emitentul. După natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise
(obiecte, imagini, simboluri), după conţinutul informaţional, cifrice (în preponderenţa cifrelor, a
graficeor) sau necifrice (în limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent,
oficiale (emise de guvern sau alte autorităţi de stat) sau neoficiale.
Din punct de vedere al abordării calitative, conversaţiile cotidiene constituie un gen de document cu
totul important în înţelegerea derulării concrete a vieţii sociale.
Diversele tipuri de documente au făcut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva
disciplinelor socioumane importantă fiind distincţia dintre analiza cantitativă (cunoscută şi sub numele
de analiză de conţinut) şi analiza de tip calitativ.
Analiza de conţinut

În ştiinţele sociale, analiza de conţinut, ca metodă şi tehnică de înregistrare, dispune de mai

multe circumscrieri. Una dintre cele mai vechi definiţii îi aparţine lui B. Berelson 15„Analiza de
conţinut este o tehnică de cercetare, vizând o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă a
conţinutului, manifest pe care îl are comunicarea“. În perioada de început, analiza de conţinut era
definită ca o semantică statistică sau ca o tehnică de factură cantitativă, prin care se descrie
„comportamentul simbolic“.
La ora actuală, o definiţie care întruneşte oarecare consens este cea formulată de Holsti 16
„Analiza de conţinut este orice tehnică de a face inferenţe în identificarea obiectivă şi sistematică a
caracteristicilor de care dispun mesajele“. In definiţia lui Holsti, în comparaţie cu Berelson, lipsesc
determinantele „cantitative“ şi „manifest“, urmare faptului ca în anii ’50, concepţia lui Berelson,
conform căreia analiza de conţinut este o tehnică de tip cantitativ, care priveşte doar conţinutul
manifest al mesajelor, a fost foarte contestată.
Pe linia definiţiei lui Holsti specialiştii concep analiza de conţinut ca modalitate de abordare a
textelor pe baza unui sistem prestabilit de interpretare. Analiza de conţinut reprezintă o interpretare
sistematică a textelor, pe baza unor reguli explicite.
Într-adevăr, deşi poate viza şi aspecte materiale alle producţiei umane (arhitectură,
vestimentaţie etc.), analiza de conţinut este proprie documentelor ce conţin informaţie complexă, celor
cu valoare comunicaţională ridicată: mass-media, literatură, statistici oficiale, dări de semă, rapoarte,
legi şi decrete, corespondenţă personală, jurnale intime etc.
In general, analiza de conţinut serveşte în trei direcţii principale :
 pentru analiza elementelor textuale, izolat sau în interdependenţă;

15
apud J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112.
16
Ibidem, p. 112-115
35
 pentru evaluarea emitentului;
 pentru evaluarea recepţiei.

1. Analiza elementelor textuale

În această direcţie se determină semnificaţia pe care o are mesajul transmis. Sunt evidentiate
trei tipuri de analiză semantică :
 studierea tendinţei evolutive (se face o comparaţie a mesajelor pe care acelaşi emitent le-a
transmis în diferite momente). O temă predilectă pentru un studiu de tendinţă o formează modificările
de program politic din evoluţia unui partid de-a lungul anilor.
 analiza contingenţei (cercetarea se concentrează asupra interdependenţei dintre elementele
textuale ale aceluiaşi mesaj)
 analiza performanţei (în cadrul căreia mesajele sunt comensurate pe baza unui standard
normativ)
2. Evaluarea emitentului şi antecedentele comunicării
Analiza de conţinut permite o evaluare a emitentului, a intenţiilor, motivelor şi concepţiei sale.
Definitorie pentru cercetător este modalitatea interpretativă pentru care optează: pentru un model
reprezentaţional sau pentru un model instrumental. Modelul reprezentaţional pune un semn de egalitate
între conţinut şi intenţie. Mesajul acoperă total intenţiile emitentului. Acest model permite luarea în
consideraţie a textului aşa cum acesta este, ca o ilustrate fidelă a intenţiilor. Modelul instrumental
pretinde aplicarea conjugată a altor metode de cercetare. Comunicarea este percepută instrumental şi
mesajul este încadrat într-un proces de persuadare socială. A lua în consideraţie exclusiv intenţiile
emitentului este insuficient şi conduce, inevitabil, la concluzii exagerate.

3. Determinarea efectelor
Analiza de conţinut poate fi utilă în evaluarea efectelor pe care le are procesul de comunicare.
Aplicată izolat, analiza de conţinut se dovedeşte, de cele mai multe ori, a fi insuficientă. Studiul
efectelor pretinde ca analiza de conţinut să fie conjugată cu alte metode de analiză. Pentru a atribui

36
efectele exclusiv procesului de comunicare se impune o analiză comparativă a comportamentului în cel
puţin două momente (comportamentul publicului înainte de comunicare şi cel după comunicare) –
valabil în cazul unui exemplu din domeniul televiziunii.

Etapele analizei de conţinut

Având stabilita problema de studiat si fiind alese documentele corespunzatoare, analiza de
continut se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:
Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus
analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la rândul lor, în
indicatori direct numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii si indicatori, carora
le atribuim coduri, înseamna întocmirea unui “chestionar” cu care mergem în fata documentului si
filtram materialul brut.
O data ce avem grila de categorii si sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la
nivelul textului, alegerea unitatilor de analiză. Aceste unităţi de analiză se referă la ceea ce trebuie
decupat din context, adică « natura unităţilor ».
Se distinge, în acest sens, între unitatea de reperaj definită de Lasswell ca « lungimea textului
în care apariţia temei este numărată o dată », este deci recunoscuta tema - si unitatea de context,
definită ca porţiunea minimă a textului care trebuie citit pentru a determina dacă tema este prezentată
favorabil, defavorabil sau neutru. Se întelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala
cu cea de reperaj. În practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj si cea de context
trebuind alese în functie de organizarea documentului în spatiu si timp. La carti, se pot lua ca unitate de
reperaj paragrafe, pagini, la reviste si ziare, numere, la emisiunile radio si TV, ore sau zile.
Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi si prin
calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema
respectiva si aprecierea ei. Pe lânga simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca
atare, dar si a celui “favorabil’, “nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua si taria gradului de intensitate
cu care se manifesta atitudinea introducându-se si formule statistico-matematice mai complicate. De
asemenea - apelând la logica si calculul probabilitatilor - se permie si evidentierea unor structuri
asociative (pattern-ueri) semantico-apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot întreprinde analize
fine si corelatii pe texte si inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (există o adevărată tradiţie în
analiza de conţinut computerizată, ea luând şi acestă formă în deceniul al şaptelea).
Specialistii metodei analizei de conţinut evidenţiază următoarele etape mai importante :
1. Determinarea cadrului teoretic
2. Operaţionalizarea
37
 3. Codificarea
4. Analiza propriu-zisă
1. Cadrul teoretic
Cercetătorul, dupa ce a formulat tema de cercetare şi obiectivele cercetarii, trebuie să işi
definească orizontul teoretic. Opţiunile sale teoretice privesc, în acest context, două planuri.
În primul rând, cum abordează şi defineşte caracteristicile textuale de care urmează să se ocupe,
astfel încât tema de cercetare să işi atingă scopul.
În al doilea rând, trebuie precizat, în plan teoretic, dacă între aspectele studiate există o corelaţie
semnificativă. Ceea ce individualizează analiza de conţinut, în orizont tehnic, este delimitarea unităţilor
analitice.
Unitatea analitică, ce nu trebuie confundată cu cazul studiat, este minimala componentă care,
păstrându-şi autonomia, este interpretabilă la nivelul obiectului cercetat. Determinarea unităţilor
analitice depinde de tema cercetării.
2. Operaţionalizarea
Conceptele nu emană pur şi simplu din text, de unde şi necesitatea de a le operaţionaliza.
Conceptul trebuie redefinit, astfel încât să i se poată stabili apariţia în textul respectiv.
Operaţionalizarea înseamnă, în cadrul analizei de conţinut, elaborarea unui instructaj, a unui ansamblu
de reguli, la care se supune activitatea analitică.
Prescripţiile sunt de trei tipuri:
a) prescripţii legate de clasificare
b) prescripţii referitoare la unităţile analitice sau la unităţile de măsură
c) prescripţii referitoare la aspectele conceptuale
Analiza de conţinut implică o abordare a textelor pe baza unui sistem de categorii. Acest sistem
funcţionează ca un filtru prin care textele sunt trecute. Depinde de tema de cercetare care anume
categorie intră în sistem. Studiul despre „redarea completă a actualităţii“ într-un ziar pretinde
cercetătorului să opereze cu categorii de genul „ştiri politice“, „ştiri economice“, „ştiri sportive“, „ştiri
ecleziastice“ etc. Pentru a fi aplicată simplu şi fără dubii, fiecare din aceste categorii trebuie redefinită
foarte exact. Adică, un articol de ziar este politic, dacă mai mult de jumătate din alineatele sale conţin
ştiri despre activitatea Executivului sau despre reacţiile populaţiei la această activitate.
Pe măsură ce analiza implică, însă, un nivel mai ridicat de abstracţiune, instrucţiunile
referitoare la clasificare sunt mai vagi, iar analistul dispune de o mai accentuată autonomie
interpretativă. Instrucţiunile privesc şi descompunerea unităţilor analitice în unităţi de măsură. Unitatea
analitică se poate descompune, de cele mai multe ori, în mai multe segmente clasificabile. Segmentarea

38
 poate atinge nivelul cuvintelor sau cel al propoziţiilor. Propoziţiile devin unităţi de măsură în analiza
încărcăturii evaluative a textelor.
De asemenea, trebuiesc precizate unităţile contextuale (context units), dimensiunile contextului
din care provin segmentele înregistrate. Clasificarea lor este imposibilă fără contextualizare.
Dependenţa de context este foarte evidentă în analiza textelor evaluative. O propoziţie primeşte alte
sensuri în funcţie de context. Într-un context critic şi într-unul favorabil, sensurile diferă. Cercetătorul
trebuie să decidă, în prealabil, cât de mare este contextul pe care îl are în vedere: dacă se limitează la
contextul imediat sau ia în consideraţie contextul general.
Reguli omnivalabile în această privinţă nu există, dar un compromis între cele două extreme
este posibil şi necesar. Acest compromis are meritele sale, dat fiind faptul că supradimensionarea
contextului atrage după sine o insuficientă acurateţe în interpretare.
3. Validitatea cercetării
O dată ce s-a stabilit procedura analitică, cercetarea poate intra în faza de culegere a
materialului şi de codificare a datelor. Cele două activităţi sunt lăsate pe seama unor operatori, care au
fost instruiţi cum trebuie să lucreze. Faptul este posibil, căci instrucţiunile indică, prin ele însele,
drumul care trebuie urmat. Intervin şi greşeli de execuţie, dar ele se datorează mai frecvent
instrucţiunilor defectuoase decât operatorilor. Pentru a controla calitatea instrucţiunilor şi a evita
erorile, fiecare operaţie urmează a fi executată în paralel, de doi operatori. Gradul de suprapunere al
rezultatelor se exprimă în „coeficientul de validitate“.
Analiza de conţinut are o serie de virtuţi17, printre care foarte importante sunt:
●Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depăşeşte planul impresiei, al
afirmaţiilor fără acoperire empirică de genul: “Ziarul cutare se ocupă numai de lucruri de scandal” sau
“Filmele americane sunt pline de scene de violenţă” sau “Ce puţină muzică uşoară se dă acum la
televiziunea română !” etc. Plan care, din păcate, este atât de prezent nu doar în retorica cotidiană
nevinovată, a relaţiilor interpersonale, ci şi în discursuri şi luări de decizii cu impact în viaţa publică.
● Tot pe acestă linie, analiza de conţinut are o relevanţă deosebită în analiza temeinică a
producţiilor ştiinţifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observă T. Rotariu
(1991)18, ca analiză secundară a datelor; în cele ştiinţifice, în general, pentru a decela mai precis ce
teme sunt cercetate, raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-
demografice au producătorii de ştiinţă (vârstă, sex, etc.).
● Prin analiza de conţinut se relevă nu numai tendinţe în interiorul unui document sau al mai
multor documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci şi evoluţia comparativă a unor

17
apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
18
Ibidem
39
teme şi aprecieri pe secvenţe mai mari de timp. Analiza de conţinut poate lua şi forma analizei
longitudinale.
● Metoda este preferată de cercetători fiindcă ea se aplică, de regulă, pe documente
neprovocate direct pentru cercetare şi astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetător-
subiect, aşa cum se întâmplă în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de
observaţie.
● Vizând o coordonată esenţială a existenţei socioumane - cea informaţional-comunicaţională -
analiza de conţinut are şi avantajul epistemic că, mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste
comparaţii în timp şi spaţiu, pe perioade istorice, pe ţări, pe instituţii, etc., rezultatul ei constituind un
element central al multor decizii.
● Din motivele de mai sus, la care trebuie adăugat unul extrem de important, şi anume costul
relativ redus al cercetării faţă de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevărată explozie.
Analiza de conţinut comportă însă dificultăţi şi limite, unele “interne’ mai specifice, altele cu caracter
mai general.
● O primă şi gravă problemă metodologică e cea a stabilirii grilei de categorii şi indicatori. T.
Rotariu (1991)19 consideră că respectiva grilă şi categoriile trebuie să fie: exhaustive (să surprindă toate
variantele de apariţie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate înregistrată într-o categorie să nu
mai figureze şi în alta); obiective (să permită o clasificare a materialului care să depindă cât mai puţin
posibil de analistul ce o realizează), şi pertinente (adecvete obictivului urmărit de cercetare şi
conţinutului documentelor). În vederea conceperii unui sistem de categorii care să se suprapună cât mai
exact textului examinat e nevoie de tatonări succesive şi de corecţiile corespunzătoare. Din acest punct de
vedere s-a semnalat dilema: când categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea)
dorită, pe când dacă ele sunt limitate (strict definite), materialul codat diferă prea puţin de cel brut şi nu
am înaintat, aşadar, prea mult în cunoaşterea sistematică.
* Dintre exigenţele mai sus menţionate pretinse sistemului de categorii şi analizei de conţinut,
în general, decisivă este “obiectivitatea”, adică valabilitatea şi fidelitatea procedeului. În ceea ce
priveşte validitatea - în sensul ei tehnic -, deşi e imaginabilă şi utilizarea criteriilor predictibilităţii şi a
validităţii concurenţiale, în cazul analizei de conţinut legitimă este cercetarea validităţii de construct, şi
mai ales, a celei logice (de conţinut), altfel spus, a legăturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii,
indici şi caracteristicile textului (S. Chelcea, 1985).
 Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns
diferiţi analişti ce au lucrat independent pe acelaşi document şi cu aceleaşi categorii şi indicatori, fie
prin compararea rezultatelor unuia şi aceluiaşi analist, obţinute la intervale de timp mai mari, O valoare
19
Ibidem
40
a indicelui de corelaţie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se consideră ca indicând o bună
fidelitate. În tot cazul, este necesar un accentuat spirit de fineţe şi o bogată experienţă pentru a desluşi
în expresii lingvistice diferite acelaşi conţinut (psiho)social. Poate că alături de interpretarea de
ansamblu a documentului, această sarcină este cel mai greu (şi riscant) de substituit prin analiza
computerizată. De aceea, e bine, cu toate că acesta măreşte costul cercetării, ca măcar atunci când e
vorba de documente şi teme importante, să se foloseacă, şi în stabilirea sistemului de categorii, şi în
analiza propriu-zisă (sau a programării computerului), metoda experţilor.
* Analiza de conţinut poate viza documente unice cu valoare intrinsecă şi, în acest caz,
problema ce documente concrete vom lua în analiză nu se pune. De cele mai multe ori însă suntem
nevoiţi să recurgem la eşantionarea materialului supus efectiv investigaţiei. Dacă, de exemplu,
interesează cum tratează un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (şi nici nu este
necesar) să analizăm cantitativ, număr de număr, pagină de pagină. În selectarea din presa scrisă şi
audio-vizuală, întrucât există o fluctuaţie a apariţiei şi tratării temelor (tendinţa de ciclicitate sau
compensatorie), eşantionarea trebuie să ţină seama şi de aceste criterii, combinând eşantionarea pur
aleatorie cu una “stratificată”, în funcţie de perioade de apariţie.
* Problema problemelor în analiza clasică de conţinut este aceea că interpretarea atitudinilor,
valorilor şi intenţiilor autorului documentului supus investigaţiei nu se rezolvă doar prin relevarea
tendinţelor statistice. Este justificată atât inferenţa directă, când conţinutul este luat ca atare (face
value), cât şi inferenţa indirectă, când opusul afirmaţiilor din conţinut trebuie considerat ca adevărat.
Rămâne, aşadar, la alegerea cercetătorului de a aprecia intenţia manifestată în sens direct sau nu. Se
face, din această perspectivă distincţia (Ghiglione şi Matalon, 1978)20 între analiza pe plan orizontal
(caracteristicile documentului în sine) şi aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele şi intenţiile ce
au produs documentul). Pentru al doilea gen de analiză, cercetătorul are nevoie şi de alte date,
referitoare la sursa emitentă şi la înţelegerea ambianţei grupale sau societale de ansamblu. În literatura
de specialitate se subliniază mereu, de altminteri, că însuşi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu părintele,
atunci “naşul” analizei de conţinut - recomandă încadrarea ei într-o schemă mai largă de analiză a
comunicării: cine, ce, cui, cum şi cu ce rezultate comunică.

Analiza calitativă
În perspectiva calitativistă, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este interesantă şi
utilă dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Mulţi autori pledează în favoarea
principiului integrării planului lingvistic de conţinut - teme şi înţelesuri - al documentului, cu cel al
formei lingvistice, adică al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La rândul lui, acest ultim plan trebuie
20
R. GHIGLIONE et B. MATALON, Les enquêtes sociologiques. Théories et pratiques., Paris, Armand Colin, 1978.
41
să ia în considerare atât retorica textului, organizarea argumentativă a lui, cât şi felul în care respectiva
retorică, în calitate de construcţie generală a textului, este marcată de resursele interpretative
(repertoarii) care există într-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupează studiile
calitative ale documentelor în trei clase:
1. Cele de natură etnografică, care, în efortul lor de a înţelege holistic viaţa şi activităţile
oamenilor şi comunităţilor, pornesc de la ideea că în societăţile complexe, un element central, alături
de alte genuri de documente, îl constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, având ca bază dezvoltările ulterioare ale structuralismului lui
Ferdinand de Saussure, ce au arătat că structura textului (materialul semantic) şi cuvintele sunt
inseparabile, s-au centrat pe analiza internă a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de
compunere a textelor prin care autorii lor încearcă să producă anumite efecte la cititor şi auditor sau,
oricum, să evidentieze efectele neintenţionate pe care o anume organizare a textului le are asupra
recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe înţelegerea metodelor practicate în viaţa
cotidiană de producere şi interpretare a descriilor ce le oferim celorlalţi, metode implicate în cele mai
banale convorbiri, ca şi în ştirile de senzaţie din mass-media.
Producerea şi organizarea socială a documentelor
Studiile calitativiste, în particular cele de maniară etnografică, îşi pun, cu referire la
documentele sociale, întebări de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“ , “Cine
le-a scris ?“, “Cine le citeşte?” , “Cu ce scopuri ? “, “ În ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este
înregistrat ?“, “Ce este omis ?“, “Ce este luat ca de la sine înţeles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce
se pare că ia autorul documentelor ca subânţeles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie să
ştie cititorii despre documente astfel ca acestea să capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley şi
Atkinson,1983, pp.142-143)21.
Calitativiştii nu pierd nici o ocazie (vezi şi Silverman,1993) în a sublinia că din punctul lor de
vedere interesează nu în ce măsură documentele reprezintă realitatea , cât sunt ele de adevărate sau
false, ci, indiferent de valoarea lor de adevăr, felul în care sunt ele produse şi organizate şi cum sunt
interpretate de publicul lor. În acest sens ”cum sunt interpretate” sau, în termenii întrebărilor mai sus
formulate, “ce este înregistrat şi ce este omis? “, chestiunea fundamantală a cititorului cât de cât
instruit este, din ce în ce mai mult, tocmai aceea a valorii lor de adevăr, cu alte cuvinte cât de mult se
poate conta pe acurateţea lor.
Oricum, cercetările calitative privesc documentele ca produse în circumstanţe particulare şi pentru un
destinatar particular. Analiza atentă a dosarelor, de exemplu, a evidenţiat că ceea ce se înregistrează în
21
ibidem
42
ele şi felul cum se face aceasta depinde de anumite constrângeri şi aşteptări mai mult sau mai puţin
directe.
Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selecţii şi organizări, astfel încât
respectivul dosar să apară într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste, unde
procedeul e atât de transparent şi brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situaţii-limită. Chiar în
cele mai democratice, deschise şi competitive societăţi, dosarul este rezultatul unei construcţii potrivit
unor postulate implicite sau unor scopuri exprese. În Marea Britanie, bunăoară, relatează D. Silverman
(1993)22, în întocmirea unui dosar în vederea selecţiei profesionale a celor din anul universitar terminal,
dintr-o serie de criterii- aspectul fizic şi acceptabilitatea, motivaţia, etc.- lipseşte formulat expres cel al
“abilităţii” (al competenţei propriu-zise). Respectiva omisiune şi punerea acceptabilităţii pe primul plan
- cât de bine s-ar putea lucra cu el - relevă o anumită cultură a organizaţiei, o concepţie în centrul căreia
se situează ideea că important nu e atât ce cunoştinţe (abilităţi) a dobândit candidatul în timpul
facultăţii, ci cât de dispus va fi el să înveţe de la colegii şi superiorii săi mai cu experienţă
(acceptabilitatea).
Viziunea calitativist-etnografică a însemnat o cotitură în ceea ce priveşte abordarea sociologică a
înregistrărilor statistice, chiar a statisticilor oficiale, în sensul că a accentuat preocuparea (de altfel,
existentă şi la cantitativişti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neapărat adevărate şi exacte, ci că
e nevoie să ne întrebăm mereu în ce măsură ele reprezintă realitatea; mai mult decât atât, investigaţiile
trebuie să se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, şi nu atât ca
distorsiune a datelor reale, ci ca proces în sine. Astfel, mulţi sociologi privesc acum cifrele din
statisticile referitoare la fenomenul morţii, al delicvenţei şi altele, nu ca rezultate dintr-o înregistrare
pasivă ci reieşind din interiorul procesului de înregistrare şi organizare a datelor statistice.
L. Prior (1987)23, prin studiile pe care le numeşte “de sociologie a mortualităţii”, demonstrează că
investigarea de către procurori a morţilor subite şi considerate “nenaturale” se face mai frecvent
(proporţional) pentru bărbaţi decât pentru femei, pentru cei căsătoriţi decât pentru cei necăsătoriţi,
pentru cei activ economic decât pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decât pentru
muncitorii manuali. Când este vorba însă de a decide cauza morţii, prin autopsie, situaţia se prezintă
invers: mai multe autopsii se fac la cei necăsătoriţi decât la căsătoriţi, la muncitorii manuali decât la cei
din clasa de mijloc, la femei decât la bărbaţi. L. Prior sugerează interpretând aceste constatări, că aceia
care decid natura morţii şi modalităţile de stabilire a ei sunt orientaţi de supoziţii ale bunului simţ, cum
ar fi aceea că moartea subită a unei persoane înstărite e mai suspectă decât a uneia sărace. În tot cazul,

22
D. Silverman, Interpreting Qualitative Data, London, Sage, 1993.

23
apud apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
43
e necesar să avem în vedere că tabelele statistice privind cauzele morţii sunt ele însele produsul unor
procese de luări de decizii, care trebuie, la rândul lor, cercetate minuţios.
Imaginile vizuale ca documente sociale ridică probleme metodologice complexe.
Ele sunt mult mai greu de transcris, codat şi analizat în unităţi discrete, aşa cum se întâmplă cu
expresiile şi cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea şi
integralul, funcţionarea cu itemi concomitenţi. Totuşi o serie de cercetări sistematice s-au întreprins şi
în domeniul vizualului, atât pe linia analizei textului imaginal în sine, cât şi a raportului dintre imagine,
sunet şi comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor.
Studiile s-au centrat însă şi asupra relaţiilor dintre conţinutul imaginilor, intenţiile producătorilor lor
vizavi de audienţă şi schimbările majore în organizarea economică şi socială. M. Emmison (1983),
întrebându-se în legătură cu emergenţa şi evoluţia conceptului de “economie” în discursul mass-medial
din SUA, gâseşte că în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi desprinse cel puţin trei faze:
1) Înainte de 1930, “economia” se identifică cu clasicul “a economisi”, adică a face cheltuieli cât mai
puţine şi a pune restul de-o parte; 2) După 1930 şi-au făcut loc în imaginile desenate ideile keynsiene
cu privire la economia naţională ca structură şi la rolul intervenţionist al statului. Economia începe să
devină o problemă de soluţie colectivă. Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizată prin
personaje debile şi bolnave, mângâiate de un Moş Crăciun patern, care împarte daruri (prin cheltuieli
guvernamentale); 3) În anii ‘40, economia este înţeleasă în întregime ca fiind o chestiune colectivă.
Adesea economia şi politica economică sunt înfăţişate de animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o
cutie mare cu şerpi, hipnotizaţi (stăpâniţi şi manipulaţi) de ministrul de finanţe.

CURS NR. 7
Analiza internă a textului
În analiza internă a textului, principiul prioritar al calitativiştilor este acela că luarea în
considerare (numărarea) a cuvintelor (noţiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se întâmplă în
analiza de conţinut clasică - nu are mare relevanţă, întrucât cuvintele în calitate de semne au
44
semnificaţie numai în relaţie cu alte cuvinte (semne), înţelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atât;
între conţinutul şi expresia textului ca sistem de semne există o strânsă legătură, legătură ce este rodul
unei interpretări sociale colective. Conexiunea conţinut-expresie-semn ţine,
aşadar, de o fenomenologie primară socială. (Culler, 1975)24.
Analiza intrinsecă a textului are la bază semiologia - ştiinţa semnelor - întemeiată de Ferdinand de
Saussure (1857-1913), pentru care semnele au următoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993,
p.72):
1. Prin ele se contopesc un concept şi o imagine sau sunet (semnele de circulaţie, dar şi
cuvintele înscrise sau vorbite ale unei limbi);
2. Semnele nu sunt entităţi autonome. Ele îşi derivă înţelesul numai din locul ce îl ocupă într-un
sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decât diferenţa de alt semn (roşu e ceva ce nu este
albastru, verde, galben, etc.);
3. Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce înseamnă că el nu are o legătură
naturală cu semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeaşi noţiune;
4. Semnele pot fi conectate în două moduri. Primul presupune posibilităţi combinaţionale, cun
sunt, în limbă, prefixele şi sufixele (în română avem, probabil, puţine cuvinte compuse ce exprimă
noţiuni distincte dar tendinţa pare a fi aceea de creştere a ponderii lor: “sociolingvistica”, “sociouman”,
de pildă) Saussure numeşte aceste combinaţii relaţii sintagmatice. Al doilea mod este dat de faptul că
semnele au proprietăţi contrastive, alegerea unui semn excluzându-l automat pe altul (spui “da”, ceea
ce înseamnă că nu e “nu”, “tânăr” exclude pe “bătrân”). Relaţionarea de excludere reciprocă se
numeşte şi opoziţie paradigmatică.
Ideile semioticii structuraliste şi-au găsit teren şi în analizele mai concreteale textelor cotidiene, ale
metodelor prin care oamenii se descriu şi fac inferenţe. H. Sacks (1922) 25, continuându-şi studiile sale
de lingvistică etno-metodologică, ajunge la concluzia că sarcina majoră a analiştilor vieţii sociale este
de a identifica “aparatul” care face ca oamenii să realizeze activităţi ce sunt recunoscute ca atare de
ceilalţi, cu toate că aceste activităţi nu sunt aproape niciodată total explorate şi complete. În concepţia
lui, cultura poate fi privită ca “o maşină de făcut inferenţe”, producătoare, adică, de “aparate”
administrate şi utilizate în contexte specifice. Iată care ar fi piesele mai importante ale “maşinăriei”
respective:
Categoriile utilizate. Fiecare persoană, eveniment, situaţie, etc. poate fi descrisă prin mai multe
categorii, plasând-o, astfel, în anumite clase. E îndeajuns să răsfoim mai multe ziare şi să ne dăm
seama cum acelaşi eveniment este prezentat în termeni diferiţi. Feministele au arătat că, spre deosebire
24
J. Culler, Structuralist poetics, Ithaca, NY, Cornell, University Press, 1975.
25
H. Sacks , Lecture on Conversation, Ed G. Jefferson, introd. E. Schegloff, Oxford, Basil Blackwell, 1992, 2 vol.

45
de bărbaţi, femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numărul de copii, culoarea părului.
Asemenea identificări în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei şi a
comportamentelor sale. Aceeaşi persoană poate fi prezentată ca “bine făcută, blondă, mamă a trei
copii” sau ca “profesoară de matematică în vârstă de 40 ani”. Amândouă descrierile sunt adevărate, dar
ele determină lecturi diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colecţie de categorii. Din propoziţiile de mai sus, “mama” este o
categorie din colecţia ‘familie”, iar “profesor” din cea a “ocupaţiei”. În raportul categorie-colecţie
funcţionează opoziţiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. Dacă se menţionează “mama” e clar
că se exclude “tata”.
Regula consistenţei spune că în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci când un vorbitor foloseşte
una sau mai multe categorii pentru a descrie cel puţin doi membrii ai populaţiei şi dacă auzim aceste
categorii ca fiind posibil să facă parte din aceeaşi colecţie, le vom auzi în acest fel. Nu întâmplător,
spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anunţului: “Copilul plânge. Mama l-a luat în braţe.”, suntem
aproape siguri că e vorba de mama copilului. Regula consistenţei se referă şi la alte aspecte ale
dinamicii colocviale; şi anume ea spune că dacă în caracterizarea unui membru al populaţiei recurgem
la o categorie dintr-o colecţie anume, există o mare probabilitate ca în descrierea altui membru să
folosim o altă categorie, dar din aceeaşi colecţie. O implicaţie serioasă a acestei reguli este că, atunci
când noi folosim termeni mai duri în caracterizarea cuiva, ne putem aştepta să fim caracterizaţi cu
termeni din aceeaşi colecţie.
Categoriile au funcţia de a defini şi delimita activităţile (category-bound activity), de a caracteriza
persoanele prin activităţile lor şi de a infera activităţile din descrierea persoanelor. O consecinţă a
acestor caracterizări este că pe baza lor noi judecăm moralitatea actelor săvârşite. Când aflăm că un
părinte şi-a pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, când auzim că un copil şi-a pedepsit
părintele, nu ne gândim numai la ceva atipic, ci şi la un lucru imoral. Ce e de reţinut aici este că
termenul “a pedepsi” descrie o activitate care ar putea fi caracterizată lingvistic şi altfel, în cuvinte mult
mai blânde şi care ar schimba interpretările receptorului. Felul în care descriem o situaţie angajează
cvasi-permanent şi o conotaţie morală. În viaţa socială concretă, normele morale au un rol de prim-
plan. Spre deosebire însă de uzanţa sociologiei clasice, de a lua normele drept element de cauzalitate a
acţiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în care actorii cotidieni folosesc normele pentru a
descrie, cataloga şi înţelege activităţile semenilor lor. El insistă că în practica curentă de “citire” în
spusele celorlalţi, oamenii fac mereu inferenţe, de mai multe ordine: astfel, dacă persoana A îl
categorizează pe B ca bătrân, noi avem înclinaţia să-l categorizăm pe A, pentru a decide cum l-am
categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).

46
A. Sacks numeşte strategiile complexe şi subtile prin care oamenii în practica mundană îşi descriu şi
evaluează reciproc activităţile procedee de categorizare a membrilor (memberships categorisation
device) sintagmă folosită în literatura de specialitate şi în formula prescurtată MCD. Prezentăm un caz
de aplicare a analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Iluţ în “Abordarea calitativă a
socioumanului”, p.147. Este vorba despre cum producătorii de ştiri şi relatări de evenimente, în efortul
de a le face pe acestea cât mai interesante şi atrăgătoare, le construiesc, mizând pe conotaţiile
cuvintelor, pe mecanismele de categorizări şi inferenţe ale audienţei. Tabelul are ca pretext un titlu
(adaptat) apărut într-un număr din ziarul “Times”, dar există exemple numeroase şi chiar mai frapante
în presa scrisă de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Transcripţia şi analiza conversaţiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului îl constituie conversaţiile
cercetător -subiect şi bineânţeles, nu atât cele pe bază de chestionar standardizat, unde secvenţa
întrebare- răspuns este într-o singură direcţie( operatorul întreabă, subiectul răspunde) şi unde, deci nu
avem o conversaţie în înţelesul propriu al cuvântului, ci în interviurile nestructurate, de adâncime. Dar
şi aici subzistă o puternică asimetrie, fiindcă deşi discuţia este liberă, cercetătorul este cel care pune, în
general, întrebări. Analiza calitativă a conversaţiilor se detaşează net însă de preocupările clasice (de
orientare pozitivist-cantitativistă), ale investigaţiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din
urmă se concentrează asupra următorului fapt: în ce măsură respectiva interacţiune favorizează sau nu
acurateţea declaraţiilor intervievatului despre o realitate preexistentă. Calitativiştii scrutează cu atenţie
procesul de organizare şi desfăşurare a conversaţiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine.
Pe de altă parte, pentru ei, conversaţiile de tip interviu sunt doar o formă a conversaţiilor sociale,
majoritatea acestora constituind-o cele prezente în practica rutinieră de zi cu zi. În viziunea
calitativistă, toate formele de conversaţie, deci şi cele de natură instituţională (din parlament, să
spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale conversaţiilor din viaţa mundană. (Se înţelege că
şi în convorbirile intervievator-intervievat.)
Analiza conversaţiilor cotidiene presupune o înregistrare cât mai fidelă a lor. Astăzi, prin mijloacele
audio-vizuale sarcina cercetătorului este mult uşurată şi prezentarea materialului de teren în forma sa
nealterată este mult mai lesne de realizat. Transcripţia conversaţiilor şi a contextului în care ele se
desfăşoară, rămâne însă în continuare o operaţie indispensabilă, fiindcă ea condensează informaţii şi
este un prim pas înspre codarea şi prelucrarea ei. Transcripţia înseamnă utilizarea unui sistem de semne
(convenţionale, desigur) în a nota dinamica şi structura convorbirilor: o paranteză mare poate indica
intervenţia unui vorbitor în timp ce altul vorbeşte deja; o cifră din paranteze mai mici, aproximativ cât
timp a făcut pauză vorbitorul în discursul său; cuvintele scrise cu litere mari dintr-o replică desemnează
vocea ridicată a personajului, etc. Sacks şi colaboratorii oferă la sfârşitul lucrării lor (1974) un
47
Appendix ce cuprinde detalii ale principiilor şi sistemelor de notare a conversaţiilor. Transcripţiile au
nu doar rolul de a prezenta în detaliu mersul şi caracteristicile interacţiunilor verbale, ci ele sunt şi o
adevărată muncă de cercetare, deoarece în operaţia de transcriere a materialului brut înregistrat, se
descoperă mereu noi laturi şi sensuri ale actelor convenţionale. În acelaşi timp, transcripţiile, dat fiind
caracterul lor de semicodate, pot fi utilizate cu folos de alţi cercetători, ca un document pretabil la
analize şi interpretări proprii.

Concepte Explicaţii Conţinutul titlului

1. Categorizare Orice persoană poate fi În titlu sunt numiţi
caracterizată “corect” “tată” şi “fică”, dar în
în mai multe feluri conţinutul articolului
“manager” şi
“studentă”
2. Procedee de Categoriile utilizate Aici “colecţia” este
categorizare a sunt văzute ca familia
membrilor (MCD) aparţinând aceleiaşi
colecţii
3. Regula O singură categorie E folosită o singură
economiei poate fi suficientă categorie pentru o
pentru a descrie o singură persoană
persoană
4. Regula Dacă o persoană este “Fata” este din aceeaşi
consistenţei identificată ca făcând colecţie (MCD) ca şi
parte dintr-o colecţie, “tatăl”
persoana următoare va
fi cu mare probabilitate
localizată în aceeaşi
colecţie
5. Organizarea Când categoriile apar “Tatăl” este tatăl fetei
duplicativă ca desemnând cu mare sau “fata” este fata
probabilitate legăturile acelui “tată”
de “echipă” (rudenie,
colegi, etc.) ele sunt
interpretate ca atare

48
6. Delimitarea Activităţile sunt “Mare scandal” nu
categorială a “auzite” asociate cu este asociat, de regulă,
activităţilor anumite categorii cu categoriile de “tată-
(“category-bound fică”: aceasta va face
activity”) ca povestirea să fie de
senzaţie, noutate
7. Relaţii Perechea de categorii Între “tată” şi “fică” se
standardizate ale ce sunt legate împreună presupune că există
perechilor prin modalităţi relaţii de dragoste, de
standardizate în rutina stimă, de ajutor
vieţii cotidiene reciproc; cum s-a
putut întâmpla un
mare scandal ? Din
nou se accentuează
senzaţionalul
evenimentului
Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabelul nr.1 Analiza titlului”Tatăl şi fica în mare scandal”

(adaptare după Silverman, 1993)
Cât priveşte analiza efectivă a materialului convenţional, nu există, bineînţeles, reţete, modele gata
confecţionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am putea numi pe
cele trei principale asumpţii pe care J. Heritage (1984) consideră că le conţine analiza
(etnometodologică) a conversaţiilor.

Trei principii metodologice:

1. Convorbirile au o organizare structurală ele nu se desfăşoară aleator, ci după un pattern stabil
transindividual, dar regognoscibil de către interlocutori. Existenţa unei structuri a conversaţiilor are
două implicaţii majore: ea trebuie tratată ca un “fapt social” în termeni durkheimieni, ca un fapt prezent
în orice instituţie socială formală sau informală; nu e legitim şi necesar, când explicăm organizarea
convorbirilor să facem apel la caracteristicile psihologice sau de altă natură ale vorbitorilor specifici
implicaţi în acea conversaţie. (Această prezumpţie este cu totul mecanică, formală şi riscantă, ea fiind
parţial contrazisă de cea de la următorul punct 3).

49
 2. Convorbirile sunt organizate secvenţial, iar comportamentul vorbitorului este modelat de
contextul conversaţional în care participă, mai cu seamă de secvenţa precedentă a conversaţiei.
3. Cele două caracteristici prezentate mai sus trebuie identificate printr-o examinare minuţioasă a
transcripţiilor, adică analiza să fie fondată empiric. E necesar să se evite construcţiile teoretice
premature, neîntemeiate pe exploatarea detaliată a materialului empiric. Aceasta înseamnă că
regularităţile desprinse se referă la toţi participanţii şi la toate acţiunile lor convenţionale, iar dacă
există cazuri deviante, ele necesită o tratare analitică şi o reconsiderare a teoriei şi a regularităţilor
descoperite.

Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale

Fără îndoială că “până la urmă” tot ce studiază cercetătorul social sunt “urme” ale subiecţilor
săi: răspunsuri la chestionare şi interviuri, comportamentele din timpul experimentului, înregistrarea
observaţională. În sens propriu, “urme’ reprezintă însă documente neprovocate, existente într-o formă
materială.
Cultura materială, cu cele două componente majore ale sale, textele scrise şi artefactele, produse
fabricate (unelte, construcţii, îmbrăcăminte, ect.) este un teren bogat de exploatare ştiinţifică nu doar
pentru descrierea în sine a trecutului (istoria), ci şi pentru antropologie, sociologie şi psihologie socială,
în încercarea lor de a accede la constantele comportamentale şi mentalitare individuale şi grupale (şi
implicit a vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, există).
Produsele activităţilor oamenilor prezintă maximă relevanţă în disciplinele socioumane fiindcă prin ele
aflăm nu numai ce ei spun, ci şi ceea ce realmente fac. În acest sens, şi analizele unor urme mai
prozaice, rezultate din activităţi rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje şi colaboratorii (1992) au
studiat conţinutul resturilor menajere şi au constatat ce diferenţă mare este între cantitatea de bere
consumată efectiv şi cea declarată la interviu. Alţi autori, precum, mai recent, I. Hodder (1992) au
ajuns la consideraţii interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-bărbat-copii, pe baza
investigaţiei decoraţiilor de interior şi a vaselor utilizate pentru prepararea şi păstrarea hranei.
Interpretarea calitativistă a culturii materiale ridică unele probleme teoretico-metodologice, prelucrate
şi sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Iluţ astfel:
 E necesar să facem o clară disociere între două feluri de documente (sau de niveluri) ale culturii
materiale din punctul de vedere al intenţiilor cu care au fost create, al naturii şi al încărcăturii lor de
înţelesuri. Primul este acela care are în sine valoare comunicaţional-simbolică, expresivă, de
reprezentare, şi a fost creat cu acest scop. Aici înţelesurile sunt date în informaţie nemijlocită, chiar
dacă accesul la ele presupune interpretare, uneori permanentă. În acestă categorie intră, în primul rând,
50
 textele scrise, dar şi pieslele de cultură ca steagurile, uniformele şi altele. Al doilea plan este cel al
tehnologiei, al culturii materiale strict pragmatice, nedesemnată reprezentărilor simbolice. Prin aceasta
se evocă doar înţelesuri, ele sunt tacite, implicite şi cu totul indirecte. Unele fac parte din respectiva
categorie, ca şi artefactele, în general. Ele nu au o valoare simbolică în sine.
 Faptul că nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu conţine sisteme de coduri de
reprezentare simbolică elaborate şi nu are în sine o valoare comunicaţională, înţelesurile sociale (relaţii
interpersonale şi intragrupale, motivaţii, aspiraţii, emoţii şi sentimente) fiind latente şi mai difuze,
analiza şi interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu textele scrise trebuie să se facă
cu multă precauţie. Logica şi structura lor nu sunt în primul rând de natură semantico-retorică, ci
determinată de constrângerile de mediu fizico-geografic şi tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar
mai putea numi. Înţelesurile sociale sunt identificabile şi în cultura materială nonsimbolică, dar nu
abuzând de paradigma lingvistico-interpretativistă. De altfel, unele cercetări din ştiinţele cognitive
arată că între cunoştinţele practice şi cele lingvistice subzistă diferenţe fundamentale în ce priveşte
modul lor de organizare mentală (Bloch, 1991).
Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se pretează abordării textualiste, semiotice. Deci şi
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de îmbrăcăminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale şi picturale. D. Miller
(1982) a argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentaţie urmează principiul relaţiei
sintagmatice - obiecte de îmbrăcăminte ce “merg împreună” - şi pe cel al relaţiei paradigmatice -
alegerea unei anumite piese şi nu a alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentanţii teoriei alegerii
raţionale exploatează constatările de acest gen (cu privire la îmbrăcăminte, veselă, etc.) pe linia
comportamentului strict utilitar al actorului social, practicarea unui anume stil vestimentar sau
alimentar având funcţii precise de marcare a unui status social şi deci de obţinere de beneficii
(Coleman, 1990).
A căuta înţelesurile, valorile şi reprezentările sociale atât la nivelul culturii materiale intrinsec
simbolice, cât şi la al celei mediat-simbolice (tehnologice) înseamnă analiza contextuală, de spaţiu
cultural şi de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative
sunt la îndemână (simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelaşi
timp o valoare utilitară şi una simbolică. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea
înţelesului simbolurilor materiale în timp şi mecanismele prin care aspectul funcţional al obiectelor s-a
convertit în cel simbolic.
Înţelesurile şi semnificaţiile acordate culturii materiale au o valoare ştiinţifică de cunoaştere,
dar aproape întotdeauna şi o distinctă conotaţie social-politică. Se poate ajunge chiar la conflicte social
politice în interpretarea semnificaţiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legătură cu
51
identitatea etnică şi consistenţa ei de-a lungul timpului. Interferenţele în mediul de construcţie a
caselor, în vestimentaţie, în bucătărie şi alimentaţie dintre germani - maghiari - români - ţigani şi alte
etnii din Transilvania sunt obiect de studiu, dar şi de dispută. Uneori însă studiul artefactelor şi al
tehnologiilor trecute poate fi folositor comunităţilor într-un sens foarte pragmatic.

CURS NR.8
Ancheta şi sondajul

Principalele metode de investigare a fenomenelor sociale

52
 Ancheta - şi, implicit, sondajul, ca formă specifică a acesteia - reprezintă doar una dintre
metodele sociologiei, ea nu are aplicabilitate universală, utilizarea sa fiind benefică doar în anumite
situaţii de cercetare, ea are limite serioase ce pot fi depăşite prin utilizarea în paralel şi a altor metode.
Sociologii nu pun semnul de egalitate între anchetă şi cercetarea sociologică. În câmpul sociologiei un
loc important ocupă literatura de factură metodologică, puţine discipline sociale fiind atât de severe cu
ele însele, în privinţa validităţii rezultatelor obţinute.
Practic, fiecare autor de manual de Metode în ştiinţele sociale (ca să folosim titlul probabil cel mai des
întânit pe coperţile tratatelor de factură generală metodologică, dintre care să amintim pe cele ale lui
Duverger (1964), Festinger şi Katz (1963) încearcă o clasificare originală a metodelor din câmpul
respectivelor discipline, argumentându-şi uneori pe larg propria opţiune. Cu siguranţă că acesta este un
simptom al dificultăţilor de a delimita cu argumente foarte solide diversele metode de abordare a
socialului, multe dintre acestea fiind suficient de apropiate unele de altele pentru a se ridica probleme
în definirea exactă a specificului fiecăruia. Într-o lucare mai recentă, Ghiglione şi Matalon (1992)
susţin existenţa a patru metode în ştiinţele sociale: observaţia, ancheta, experimentul şi analiza
“urmelor”(des traces), aceasta din urmă fiind un fel de observaţie “amânată” (différée) şi cuprinzând:
analiza documentelor, a statisticilor oficiale şi a urmelor materiale; în esenţă ea este tipul de metodă
nonreactivă.
Metode, tehnici şi instrumente de cercetare. În principu, această înşiruire a celor trei noţiuni merge de
la general spre particular. Metoda este modalitatea generală, strategică (din punctul de vedere al
mijloacelor de cercetare şi nu al teoriei) de abordare a realităţii. Tehnicile sunt formele concrete pe care
le îmbracă metodele, fiind deci posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici
diferite (de pildă, putem vorbi de tehnica experimentului cu grup de control, ca o formă concretă de
punere în aplicare a metodei experimentale). În fine instrumentul este un mijloc, ce poate îmbrăca o
formă mai mult sau mai puţin materială, cu ajutorul căruia se realizează “captarea” informaţiei
ştiinţifice, e cel care se impune între cercetător şi realitatea studiată. Multitudinea tehnicilor prin care se
aplică o aceeaşi metodă derivă şi din diversitatea instrumentelor de cercetare şi a modului diferit de
folosire a lor. Cu alte cuvinte, prezentarea unei tehnici de investigare presupune, de regulă, specificarea
instrumentelor cu care se lucrează şi a modului concret de utilizare a acestora.
Ştiinţele umane uzează, în principal, de cinci metode fundamentale de investigare a universului
empiric:
 experimentul,
 observaţia (propriu-zisă),
 analiza documentelor,
 interviul,
53
 ancheta,
ultimele patru fiind, variante ale observaţiei, dar care, datorită diferenţelor mari dintre ele, pot fi
considerate ca metode de sine stătătoare.

Specificul metodei anchetei

Interviul şi ancheta se constituie ca metode în cercetarea socialului datorită particularităţii că

realitatea respectivă conţine elemente - indivizi umani - cu care cercetătorul poate intra într-o relaţie de
comunicare directă prin limbaj. Unii cercetători apreciază acest lucru ca fiind un mare avantaj, din
cauza faptului că se realizează mai rapid şi mai uşor culegerea unei informaţii foarte bogate la care
altfel cu greu s-ar putea ajunge; alţii, în schimb, susţin contrariul sau, cum spune Bourdieu, “este un
blestem ca ştinţele umane să aibă de a face cu un obiect care vorbeşte ...”. Această poziţie vrea să
atragă atenţia asupra capcanelor în care se poate foarte uşor cădea atunci când spusele oamenilor sunt
luate ca atare, când nu sunt parcurse etapele necesare construcţiei teoretice a discursului ştiinţific şi
sunt încadrate direct în el elemente ale discursului obişnuit al oamenilor obişnuiţi. De altfel, sociologul
francez amintit a pledat mult, îndeosebi în operele de tinereţe şi, cu deosebire, în Le métier de sociolog
(1968), pentru depăşirea empirismului indus de proliferarea rapidă, pe solul Europei, a metodei
anchetei şi a sondajeor de opinie importate din America.
În fapt, această relaţie de comunicare - ce este caracteristică interviului şi anchetei - este puternic
asimetrică, în sensul că cercetătorul este cel ce concepe, formulează şi adresează o serie de întrebări la
care aşteaptă răspuns din partea subiecţilor chestionaţi sau, altfel spus, el stimulează producerea unui
comportament verbal a cărui interpretare îl ajută să descopere alte tipuri de comportamente ale
indivizilor, sistemul de atitudini şi valori, caracteristici ale mediului social etc. Ca urmare, rareori
subiectul este perfect conştient de “rostul” întrebărilor ce i se adresează şi, drept urmare,
comportamentul lui verbal nu va fi dependent doar de conţinutul întrebării ci şi de modul în care el
însuşi interpretează scopul pentru care i se adresează o anumită întrebare şi nu alta. Deocamdată să
reţinem acestă trăsătură comună anchetei şi interviului - comunicarea cu subiecţii cercetării şi crearea
unei situaţii de interacţiune care influenţează răspunsul celor chestionaţi uneori tot atât de mult ca şi
situaţia de fapt, existentă dincolo de starea creată de cercetare - şi să recunoaştem că ea este suficient
de puternică pentru a-i face pe mulţi autori să considere cele două modalităţi ca fiind o singură metodă.
Să reţinem, de asemenea, că, în ciuda tuturor limitelor acestor metode, ele sunt indispensabile, nu
numai pentru că oferă o cale eficientă de obţinere a unei informaţii bogate, ci şi pentru că există aspecte
ale vieţii sociale ce nu pot fi abordate prin metodele clasice de observaţie, deoarece nu se

54
materializează în efecte înregistrabile prin mijloacele de simţ sau, dacă o fac, acestea nu dobândesc nici
o semnificaţie independent de acţiunea actorilor care au participat la producerea lor.
Cunoscutul sociolog român Septimiu Chelcea, consideră ancheta ca fiind metodă generală, în a cărei
aplicare concretă se regăsesc două forme: chestionarul şi interviul.
În clasificarea metodelor ştiinţelor socioumane care fac apel la schimbul de informaţii prin mijloace
lingvistice cu indivizi umani, membrii ai colectivităţii vizate de cercetare, există, logic, două
posibilităţi principale de a opera: fie facem distincţia între proceduri de comunicare orală şi în scris, fie
facem distincţia între procedee “cantitative” (structurate, “închise” etc.) şi “calitative” (nestructurate,
interpretative etc.).
Distincţia dintre anchetă şi interviu se bazează pe o serie de trăsături distinctive, atât de natură formală
(de realizare a cercetării), de natura conţinutului problemelor studiate, cât şi de natura populaţiei direct
investigate. Probabil că singură nici una dintre trăsăturile respective nu este decisivă, dar luate
împreună, ele ajung să marcheze o deosebire de esenţă, şi nu doar de suprafaţă, între cele două metode.
Principalele diferenţe, remarcate de autori şi metodologi sunt:
1. Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că
numărul, ordinea şi formularea întrebărilor pentru efectivele de persoane cărora li se adresează aceste
întrebări sunt stabilite foarte clar de la bun început şi nu sunt permise decât arareori abateri de la
schema de realizare a anchetei. Desfăşurarea interviului depinde mai mult de modalitatea concretă de
interacţiune dintre cei aflaţi faţă în faţă, de ceea ce răspunde şi de felul cum răspunde subiectul şi mai
puţin de schema de investigaţie construită anterior.
2. Pe aceeaşi linie, apare diferenţa în privinţa instrumentelor de investigare. Ancheta uzează,
prin definiţie, de chestionar, ca instrument de cercetare, chiar şi în cazul celor mai simple forme de
realizare a ei. interviul se poate desfăşura pe baza unui ghid de intervu, sau chiar fără un instrument de
lucru construit dinainte. Construcţia, folosirea (aplicarea) şi exploatarea chestionarelor se face în
maniere cu totul specifice, diferite de cele ce se folosesc în cazul ghidului de interviu.
3. Ancheta urmăreşte, prin modul de alegere a persoanelor investigate, să satisfacă cerinţa de
reprezentativitate, în sensul statistic al termenului, a eşantionului în raport cu o populaţie
incomparabil mai mare. Altfel spus, alegerea indivizilor anchetaţi trebuie să respecte o serie de reguli
statistice pentru a putea transfera, cu o marjă de eroare rezonabilă şi cu un risc acceptabil, constatările
obţinute pe eşantionul de indivizi la nivelul populaţiei vizate de cercetare. Tipurile de indivizi din
eşantionul anchetat trebuie să acopere corect tipurile ce apar în populaţie, pe când cei din loturile
intervievate posedă trăsături care, de regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a celorlalţi; sunt
intervievaţi lideri formali sau informali, persoane ce deţin poziţii privilegiate sau au avut parte de
experienţe de viaţă neobişnuite, deţinând deci informaţii pe care ceilalţi nu le au etc. Exagerând un pic,
55
se poate spune că individul anchetat este individ mediu, obişnuit, iar cel intervievat este cel deosebit,
atipic.
4. Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de regulă, pe
eşantioane mari, în vreme ce interviului îi sunt supuşi un număr mult mai redus de indivizi. Eşantion
mare înseamnă de ordinul sutelor sau, mai frecvent, miilor de persoane; loturile supuse interviurilor
cuprind, cel mai frecvent, câteva zeci de persoane sau chiar mai puţine. Concluziile unei anchete se
întemeiază pe legile statisticii matematice şi ale teoriei probabilităţilor (chiar şi atunci când eşantionul
nu respectă întocmai cerinţele probabilistice), în speţă pe “legea numerelor mari”, ceea ce înseamnă că
trebuie să ne asigurăm că sunt destui indivizi în categoriile de analizat pentru ca să se manifeste
legităţile statistice.
5. Investigând direct un număr atât de mare de indivizi, urmează imediat că ancheta nu pate
urmări decât colectarea unor informaţii relativ simple. Mai exact, standardizarea instrumentului
presupune acest gen de uniformizare spre o formă cât mai simplă, pentru a putea fi aplicat corect de
către cât mai multe persoane cât mai multor persoane. Întrebările din chestionar se referă la aspecte din
viaţa omului sau din mediul său înconjurător despre care acesta posedă informaţii şi le poate reda şi
este dispus să o facă fără mari dificultăţi şi de o manieră nedistorsionată. Aspectele sunt simple pentru
că sunt generale, la nivel de eşantion sau subeşantion. Interviul încearcă sondarea în profunzime a
universului spiritual al celor studiaţi. Se urmăreşte astfel obţinerea nu a unor cunoştinţe tip
“fotografie”, ci descifrarea mecanismelor acţiunilor oamenilor, descoperirea motivaţiilor, a sistemului
de valori la care aderă, descrierea unor componente relevante din colectivitate, pe baza experienţei de
viaţă a celui intervievat. Altfel spus, ancheta este o metodă de tip extensiv, iar interviul este una de tip
intensiv.
6. Prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosindu-se procedurile statistice standard,
care toate se bazează pe calculul frecvenţelor cu care apar diferite variante de răspuns ale fiecărei
întrebări. Din acest motiv, răspunsurile libere la întrebările numite “deschise” (cele fără variante de
răspuns prestabilite) trebuie aduse, după efectuarea investigaţiei la forma “închisă” şi prelucrate ca şi
acestea.Valoarea informaţiei obţinute prin anchetă se exprimă şi prin gradul de reprezentativitate al
eşantionului anchetat. Deci ancheta presupune şi o evaluare statistică a măsurii în care rezultatele
obţinute (medii, proporţii, coeficienţi de corelaţii etc.) aproximează pe cele din populaţia de referinţă.
În cadrul interviului, calculul frecvenţelor se face doar în situaţii cu totul deosebite iar problema
reprezentativităţii statistice nu se pune.
7. Interviul este o metodă ce uzează prin excelenţă de tehnici orale, de preferinţă, faţă în faţă (şi
mai greu prin telefon), pe câtă vreme ancheta se poate realiza şi în scris, în sensul că subiectul răspunde
completând chestionarul primit, fie că e vorba de întrebări la care trebuie să dea răspunsuri mai lungi,
56
elaborate, fie că i se cere doar încercuirea unor coduri. Fireşte că între cele două mari genuri de tehnici
de anchetă, cele orale şi cele în scris, există diferenţe substanţiale, în ceea ce priveşte realizarea lor
practică, construcţia chestionarului, natura informaţiei culese şi interpretarea ei. Pledăm pentru a nu se
confunda ancheta orală cu interviul.
8. Dacă prin definiţie, ancheta se realizează strângând informaţia de la persoane luate în mod
individual, interviul poate îmbrăca şi forma interviului de grup. Desigur că şi în cazul anchetei pot
“colabora” mai multe persoane la completarea unui chestionar (în ancheta în scris), dar acest lucru este
considerat ca o abatere de la regula stabilită sau e vorba de nişte întrebări la care nu are mare
importanţă care anume persoană răspunde (de pildă, dacă cerem informaţii factuale despre modul de
trai al membrilor unei familii, important e nu cine răspunde, ci ca informaţiile să fie corecte). Interviul
de grup însă are ca principiu obţinerea de informaţii, de o anumită natură (opinii, în speţă), care sunt
“elaborate” într-un anumit mediu colectiv, unde interacţiunile dintre persoanele ce-l compun sunt
esenţiale (deci care n-ar putea fi obţinute prin interviuri individuale). Există şi tehnici de aplicare a
unor chestionare la indivizi grupaţi (nu grupuri !), dar acolo grija fundamentală a celui ce realizează
cercetarea este tocmai să nu se producă nici un fel de efect de interacţiune între participanţi.
Această distincţie nu este numai una formală; ea poate reproduce diferenţe profunde în modul strategic
de a privi, concepe, descrie şi explica realitatea socială. Ancheta fiind prin definiţie individuală nu
poate să reproducă decât un set de date referitoare la indivizii ce populează un mediu social şi nu la
societate ca atare sau măcar la subunităţi ale ei (grupuri). Prin interviul de grup se urmăreşte, într-un
fel sau altul, depăşirea acestei perspective atomistice indusă de anchetă.
9. Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar, operatorii de anchetă (numiţi de
multe ori şi “operatori de interviu”, tocmai din cauza faptului că ancheta orală este asimilată
interviului), în vreme ce interviul nu poate fi făcut decât de persoane cât de cât calificate, de preferinţă,
membrii ai echipei de cercetare. Operatorii de anchetă e bine să fie persoane care nu au nici un interes,
ştiinţific sau de altă natură, faţă de tema studiată, deci oameni cât mai “neutri”, ale căror singure calităţi
cerute sunt capacitatea de a provoca reacţiile verbale potrivite ale subiectului şi de a înregistra corect
aceste manifestări. Interviul este realizat de cunoscătorii temei şi obiectivelor cercetării, adesea luând
parte doi sociologi, unul având în sarcină întreţinerea şi stimularea discuţiei (mai exact a discuţiilor,
căci sociologii se dublează în special în cazul interviului de grup), iar celălalt având ca sarcină
înregistrarea reacţiilor verbale şi de altă natură ale subiecţilor.
10. Sintetic vorbind, ancheta face parte din cadrul procedurilor care, în sens larg, poartă numele
de cantitative, ţinând de modelul nomotetic de abordare a realităţii, în vreme ce interviul este o metodă
calitativă, fiind agreat ca metodă de investigaţie de sociologii de orientare comprehensiv-
interpretativistă. Lucrul este evident relativ la fiecare moment al desfăşurării cercetării cu aceste
57
metode, începând cu construcţia instrumentului de cercetare şi terminând cu analiza şi interpretarea
datelor obţinute.
Anumite tehnici ale anchetei se apropie de interviu, cum ar fi, de pildă, cazul celor ce îmbracă o formă
orală, cu un chestionar ale cărui întrebări pot fi puse în ordinea dorită de operator şi când acesta din
urmă are şi libertatea de a discuta cu subiectul ceea ce crede necesar pe marginea oricărei întrebări (să
dea explicaţii asupra sensului întrebării, asupra rostului ei în cadrul cercetării, să se intereseze de
motivaţiile răspunsului etc.). La fel, interviurile cu un număr mai mare de persoane şi conduse cu
instrumente relativ rigide (repetându-se practic aceleaşi întrebări) se apropie de anchetă, nu doar prin
acest caracter formal al lor, ci şi pentru că ele dobândesc şi alte caracteristici ale acesteia (o anumită
reprezentativitate, de exemplu).

Ancheta şi sondajele de opinie

Termenul de “sondaj” este, în general, sinonim cu cel de “cercetare selectivă” sau de “eşantion(are)”.
Cumpărătorul alege prin sondaj un obiect dintr-o mulţime spre a-i testa calităţile, profesorul verifică
prin sondaj câţiva elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată etc. Ideea sondajului este deci aceea de a
reduce populaţia statistică efectiv cercetată la o parte (mică) a ei, capabilă să reprezinte caracteristicile
întregului.
În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia de “sondaje de opinie” sau “sondaje
de opinie publică” pentru a se desemna un anume gen de anchetă, şi anume cea efectuată pe diferite
probleme de mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să surprindă opiniile (părerile,
atitudinile, evaluările etc.). Sondajele de opinie sunt specii ale anchetei sociologice.
Ce deosebeşte totuşi un “sondaj de opinie” de o “anchetă sociologică” ? Unele note caracteristice:
a. Sondajele de opinie, aşa cum le arată numele, sunt centrate - dacă nu exclusiv, cel puţin cu
preponderenţă - pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii sociale. Ele urmăresc să evidenţieze ceea
ce “cred”, “gândesc”, “simt”, “apreciază”, “intenţionează să facă” oamenii. Cel mai adesea prin
sondaje se testează gradul de satisfacţie faţă de activitatea diferitelor organisme sau persoane cu funcţii
în stat, notorietatea personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite sisteme de valori
etc.
b. Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de public; astfel de
probleme apar fie în dezbaterile mediatizate, fie în preocupările mai mult sau mai puţin mărturisite ale
unor organisme, instituţii politice, administrative, ştiinţifice etc.

58
c. Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter descriptiv. Ele nu numai
că nu au ambiţii explicative, dar, foarte adesea, însăşi descrierea fenomenelor este realizată doar în linii
foarte generale, fără detalieri şi particularizări.
d. Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare simple şi
clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu
caracter general urmărite.
e. Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într- formă simplă,
fără a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrare şi interpretare a informaţiei.
f. Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese sunt
altele decât cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu acest profil în momentele când o
problemă stârneşte un mare interes iar, prin publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai
bine cunoscută publicului larg.
g. Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă a cunoaşterii
ştiinţifice a socialului, ci parte inseparabilă din viaţa societăţii respective, un reper în evaluarea
diverselor elemente ale “mecanismului” social şi puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor şi
tacticilor forţelor politice. Toate deciziile majore - sau unele chiar de mai mică anvergură - ale
organelor executive naţionale sau locale sunt supuse judecăţii cetăţenilor cu ajutorul acestei forme
simple, rapide şi eficiente de recolare a opiniilor. În nici o societate cu adevărat democratică nu este
pusă la îndoială utilitatea sondajelor iar forţele politice nu-şi pot permite să ignore rezultatele acestora
şi, cu atât mai puţin, să agreseze instituţiile care au pus pe piaţă cifrele statistice care nu le sunt
favorabile.
Deci, sondajul este o formă “populară” de anchetă, axată pe o problematică ce stârneşte un interes
general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă, utilizându-se,
de regulă, reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.

CURS NR. 9
Tehnici de anchetă
Ancheta, ca metodă specifică ştiinţelor socioumane, presupune un schimb de informaţii, mai
exact, o comunicare între cercetător şi anumite “elemente” (indivizi umani) ale “realităţii sociale”
investigate, primul fiind cel care, prin intermediul chestionarului, provoacă un comportament verbal
59
din partea celor din urmă. Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător se
poate realiza, în principiu, prin două modalităţi fundamental diferite atât prin actul de comportament pe
care-l presupun cât şi prin inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror cunoaştere este
esenţială pentru ca rezultatele anchetei să nu fie afectate. Este vorba de calea orală de comunicare şi de
cea prin scris. În primul caz vom avea de a face cu ancheta orală sau directă (în sensul că mesajul este
transmis direct receptorului); în cel de al doilea vom vorbi de anchetă în scris sau indirectă sau de
anchetă prin autocompletarea (autoadministrarea) chestionarului. Cum se înţelege, ancheta orală
presupune ca subiecţilor să le fie citite, pe rând, întrebările din chestionar, la care aceştia dau
răspunsuri orale, răspunsuri ce sunt înregistrate de persoanele care efectuează ancheta în teren, aşa-
numiţii operatori de anchetă. În ancheta în scris, comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul
citeşte el însuşi întrebările din chestionar şi răspunde la ele fără a se angaja un proces direct de
comunicare cu persoana care-i înmânează instrumentul de cercetare. este limpede că o relaţie implicată
de ancheta directă facilitează comunicarea, dar, în acelaşi timp, ea crează un element nou, suplimentar
al mediului social în care omul se găseşte şi reacţionează. Reacţiile individului uman la acelaşi stimul
(întrebare) pot fi foarte diferite după cum el se găseşte faţă în faţă cu un operator care-i pune întrebarea,
se află la capătul unei linii telefonice sau se găseşte singur cu o foaie de hârtie în faţă. De aceea, trebuie
cumpănită bine alegerea tehnicii adecvate, în funcţie de scopul cercetării. Mai mult, întregul design al
anchetei va depinde de tehnica aleasă.
Etape comune tuturor tipurilor de anchetă
1.Etape preliminare
1.Pregătirea intelectuală
a) Ideea de anchetă. O anchetă poate face parte dintr-un plan de cercetare mai larg, dintr-o
problemă imediată ( ex. situaţia muncitorilor străini) sau din nevoia de informare urgentă( ancheta de
opinie politică, studiul de piaţă…).
În privinţa domeniilor explorate, un factor inportant îl constituie curiozitatea cercetătorului, gusturile
personale, sistemul său de valori, pe scurt elementele foarte subiective, care cel puţin în domeniul
ştiinţelor sociale riscă să orienteze şi să influenţeze interpretarea anchetei. Este deci necesar ca
cercetătorul să fie el insuşi conştient de motivul care îl incită să facă o anchetă.
Pe de altă parte, fară să mai vorbim de finanţare, putem spune că originea anchetei( comandă privată
sau guvernamentală) influenţează derularea acesteia.
b) Obiectivul anchetei. Precizarea obiectivului este etapa esenţială a anchetei, aceea de care vor
depinde toate demersurile ulterioare. Alegerea scopului determină în acelaşi timp populaţia care va fi
studiată( un eşantion reprezentativ dintr- un grup mare sau din contră, totalitatea dintr-un grup restrâns)
şi mijloacele cercetării, tehnicile folosite( interviuri, teste, observarea grupului, studiul
60
 documentelor…). Ideea anchetei presupune existenţa unor probleme iar obiectivul anchetei cere ca
acestea să fie formulate.
c) Construirea obiectivului.
d) Criteriile de reţinut şi definiţiile. Necesitatea de a preciza obiectivul este în general prost
înţeleasă de cercetătorii fără experienţă care se mulţumesc deseori să indice ideea anchetei atunci când
definiţia chiar provizorie, este indispensabilă.
Să presupunem că o organizaţie de ajutor social se interesează se problema condiţiilor de trai ale
oamenilor în vârstă. Avem o idee de anchetă dar pentru a face un plan e necesar să definim subiectul
studiului şi scopul. Trebuie precizat ce înţelegem prin: oameni în vârstă, condiţii de trai( venituri,
cheltuieli locuinţe, hrană, genul de viaţă, relaţii familiare, comportament.) Mai trebuie stabilită zona de
studiat: rurală, urbană, o comparaţie între cele două.
În cazul unei anchete de tip calitativ, cercetătorul trebuie, după ce a precizat obiectivul, să ţină cont de
imperativul măsurii, pentru a prevedea factorii influenţi şi a determina variabilele accesibile şi
măsurabilele în funcţie de scopul propus.
e) Limitele anchetei. Construirea unui eşantion limitează populaţia de studiat când este cazul unui
sondaj. Precizarea obiectivului cercetării înseamnă determinarea a ceea ce vrem să fie descris sau
măsurat, definirea a cees ce reţinem dar şi înlăturarea unui anumit număr de probleme, adică stabilirea
limitelor anchetei. Trebuie de asemenea stabilit un echilibru între posibilităţile materiale( timp, bani,
personal, materiale) ale anchetei şi necesitatea de a-I da o anvergură suficientă pentru ca rezultatele să
fie semnificative.
f) Necesitatea emiterii unor ipoteze verificabile în vederea obţinerii unor rezultate
generalizabile. Posibilitatea verificării ipotezelor emise plecând de la fapte observate este o
caracteristică a oricărui demers ştiinţific. Ea separă de exemplu, în ştiinţele politice, descrierea
jurnalistică sau reportajul de ancheta veritabilă. Anchetatorul experimentat se situează mereu la un
nivel dublu: studiul cazului particular, individual, dar înlocuit într-un context general.
g) Alegerea şi numărul variabilelor Pentru ca ipoteza să fie verificabilă trebuie ca variabilele
studiate să fie în număr suficient şi ca cele mai importante dintre ele să fie reţinute. Variabila nu a doar
un factor care acţionează în timpul anchetei, este un factor care se modifică în funcţie de ceilalţi şi
chiar aceste fluctuaţii constituie obiectul cercetării.
Variabila dependentă este aceea careia cercetătorul încearcă sa-I explice variaţiunile, de exemplu
eşecurile la examen. Variabila independentă este aceea a carei influenţă asupra variabilei dependente se
încearcă a fi măsurată şi înţeleasă. Dificultatea constă deseori în izolarea factorilor de influenţă.( tip de
teste, corectură, materii, vârstă).

61
Atunci când ancheta proiectată se adresează unui domeniu deja observat, este mai uşor să emitem
ipoteze. Este vorba mai ales de verificare. Însă când ancheta are un domeniu de aplicare nou, ea va fi
mai ales descriptivă, va acumula materiale pe baza cărora se vor sugera ipoteze sau noi direcţii de
cercetare. Tipurile de anchetă diferă în ceea ce priveşte gradul de previziune şi de precizie.
Ceea ce este important este nu să fi prevăzut totul ci să fi ţinut cont de imprevizibil pentru a putea, în
cursul anchetei să restrângem sau să dezvoltăm studiul anumitor factori.
h) Pre-ancheta.Constă în a încerca pe un eşantion redus instrumentele( chestionare, analiza
documentelor). Dacă există îndoieli în privinţa unei tehnici, se poate explora intr-o manieră limitată
problema de studiat, înainte chiar de a preciza definitiv obiectivele.
i) Rolul pregătirii anterioare şi al bibliografiei. Un spirit nepregătit va fi mai liber în emiterea
ipotezelor, dar riscul de a reîncepe un lucru deja făcut sau de a neglija sursele utile pare de asemenea
important. Se pare că în momentul în care e precizat obiectivul, este prudent să luăm cunoştinţă de
bibliografie, fie de aceeaşi problemă tratată în alte locuri, fie despre probleme diferite, dar studiate în
acelaşi loc şi care pot sugera date similare.
j) Rolul documentelor este de a completa, rectifica şi sprijini ipotezele sugerate de tehnicile
active. O reflecţie asupra documentelor poate ajuta să explicăm interpretarea pe care indivizii în cauză
o acordă în legatură cu o situaţie trăită.
2. Chestiuni practice

a) Informarea Este necesar să ne informăm de la cei ce cunosc mediul sau problema, e

recomandabil să nu ne limităm la câteva personalităţi oficiale, intervievând şi pe cei susceptibili de a
avea puncte de vedere diferite ( unii au norocul de a descoperi persoana informată sau documentul
important). Nu trebuie să existe în aceste cazuri idei preconcepute. O stare de spirit liberă trebuie să
ghideze căutarea informaţiilor.
b) Recomandaţiile Cercetătorii trebuie să aibă grijă să nu apară ca reprezentantul unei clase sau
a unui grup social. El este reprezentantul ştiinţei.
c) Autorizaţiile şi informaţiile O autorizaţie patronală în cazul unei anchete într-un atelier nu e
suficientă întrucât, pentru a nu apare suspect muncitorilor, el trebuie să obţină acordul şi suportul
cadrelor sindicale.Anchetatorul trebuie să fie conştient de faptul că munca sa îl conduce deseori la a
interveni în intimitatea anchetaţilor. El trebuie să ia în consideraţie consecinţele acestei intervenţii şi să
reducă efectele traumatizante.
Ceea ce este comun tuturor tipurilor de anchetă este spiritul de prudenţă, de respect pentru celălalt şi de
informare.
3. Bugetul anchetei
62
 a) Originea fondurilor Problema finanţării are o influenţă capitală asupra anchetei fiindcă ea o
condiţionează şi o limitează. O anchetă ia cel puţin dublul bugetului prevăzut şi triplul timpului
prevăzut.
b) Diferite tipuri de buget. Costul unei cercetări depinde de dimensiunea zonei de acoperit, de
numărul variabilelor de studiat şi de tehnica folosită pentru a o face.
c) Cauzele depăşirii bugetului prevăzut provin din dificultatea stabilirii previziunilor. J.
Marcus-Steiff, sociolog, spunea: " Practicianul trebuie să fie vânzător pentru a obţine un contract,
cercetător pentru a efectua studiul ştiinţific, pedagog pentru a explica rezultatele şi diplomat pentru a
face ca acestea să fie acceptate." Supus celor care-l finanţează, cercetătorul depinde de aceştia şi în
ceea ce priveşte timpul.
Punctul de vedere al cercetătorului, preocupat de aspectul ştiinţific al cercetării şi cel al
utilizatorului, preocupat să obţină la un preţ cât mai mic o soluţie rapidă la dificultăţile sale, sunt
diferite şi pun problema coordonării şi a unui compromis delicat.

2. Etapele terminale ale cercetării

1.Analiza şi interpretarea rezultatelor anchetei cere cea mai mare competenţă, rigoare şi
intuiţie. Stadiu delicat, este cel mai dificil de tratat în termeni abstracţi şi generali căci nu există 2
anchete ale căror rezultate pot fi analizate în acelaşi fel. Două idei sunt esenţiale:
-pe plan tehnic interdependenţa etapelor cercetării
-

- pe plan metodologic analiza şi interpretarea rezultatelor depinde de aplicarea riguroasă a

metodei ştiinţifice dar şi de inteligenţa, experienţa, imaginaţia şi intuiţia cercetătorului.
a) Ancheta de tip calitativ
- Datele de tip calitativ ridică noi probleme
- Datele de tip calitativ pun în vedere fapte care revelă fenomene mai importante şi uneori
inaccesibile în mod direct. Analiza calitativă a rezultatelor cere, pe de o parte să fie făcute observaţii
interesante dar pe de altă parte cere şi reflecţia asupra semnificaţiei lor. Aceste observaţii pot viza
obiceiuri, fapte gesturi, comportamente şi chiar cuvinte.
- Datele de tip calitativ sugerează corelaţii sau procese. Pot apare concordanţe între un
număr mic de variabile sau raporturi cauză-efect.

63
 - Datele de tip calitativ sugerează o idee centrală. Analiza observaţiilor calitative permite nu
numai emiterea unor ipoteze precise în lagătură cu raporturile cauză-efect, dar şi propunerea unor
explicaţii mai generale, uneori sub forma unor teorii limitate.
b) Ancheta de tip cantitativ.
Prezentarea statistică.
E vorba de o prezentare cantificată a rezultatelor, o simplă descriere statistică: distribuţia vârstelor,
procentajul unui anumit tip de profesie etc.
Când este vorba de anchete care au ca scop de a atribui unei populaţii mai vaste rezultate obţinute pe
un eşantion, problemele sunt exclusiv statistice( în ce condiţii extensia e justă şi legitimă, neutralizarea
erorilor obţinute pe un eşantion). Deci generalizarea trebuie făcută în mod prudent. Noţiunea de
caracter tip nu e suficient de completă pentru a permite generalizări sigure.
În ceea ce priveşte erorile, când declarăm, comparând 2 eşantioane că diferenţa nu e "în mod statistic
semnificativă" înseamnă că ea se datorează hazardului în compoziţia eşantionului. Cum aceste erori
sunt legate de dimensiunea eşantionului. odată cu mărirea acestuia riscul diferenţei creşte tinzând să
devină "statistic semnificativă.
Analiza secundară şi corelaţiile multiple.
R.K. Merton şi P. Lazarsfeld( 1950) disting între analiza primară şi analiza secundară. În prima, cea
mai simplă, variabilele privesc o singură ipoteză, prevăzută înainte. Verificarea acesteia implică faptul
că materialele culese indică dacă variabilele observate merg în sens opus.
Analiza primară e bazată pe reguli bine stabilite şi se derulează în funcţie de obiectivul iniţial al
anchetei. Analiza secundară e supusă unor indicaţii mai puţin cunoscute, mai puţin precise şi mult mai
variate. Ea se caracterizează prin căutarea semnificaţiilor, a interpretărilor materialelor cantificate
culese într-o optică mai largă.
Pentru ca analiza secundară să fie posibilă, trebuie ca datele interesante să fie culese, adică cercetătorul
să nu se limitete să acumuleze numai materialele legate strâns de o ipoteză prematură. Acumularea
datelor, stocarea lor prin tehnicile moderne permit o utilizare crescândă a analizei secundare.
Corelaţiile
Căutarea corelaţiilor, a regularităţilor sau chiar a cauzalităţii la nivelul analizei rezultatelor seamănă cu
ezperimentarea de tip ex post facto
(descoperire posterioară). În măsura în care avem elemente cantificate pe care vrem să le interpretăm,
tablourile cu două intrări fac să apară relaţiile între factori. Analiza multivariată are drept scop izolarea
factorilor. Durkheim a dat un exmplu simplu în legătură cu sinuciderea, izolând factorii unul după
altul: sex religie, stare civilă, pentru a le verifica influenţa.

64
 P. Lazarsfeld( 1951) propune chiar tablouri cu trei intrări, care permit să verificăm dacă un factor
presupus inoperant este într-adevăr aşa sau dacă e legat de ceea ce vrem să măsurăm. Putem constata o
relaţie între satisfacţia la locul de muncă şi nivelul de calificare. Ne putem întreba dacă un alt factor,
salariul, legat de nivelul de calificare, nu are şi el importanţa sa. Se pare că în analiza secundară,
descoperirea relaţiei cauzale se loveşte cel mai des de două dificultăţi: eliminarea variabilelor şi
situarea în timp a apariţiei variabilelor, căci relaţia cauză-efect presupune, evident, anterioritatea
cauzei.

2. Efectele anchetei Ancheta nu e niciodată un lucru indiferent. Ea face mereu mai mult sau mai puţin
ca oamenii să reacţioneze. În general adresarea întrebărilor îl face să gândească pe cel care răspunde.
Ancheta poate tulbura sau cristaliza opinia celor anchetaţi, dar cunoaşterea rezultatelor poate fi şi mai
explozivă.
Se numeşte feed-back reacţiile mediului anchetat, conştientizarea problemelor atunci când rezultatele
anchetei sunt comunicate. Aceste reacţii sunt uneori în mod deliberat folosite pentru a obţine
modificări de atitudine şi constituie elemente active ale intervenţiei psihosociologice.

3.Proprietatea, publicarea şi prezentarea rezultatelor anchetei.

a) Proprietatea rezultatelor anchetei

Libertatea investigării Faptul de a fi plătit ancheta dă tot dreptul asupra rezultatelor
investigării? Cercetările finanţate de organismele străine nu pot uneori să îmbrace un aspect de spionaj
politic sau sociologic? Deontologia cercetării n-a luat încă poziţie asupra acestui aspect.
Limitele dreptului de utilizare a rezultatului Proprietatea datelor culese dă dreptul de a păstra
rezultatele secrete sau de a le publica, niciodată de a le folosi într-o maniară tendenţioasă.

b) Publicarea anchetei
În general cercetătorul responsabil de o anchetă doreşte sa-i fie cunoscute rezultatele. O
problemă importantă e aceea a intervalului de timp între sfârşitul anchetei şi apariţia acesteia.

65
 Rezumatul anchetei Spiritul în care trebuie conceput rezultatul anchetei este în funcţie de tipul
de cercetare efectuată dar mai ales de publicul căruia i se adresează, de nivelul său de cunoştinţe, de
aspectul problemei care îl interesează. Cititorii rezumatului anchetei pot fi împărţiţi în trei grupe:
- oamenii de ştiinţă( chiar dacă nu în domeniul respectiv)
- publicul( cei care nu au cunoştinţe tehnice)
- utilizatorii( cei care au comandat ancheta într-un scop practic)
Nu există reguli sau reţete pentru elaborarea raportului anchetei. Este mai întâi indispensabilă
prezentarea clară şi precisă a obiectivului anchetei pentru că acesta este esenţial.
În ceea ce priveşte rezultatele este mai bine să fim modeşti şi să nu generalizăm în mod excesiv. Este
folositor totuşi să prezentăm concluziile, să indicăm care poate fi prelungirea anchetei în plan practic şi
să semnalăm către ce noi cercetări este permisă orientarea.
Trebuie să precizăm şi limitele muncii efectuate, atât în ceea ce priveşte scopul dar şi mijloacele de
care dispunem, numărul anchetatorilor, calificarea lor.
Metodologia Natura anchetei şi importanţa pe care cercetătorul o acordă problemelor respective îl vor
duce la conceperea unei expuneri metodologice mai mult sau mai puţin completă. Două atitudini sunt
posibile: expunerea către cititor a tuturor demersurilor, detaliilor, modului de a proceda… sau a
sacrifica partea metodică în mod total sau parţial.
Într-o anchetă de experimentare partea metodică trebuie să fie foarte completă. O lucrare destinată
publicului se va mulţumi, din contră, să indice în mod rapid felul în care au fost culese materialele. O
formulă comodă este de a pune în anexă părţile tehnice.
Informaţiile metodologice sunt utile pe plan ştiinţific, ca garanţie a validităţii anchetei, dar sunt şi mai
interesante şi indispensabile ca experienţă metodologică.
Limbajul O problemă importantă e cea a limbajului şi nu numai cea a stilului. Uneori este
indispensabilă pentru a acoperi noi concepte, crearea neologismelor sau folosirea unor cuvinte străine.
Însă este îngrijorător ca, sub pretextul tehnicităţii, să se creeze confuzie. Este deci de dorit să se scrie
într-o manieră simplă şi clară.
Limba şi stilul depind apoi şi de tipul de anchetă şi de publicul căruia aceasta i se adresează.
Utilizatorii Rapoartele sunt scrise pentru utilizatori. Trebuie să se ţină cont de diferenţa de puncte de
vedere între cercetători şi utilizatori.Primul trebuie să omită detaliile tehnice sau teoretice ale cercetării
sau să le includă într-un text aparte.
Trebuie să se aibă în vedere şi vulgarizarea rezumatelor anchetei de către ziare care le pot folosi într-o
manieră mai mult sau mai puţin partizană. De aceea este de dorit ca responsabilul anchetei să poată
controla rezultatele acesteia.

66
 a. Ancheta orală sau directă
Este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau, mai exact, cea mai des folosită în anchetele cu
mare audienţă la public (anchete electorale, sondaje ad hoc sau probleme sociale de interes general
etc.), adică acele ale căror rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă.
Avantajele dar şi dezavantajele anchetei directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana care
chestionează şi cea chestionată.
Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:
 ancheta faţă în faţă şi
 ancheta prin telefon.
Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă (pentru persoanele ocupate) sau în
şcoli, facultăţi (pentru elevi şi studenţi), pe stradă sau la ieşirea de la manifestări colective: spectacole,
concerte, meciuri etc.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus depinde de: populaţia vizată de
cercetare, de procedura de eşantionare, de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umane avute la
dispoziţie de cercetător. Exceptând anchetele a căror tematică impune în mod obligatoriu alegerea unor
categorii restrânse de persoane, definite în genere prin participarea lor la anumite activităţi (elevi sau
studenţi, muncitori sau alţi salariaţi ai unor întreprinderi şi instituţii, spectatorii unei manifestări
culturale etc.), în cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin vizita operatorilor la
domiciliul persoanei anchetate, această formă având o serie de avantaje ce nu sunt deloc de neglijat.
1. Ancheta la domiciliu se impune foarte adesea din motive ce ţin de procedura de eşantionare,
care porneşte pentru a ajunge la indivizii umani ce vor fi anchetaţi, de la locuinţa (gospodăria) acestora.
Pentru alegerea eşantioanelor cărora li se pot aplica legităţile statistico-probabilistice este nevoie ca
fiecare unitate a “populaţiei statistice” să poată fi identificată (să aibă o probabilitate calculabilă de a
intra în eşantion). Deficienţele în înregistrarea curentă a situaţiei fiecărui individ uman fac mult mai
uşoară identificarea locuinţelor, de pe un anumit areal, în care trăiesc grupurile familiale şi abia apoi,
prin discuţia cu un membru al familiei sau gospodăriei, se poate trece la alegerea individului potrivit, în
conformitate cu regulile de selecţie adoptate. E clar că acest procedeu ne obligă, aproape întotdeauna,
să sunăm la uşa locuinţelor în care sperăm să găsim indivizi cu care vom sta de vorbă.
Ancheta orală este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat este relativ lung. Pe stradă sau la
ieşirea de la spectacol, omul nu poate fi abordat pentru o discuţie ce ar putea dura mai mult de 3-5
minute, dat fiind că oamenii sunt grăbiţi şi nu au, în astfel de circumstanţe, disponibilitatea de a
răspunde la un set lung de întrebări; nici operatorul nu poate manevra în asemenea condiţii chestionare
prea lungi şi cu modalităţi mai sofisticate de înregistrare a răspunsurilor. Nici la locul de muncă şi în
timpul muncii situaţia nu este mai bună, din punctul de vedere al timpului avut la dispoziţie. La
67
domiciliu, chiar dacă e necesară o reprogramare a vizitei, operatorii nu întâmpină dificultăţi serioase în
realizarea unor întrevederi cu o durată de până la 30-40 minute sau chiar mai lungi.
2. Calitatea rezultatelor este, probabil, cea mai bună în această variantă tehnică a anchetei.
Discutând cu omul în casa lui, după ce acesta a avut amabilitatea să te poftească înăuntru şi să accepte
dialogul, aflându-se deci în mediul său obişnuit de viaţă şi simţindu-se oarecum “stăpân pe situaţie”,
subiectul este mai puţin stresat decât în alte împrejurări. În comparaţie cu ancheta prin telefon, avem
aici avantajul de a ne găsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm, fiindu-ne deci mai uşor să-i observăm şi
să-i controlăm reacţiile, să ne dăm seama dacă ascunde ceva sau chiar dacă este cel care susţine că este.
Ancheta aceasta poate fi coroborată cu observaţia directă, ceea ce constituie un mare avantaj atunci
când tema cercetării impune culegerea unor informaţii mărunte dar foarte numeroase cum ar fi cele ce
privesc modul de trai al persoanei chestionate. Când ne interesează opiniile, atitudinile, scopurile,
motivaţiile sau alte elemente ce ţin de trăirile subiectului, de universul său interior, o discuţie faţă în
faţă realizată la locuinţa celui chestionat ne conduce la rezultate superioare celor obţinute în alte
situaţii.
3. Se apreciază în majoritatea lucrărilor metodologice că ancheta directă, faţă în faţă, deci inclusiv
cea la domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns. Nonrăspuns înseamnă şi
refuzul de a fi primit în casă pentru realizarea chestionării şi evitarea răspunsurilor la anumite întrebări
din chestionar şi imposibilitatea găsirii unei persoane alese în eşantion într-un timp dat şi cu eforturi
rezonabile etc. Ancheta orală la domiciliu înlătură practic nonrăspunsurile parţiale (refuzul de a
răspunde la unele întrebări sau părţi din chestionar), îndeosebi datorită presiunii psihice pe care o
exercită prezenţa operatorului sau capacităţii acestuia de a crea o relaţie de încredere cu subiectul. În
general, în anchetele orale ponderea nonrăspunsurilor este mai redusă decât în cele în scris.
Madeleine Graviz (1986) consideră că, în general, succesul anchetei - din punctul de vedere al
proporţiei mari a persoanelor ce acceptă să răspundă - ar putea fi explicat pe baza a trei factori
principali, dintre care ultimul joacă un rol efectiv în favoarea celei directe şi, în speţă, a celei faţă în
faţă la domiciliu:
a. Reflexul de politeţe. Este greu să refuzi să-i vorbeşti cuiva care ţi se adresează politicos, te
roagă să-l ajuţi în realizarea muncii pe care o are de îndeplinit, care a bătut drumul până la uşa ta.
b. Dorinţa de influenţare. Cu cât subiectului i se sădeşte o convingere mai puternică asupra
faptului că prin răspunsurile sale va putea contribui la schimbarea unor situaţii, la ameliorarea unor
stări de lucruri care-l privesc direct, el va fi dispus într-o măsură mai mare să se angajeze în discuţie şi
să te invite în casă.

68
c. Nevoia de a vorbi. Nevoia de comunicare, de a te face înţeles de către celălalt, este una dintre
nevoile de bază ale omului, dar realizarea ei, în anumite privinţe, a fost drastic limitată de societatea
modernă, prin izolarea individului şi scoaterea de sub influenţa grupului comunitar căruia îi aparţine.
b. Ancheta indirectă (în scris sau prin autoadministrarea chestionarului)
Există şi aici mai multe varinte de realizare a acestei tehnici însă manualele de specialitate insistă
asupra uneia singure: ancheta prin poştă (sau “chestionarul poştal”, expresie utilizată de cei ce nu vor
să folosească termenul de anchetă). Motivele pentru care se evidenţiază mai ales acest procedeu ţin nu
doar de frecvenţa cu care ea se utilizează sau de gradul mare de diversitate a problemelor ce pot fi
abordate (comparativ cu altele), dar probabil şi de faptul că aceasta este tehnica ce presupune o
comunicare la cea mai mare “distanţă”, în sensul că aici cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în
contact direct, fiind deci forma cea mai îndepărtată de anchetă orală.
Dacă încercăm să urmărim care sunt modalităţile de realizare a anchetei indirecte, vom observa imediat
că deosebirea faţă de ancheta orală nu este întotdeauna foarte rigidă, aşa cum cred cei care fac din ele
două metode deosebite. Oricine a aplicat un chestionar în viaţa lui ştie că, ajungând în casa omului,
operatorul evaluează nivelul de inteligenţă şi cultură al celui cu care discută şi, dacă are de a face cu o
persoană cu un nivel intelectual mediu sau ridicat, nu se va mai obosi să-i citească toate întrebările şi,
mai ales, liste lungi cu variante de răspuns, lăsându-l pe om să se uite pe chestionar şi să aleagă
variantele potrivite (fireşte, atunci când procedura descrisă de aplicare a chestionarului îi permite acest
lucru). De aici până la a-i înmâna subiectului de la început chestionarul distanţa nu e prea lungă.
O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la domiciliu, persoana
solicitată putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa operatorului, sau operatorul putând reveni
după o zi sau mai multe pentru a recupera chestionarul completat. O altă variantă tehnică utilizată cu
destul de mare frecvenţă este cea a aplicării simultane de chestionare unui număr mai mare de indivizi
strânşi într-o sală: persoane cu acelaşi loc de muncă, elevi, studenţi, oameni aflaţi la o reuniune etc. A
treia variantă principală este cea amintită deja: ancheta prin poştă. În fine, o a patra variantă, dar care
are o mult prea redusă aplicabilitate în studiile cu caracter ştiinţific pentru a o lua în considerare, este
ancheta realizată prin chestionar publicat în ziare şi reviste. Avantaje:
1. Comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are avantajul costului mult mai redus.
Chiar şi în prima variantă, când chestionarul se lasă la domiciliu, cheltuielile sunt mai mici căci durata
vizitei operatorului este foarte scurtă şi nici nu e nevoie să se găsească acasă persoana căutată. astfel,
un operator poate împrăştia într-o zi zeci de chestionare, pe care le va recupera în altă zi. Costurile scad
şi mai mult în cazul variantei a doua, când mai mulţi indivizi pot fi grupaţi şi, de asemenea, în ancheta
prin poştă.

69
2. Un al doilea argument în favoarea anchetei în scris este natura conţinutului informaţiei şi se
referă la faptul că prin procedeul respectiv se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului,
diminuându-se până la dispariţie acel efect de interacţiune care crează o componentă a trăirilor
individului determinată de prezenţa celuilalt, adică de cercetare. Altfel spus, persoanele care răspund
singure la chestionar nu sunt influenţate în răspunsurile lor de prezenţa, atitudinile şi acţiunile
operatorului şi, de asemenea, din acest punct de vedere, ele reacţionează toate, în mod identic, un
acelaşi mesaj (uniformizarea “stimulului”), adică răspund efectiv la aceleaşi întrebări. Desigur, un alt
lucru este că repectivele întrebări pot avea o rezonanţă semantico-conceptuală diferită în subiectivitatea
indivizilor.
3. Al treilea argument, de aceeaşi natură, se leagă de înregistrarea răspunsurilor. La întrebările
libere, fără variante de răspuns, în ancheta orală cel care transcrie (de regulă, rezumând, concentrând,
stilizând etc.) răspunsurile subiectului este operatorul, care, din neatenţie sau dintr-o neînţelegere a
sensului acordat de subiect întrebării, poate deforma conţinutul răspunsului. În scris, omul se va strădui
să-şi rezume cât mai fidel ceea ce crede că e necesar să răspundă. Prin urmare, se înlătură greşelile de
înregistrare şi interpretare datorate operatorului, adică se înlătură o verigă perturbatoare în procesul
de comunicare.
4. Al patrulea argument este cel al anonimatului. Îndeosebi forma de aplicare în colectiv asigură
un anonimat total. Lucrul acesta este deosebit de bine apreciat de subiecţi, care, în general, nu doresc
să-şi asume nici un risc.
5. Apoi, vom observa că acest gen de culegere a informaţiei lasă omului timp de gândire pentru
formularea răspunsurilor. Aceasta constituie un evident avantaj atunci când genul de informaţie
solicitată presupune rememorarea unor evenimente, consultarea unor documente personale,
coroborarea propriilor cunoştinţe cu cele ale altor membrii ai familiei, colegi de muncă etc.
6. Unele forme ale tehnicii discutate aici, în speţă cea prin poştă, permit, analog anchetei
telefonice, o dispersie teritorială mai mare a subiecţilor aleşi, ceea ce înseamnă nu doar avantaje de
cost, ci şi de reprezentativitate a eşantioanelor alese iniţial.
Dincolo de aceste note pozitive, la care probabil se pot adăuga şi altele, ancheta în scris are şi o serie de
neajunsuri, care trebuie bine cunoscute pentru a nu uza de un procedeu tehnic acolo unde rezultatele
sale sunt îndoielnice sau chiar fără nici o valoare. Iată câteva observaţii în acest sens. Dezavantaje:
a. În primul rând prin anumite forme ale anchetei în scris nu avem nici o certitudine că persoana
aleasă de noi este cea care răspunde la chestionar. Doar atunci când chestionarul se autoadministrează
sub supravegherea operatorului (acasă sau în grup) există şanse ca răspunsurile să fie individualizate.
Altfel, s-ar putea să răspundă altă persoană, care are mai mult timp liber sau un grad de instrucţie mai
ridicat, ori s-ar putea chiar ca răspunsurile să capete o elaborare în colectiv (în familie). Aspectul este
70
esenţial când dorim (şi, de regulă, în anchetă dorim acest lucru) să generalizăm răspunsurile obţinute pe
eşantion la întreaga populaţie şi să facem analize ale răspunsurilor după caracteristicile personale (sex,
vârstă, ocupaţie etc.) ale subiecţilor.
b. Posibilitatea elaborării pe îndelete a răspunsurilor şi aceea de a vedea dinainte toate întrebările
chestionarului, devin, în cazul multor probleme supuse cercetării, obstacole de netrecut, care fac
improprie utilizarea anchetei în scris. Se pierde spontaneitatea răspunsurilor, esenţială pentru multe
întrebări de opinie, se “confecţionează” răspunsuri în conformitate cu ceea ce subiectul crede că se
aşteaptă de la el şi se pierde posibilitatea ca, printr-o aranjare adecvată a întrebărilor în chestionar, să
se elimine efectele de contaminare a răspunsurilor la diferite întrebări. Chiar mai mult, o întrebare
sensibilă, “dificilă”, care în ancheta orală se adresează spre finalul discuţiei, poate aici provoca o
reacţie de refuz, ratându-se întreg chestionarul.
c. În general, această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de nonrăspunsuri,
comparativ cu cea orală. Lucrul este perfect valabil dacă ne referim la nonrăspunsurile parţiale, adică
la “golurile” de răspunsuri în chestionare completate, dar şi la nonrăspunsurile totale: refuzuri de a
primi spre completare chestionare şi, mai ales, greutatea cu care se completează şi se returnează
chestionarele primite. Acest din urmă aspect este deosebit de serios în cazul anchetei prin poştă.
d. Prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de informaţie, îndeosebi la
întrebările deschise, datorită faptului că oamenii au mult mai scăzute abilităţi de a răspunde în scris
decât sub formă orală. În genere, foarte multă lume - şi nu doar populaţia cu şcolaritate redusă, cum s-
ar crede - priveşte scrisul ca o corvoadă şi cei care au aplicat chestionare de această natură ştiu că nu se
pot aştepta la texte prea consistente în spaţiile afectate răspunsurilor libere.
e. Mai există şi teama de răspunsuri în scris. “Verba volant, dar scrisul rămâne şi nu se ştie
niciodată cine va citi ceea ce am scris eu...” îşi zic probabil unii atunci când au de a face cu întrebări
mai incomode.
f. Ancheta în scris trebuie să se bazeze pe un chestionar foarte bine construit, cu întrebări vizând
probleme simple şi formulate în cuvinte simple. Aceasta înseamnă că nu orice problemă poate fi
abordată pe o asemenea cale şi că, în restul condiţiilor egale, ancheta în scris produce mai multe erori
generate de chestionar decât cea orală.
g. În ancheta în scris, nu avem nici o şansă de a elimina ambiguitatea, imprecizia,inconsistenţa
sau incompletitudinea unor răspunsuri. Altfel spus, cercetătorul este în întregime la mâna subiectului
şi nu mai poate interveni, ca în cazul discuţiei prin viu grai, pentru a completa şi clarifica răspunsurile
primite.
În sinteză, vom reproduce, preluând de la de Vaus (1996), o schemă, realizată prin contribuţia mai
multor autori şi cu unele modificări efectuate de Petru Iluţ, care evidenţiază, în termeni de “bună”,
71
“satisfăcătoare”, “slabă”, calitatea celor trei tehnici principale de anchetă - orală-faţă în faţă, orală-prin
telefon şi în scris-prin poştă - în funcţie de diferiţi parametri relevanţi pentru evaluarea unor asemenea
proceduri. Conform multor autori consacraţi, rata răspunsurilor la întrebările trimise prin poştă este net
inferioară celor adresate oral, ceea ce l-a făcut pe P. Iluţ să modifice calificativul “bună” aşezat de de
Vaus în primele două căsuţe ale ultimei coloane a tabelului în “slabă” şi “satisfăcătoare”.( Vezi Tabel
nr.2)

CURS NR.10

72
Etape tehnice si tipuri de sondaj
Origine.
Sondajul a izvorât dintr-o imposibilitate practică: a interoga în mod individual o întreaga
populaţie ce ne interesează, şi dintr-o posibilitate statică: a descrie intregul prin parte. Imposibilitatea
practică de fapt rezidă în faptul că un recensământ complet antrenează o organizare materială şi
cheltuieli importante, iar exploatarea şi publicarea rezultatelor necesită timp indelungat. Mai mult, nu
se poate dispune de personal suficient pentru a culege şi altceva decât informaţii uşor accesibile: stare
civilă, semne exterioare etc. Sondajul, dimpotrivă, fiind mai redus, cere sume şi intervaluri de timp mai
reduse.
Se disting două scopuri principale urmărite frecvent prin sondaje:
a avea estimarea parametrilor unei populaţii date, de exemplu media de vârstă a candidaţilor la
admiterea la o facultate; a verifica o ipoteză statistică privitoare la o populaţie, de exemplu, “70%
dintre familii au televiziune prin cablu?”
Apare astfel evident că, in cazul sondajelor, se abandonează descrierea şi observaţia completă,
precum şi riscurile acesteia adăugându-se însă alte surse posibile de eroare.
Anchetele prin sondaj se aplică în numeroase domenii pe care le distingem astfel:
-după obiectul de studiu: studiul consumului, opiniei, audienţei spoturilor publicitare;
-după natura unităţii statistice observate: consumator, automobilist, exploatator agricol, punct de
vânzare;
-după tehnica de eşantionare: aleatorie, empirică;
-după metoda de observaţie utilizată: observaţie directă, ancheta prin interviu, ancheta prin
corespondenţă;
-după caracterul ocazional sau permanent al studiului: anchete despre somaj realizate periodic, uneori
chiar pe acelaşi eşantion, sau o singură dată.

Limite şi avantaje.
Anchetele prin sondaj sunt adaptate studiului populaţiilor numeroase şi suficient de fracţionate.
Ele nu prezintă interes în cazul unei populaţii reduse şi sunt fragile deoarece indivizii care compun
populaţia sunt de categorii diferite. Populaţia studiată trebuie să fie suficient de bine definită şi
localizată. Sondajul aleatoriu impune chiar o listă completă a indivizilor care compun populaţia, de la
care se stabileşte esenţialul. Anchetele sunt evident şi strict dependente de posibilităţile de răspuns ale
persoanelor interogate.

73
 In plus, sondajele fiind fondate pe legea numerelor mari, extrapolările trebuie realizate pe
eşantioane suficiente. In absenţa experimentării veritabile, chiar dacă anchetele vor releva unele
corelaţii, nu va trebui să concluzionăm decât cu mare prudenţă, pe baza relaţiilor de cauzalitate.
In ciuda acestor limite metoda sondajului oferă mari avantaje. Ea permite studiul domeniilor
dinafara recensămintelor şi statisticilor administrative: fidelitatea consumatorilor faţă de o marcă
comercială, faţă de un partid politic. Astfel, cercetătorul este mult mai liber in definirea conceptelor ce
formează obiectul cercetării sale. Sondajele depind de reguli foarte precise, insă metoda este indeajuns
de maleabilă pentru a se adapta diverselor scopuri. In sfârşit, reprezintă singura tehnică ce permite
culegerea informaţiilor cuantificate pe colective importante.
Principii şi condiţii.
Chiar inainte de a cunoaşte regulile statistice aplicabile, se pare că, la o simplă analiză, ipoteza
conform căreia se poate extrapola de la parte la intreg va fi mai intâi funcţie de natura intregului, a
elementelor observate şi apoi de metoda utilizată pentru selecţionarea acestor elemente.
Ceea ce studiază ştiinţele umane reprezintă o mare varietate, tradusă prin prezenţa
caracteristicelor mai numeroase decât cele datorate doar hazardului, iar dificultatea provine din
evoluţia constantă a acestor particularităţi. S-a comparat totalitatea caracteristilor populaţiei cu o urnă
mare, în care s-ar introduce bilele mai multor urne mai mici, fără a le amesteca suficient. Insă pentru a
avea o idee corectă a ansamblului trebuie ca bilele fiecărei urne mici să fie reprezentate in eşantion.
In ceea ce priveşte metoda utilizată pentru selecţie, adică pentru alegerea eşantionului,
problema se pune astfel: cum să se desemneze persoanele de interogat? De aici decurge răspunsul la o
alta intrebare esenţială: cum să construieşti, pornind de la observaţiile individuale, o estimare corectă,
adică să extrapolezi judicios rezultatele eşantionului la populaţie? Aici intervine problema
reprezentativităţii eşantionului.

Alegerea (selectarea) esantionului.

Metoda utilizată pentru a constitui un eşantion a suscitat un conflict, astăzi puţin atenuat, intre
organismele statistice şi institutele de opinie. Institutele estimează ca unica metodă valabilă, ştiinţifică,
riguroasă este aceea care permite utilizarea calculului probabilităţilor, alegerea eşantionului realizându-
se după legile hazardului. In acest caz, sondajul este calificat drept probabilistic. Institutele de opinie
practică sondajele prin alegere raţională sau prin procentaje. In acest caz, sondajul este empiric.

74
 Sondajul empiric. Metoda procentelor.
Termenul de “alegere raţională”, care pare a exprima o superioritate metodologică, nu trebuie
să inducă în eroare. Alegerea despre care e vorba nu pune în joc decât un raţionament empiric, lipsit de
orice rigoare ştiinţifică. Acest mod de desemnare a eşantioanelor rezidă în ideea ca diversele variabile
ataşate individului nu sunt interdependente. De exemplu, când un eşantion se identifică cu populaţia
din care este selectat (în ceea ce priveşte distribuţia anumitor variabile bine alese, el este puţin diferit
de populaţia respectivă şi în ceea ce priveşte distribuţia variabilelor necontrolate.
Să presupunem că studiem frecvenţa la cinematograf a populaţiei adulte din Constanţa. Se va
admite ca modul de utilizare a timpului liber este în legătură cu sexul, vârsta şi categoria socio-
profesională, variabile pentru care dispunem deja de bune statistici. Aceste categorii multiple trebuie
cunoscute deoarece proporţiile şi relaţiile lor impun structura internă a eşantionului. Acesta trebuie să
constituie un model redus al populaţiei totale.Vom alege indivizii eşantionului astfel incât să fie
reprezentate caracteristicile întregii populaţii, adică distribuţia în funcţie de sex, vârstă şi categorie
socio-profesională să fie uniforma. Anchetatorul va primi un tabel indicând procentajele de respectat,
adică numărul persoanelor ce trebuie interogate şi care prezintă caracteristicile cerute. In afară de
această limitare, el este liber a interoga pe oricine va dori.
Inconveniente şi avantaje.
Pe plan stiintific, fata de aceasta metoda exista rezerve serioase. Un esantion poate reprezenta
pe hartie reductia exacta a populatiei din anumite puncte de vedere, insa ulterior poate fi complet
deformat prin munca anchetatorului. Sa ne imaginam ca acesta reuseste sa respecte procentele impuse
dar, pentru a-si economisi fortele, va interoga persoanele asteptand la usile cinematografelor.
Esantionul ar fi astfel evident deviat.
Se poate prevedea un anumit numar de aspecte de respectat: dispersia geografica, excluderea
oamenilor ce se cunosc unii cu altii etc. Nu mai ramane decat ca insusi anchetatorul sa introduca alti
factori decat hazardul, in caz ca are tendinta sa interogeze numai persoanele cele mai usor de abordat
etc.
Daca metoda procentajelor este, din punct de vedere stiintific, fara mare valoare, experienta
dovedeste ca aceasta ofera informatii foarte satisfacatoare si ca este metoda cea mai comoda. Ea
necesita fara indoiala existenta unor statistici corecte, detaliate si actuale, insa nu si o baza completa de
sondaj. In sfarsit, metoda este mai putin costisitoare, anchetatorul muncind de aproape doua ori mai
repede decat atunci cand i-ar fi impusa o lista de persoane.
In general, trebuie sa se cunoasca tipul de erori de temut pentru fiecare gen de ancheta si in
functie de scopul cercetarii.

75
 Metoda itinerariilor.
Metoda itinerariilor prezinta avantajul de a nu necesita o baza completa de sondaj, suprimand
inconvenientul libertatii prea mari a anchetatorilor. Utilizata adesea pentru a desemna esantioane pe
familii sau pe locuinte, ea consista in a impune fiecarui anchetator un itinerar precis, indicandu-i-se
punctele interviului. In acest caz, reprezentativitatea esantionului va depinde de persoana ce stabileste
planul sondajului, cu rol de hazard.
Sondajul aleatoriu sau probabilistic.
Oricat de paradoxala ar parea asocierea acestor doi termeni, sondajul stiintific este cel ce se
supune hazardului.Termenul de hazard nu semnifica fantezie sau improvizatie. Studiul marilor cantitati
(numere) arata ca hazardul insusi prezinta regularitati. Tehnica sondajului aleatoriu permite sustragerea
esantionului fata de o alegere arbitrara sau personala si de a se recurge la o adevarata tragere la sorti.
Aceasta se defineste prin faptul ca fiecarei unitati din populatie ii sunt acordate sanse egale de a face
parte din esantion. Vom spune ca am efectuat un sondaj probabilistic daca selectia poate fi asimilata
unei alegeri intamplatoare, adica daca se poate compara alegerea facuta cu selectia, cu ochii legati, cu
bilele perfect amestecate dintr-o urna si fiecare bila avand aceiasi probabilitatte de a fi aleasa
intamplator.
Inainte de a se recurge la o esantionare, trebuie stiut la ce se va referi selectia de operat. Metoda
aleatorie cere sa dispunem de o baza de sondaj, enumerand fara omisiune si fara repetitie totalitatea
indivizilor ce compon populatia, deoarece, dupa specialisti, sondajul este in mod esential un mijloc de
descoperire a caracteristicilor necunoscute ale unei populatii cunoscute. Asadar trebuie cunoscute
caracteristicile intregii populatii ce constituie baza sondajului, pentru a se regasi in esantion. Aceasta
baza poate fi constituita din liste, repertoare, registre sau fisiere complete sau actualizate.
Metoda ariilor.
Dacă nu există o bază de sondaj sau aceasta este incompletă, se poate utiliza metoda ariilor,
folosită adesea în domeniul anchetelor agricole. Punctul de plecare îl constituie o hartă geografică sau
fotografii aeriene pe care sunt delimitate arii ce vor reprezenta tot atâtea unităţi. Dacă harta este
cadrilată, se poate folosi pătratul ca arie-unitate. Totodată, aria poate avea suprafeţe şi forme variabile;
în rural ea va fi limitată de linii naturale, mai uşor de regăsit pe teren; la oraş se vor lua in considerare
grupuri de case. In sfârşit, mai putem adopta ca arie-unitate, o circumscripţie administrativă (canton,
comună, parcela din cadastru).
Dacă baza (lista disponibilă, suprafaţa divizată în arii) încadrează unităţi numerotate, este uşor
de procedat la o tragere la sorţi. Pentru aceasta se utilizează în mod curent tabele cu numere aleatorii.
In caz că unităţile nu sunt numerotate se poate realiza un sondaj sistematic (selecţionarea pe o fişă a

76
centimetrilor sau decimetrilor sau după o progresie aritmetică). Această metodă este interesantă când
nu suntem siguri că unităţile listei sunt aranjate aleatoriu în raport cu caracteristica de studiat.
Oricare ar fi procedeul intrebuinţat, trebuie să existe o veritabilă tragere la sorţi, adică să se
acorde tuturor unităţilor întregii populaţii şanse egale pentru a aparţine eşantionului.
Diverse tipuri de sondaj probabilistic. Sondajele complexe:
-Sondajul pe grupuri.
-Sondajul pe mai multe grade.
-Sondajul pe mai multe faze.
Sondajul pe grupuri.
El decurge din ideea prezentă mereu în mintea staticianului, de a-şi simplifica neîncetat munca
şi a-i reduce costul. Tragerea la sorţi nu se va mai aplica unităţilor individuale, ci ansamblurilor sau
grupurilor de unităţi învecinate care, datorită proximităţii, facilitează munca de anchetare. Sondajul pe
arii, analizat mai profund, nu este decât un caz al sondajului pe grupuri. Toate unităţile cuprinse în aria
trasă la sorţi sunt supuse chestionării.
Tot astfel vom interoga toţi locuitorii unui imobil, toţi elevii unei şcoli, toţi exploatatorii
agricoli ai unei comune etc. Inconvenientul acestei metode constă în corelaţia dintre caracteristicile
unităţilor aceluiaşi grup. Această corelaţie impune un eşantion mai important pentru obţinerea unei
precizii determinate dinainte.
Sondajul pe mai multe grade.
Din moment ce am fost constrânşi de a alege un eşantion de grupuri (absenţa repertoriului
unităţilor elementare), nu este necesar a supune anchetei toate elementele fiecărui grup tras la sorţi.
Pornind de la acest sondaj de prim grad, este posibil a trage la sorţi un al doilea eşantion (al doilea
grad) şi tot aşa, dezagregarea oprindu-se la nivelul dorit.
Sondajul pe mai multe faze.
In acest caz este vorba de combinarea mai multor sondaje, fracţiunile de sondaj variind, însa
unităţile ramânând aceleaşi.
In general, ne mulţumim cu două faze. Să presupunem că trebuie să efectuăm o anchetă privind
consumul pe un eşantion de familii. Datorită costului sau destul de ridicat, acest tip de anchetă nu se
poate realiza decât asupra unui număr limitat de familii.
In plus, un eşantion selectat prin sondaj elementar ar conţine mai ales familii de mijloc.
Familiile ale căror resurse sunt anormal reduse, ca si cele din paturile instarite, nu ar figura decat in
numar foarte restrans, constituind grupuri prea putin numeroase pentru a face obiectul analizelor
valide. De aceea vom fi nevoiţi a recurge la un sondaj în două faze, unitatea sondajului ramînând
familia. In prima fază, se extrage un mare eşantion de familii pe care îl supunem unei anchete rapide, în
77
care fiecare familie indică totalul resurselor sale. In a doua fază, acest mare eşntion este stratificat în
funcţie de totalul indicat.
In straturile extreme, eşantionul integral este supus chestionarului. In straturile intermediare, se
aplică procente variabile, determinate astfel incat să fie interogat un număr de familii suficient analizei.
Procedeul eşantionului reprezentativ (master-sample).
In general, este de dorit a obţine rezultatele unui sondaj în cel mai scurt timp. Or, intocmirea
unei baze de sondaj cere timp. Avem interesul de a utiliza aceiaşi bază pentru mai multe anchete, de
unde şi ideea de a pregăti dinainte materialele necesare eventualelor sondaje şi de a constitui un
eşantion model (principal). O problemă foarte importantă este aşadar actualizarea acestei baze de
sondaj.
In Franţa, INSEE a intocmit un astfel de eşantion destinat anchetelor de opinie.E vorba de un
eşantion de alegători, ceea ce restrânge semnificatia rezultatelor. Actualizarea se face annual, ca si
pentru listele electorale.
Sodajul stratificat
In vederea reducerii cheltuielilor sondajului se organizeaza adesea esantionari complexe
permitand cu un minim de observatii, obtinerea estimarii cu cea mai slaba marja de eroare. Se vorbeste
astfel de sondajul stratificat. Populatia de sondat este divizata in straturi, fiecare strat constituind un
subansamblu, de unde se extrage un esantion. Aceasta stratificare este legitima de fiecare data cand
dispersia trasaturii studiate(pe langa valoarea medie) este mai redusa in grup decat in cadrul populatiei
totale. Altfel spus, straturile, pentru trasatura retinuta, trebuie sa fie mai omogene decat ansamblul. Un
studiu prealabil permite cunoasterea acestui aspect. In plus, pentru fiecare strat, esantionul trebuie ales
la intamplare.
Stratificarea pune o noua problema: trebuie considerate esantioane de aceiasi importanta in
fiecare strat? In general exista doua modalitati de a proceda:
-Fractiunea sondata constanta, de exemplu 1/10, bineinteles cu conditia ca esantioanele sa ramana de
marime suficienta.
-Fractiunea sondata variabila, ca metoda de preferat deoarece antreneaza cea mai scazuta marja de
eroare a esantionarii. Daca, de exemplu, am distins doua straturi aproximativ egale, insa unul este
foarte omogen iar celalalt foarte eterogen. Pentru primul, un esantion redus va fi suficient pentru a
estima caracteritica, avand un risc redus de eroare; in timp ce al doilea va necesita un esantion mult mai
important pentru atingerea aceleiasi precizii. In opinia specialistilor, fara exceptie, rezultatele unui
esantion stratificat vor comporta mai putine greseli de esantionare decat cele ale unui esantion cu
marime identica, insa luat la intamplare din ansamblul populatiei.

78
 Reprezentativitatea eşantionului.
Este imposibil a răspunde la intrebarea “ câţi anchetaţi trebuie interogaţi pentru ca rezultatele
anchetei să fie corecte?” pusă sub această forma, deoarece ea presupune a fi rezolvat un anumit număr
de dificultăţi referitoare la diferite noţiuni. Mai intai, ideea preciziei sau corectitudinii rezultatelor ce
comporta un sens larg: absenta erorii si un simt tehnic mai limitat, unindu-se cu notiunea de validitate
sau reprezentativitate a esantionului.
Precizia rezultatelor si notiunea de eroare.
Precizia, corectitudinea (in sens larg) sondajului implica conformitatea rezultatelor sale cu
realitatea . Ea va depinde de o mai mica sau mai mare posibilitate de a evita erorile, adica de un anumit
numar de elemente.
Primul element priveşte domeniul studiat, omogenitatea sa mai mare sau mai mică. Un sondaj
pentru verificarea calităţii unui produs industrial pune mai puţine probleme decat un sondaj pentru
cunoaşterea opiniei francezilor despre Europa.
Al doilea element priveşte gradul de precizie căutat. Pentru pronosticul electoral, importanţa
mizei, publicitatea rezultatelor şi confruntarea cu realitatea obligă la luarea tuturor precauţiilor pentru
obţinerea unui rezultat precis. Elementul statistic este preponderent. In cazul unei anchete de opinie
este vorba mai degrabă de căutarea unei indicaţii, esenţialul negăsindu-se în statistica, ci în cercetarea
însăşi. Acest lucru ne aduce la un al treilea element important.
Al treilea element se referă la natura scopului urmărit sau de informaţii de cules. Regăsim aici
noţiunea de eroare relativă. Adică este vorba de o informaţie uşor de obţinut (sunteţi celibatar, văduv,
divorţat) sau de o informaţie mai complexă (sunteţi pentru un regim prezidenţial?). In funcţie de
obiectul anchetei, riscurile erorii sunt mai mari sau mai mici.
In sfârşit, al patrulea element se referă la natura erorilor. Erorile ce pot denatura rezultatele unui
sondaj au naturi diferite şi se situează în momente diferite. Ele pot aparea independent de orice
precauţie luată în legătură cu eşantionul: erori privind redactarea întrebărilor, erori de anchetă sau ale
anchetatorului.
Distingem eroarea de măsurare- provenind în urma observaţiilor eronate asupra indivizilor din
eşantioane (erori sistematice sau accidentale)- şi eroarea de eşantionare propriu-zisă. Acestea două
formează împreună eroarea totală.
Dacă reprezentăm pe laturile unui unghi drept lungimile corespunzătoare erorii de eşantionare
(EE) şi erorii de măsurare (EM), eroarea totală (ET) va fi reprezentată de ipotenuza triunghiului
dreptunghic. Acesta este aşadar superioară erorii de eşantionare şi celei de măsurătoare.
Rezultă de aici două consecinţe importante:

79
1.Este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de eşantionare, din moment ce eroarea
de măsurare este importantă. Avantajul relativ al metodei probabilistice faţă de metodele empirice de
eşantionare este cu atât mai scăzut cu cât variabila studiată sau domeniul de analizat sunt mai dificil de
observat corect.
2.Tot aşa, este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de măsurare din moment ce
riscul erorii de eşantionare este important.
La toate acestea trebuie să adăugăm erorile provenind din chestionar, ale anchetatorului şi ale anchetei.

CURS NR.11
Etapele cercetării sociologice
Metoda ştiinţifică este o succesiune sistematică şi organizata de etape care asigură obiectivitate
maximă şi consecvenţa in cercetarea unei probleme. Metoda de cercetare sociologică urmăreste
studierea proceselor şi faptelor sociale intr-o manieră obiectivă prin parcurgerea unor faze în studierea
acestora.
Schema unui plan de cercetare sociologică presupune următoarele etape obligatorii26 :
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate reprezintă prima fazşăa unei cercetări
sociologice. O cercetare nu poate aborda o temă în totalitatea. E.g., dacă ne propunem să cercetăm
problema comportamentului politic în România este necesară o delimitare a temei derivate din această
vastă problemă. In această fază cercetătorul operaţionalizează conceptele aferente temei şi, pe această
bază, selectează subiectele care merită să fie studiate şi care pot fi examinate prin metode ştiinţifice.
Odată definită problema de studiu se impune formularea obiectivelor şi a scopurilor cercetării deoarece
orice investigaţie urmăreste să realizeze ceva cu aceasta cercetare şi, totodată, işi propune să studieze
pentru ceva anume, ea nu se desfaşoară intâmplător.
2. Documentarea în literatura de specialitate este următoarea fază din planul de cercetare.
Cunoaşterea principalelor lucrări din domeniul temei, pentru evitarea unor greşeli şi a nu repetă
descoperirile deja făcute. Despre comportamentul electoral s-au scris multe studii, iar cunoaşterea lor
ne permite să decelăm acele subiecte tratate mai puţin sau investigate insuficient

26
în literatura de specialitate apar numeroase formulari ale etapelor unui plan de cercetare, care în principiu sunt echivalente; apud Constantin Schifirneţ,
Sociologie, Ed Economică, Bucureşti, 1999, p. 36-39.
80
 3. Formularea ipotezei este faza în care cercetătorul aşează relaţiile dintre variabile intr-o
formă care permite măsurarea prin fapte semnificative observabile. O cercetare poate să testeze mai
multe ipoteze, în funcţie de tema şi obiectivele ei.
4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. O cercetare nu se poate realiza asupra
întregii colectivităti sau asupra unei întregi categorii (sociale, profesionale, religioase, politice, etc.).
Din populaţia totală se selectează un eşantion reprezentativ, pe baza unor metode statistico-matematice,
un număr de persoane considerate probabilistic reprezentative care urmează a fi subiecţii cercetării.
5. Tehnicile şi metodele de cercetare sunt stabilite în raport de tema, ipoteze şi eşantion.
Inainte de aplicarea tehnicilor de cercetare pe eşantion este necesară pretestarea acestora, pentru a
cunoaşte cu mai multă exactitate virtuţile şi limitele lor, pe care in perioada cercetării propriu-zisă să le
valorificăm sau să le inlăturăm. După pretestarea instrumentelor de cercetare, acestea vor fi modificate
pentru creşterea acurateţii informaţiei.
6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare şi pe baza tehnicilor de cercetare
stabilite. Important este că instrumentele de cercetare să se aplice pe eşantioanele selectate conform
criteriilor enunţate de către echipa de cercetare.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor. Se impune înregistrarea în raportul cercetării a
tuturor datelor relevante, chiar şi a celor pe care cercetătorul le analizează mai puţin, pentru a lăsa
astfel posibilitatea altor specialişti să le studieze. Este necesară o prezentare a datelor din care apoi să
rezulte firesc concluziile cercetării.
8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei informaţiilor empirice în
raport cu cadrul teoretic, de problematica investigată şi de ipoteze. Interpretarea inseamnă formularea
de explicaţii la situaţiile desprinse din cercetarea empirică, care trebuie să demonstreze condiţiile de
manifestare a relaţiilor de determinare între procesele sau fenomenele care au făcut obiectul
investigaţiei.
9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul cercetării şi
interpretării. Ele trebuie sa fie concise, clare şi în concordanţa cu tema şi scopul cercetării. Una sau mai
multe concluzii vizează ipotezele cercetării şi trebuie să consemneze dacă ele s-au confirmat sau au
fost infirmate de cercetare.
10. Evaluarea utilităţii investigaţiei incheie raportul de cercetare. Este prezentată modalitatea
de valorificare a rezultatelor şi concluziilor cercetării prin publicarea în revistele de specialitate,
elaborarea de cărţi sau comunicări ştiinţifice, stimularea unor noi cercetări care să adâncească
problematica respectivă. Raportul de cercetare poate cuprinde sugestii concrete, cu trimitere directă la
procese şi fapte sociale reale, şi strategii privind optimizarea domeniului cercetat, adresate instituţiilor
care gestionează problemele semnalate de o investigaţie empirică.
81
CURS NR.12
CHESTI O N A R U L
Construcţia chestionarului.

Una dintre cele mai frapante caracteristici ale cercetării empirice în domeniul ştiinţelor socioumane
- ale metodei anchetei, în special, - este aceea că, practic, cu ocazia fiecărei noi investigaţii,
cercetătorul este obligat să-şi construiască propriul instrument de cercetare, a cărui utilizare este deci
limitată de obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv. De aici rezultă:
1. obligaţia de a construi de fiecare dată un nou instrument, fapt ce presupune costuri materiale şi
de personal, pierderea unui timp preţios, mai ales când fenomenul vizat este efemer sau când
rezultatele cercetării sunt aşteptate să apară foarte rapid;
2. necesitatea testării prealabile a instrumentului, care însă întotdeauna este incompletă, de unde:
3. incertitudinea asupra validităţii şi fidelităţii lui şi, prin urmare, asupra calităţii rezultatelor
cercetării;
4. dificultăţile ce apar aproape mereu atunci când se urmăreşte compararea rezultatelor obţinute de
doi cercetători diferiţi şi, în genere, atunci când se doreşte realizarea unor analize secundare sau
metaanalize.
De aici necesitatea acordării unei atenţii cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca operaţie
prealabilă fundamentală a unei anchete sau sondaj. O astfel de grijă nu este niciodată exagerată,
operaţia de construcţie a chestionarelor e departe de a fi o îndeletnicire simplă. Necunoaşterea şi
nerespectarea unor norme metodologice - deşi nu foarte stricte şi care suportă multe excepţii sau
nuanţări, în funcţie de context -, antrenează consecinţe grave asupra rezultatului cercetării şi o pot
compromite.
Faţă în Prin Prin poştă
faţă telefon
Rata
răspunsurilor
Eşantioane Bună bună slabă
generale
Eşantioane Bună bună satisfăcătoare
specializate
Reprezentativita
tea eşantionului

82
Evitarea Bună bună slabă
distorsiunilor
datorate
refuzului
Control asupra Bună satisfăcăt slabă
celor care oare
răspund la
întrebări
Accesul la Satisfăcăto bună bună
persoanele are
selectate
Localizarea Satisfăcăto bună bună
persoanei are
selectate
Efecte asupra
construcţiei
chestionarului
Posibilitatea de
a folosi :
Chestionare Bună satisfăcăt satisfăcătoare
lungi oare
Întrebări Bună slabă satisfăcătoare
complexe
Întrebări Bună satisfăcăt slabă
plictisitoare oare
Întrebări filtru Bună bună satisfăcătoare
Întrebări de Bună bună slabă
control
Întrebări Bună bună slabă
deschise
Calitatea
răspunsurilor
Minimizarea Slabă satisfăcăt bună
dezirabilităţii oare
sociale

83
 Capacitatea de a
evita
distorsiunile
datorate :
Caracteristicilor Slabă Satisfăcăt bună
operatorului oare
Opiniilor Satisfăcăto Satisfăcăt bună
operatorului are oare
Influenţei altor Satisfăcăto bună slabă
persoane are
Existenţa Satisfăcăto slabă bună
posibilităţii de a are
se consulta
(pentru
formularea de
răspunsuri
coerente,
exacte)
Realizarea
cercetării
Uşurinţa de a Slabă bună bună
constitui echipa
de cercetare
Rapiditate Slabă bună satisfăcătoare
Cost Slabă Satisfăcăt bună
oare
Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabel nr.2 Avantajele şi dezavantajele diferitelor tehnici de anchetă: faţă în faţă, prin telefon şi prin
poştă (Adaptat după de Vaus, 1996)

Logica întocmirii chestionarelor.

In construcţia unui chestionar trebuie să parcurgem mai multe etape,cum ar fi:
I etapa-delimitarea obiectului
a.-se definesc noţiunile care vor sta în centrul anchetei pentru a găsi indicatori adecvaţi

84
ex. dacă dorim să facem o anchetă despre ce inseamnă timpul liber în opoziţie cu munca, va trebui să
definim noţiunea de timp liber pentru diferite categorii investigate
b.definirea obiectului trebuie să corespundă cât mai bine obiectivării definite de Emil
Durkheim: comportamentele trebuie abordate din exterior , evitându-se judecăţile introspective

II. A doua etapă este aceea a identificării indicatorilor, care sunt mijloace de a măsura noţiunile
definite
Ex. studiul despre prudenţă
Se descriu unele comportamente caracteristice prudenţei:
1-încheie asigurări
2-nu pariază într-o cursă totul pe acelaşi cal
3-nu se lansează într-o afacere fără un studiu de piaţă preliminar
Implicit se vor contura şi intebările care vor fi legate de anumiţi indicatori
-conducerea automobilului, sume economisite, tipul de plasament ,felul de a vorbi, forme de gândire şi
de implicare

Distingem astfel în mersul anchetei 3 niveluri principale:

Nivelul Instrumente de operare Operaţionalizări

Nivelul teoretic Noţiuni Prudenţa

85
 Nivelul intermediar Indicatori Conducerea automobilului
Nivelul economiilor
Tipul de plasament
Felul de a vorbi
Judecăţi asupra lumii
Nivelul realităţii Intrebări
Răspunsuri

De obicei, în demersul de construire a chestionarului, este recomandată utilizarea a unui număr

cât mai mare de indicatori din două premise:
 imperfecţiunea măsurării, date fiind condiţiile desfăşurării anchetei
 imperfecţiunea indicatorului,dat fiind faptul că nici o intrebare nu poate acoperi în
întregime noţiunea.
Ex. indicator al sistemului de valori al persoanei interogate:raportarea la religie ,întrebarea referitoare
la prezenta la slujba la biserică poate fi suficientă. Dacă obiectul se referă la practicarea religiei catolice
în Franţa este greşit să ne limităm numai la o astfel de intrebare, deoarece trebuie să descompunem
identitatea catolică a francezilor în mai multe dimensiuni :
1.-practici religioase indicatori:-numărul de impărtăşanii intr-o lună indice 0-4
-importanţa acordată căsătoriei religioase
-faptul de a se ruga
-faptul de fi botezat etc.
2.- credinţe şi atitudini faţă de credinţa catolică
3.- activităţile religioase
4.- atitudinile faţă de heterodoxie.

Construcţia oricărui chestionar trebuie să înceapă cu specificarea foarte clară şi detaliată a

problemei de cercetat. Problemele sociale au, de regulă, un grad de complexitate care impune
descompunerea lor în mai multe dimensiuni. Aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, deci în
modalităţi empirice de detectare a prezenţei/absenţei sau a stării sau a intensităţii unor caracteristici. În
cazul anchetei, indicatorii vor fi aduşi, până la urmă, sub forma unui text, a unei întrebări ce va apare în
chestionar. Întrebarea - fiecare întrebare din chestionar - reprezintă un indicator, dar un indicator
prelucrat, tradus, ajustat etc. de aşa manieră încât el să fie valid şi funcţional în procesul comunicării
dintre cercetător şi subiect.
86
Astfel, o întrebare de genul:
Cât timp aţi petrecut ieri privind la televizor ?
este traducerea verbală a indicatorului “timp alocat, în ziua X, vizionării programelor de televiziune”,
care, împreună cu mulţi alţi indicatori de aceeaşi natură, contribuie la creionarea dimensiunii “consum
cultural”, parte, de exemplu, a unei problematici mai generale privind stilul de viaţă.
Uneori indicatorul este identificabil în mod clar în întrebare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus.
Alteori întrebarea poate să aibă un conţinut ce nu trimite explicit spre un indicator sau indicatorul este
derivat din conţinutul întrebării printr-o procedură interpretativă mai elaborată, necoincizând deci cu
cel pe care-l poate percepe subiectul la prima vedere. Astfel, întrebând pe cineva dacă a minţit
vreodată, nu urmărim să delimităm, prin răspunsul “Da”, pe cei sinceri şi, prin “Nu”, pe cei nesinceri,
ci chiar invers, “Da”-ul va fi un indicator de nesinceritate. Cele două situaţii deosebite aici se găsesc, în
literatura metodologică, în distincţia care se face între întrebările directe şi întrebările indirecte. Ca
orice clasificare dihotomică, o astfel de împărţire e prea rigidă. Este clar că cercetătorul va opta pentru
utilizarea de întrebări cu caracter mai puţin direct ori de câte ori consideră că o întrebare foarte directă
provoacă subiectului reacţii ce alterează validitatea instrumentului de cercetare.
După inventarierea dimensiunilor principale şi a indicatorilor fiecăreia, se trece, în cele mai multe
cazuri, la introducerea unor noi variabile, mai mult sau mai puţin complexe, despre care se presupune
că influenţează sau sunt influenţate de fenomenul central studiat, lucru ce implică, de fapt, o ipoteză
asupra unui model cauzal sau de influenţe, în baza căruia acest factor central al studiului primeşte o
explicaţie corespunzătoare. Noile variabile pot fi, şi ele, descompuse în dimensiuni şi exprimate în
indicatori sau, pur şi simplu, pot să coincidă chiar cu un singur indicator-întrebare, cum se întâmplă cu
factorii simpli de genul unor comportamente, precum mijlocul de transport cu care persoana activă se
deplasează la serviciu, tipul de localitate unde-şi are rezidenţa etc.
Sub forma cea mai generală exprimând lucrurile, vom presupune deci că problema noastră centrală, A,
se descompune în k dimensiuni, A1 , A2 , ... Ak şi că fiecare dintre acestea generează un număr de
întrebări, să zicem, în medie m. Să mai admitem că va fi necesar să mai distingem un număr, r, de
factori compleşi B, C, D, ... , necesari pentru explicarea fenomenului A sau prezentând interes pentru
cercetare, fiecare reclamând descompunerea în s dimensiuni, a câte t indicatori (întrebări), în medie. În
fine, să mai adăugăm că, practic, orice chestionar mai conţine un număr de v întrebări numite de
identificare sau variabile personale, prin care se determină caracteristicile de bază ale statutului social
al indivizilor - sex, vârstă, şcolaritate, ocupaţie etc. -, factori despre care experienţa ne învaţă că
intervin aproape întotdeauna în determinarea comportamentelor, opiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor,
evaluărilor etc. ale subiecţilor cercetaţi.

87
Cu notaţiile de mai sus, se poate calcula numărul n, de întrebări din chestionar astfel:
n=kxm+rxs xt+v
Considerând, ca pur exerciţiu de calcul, că mărimile k, m, r, s, t iau în medie valoarea 5 (deci că avem
5 dimensiuni ale lui A, că mai există alţi 5 factori, fiecare cu câte 5 dimensiuni şi că fiecare dimensiune
este traductibilă în 5 întrebări) şi că lui v îi acordăm valoarea 10, atunci numărul întrebărilor se va
ridica la:
n = 5 x 5 + 5 x 5 x 5 + 10 = 25 + 125 + 10 = 160,
cifră deloc neobişnuită pentru cercetările sociologice cât de cât serioase.
Procesul de selecţie a indicatorilor ce trebuie traduşi în întrebări de chestionar este destul de complex,
fiind necesar, cel puţin un set de ipoteze, dacă nu o teorie, cu privire la explicaţia fenomenului social
cercetat. Într-adevăr, pachetele de întrebări ce corespund unor dimensiuni şi fenomene sunt rezultatul
elaborării teoretice a schemelor de influenţă şi determinare. Orice întrebare din chestionar are un
“rost”; ea derivă, în cel mai nefericit caz, dintr-o ipoteză neexplicitată privind o relaţie dintre două
fenomene. De pildă, cercetând opţiunile electorale ale unui public şi solicitând vârsta respondenţilor, se
presupune că aceste opţiuni sunt valabile după vârstă.
O formă oarecum deosebită de anchetă, cu destul de mare arie de răspândire, o constituie cea care se
bazează pe chestionare omnibuz, adică instrumente ce nu se centrează pe o anumită problemă, ci
urmăresc culegerea de informaţii de naturi diferite, în scopuri diferite şi chiar pentru beneficiari diferiţi.
De pildă, institutele de sondaje uzează de astfel de instrumente pentru a răspunde mai uşor solicitărilor
mai multor beneficiari. În astfel de cazuri, structura logică a setului de întrebări se aseamănă cu cea
descrisă anterior, cu deosebirea că ceilalţi factori complecşi, B, C, ... , nu se aleg pentru explicarea lui
A, ci devin subunităţi de sine stătătoare din punct de vedere al problematicii. Astfel, în loc să efectueze
cheltuieli cu mai multe anchete, instituţia respectivă rezolvă totul printr-o singură descindere pe teren.
Lucrul este posibil, fireşte, dacă la nivelul aspectelor de urmărit se rămâne, în bună măsură, doar la
faza descriptivă, folosind pentru explicaţie numai variabile individuale de identificare şi încă vreo
câţiva factori simpli.
În altă ordine de idei, trebuie să observăm că universul indicatorilor unui fenomen social nu are o
existenţă bine determinată, în sensul că ar fi constituit dintr-un număr dat şi fix de elemente;
dimpotrivă, el e practic nelimitat şi nedeterminat. În consecinţă, cel ce întocmeşte un chestionar este
chemat, pe de o parte, să construiască indicatori-întrebări şi, pe de alta, să selecteze cei mai potriviţi
indicatori, din mulţimea acestora, care este, aproape nemărginită, operaţie dificilă şi riscantă, ce poate
afecta validitatea instrumentului. Dacă pentru selectarea eşantionului de persoane din populaţie există
reguli clare, furnizate de statistică şi matematică, pentru alegerea “eşantionului de indicatori” este

88
necesară o intuiţie şi o imaginaţie sociologică, bazate pe lecturi şi pe o deosebită experienţă de
cercetare.
O modalitate de a controla şi depăşi subiectivismul individual în construcţia chestionarului este
folosirea experţilor în selectarea itemilor şi în aprecierea valorii lor în economia instrumentului.
Metoda este însă costisitoare, dar consultarea altor specialişti, în faza elaborării chestionarului, este de
dorit, chiar dacă se realizează în forme mai puţin sofisticate.
Construcţia chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaştere prealabilă a problematicii vizate de
anchetă, eficienţa instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor cunoştinţe. Faptul nu
exclude, desigur, posibilitatea ca orice persoană să poată elabora un chestionar, căci, fiecare dintre
semenii noştrii practică o sociologie la nivelul simţului comun, care nu este altceva decât un ansamblu
de noţiuni, descrieri de fenomene, ipoteze şi “teorii” asupra relaţiilor dintre acestea. Numai că un
chestionar elaborat de un amator va rămâne la nivelul propriilor cunoştinţe şi scheme explicative - de
regulă, precare şi grevate de prejudecăţi şi idei preluate fără discernământ -, nereuşind să surprindă
decât într-o măsură foarte aproximativă universul indicatorilor relevanţi.
Pe de altă parte, apare o problemă cel puţin tot aşa de grea ca şi selecţia indicatorilor, chestiune ce
constă în traducerea indicatorilor în întrebări şi aşezarea întrebărilor în chestionar, adică cea care
ţine de “tehnologia” redactării unui chestionar. Într-adevăr, prin hăţişul problemelor de conţinut,
cercetătorul, şi cu deosebire cel fără experienţă, riscă să scape din vedere multitudinea capcanelor de
această natură ce-l pândesc la tot pasul, începând cu formularea întrebărilor şi terminând cu punerea în
pagină a chestionarului.
Subliniem grija pe care trebuie să o avem ca, atunci când construim un chestionar, să folosim un limbaj
care să fie înţeles de toată lumea şi să fie înţeles de toată lumea la fel. Această cerinţă elementară, ce
derivă din necesitatea de a putea comunica cu toţi subiecţii şi din aceea de a-i supune pe toţi la aceiaşi
“stimului” (căci n-are rost să le comparăm “reacţiile”), nu este uşor de realizat. Toate manualele de
metodologie insistă asupra folosirii celor mai simple cuvinte, celor mai simple expresii şi a unor fraze
cât se poate de scurte. Cuvintele, expresiile şi frazele trebuie înţelese în acelaşi sens de către toţi
interlocutorii, indiferent de sex sau vârstă, de nivelul lor cultural, de zona geografică de rezidenţă sau
de alţi factori ce ar putea influenţa procesul de comunicare, recepţionarea univocităţii mesajului.
În construcţia chestionarului, se va ţine seama şi de populaţia căreia îi sunt adresate întrebările. Acest
lucru este valabil, mai întâi, la nivel general, de ansamblu al cercetării, când populaţia supusă studiului
este definită prin anumite caracteristici ce-i sunt proprii, dar şi la nivelele particulare, generate
respectiv de logica interviului. Este vorba aici de faptul că nu toate întrebările unui chestionar trebuie
adresate tuturor persoanelor din eşantion. În funcţie de răspunsurile la o întrebare, se obţin diferite
subcategorii de populaţie, cu caracteristici specifice, cărora vom fi nevoiţi să le adresăm întrebări
89
specifice. Apar, aşadar, în majoritatea chestionarelor aşa-numitele întrebări filtru, care generează
bifurcări în succesiunea întrebărilor, trimiţând operatorul sau subiectul la întrebarea ce urmează a fi
adresată, în funcţie de răspunsul la întrebarea filtru. (Am spus “bifurcări”, deşi în principiu pot fi
trimiteri spre trei sau mai multe locuri printr-o singură întrebare, numai că astfel de întrebări filtru
complexe se folosesc mai rar, din cauza complicaţiilor pe care le creează.) O întrebare filtru poate fi, de
pildă, cea prin care se delimitează persoanele ce se declară dispuse să meargă la urne, cu ocazia
viitoarelor alegeri, de cele care nu doresc să meargă la vot. primelor li se va adresa, fireşte, un set de
întrebări (cu scopul de a afla cu cine vor vota, cât de bine cunosc candidaţii, care sunt motivaţiile
alegerii etc.), iar celorlalte un alt set (din care să aflăm motivaţia acestei opţiuni şi alte aspecte legate
de ea).
Cele două mari tipuri de probleme ce trebuie rezolvate în această fază a anchetei - cele de conţinut,
adică cele legate de alegerea indicatorilor (necesari şi suficienţi) pentru descrierea fenomenului şi a
relaţiilor sale esenţiale cu alţi factori sociali, şi cele de formă, adică de transpunere a indicatorilor în
întrebări standardizate, privitor la învelişul lor verbal, la modul de adresare şi la cel de înregistrare a
răspunsurilor - presupun genuri de cunoştinţe diferite: primele teoretice iar celelalte metodologice.

CURS NR.13
TIPOLOGIA INTREBARILOR SI ESANTIONAREA
Criterii de clasificare
90
 1. O clasificare tradiţională a întrebărilor după conţinutul informaţiei vizate este cea care
distinge trei mari categorii: întrebări factuale, de opinie şi de cunoştinţe.
În cazul întrebărilor factuale, informaţia priveşte elemente de comportament ale indivizilor anchetaţi,
ale semenilor din jurul lor sau situaţii ce caracterizează viaţa subiecţilor sau a comunităţilor în care
trăiesc. În principiu, toate aceste aspecte se materializează în fapte comportamentale sau situaţionale şi
ar putea fi înregistrate prin metoda observaţiei, dacă o asemenea investigare n-ar presupune eforturi
extrem de mari. Câte seriale a urmărit omul în ultima săptămână la televizor, la ce oră s-a sculat în
dimineaţa zilei respective, câţi bani cheltuie familia pe lună cu hrana, unde şi-a petrecut concediu, la ce
vârstă a avut primul contact sexual etc. iată câteva mostre de indicatori cu un clar conţinut factual,
dintr-o gamă extrem de amplă şi de diversă, ce conduc la întrebări întâlnite în orice chestionar. Se vede
deci că răspunsul la aceste întrebări poate fi judecat în termeni de adevărat sau fals, întrucât ele se
referă la o situaţie obiectivă şi verificabilă prin alte mijloace.
Conţinutul întrebărilor de opinie vizează aspecte ce ţin de universul interior al individului, cum ar fi
părerile, atitudinile, credinţele, aşteptările, proiectarea în viitor, evaluările, ataşamentul faţă de valori,
explicaţiile fenomenelor din jurul său, justificările şi motivaţia acţiunilor etc. Termenul de opinie este
luat într-un sens mult mai larg decât cel în care se foloseşte în mod curent. Caracteristicile informaţiei
conţinută în răspunsul la aceste întrebări este faptul că ea nu poate fi obţinută în mod direct prin alte
metode decât cele ce fac apel la comunicarea verbală cu subiecţii şi, deci, că verificarea celor afirmate
de aceştia este o întreprindere dificilă, posibil (uneori) de realizat doar prin metode indirecte.
“De ce”-ul?
Există întrebări care vizează obţinerea unor explicaţii de la intervievaţii înşişi, în legătura cu opiniile
sau conduita lor. Insă în acest caz, trebuie să se ţină seamă de diferitele accepţiuni ale întrebării de tipul
“de ce?” care poate atrage răspunsuri conţinând informaţii foarte variate.
“De ce-ul”, care ar părea cercetătorului novice un mijloc foarte simplu de a obţine o explicaţie din
partea anchetatului, este un exemplu reuşit al necesităţii unei conceptualizări născute din obiectivele
anchetei şi din adaptarea întrebărilor la acestea.
P. Lazarsfeld27 citează cazul unui chestionar în care se cerea subiecţilor să spună de ce au fost să vadă
cutare film. Unul ar fi putut răspunde în termeni de dispoziţie generală ( că merge în fiecare seară la
cinema); altul, dimpotrivă, ar fi putut explică de ce a fost la film în acea seară: nu aveam nimic de făcut
sau, din întâmplare, l-a invitat un amic. Iar alţii ar fi putut declară că au citit un articol elogios despre
filmul respectiv etc. Intrebarea “de ce?” face că fiecare anchetat să evoce în răspunsul sau aspectul
deciziei care i-a venit mai întâi în minte. El însuşi poate nu este conştient de adevăratul motiv care l-a
determinat să acţioneze.
27
Lazarsfeld (P)., 1960,<<The art of askiing why>> in Katz, Publi opinion and Propaganda, N.Y, , Holt and Cie, 779p., pp 675-686.
91
Aşadar, intrebarea “de ce?” nu este bună, deoarece capătă răspunsuri cu un conţinut prea variat,
datorate unor raţiuni diferite, dificile de clasificat pentru anchetator. Intrebând pur şi simplu “de ce?”
riscăm sa obţinem prea des un soi de justificare a deciziei sau opiniei, decât o analiză.
Dacă vrem sa rămânem la un nivel de explicaţie mai superficial decât adevăratul studiu de motivaţie,
este mai prudent să întrebi:”Cum aţi fost determinat să…?”, “Cum aţi ajuns la…?”, fapt ce inclină
răspunsurile spre o cauza mai exterioară.
Al treilea tip de întrebări, anume întrebările de cunoştinţe, au şi ele un specific foarte clar, ce nu
permite nici o confuzie cu celelalte, în speţă cele factuale, cu care par a se asemăna. O întrebare de
genul:
Unde este înmormântat Mihai Eminescu ?
nu are drept scop să ne furnizeze o informaţie necesară sporirii cunoştinţelor noastre despre poetul
naţional, ci una care să ne ajute să caracterizăm persoana anchetată. Rostul acestor întrebări - evident
de aceeaşi natură cu cele folosite în orice situaţie de examen - nu este, pentru sociolog, în primul rând,
acela de a măsura în mod cât mai corect nivelul cunoştinţelor oamenilor într-un domeniu oarecare. Ele
evidenţiază preocupările intelectuale ale indivizilor în anumite domenii, ca urmare a unor interese sau a
unor situaţii de viaţă specifice. Aplicând, de exemplu, recruţilor un chestionar cu întrebări de
cunoştinţe din domeniul diferitelor obiecte studiate în treptele şcolare obligatorii, vom putea să
evaluăm calitatea învăţământului general. De asemenea, prin intermediul unor întrebări de cunoştinţe,
putem evalua interesul oamenilor pentru anumite domenii ale artei şi, chiar despre sistemul lor de
valori, credinţe, atitudini etc. Întrebările de cunoştinţe pot furniza informaţii şi despre anumite
comportamente, cum ar fi, de pildă, lectura scrierilor religioase ori frecventarea bisericii.
Ele pot fi utilizate şi ca întrebări de control. Aşa cum o arată şi numele, acest gen de întrebări nu sunt
adresate pentru a aduce o informaţie propriu-zisă din partea respondentului, ci pentru a verifica, a
controla acurateţea răspunsurilor sale la alte întrebări. Printre altele, ele pot fi folosite pentru a testa
sinceritatea subiectului. În acest caz, într-un limbaj mai tehnic, ele sunt considerate şi ca “itemi de
minciună” (lie items), cel mai tare dintre aceşti itemi constituindu-l chiar întrebarea ce-i cere
subiectului să spună dacă a minţit sau nu vreodată, pe care am mai invocat-o mai sus. dar şi o listă de
titluri fictive de cărţi sau de nume de autori, din care subiectul este pus să menţioneze ceea ce a citit,
constituie un indicator al onestităţii răspunsurilor sale în general.
O specie aparte de întrebări o constituie cele de motivaţie, care sunt, în înţelesul foarte larg întrebări de
opinie, dar de o distinctivitate sporită. Relevanţa lor derivă din aceea că sondează o zonă a
subiectivităţii umane de o importanţă capitală, şi anume cea a universului cauzal-motivaţional al
aprecierilor, deciziilor şi acţiunilor umane. Deşi există un strat motivaţional mai superficial şi
schimbător, putem vorbi şi de o infrastructură motivaţională mai solidă şi mai stabilă, pe baza căreia se
92
 pot face predicţii comportamentale şi se pot deci estima schimbări în opţiunile oamenilor. Dacă,
bunăoară, cunoaştem motivele pentru care indivizii simpatizează cu un partid sau cu o personalitate
politică, putem anticipa mai bine ce alte partide ori personalităţi ar putea intra în aprecierea acestor
indivizi şi/sau ce ar trebui să facă partidele şi personalităţile respective pentru ca să se întâmple acest
lucru.
Întrebările de motivaţie aduc, în principiu, la cunoştinţa cercetătorului explicaţiile şi interpretările
subiectului cu privire la opiniile şi faptele sale, în corelaţie cu stările mediului social înconjurător şi cu
evaluările acestor stări, pe care individul le realizează necontenit. Înregistrarea răspunsurilor la
respectivele întrebări necesită precauţii sporite, fiind necesară consemnarea fidelă a declaraţiilor celor
chestionaţi, adică utilizarea întrebărilor deschise.
Pe de altă parte, este cât se poate de clar că răspunsurile la întrebări de genul:”De ce ?”, “Motivaţi
răspunsul”, “Ce v-a determinat să ... ?” etc. nu trebuie luate de cercetător ca atare, ci se impune o
interpretare a lor. Aceasta, întrucât motivaţia, din punctul de vedere ce ne interesează aici, se
structurează pe trei paliere principale: motivele reale, motivele conştientizate de subiect şi motivele
declarate de acesta (în particular, cu ocazia anchetei sau interviului). Din mai multe cauze, între cele
trei planuri nu există corespondenţă deplină. Cu deosebire de la Freud încoace, psihologia - în speţă,
psihodinamica şi psihanaliza - insistă asupra distanţei dintre motivaţia reală şi cea conştientizată,
acordând inconştientului un rol aproape suveran.
2. După forma de înregistrare a răspunsurilor, se face, în principiu, o distincţie între întrebările închise
şi cele deschise, primele fiind acelea care oferă subiectului variante de răspuns prefabricate,
respondentul urmând doar să o aleagă pe cea care se potriveşte situaţiei sau opiniei sale, iar celelalte
reclamând înregistrarea, cât mai fidelă şi cât mai completă, a răspunsului dat de subiectul chestionat. În
cazul anchetei şi, mai ales, al sondajului de opinie, culegerea şi interpretarea datelor sunt realizate din
perspectivă statistică; aceasta înseamnă că prelucrarea informaţiei dobândite printr-o întrebare
deschisă trebuie efectuată, finalmente, în acelaşi mod ca şi pentru una închisă, deci pornind de la
stabilirea de categorii în care este introdus conţinutul răspunsurilor. Deosebirea este că aceste
categorii se stabilesc după efectuarea anchetei iar clasificarea răspunsurilor se face de către cercetător,
pe baza analizei textului răspunsului.
În faza de construcţie a chestionarului cercetătorul trebuie să decidă, în esenţă, asupra următoarelor
două aspecte:
 dacă este posibil şi preferabil să se stabilească şi să se expliciteze dinainte categoriile de răspunsuri
şi, în caz afirmativ;
 dacă e posibil şi preferabil ca subiectul să fie cel care alege cea mai adecvată formă de rezumare a
răspunsului său, folosind grila de categorii propusă.
93
Cele două întrebări combinate dau trei soluţii posibile, pentru fiecare întrebare din chestionar:
a. se stabilesc a priori categoriile de răspuns şi subiectul alege;
b. se stabilesc a priori categoriile de răspuns iar operatorul, în funcţie de răspunsul subiectului,
alege varianta “potrivită”;
c. se stabilesc a posteriori categoriile de răspuns, urmând a clasifica “la birou” conţinutul
răspunsurilor.
Grafic întrebările deschise se evidenţiază în chestionar prin aceea că, după textul propriu-zis al
întrebării, apare un spaţiu liber în care operatorul sau subiectul (când e vorba de autocompletare)
marchează răspunsul. Limitele de intervenţie permise operatorului sunt, de obicei, destul de reduse, lui
cerâdu-i-se reproducerea cât mai fidelă a discursului subiectului. Doar atunci când subiectul nu poate fi
ţinut în frâu şi el ne oferă de o manieră mult prea amplă răspunsul, este permisă înregistrarea selectivă
sau rezumată.
Pentru întrebările închise, formele de prezentare grafică a variantelor de răspuns sunt destul de diferite.
În cele mai numeroase situaţii, variantele sunt aşezate una sub alta, după textul întrebării, şi sunt
numerotate. Alegerea variantei potrivite se face prin încercuirea numărului - cu funcţie de cod - din faţa
variantei respective. De regulă, prin forma şi fontul caracterelor, se evidenţiază în mod clar diferenţa
între întrebarea propriu-zisă şi variantele de răspuns.
Sistemul de variante al oricărei întrebări închise trebuie să satisfacă un număr de condiţii elementare:
a. El trebuie să fie complet, în sensul că orice răspuns posibil trebuie să-şi găseacă locul în gama
variantelor prevăzute.
b. El trebuie să fie discriminatoriu, înţelegând prin aceasta că două situaţii semnificativ diferite
trebuie surprinse în variante de răspuns diferite.
c. El trebuie să fie univoc, adică unui răspuns să-i corespundă o singură variantă dintre cele
oferite.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel cu două variante de răspuns, care, de
regulă, pot fi interpretate în termenii Da/Nu. Folosirea acestui gen de întrebări este posibilă şi la
întrebările factuale, când se cere precizarea existenţei sau inexistenţei unui lucru, efectuarea unei
acţiuni etc., şi la cele de opinie, când subiectului i se pretinde o formă foarte tranşantă de exprimare a
părerii: e de acord sau nu cu ceva, are o opinie favorabilă sau nefavorabilă în legătură cu altceva
ş.a.m.d. În cele mai multe cazuri însă, dacă e vorba de opinii, lucrurile sunt mai complexe, evantaiul de
răspunsuri formând o scală ordinală, care încearcă să surprindă gradual intensitatea unei opinii: măsura
în care oamenii sunt satisfăcuţi de un aspect al vieţii lor, tăria cu care cred în ceva, nuanţele în
aprecierea activităţii unei personalităţi publice sau a unei instituţii etc. Un exemplu de asemenea
întrebare este următoarea:
94
 Cum credeţi că veţi trăi peste un an ?
Mult mai bine
Ceva mai bine
Aproximativ la fel
Ceva mai prost
Mult mai prost
Există cazuri când cercetătorul crede într-o capacitate de autoanaliză a subiectului superioară celei
implicate de folosirea câtorva cuvinte pentru a desemna stările respective. Atunci, el îi va cere acestuia
să-şi plaseze opinia pe o scală abstractă, marcată cu valori numerice, semnificaţie lexicală atribuindu-se
doar valorilor din capete. Iată un asemenea exemplu:

Cât de mulţumit sunteţi de salariul pe care-l primiţi ?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Total nemulţumit Total mulţumit

O lungă şi veche dezbatere opune partizanii folosirii celor două tipuri de întrebări. Practica
cercetării - şi, în mod deosebit, extinderea sondajelor de opinie, ale căror rezultate trebuie să apară într-
un timp foarte scurt - a făcut ca, încetul cu încetul, întrebările închise să ajungă net predominante,
aproape în toate tipurile de anchete. Utilizarea celor deschise rămâne, aşa cum deja o recomanda, cu o
jumătate de secol în urmă, Paul Lazarsfeld, doar o chestiune ocazionată de insuficienta cunoaştere a
problematicii cercetate - deci în cercetări cu caracter explorativ, în anchete pilot etc. -, de necesitatea de
a se completa, detalia, preciza conţinutul răspunsurilor unor întrebări închise mai deosebite, de dorinţa
de a obţine detalii asupra motivaţiilor invocate de subiecţi etc.
Utilizarea atât de frecventă a întrebărilor închise - şi, nu numai în cazul sondajelor de opinie - se
datorează unei serii de avantaje incontestabile pe care le oferă acestea. Dintre cele mai importante
atuuri ale întrebărilor închise menţionăm:
a. Rapiditatea şi uşurinţa prelucrării rezultatelor. Este o chestiune ce nu mai necesită nici o
explicaţie, acest avantaj fiind decisiv atunci când rezultatul unui sondaj trebuie transmis beneficiarului
în timp de câteva zile de la data comandării lui.
b. Uşurinţa completării chestionarului, adică rapiditate şi atractivitate pentru subiecţi. Este un
avantaj, de asemenea, extrem de puternic îndeosebi în cazul anchetelor în scris, subiectului revenindu-i
95
sarcina doar de a înconjura nişte coduri sau a pune X-uri în căsuţe, operaţii ce solicită eforturi mentale
şi motrice mult mai reduse decât completarea unui text.
c. Precizarea conţinutului întrebării, dat fiind faptul că variantele întregesc textul ei propriu-zis.
d. Uniformitatea întrebării şi a înregistrării răspunsurilor este avantajul de cunoaştere cel mai
important al întrebărilor închise.
e. Evitarea erorilor generate de operaţiile de postcodificare
f. Întrebările închise facilitează găsirea răspunsului potrivit. Avantajul derivă din cunoscuta lege
a psihologiei conform căreia oamenilor le este mult mai uşor să recunoască ceva decât să-şi amintească
şi să reproducă acel lucru. Referindu-ne la întrebările de opinie, putem spune că omul mai uşor şi mai
repede se regăseşte într-un model decât să definescă acel model ce-i este propriu.
Esenţa disputei între adepţii folosirii uneia sau alteia din cele două categorii de întrebări :
“Partizanii folosirii întrebărilor deschise argumentează că acestea permit subiecţilor să spună ceea ce
realmente există în mintea lor, fără a fi influenţaţi prin sugestii din partea cercetătorului, în vreme ce
întrebările închise plasează subiecţii într-un evantai limitat de posibilităţi de alegere. Ei consideră
întrebările închise ca fiind, în mod tipic, decontextualizate şi oferind un set închis şi incomplet de
opţiuni de răspunsuri arbitrare, ceea ce conduce la distorsionarea răspunsurilor. Cercetătorii din zona
sondajelor, pe de altă parte, cred că întrebările deschise tind să furnizeze un material ce este extrem de
variabil, cu o slabă fidelitate (reliability) şi dificil de codificat”(W. Foddy, 1993, p.127)

Numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar.

Întrebarea referitoare la numărul optim de întrebări ce ar trebui să formeze un chestionar,

întrebare pe care orice persoană fără experienţă de cercetare şi-o pune sau e tentat să o pună altora mai
versaţi în realizarea unor astfel de studii, este, în sine, fără obiect, dat fiind că un asemenea optim -
dacă există - depinde de o serie de prea mulţi factori pentru a se putea discerne o regulă generală.
Generală este poate doar constatarea că, de cele mai multe ori, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine
conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări
decât ar recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, un evantai extrem de larg de tipuri de chestionare,
de la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind 200-300 de întrebări sau chiar
mai multe, sunt, în principal următorii: obiectul cercetării (problema studiată), tipul cercetării,
finalitatea acesteia, beneficiarul rezultatelor, tehnica de anchetă, felul întrebărilor, resursele materiale
de care dispune cercetătorul, calitatea şi numărul operatorilor avuţi la dispoziţie, timpul de care se
dispune şi genul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.
96
Referitor la tipul cercetării, adesea se face distincţia între studii “explorative” şi studii “explicative”.
Primele vizează mai curând aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind introducerea prea
multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu chestionare mai
simple.
Orice cercetare se face cu un anume scop şi se adresează unui “beneficiar”. În genere, putem distinge
anchetele făcute în scop pur ştiinţific, de pe urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi de care
beneficiază întreaga comunitate a specialiştilor, şi altele pur aplicative, comandate de o instituţie, un
partid, un ziar etc. într-un scop foarte precis, cele cunoscute, de regulă, de publicul larg ca “sondaje de
opinie”. De obicei, aceste din urmă studii, ce sunt şi foarte strict circumscrise în timp, utilizează
chestionare mai simple, cu un număr mai mic de întrebări.
Referitor la natura întrebărilor, se poate aprecia că utilizarea întrebărilor închise, cu un număr mai mic
de variante de răspuns, este un factor ce favorizează evident posibilitatea de a spori mult numărul de
întrebări.
În general, la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze timpul mediu
reclamat de completarea efectivă a lui, parametru ce nu poate depăşi, fără riscul unor erori mari,
anumite limite. De pildă, un chestionar aplicat “în piciare” (pe stradă, să spunem) nu poate să răpească
subiectului mai mult de 5-10 minute. Ancheta clasică desfăşurată la domiciliu poate dura, fără
probleme deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de
minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze folosindu-se
diferite recompense. Ancheta prin telefon, de asemenea nu se poate extinde peste durata câtorva
minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de timp la care să poată
fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă.
Ordinea întrebărilor în chestionar nu trebuie - şi nici nu este bine - să reproducă structura tematică a
chestionarului. În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care
favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se
recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu
scopul de “a sparge gheaţa” cât mai repede şi de a antrena subiectul în dialog. Dacă dintre întrebările-
indicatori nu există nici una care să satisfacă astfel de cerinţe, se pot construi câteva în mod special cu
această destinaţie, chiar dacă, altfel, nu sunt cu nimic utile cercetării.
Aşezarea întrebărilor în chestionar într-o formă “logică” este evidentă pentru motivul că aceasta
generează un efect de consecvenţă sau de consonanţă a răspunsurilor, care depăşeşte cu mult gradul de
consonanţă reală a opiniilor oamenilor.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta
orală. Întrucât răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de ceea ce a făcut omul
97
 sau de ceea ce a gândit înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte
această relaţie subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru
propria viaţă, este clar că ordinea întrebărilor devine o chestiune relevantă numai în acest gen de
anchetă, cea orală, în cadrul căreia subiectul descoperă succesiv problemele privitor la care este
chestionat. Astfel, cu fiecare întrebare ce i se adresează, imaginea sa asupra situaţiei în care se găseşte
pus de anchetă se modifică şi deci şi răspunsurile la anumite întrebări - care răspunsuri sunt
semnificativ influenţate de această percepţie - pot fi altele decât atunci când întrebarea avea un alt loc
în acelaşi chestionar sau era plasată în cadrul altei succesiuni de întrebări sau al altui chestionar, diferit
ca şi conţinut al întrebărilor.
Un exemplu este cel al lui H. Schuman(1983):
Ex. inversarea a două intrebări adresate americanilor
1. Gânditi că SUA să accepte ca ziariştii comunişti să vină aici şi să trimită articole despre ce
au văzut.
2. Gânditi că o ţară comunistă trebuie să accepte ca ziariştii americani să meargă acolo şi să
trimită în SUA note despre ce au văzut?
Se observă modificarea răspunsurilor: nr. de “Da” variază la I1 de la 44% când e pusă prima la 77%
când e pusă a doua.

Problema non-răspunsurilor.

Pe langă intervievaţii care nu pot răspunde fie pentru că nu ştiu să scrie sau să se exprime, fie pentru că
nu sunt suficient de informaţi, există şi cei ce nu vor să răspundă sau uită. Ce reprezintă aceste
răspunsuri care nu au fost date?
Putem oare considra ca cei care au răspuns sunt cei mai bine informaţi, cei mai interesaţi, cei mai
obişnuiţi cu scrisul, cei mai puţin neglijenţi sau cei mai cooperanţi? (Să admitem că într-o anchetă nu
obţinem decât 50% dintre răspunsuri. Ce parte a eşantionului o reprezintă cei 50% care nu au răspuns?
Sunt probabil cei mai tineri sau cei mai săraci. Dacă cei ce nu au răspuns diferă de cei ce au răspuns,
rezultatele stabilite în funcţie de cei din urma nu vor fi exacte din punct de vedere statistic. Aşadar, o
anchetă prin intermediul chestionarului scris riscă problema non-răspunsurilor. Practic, cum se poate
mări numărul răspunsurilor? Şi cum se poate evalua semnificaţia non-răspunsuri?
Interpretarea non-răspunsurilor.
Trebuie să ne intrebam în ce măsură non-răspunsurile falsifică reprezentativitatea eşantionului, altfel
spus care sunt cei ce răspund şi cum diferă faţă de cei ce răspund.

98
Aceasta problemă este gravă dat fiind ca nivelul non-răspunsurilor este adesea ridicat. Decesele,
maladiile, schimbările de adresă reprezintă o parte importantă din totalitatea cauzelor ce determină
non-răspunsurile. In ce parte a eşantionului se află acestea? Putem utiliza mai multe sisteme pentru a
afla.
1. Primul constă în a grupa răspunsurile primite în funcţie de data lor de sosire: răspunsul primit într-o
săptămână, în 15 zile sau în trei săptămîni. Apoi, se trimit scrisori de reamintire, chemare, atenţionare
sau cărţi poştale conţinînd un minim de intrebări închise ce ne vor ajuta la caracterizarea întârziaţilor.
Acest procedeu permite decelarea parţială a celor ce se află cel mai aproape de cei ce nu au răspuns. Să
ne imaginăm ca 40% dintre răspunsuri sosesc imediat. Ca urmare unei scrisori de atenţionare, 15%
dintre 60% care nu au răspuns vor trimite chestionarul. Putem presupune că aceşti 15% sunt mai
reprezentativi pentru cei 60% decât cei 40%. Totalizând rezultatele, ar fi mai bine să ponderăm
importanţa celor 15% decât să extindem rezultatele celor 40% la întregul eşantion, fără a ţine seama de
ceilalţi care nu au răspuns sau amestecând răspunsurile celor 40%.
3. In sfârşit, putem trimite anchetatori la domiciliul unui anumit număr dintre cei care nu au
răspuns. Această metodă le-a permis lui M.H. Hansen şi lui
W.N Nurwitz28 să stabilească reguli destul de precise, referitoare la numărul chestionarelor de
trimis prin poştă, în comparaţie cu cei care nu au răspuns la interviu, pentru a obţine indicaţiile cele
mai exacte din punct de vedere statistic.
Astfel putem determina nu numai direcţia erorii introduse de cei ce nu răspund, în cadrul rezultatelor
eşantionării, ci şi să măsurăm gradul sau influenţa erorii.

Părţile componente ale chestionarului

1. una care se referă la obiectul propriu-zis

2. a doua care permite cunoaşterea determinanţilor sociali ai acestuia

1. Socialul este socialmente determinat . (un fapt social este determinat de alte fapte sociale).
Emil Durkheim în “Despre sinucidere”- construieşte o imagine a realului în care acţiunea
factorilor sociali devine vizibilă datorită incrucişării indicatorilor factorilor sociali –variabilele
independente- cu indicatorii comportamentulu studiat-variabilele dependente.
-ancheta prin chestionar are rolul de a scoate la lumină determinanţii sociali, inconştienţi ai practicilor.

28
Hansen(M.H.), Nurwitz(W.N.), (1946), <<The problem of non-response in sample suveys>>, Journal of the American Stat. Assoc., vol XLI, pp.517-
529.
99
2. Cea de-a doua parte a chestionarului abordează acele caracteristici ale obiectului cercetării care
sunt considerate a priori pertinente.
Ex. Ipoteza: modul de viaţă al salariaţilor ajunge să se infiltreze în viaţa lor profesională
-se pun 6 întrebări despre distracţie:, despre subiectele de conversaţie, despre activităţile
extraprofesionale din timpul serviciului, despre petrecerile din cadrul unităţii, despre activităţile din
cadrul unităţii(biblioteca, sala de fittness), despre realizarea în cadrul unităţii a unui obiect, lucrări care
nu este destinat acesteia. Răspunsurile vor fi corelate cu caracteristicile sociale ale subiectilor interogaţi
pentru a fi puse în evidenţă variaţiile raportului dintre sfera privată şi sfera profesională.

EŞANTIONAREA

Definirea eşantionării

Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a unei părţi
din universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi (elemente). În domeniul social,
eşantionarea intervine în cercetări realizate prin ancheta de tipul sondajelor de opinie publică, de
marketing, de audienţa, de consum etc., dar şi în studiul documentelor sociale, ca şi în diverse alte
cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite necesare în observaţia instantanee).
Eşantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate, a unui număr de unităţi statistice din
universul cercetării. În consecinţă, eşantionul este un model la scară mică al universului cercetării.

100
Datele obţinute din studierea eşantionului (statistica „s”) pot fi extinse la nivelul colectivităţii totale
(parametru ,,p”), cu anumite limite de variaţie, la un nivel de probabilitate (precizie) stabilit.
Eşantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul probabilităţilor.
Legea numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea

eşantionului (n), iar calculul probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.

Referindu-ne la reprezentativitate, vom avea în vedere că aceasta este dependentă de mărimea
eşantionului şi de schema de eşantionare utilizată. Reprezentativitatea (eficienţa) este cu atât mai bună
cu cât avem de-a face cu erori de eşantionare mai mici.
Scopurile cercetărilor selective sunt acelea de estimare a parametrilor (media, proporţia) ce
caracterizează o anumită caracteristică a populaţiei şi de testare a unor ipoteze statistice despre
populaţie (C.A. Moser, Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, 1967). În cele ce
urmează, nu ne propunem să înlocuim tratarea eşantionării din manualele de statistică. Sociologul
accentuează aspectele legate de proiectarea eşantionului şi culegerea datelor. Statisticianul este
preocupat mai mult de estimări şi informaţii. Colaborarea dintre cele două specialităţi (şi specialişti)
este absolut necesară.
La întrebarea cât de mare trebuie să fie un eşantion, raspunsul este doar orientativ, de tipul: „Suficient
de mare pentru a putea fi reprezentativ”. Teoretic, s-a stabilit că mărimea eşantionului este invers
proporţională cu pătratul erorii de eşantionare. Altfel formulat, eroarea de eşantionare este invers
proporţională cu rădăcina patrată din mărimea eşantionului. Pentru a reduce eroarea la jumătate, trebuie
să creăscă de patru ori volumul eşantionului. Calcularea mărimii eşantionului presupune cunoaşterea
caracteristicilor distribuţiei variabilelor colectivităţii totale, considerate criterii de eşantionare. La o
colectivitate relativ omogenă, mărimea cerută pentru eşantion va fi mai mică decât la o colectivitate
mai eterogenă, la un nivel dorit de reprezentativitate. La rândul sau, probabilitatea exprimă nivelul la
care se fac estimările de la eşantion la colectivitatea totală, iar eroarea de eşantionare defineşte spaţiul
de variaţie a valorilor estimate, respectiv eroarea standard a mediei sau a procentului (proporţiei).
În practică cercetărilor sociologice s-a convenit ca nivelul probabilităţii cu care se fac estimările să
nu fie mai mic de 0,95, dar, evident, poate să se apropie cât mai mult de 1. Este cunoscut faptul ca
nivelurile de probabilitate se dispun pe spaţiul 0-1. Cât priveşte valoarea 1, ea are sens aici doar când
se studiază întreaga populaţie, când de fapt estimarea nu mai este necesară. Un nivel de probabilitate de
0,95 ne asigură ca valoarea estimată pentru colectivitatea totală se situează în spaţiul de variaţie în 95
de cazuri din 100 de eşantioane (în 19 cazuri din 20). Se utilizează şi noţiunea de prag de încredere —
în acest caz, el este de 0,05. Posibilitatea erorii este de 5 cazuri din 100 eşantioane (sau 1 caz din 20).
Dacă am lucra cu o probabilitate de 0,99, atunci nivelul de precizie al valorilor estimate pentru aceeaşi
101
mărime a eşantionului devine mai mare, dar spaţiul de variaţie (eroarea) creşte. Cât priveşte eroarea de
estimare a valorilor eşantionului, aceasta este acceptată pe intervalul de la ± 1% până la ± 5%. Prin
urmare, o valoare determinată la nivel de eşantion şi estimată în populaţia totală ia valoarea cuprinsă în
spaţiul delimitat de valoarea de eşantion ± eroarea de estimare pentru o probabilitate dată. Astfel, o
valoare relativă de 50%, cât ar reprezenta popularitatea unui partid, de exemplu, conduce la o valoare
estimată în colectivitate situată în spaţiul 49-51 % ; pentru o eroare de 1%, spaţiul de estimare devine
45-55%, pentru o eroare de 5%.
De aici rezultă câteva elemente de orientare a eşantionării:
1. Pentru a obţine rezultate acceptabile, nu este necesar sa studiem întreaga colectivitate, dacă aceasta
este relativ mare. La colectivităţile mici, eşantionarea este neavenită. În acest ultim caz trebuie să se
studieze întreaga populaţie sau loturi ale populaţiei.
2. Mărimea eşantionului nu se determină ca proporţie din colectivitatea totală. În fapt, acest raport
poate fi egal cu 1 (chiar mai mare decât 1 atunci când universul cercetării este foarte mic) sau poate lua
valori extrem de mici, de ordinul a milionimea parte. Mărimea colectivităţii totale este luată în
considerare la constituirea unui coeficient pentru corecţia finită, cu care se reduce marimea
eşantionului atunci când acesta reprezintă mai mult de 10% din populaţia totală (C.A. Moser, op. cit.).
Când acest raport scade, coeficientul de corecţie se apropie de 1 şi nu mai contează. O corecţie a
mărimii eşantionului se realizează şi atunci când selecţia este fără înlocuire (nerepetată), ceea ce este
cazul aproape general în cercetarea sociala. Şi aici se obţine însă tot o reducere nesemnificativă a
eşantionului; dar, aşa cum vom vedea, cercetările suferă din cauza unor eşantioane prea mici. Mai
importantă decât corecţia mărimii eşantionului este determinarea exactă a erorii de eşantionare.
3. Riscurile de eroare sunt importante, având în vedere că se studiază un singur eşantion, comparativ cu
numărul practic inabordabil de mare ce s-ar putea constitui pentru colectivitălile mari. Un exemplu ne
poate edifica: la o colectivitate de 15 milioane persoane sunt posibile 10.000 de eşantioane de câte
1.500 persoane, fără nici o persoană comună, şi 10.000 la puterea 1.500 eşantioane dacă se acceptă
intrarea oricărei persoane în mai multe eşantioane. În primul caz, pentru o probabilitate de 0,95, rezultă
că în 9.500 de eşantioane din 10.000 este de aşteptat ca valoarea estimată să fie în limita spaţiului de
variaţie, iar în 500 de cazuri să fie în afara. Eroarea de eşantionare exprimă variaţia de la un eşantion la
altul. Media valorilor medii pentru toate eşantioanele ne dă valoarea medie a variabilei în populaţia
totală (parametru). Studiindu-se un eşantion fără înlocuire (o unitate o dată selectată nu se mai intro-
duce în colecţia statistică), la determinarea erorii standard de estimare a parametrilor ar trebui să se
utilizeze, de asemenea, factori de corecţie. Altfel, în cazul inferenţelor poate să apară eroare de tipul II,
adică să se accepte ipoteza nulă, a lipsei de diferenţă semnificativă dintre două medii sau două procente
— m1 = m2, p1 = p2 —, deşi cele două medii (procente) comparate pot fi diferite, ca urmare a faptului că
102
eroarea standard este calculată la un nivel mai mare şi deci şi spaţiul de variaţie acceptat este mai mare.
În acest fel, diferenţele mai mici, dar semnificative, sunt ignorate. De exemplu, o diferenţă de 0,2 între
doua medii comparate sau de 2 puncte procentuale între două procente sa fie tratate ca nesemnificative,
deoarece utilizând o valoare necorectată a erorii standard, rezultă o diferenţă teoretică semnificătivă de
0,25 (2,5 puncte procentuale) pentru un nivel de probabilitate de 0,95. Celălalt risc, eroarea de tipul I,
ar fi respingerea ipotezei nule şi acceptarea ipotezei existenţei diferenţei, m 1 ≠ m2, p1 ≠ p2 , deşi ea nu
este semnificativă. Acest fapt se produce şi când se utilizează pragul de încredere mai puţin riguros (p
= 0,95). Sporirea nivelului de rigurozitate, p>0,99, poate atrage însa reapariţia erorii de tipul II (C.A.
Moser, Metode de ancheta în investigarea fenomenelor sociale, 1967).
Cu toate acestea, se pot obţine estimări acceptabile ale valorilor în colectivitatea totală cu un singur
eşantion. Probleme mai dificile le ridică studiile de predicţie a unei evoluţii viitoare (anchetele pre-
electorale, de exemplu). Aici este eecomandabil să se lucreze cu un nivel înalt de probabilitate (de la
0,99 în sus) şi cu eroare mică (sub 3%), ceea ce înseamnă eşantioane relativ mari.

Mărimea eşantionului
Determinarea mărimii optime a eşantionului se realizeaza printr-un proces de analiză, în care intră, pe
lângă elementele statistice, costurile şi alte aspecte legate de posibilităţile de care se dispune la un
moment dat.
De cele mai multe ori nu se cunosc valorile variabilelor pentru colectivitatea totală, iar valorile de
eşantionare sunt cunoscute după efectuarea cercetării. Din acest motiv, marimea eşantionului este
abordată la nivel toretic, facând anumite ipoteze în legătură cu valorile variabilelor. procedând într-o
maniera normativă, marimea optimă a unui eşantion se stabileşte prin luarea în considerare a valorilor
adecvate ale nivelurilor pobabilităţii cu care se face estimarea şi a mărimii erorilor de estimare.
Formulele teoretice de determinare a mărimii unui eşantion sunt valabile pentru eşantionare simplă
aleatorie şi sunt diferite pentru variabilele cantitative, respectiv variabilele calitative (atribute):
a) variabilele cantitative, când se poate calcula media (m) şi abaterea standard a mediei (σ):

n = tx σ/ e

b) variabile calitative (atribute), sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă în procente
(respectiv în proporţii):

n = t P(100 - P) / e;
n = tp(1 - p) / e,
103
unde t este valoarea ce corespunde nivelului de probabilitate. Ea se determină din proprietatea
repartiţiei normale (Gauss), mărimea suprafeţei delimitată simetric la dreapta şi la stânga mediei prin
unităţi de abatere standard. La t = 1 se acoperă 68% din cazuri (deci o proporţie şi, totodată, o
probabilitate de 0,68). Unei probabilităţi de 0,95 îi corespunde t = 1,96; la P = 0,99, t = 2,56; la
P=0,999, t = 3,3 (vezi tabelul cu suprafeţele sub curba normală), iar σeste varianţa mediei, σ este

2
abaterea standard,
σ= √∑ ( x −m ) /n
0 în colectivitatea totală. Pentru a sublinia că este vorba de un
eşantion, adesea se foloseşte simbolul s pentru abaterea standard; e este eroarea de estimare a valorii
medii, respectiv a unui procent sau proporţie (se mai numeşte eroare standard sau eroare de
eşantionare); P este probabilitatea, iar 100 - P complementul lui P; p este proporţia, iar 1 - p
complementul lui p.
Valoarea minimă teoretică a lui n ar rezulta dacă se iau în considerare valoarea maximă acceptată
pentru eroare (± 5%) şi pragul minim de probabilitate (0,95), pentru estimarea valorii de minim 5
puncte procentuale, şi când n ar fi de 76 persoane. De observat însă că estimarea valorii de 5 procente
din eşantion, pentru colectivitatea totală, se situează în intervalul 0-10% (5% ± 5%).

Valoarea optimă a mărimii eşantionului se determină în funcţie de atingerea unor obiective specifice, la
costuri abordabile.
a) Pentru cercetări descriptive (probabilitate minimă, eroare teoretică şi dispersie maxime).
Daca: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 5%
Rezulta: n = 400

b) Pentru cercetări care presupun analize corelaţionale pe câteva subeşantioane (Cu reducerea mărimii
erorii teoretice).
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 3%
Rezulta: n = 1.083
Este mărimea eşantionului cel mai des utilizat în România şi nu numai, în studiile de marketing,
de opinie publică etc. Mărimea respectivă este totuşi prea mică pentru analizele cu variabile care au
mai multe diviziuni, pe grupuri multiple etc.

104
c) Dacă se doreşte reprezentativitate pe multe subgrupuri, mărimea eşantionului trebuie să crească în
mod considerabil. Tot astfel şi în cazul efectuării de predicţii.
c1. Reprezentativitate cu probabilitate şi eroare de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2,56
3) e = 2%
Rezultă: n = 4.093
c2. Reprezentativitate cu asigurare doar a erorii teoretice de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 2%
Rezultă: n = 2.500
Totodată intervin şi alţi factori legaţi de împrăştierea teritorială, mărimea mică a unor straturi de
populaţie pe care le vrem reprezentate etc.
Eşantioanele mai mari sunt necesare şi pentru faptul că în cercetările naţionale are loc o îndepărtare de
la cerinţele eşantionării simplu aleatorie, pentru care sunt valabile formulele teoretice enunţate.

d) Valoarea lui n sporeşte substanţial la nivelul mediu de probabilitate şi eroare teoretică minimă.
Dacă: 1) p = 50%
2) t = 2,56
3) e = 1%
Rezultă: n = 16.384
Soluţie de urmat în situaţii foarte fine de predicţie.

e) Când se ia în considerare şi un nivel foarte înalt pentru t, n creşte pe masura.

Dacă: 1) P = 50%
2) t = 5 (Probabilitatea = 0,99999)
3) e = 1%
Rezultă: n = 125.000

Pentru situaţiile obişnuite, acest număr pare o exagerare, dar sunt cercetări care necesită astfel de
eşantioane. Raportat la populaţia adultă a României, el nu reprezintă decât 0,7%. Costurile ar fi mult
mai mici decât pentru un recensământ.

105
Într-un mod asemănător se lucrează pentru variabilele cantitative. În condiţiile necunoaşterii valorilor
variabilelor în colectivitatea totală, se fac şi aici anumite supoziţii. De exemplu, se poate presupune ca
abaterea standard (σ) are o anumită valoare relativă faţă de medie (considerată 1). Pentru σ = 0,5,
mărimea eşantionului este similară cazului d, prezentat anterior.
Dacă: 1) σ = 0,5 · 1
2) t = 2 (Probabilitatea = 0,95)
3) e = 2% (P = 0,02)
Rezultă: n = 2.500

Ipotezele asupra abaterii standard sunt mai dificil de stabilit, existând riscul atât al construirii de
eşantioane cu reprezentativitate slabă (erori de eşantioane de peste 5% la nivelul minim de
probabilitate), cât şi al unor eşantioane exagerat de mari, fără o creştere substanţială a eficienţei, dar cu
costuri înalte de realizare.

Eroarea de eşantionare

În momentul proiectării eşantionului, se stabileşte nivelul dorit al erorii de estimare a valorilor

populaţiei totale pe intervalul 1-5%. De avut în vedere faptul că, în studiile de predicţie, aceasta valoare
trebuie să fie de maxim 3, de dorit 2 sau chiar 1, iar estimarea se face cu o probabilitate de 0,97, 0,98,
0,99 şi mai mare.
Raţionamentul proiectării eşantionului începe cu analiza de estimare a erorii de eşantionare ce ar
rezulta la o anumită mărime a lui n.

P ( 100− p ) P ( 100− p ) N−n

e− =t
p √ n ; corectat
e− =t
p √ n
⋅
N −1

σ2 σ 2 N −n
e− =t
m √ n ; corectat
e− =t
m √
⋅
n N−1 .

Să urmărim un asemenea demers de încercare şi eroare. Presupunem că am studiat 10 persoane în

legătură cu opţiunea lor politică (practica întâlnită în documentarea jurnalistică). Am găsit că 2
persoane sunt adepte ale partidului A, 4 sunt adepte ale partidului B, iar 4 nu preferă nici un partid. Se

106
pune problema să estimăm popularitatea partidelor. Mai întâi am vrea să ştim care este proporţia, în
populaţia din care fac parte cele 10 persoane, a celor care optează pentru un partid sau altul.

1) p = 0,6
2) t = 2
3) n = 10
e−
p = 0,31

Pe baza acestui „rezultat”, putem spune ca audienţa partidelor se situează în spaţiul 0,6 - 0,31 şi 0,6 +
0,31, ceea ce este total nesatisfacator ca nivel de cunoaştere: audienţa partidelor este undeva pe spaţiul
29-91 % şi aceasta doar în 95 de cazuri din 100 eşantioane, iar în 5 cazuri parametrul estimat poate fi
în afara acestui spaţiu imens.
Acelaşi rezultat al erorii standard poate fi folosit pentru a estima proporţia celor care nu au afiliere
politică. În acest caz, am spune că proporţia în populaţie a celor neafiliaţi politic este undeva pe spaţiul
de 0,4 - 0,31 şi 0,4 - 0,31 (adică între 9% şi 71%!). Lucrurile se complica şi mai mult (dacă se mai
acceptă o continuare a demonstraţiei). Rezultă că între 29 şi 91% au afiliere politică, dar între 9 şi 71%
nu au astfel de afiliere. Similar, s-ar putea discuta despre popularitatea partidului B: eroarea standard ar
duce la un parametru în populaţie situat pe spaţiul 0 - 0,4 (de la 0% la 40%). Şi mai nostim este faptul
că, în cazul expus, pentru partidul „A”, eroarea este superioară popularitaţii înregistrate.
Singura concluzie ce s-ar putea trage studiind cele 10 persoane este că rezultatele sunt valabile doar la
acest nivel. Daca efectuăm un studiu adâncit privind motivarea opţiunilor, schimbarea lor etc., putem
obţine, evident, rezultate interesante.
De fapt, tot acest exerciţiu (care nu este totuşi gratuit, din moment ce unii „analişti politici” mizează pe
asemenea „cercetări”) conduce la concluzia implicată în punctul de pornire al demonstraţiei (ştiam deja
ca un eşantion trebuie să fie suficient de mare, iar 10 nu este un număr mare). Am fi putut demara
raţionamentele cu eroarea standard. Continuăm însă strategia adoptată şi sporim n la 100; se obţine
eroarea standard o proporţiei de 0,6.
e− =2 √ 0,6×0,4 /100 e− =0,1
p p

Parametrul în populaţie se situează pe spaţiul 0,5 -0,7 (adică între 50% şi 70%), ceea ce este înca
inacceptabil pentru estimări. Dacă sporim pe n la 400, ajungem în zona acceptabilă pentru studiile
descriptive.
e− =0 ,05
p dar spaţiul de estimare este încă mare: 0,55 - 0,65 (55 - 65%).
107
Putem să analizăm toate celelalte ipoteze privind mărimea eşantionului şi eroarea standard dorită. Ne
vom îndrepta însă atenţia asupra unei alte probleme. Este vorba de faptul ca eroarea standard poate fi
corect cxprimată doar după ce am efectuat cercetarea şi cunoaştem valorile variabilelor în eşantion
(avem deja statisticile). Pentru efectuarea de inferenţe şi determinarea semnificaţiei statisticilor pentru
colectivitatea totală, se impune să se cunoască erorile de eşantionare pentru fiecare variabilă. Analizele
pe subeşantioane mici vor releva erori standard mai mari decât nivelul teoretic stabilit iniţial. Am
reţinut deja că diferitele scheme de eşantionare reclamă forme specifice de calcul al erorilor de
eşantionare. Dacă rezultă o eroare de eşantionare mai mare de ± 5%, nu se mai pot efectua inferenţe cu
un grad acceptabil de precizie, fie ca este vorba de o variabilă la nivelul eşantionului sau pe
subeşantioane.
O regulă de comportament preventiv ar fi aceea de a nu se proiecta eşantioane la limitele minime de
acceptabilitate (Probabilitate de 0,95, dar mai ales erori standard de 5%).
Pe de altă parte, este de reţinut faptul că cercetătorul trebuie să determine mărimea totală a erorilor (Et).
Et=Xr – m,

unde Xr este valoarea adevărată a mediei în populaţie, iau m - media eşantionului.

Eroarea totală de eşantionare este compusă din erorile de eşantionare, care, la rândul lor, pot fi de
selecţie şi de estimare, erori datorate variabilităţii şi omogenităţii eşantionului, dar şi din afara
eşantionului (incompletitudinea listei, non-raspunsurile şi erorile de măsurare) (G. Henry, Practical
sampling, 1990).
Sunt necesare calcule speciale pentru determinarea erorii standard, în funcţie de schema de eşantionare
utilizată. La eşantionarea stratificată se însumează erorile pe strat; va rezulta o eroare standard
inferioară eşantionării simplu-aleatorii. În schimb, la eşantioanele cluster şi multistadiale, eroarea
standard este mai mare decât în cazul eşantionării simplu-aleatorii (L. Kish, A Confidence Intervals for
Clusters, 1957). Astfel, la eşantionarea stratificată calculul erorii standard se realizează după formula:

1
2 2 2
Em = [ ∑ ( W k mk )/ n ]

Eroarea standard pentru fiecare strat este ponderată cu mărimea stratului (Wk = Nk / N), ceea ce reduce
eroarea standard totală (Em). În schimb, la eşantionarea cluster, eroarea standard se calculează după
formula:

1
Em= ( 1−a / A ) ∑ ( m a −m )2 /( a−1 ) a
[ ]2 ,
108
unde a este numărul de clustere selectate, A este numărul total de clustere în populaţie, m a este media
eşantionului, iar m este media totală (G. Henry, op. cit.).
Dacă procentele comparate sunt apropiate, estimarea diferenţelor dintre ele reclamă eşantioane mai
mari. ESOMAR (Societatea Europeana pentru Cercetarea Opiniei şi Marketing), în Ghidul sau
(acceptat de Comisia Internaţională de Comerţ, în aprilie 1990), recomandă eşantioane de 1.500-2.000
persoane, pe considerentul ca o eroare standard de 3% ar corespunde unui eşantion de 1.000 persoane
la P = 0,95. Diferenţa semnificativă dintre două procente este de 5,7 puncte procentuale. Nevoia de
creştere a nivelului de precizie a predicţiei conduce la mărirea volumului eşantionului (ESOMAR,
ediţie revăzută, 1993).

În cercetările efectuate la ICCV, ca şi în alte institute de cercetare a opiniei şi de marketing se

utilizează adesea eşantioane cu peste 2.000 de subiecţi. La rândul sau, Comisia Naţională pentru
Statistica realizează câte un eşantion lunar de 3.000 persoane în ancheta întreprinsă în gospodării
privind veniturile (AIG) — anual realizându-se un eşantion de 36.000 persoane —, iar în ancheta
referitoare la forţa de muncă (AMIGO), marimea eşantionului trimestrial este de circa 18.000 persoane
(Comisia Naţională pentru Statistică).

La eşantioanele multistadiale şi cluster, pe lângă determinările erorilor de eşantionare pot fi necesare şi

alte calcule pentru estimări cât mai adecvate ale parametrilor populaţiei totale, cum ar fi ponderarea
pentru selecţia cu probabilităţi inegale (W = P c / Pe, unde Pc este proporţia în colectivitate, iar Pe
proporţia în eşantion), ca şi pentru non-răspunsuri. Gary Henry recomandă considerarea celor care nu
răspund ca pe un strat şi evaluarea impactului asupra estimărilor din eşantion.

Tipuri de eşantionare

Criteriul principal de diferenţiere a eşantionării este legat de caracterul probabilist (aleatoriu), respectiv
neprobabilist. În eşantionarea probabilistă, fiecare element (unitate statistica) din universul cercetării
are şansa cunoscută de a fi selectat pentru cercetare, probabilitate diferită de zero, egală sau variabilă.
Datorită acestui fapt, în eşantionarea probabilistă se poate calcula eroarea standard de estimare a
nivelului unei valori obţinute în cercetare şi, prin aceasta, se face extinderea rezultatelor la nivelul
colectivităţii totale. În eşantionarea neprobabilistă nu este posibila estimarea de la eşantion la
colectivitatea totală. Nu se pot efectua inferenţe statistice, deoarece nu se poate determina eroarea
standard a unei valori medii sau a unui procent (proporţie).
109
Eşantionarea probabilistă este la rândul ei de doua tipuri: simplu aleatorie şi stratificată. În
eşantionarea simplu-aleatorie, universul cercetării este tratat ca un tot nediferenţiat. Ea este aplicabilă
când coleceţa statistică este relativ omogenă în privinţa criteriului (criteriilor) de eşantionare. Selecţia
unităţilor statistice se efectuează direct din ansamblul universului cercetării, iar probabilitatea unei
unităţi statistice de a fi aleasă în eşantion este egală cu fractia de eşantionare (p = f = n/N).
La eşantionarea probabilist-stratificată se realizează o diviziune a universului cercetarii în secţiuni
(straturi) semnificative determinate de numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu de
clasificare. Stratificarea se face pentru a asigura selecţia proporţională din fiecare strat. Acest fapt
prezintă o importanţă deosebita când straturile sunt de dimensiuni diferite, situaţie în care populaţia din
straturile mici nu ar fi selectată în schema simplu-aleatorie sau ar fi selectată într-un număr insuficient.
În eşantionarea stratificată se determină câte un subeşantion pentru fiecare strat, iar eşantionul total este
suma subeşantioanelor pe straturi.
În general, mărirea eşantioanelor este proporţională cu mărimea straturilor. La eşantionarea stratificată
proporţională, subiecţii au aceeaşi şansă de a fi selectaţi. La straturile de dimensiuni mici, se poate
utiliza probabilitate mai mare de selecţie a subiecţilor. Numărul straturilor creşte pe măsura creşterii
numărului de variabile şi a numărului de viziuni ale acestora. O stratificare dupa sex are două straturi,
una dupa vârsta poate avea 5 sau 10 straturi, caz în care stratificarea combinată, după sex şi vârstă, ar
avea 10, respectiv 20 de straturi.
Să exemplificăm situaţia pentru populaţia adultă (vârsta de peste 18 ani) în care se face stratificarea
după sex şi vârstă (date din Anuarul Statistic al României, 1996).

I. Univers al cercetării II. Eşantion (N = 2.000)

(N = 16,8 milioane) (valori absolute)
a) Sex a) Sex
1. Femei = 51,6% 1. Femei = 1032
2. Bărbaţi = 48,4% 2. Bărbaţi = 968

b) Vârsta (în ani) b) Vârsta (în ani)

1. 18-19 = 4,6% 1. 18-19 = 92
2. 20-24 = 10,8% 2. 20-24 = 216
3. 25-29 = 11,0% 3. 25-29 = 220
4. 30-34 = 7,7% 4. 30-34 = 154
110
5. 35-39 = 10,2% 5. 35-39 = 204
6. 40-44 = 9,6% 6. 40-44 = 192
7. 45-49 = 8,1% 7. 45-49 = 162
8. 50-54 = 6,7% 8. 50-54 = 134
9. 55-59 = 7,9% 9. 55-59 = 158
10. 60 şi peste = 23,4% 10. 60 şi peste = 468

Structura combinată

Vârsta- femei bărbaţi Vârsta/sex femei bărbaţi

sex
18-19 2,2 2,4 18-19 44 48
20-24 5,3 5,5 20-24 106 110
25-29 5,4 5,6 25-29 108 112
30-34 3,8 3,9 30-34 76 78
35-39 4,8 5,4 35-39 96 108
40-44 4,9 4,7 40-44 98 94
45-49 4,1 4,0 45-49 82 80
50-54 3,4 3,3 50-54 68 66
55-59 4,2 3,7 55-59 84 74
60 şi 13,5 9,9 60 şi peste 170 198
peste

111
Dacă se doreşte ca fiecare strat sa aibă reprezentativitate relativ înaltă, este nevoie de utilizarea unei
alocări neproporţionale pe straturi. Se acorda şanse mai mari pentru straturile mici. La structurile
simple considerate ar fi cazul reprezentării tinerilor de 18-19 ani, iar la structura combinată, cu
excepţia stratului 60 ani şi peste, se impune o creştere a subeşantioanelor, mai ales daca se are în
vedere analize pentru fiecare strat, ceea ce ar conduce la un eşantion total mai mare.
Dificultatea practicării eşantionarii probabiliste se referă la întocmirea listei, într-o ordine
întâmplătoare (randomizare), cu toate unităţile (membrii) din universul cercetării. Mai mult, la
eşantionarea probabilist-stratificată sunt necesare listele pentru fiecare strat în parte. În condiţiile
unor evidenţe statistice adecvate, de tipul Registrului general al populaţiei, operaţia de elaborare a
eşantioanelor probabiliste se poate realiza cu uşurinţă. În multe tări, Oficiile de statistică furnizează
la cerere (şi contra cost) asemenea eşantioane probabiliste.
O altă dificultate a acestor tipuri de eşantioane, având în vedere gradul mare de răspândire în
teritoriu a subiecţilor, priveşte costul ridicat şi timpul necesar realizării cercetărilor.
Procedurile de selecţie probabilistă sunt cele ale numerelor întâmplătoare, ale loteriei şi ale
pasului mecanic (selecţie sistematică).
Procedura numerelor întâmplătoare presupune atribuirea fiecărei unităţi statistice a unui număr,
generarea unui tabel cu numere întâmplătoare (acestea pot fi găsite şi în carţile de statistică). Fiecare
număr întâmplător are un număr de cifre corespunzător numărului de cifre ale utimei unităţi
statistice din universul cercetării. Pentru eşantionarea simplu-aleatorie a populaţiei adulte a
României, ne-ar trebui un tabel cu numere întamplătoare alcătuite din câte 8 cifre (în care cel mai
mic este 00000001, iar cel mai mare se situeară undeva între 16 şi 17 milioane).
La eşantioanele extrase din colectivităţi mici, situaţia se simplifică mult, având în vedere că am avea
de ales eşantionul din câteva mii sau chiar sute de persoane, cum ar fi o listă a unei localităţi, a unei
secţii de votare. Aici este suficient un tabel cu numere întâmplătoare alcătuite din câte 3 sau 4 cifre.
Primul număr întâmplător din tabel indică numărul primului subiect ales şi aşa mai departe. Dacă în
tabelul de numere întâmplătoare există un număr mai mare decât în universul cercetării, se trece la
următorul număr întâmplător.
Metoda loteriei (a urnei) se utilizează când numărul colecţiei din care se face extragerea este relativ
mic, de ordinul câtorva zeci. Fiecare unitate de selecţie este introdusă în urnă şi se extrag atâtea
unităţi câte sunt repartizate pentru nivelul respectiv (asemănător extragerii numerelor câştigatoare la
loto). Când colecţia din care se face extracţia este mare, nu se mai poate respecta principiul şanselor
egale, mai ales dacă urmează să se extragă un număr mic de unităţi. Raportul optim N/n este în
funcţie şi de modalitatea de extragere, dar nu ar trebui să fie mai mare de 100 (!) (Nu am găsit un
calcul efectuat pentru această problemă).
 În practică, se utilizează adesea o altă procedura de selecţie unităţilor statistice. Este vorba
de selecţia sistematică (a intervalelor egale sau a pasului). Această procedură se îndepartează într-o
anumită masură de cerinţele selecţiei probabiliste. Este însă în general acceptată cel puţin că selecţie
cvasialeatorie. Pentru H. Blalock, procedura de selecţie sistematică (mecanică) ar reprezenta un tip
distinct de eşantionare probabilistă pe considerentul că se îndepartează de procedura simplu-
aleatorie. Totuşi şi el consideră că atunci când lista universului cercetării este întocmita după
principiile randomizării (fără o ordine anume, nici ca importaţă şi nici eventuale cicluri) şi este
completă, eşantionarea sistematică se apropie de cea simplu-aleatorie (H. Blalock jr, Social
Statistics, 1972).
O dată întocmită lista cu unităţile statistice, se determină raportul N/n (care devine pasul de
selecţie). Pentru a alege 10 unitaţi din 400, se aplică un pas de 40. Se alege mai întâi un număr mai
mic de 40, şi apoi se aleg următoarele 9 unităţi din 40 în 40. Dacă există un dubiu pentru includerea
unităţii de la un număr selectat, se alege numărul imediat mai mic sau mai mare.
La selecţia unităţilor statistice se are în vedere constituirea şi a unor rezerve (mai ales în
eşantionarea persoanelor), deoarece este posibil ca unele să nu fie identificate, altele să nu fie
disponibile etc. Rezerva se stabileşte la 10-20% din eşantionul de studiat. Nu se utilizează însă
rezervele înainte de a avea certitudinea posibilităţii de studiere a uneia sau mai multor unităţi
selectate.
Datorită împrăştierii mari a eşantioanelor naţionale şi a lipsei cadrului general de eşantionare, se
practică adeseori scheme de eşantionare cu mai multe stadii. Astfel, cercetarea empirică se va
concentra pe anumite zone, iar listele cu unităţile statistice din care se face selecţia se întocmesc
numai pentru zonele respective.
Într-o eşantionare bistadială se selectează mai întâi zonele (localităţi, zone în cadrul
localităţilor, cum ar fi secţiile de votare, zona de recensământ etc., numite clustere), iar în stadiul al
doilea se selectează subiecţii de pe listele zonelor reţinute pentru studiu.
Schema bistadială este în general acceptată ca fiind apropiată de eşantionarea simplu-aleatorie. Şi
eşantionarea multistadială este însă tratată de către unii autori ca un tip specific, cvasialeatoriu de
eşantionare (H. Blalock jr, op. cit.). Cert este că eşantionarea multistadială măreşte nivelul erorii
standard de estimare a valorilor (a erorilor de eşantionare). La rândul său, C.A. Moser tratează
eşantionarea de tip cluster ca un caz special al eşantionării multistadiale (C.A. Moser, op. cit.).
În eşantionarea cu mai multe stadii se impune să avem informaţii despre zonele ce
constituie obiect de selecţie: câte sunt, o listă a lor, delimitarea clară, indicatori sintetici de
caracterizare, posibilitatea procurării listelor cu unităţile statistice ce vor fi supuse selecţiei. În lipsa
acestor ultime liste, se poate trece la efectuarea de microrecensamânturi în zonele de referinţă.
Metoda L. Kish (dezvoltata în deceniile 6-7 la Institutul de Cercetari Sociale din Ann Arbor,
Michigan, SUA pentru eşantionarea la nivel local şi naţional) presupune decuparea de arii teritoriale
relativ egale pe harta, fără nici o informaţie despre caracteristicile acestora. Se selectează aleatoriu
un număr de arii, se realizează un microrecensamânt în interiorul acestora şi se face selecţia
unităţilor statistice în vederea studierii lor.
O variantă de alegere sistematică în clusterul final este aceea a grilei de alegere a persoanelor de pe
o listă de adrese.
Unii cercetători introduc, am zice nepermis, în rândul schemelor probabiliste şi modalităţii de lucru
în care efectiv nu se realizează selecţii statistice. Este cazul procedurii numite ,,ruta stradală”, în
care operatorilor li se cere să viziteze un număr de adrese folosind un anumit interval şi eventual o
grilă de stabilire a persoanelor. Totuşi, dacă străzile nu au fost iniţial selectate printr-o anumită
procedură probabilistă, nu este posibilă estimarea reprezentativităţii la nivel naţional sau de
localitate. De fapt nu există un element de referinţă de tipul unei colecţii statistice, pentru care să se
efectueze estimările parametrilor. Cel mult poate fi vorba de populaţia totală care locuieşte pe
străzile unde se efectuează studiul, considerând grila de alegere a persoanelor studiate o schemă
sistematică. În acest fel, s-ar putea acoperi o localitate mică. Aplicarea ei pe localitaţi mari este însă
hazardată.
O altă clasificare a eşantioanelor se referă la caracterul unităţii statistice finale de selecţie. Aceasta
poate fi constituita dintr-un singur element, caz în care avem eşantion individual, sau din mai
multe elemente —eşantion de grup (cluster). Pentru evitarea unor confuzii, ar fi de preferat ca
denumirea de eşantionare cluster să se folosească numai în acest ultim caz. Ea semnifică faptul că
unitatea statistică finală este un grup care se studiază în totalitate. Aşa apare clară şi distincţia faţă
de eşantionarea multistadială, unde în clusterul final se face o selecţie aleatorie a subiecţilor ce vor
fi studiaţi. Mai mult, la eşantionarea multistadială sunt utilizate o serie de diviziuni care de fapt nu
sunt grupuri. Or, în eşantionarea cluster propriu-zisă, populaţia se repartizează sau este deja
constituită în grupuri, alcătuind structuri ierarhizate: clase de elevi într-o şcoala, echipe de lucru
într-o fabrică etc.
H. Blalock se referă la faptul că, dacă straturile trebuie să fie cât mai omogene în interior şi mai
diferite unele de altele, clusterii trebuie să fie cât mai asemănători între ei şi cât mai diferenţiaţi în
interior (să reproducă structura colectivităţii totale, caz în care ar fi suficientă studierea unuia
singur). În astfel de cercetări nu suntem interesaţi doar de comportamentele individuale, ci şi de cele
ale grupului luat ca întreg. La rândul său, Gary Henry, enumerând cinci tehnici de eşantionare
probabilistă: simplu-aleatorie, stratificată, sistematică, multistadială şi cluster, face distincţie între
ultimele două, în funcţie de modul cum se aleg subiecţii. La eşantionarea multistadială, din
clusterii finali se selectează aleatoriu subiecţii în eşantion (se pierde însă imaginea despre grup ca
întreg), pe când la eşantionarea cluster se studiază toţi membrii clusterilor finali selectaţi aleatoriu
(G. Henry, op. cit.).
Evident că nu se pune problema respingerii denumirilor folosite de un autor sau altul. Un cercetător
trebuie să fie însă foarte atent la implicaţile schemelor de eşantionare pe care le foloseşte.
O schemă multistadială de eşantionare probabilist-stratificată, utilizată în România în studiile de
opinie publică şi de marketing, constă în considerarea drept criterii de stratificare a provinciilor
istorice, a mediului rezidenţial şi a mărimii localităţilor urbane. În primul stadiu se selectează
localităţile, în al doilea stadiu sunt selectate secţiile de votare din localităţile reţinute anterior, iar în
al treilea stadiu sunt selectaţi subiecţii, de pe listele electorale.
Un eşantion de 1.200 persoane, considerând 10 persoane pe fiecare secţie studiată, conduce la
selectarea a 120 secţii de votare (ideal ar fi considerarea circumscripţiei statistice de recensământ,
deoarece ar exista date de caracterizare a populaţiei, însă aceste liste nu sunt disponibile), distribuite
proporţional pe localităţi şi provincii. În locul provinciilor istorice se pot determina diferite arii
culturale (D. Sandu, Statistica în ştiinţele sociale, 1992).
La eşantionarea neprobabilistă, selecţia persoanelor urmează o procedură preferenţială
(convenience) sau bazată pe experienţa (judgment) (L. Kazimier, Statistical Analysis for Business
and Economy, 1967).
Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este cea pe cote. În faza de proiectare,
această schemă se aseamănă cu constituirea straturilor în eşantionarea probabilistă. Diferenţa constă
în faptul că la eşantionarea probabilist-stratificată, în selecţia persoanelor se urmează o procedură
aleatorie, la eşantionarea pe cote se repartizează operatorilor doar numărul şi structura de realizat,
urmând ca ei să facă selecţia cu o procedura neprobabilistă.
Eşantionarea pe cote are caracter ştiinţific. Ea permite obţinerea de rezultate satisfăcătoare şi la
costuri mult mai mici. Fară a se putea determina eroarea de eşantionare şi a se face inferenţe de la
eşantion la colectivitatea totală, acest tip se poate dovedi uneori mai relevant decât unul probabilist
inadecvat realizat (ceea ce conduce la distorsiuni importante şi abateri de la reprezentativitate).
Într-adevăr, în cercetările bazate pe eşantionarea pe cote, stratificată după criterii semnificative, se
obţin date pentru descrierea şi explicaţia domeniului studiat. De menţionat ca eşecul de a asigura
selecţia probabilistă, într-o schemă astfel definită (cum ar fi metoda rutei stradale), ca şi atunci când
eroarea este inacceptabil de mare, ne aduce de fapt în situaţia unei eşantionări neprobabiliste.
Gary Henry utilizează denumirea de eşantionare neprobabilistă nu numai pentru eşantionarea pe
cote, ci şi pentru diferite proceduri de constituire a colecţiilor de cazuri de care aminteam anterior:
cazurile tipice, extreme, similare, esenţiale, metoda ,bulgarelui de zăpadă” (G. Henry, op. cit.,
1990).
Toate aceste abordări, precum şi altele asemănătoare de tipul eşantionării teoretice, a eşantionării
calitative, a eşantionării de oportunitate, nu sunt în măsură să introducă un discurs coerent asupra
teoriei eşantionării, procedeele respective având cu totul altă semnificaţie, care a fost deja analizată.
Or, în eşantionarea neprobabilistă se respectă una dintre cerinţele eşantionării, respectiv mărimea
eşantionului, de unde îndreptăţirea utilizării termenului.
Obiectivele diferite ale cercetării, urmărite într-un caz sau altul, conduc la adoptarea unor tipuri
diferite de eşantioane, cum ar fi cele unice (utilizate o singură dată) şi cele panel (utilizate în mai
multe cercetări), respectiv eşantioane de bază şi eşantioane multifazice.
Dacă eşantionul de bază reprezintă o reducere la o anumită scara a universului cercetării, suficient
de mare pentru a servi la elaborarea ulterioară de eşantioane reprezentative, eşantionul multifazic
(sau ierarhizat) se referă la faptul că dintr-un eşantion utilizat la un moment dat se extrag eşantioane
mai mici pentru unele studii parţiale (T. Rotariu, P. Ilut, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
1997).
La rândul sau, eşantionul panel (fix) serveşte la măsurarea schimbării şi la analiza sensului principal
al determinării în cazul variabilelor ce se influenţează reciproc.
Proiectarea, construirea şi pătrarea eşantioanelor fixe reprezentative ridică o serie de probleme, însă
avantajele studiului panel compensează eforturile depuse. În plus, eşantioanele fixe se realizează cu
costuri reduse, comparativ cu determinarea la fiecare ancheta în parte, iar informaţiile obţinute —
cel mai adesea — sunt mai complete şi mai sigure decât cele din cadrul anchetelor sociologice unice
(S. Chelcea, I. Marginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici de cercetare, 1998).
Printre problemele critice ale eşantionului panel enumerăm: participarea, mortalitatea şi
condiţionarea.
Practica studiilor panel arată ca doar 8 din 10 persoane solicitate consimt să fie incluse în astfel de
eşantioane. Dacă există anumite diferenţe, relevante pentru cercetare, între cel care acceptă să
participe şi cel care refuză, reprezentativitatea are de suferit.
Apoi s-a constatat ca numai o parte din persoanele care au consimţit să participe în panel
cooperează în continuare cu cercetătorii. La rândul lor, schimbarea adresei, modificarea statusului
persoanei, decesul provoaca alte pierderi (,,mortalitatea”) eşantionului fix.
Cât priveşte condiţionarea, ea se referă la modificarea comportamentului celor studiaţi doar pentru
faptul că au intrat în eşantionul panel.
În cercetarea panel asupra calităţii vieţii organizată la ICEV (coordonator I. Marginean), pentru 3
ani consecutivi (1996, 1997, 1998), s-a obţinut o recuperare de 77% în anul al doilea şi de 58% în
anul al treilea faţă de primul an.
În practică s-au imaginat diferite modalităţi de corectare a eşantionului panel şi păstrarea
reprezentativitaţii, cum ar fi: adăugarea de persoane selectate aleatoriu de pe o lista de rezervă,
compararea rezultatelor cu cele ale unui eşantion alternativ etc.
 CURS NR.14

Erori si surse de eroare in anchete si sondaje

Definirea noţiunii
Noţiunea de eroare se poate defini în procesul de măsurare, când se porneşte de la premisa că există
o valoare “adevărată”, fixă, independentă, a mărimii ce se măsoară şi care, în cadrul acestui proces,
datorită imperfecţiunii aparatelor sau organelor de simţ, nu poate fi regăsită exact, ci numai cu
aproximaţie.
Erori legate de eşantionare
-pentru eşantioanele probabilistice se poate calcula în cazul fiecărui indicator folosit ,adică în cazul
fiecărei intrebări o mărime numită eroare standard care arată cât este în medie eroarea comisă,
atunci când înlocuim valoarea din populaţie cu cea din eşantion.
-caracterul nealeator al unui eşantion poate fi probat prin existenţa unuia sau mai multor factori de
distorsiune. , deci cu acţiune constanta.
Ex. dacă publicăm într-un ziar o serie de întrebări prin care cerem oamenilor să ne spună lucruri din
care să deducem opiniile lor politice –avem o serie de factori de distorsiune:
-intrebările ajung doar la o parte din populatie,
-in rândul cititorilor se va face o selecţie nealeatoare a persoanelor care răspund.
-nonrăspunsurile produc distorsiuni prin deformarea eşantionului, care iniţial, a putut fi ales în
mod corect.
-dificultatea găsirii persoanei căutate din cauza programului sau în perioada anchetei
-mutarea intregii familii de la adresa menţionată -invalidarea
răpunsurilor la un chestionar intreg
-nereturnarea unui chestionar trimis prin poştă.

Erori legate de constructia chestionarului

 Erori datorate formularii intrebarilor
 Erori generate de numarul si ordinea intrebarilor
 Erori generate de forma de raspuns a intrebarilor
 Erori produse de constructia grafica a chestionarului

Erori produse de formularea intrebarilor

Apar erori datorită limbajului utilizat –se folosesc cuvinte şi expresii din limbajul comun sau
trebuie să se faca apel la notiuni, idei foarte simple. De asemenea se recomandă folosirea unui
discurs care să nu dea naştere la variante diferite de interpretare
Erorile sunt legate şi de conţinutul intrebărilor . Astfel în raport cu problema studiată se vor elabora
intrebări concrete şi precise
Una din greşelile cele mai frecvente este aceea de a cuprinde două întrebări în una singură:
Ex. In ce măsură sunteţi mulţumit de politica guvernului în domeniile învăţământului şi cercetării
ştiinţifice?
Se recomandă evitarea construcţiei întrebărilor în forme care să sugereze răspunsurile.
Ex. Foarte multă lume consideră necesară înăsprirea anumitor categorii de pedepse prevăzute în
Codul Penal, deoarece la noi în ţară, în ultimii ani, fenomenul criminalităţii a luat o amploare
necunoscută până acum şi este de presupus că lucrurile se vor înrăutăţii şi mai mult, prin
extinderea folosirii drogurilor, a armelor de foc etc.Dumneavoastră sunteţi sau nu de acord cu o
asenmenea modificare a Codului Penal? faţă de
Sunteţi sau nu de acord cu modificarea Codului Penal, în sensul înăspririi pedepselor pentru acele
infracţiuni care, în ultima vreme, s-au înmulţit?

Erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor

-numarul întrebărilor –dacă durata unei anchete depăseste timpul pe care subiectulîil acordă
acestei activităţi, acesta va da semne de nerăbdare şi se vor primi răspunsuri superficiale, eronate
-ordinea întrebărilor-datorită unei întrebări dificile sau referitoare la o situaţie delicată
subiectul îşi poate schimba atitudinea şi poate refuza continuarea discuţiei-se vor aşeza la sfârşitul
chestionarului-întrebările de identificare-ex, ocupaţie,scolaritate etc
-contaminarea răspunsurilor la o întrebare ce urmează în chestionar după o alta referitoare
la acelaşi subiect sau la unul apropiat
-întrebările filtru-existenţa sau nonexistenţa întrebărilor filtru poate conduce la erori-situaţia
este mai dificilă în cazul întrebărilor de opinie-să aflăm părerea gospodinelor despre detergentul X-o
întrebare directă este irelevantă. În acest sens aplică “planul în cinci puncte” a lui Gallup
1.-Prin intermediul primelor două intrebări vom verifica dacă subiectul a auzit despre produs
2.Prin a treia întrebare ne vom centra pe aspectul concret al problemei
 3.Ultimele două intrebări se vor referi la aspecte speciale ce conduc la
cunoaşterea mai clară a aspectului relevat de a treia intrebare.
Aţi auzit de produsul X? da nu
Despre ce produs este vorba?
Aţi folosit în ultima lună acest detergent? Da nu
De ce folosiţi(nu folosiţi) acest detergent ?
Pentru subiecţii care raspund cu  da-Dacă preţul detergentului ar creşte cu……..lei, l-aţi mai folosi?
Pentru subiecţii care răspund cu nu- dacă preţul detergentului ar scade cu ……..lei, aţi fi dispusă
să treceţi la folosirea lui?

Erori generate de forma de răspuns

-utilizarea necorespunzătoare de înregistrare a răspunsului
In cazul întrebărilor închise
a-subiectului i se sugerează răspunuri posibile atunci cînd el în fapt nu are răspuns
b-neadaptarea sistemului de raspuns la continutul intrebarii
c-ordinea variantelor de raspuns-anchetele electorale –listele cu numele personalitatilor politice
In cazul întrebărilor deschise
a.-oamenilor le place să scrie şi chestionarele pot cuprinde informaţii puţin relevante
b . -în ancheta orală răspunsul se înregistrează de către operator care va introduce erori specifice
c . -subiectul poate să nu-şi exprime opinia în cele mai potrivite cuvinte
d. -variantele de răspuns pot asigura unitatea interpretării sensului intrebării , iar în forma deschisă
pot genera interpretari diferite
e. -opinia poate exista într-o formă latentă şi nu poate fi descoperită decât prin variantele de răspuns
f. -in procesul de postcodificare numarul erorilor poate fi ridicat
Erori generate de construcţia grafică a chestionarului
a.-întrebările să fie clar delimitate unele de altele ca şi de varintele proprii de răspuns
b. -întrebările filtru să nu fie prea multe deoarece multitudinea săgeţilor şi bifurcaţiilor poate deruta
subiectul
c. -continuarea seriei de variante de răspuns la o întrebare de pe o pagină pe alta
Erori datorate operatorilor
a.trăsăturile de personalitate-aspectul exterior-placut/neplacut
-caracteristicile vocii(ton ,ritm etc)
-temperament ,nivel de cunoştinţe, trăsături morale
erori: frecvenţa mare a nonrăspunsurilor
greşeli de codificare
înregistrarea unei opinii neconformă cu realitatea
b. corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea sau opiniile anchetatorului
c. anticipaţiile operatorului
-anticipaţii de structură-atitudine-operatorul evaluează după răspunsul la primele întrebări atitudinea
subiectului faţă de tema anchetei
-anticipaţii de rol-imaginea pe care operatorul şi-o face asupra subiectului
-anticipaţiile de probabilitate-distribuţia răspunsurilor pe care operatorul o anticipa
Erori datorate respondenţilor
-dezirabilitatea socială-tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri în conformitate cu ceea ce e de dorit
din punct de vedere social
-limitele memoriei umane-memoria de lungă durată –cu cât intervalul de timp dintre petrecerea unui
eveniment şi cel al chestionării este mai mare cu atât probabilitatea de a apărea răspunsuri greşite
sau nonrăspunsuri creşte.
-procesarea şi interpretarea informaţiei –înţelesul diferit pe care subiecţii îl atribuie unuia sau
aceluiaşi cuvânt, precum şi relaţia cognitivă respodent-operator

UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

METODE IN SOCIOLOGIE
NOTE DE CURS

TITULAR DE CURS:
LECT.UNIV.DRD. MIHAELA RUS