Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Proiect
Teorii Clasice

Sinuciderea-Sinuciderea anomică

Student: Crețanu Roxana

Sociologie, An 1, Seria 1, Grupa 2

2011

1
 Sinuciderea anomică

Sinuciderea este un fenomen care a marcat societățile încă din cele mai vechi timpuri
fiind totodată unul dintre domeniile de cercetare dintre cele mai controversate. Nu puțini sunt
cei care au decis să cerceteze în profunzime fenomenul sinuciderii ajungând la concluzia,
mereu aceeași, că acesta este atât de complex încât este foarte dificil, dacă nu chiar
improbabil, să se ajungă vreodată la punctul de saturație al cercetării.

Ce este sinuciderea? La această întrebare răspunsurile sunt cu atât mai diverse cu cât
complexitatea acestui act creşte pe măsură ce înaintăm în cercetarea sa. Cato, Seneca,
Montherland, Bettelheim şi mulţi alţii au considerat că moartea voluntară, act specific
omenesc, e proba supremă a libertăţii, cea de a decide tu însuţi în legătura cu propria-ţi fiinţă
sau nefiinţă. Razmond Aron vine, în acest sens, cu o întrebare interesantă: Să te sinucizi
înseamnă să capitulezi în faţa încercărilor, sau să dobâneşti suprema stăpânire de sine, cea a
omului asupra propriei sale vieţi?1

Unul dintre clasicii sinuciderii ca domeniu de cercetare este Emile Durkheim care, în
studiul sociologic pe care l-a făcut, intitulat Sinuciderea, încearcă să ajungă la miezul
problemei explicând și analizând atât diferitele tipuri de sinucideri cât și cauzele acestora.
Potrivit acestuia, numim sinucidere orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect
dintr-un act pozitiv sau negativ înfăptuit chiar de victimă, aceasta știind că va produce acel
rezultat.2

Încă din Evul Mediu, sinuciderea a reprezentat un act de mare interes însă pe deplin
condamnabil, întrucât moartea voluntară era considerată consecința unei ispitiri diavolești

1
Georges Minois, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața morții, Editura
Humanitas, București, 2002, p. 8;
2
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 5;
2
provenite din disperare sau ca un comportament nebunesc, acesta fiind condamnat ca un
omor.3 De-alungul timpului, deși societățile s-au schimbat în mare măsură atât din punct de
vedere cultural cât și din punct de vedere al concepției față de lume și viață, actul sinuciderii
a rămas însă la fel de criticat, cei care comit acest act fiind văzuți ca pe niște persoane
bolnave psihic, aspru judecate de către întreaga societate.

Sinuciderea este ca şi alienarea mintală. Pentru majoritatea oamenilor, alienarea

mintală este o stare unică, mereu aceiaşi, susceptibilă doar de diversificări exterioare, potrivit
împrejurărilor.4

Conduita suicidară nu este un fapt în sine, aceasta fiind influenţată sau determinată de
diverşi factori, printre care îi amintim pe cei de factură socială:

Familia - frecvenţa suicidului este mai mare la celibatari decât la căsătoriţi, sau la
văduvi şi la persoanele căsătorite fără copii, decat la cele căsătorite cu copii. Riscul crescut
pentru suicid îl au şi copiii proveniţi din familii diferite, (în cazul cărora se creeaza o
atmosferă nesănătoasă datorită supraprotecţiei pe care fiecare părinte o acordă copiilor
proprii), fie copiii proveniţi din familii descompuse (prin divorţ, deces).

Halb Wachs (după Doina Cosman,1999) a arătat că rata suicidului la parinţi se reduce
progresiv odată cu adăugarea unui nou copil familiei, dar numai până la numarul de şase.

Profesia - aceasta intervine în măsura în care implică un anumit nivel intelectual,

precum şi un anumit mod de viaţă. Ca un exemplu, în Anglia si SUA se produc mai multe
sinucideri în clasele superioare şi medii decât în cele inferioare. La militari rata suicidului
este cu cel puţin 25% mai ridicată decat la civili. Alte studii arată că şi coborârea pe scara
socială aduce un risc suicidar crescut. Relaţiile dintre sărăcie, şomaj şi suicid sunt mult mai
complicate.

3
Georges Minois, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața morții, Editura
Humanitas, București, 2002, p. 15;
4
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 172;
3
 Stresul - el este un raspuns specific pe care îl elaborează organismul la oricare dintre
solicitările nespecifice externe sau interne, la speranţe, aspiraţii, temeri si credinţe. Studiile
evidenţiază faptul că în cele mai multe cazuri stresuri domestice, ocupaţionale sau
economico-sociale, au determinat sau au întărit şi mai mult dorinţa de sinucidere.

Influenţa religiei - Halbwachs (dupa Doina Cosman, 1999) remarcă importanţa

integrării individului într-un grup sau comunitate religioasă, simpla afiliere la o structură
religioasă nefiind suficientă pentru a conferi o pavăză contra suicidului.

Mass-media - Suicidul tinerilor şi al unor personalităţi celebre stimulează fantasmele

suicidare proprii (exemplu: “Suferinţele tânărului Werther” de Gothe care a provocat o
epidemie de sinucideri ) ceea ce fără dorinţa autorului, poate constitui un model ideal pentru
unele persoane de aceeaşi vârstă sau de o vârstă apropiată, aflate în dificultăţi sau situaţii
asemănătoare şi cu un oareacare risc suicidar.

Reproducerea emoţională si tehnică prin imitare-învăţare este cu atât mai evidentă cu

cât descrierea cazurilor este mai detaliată. Astfel s-a observat că reducerea mediatizării
cazurilor de suicid prin aruncarea in faţa trenurilor din metrourile pariziene si vieneze, a dus
la scăderea ratei suicidului cu peste 50%. 5

Studiile privitoare la sinuciderea ca act individual, conștient și voluntar au ajuns la

concluzia că acesta este de mai multe tipuri: sinuciderea egoistă (situația în care individul nu
are legături puternice cu cei din jur), sinuciderea altruistă (martirii), sinuciderea anomică
(intervine în perioade de crize, din cauza corupției, a inflației etc. ) și sinuciderea factualistă
(regulile societății sunt prea constrângătoare).

Dintre tipurile de sinucideri mai sus menționate, am optat pentru o exemplificare și o

analiză mai profundă a sinuciderii anomice. Sinuciderea anomică ( din lb. gr. “fără lege”) se
produce atunci când relaţiile între indivizi şi societate sunt perturbate frecvent. De exemplu:

5
www.uab.ro/sesiuni_2005/stud/pagini/php/Iftode91.doc, accesat la data de 3 mai 2011;
4
mari crize economice, şocul pierderii slujbei, pierderea unei persoane apropiate, a averii şi a
statutului social. 6
Am ales să vorbesc despre acest tip de sinucidere întrucât, așa cum menționează și
Bourquelot, încă din secolul XIII, mania sinuciderii a pătruns în toate clasele societății 7, cu
atât mai mult cu cât contextul actual al crizei economice prin care societatea trece reprezintă
pretextul primar al acestui tip de suicid.

Sinuciderea anomică este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se

repercutează direct asupra numărului de morţi voluntare. Ca şi în cazul sinuciderii egoiste,
forţele integratoare slăbesc, gradul de integrare este scăzut, numai că, în acest caz, influenţa
societăţii lipseşte la nivelul pasiunilor individuale “lăsându-le fără frâna necesară”8. Dacă
într-o lucrare anterioară - “Diviziunea socială a muncii” (1893) – anomia este considerată ca
o formă patologică a diviziunii muncii, în “Despre sinucidere” Durkheim îI dă un sens
specific. Acesta este dat de nelimitarea dorinţei şi nedeterminarea obiectivelor ce trebuie
atinse: “Oamenii nu mai ştiu ce este posibil şi ce nu, ce este drept şi ce nu, care sunt
speranţele şi revendicările legitime, care sunt cele care depăşesc măsura”. 9 Această lipsă a
sincronizării îi împinge spre sinucidere. Atât în timpul crizelor economice, cât şi în
perioadele de boom economic, rata morţilor voluntare creşte, căci aspiraţiile şi ambiţiile
indivizilor nu mai au limite precise. Explicaţia rezidă în impactul schimbărilor bruşte,
schimbări la care aceştia nu se adaptează, iar societăţii îi trebuie timp pentru a-şi regla scara
de valori, pentru a clasifica din nou oamenii şi lucrurile. Consecinţa este o ascensiune bruscă
a curbei sinuciderilor.10

Urmând demersul cercetării lui Durkheim, anomia se poate asocia si cu altruismul.

Aceeași criză poate să tulbure existența unui individ, rupând echilibrul lui cu mediul social și,

6
IDEM;
7
Bourquelot, în Georges Minois, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața morții,
Editura Humanitas, București, 2002, p. 16;
8
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 204;
9
IBIDEM, p. 205;
10
www.filosofie.ugal.ro, accesat la data de 3 mai 2011;
5
totodată, să-i declanșeze predispozițiile altruiste până la un nivel ce incită la sinucidere. 11
Pentru a întări cele afirmate, Durkheim ne dă mai multe exemple concrete, printre care și
cazul sinuciderii evreilor atunci când Ierusalimul a fost cucerit de către romani întrucât acest
lucru însemna transformarea lor în supuși ai Romei.

Potrivit lui Durkheim, sinuciderea anomică întreține raporturi de înrudire și cu

sinuciderea egoistă. Și una și cealaltă provin din faptul că societatea nu este suficient de
prezentă pentru indivizi. Ceea ce le diferențiază însă, este faptul că sfera din care ea este
absentă nu e aceeași în ambele cazuri. În sinuciderea egoistă, este deficitară în activitatea
propriu-zis colectivă, lipsind-o astfel de obiect și de semnificație. În sinuciderea anomică, ea
lipsește la nivelul pasiunilor individuale, lăsându-le fără o frână care să le regleze. Aceste se
diferențiază și prin faptul că cele două feluri de sinucidere nu își vor recruta principala
clientelă în aceleași medii sociale, una are ca teren predilect profesiile intelectuale, locurile
unde se gândește, cealaltă, lumea industrială și comercială.12

De asemenea, potrivit lui Durkheim, starea de dereglare sau de anomie este întărită de
faptul că pasiunile sunt mai puțin disciplinate chiar atunci când ar avea nevoie de o disciplină
și mai puternică.13 Ce vrea să însemne acest lucru? În ce constă disciplinarea pasiunilor?
Durkheim răspunde pe larg acestor întrebări. Astfel, o pasiune devine indisciplinată atunci
când devine imposibil de satisfăcut, ambițiile surexcitate se înalță mereu dincolo de
rezultatele obținute, oricare ar fi aceste rezultate, căci nu mai sunt avertizate că nu trebuie să
meargă mai departe.14 În această situație, persoana în cauză ajunge într-o stare de depresie, de
nemulțumire totală care culminează cu actul sinuciderii.

Vorbind despre sinuciderea anomică, Durkheim face referire și la lucrarea lui

Bertillon, din Annnales de demographie internationale, lucrare excelentă despre divorț. Din
această lucrarea Durkheim evidențiază următoarea propoziție: în toată Europa, numărul
sinuciderilor variază la fel cu acel al divorțurilor și al separării partenerilor. Sceptic la început
11
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 177;
12
IBIDEM, p.157;
13
IBIDEM, p.153;
14
IDEM;
6
în ceea ce priveşte veridicitatea acestei afirmaţii, Durkheim face o cercetare mai amănunţită
şi ajunge la aceeaşi concluzie, astfel că ultima parte a capitolului dedicat sinuciderii anomice,
o consacră explicaţiei vaste pe care o oferă corelaţiei dintre divorţ sau văduvie şi sinucidere
şi compune o lege incontestabilă care afirmă că căsătoria favorizează cu atât mai mult
femeia din punctul de vedere al sinuciderii cu cât divorţul este mai mult practic, şi invers,
aceasta având două consecinţe:

Prima: doar soţii contribuie la creşterea ratei sinuciderii ce se observă în ţările unde
divorţurile sunt frecvente, soţiile, dimpotrivă, se omoară aici mai puţin decât oriunde. Se
poate deci foarte bine întâmpla ca, în anumite societăţi, această particularitate a instituţiei
matrimoniale să fie profitabilă pentru unul şi să-i dăuneze celuilalt.

În al doilea rând: dacă numărul de sinucideri, acolo unde se practică divorţul, ar ţine
realmente de numărul certurilor conjugale, soţia ar trebui să sufere din această pricină la fel
ca soţul. Această ipoteză nu este sustenabilă întrucât în cele mai multe cazuri, conform unui
studiu în Franţa, femeia este cea care cere divorţul. De asemenea, conform lui Levasseur,
soţul, cel care o face pe soţie să sufere, se omoară mai mult, iar soţia, cea pe care soţul o face
să sufere, se sinucide, dimpotrivă, mai puţin.15

Deci, potrivit lui Durkheim, anomia conjugală produsă de instituţia divorţului explică
dezvoltarea paralelă a divorţului şi a sinuciderii. Prin urmare, sinuciderile soţilor care sporesc
numărul morţilor voluntare, în ţările unde sunt multe divorţuri, constituie o varietate de
sinucidere anomică. Ele nu provin din faptul că în acele societăţi ar exista mai mulţi soţi răi
sau mai multe soţii cum nu trebuie şi căsătorii nefericite. Ele rezultă dintr-o structură morala
suis generis având ea însăşi drept cauză relaxarea reglementării matrimoniale; dobândită în
timpul căsătoriei, ea durează şi după ce căsătoria a încetat şi provoacă excepţionala înclinaţie
către sinucidere ce se manifestă la persoanele divorţate.16

Durkheim încheie capitolul despre sinuciderea anomică afirmând că există un tip de

sinucidere opus acesteia. Potrivit lui, acest tip de sinucidere este sinuciderea ce rezultă dintr-

15
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, pp. 165-166;
16
IBIDEM, p. 168;
7
un exces de reglementare, sinuciderea comisă de aceia cu viitorul nemilos îngrădit, cu
pasiunile violent reprimate de o disciplină opresivă. Este sinuciderea soţilor prea tineri şi a
femeilor căsătorite şi fără copii. Acest tip de sinucidere este numit de către autor sinucidere
fatalistă.17

Sinuciderea anomică este tipul cel mai des întâlnit în aceste vremuri de grea încercare
economică, cel puțin dacă avem în vedere scrisorile sau biletele de adio pe care cei care se
sinucid le lasă rudelor. Din acestea putem deduce faptul că cei în cauză au recurs la acest act
definitiv și fatal fiind constrânși de diverși factori sociali-abandonul familiei, demiterea de la
locul de muncă, exploatarea la locul de muncă, datorii economice etc. Pentru aceștia,
sinuciderea vine ca o eliberare de sub tensiunea acumulată, de sub jugul social, un punct final
pus stresului și chiar suferinței provocate perioade de scădere economică, dar și de boom
economic întrucât în ambele cazuri apare starea de anomie.

În contextul actual este pertinent să aducem în discuţie problema sinuciderii anomice

întrucât multe societăţi, care până deunăzi erau prospere, se confruntă astăzi cu diverse
probleme, atât de natură economică cât şi de natură socială şi morală. Aceste probleme
conduc facilmente la stări de anomie mai mult sau mai puţin tolerabile de către cetăţeni.
Astfel auzim în mod frecvent de faptul că în această perioadă moralul şi încrederea populaţiei
într-un viitor prosper sunt scăzute şi ca o consecinţă a acestor parametrii sociali, numărul
sinuciderilor a crescut.

În concluzie, sinuciderea rămâne o tară morală, deşi opinia publică manifestă tendinţa
de a deveni mai indulgentă în această privinţă decât altădată şi păstrează ceva din vechiul
caracter de crimă. Până şi în statele considerate moderne şi extrem de tolerante sinuciderea
este văzută ca un act de laşitate, pe deplin condamnabil, în unele dintre acestea ajungându-se
chiar la pedepsirea penală a celor găsiţi vinovaţi de facilitarea sau complicitatea la suicid.

17
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 170;
8
 Bibliografie:

1. Durkheim, Emile, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova,
2005;
2. Durkheim, Emile, Diviziunea socială a muncii, Editura Antet XX Press, Prahova, 2008;
3. Minois, Georges, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața
morții, Editura Humanitas, București, 2002;
4. www.uab.ro
5. www.filosofie.ugal.ro