REGIMURI MATRIMONIALE

Suport de curs1
Paul Vasilescu
I ELEMENTE INTRODUCTIVE
1. Precizări terminologice
2. Regimul primar imperativ
3. Principiile regimurilor matrimoniale

II CLASIFICĂRI ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE

1. Încercare de clasificare a regimurilor matrimoniale
1a) Regimurile matrimoniale de separaţie
a.1. Starea patrimonială de separaţie
a.2. Funcţionarea regimului matrimonial
a.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial
1b) Regimurile matrimoniale de comunitate
b.1. Starea patrimonială de comunitate
b.2. Funcţionarea regimului matrimonial
b.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial
1c) Regimurile matrimoniale mixte

III SCURT ISTORIC AL REGIMURILOR MATRIMONIALE

1. Codul civil român
1a) Incapacitatea femeii măritate
1b) Regimul matrimonial legal de separaţie
1c) Regimul matrimonial dotal
2. Aplicarea Codului civil în spaţiu şi timp

IV CONVENŢIA MATRIMONIALĂ
1. Noţiune
2. Principiile convenţiilor matrimoniale
3. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale
4. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale
5. Efectele convenţiei matrimoniale şi cazurile sale de ineficienţă

Bibliografie selectivă

1
Toate drepturile rezervate autorului. Textul nu poate fi reprodus şi multiplicat decât pentru uzul
studenţilor Facultăţii de Drept a UBB Cluj.

1
Avertisment
Prezentele pagini nu reprezintă decât un suport de curs pentru
studenţii de la forma de învăţământ la distanţă. Am considerat că trebuie prezentate
câteva repere pentru ca materia Regimurilor matrimoniale să fie mai accesibilă. În toate
cazurile, trebuie consultată bibliografia minimă, care se regăseşte la sfârşit. Întrebările
care se găsesc la finele fiecărui capitol au rolul - de asemenea, de a ajuta studentul la
sistematizarea materiei. În nici un caz, ele nu reprezintă singurele chestiuni care pot fi
puse la examen. Pentru acesta, trebuie cunoscute şi alte amănunte, aflate în lucrările
indicate sau în textele de lege amintite. Tematica de examen e cuprinsă totuşi în aceste
note de curs, în sensul că alte aspecte –poate interesante şi utile, dar neindicate în aceste
note, nu vor fi pretinse studenţilor.

I ELEMENTE INTRODUCTIVE
1. Precizări terminologice
Prin „regim” se poate înţelege un ansamblu de norme sau reguli
proprii unei anumite activităţi, iar prin „matrimonial” ar trebui să se înţeleagă o realitate
legată sau generată de căsătorie. În consecinţă, prin „regim matrimonial” ar trebui să
desemnăm un sistem de reguli care guvernează efectele căsătoriei. Deoarece căsătoria
produce în principal efecte nepatrimoniale, iar în subsidiar şi consecinţe patrimoniale,
este evident că aceste categorii de efecte nu pot fi guvernate sau orânduite de acelaşi set
de reguli. În plus, termenul de „matrimonial”2 ar sugera mai degrabă regimul şi starea
civilă a celor căsătoriţi, decât urmările pecuniare ale căsătoriei.
Prin urmare, la nivelul instituţiei căsătoriei, am putea decela un
regim juridic dual: unul patrimonial, celălalt matrimonial. Primul s-ar ocupa de efectele
de natură pecuniară ale căsătoriei, celălalt ar orândui statutul civil al soţilor. Dar nu este
astfel, cel puţin din punct de vedere al limbajului juridic comun. „Regimul matrimonial”
nu desemnează efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, ci contrariul: efectele pecuniare ale
acesteia. Din aceasta rezultă că ar trebui să folosim perifraza „regim patrimonial
matrimonial” sau „regim pecuniar al căsătoriei”, pentru a desemna regulile specifice

2
< matrimonium (căsătorie) < mater (mamă). Şi originea latină a cuvântului ar sugera ideea că, în
principal, căsătoria are o valenţă extrapatrimonială. În consecinţă, tot etimologic, s-ar cere ca termenul
„matrimonial” să fie utilizat cu preeminenţă pentru a desemna raporturile extrapatrimoniale dintre soţi.

2
pentru efectele pecuniare ale căsătoriei. Iar pentru urmările extrapatrimoniale ale
căsătoriei să se utilizeze sintagma de „regim matrimonial”. Lucrurile –repetăm, nu se
întâmplă astfel! Prin contaminare de la instituţia contractului matrimonial (o altă
denumire cel puţin ambiguă!), sintagmele sunt inversate. Ceea ce înseamnă că, eliptic,
prin „regim matrimonial” se desemnează efectele patrimoniale ale instituţiei căsătoriei
sau –mai precis, regulile care guvernează aceste efecte.
Pentru a evita echivocul noţiunii analizate -sub impactul Codului
familiei, majoritatea autorilor români au preferat să folosească, în ultimii 50 de ani, nu
noţiunea de „regim matrimonial”, ci perifraza de „relaţii patrimoniale dintre soţi”.
Evident că între „regimuri matrimoniale” şi „relaţiile patrimoniale dintre soţi” există
legături deosebit de strânse, dar nu de identitate. Astfel, cum deja am remarcat,
„regimurile matrimoniale” nu sunt decât un set de reguli juridice aplicabile efectelor
patrimoniale ale căsătoriei, dar nu oricăror efecte. Cu alte cuvinte, nu toate raporturile
patrimoniale dintre soţi constituie substanţa unui regim matrimonial. Există consecinţe
pecuniare ale raporturilor dintre persoanele căsătorite, care nu interesează „regimurile
matrimoniale”. Consecinţa: „regimul matrimonial” este o parte a regulilor care
orânduiesc „relaţiile patrimoniale dintre soţi”, relaţii, care -în ansamblul lor, constituie
substanţa mai multor materii şi discipline: dreptul patrimonial al familiei, dreptul
succesoral etc.
Tehnic, nu puţine au fost definiţiile care au fost propuse pentru a
surprinde esenţa regimurilor matrimoniale. Astfel, s-a spus că „Un regim matrimonial
este deci un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc
din unirea soţilor prin căsătorie.” „Totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele
persoane privind bunurile soţilor constituie regimul juridic al bunurilor soţilor, adică
regimul matrimonial.” După cum s-a mai arătat că „regimul matrimonial constă în
ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor,
precum şi raporturile în care ei intră cu terţii în calitatea lor de soţi.” Mai concis, a fost
remarcat că „statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soţilor în timpul
căsătoriei” formează regimul matrimonial. Şi lista definiţiilor poate continua…

3
 Din definiţiile reproduse mai sus pot fi trase unele consecinţe, care
constituie -în fond, puncte comune ale acestora. Astfel, se poate bine observa că
„regimurile matrimoniale” (1) nu constituie decât un ansamblu de reguli juridice care
reglementează raporturi patrimoniale generate de instituţia căsătoriei, că (2) aceste
raporturi îi au drept subiecţi principali pe soţi şi că, în fine, (3) terţii pot să fie şi ei vizaţi
de efectele pecuniare specifice căsătoriei. Consecinţa firească a acestui lucru este că
noţiunea de „regim matrimonial” poate fi receptată într-un sens restrâns, după cum ea
poate avea şi o semnificaţie mai largă.
Stricto sensu, prin regim matrimonial ar trebui să înţelegem doar ansamblul de
reguli care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi privind repartiţia între aceştia a
puterilor, a averii şi datoriilor căsătoriei.
Lato sensu, trebuie să acceptăm că regimurile matrimoniale privesc în plus şi
raporturile pecuniare dintre soţi şi terţi, indiferent dacă aceştia sunt persoane străine
complet de căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta (copii, părinţii
soţilor, afini etc.).
Important de reţinut este faptul că această din urmă categorie de persoane sunt tot
terţi faţă de căsătorie, dar legea reglementează unele situaţii juridice care le sunt proprii:
raporturi de întreţinere, regim succesoral, regim specific fiscal, specificitate a
liberalităţilor etc.
În ceea ce ne priveşte, vom folosi accepţia restrânsă a „regimului matrimonial”,
sens în care putem spune că acesta este un ansamblu de norme juridice care guvernează
raporturile dintre soţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare ale vieţii
conjugale, precum şi relaţiile care privesc gestionarea acestora.
Definiţiile amintite, precum şi cea propusă de noi, se referă la
„regimul matrimonial” ca segment sau fracţiune a dreptului civil înţeles ca drept obiectiv.
În plus, dacă se ia în considerare şi accepţiunea lărgită a noţiunii analizate, se poate
observa că „regimul matrimonial” nu constituie decât o parte a dreptului patrimonial al
familiei. Celelalte fragmente fiind reprezentate de instituţii nu neapărat sistematizate sau
pendinte de dreptul privat, ci elemente care se pot insera şi în dreptul public. În prima
categorie pot fi subsumate reglementări specifice din materia succesiunilor şi a
liberalităţilor, dreptul muncii sau cel comercial, în a doua se plasează reglementări din

4
sfera dreptului fiscal, administrativ sau chiar penal. Pe de altă parte, este de amintit şi
faptul că „regimul matrimonial” poate fi privit şi ca disciplină sau ramură a ştiinţei
juridice. Sub acest din urmă aspect, ea tinde să se separe, şi în dreptul nostru, de dreptul
familiei, aşa cum este concepută şi predată în ultima jumătate de veac; să-şi (re-) câştige
autonomia şi să se alăture celorlalte discipline ale dreptului privat. Tendinţa este cu atât
mai firească, cu cât reglementările actuale de dreptul familiei sunt desuete şi strâmbe, iar
reforma legislativă care se întrezăreşte va trebui să fie însoţită şi de afirmarea
individualităţii ştiinţifice a ceea ce numim „regimuri matrimoniale”.
2. Regimul primar imperativ
Oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soţilor şi
indiferent de multitudinea de regimuri matrimoniale pe care un anumit sistem de drept
naţional le poate constitui, există un set de reguli aplicabile în toate cazurile. Aceste
reguli generale formează constituţia regimurilor matrimoniale. O constituţie care se poate
identifica cu dreptul comun şi imperativ al regimurilor matrimoniale, indiferent dacă
aceasta este denumită „regim primar imperativ” sau „statut imperativ de bază”.
Existenţa regimul primar imperativ presupune ca sistemul de drept naţional să fie
compatibil cu o pluralitate de regimuri concret aplicabile, faţă de care regimul primar
imperativ este numitorul comun cel mai mic. Pentru sisteme de drept naţional care nu
cunosc decât un singur regim matrimonial, iar normele care-l reglementează sunt de
ordine publică şi obligatorii, nu se poate pune problema decelării existenţei unui regim
primar imperativ. Sau, altfel spus, regimul matrimonial se reduce la regimul primar
imperativ.
Este şi cazul dreptului român, care fiind strict şi imperativ în
materia raporturilor patrimoniale dintre soţi, nu permite nici o derogare de la comunitatea
legală instituită prin Codul de familie. Situaţia era, paradoxal sau nu, asemănătoare şi în
condiţiile reglementărilor Codului civil, deşi motivaţia era cu totul alta. Sub imperiul
Codului nu se pot degaja decât câteva reguli care ar merita denumirea de regim primar.
Una dintre acestea era concretizată în puterea maritală a bărbatului, care-l transforma în
cap al „asociaţiunii conjugale” (art. 195), calitate în care era obligat să-şi întreţină femeia.
În al doilea rând, şi ca efect al puterii maritale, femeia odată intrată în căsătorie, era lovită
de o incapacitate de exerciţiu cvasi-absolută (art. 950 C.civ.), incapacitate de la care nu se

5
putea nicicum deroga, deoarece era orânduită prin norme imperative (art. 1224 C.civ.).
Acesta este şi motivul pentru care nu vom proceda aici la o analiză a dreptului român
actual, ci vom încerca să degajăm unele caracteristici generale şi esenţiale ale regimului
primar imperativ, luând ca model unele legislaţii europene.
Putem defini regimul primar imperativ ca fiind un set de norme
imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial
concret al soţilor. Aceste norme sunt esenţiale, în sensul că reprezintă osatura
indispensabilă funcţionării unui regim matrimonial, oricare ar fi el. Caracterul său
esenţial şi primar se exprimă, de asemenea, prin aceea că raporturile patrimoniale dintre
soţi nu sunt reglementate în detaliu, ci doar în aspectul lor funcţional cel mai simplu.
Caracterul imperativ al regimului se regăseşte în aceea că normele juridice care-l
reprezintă sunt obligatorii şi de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voinţa
soţilor. Orice derogare de natură convenţională de la regimul primar imperativ este lovită
de nulitatea absolută a clauzei. De aceea, din punct de vedere patrimonial, prin simplul
efect al căsătoriei, soţii se văd de îndată supuşi regulilor care formează regimul primar
imperativ.
O caracteristică importantă a acestui tip de regim este aceea că
regulile sale sunt astfel concepute încât să asigure o minimă coeziune patrimonială a
soţilor, o protecţie a intereselor pecuniare a căsătoriei; să ofere un cadru adecvat
soluţionării chestiunilor esenţiale ale ducerii traiului în comun şi a suportării sarcinilor
menajului. Astfel se explică de ce în sistemele de drept în care există o preponderenţă
(legislativă sau pur socială) separatistă matrimonială, regimul primar imperativ cuprinde
reguli specifice regimului de comunitate, şi invers.
Regulile care compun regimul primar imperativ sunt, pe de altă
parte, concepute în funcţie după cum soţii trăiesc în concordie sau după cum menajul lor
cunoaşte o criză. Pentru perioada de pace conjugală, regimul primar imperativ încearcă să
ţină un echilibru cât mai just între independenţa firească a persoanelor soţilor şi
coeziunea implicită, care trebuie să existe din punct de vedere patrimonial dintre aceştia.
Lucru care se realizează prin combinarea unor reguli împrumutate deopotrivă de la
regimurile separatiste, cât şi de la cele comunitare.

6
 Dacă viaţa de cuplu a soţilor intră în criză, până la revenirea la
normal sau până la încetarea căsătoriei, regimul primar imperativ urmăreşte dozarea
puterilor soţilor în aşa fel încât să se păstreze un echilibru (chiar artificial) între interesele
lor economice şi urzeala patrimonială a căsătoriei. În plus, „în relaţiile soţilor cu terţii,
regimul primar trebuie să concilieze două obiective aparent contrare: de a se evita ca
starea patrimonială a soţilor să nu fie o piedică a autonomiei lor juridice şi de a se evita ca
această autonomie să nu dăuneze finalităţii căsătoriei. Regulile pe care regimul primar le
presupune sunt fragmentate, dar suficiente nevoilor cotidiene ale soţilor şi actelor
curente.” Dar, să vedem, succint, care ar putea fi conţinutul regimului primar imperativ.
În mod firesc, pentru a duce o viaţă normală de cuplu, soţii au
nevoie de o locuinţă pentru ei şi copiii lor. Legea înţelege să reglementeze uneori regimul
juridic al locuinţei familiale de manieră mai restrictivă decât domiciliul conjugal, care nu
este în genere automat de identificat cu locuinţa familială. Definirea locuinţei familiale,
în sensul regimului imperativ, presupune două elemente: unul obiectiv, celălalt subiectiv.
Primul se concretizează în imobilul de locuit, cel de al doilea se referă la faptul că soţii au
afectat acest imobil familiei, adică ducerii vieţii de familiei în acel loc. Importanţa
locuinţei de familie este atât de mare, încât pot exista reguli speciale pentru atribuirea
acesteia în caz de divorţ, după cum -în cazul morţii unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor
are drepturi speciale asupra acesteia. În timpul căsătoriei, dacă imobilul în care se află
locuinţa familială este închiriat, se consideră că fiecare soţ are un drept locativ propriu,
un fel de indiviziune forţată a creanţei locative. În cazul în care imobilul aparţine cu titlu
de proprietate unuia dintre soţi, acesta nu poate dispune singur şi discreţionar de dreptul
său. În ipoteza în care se decide să înstrăineze imobilul, el are nevoie şi de
consimţământul special al celuilalt soţ, care nu este proprietar. Acelaşi regim juridic îl au
şi bunurile mobile care garnisesc locuinţa de familie, de acestea nu se poate dispune decât
tot în mod conjunct, prin înţelegerea dintre soţi.
Nerespectarea regulilor amintite este sancţionată cu nulitatea
relativă, nulitate care nu poate fi invocată decât de către soţul al cărui consimţământ nu a
fost luat la încheierea actului de dispoziţie. În schimb, actele propriu-zise de administrare
şi de conservare a imobilului în care este instalată locuinţa familială pot să fie încheiate
de oricare dintre soţi, fără a fi necesară obţinerea consimţământului celuilalt soţ. Orice

7
neînţelegere cu privire la înstrăinarea imobilului unde se află instalată locuinţa de familie
este de competenţa instanţei judecătoreşti.
Ducerea vieţii în comun, sub acelaşi acoperiş, precum şi
întreţinerea familiei, cu sau fără copii, presupun -în mod logic, ca soţii să aibă o serie de
cheltuieli. Aceste cheltuieli comune ale menajului sau sarcini ale căsătoriei sunt
tradiţional incluse în regimul primar imperativ. Cheltuielile sau sarcinile căsătoriei se
apreciază în mod concret, în funcţie de nivelul de viaţă al soţilor, de posibilităţile lor
patrimoniale concrete şi de nevoile specifice pe care fiecare cuplu le are. Intră în această
categorie de obligaţii: cheltuielile soţilor cu întreţinerea şi repararea imobilului în care
este aşezată locuinţa familială sau chiria cu acest imobil, întreţinerea casnică cotidiană,
cheltuieli de sănătate, cheltuieli necesare creşterii şi educaţiei copiilor minori etc. Nu
intră îndeobşte în categoria sarcinilor căsătoriei plata impozitului pe venit, cheltuieli
profesionale ale unuia dintre soţi, investiţii financiare (chiar utile menajului), cheltuieli
voluptorii realizate de către un soţ etc. Cu alte cuvinte, o cheltuială este considerată a fi
comună şi în interesul menajului, indiferent dacă este angajată doar de un singur soţ, dacă
in concreto este utilă şi necesară ducerii vieţii de cuplu a soţilor, după cum cheltuiala nu
trebuie să fie excesivă în raport cu posibilităţile pecuniare obişnuite ale acestora.
Dacă cheltuiala se adevereşte a fi o sarcină a căsătoriei, obligaţia
care o concretizează este solidară între soţi, indiferent dacă a fost contractată de unul
singur. Legea instituie, deci, între soţi o solidaritate pasivă determinată de cauza
obligaţiei asumate şi în considerarea solidarităţii de familie, solidaritate care implică
existenţa acestor feluri de obligaţii. Pentru a angaja astfel de obligaţii solidare, soţii au
posibilitatea de a contracta singuri şi separat, urmărind doar interesul familiei, faptul ca
aceste obligaţii să corespundă nivelului obişnuit de viaţă conjugală. În cazul în care unul
dintre soţi abuzează de puterile sale de gestiune oferite de regimul primar imperativ,
celălalt soţ are posibilitatea de a se adresa justiţiei cu scopul de retrage aceste puteri.
În aplicarea principiului egalităţii civile dintre sexe şi cu scopul
asigurării autonomiei soţilor, legea poate orândui prezumţii şi posibilităţi, de inspiraţie
separatistă, care să asigure independenţa conjugală. Prin urmare, legea poate permite
soţilor să acţioneze ca şi când ar fi separaţi în bunuri, fără să dea socoteală unul altuia de
rezultatele actelor pe care le încheie. Astfel, oricare dintre soţi poate să-şi deschidă un

8
cont bancar fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt. Soţul va fi considerat singur
titular ar respectivului cont bancar, de care va dispune cum doreşte, indiferent de regimul
matrimonial concret, iar bancherul nu are de ce cerceta care este acest regim. De
asemenea, există categorii de bunuri mobile, definite în special prin referire antagonică la
cele care mobilează căminul conjugal, de care oricare soţ poate dispune juridic după cum
interesul personal i-o dictează. Juridic vorbind, regulile mai sus înfăţişate au fizionomia
unor prezumţii legale şi ele au darul atât de a asigura autonomia juridică a soţilor, cât şi
protecţia terţilor cu care aceştia intră în contact juridic.
Tot aici este de reamintit faptul că oricare dintre soţi este liber să-şi
aleagă (sau schimbe, după caz) o profesie, în exerciţiul căreia nu este ţinut de
consimţământul celuilalt soţ. Amintind acest lucru, putem conchide că independenţa
conjugală, de inspiraţie separatistă şi sprijinită pe egalitatea dintre sexe, cuprinde atât
autonomia de gestiune, cât şi autonomia profesională a celor uniţi prin căsătorie.
Iar în cazul în care regulile regimului primar imperativ nu mai sunt
suficiente pentru a ghida viaţa cotidiană a familiei, deoarece aceasta a intrat în criză, soţii
se pot adresa instanţei de judecată, care este ţinută să aducă corectivele necesare, să
regleze –până la revenirea la normal sau până la aneantizarea căsătoriei, raporturile
patrimoniale dintre soţi.
În concluzie, regimul primar imperativ are menirea de a menţine
un just echilibru juridic între coeziunea patrimonială pe care orice menaj o presupune şi
libertatea de mişcare a fiecăruia dintre soţi, libertate –care, mai ales în societăţile
moderne, tinde să se transforme din instrument, în scop în sine.
3. Principiile regimurilor matrimoniale
Abstracţie făcând de marea varietate a regimurilor matrimoniale
concrete, de asemănările şi deosebirile care pot exista între diferitele reglementări
naţionale, credem că ne este permis să decelăm anumite reguli generale, care se pot regăsi
în orice structură a unui regim matrimonial. Varietatea principiilor depinde nu numai de
sistemele concrete de drept obiectiv, ci şi de evoluţia socială, de modul cum societatea a
înţeles să acorde consacrare, mai mult sau mai puţin nuanţată, rolului şi locului bărbatului
şi femeii în instituţia căsătoriei, a atenţiei pe care a înţeles să o acorde însăşi acestei
instituţii. Dar, care ar fi aceste reguli sau principii?

9
 Egalitatea dintre sexe este un dat pentru toate legislaţiile moderne,
iar în materia noastră ea se traduce prin egalitatea în drepturi dintre soţi. „Egalitatea în
drepturi trebuie privită ca o categorie distinctă de drepturile fundamentale cetăţeneşti
(…), întrucât nu are, ca acestea (celelalte drepturi fundamentale n.n.), un obiect specific,
obiectul ei constituindu-l toate drepturile garantate de Constituţie şi de legi, a căror
aplicare în condiţii identice pentru toţi cetăţenii o asigură. Astfel, egalitatea în drepturi nu
este altceva decât garanţia că cetăţenii vor putea să-şi exercite toate drepturile prevăzute
de Constituţie, de legi şi alte acte normative, fără distincţie de naţionalitate, rasă, religie,
grad de cultură sau profesiune.”
Egalitatea dintre soţi, deci, nu este decât o aplicare a principiului omolog
constituţional general la drepturile civile pe care dreptul de familie, în special, le consacră
şi le pune în operă. Egalitatea în drepturi existentă între soţi are o aplicabilitate pentru
întreaga sferă de raporturi juridice nepatrimoniale şi patrimoniale reglementate de dreptul
familiei, dar aici nu ne interesează decât egalitatea în materia regimurilor matrimoniale.
Sursa normativă a egalităţii în drepturi între sexe este constituţională, iar Codul de
familie (art. 25) nu face decât aplicarea şi precizarea acestei egalităţi în materia
raporturilor de familie. Astfel, Constituţia României din 1991 proclamă: „Familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” (art. 44 alin
1). Textul constituţional –la rândul său, poate fi considerat doar o aplicaţie a principiului
egalităţii în drepturi a cetăţenilor, principiu cuprins în art. 16 din aceeaşi Constituţie.
Egalitatea dintre sexe se traduce prin aceea că soţii au aceleaşi
drepturi şi obligaţii patrimoniale, că exerciţiul acestora nu poate fi organizat distinct după
cum este vorba de bărbat sau de femeie. Egalitatea este de principiu şi se referă la
drepturi, iar nu la posibilităţile concrete pe care le are fiecare dintre soţi sau la însuşirile
acestora. Principialitatea egalităţii se materializează în aceea că nici unul dintre soţi,
oricare ar fi puterea lui economică, nu poate să-şi impună discreţionar propriile reguli în
raport cu bunurile conjugale sau cu viaţa patrimonială de familie. După cum, această
egalitate se referă atât la posibilitatea de a avea drepturi, cât şi la exerciţiul acestor
drepturi. Nu este, deci, de imaginat ca unul dintre soţi să fie limitat în capacitatea sa de
folosinţă sau de exerciţiu numai ca efect al celebrării căsătoriei sau ca o consecinţă a unor

10
stipulaţii convenţionale matrimoniale. Sfidarea principiului egalităţii în drepturi dintre
soţi abate nulitatea absolută asupra actului care a îndrăznit-o.
Lucrurile nu au stat, însă, întotdeauna aşa. Până pe la jumătatea
secolului al XIX-lea, majoritatea legislaţiilor europene consacrau inegalitatea dintre soţi,
cu asigurarea preeminenţei juridice a bărbatului, fapt exprimat prin puterea maritală a
acestuia.
Strâns legat de principiul egalităţii în drepturi a soţilor, dar şi de
cel al libertăţii persoanei, regimurile matrimoniale se caracterizează şi prin principiul
libertăţii alegerii regimului matrimonial aplicabil în concret. Dacă dreptul căsătoriei este
unul strict şi reglementat imperativ, regimurile matrimoniale sunt mai flexibile în
structura lor normativă, regulile fiind supletive şi dispozitive. Este în ordinea firească a
lucrurilor ca instituţia căsătoriei să nu poată fi modificată decât de către legiuitor, ca
efectele ei extrapatrimoniale şi cauza sa juridică să fie doar de resortul acestuia. După
cum tot la fel de normal este ca raporturile patrimoniale ale căsătoriei să fie flexibile,
adaptabile după nevoile şi starea materială concretă a fiecărui cuplu. Regimurile
matrimoniale nu cunosc decât un nucleu dur şi imuabil voluntar (regimul primar
imperativ), care are drept scop să formeze dreptul comun şi să asigure o minimă coeziune
patrimonială a cuplului căsătorit. În rest, regulile concrete aplicabile vieţii patrimoniale
dintre soţi pot fi modificate după nevoi.
Libertatea patrimonială a soţilor nu este decât un reflex al
principiului mai larg al libertăţii economice a persoanei, a posibilităţii de a dispune liber
de avutul său. Din punctul de vedere al dreptului privat, libertatea regimului matrimonial
este legată de libertatea convenţională şi autonomia de voinţă. Aceasta, deoarece
libertatea regimului matrimonial nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea soţilor, în
respectul regulilor imperative şi a bunelor moravuri, de a alege regimul care se va aplica
in concreto în relaţiile dintre ei. Iar alegerea are întotdeauna o natură convenţională.
Suntem în prezenţa unei convenţii matrimoniale fie dacă soţii încheie un astfel de act
juridic, fie doar dacă soţii doar aleg să li se aplice unul dintre regimurile matrimoniale
alternative, prefabricate de către legea de familie.
Ca măsură a caracterului rudimentar al dreptului român de familie
(din 1954 până astăzi) stă mărturie principiul inflexibilităţii şi imutabilităţii regimului

11
matrimonial. Ameninţând cu nulitatea absolută orice convenţie prin care soţii ar încerca
să deroge de la regimul legal, art. 30 alin. 2 C.fam. consacră absolutismul şi
exclusivismul regimului matrimonial legal de comunitate. Acesta nu poate fi schimbat cu
un altul, după cum nu poate fi modificat nici în esenţă, nici în întindere sau în regulile lui
de administrare. Coborât dintr-o epocă istorică în care libertatea persoanei era proclamată
doar pe hârtie, care oricum poate suporta orice, textul de lege este şi astăzi măsura
atenţiei legislative acordată familiei în societatea românească, a concepţiei despre relaţiile
de familie, a libertăţii de manifestare a individului în instituţia căsătoriei în secolul al
XXI-lea.
Dar -în dreptul român, nu a fost întotdeauna astfel. Sub imperiul
Codului civil (1865-1954) libertatea de principiu a regimului matrimonial a fost
recunoscută şi practicată. Consacrând un regim matrimonial de drept comun separatist, cu
o reglementare în amănunţime a celui dotal, Codul civil român, prin art. 1224, a instaurat
principiul libertăţii regimului matrimonial, care era înţeles şi tratat ca libertate a
convenţiei matrimoniale, deoarece soţii puteau să opteze între aplicarea regimului legal
separatist, a celui dotal sau de achiziţii, după cum puteau adopta o convenţie
matrimonială, care să instituie un regim propriu şi distinct de acestea.
Ca o prelungire firească a principiului libertăţii de alegere a
regimului matrimonial trebuie admis principiul mutabilităţii regimului matrimonial. De-
a lungul secolului al XIX- lea şi până la jumătatea celui trecut, ca efect al acceptării ideii
că instituţia căsătoriei se celebrează o singură dată în viaţă şi legat de concepţia potrivit
căreia regimul matrimonial interesează indirect şi pe terţii contractanţi (cu soţii),
principiul care guverna materia era cel al imutabilităţii regimului matrimonial. Odată
fixat, acesta nu mai putea fi schimbat sub nici o formă în timpul căsătoriei. Dreptul
român a fost caracterizat de acest principiu de la adoptarea Codului civil (art. 1228) şi
până în zilele noastre (art. 30 C.fam.). Criticată şi în epocă, imutabilitatea regimului
matrimonial nu mai este astăzi de departe o regulă, ci o excepţie în peisajul dreptului
civil. Celeritatea raporturilor sociale, perfecţionarea sistemelor de publicitate legală, care
pot asigura o protecţie sporită intereselor terţilor, şi autonomia economică a persoanei
sau posibilitatea recunoscută soţilor de a contracta între ei -pot constitui tot atâtea
argumente pentru a admite mutabilitatea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

12
 Esenţa principiului mutabilităţii constă în aceea că soţii au
posibilitatea de modifica regimul matrimonial aplicabil lor concret atunci când interesele
de familie o cer. De obicei, această schimbare este supravegheată de către instanţă, care
trebuie să o încuviinţeze sau să omologheze ulterior actul juridic de transformare a
regimului matrimonial. Modificarea regimului matrimonial se realizează cu ajutorul unei
convenţii matrimoniale şi cu respectarea cerinţelor de fond, formă şi publicitate cerute de
lege la adoptarea regimului matrimonial iniţial.
Datorită faptului că orice regim matrimonial, indiferent de
structura sa concretă, este încheiat pentru a organiza structura raporturilor patrimoniale
dintre soţi, se poate remarca relaţia de accesorialitate, care există între acesta şi instituţia
căsătoriei. Căsătoria constituie cauza şi noima juridică a oricărui regim matrimonial.
Având scopul de a orândui relaţiile patrimoniale dintre soţi, regimul matrimonial se
stabileşte în vederea căsătoriei (si nuptiae sequantur), a efectelor pecuniare pe care
aceasta le implică; regimul matrimonial nu are o justificare juridică în sine sau dincolo de
căsătorie. Mai mult, luând în considerare efectele extrapatrimoniale ale căsătoriei ca fiind
esenţiale, principale şi principiale, regimul matrimonial nu poate fi decât accesoriu,
pendinte şi derivat al căsătoriei. Din acest motiv, regimul matrimonial îşi va produce
întotdeauna efectele de la data celebrării căsătoriei şi sub condiţia acesteia (si nuptiae
sequantur), indiferent dacă el a fost schiţat sau încheiat înaintea celebrării căsătoriei.
Prenupţial, se poate determina care regim se va aplica în
raporturile dintre soţi, dar aceste efecte se vor produce întotdeauna de la momentul
căsătoriei. Şi invers: odată încetate raporturile de căsătorie –indiferent de motivul
concret: divorţ, desfiinţare sau încetare prin moartea unuia dintre soţi, regimul îşi va
epuiza efectele. Nu este de imaginat ca un regim matrimonial să supravieţuiască
căsătoriei sau să existe în afara acestei instituţii. Fiind menit să se dezvolte pe
coordonatele raporturilor dintre soţi, regimul matrimonial poate cunoaşte o fizionomie
concretă în funcţie de specificul acestor raporturi. Astfel, dacă relaţiile dintre soţi sunt
paşnice şi normale, regimul matrimonial va fi orânduit după regulile sale de drept comun,
dacă –în schimb, relaţiile dintre soţi sunt conflictuale, se vor activa regulile specifice
regimului, care să-i asigure supravieţuirea în asemenea condiţii. Dependenţa dintre
regimul matrimonial şi căsătorie este, în fond, atât statică (legată de momentul producerii

13
efectelor sale), cât şi dinamică (activarea normelor sale specifice în raport de conduita
soţilor).
Întrebări:
1. Ce se înţelege prin regim matrimonial?
2. Care e raportul dintre regimul primar imperativ şi regimul matrimonial?
3. Care e conţinutul regimului primar imperativ?
4. Care sunt principiile regimului matrimonial şi care sunt legăturile dintre acestea şi
principiile generale de drept?

II. CLASIFICĂRI ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE

Trebuie subliniat că de lege lata Codul român de familie nu
permite o clasificare a regimurilor matrimoniale, pentru simplul motiv că acesta nu
reglementează decât unul singur şi de drept strict, care nu lasă loc nici unei variaţiuni.
Prin urmare, mai jos ne vom referi la situaţia noastră anterioară anului 1954, dar şi la
dreptul străin.
1. Încercare de clasificare a regimurilor matrimoniale
Referindu-se la starea dreptului epocii lor, civiliştii români clasici
au considerat că regimurile matrimoniale suportă o diviziune cvatruplă. Se putea astfel
distinge, după Codul civil român, (1) un regim al separaţiei de bunuri sau de patrimonii;
(2) unul al comunităţii; (3) un regim matrimonial fără comunitate şi (4) regimul dotal.
Primul dintre regimurile amintite, nu întâmplător pus în capul listei –deoarece reprezenta
regimul legal al epocii, era caracterizat prin aceea că „bunurile prezente şi viitoare ale
fiecărui soţ sunt cu totul separate de bunurile celuilalt soţ; fiecare soţ păstrează asupra
patrimoniului său drepturile pe care le avea şi înainte de căsătorie”. Cel de al doilea regim
matrimonial era înfăţişat în variaţiunile sale (comunitatea universală, cea redusă la
achiziţii şi comunitatea mobilelor şi achiziţiilor), definitoriu fiind faptul că bunurile
comune formau o masă distinctă de patrimoniile soţilor. Cel de al treilea regim
matrimonial era înţeles ca un regim separatist în care subzistau câteva reguli care
orânduiau puterea comună de gestiune asupra bunurilor proprii, iar ultimul -regimul
dotal, ne era prezentat ca o specie de regim convenţional separatist, în care unele bunuri
(dotale) ale femeii erau, în regulă, inalienabile şi puse sub administrarea bărbatului.

14
Dincolo de importanţa istorică a clasificării mai sus amintite, unele observaţii critice se
impun, chiar dacă se iau în considerare regulile Codului civil existente în epocă.
Astfel, se poate observa că nu avem de-a face cu o clasificare, ci cu
o simplă înşiruire de tipuri de regimuri matrimoniale concrete, lipsind cu totul din
discuţie un criteriu de sistematizare. După cum se mai poate nota că, dacă nu suntem în
prezenţa unei clasificări, această listă era incompletă, deoarece Codul civil român
reglementa (art. 1287-1293) şi societatea de achiziţii, aspect omis de faimoşii autori.
Lipsa de sistematizare rezultă, de asemenea, şi din faptul că, în fond, regimul dotal nu
este decât o specie convenţională a regimurilor matrimoniale separatiste. În plus, aşa-zisa
clasificare, nu are darul de a ne lămuri dacă ea se poate aplica atât la regimurile
matrimoniale legale, cât şi la cele de sorginte convenţională. Dar, şi pentru aceste motive,
merită să încercăm o sistematizare a regimurilor matrimoniale, propunând şi câteva
clasificări propriu-zise.
Înainte de toate şi incident cu ceea ne interesează efectiv, se
impune o discriminare a normelor de drept (generale şi obiective), care reglementează
raporturile patrimoniale dintre soţi. Împărţirea poate fi făcută după gradul de libertate
permis de aceste norme juridice, care definesc un sistem naţional de drept al familiei în
ansamblul său. Astfel, putem deosebi sistemele de drept flexibile, de cele inflexibile.
Primele, majoritare şi dezirabile în legislaţia modernă şi contemporană, sunt cele care
recunosc principiul libertăţii persoanei în cadrul raporturilor patrimoniale de familie,
consacrând, deci, principiul libertăţii regimurilor matrimoniale. Aceste sisteme de drept
sunt şi cele care se pretează la diferite cercetări şi categorisiri interioare, fiind surse
veritabile de analiză şi reflexie ştiinţifică. Pe cale de consecinţă, toate clasificările care
urmează mai jos îşi pot găsi exemplificarea concretă doar în sistemele de drept flexibile.
Sistemele de drept inflexibile –minoritare şi pe cale de extincţie în peisajul dreptului
contemporan, sunt cele care nu consacră decât un singur regim matrimonial, care este
legal şi obligatoriu, confundându-se în fond cu ceea ce se numeşte, în teoria generală a
regimurilor matrimoniale –compatibilă şi ea cu primul sistem, regim primar imperativ.
După cum se poate bine observa, nu avem de-a face cu o clasificare propriu-zisă a
regimurilor matrimoniale, ci cu o summa divisio a sistemelor de drept naţionale, în
funcţie de respectul pe care acesta îl acordă libertăţii umane.

15
 Primul criteriu, care poate fi folosit în partajarea regimurilor
matrimoniale, este cel al sursei lor, adică al izvorului concret al efectelor unui regim
matrimonial aplicabil în raporturile dintre soţi. Din acest punct de vedere, indiferent de
specificul sistemului naţional de drept, putem deosebi regimuri matrimoniale legale şi
regimuri matrimoniale convenţionale. Primele nu trebuie confundate cu dreptul comun în
materia regimurilor matrimoniale. Aceasta deoarece dreptul comun este concretizat în
ceea ce se numeşte regim primar imperativ şi constituie numitorul comun al tuturor
regimurilor matrimoniale, care pot fi imaginate într-un anumit sistem de drept. Pe de altă
parte, regimurile matrimoniale legale nu sunt reglementate prin norme juridice imperative
sau de ordine publică, norme care constituie –de fiecare dată, substanţa regimurilor
primare imperative. După cum termenul de „legal” nu trebuie să ne inducă în eroare şi să
le investim cu o anumită preeminenţă faţă de regimurile matrimoniale convenţionale. În
fond, fără prea multă filosofie, regimul matrimonial legal este cel care se aplică în
subsidiar, dacă soţii nu derogă de la el prin încheierea unei convenţii matrimoniale. În
consecinţă, orice sistem de drept trebuie să reglementeze un singur regim legal, care se va
aplica întotdeauna în tăcerea soţilor. Regimul matrimonial legal, de exemplu, sub
reglementarea Codului civil român a fost cel al separaţiei de bunuri dintre soţi.
Regimurile matrimoniale convenţionale coexistă necesar cu cele
legale şi au –exact cum le sugerează numele, o natură juridică voluntară, ele
concretizându-se în convenţiile matrimoniale pe care viitorii soţi pot să le încheie. Ele
sunt mărturia exerciţiului libertăţii de opţiune a soţilor, care -în regulă generală, au
posibilitatea de a săvârşi orice convenţie matrimonială consideră ei că reflectă cel mai
bine interesul lor patrimonial. Cu alte cuvinte, convenţiile matrimoniale nu numai că sunt
reificarea principiului libertăţii regimului matrimonial, dar sunt guvernate ele însele de
regula libertăţii de voinţă, cu limitele impuse de lege şi concretizate în regimul primar
imperativ. Deoarece vom consacra un capitol aparte acestei instituţii, aici nu intrăm în
detalii.
Nu de puţine ori se întâmplă ca legea de familie să prevadă mai
multe regimuri matrimoniale, aspect care impune determinarea locului lor în ansamblul
raporturilor patrimoniale de familie. Dintre normele aplicabile regimurilor matrimoniale

16
vor trebui separate -mai întâi, normele care compun regimul primar imperativ şi normele
care formează unicul regim matrimonial legal.
Apoi, se cuvine observat că celelalte norme legale, cu un conţinut
dispozitiv şi supletiv, nu constituie decât schiţe ale unor regimuri matrimoniale, care pot
fi activate convenţional. Acestea nu formează o pluralitate de regimuri matrimoniale
legale, deoarece regimul legal este unic, ci desemnează regimurile matrimoniale
alternative. În fond, legiuitorul încearcă, printr-o asemenea tehnică legislativă, să uşureze
alegerea unui regim matrimonial concret, prin aceea că oferă soţilor o schiţă a raporturilor
lor patrimoniale în funcţie de fizionomia fiecărui regim matrimonial alternativ
reglementat. Dacă soţii aleg unul dintre acestea, ei se pot mărgini, prin convenţia lor
matrimonială, să facă simplă referire la un regim matrimonial schiţat de lege, declarând -
cu ocazia celebrării căsătoriei, care dintre ele le va fi aplicabil.
Un alt criteriu folosit ar putea fi gradul de maleabilitate al
dreptului obiectiv, care formează, de astă dată, doar materia regimurilor matrimoniale.
După acest reper, am putea deosebi între regimurile matrimoniale mutabile şi cele
imutabile. Dacă prima clasificare, arătată mai sus, se referea la caracterizarea de
ansamblu a unui sistem de drept naţional, cea prezentă, folosind un criteriu derivat,
priveşte doar instituţiile regimului matrimonial. Aceasta, deoarece, nu neapărat un sistem
de drept flexibil este automat caracterizat prin mutabilitatea regimurilor matrimoniale. În
general, sistemele de drept continental au fost flexibile în epoca modernă, dar unele
dintre ele consacrau regula imutabilităţii regimului matrimonial concret, regulă la care s-a
renunţat ulterior. Dar inversul raţionamentului nu este corect, în sensul că sisteme de
drept inflexibile ar putea cunoaşte şi regimuri matrimoniale mutabile. În acest din urmă
caz, regula este univocă: un sistem inflexibil se va caracteriza întotdeauna prin
imutabilitatea regimului matrimonial, deoarece lui îi lipseşte ceva esenţial: libertatea.
Imutabilitatea regimului matrimonial a fost întemeiată şi pe
concepţia că o convenţie matrimonială nu este decât un pact de familie, care nu poate fi
modificat de către soţi, după bunul lor plac sau după interesele pe care ei le cred esenţiale
în ducerea menajului. Ingerinţa în căsătorie a rudelor soţilor–chiar dacă este un adevăr
social şi psihologic, nu mai poate fi primită ca argument juridic, deoarece căsătoria
trebuie să fie un act juridic liber, iar nu condiţionat de voinţa terţilor. Tot aici trebuie

17
notat că uneori imutabilitatea regimului matrimonial este fondată prin construcţii politice,
prin recursul la o ideologie oficială şi unică. Acesta a fost şi cazul Codului de familie
român.
Un ultim criteriu pe care dorim să-l înfăţişăm pentru departajarea
regimurilor matrimoniale se referă la structura lor internă. Structural, regimurile
matrimoniale se divid în regimuri de comunitate şi cele de separaţie, cu posibilitatea de a
depista o zonă de contact între ele, oglindită de regimurile matrimoniale mixte sau
eterogene.
Prin structură va trebui să acceptăm -în acest caz, osatura
normativă a unui regim matrimonial, în funcţie de care efectele sale se pot departaja şi
deveni specifice. Esenţial, structura unui regim se referă la soarta juridică a bunurilor care
sunt dobândite de către soţi în timpul căsătoriei, ceea ce va produce şi efecte imediate
asupra regulilor care orânduiesc puterea de gestiune a soţilor asupra acestor bunuri.
Denumirile folosite în clasificare sunt sugestive. Astfel, regimurile matrimoniale
separatiste se caracterizează prin aceea că nu există o masă de bunuri care să aparţină
concurent ambilor soţi, indiferent de titlul şi momentul achiziţionării bunurilor.
Consecinţa, la nivel de gerare a bunurilor, este aceea că soţii îşi administrează
independent bunurile care le aparţin. Căsătoria nu produce deci efecte esenţiale în ceea ce
priveşte dobândirea şi gestiunea bunurilor de către soţi.
Antitetic, regimurile matrimoniale comunitare sunt caracterizate de aceea că unele
bunuri dobândite cu un anumit titlu în timpul căsătoriei sunt considerate că aparţin în
coproprietate soţilor, formând o masă patrimonială, care este tratată distinct de
patrimoniile proprii fiecărui soţ. La nivel de administrare, puterile juridice ale soţilor
depind după cum ne referim la bunurile proprii sau la cele comune. În timp ce faţă de
bunurile proprii, fiecare soţ păstrează neştirbit dreptul de a dispune liber de acestea;
pentru masa comună de bunuri, regimul matrimonial cuprinde o serie de reguli, care
permit administrarea fie conjunctă, fie separată a acesteia, în funcţie de actul juridic
concret de încheiat, de gravitatea acestuia sub aspect patrimonial.
Regimurile matrimoniale mixte împrumută reguli de la tipurile
prezentate anterior, astfel încât este imposibil să fie catalogate de lege lata ca fiind
separatiste sau comunitare. În general, se poate imagina ca un regim mixt să împrumute

18
unele trăsături separatiste pentru raporturile care există între soţi în ceea ce priveşte
gestiunea bunurilor, pentru ca în cazul lichidării regimului să se pună unele probleme şi
să se activeze unele mecanisme specifice regimurilor de comunitate.
Dincolo de toate ideile preconcepute sau de adeziunea individuală
la un anumit tip de regim matrimonial concret, este evident că fiecare dintre acestea
prezintă avantaje şi dezavantaje de natură practică. Astfel, în favoarea regimurilor
separatiste se pot contabiliza avantajele: 1) sunt simplu de aplicat, iar impactul efectelor
patrimoniale ale căsătoriei este minim asupra soţilor şi terţilor; 2) regulile de gestiune
sunt cele din dreptul civil comun, iar nu din materia regimurilor matrimoniale; 3) la
dizolvarea regimului matrimonial nu se ridică probleme specifice; 4) separaţia este nu
numai de bunuri între soţi, ci şi de datorii, ceea ce pune la adăpost juridic pe soţul care nu
a acumulat datorii, deoarece el nu este ţinut să răspundă pentru obligaţiile asumate de
celălalt soţ; 5) terţii sunt scutiţi de surpriza de a li se opune la executare excepţia de
comunitate; 6) starea civilă de căsătorit nu are nici o influenţă patrimonială asupra
circuitului civil şi sistemelor de publicitate legală, securitatea acestora fiind întărită; 7) nu
există reguli derogatorii în materie de probă a drepturilor reale, după cum este vorba de
relaţii dintre soţi sau de raporturi dintre aceştia şi terţi; 8) regimul încurajează şi apără
spiritul intrepid al persoanei ş. a.
Nici dezavantajele nu sunt străine sistemului de separaţie
patrimonială dintre soţi. Astfel, 1) trama patrimonială a familiei este redusă la regimul
primar imperativ; 2) se poate spune că se încurajează un comportament individualist şi
egoist, incongruent cu exigenţa de viaţă comună a soţilor; 3) poate avea ca efect
dezechilibre patrimoniale între soţi, cu efect negativ faţă de viaţa patrimonială –şi nu
numai, a familiei; 4) presupune ţinerea unei evidenţe proprii a bunurilor şi cheltuielilor de
către fiecare soţ. Pe de altă parte, într-o conjunctură socială concretă, s-a remarcat: „În
situaţia actuală din ţara noastră, când numărul şomerilor este din ce în ce mai mare şi
situaţia economică a familiilor tot mai instabilă, regimul separaţiei bunurilor ar putea crea
dezechilibre grave în unele familii, în special în cele cu venituri modeste sau cu locuri de
muncă nesigure.” Din păcate, la noi lipseşte orice studiu sau sondaj din care să putem
trage vreo concluzie în ceea ce priveşte preferinţa românilor pentru un regim matrimonial
sau altul. În plus, este de evitat să se folosească mecanismele şi efectele specifice

19
regimurilor matrimoniale pentru a asigura prosperitatea unuia sau altuia dintre soţi, la fel
cum este indezirabil ca regimul matrimonial să fie privit ca un panaceu al problemelor
economice ale familiei, care într-o anumită măsură nu sunt decât cele ale societăţii.
Regimurile matrimoniale comunitare prezintă şi ele o serie de părţi
bune, dar şi de aspecte nu tocmai idilice. Astfel, s-ar putea contabiliza ca avantaje pentru
astfel de regimuri: 1) sugerează ideea de comuniune (şi patrimonială), care trebui să
existe între cei căsătoriţi; 2) se poate ca spiritul de chiverniseală să fie încurajat, datorită
cheltuielilor comune care trebuie făcute; 3) soţul supravieţuitor va culege bunuri cu un
dublu titlu din patrimoniul soţului său acum mort: matrimonial şi succesoral; 4)
solidaritatea obligaţională între soţi poate fi un avantaj al creditorului urmăritor. Printre
dezavantaje se numără: 1) reguli de gestiune a comunităţii cu mult mai complexe decât
în cazul regimului de separaţie; 2) încurajarea căsătoriilor din interes, deoarece –în
principiu, orice bun dobândit de un soţ devine în parte şi proprietatea celuilalt soţ; 3)
pune probleme juridice mai complicate cu ocazia împărţirii bunurilor comune; 4)
comunitatea presupune reguli speciale de probă între soţi, care deturnează sau nu fac
operante sisteme de publicitate legală între aceştia.
În ceea ce priveşte regimul matrimonial mixt, acesta nu face decât
să cumuleze plusuri şi minusuri specifice regimurilor separatiste sau comunitare, în
măsura în care împrumută –cu o intensitate variabilă, diversele reguli de la fiecare dintre
cele două regimuri opuse.
Cea mai importantă concluzie, care se poate desprinde din trecerea
în revistă a aversului şi reversului fiecărui tip de regim matrimonial, este aceea că, în
fond, fiecare cuplu căsătorit ar trebui să-şi asume tipul de regim pe care îl consideră cel
mai potrivit.
În continuare vom trece în revistă cele mai importante aspecte pe care regimurile
separatiste (a), comunitare (b), precum şi cele mixte (c) le ridică.
1a) Regimurile matrimoniale de separaţie, indiferent de varietatea
lor, de diferenţele care pot existe între ele –datorită specificului unei legislaţii sau a alteia,
au anumite constante, care ar trebui să se regăsească oricare ar fi norma juridică concretă
aplicabilă. Să vedem care ar putea fi numitorul comun al regimurilor separatiste.

20
 a.1. Starea patrimonială de separaţie. Indiferent de originea
concretă a regimului separatist, acesta se caracterizează prin aceea că soţii deţin
patrimonii distincte şi independente. Ceea ce înseamnă că, în principiu, nu poate fi
determinată o masă de bunuri comune soţilor. În fond, pentru aceste tipuri de regimuri,
separarea bunurilor este regula, iar comunitatea o constituie excepţia. Din punct de
vedere activ, orice bun dobândit de un soţ, indiferent de titlu sau resursele folosite, devine
bun propriu, ca şi când acesta nu ar fi căsătorit. Independenţa activă a patrimoniului se va
putea aplica la orice bun. Astfel, sunt proprii bunurile imobile pe care le dobândeşte
fiecare soţ; în cazul accesiunii imobiliare artificiale se vor aplica regulile dreptului comun
şi între soţi. Drepturile de creanţă, aparţin cu titlu propriu soţului contractant, care va
avea singur calitatea de creditor. Sunt proprii drepturile de creaţie intelectuală, ca şi
accesoriile lor patrimoniale. Tot proprii sunt şi drepturile care poartă asupra clientelei
comerciale sau civile. Veniturile obţinute ca urmare a încheierii unui contract de muncă
sunt considerate proprii soţului separat.
Ceea este important de reţinut este faptul că natura bunului concret
(mobil sau imobil; consumptibil sau neconsumptibil etc.) este irelevantă pentru stabilirea
calităţii de bun propriu. Aceeaşi indiferenţă o are şi titlul obţinerii: act sau fapt juridic,
titlu oneros sau gratuit, este egal. Unele probleme se pot ridica în practică, legat de titlul
dobândirii. Astfel, bunurile obţinute pe cale succesorală sau prin liberalităţi –indiferent de
specia acestora, sunt întotdeauna cert proprii soţului moştenitor sau gratificat, aceasta cu
atât cu cât ele sunt considerate ca bunuri proprii şi în regimurile comunitare. La bunurile
dobândite prin acte oneroase unele semne de întrebare se pot ridica. În regulă generală,
regimurile de separaţie sunt întărite de prezumţia de separatism patrimonial dintre soţi. În
plus, în condiţiile în care un soţ cumpără un bun propriu cu bani proveniţi de la celălalt
soţ, acestuia nu i va putea recunoaşte decât calitatea de creditor (împrumutător) pentru
suma plătită ca preţ. În fond, situaţia poate fi asimilată cu aceea a unui împrumut încheiat
între soţi, iar cum împrumutătorului –chiar neplătit, nu i se poate recunoaşte nici un drept
real principal asupra bunului dobândit de către împrumutatul său, nu există nici o raţiune
pentru care o asemenea calitate să fie atribuită soţului-împrumutător.
Alături de independenţa activă a patrimoniului, trebuie notat că
soţii sunt separaţi şi în ceea ce priveşte pasivul patrimonial. Aceasta se traduce în aceea

21
că orice obligaţie ţine un singur soţ, care va răspunde pentru plata ei cu întregul său
patrimoniu. Repartizarea pasivului între soţi este şi ea separatistă. Ceea ce înseamnă că
un soţ nu poate –în principiu, să angajeze datorii comune decât în limitele dreptului
comun sau ale convenţiei matrimoniale. După cum înseamnă că creditorii unui soţ nu pot
urmări decât pe soţul-debitor, iar nu pe ambii soţi. Şi în materie de independenţă pasivă,
este indiferent izvorul concret al obligaţiei de plătit: acte sau fapte juridice.
Deşi pare simplu şi uşor de aplicat, regimul separatist ridică o
sumedenie de probleme practice. Prima ar fi aceea a contabilizării bunurilor proprii
fiecărui soţ, a modalităţii concrete de departajare de bunurile proprii ale celuilalt soţ.
Teoretic nu pot fi imaginate decât două soluţii: inventarul şi prezumţiile. Prima
modalitate ar presupune ca fiecare soţ să redacteze un inventar fidel şi complet al tuturor
bunurilor pe care le achiziţionează, indiferent de titlu sau de dată. În paralel, ar trebui să
colecţioneze toate înscrisurile (contracte, facturi, bonuri etc.) care atestă dobândirea
fiecărui bun. În oglindă, fiecare soţ va trebui să aibă o evidenţă a fiecărei datorii angajate,
a sursei sale şi a scadenţei. Pe scurt, ar trebui ca fiecare soţ să ţină o contabilitate cât mai
exactă, lucru fastidios şi imposibil practic; altfel, s-ar vorbi de efectul contabil al
căsătoriei! Altă problemă conjunctă, ar fi aceea a regimului juridic al inventarului, a
formelor pa care acesta trebuie să le îmbrace pentru a face dovada bunurilor proprii,
chestiune pe care –de obicei, nici o lege nu o reglementează. Să fie condamnat regimul
separatist datorită aparentei sale simplităţi la blocaj juridic şi –prin aceasta, la inutilitate?
Imperativele practice deja amintite sugerează ca soluţia mai
raţională să fie oferită de o serie de prezumţii, care permit departajarea patrimonială
dintre soţi. Astfel, este de la sine înţeles că un regim legal separatist se va întemeia şi pe o
prezumţie legală a apartenenţei fiecărui bun la patrimoniul unuia dintre soţi, iar prezumţia
trebuie să funcţioneze atât între soţi cât şi faţă de terţi. Efectul unei asemenea prezumţii,
care nu poate fi decât relativă, este acela că bunul achiziţionat de un soţ îi aparţine
exclusiv aceluia care poate să furnizeze un indiciu, iar cine susţine contrariul va trebui să
o dovedească potrivit dreptului comun.
Pentru regimurile matrimoniale separatiste de origine
convenţională, foarte frecvent se practică prezumţiile convenţionale de separaţie. În
general, asemenea prezumţii se concretizează în enumerarea generică a unor anumite

22
feluri de bunuri care se prezumă, între soţi, dar şi faţă de terţi, a fi proprii doar unuia
dintre soţi. Ar intra într-o asemenea listă: bunuri de utilizare strict personală, care vor fi
considerate proprii soţului care le utilizează sau poartă (îmbrăcăminte de lux, bijuterii,
autoturisme etc.); bunuri care formal poartă înscris numele unuia dintre soţi vor fi
prezumate ca fiind proprii celui înscris (titluri de valoare nominative, drepturi sociale);
bunuri mobile de uz casnic sau mobilier care nu se regăsesc în locuinţa familială, ci într-o
alt imobil etc. Pe de altă parte, s-a subliniat că o asemenea prezumţie convenţională de
proprietate valorează mai mult decât o clauză contractuală cu simplu efect probatoriu.
Astfel, datorită efectelor sale, prezumţia convenţională poate în
fond concretiza un act juridic de sine stătător, constituindu-se în titlu al dobândirii unui
drept de către unul dintre soţi. În acest mod se întâmplă lucrurile dacă zisa prezumţie
contractuală îndeplineşte toate condiţiile unei liberalităţi inter vivos, când vom avea de-a
face cu o donaţie propriu-zisă între soţi. Sau -dacă efectul prezumţiei convenţionale se
prorogă după moartea unui soţ, putem fi în prezenţa uni clauze de preciput. În toate
cazurile trebuie observat, pentru validitatea juridică a prezumţiei contractuale, dacă este
respectat şi dreptul comun specific instituţiilor pe care aceasta le disimulează sau
instituie. Pentru protecţia intereselor terţilor cu care soţii intră în raporturi juridice, legea
sau judecătorul pot să recurgă la resuscitarea prezumţiei muciene, după care bunul
propriu dobândit de soţul unui comerciant falit este considerat ca fiind al comerciantului.
Prezumţiile amintite, indiferent de sursa lor concretă, nu pot fi
decât relative, admiţând –deci, contraproba.
Din cele prezentate mai sus, ar rezulta că Savatier a fost pe deplin
îndreptăţit să ricaneze cum că regimul separatist este mai mult lipsa decât prezenţa unui
regim matrimonial. Că spiritul egoist şi meschin ar fi înclinat natural către un regim de
separaţie, după cum acesta tinde să aneantizeze viaţa patrimonială comună a soţilor.
Adevărul s-ar putea găsi totuşi în altă parte. În primul rând, regimul separatist este
practicat de oameni care au într-adevăr averi: separatismul nu se reduce la proprietatea
asupra veselei şi a unui apartament debranşat de bloc. Pe de altă parte, regimul de
separaţie nu face decât să pună accent juridic pe separaţia de patrimonii dintre soţi, fără
se excludă nici o clipă existenţa unor categorii de drepturi şi obligaţii comune. Acestea au
rolul de a asigura un minim de coeziune patrimonială între soţi, de a face menajul viabil

23
din punct de vedere pecuniar, prin asumarea conjunctă a unor obligaţii. În fond, aşa cum
regimul de comunitate nu exclude pe departe existenţa bunurilor proprii, dar face din
acestea excepţia, la fel regimurile de separaţie implică –excepţional, dar necesar- ideea
de bunuri şi datorii comune, de gerare conjunctă a acestora, regula rămânând însă
separarea patrimonială a soţilor.
Dar, este de resortul esenţial al regimului primar imperativ,
aplicabil evident şi regimurilor separatiste, să creeze o minimă comunitate patrimonială
între soţi. Astfel, locuinţa familiei –prin importanţa ei esenţială pentru ducerea în comun
a menajului, chiar dacă este instalată în imobilul unuia dintre soţi, restrânge drastic
posibilitatea acestuia de a dispune după bunul plac de dreptul său imobiliar. Dacă
imobilul este doar închiriat, regimul primar imperativ poate comanda ca drepturile
locative să fie comune sau ca fiecărui soţ să i se recunoască un drept propriu şi concurent
cu dreptul omolog al soţului său, chiar dacă locatarul iniţial a fost doar unul dintre soţi.
La fel pentru bunurile mobile care sunt indispensabile ducerii vieţii în doi, bunuri care
sunt instalate în locuinţa de familie. Indiferent de cine au fost acestea achiziţionate in
concreto, atâta timp cât ele sunt afectate vieţii conjugale, nu se poate dispune discreţionar
de acestea. Şi după cum o comunitate presupune nu numai activ, ci şi pasiv, inclusiv în
sânul regimurilor separatiste există obligaţia soţilor de a contribui la sarcinile căsătoriei,
la asumarea solidară a unor cheltuieli comune menajului. Pe de altă parte, în caz de criză
a căsniciei sau de divorţ, legea poate reglementa în sarcina unuia dintre soţi obligaţia de a
plăti o prestaţie periodică celuilalt soţ, luând în considerare starea de nevoie a acestuia şi
nivelul de trai avut în timpul căsătoriei. Toate acestea, şi încă altele, pot avea darul de a
asigura o minimă coeziune patrimonială dintre soţi.
a.2. Funcţionarea regimului matrimonial. După cum este logic,
puterile pe care le au soţii cu privire la gerarea bunurilor sunt după chipul şi asemănarea
regimului matrimonial: separate, independente şi depline. Firesc este ca fiecare soţ să
păstreze -în principiul, toate drepturile de a dispune liber de bunurile proprii. Pe cale de
consecinţă, ar trebui înţeles că regimul matrimonial separatist nu cunoaşte reguli speciale
care să orânduiască administrarea bunurilor. Regula este, însă practic, ştirbită de
imperative practice sau de ordin legislativ.

24
 Practic, datorită comunităţii de viaţă, soţii îşi conced reciproc
puterea de a administra şi dispune de bunurile celuilalt. Astfel, prin convenţia
matrimonială se poate institui un mandat expres reciproc, care să aibă drept obiect actele
curente de administrare şi conservare pe care un soţ le poate face în numele şi pe seama
celuilalt soţ, cu privire la bunurile acestuia. În acest caz se va aplica mandatul de drept
comun, dacă legea de familie nu prevede nici o dispoziţie specială. Nici ideea de mandat
tacit între soţi nu este exclusă, mai ales când starea de fapt dintre soţi o susţine. Pe de altă
parte, un soţ se poate amesteca fără drept în gestionarea bunurilor proprii celuilalt soţ,
situaţie în care se va putea face aplicarea teoriei gestiunii de afaceri sau a răspunderii
civile, după caz. Pentru actele de dispoziţie juridică propriu-zise, un soţ are nevoie,
precum un străin, de mandat special şi expres pentru a le putea încheia valabil, aceste acte
neputând fi incluse într-un mandat general, chiar expres, altfel se va aplica cele ştiute de
la vinderea lucrului altuia.
Legislativ, alături de gestiunea individuală, datorită regulilor
regimului primar imperativ, soţii pot fi ţinuţi sau îndreptăţiţi la o cogestiune a bunurilor
care cad sub incidenţa reglementară a acestuia. Astfel, de pildă, soţii trebuie să exercite o
gestiune conjunctă în ceea ce priveşte actele relative la imobilul în care este instalată
locuinţa familială. După cum tot conjunct sau presupus împreună soţii încheie actele
juridice care sunt curente pentru comunitatea conjugală, caz în care un soţ va putea să-l
angajeze patrimonial şi pe celălalt, prin prezumţia de comunitate pe care ducerea
sarcinilor căsătoriei o presupune. În cazurile de criză, când se cere expres consimţământul
ambilor soţi la încheierea unui act juridic, iar unul dintre aceştia este îndărătnic sau nu
poate (din varii motive fizice sau juridice) să conlucreze, instanţa va abilita pe soţul
energic să încheie actul impus de interesul familiei.
a.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial. La o primă privire,
încetarea regimului matrimonial separatist pare să nu ridice nici o problemă deosebită,
dar raporturile concrete existente între soţi poate complica cu mult situaţia. În plus,
soluţionarea chestiunilor ridicate de determinarea apartenenţei bunurilor proprii fiecărui
soţ, i-a împins pe unii autori să eticheteze ca iluzorie simplicitatea regimului de separaţie.
În regulă generală, lichidarea regimului matrimonial de separaţie
presupune combinarea regulilor din dreptul comun cu cele specifice în materie, dacă

25
acestea există. Astfel, lichidarea regimului matrimonial implică –în principiu, (1)
determinarea bunurilor proprii, dacă există dubii în speţă cu privire la apartenenţa
acestora la patrimoniul unuia dintre soţi. (2) Împărţirea bunurilor achiziţionate în
coproprietate, respectiv transformarea acesteia într-un drept deplin şi exclusiv pentru
fiecare soţ. (3) Plata reciprocă a datoriilor intervenite între soţi în cursul căsătoriei. (4)
Plata creditorilor comuni soţilor pentru datoriile contractate sub titlul de sarcini ale
căsătoriei etc. Pentru a realiza efectiv aceste operaţiuni, regulile cele mai utilizate sunt
cele împrumutate din materia partajului şi a gestiunii de afaceri, a îmbogăţirii fără justă
cauză, a compensaţiei sau novaţiei, a dării în plată etc.
1b) Regimurile matrimoniale de comunitate cunosc o varietate
practică deosebită, fiind preferate de majoritatea legislaţiilor europene ca regimuri
matrimoniale legale. Dincolo de faptul că fizionomia lor poate diferi, existe unele aspecte
comune şi definitorii, caracteristici pe care vom încerca să le evidenţiem în cele ce
urmează.
b.1. Starea patrimonială de comunitate se caracterizează –în
principiu, prin aceea că ea permite distingerea a trei categorii independente de bunuri,
după cum ne raportăm la starea patrimonială a soţilor şi la efectul comunitar al regimului
matrimonial. Astfel, vom avea de-a face cu o masă patrimonială distinctă a fiecărui soţ, la
care se adaugă masa patrimonială comună acestora. Regula este de aplicare pentru toate
regimurile comunitare, mai puţin, -paradoxal, pentru comunităţile universale
matrimoniale. Şi, după cum deja am sugerat, regimurile comunitare pot fi subclasificate
după întinderea sau amploarea masei de bunuri matrimoniale. Dacă regimul are vocaţia
de a cuprinde toate bunurile soţilor, indiferent dacă acestea au fost achiziţionate înaintea
sau în cursul căsătoriei, vom avea de-a face cu o comunitate universală. În timp ce, dacă
regimul de comunitate se compune numai din anumite bunuri, dobândite în timpul
căsătoriei, comunitatea va fi una cu titlu universal, deoarece cuprinde doar o fracţiune
din bunurile soţilor, cele avute înaintea căsătoriei fiind în principiu excluse din
compunerea masei comune.
Comunitatea universală, deşi aparent paradigmatică, este practic
rară, ea fiind impusă de unele reguli specifice nu atât regimurilor matrimoniale, cât de
materia succesiunilor sau de interese proprii soţilor. Astfel, în condiţiile în care dreptul

26
succesoral este guvernat de reguli care consacră inegalitatea dintre soţi în funcţie de sexul
acestora sau impun reducerea emolumentului succesoral pentru soţul supravieţuitor,
regimul de comunitate universală este folosit pentru a corija aceste inegalităţi. Dacă, de
pildă, legea consacră principiul după care soţul supravieţuitor nu culege partea sa din
moştenire decât în uzufruct, este de înţeles ca soţii să aducă anumite corective sistemului
devoluţiunii succesorale, cu efect ca unele bunuri să fie prelevate cu titlu matrimonial, iar
nu succesoral de către soţul supravieţuitor.
Din punct de vedere patrimonial, comunitatea universală realizează
o confuziune totală între patrimoniile soţilor, fiind indiferente data dobândirii bunurilor,
titlul acestei dobândiri sau felul bunurilor. În acest sens, este greu de vorbit doar de o
masă de bunuri comune, în fapt suntem mai degrabă în prezenţa unui patrimoniu unic şi
afectat în întregime vieţii de familie. Acelaşi efect de confuziune se regăseşte şi la nivelul
pasiv al patrimoniului conjugal, sens în care toate obligaţiile pot fi considerate comune,
iar toţi creditorii comuni. Lucrurile stau numai în principiu astfel, deoarece soţii –tot din
imperative practice sau forţaţi de lege, îşi păstrează anumite bunuri, care le aparţin cu
titlu personal. Ar intra în această categorie lenjeria şi veşmintele de uz personal, acţiunile
în reparaţie izvorâte din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale sau morale,
bunurile necesare exercitării unei profesii etc.
În general, sunt bunuri proprii unui soţ cele care au un caracter
personal sau constituie drepturi ataşate esenţial de persoana acestuia. Pe de altă parte,
comunităţile universale, fiind în regulă generală regimuri convenţionale, permit soţilor să
excludă unele bunuri, prezente sau viitoare, din masa patrimonială comună sau să
cuprindă în comunitate bunuri, care de obicei sunt considerate ca fiind proprii. În plus,
este evident că vor deveni bunuri proprii cele dobândite prin liberalităţi, atunci când
dispunătorul înţelege să gratifice doar pe unul dintre soţi; după cum proprii vor fi şi
bunurile dobândite prin succesiunea ab intestat Pe cale de consecinţă, universalitatea
regimurilor de comunitate ţine mai mult de vocaţia comunităţii matrimoniale decât de
efectivitatea acesteia.
Aşa cum deja am amintit, comunitatea este universală nu numai în
ceea priveşte latura sa activă, ci şi în privinţa laturii sale pasive. Toate datoriile
contractate de oricare dintre soţi vor fi considerate comune. Comunitatea pasivă –

27
împrumutând caracteristica regimului matrimonial, va fi ori de sorginte convenţională ori
de sursă legală. În primul caz, suntem în prezenţa unei solidarităţi pasive, care se sprijină
pe normele comune ale dreptului civil. În cel de al doilea caz, se poate ca legea să deroge
de la dreptul comun al obligaţiilor. Iar cea mai importantă excepţie va fi cea care impune
ca obligaţiile să fie considerate conjuncte în anumite cazuri. În fond, considerarea unor
obligaţii ca fiind proprii, iar nu comune, nu constituie decât o întărire a ideii de
comunitate, care va fi ferită de concursul creditorilor personali ai unuia dintre soţi.
Solidaritatea pasivă matrimonială nu face decât să joace în contra ideii de comunitate,
deoarece creditorii personali ai soţilor vor putea urmări orice bun matrimonial, fără să se
teamă prea mult că li se va putea opune din partea acestora beneficiul de discuţiune sau
de diviziune a urmăririi. După cum, dacă comunitatea matrimonială universală nu este
incompatibilă cu bunurile proprii, ea nu va fi refractară nici obligaţiilor proprii, care -în
general, sunt ataşate bunurilor proprii sau acţiunii patrimoniale a unuia dintre soţi în afara
interesului patrimonial al familiei.
Comunitatea matrimonială se prezintă, de cele mai multe ori, a fi
redusă la unele bunuri şi datorii ale soţilor. Suntem în prezenţa unei comunităţi
matrimoniale cu titlu universal, în sensul că în patrimoniul fiecărui soţ se pot depista atât
bunuri care îi aparţin exclusiv, cât şi bunuri afectate matrimonial, care -împreună cu cele
omoloage ale celuilalt soţ, vor forma o masă de bunuri comune. În fond, din punct de
vedere patrimonial, această masă nu poate fi izolată decât în mod ideal, deoarece ea nu
este independentă de patrimoniile soţilor sau de persoana acestora. În plus, se poate
observa că bunurile comune nu fac decât să definească o stare de indiviziune, care
caracterizează unele bunuri aparţinând soţilor. Din acest punct de vedere, bunurile
comune nu sunt decât tot proprii, dar în parte, adică în cota determinată efectiv –cel
târziu, cu ocazia partajului sau a disoluţiei regimului de comunitate. Iar ideea se întăreşte
dacă luăm în considerare modalitatea de gerare a masei comune: fiecare soţ se comportă
faţă de comunitate ca şi când ar fi vorba de bunul propriu.
Este însă comod să se vorbească de bunuri comune ale soţilor
pentru a se sublinia efectele pe care regimul matrimonial de comunitate le produce, decât
să se analizeze –individualist, starea de coproprietate ca un drept propriu virtual şi
implacabil. Toate acestea, pentru motivul că starea de comunitate este una anormală şi

28
temporară a proprietăţii; coproprietatea inevitabil va înceta, fie în cursul căsătoriei, fie
odată cu stingerea efectelor regimului matrimonial. În plus, plecând de la ideea că
regimul comunitar ar fi cel mai adaptat (ideologic?) vieţii comune pe care menajul o
presupune, masa bunurilor comune se constituie din bunuri care corespund criteriului
matrimonial. Vor fi bunuri comune cele care sunt necesare ducerii vieţii împreună a
traiului, asigurării suportului patrimonial al familiei; în rest, nu se justifică ca orice bun să
devină, în timpul căsătoriei, comun. Aceasta a fost şi una dintre raţiunile după care unele
regimuri matrimoniale au fost reformate. Prin urmare, regimul matrimonial comunitar ar
fi caracterizat de o masă de bunuri care definesc o indiviziune de familie, generată –în
ultima sa raţiune, de unitatea conjugală a acesteia.
Bunurile care fac parte din masa comunitară sunt denumite de
obicei achiziţii. Termenul se vrea sugestiv, deoarece el are darul de a ne induce ideea că
bunurile au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, iar această dobândire s-a realizat în
interesul familiei. Criteriile după care un bun este sau nu introdus în masa comună, după
cum este considerat sau nu achiziţie, pot diferi de la o legislaţie la alta. Ceea ce este uşor
de acceptat este ideea că –în majoritatea cazurilor, unele bunuri vor fi comune după
originea lor, iar altele după natura lor.
Prin originea bunului trebuie să înţelegem mai degrabă un criteriu
temporal, decât unul care să valorifice sursele utilizate în dobândirea bunului, deşi nici
această din urmă idee nu trebuie scoasă din discuţie. Astfel, se pot considera bunuri
comune cele care au fost dobândite, de oricare dintre soţi, în timpul căsătoriei. În acest
sens, se vorbeşte despre „bunurile viitoare” ale soţilor, care desemnează bunurile
dobândite de către aceştia în timpul căsătoriei. Bunurile viitoare vor îmbrăca forma
juridică a achiziţiilor, formând astfel masa patrimonială comună a soţilor. Antitetic, se
foloseşte noţiunea de „bunuri prezente” ale soţilor, care sunt considerate bunurile pe care
fiecare soţ le-a avut sau dobândit înainte de celebrarea căsătoriei, bunuri care vor fi
proprii. Criteriul amintit ar trebui să fie exhaustiv şi biunivoc. Aceasta deoarece un bun
poate fi plasat în timp –ca moment de dobândire, înainte sau după oficierea căsătoriei,
apoi, orice bun –în principiu, dacă nu este comun va fi propriu. Ceea ce înseamnă că
originea bunului poate fi folosită atât pentru determinarea întinderii masei comune activ,
cât şi pentru evidenţierea bunurilor proprii fiecărui soţ.

29
 Un alt criteriu general, care poate fi folosit pentru caracterizarea
unui bun ca fiind comun sau nu este natura bunului. Deşi pare omogen, criteriul nu se
prezintă, în fond, astfel. Prin natura bunului se poate înţelege o caracteristică esenţială
(fizică sau juridică) a acestuia, care să-l plaseze într-o categorie civilă clasică de împărţire
a bunurilor. Natura intrinsecă sau juridică va face, astfel, ca bunurile mobile să fie
deosebite de cele imobile, iar regimul matrimonial să creeze un set de reguli după care
bunurile comune să se reducă doar la unele dintre aceste tipuri de bunuri sau ca regulile
de gestiune să difere în funcţie de natura bunului. Însă, datorită faptului că unele bunuri
mobile sunt privite ca imobile sau că unele imobile pot fi convenţional reglementate ca şi
când ar fi mişcătoare, criteriul naturii bunului este anevoios de folosit pentru a determina
exhaustiv soarta comunităţii sau pentru stabilirea regulilor concret aplicabile.
De cele mai multe ori, natura bunului este folosită ca un criteriu
subsecvent sau auxiliar. Aceasta cu atât mai mult cu cât în societatea de astăzi
departajarea dintre mobile şi imobile nu mai poate avea un substrat pur economic. Res
mobilis, res vilis e o regulă pe cât de vetustă, pe atât de inoperantă astăzi. Cu toate
acestea, o anumită viziune legislativă poate resuscita regula, după cum şi astăzi –ca
oricând, unele imobile vor fi esenţial legate de ducerea traiului conjugal împreună şi vor
ajuta la definirea locuinţei de familie, care -prin importanţa sa, va impune o reglementare
aparte a sorţii juridice a imobilului în care este instalată această locuinţă.
Dincolo de dificultăţile pe care le poate ridica clasificarea
bunurilor după natura lor, criteriul este de folosit şi de reţinut atât în determinarea
bunurilor comune, cât şi în stabilirea bunurilor proprii, fie prin excluziune, fie prin
complementaritate cu alte criterii.
Un alt criteriu folosit pentru departajarea masei de bunuri comune
de bunurile proprii soţilor, aste cel al titlului dobândirii. În regulă generală, vor fi bunuri
comune cele achiziţionate cu titlu oneros, indiferent de specia concretă a titlului. Şi intră
în această categorie în special contractele oneroase, indiferent dacă sunt sau nu numite:
vindere, locaţie, leasing etc. Modurile de dobândire gratuită (acte juridice sau nu) au -în
schimb, menirea de a majora masa bunurilor proprii ale soţului gratificat sau beneficiar.
Dintre aceste moduri se detaşează ca importanţă donaţiile şi devoluţiunea succesorală.
Pentru aceste modalităţi concrete de dobândire a bunurilor proprii există raţiuni tehnice şi

30
istorice care justifică specificul lor. Astfel, tehnic, principiul libertăţii de voinţă –aplicat
la actul de donaţie sau testament, are darul de a oferi donatorului sau testatorului
posibilitatea de a alege discreţionar dacă un bun va aparţine numai unuia dintre soţi.
Criteriile înfăţişate mai sus au o serie de avantaje şi neajunsuri.
Tocmai de aceea ele sunt rar folosite exclusiv, şi mai mult complementar. Prin îmbinarea
lor, se încearcă o delimitare mai simplă, dar şi mai echitabilă pentru soţi, a achiziţiilor de
bunurile proprii celor căsătoriţi. Pe de altă parte, pluralitatea de criterii, dar şi
întrepătrunderea lor, asociată cu unele situaţii juridice care în sine –deci dincolo de
materia regimurilor matrimoniale, sunt complexe, determină ca alături de cele două mase
de bunuri să existe şi o categorie de bunuri intermediare. Înainte de a vedea ce vor să
reprezinte aceste bunuri zise intermediare, să observăm în ce măsură Codul de familie
îmbină criteriile mai sus indicate.
Dacă ne referim la art. 30, 31 şi 35 C.fam., se poate remarca o
folosire convergentă, nesistematizată şi implicită a criteriilor deja amintite. Astfel, legea
română utilizează criteriul originii bunurilor când dispune că orice achiziţie făcută în
timpul căsătoriei este bun comun. Deci bunurile viitoare, fără distincţie după natura lor,
sunt bunuri comune. Bunuri proprii pot fi cele determinate după criteriul analizat ca fiind
bunuri prezente ale soţilor, deci bunurile cu care fiecare dintre acesta intră în comunitate.
Dar unele bunuri viitoare se pot adiţiona şi la patrimoniul propriu al unuia dintre soţi,
dacă acestea sunt dobândite cu titlu de donaţie sau succesiune. De unde rezultă că pentru
segregarea comunităţii de bunurile proprii, legiuitorul a folosit şi criteriul titlului de
dobândire. Criteriul naturii bunului nu este folosit numai pentru partajarea celor două
mase de bunuri, deoarece bunurile proprii la care face referire art. 31 de la lit. c) la lit. f)
sunt aproape exclusiv numai bunuri mobile, ci şi pentru aplicarea selectivă a
mecanismelor de gestiune a bunurilor. Astfel, dacă în regulă generală se va aplica între
soţi (dar şi faţă de terţi) pârghiile mandatului tacit reciproc, totuşi „nici unul dintre soţi nu
poate înstrăina sau grava un teren sau o construcţie (s.n.) ce face parte din bunurile
comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ” (art. 35 alin. 2 in fine
C.fam.). Actele de înstrăinare a bunurilor comune se încheie de către soţi, deci, diferit
după cum este vorba de un bun mobil sau imobil comun. Dar să revenim la bunurile zise
intermediare.

31
 Între masa bunurilor comune şi patrimoniile soţiilor se poate
intercala o categorie de bunuri care sunt şi nu sunt în acelaşi timp nici comune nici
proprii. Ar intra în această categorie: bunurile mixte, care sunt în acelaşi timp şi comune
şi proprii; bunurile comune care sunt administrate de către un soţ ca şi când ar fi proprii şi
bunurile proprii prin natură, dar care datorează valoric ceva comunităţii.
Bunurile mixte sunt reprezentate de categoriile de drepturi care au
vocaţia să aparţină în acelaşi timp, cel puţin secvenţial, atât comunităţii conjugale, cât şi
unuia dintre soţi. Pot fi incluse în această grupă drepturile societare sau sociale şi
drepturile de autor. Specific acestor bunuri zise mixte este faptul că ele nu aparţin în
coproprietate soţilor, după cum ele nu descriu o indiviziune ordinară, care să se adauge
celei rezultate din aplicarea regimului matrimonial. Un asemenea drept mixt aparţine cu
titlu principal şi exclusiv numai unuia dintre soţi, dar unele dintre efecte sale patrimoniale
se vor produce necesar şi faţă de indiviziunea matrimonială, cu efectul sporirii acesteia.
De exemplu, pentru drepturile societare, calitatea de asociat într-o societate comercială va
aparţine soţului societar, indiferent de originea aportului său la constituirea societăţii. Dar
efectele patrimoniale ale calităţii de societar se pot produce în beneficiul comunităţii
matrimoniale. Astfel, dividendele culese vor constitui bunuri comune, chiar dacă aportul
la societate a fost realizat doar din bunurile proprii soţului societar. La fel se întâmplă şi
cu drepturile de autor, datorită complexităţii acestora. În mod evident, dreptul de autor
este ataşat creatorului, iar regula este aplicabilă atât drepturilor nepatrimoniale specifice
(dreptul de a crea, de a divulga, reprezenta sau reproduce opera etc.) cât şi unor drepturi
patrimoniale legate de suportul fizic al operei. Cu toate acestea, veniturile pecuniare,
fructele civile ale operei –să le spunem, realizate din şi prin valorificarea operei vor intra
în comunitate, cu efectul sporirii masei de bunuri comune.
Există însă şi bunurile comune care sunt gerate independent de
către un singur soţ, ca şi când ar fi proprii doar acestuia. Situaţia amintită este mult mai
răspândită practic decât ar sugera savanta formulare, dar trece aproape neobservată. În
acest caz, avem de-a face mai mult cu o aparenţă de separaţie decât cu o punere în
discuţie a comunităţii matrimoniale. Iar dacă este vorba de separaţie, aceasta se reduce la
actele (juridice sau materiale) pe care le poate întreprinde unul dintre soţi, decât de o
separare de comunitate, deoarece bunurile aparţin în comun, se află în indiviziunea

32
descrisă de regimul comunitar. Mecanismele de administrare a bunurilor comune, rutina
administrativă, imperativele practice legate de utilizarea unui bun şi celeritatea vieţii
cotidiene cer ca unele bunuri să fie administrate, folosite în interes (aproape exclusiv)
propriu sau chiar înstrăinate de către un singur soţ. Astfel, un automobil cumpărat în
timpul căsătoriei va fi, în regulă, generală un bun comun. Dar acesta va fi înmatriculat pe
numele unuia dintre soţi care îl va şi folosi exclusiv, după cum va face singur atât actele
de administrare (revizii tehnice, reparaţii, asigurări etc), cât şi cele de dispoziţie (vindere,
donaţie, gajare etc), fără concursul sau ştirea celuilalt soţ sau chiar împotriva voinţei
exprese a acestuia.
Ultima categorie de bunuri intercalate între comunitate şi bunurile
proprii fiecărui soţ o reprezintă bunurile proprii datoare comunităţii. Acestea sunt
îndeobşte bunuri proprii prin natura lor, care au fost achiziţionate cu venituri comune
soţilor. După primul criteriu, ele ar trebui să aparţină sferei bunurilor proprii, după cel de
al doilea criteriu, asemenea bunuri sunt comune. Cele mai frecvente cazuri de astfel de
bunuri sunt cele personale sau de uz personal, care au fost achiziţionate în timpul
căsătoriei din venituri care erau comune. Aceste bunuri vor rămâne personale şi în cazul
încetării raporturilor matrimoniale dintre soţi, deoarece este de neimaginat ca un soţ să se
vadă privat de obiectele de uz personal sau să se afle în situaţia de a nu mai putea să-şi
exercite profesia datorită încetării căsătoriei şi a disoluţiei regimului matrimonial.
Importanţa acestor bunuri, a catalogării lor ca bunuri proprii datoare comunităţii, se
relevă nu atât în timpul funcţionării regimului matrimonial, cât mai ales la momentul
încetării comunităţii şi a ieşirii din indiviziune. Dacă nu s-ar lua în considerare faptul că
aceste bunuri sunt de origine comună şi de întrebuinţare personală, soţul proprietar ar
preleva o valoare în plus din comunitate, în defavoarea celuilalt soţ. Pe cale de
consecinţă, se pot imagina mecanisme juridice prin care să se asigure egalitatea la partaj,
prin aceea că soţul proprietar este debitor faţă de celălalt soţ şi în raport cu masa comună
pentru valoarea bunurilor prelevate cu titlu de bunuri proprii de uz personal sau
profesional. Este mecanismul care –de pildă, în dreptul francez poartă denumirea de
recompensă datorată comunităţii şi face ca aceste bunuri să fie proprii în natură şi
comune în valoare.

33
 Dincolo de aspectele substanţiale ale înşiruirii de categorii de
bunuri comune sau proprii, se pune şi problema determinării concrete a sferei acestor
bunuri. Din punct de vedere probatoriu, este specific regimurilor matrimonial comunitare
să se sprijine pe o prezumţie legală de achiziţie. Cu alte cuvinte, legea presupune că orice
bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi este bun comun. Instituirea unei
prezumţii legale de comunitate este comandată înainte de toate de imperative practice.
Este util atât pentru soţi, cât şi pentru terţii cu care aceştia intră în contact juridic să se
ştie că orice bun este unul comun. Iar cine susţine contrariul nu are decât să facă dovada.
În general, prezumţia de comunitate are aceeaşi forţă atât între soţi cât şi faţă de terţi, ea
fiind o presupunere refragabilă, cu posibilitatea admiterii contraprobei.
În general, prezumţia de comunitate nu înlătură celelalte mijloace
de probă care pot fi folosite, după cum nu le substituie. Cu alte cuvinte, prezumţia de
comunitate are un rol special, legat de regimul de comunitate, fără să aibă tăria de face
inutile alte mijloace de probă. În acest sens, atât între soţi, cât şi în raporturile acestora
faţă de terţi, se va aplica dreptul comun probatoriu în materie de drepturi reale. Altfel
spus, soţii nici între ei, nici faţă de terţi nu se pot prevala de prezumţia de comunitate
pentru a proba existenţa unui drept de proprietate. Aceasta deoarece prezumţia în
discuţie e doar una de comunitate, iar nu o prezumţie de proprietate (sau titlu). Între soţi,
prezumţia de comunitate are rolul de a regla repartizarea activului patrimonial între
aceştia, în special cu ocazia sistării comunităţii, iar faţă de terţi -din presupunerea legală
de comunitate, decurge o prezumţie de putere cu privire la gerarea bunurilor
matrimoniale de către soţi.
Întărirea comunităţii matrimoniale se realizează nu numai prin
intermediul prezumţiei de comunitate, ci şi prin reglementarea specifică a pasivului care
grevează bunurile comune. Astfel, pentru a limita confuziunea şi concursul dintre
creditorii personali ai soţilor şi cei ai comunităţii, se preferă ca pasivul comunitar să fie
mai strict reglementat decât obligaţiile solidare din dreptul comun. În acest sens, regula
este că orice datorie a unui soţ se socoteşte (prezumă) proprie a acestuia, dacă nu se
dovedeşte a fi comună.
b.2. Funcţionarea regimului matrimonial. Existenţa a două mase
de bunuri, specifice regimului de comunitate, implică o divizare a regulilor de gestiune a

34
bunurilor, după cum ne referim la bunurile comune sau la cele proprii soţilor. Evident că
specific regimului matrimonial de comunitate este setul de reguli care face posibilă
administrarea masei comune, bunurilor proprii aplicându-li-se dreptul comun cu
corectivul impus de regimul primar imperativ. Astfel, pentru bunurile proprii, soţii vor
păstra independenţa patrimonială, având posibilitatea să exercite orice act de folosinţă sau
dispoziţie, potrivit intereselor personale. Cu toate acestea, datorită comuniunii de viaţă
care există între soţi, se poate ca şi în administrarea bunurilor proprii să existe o
interferenţă de jure sau de facto între soţi. Această interferenţă este evidentă în cazul
bunurilor care se plasează intermediar între masa comună şi bunurile proprii. Pentru că,
de pildă, bunurile comune, care sunt folosite cvasi-exclusiv de către un singur soţ, bunuri
zise proprii în natură, dar comune în valoare, sau bunurile considerate mixte, deşi legate
juridic de comunitate, vor fi de fapt administrate de către un singur soţ. În plus, soţii –
dacă le este recunoscută posibilitatea, pot transfera libertatea de a gera bunurile proprii de
la unul la celălalt. Se întâmplă astfel când între soţi se încheie un contract de mandat
(tacit sau expres), care are drept obiect administrarea bunurilor proprii unuia dintre soţi.
Întrepătrunderea intereselor juridice ale soţilor cu referire la
bunurile proprii fiecăruia se poate realiza nu numai pe calea actului juridic, ci şi prin
intermediul instanţei. Aceasta în condiţiile în care unul dintre soţi este abilitat de către
instanţa de judecată să administreze sau chiar să dispună de bunurile soţului care nu este
în stare (fizic sau juridic) să vadă de bunurile sale. După cum este de imaginat, să existe
şi o simplă ingerinţă de fapt a unui soţ în administrarea bunurilor proprii celuilalt soţ.
Lucrul se va întâmpla astfel când urgenţa impune unele acte materiale sau chiar juridice
necesare conservării unui bun propriu, acte care se vor săvârşi de către soţul neproprietar.
Caz în care se va aplica între soţi setul de reguli de la gestiunea de afaceri. După cum nu
este exclus ca unul dintre soţi să se amestece nedorit şi inoportun în administrarea
bunurilor celuilalt soţ, situaţie în care sunt de aplicat regulile răspunderii civile delictuale
între soţi, dacă elementele constitutive ale acesteia sunt întrunite.
După cum spuneam, specific regimului matrimonial comunitar
este, însă, setul de reguli care reglementează puterea de gestiune a soţilor faţă de bunurile
comune. Ca un reflex al egalităţii conjugale, fiecare soţ poate exercita aceleaşi
prerogative de gestiune asupra masei comune de bunuri. Puterile de administrare ale

35
soţilor sunt, deci, egale, independente şi concurente, iar comunitatea de bunuri impune
firesc o astfel de administrare concurentă. Regula gestiunii concurente se poate exprima
prin aceea că fiecare dintre soţi are posibilitatea de a săvârşi orice act juridic sau de
folosinţă materială asupra oricărui bun din comunitate, dacă legea sau înţelegerea dintre
soţi nu-l opreşte. Gestiunea concurentă a bunurilor comune impune, static, un cumul de
puteri identice de administrare pe capul fiecărui soţ, dar -din punct de vedere dinamic, ea
implică necesar posibilitatea ca fiecare soţ să acţioneze efectiv independent de celălalt.
Cu alte cuvinte, puterile de administrare aparţin juridic ambilor soţi, dar se exercită
practic autonom. Limitele legale ale desfăşurării administrării independente a bunurilor
comune sunt trasate -în regulă generală, de regimul primar imperativ. Acesta hotărăşte
când este nevoie ca puterile de gestiune să fie exercitate expres şi simultan de către soţi.
În mod similar, soţii prin convenţia lor matrimonială pot deroga de la regula înfăţişată,
impunându-i mai multe restricţii, în funcţie de interesul comunităţii, dar şi de compunerea
concretă a acesteia.
Solidaritatea în gestiunea masei comune se realizează prin
aplicarea altei reguli, cea a cogestiunii sau gestiunii comune. Există unele acte care -
datorită gravităţii lor pentru comunitate, nu pot fi săvârşite asupra bunurilor comune,
decât dacă soţii acţionează juridic împreună şi simultan. Cogestiunea reprezintă –în fond,
excepţia de la regula gestiunii independente şi concurente, excepţie care se justifică prin
consecinţele juridice pe care un act poate să le aibă asupra bunurilor de familie.
Din punct de vedere tehnic, melanjul de reguli, care asigură
solidaritatea şi autonomia soţilor în gestionarea bunurilor comune se realizează prin
instituţii care împrumută unele caracteristici importante din materia mandatului. Acesta a
fost folosit pentru a explica puterile juridice de gestiune inclusiv în epoca istorică în care
femeia măritată (comună în bunuri sau nu cu bărbatul său) era lovită de incapacitate. În
acea epocă, când femeia măritată avea nevoie de autorizarea actelor sale de către bărbat,
practica şi doctrina au fost forţate să găsească o explicaţie raţională la realitatea că –deşi
incapabilă, femeia măritată săvârşea curent diferite acte juridice, dintre care cele de
administrare a comunităţii erau cele mai frecvente. Lăsând la o parte excursul istoric,
astăzi se pare că ideea de reprezentare între soţi este larg admisă, până la confuzia ei cu
mandatul.

36
 Dacă ne mărginim doar la dreptul român, se poate cu uşurinţă
observa că litera art. 35 C.fam. condensează întreaga problematică a administrării
bunurilor comune. Regula de bază este aceea că soţii pot face acte de folosinţă,
administrare sau chiar de dispoziţie asupra bunurilor comune în mod separat şi
independent, deoarece legea prezumă existenţa între ei a unui mandat. În fond, ceea ce
presupune legea este faptul că soţul care acţionează are şi consimţământul celuilalt soţ
pentru a încheia actul concret. Şi -în consecinţă, mandatul trebuie considerat reciproc.
Prezumţia legală este relativă, admiţând contraproba prin orice mijloace.
În loc de concluzie, se poate reţine că puterile de gestiune ale
soţilor în regimul matrimonial comunitar sunt repartizate şi exercitate după cum este
vorba de bunuri proprii sau comune, cu efortul de a păstra un just echilibru între
autonomia şi independenţa de acţiune a soţilor.
b.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial. Odată ajuns la
sfârşit, regimul comunitar va trebui lichidat, iar operaţiunile care se impun sunt
asemănătoare în unele puncte cu cele ridicate de regimurile de separaţie. Adică,
combinarea regulilor din dreptul comun cu cele specifice în materie, dacă acestea există.
Astfel, lichidarea regimului matrimonial implică –în principiu, (1) determinarea bunurilor
proprii, dacă există dubii în speţă cu privire la apartenenţa exclusivă a acestora la
patrimoniul unuia dintre soţi; (2) împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, care
au format masa comună, respectiv transformarea indiviziunii într-un drept deplin şi
exclusiv pentru fiecare soţ; (3) plata reciprocă a datoriilor proprii contractate între soţi în
cursul căsătoriei; (4) plata creditorilor comuni soţilor, pentru datoriile contractate sub
titlul de sarcini ale căsătoriei sau ale celor impuse de comunitatea de bunuri.
Dintre operaţiunile amintite, este de esenţa lichidării regimului de
comunitate sistarea indiviziunii, care a constituit barocentrul raporturilor patrimoniale
dintre soţi. Partajul matrimonial, deşi împrumută o serie de caracteristici de la cel
succesoral, poate comporta o sumedenie de reguli specifice. În plus, faţă de dreptul
comun, partajul este legat de determinarea iniţială a componenţei masei de împărţit, prin
delimitarea masei comune de bunurile proprii, aspect care, teoretic, pare să fie foarte
simplu, dar care –practic, poate ridica o sumedenie de probleme spinoase. Din acest punct
de vedere, toate cele spuse mai sus, la compunerea masei comune de bunuri şi datorii

37
matrimoniale, se vor putea aplica şi în materia lichidării comunităţii matrimoniale; cu
scopul de a delimita bunurile proprii ale soţilor de cele comune. În plus, se poate lesne
observa că dacă în timpul funcţionarii regimului matrimonial prezumţia de comunitate
joacă în favoarea soţilor, a vieţii lor patrimoniale comune, presupunerea legală se întoarce
acum în contra interesului fiecăruia: trebuie probată, şi astfel justificată, eliminarea din
comunitate a bunurilor proprii de către fiecare soţ în parte.
Primul efect al încetării regimului matrimonial comunitar este
transformarea masei de bunuri comune într-o indiviziune postcomunitară. Indiviziunea
postcomunitară supravieţuieşte regimului matrimonial care-i succede până la momentul
partajului, care poate fi realizat la o dată ulterioară. Ca orice universalitate juridică, şi
indiviziunea postcomunitară se compune dintr-un activ şi un pasiv patrimonial. Prima
operaţiune este determinarea exactă a acestor elemente. În general, creanţele şi obligaţiile
comune au soarta juridică determinată de dreptul comun. Astfel, între indivizari creanţele
şi obligaţiile comune, făcând parte din masa indiviză, nu se divid de plin drept, iar faţă de
creditorii străini de indiviziune, fiecare debitor indivizar va fi ţinut la plată pentru
întreaga sumă reprezentată de creanţă. În schimb, creditorul indivizar va putea cere plata
de la debitorul terţ al comunităţii doar pentru partea sa. Aceasta se explică prin aceea că
indivizarii sunt –în principiu, solidari doar pasiv, pentru obligaţiile care au ţinut de
comunitatea lor matrimonială, în schimb foştii soţi nu sunt şi solidar activ, prin simplul
efect al aplicării între ei a unui regim matrimonial comunitar.
Prin punerea în operă a subrogaţiei reale se urmăreşte conservarea
în natură -pentru momentul partajului, a fiecărei mase de bunuri (comune sau proprii)
existente în cadrul regimul matrimonial comunitar. În general, subrogaţia reală nu intră
în funcţie automat, ea are nevoie, pentru a-şi produce efecte specifice, de reunirea a două
elemente de factură distinctă. Astfel, elementul subiectiv se referă la voinţa (soţilor) ca un
bun achiziţionat să înlocuiască fie un bun propriu, fie unul comun. Iar elementul obiectiv
se concretizează în legătura (juridică) care trebuie să existe între bunul de înlocuit şi
bunul care înlocuieşte. Ceea ce este specific regimurilor matrimoniale, pentru aplicarea
regulilor de subrogaţie, este ataşat de voinţa soţilor şi se constituie în clauzele de
întrebuinţare şi reîntrebuinţare sau în dispoziţiile legale speciale. Prin întrebuinţare se
înţelege faptul că unul dintre soţi a folosit venituri proprii pentru a achiziţiona un anumit

38
bun, care va fi de asemenea considerat ca fiind propriu. Practic, există o deosebire, în
cazul întrebuinţării, la nivelul titlurilor ataşate celor două bunuri: aceste titluri juridice
sunt diferite şi cât se poate de distincte. Astfel, veniturile proprii au fost realizate
(dobândite) cu un anumit titlu (e.g. donaţie), iar dobândirea bunului s-a făcut cu un alt
titlu (e.g. cumpărare). În cazul reîntrebuinţării trebuie să existe însă conexiune directă
(care trebuie, evident, probată) între vinderea unui bun şi achiziţionarea altuia cu preţul
obţinut de pe primul, adică o coincidenţă de titluri. Prin urmare, dacă bunul vândut este
unul propriu, cel cumpărat cu preţul primului va fi tot propriu.
Acelaşi scop general urmărit de subrogaţia reală este îndeplinit şi
de recompensele datorate comunităţii. Deosebirea între cele două mecanisme se
concretizează în aceea că în timp ce subrogaţia urmăreşte recâştigarea echilibrului în
natură între cele două mase de bunuri, recompensa asigură un echilibru valoric, prin
echivalent, între masa bunurilor proprii şi cea comună. Creanţele şi obligaţiile proprii
soţilor nu ţin de recompense, ci de tehnica partajului. De asemenea, nu ţin de natura
recompenselor creanţele şi obligaţiile care există reciproc între soţi. Recompensele
presupun creanţe şi datorii ale soţilor faţă de comunitate. Aceasta datorită faptului că în
timpul funcţionării regimului matrimonial comunitar s-au înregistrat deplasări
patrimoniale dinspre comunitate către bunurile proprii ale unuia dintre soţi sau invers.
Prin urmare, recompensa este o creanţă datorată indiviziunii postcomunitare sau unuia
dintre soţi de către această indiviziune. Recompensele funcţionează în baza principiilor
împrumutate de la îmbogăţirea fără justă cauză şi se comportă ca datorii de valoare.
Odată comunitatea matrimonială dizolvată şi determinate bunurile
proprii fiecărui soţ, după plata datoriilor şi a recompenselor, rămâne activul net al
indiviziunii postcomunitare, care va fi supus partajului între soţi (sau succesorii
acestora). Împărţeala -în genere, se face după dreptul comun, fie judiciar, fie amiabil, prin
formare de loturi, care dau sau nu drept la sultă. Esenţial partajului indiviziunii
postcomunitare este că acesta se realizează în natură, iar nu prin stabilirea unor simple
cote valorice asupra indiviziunii. Din acest motiv, aici este locul doar să notăm câteva
aspecte particulare. Astfel, prima chestiune care se pune este cota care trebuie atribuită
fiecărui soţ, deoarece o asemenea cotă nu este caracteristică indiviziunii postcomunitare
sau regimului de comunitate. Există două sisteme principiale. Fie se admite legal ideea că

39
fiecare soţ a contribuit în mod egal la compunerea masei de bunuri comune, iar cota va fi
–logic, egală pentru fiecare dintre aceştia. Fie se încearcă determinarea in concreto a
cotei de contribuţie la realizarea achiziţiilor, care formează acum indiviziunea
postcomunitară. Ultimul sistem este şi soluţia la care s-au oprit doctrina şi practica
română în materie. În cazul în care nu se poate determina care a fost contribuţia fiecărui
soţ la realizarea bunurilor comune, acestea se vor împărţi pe din două.
1c) Regimurile matrimoniale mixte ridică serioase semne de
întrebare. Dacă regimurile de comunitate şi separaţie nu pot fi decât în parte şi
comunitare şi separatiste, se mai justifică să vorbim despre existenţa unor regimuri
matrimoniale mixte? Dacă regimul primar imperativ are vocaţie să se aplice oricărui
regim matrimonial concret, cu efectul comunizării regimurilor separatiste şi a segregării
celor de comunitate, trebuie să vedem în aceasta un regim mixt existent oricând de lege
lata? În consecinţă, ar fi util să vorbim de regimuri matrimoniale mixte sau eclectice sau
acestea sunt deja absorbite de regimurile deja trecute în revistă? Utilitatea poate fi
decelată cel puţin din punct de vedere teoretic. Un regim matrimonial concret este de
separaţie sau comunitate doar dacă luăm în considerare trăsăturile sale esenţiale, care îi
asigură fizionomia juridică specifică, iar nu punctele de contiguitate care pot fi decelate.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu regimurile matrimoniale mixte. Elementele lor esenţiale şi
definitorii nu ne permit etichetarea lor in globo ca fiind comunitare sau separatiste.
Regimurile mixte sunt şi comunitare şi separatiste, în acelaşi timp. Iar aceasta determină
elemente caracteriale suficiente pentru a nu le confunda. Prin urmare, recunoaşterea
existenţei regimurilor matrimoniale mixte nu este chiar un moft ştiinţific, ci poate ţine şi
de o utilitate practică concretă.
Dar, ce sunt regimurile matrimoniale mixte? Am putea imagina
două ipoteze. Sunt mixte regimurile numite astfel, deoarece au o fizionomie
convenţională sau legală diferită de regimurile matrimoniale comunitare sau separatiste.
Sau sunt mixte regimurile care rezultă practic din faptul că un regim matrimonial
dominant este parazitat de reguli specifice unui alt tip de regim. Cu alte cuvinte,
eterogenitatea regimurilor matrimoniale mixte este intrinsecă regimului sau numai
extrinsecă? În primul caz, vom avea de-a face cu un regim care este mixt deoarece astfel
a fost conceput şi aplicat. În al doilea caz, vom avea de-a face cu un regim matrimonial

40
principal –constituind un fel de drept comun concret, de la care soţii au instituit diferite
derogări, prin reguli împrumutate de la un alt tip de regim. Pentru prima situaţie, se poate
da exemplul regimului zis al participării la achiziţii. Pentru a doua ipoteză, se poate primi
pilda regimului dotal pe care se grefează o societate de achiziţii. „Participarea la achiziţii”
este, aşa cum vom avea timp să observăm, un regim de sine stătător, cu reguli abstracte,
proprii şi distincte, ceea ce-i asigură o figură juridică aparte de regim matrimonial.
Societatea de achiziţii grefată pe dotă nu este în sine un regim matrimonial cu o
configuraţie abstractă, ci un regim matrimonial concret neomogen, care produce efecte
mixte, datorită combinării practice a regulilor separatiste (dota) şi comunitare
(societatea). În tăcerea regulilor de la societatea de achiziţii se vor aplica normele dotale
separatiste. Rezultă că regimurile matrimoniale pot fi mixte fie datorită specificului
normelor proprii, fie datorită efectelor concrete.
Participarea la achiziţii reprezintă, lato sensu, astăzi, regimul
matrimonial mixt tipic. Înainte de a observa principalele sale caracteristici, câteva
precizări liminare se impun. Astfel, este de evitat confuzia prin contaminare
terminologică între „comunitatea de achiziţii” şi „participarea la achiziţii”. Primul nu este
decât un regim comunitar, în care „achiziţiile” desemnează bunurile viitoare ale soţiilor,
adică cele dobândite în cursul regimului matrimonial. Cel de al doilea, este un regim
aparte, în care „achiziţiile” desemnează sensibil altceva. Aici, prin „achiziţii” se înţeleg
nu bunurile propriu-zise, privite în natura lor, ci expresia lor valorică. Pe cale de
consecinţă, prin „participare la achiziţii” trebuie să înţelegem, stricto sensu, o creanţă
reciprocă, exprimată –în regulă generală, doar în bani, care se naşte între soţi la
momentul încetării regimului lor matrimonial.
Participarea la achiziţii pare regimul matrimonial ideal, deoarece el
îmbină independenţa patrimonială a soţilor, cu unele exigenţe comunitare. Specific
regimului este că el funcţionează, în timpul căsătoriei, ca o separaţie de bunuri, iar la
momentul dizolvării lui, fiecare soţ are un drept specific asupra achiziţiilor realizate de
către celălalt soţ. Regimul participării la achiziţii oferă unele avantaje: asigură
independenţa puterilor de gestiune a soţilor; conferă siguranţă circuitului civil, prin
prezervarea drepturilor creditorilor soţilor; permite soţilor o participare comună la viaţa
patrimonială a familiei, prin dobândirea ziselor achiziţii; nu permite unui soţ să se

41
îmbogăţească pe spezele celuilalt; se evită inconvenientele partajului în natură; creanţa-
achiziţii poate fi garantată real potrivit dreptului comun etc. Dintre inconvenientele
majore se poate aminti faptul că regimul analizat presupune norme complicate, reguli de
calcul stricte şi ideea că soţii -sau succesorii lor, vor deveni inevitabil –mai devreme sau
mai târziu, în mod reciproc debitori sau creditori, ceea ce nu este foarte confortabil din
punct de vedere psihologic. În plus, participarea la achiziţii poate fi înţeleasă ca o
comunitate valorică, iar nu în natură, o comunitate postumă sau amânată până la
momentul disoluţiei regimului matrimonial, ceea ce în ochii unor autori o face
indezirabilă.
Care este însă specificul regimului matrimonial de participare la achiziţii?
În timpul căsătoriei, coeziunea patrimonială dintre soţi fiind
asigurată de regimul primar imperativ, participarea la achiziţii funcţionează ca un regim
separatist. Acesta înseamnă că orice bun dobândit de către un soţ, indiferent de titlu, este
bun propriu, iar datoriile soţilor nu pot fi decât proprii. În materie de administrare a
bunurilor, fiecare soţ păstrează puteri depline de gerare a bunurilor proprii, imixtiunea
celuilalt soţ fiind -în principiu, exclusă. Se poate observa că soţii sunt independenţi
patrimonial atât în ceea ce priveşte proprietatea, cât şi relativ la dispoziţia supra bunurilor
lor. Prin urmare, în această etapă nu există bunuri comune, deci nici „achiziţii”.
La momentul disoluţiei regimului, spre deosebire de regimul
separatist, participarea la achiziţii intră în lichidare pentru „achiziţiile” realizate, care vin
acum să se reifice ex tunx ca sporuri ale patrimoniilor iniţiale ale fiecărui soţ.
„Achiziţiile” nu constituie propriu-zis bunurile dobândite de către soţi în timpul
căsătoriei, ci o expresie valorică a efortului patrimonial conjugal şi prin aceasta –repetăm,
ele se deosebesc de „achiziţiile” din regimul comunitar, unde termenul desemnează
efectiv bunurile comune.
Achiziţiile nu rezultă decât dintr-o operaţiune contabilă de scădere, ele fiind
diferenţa dintre patrimoniul final şi cel iniţial al fiecărui soţ. De asemenea, prin achiziţie
înţelegem dreptul de creanţă pe care un soţ îl datorează celuilalt ca urmare a lichidării
regimului, creanţă care apasă exclusiv patrimoniul propriu unui soţ. Rezultă că, în acest
tip de regim matrimonial, se face abstracţie de materialitatea bunurilor dobândite în
timpul căsătoriei, fără să se nege că aceste bunuri există, dar ele sunt valorificate juridic

42
exclusiv în expresia lor bănească. De unde rezultă că regimul de participare la achiziţii
are norme specifice, diferite de cele de la partaj, pentru lichidarea „achiziţiilor”.
Modul de calcul al creanţei de participare la achiziţii constituia
esenţa lichidării regimului matrimonial. Pentru aceasta se procedează la mai multe
calcule, pe care fiecare soţ sau succesor al acestuia trebuie să le facă distinct. Astfel, în
primul rând se determină patrimoniul iniţial sau originar al fiecărui soţ. Acest patrimoniu
nu este compus decât din bunurile prezente, adică din masa de bunuri cu care s-a intrat în
căsătorie sau bunurile proprii dobândite în timpul căsătoriei, determinate după regulile de
la comunitate. Apoi, fiecare soţ face calculul patrimoniului său final, care se compune din
bunurile existente la data încetării regimului matrimonial. Toate calculele se fac valoric,
deci după evaluarea bănească a bunurilor concrete şi interesează doar valorile nete, deci
cele obţinute după scăderea datoriilor. Scăzând din patrimoniul final patrimoniul iniţial,
fiecare soţ va obţine o valoare care reprezintă partea sa de participare la achiziţii. După
aceasta se procedează la scăderea părţii (de participare la achiziţii a unuia dintre soţi)
celei mai mici din partea (de participare la achiziţii aparţinând celuilalt soţ) cea mai mare,
diferenţa se împarte la doi şi reprezintă creanţa de participare la achiziţii. Creditor al
acestei creanţe este întotdeauna soţul care a avut o parte mai mică de participare la
realizarea achiziţiilor. Plata creanţei de achiziţie se face în bani, potrivit dreptului comun
al obligaţiilor.
Întrebări:
1. Care e valoarea de principiu a sistemului legislativ în materie de regimuri
matrimoniale?
2. Realizaţi o sinteză a funcţionării regimurilor de separaţie.
3. Realizaţi o sinteză a funcţionării regimurilor de comunitate.
4. Credeţi că regimurile matrimoniale mixte ar reprezenta o variantă legislativă de
preferat în dreptul român? Motivaţi răspunsul.

III SCURT ISTORIC AL REGIMURILOR MATRIMONIALE

Din păcate structura prezentei sinteze nu ne permite să trecem în revistă şi
istoricul dreptului vechi al regimurilor matrimoniale, pentru aceasta trebuie să consultaţi
cursul scris. În continuare însă ne vom referi doar la dreptul modern, reprezentat de

43
Codul civil, care reprezintă efectiv o antiteză în raport cu sistemul regimului matrimonial
reglementat de Codul actual de familie.
1. Codul civil român

În raport cu dreptul vechi, Codul civil a deschis o nouă etapă în

evoluţia legislativă a regimurilor matrimoniale, nu atât prin noutăţile aduse, cât prin
faptul că materia era formal mai sistematizată, marcându-se şi trecerea efectivă de la
cutumă la dreptul scris. Codul civil român a fost elaborat după modelul francez de la
1804; majoritatea dispoziţiilor în materie fiind preluate din acesta, unele influenţe ale
codului civil italian sunt de asemenea depistabile. Dincolo însă de legiuirea franceză care
i-a stat drept model, legiuitorul român nu a înţeles să împrumute şi regimul matrimonial
legal defipt de Codul Napoleon. Fidel tradiţiei dreptului cutumiar franc, acesta a instituit
ca regim legal comunitatea mobilelor şi achiziţiilor, cu reglementarea alternativă a
regimului dotal –propriu ţării dreptului vechi scris, şi a unei societăţi de achiziţii. Legea
română a preferat ca regim legal regimul separatist, cu reglementarea alternativă a dotei
şi –în subsidiar, a societăţii de achiziţii, care putea fi săvârşită între soţi. Deci, ceea ce e
de reţinut este că în materia regimurilor matrimoniale orice analogii între legislaţia
română şi cea franceză a timpului trebuie să se mărginească la regimul de dotă.
În epocă au fost numeroase discuţii cu privire la determinarea
regimului legal sau de drept comun –cum se spunea uzual atunci. Aceasta, deoarece
Codul civil nu conţinea nici o dispoziţie expresă în sensul proclamării unui regim
matrimonial ca fiind aplicabil în lipsă de convenţie matrimonială. Partizanii unei viziuni
tradiţionaliste au conchis, în temeiul art. 1223 şi 1227 C.civ., că -în fond, legiuitorul nu a
vrut decât să continue aplicarea regimurilor dotale, deja existente, şi sub legea nouă, cu
unele modificări. Aceleaşi texte de lege au fost folosite şi de adversarii ideii regimului
dotal ca regim legal, arătându-sa că acesta este un regim special, datorită faptului că de
esenţa sa este indisponibilizarea imobilelor dotale, aspect care marchează deja o derogare
de la regula dreptului comun în materie de bunuri. Disputa doctrinară s-a stins în cele din
urmă în primii ani ai secolului al XX-lea, jurisprudenţa dând câştig de cauză celor care au
considerat că regimul legal este cel de separaţie propriu-zisă.
Sistemul regimurilor matrimoniale puse în operă de Codul civil a
fost unul în acord cu tradiţia românească, dar şi cu legislaţia timpului. În general, Codul

44
nu a derogat de la dreptul anterior, în special de la obiceiul înzestrării, după cum nu i-a
adus elemente de noutate spectaculoase. Singura excepţie notabilă –care privea indirect
orice regim matrimonial concret, a fost consacrarea legală a incapacităţii femeii măritate.
Aşa cum deja am putut observa, nu a fost specific dreptului român vechi decât puterea
maritală a bărbatului, iar nu şi incapacitatea femeii căsătorite. Această din urmă instituţie
a fost preluată în întregime din Codul Napoleon. Tot spre deosebire de acesta, Codul
nostru civil nu a înţeles să preia dispoziţiile legate de divorţ şi de separaţia de corp dintre
soţi. După cum Codul civil nu a preluat din dreptul vechi nici instituţia logodnei, care nu
a fost reglementată nici în Codul Napoleon, deşi ea era practicată atât în dreptul vechi
francez, cât şi la noi.
Dacă s-ar încerca o caracterizare de ansamblu a reglementării
regimurilor matrimoniale existente în sistemul Codului civil, ar trebui să subliniem că
acestea erau libere, imutabile, iar regimul legal era de tip separatist. Codul civil
recunoştea de plano (art. 1223 şi 1224) libertatea convenţiilor matrimoniale, sub condiţia
observării normelor imperative speciale căsătoriei şi a celor generale. Regimul
matrimonial se stabilea anterior datei celebrării căsătoriei şi nu putea fi modificat
voluntar în cursul acesteia (art. 1228), contrar tradiţiei jus valachicum. Regimul legal
aplicabil concret, dacă soţii nu înţelegeau să încheie un contract de căsătorie, era cel de
separaţie a bunurilor sau a patrimoniilor soţilor. Regim în care fiecare îşi păstra
proprietatea bunurilor cu care intra în căsătorie, iar averea dobândită de oricare dintre soţi
nu descria o masă comună de bunuri. Interferenţele patrimoniale dintre soţi erau însă
datorate (1) incapacităţii femeii şi (2) obligaţiilor de a participa la sarcinile căsătoriei (art.
1266 şi 1284). Deşi –principial, cei care se căsătoreau puteau să aleagă un regim arătat de
lege sau să creeze propriul lor regim matrimonial (chiar de comunitate), din punct de
vedere practic cel mai răspândit regim era cel dotal. Din acest motiv, dar şi datorită
faptului că el mai persistă încă în mentalul colectiv, vom trece în revistă în mod succint
reglementarea lui (1c), nu înainte de a înfăţişa cadrul specific în care se desfăşura orice
regim matrimonial concret (1a), precum şi regimul matrimonial legal separatist (1b).
1a) Fideli ideii că un regim matrimonial nu poate fi înţeles corect
decât dacă se schiţează statutul juridic al femeii căsătorite, vom încerca în cele ce
urmează să creionăm elementele esenţiale ale acestuia după Codul civil. Aşa cum deja am

45
amintit, Codul se abate de la tradiţia juridică română şi împrumută din dreptul francez, iar
nu din cel roman, incapacitatea femeii măritate. Această incapacitate a dăinuit juridic
până în 1932 şi a fost sever criticată în epocă. Dincolo de aspectul ei strict normativ, se
pare că practic ea nu a constituit o oprelişte atât de mare precum am fi tentaţi astăzi să
credem, din moment ce autorizaţia bărbatului putea fi suplinită de aceea a instanţei, iar
ecoul doctrinar al abrogării incapacităţii a fost minim. În fond, ne aflăm în prezenţa unei
situaţii în care litera legii pare mai aspră decât moravurile şi practicile vremii. Cu toate
acestea, este evident că orice incapacitate a femeii –măritate sau nu, este un indiciu al
puterii masculine –maritale sau nu, bazate pe discriminarea seculară dintre sexe, o
segregare pe cât de revolută, pe atât de stupidă.
Puterea maritală a bărbatului era un dat juridic în epocă, care s-a
transmis din dreptul roman, iar incapacitatea femeii nu era decât un complement sau
derivat al acesteia. Căsătoria fiind concepută ca o societate între soţi, poziţia bărbatului
de a fi capul acesteia se explica şi prin faptul că orice asociere trebuie să aibă şi un şef, iar
în familie -prin tradiţie şi natură, acesta nu putea fi decât bărbatul. Din acest punct de
vedere, este cel puţin ciudat, dacă nu chiar complet anapoda, ca statutul de incapabil al
femeii măritate să fie criticat, dar să se admită fără scrupule (cel puţin logice) că bărbatul
era capul femeii. În consecinţă, puterea maritală a bărbatului avea nevoie de incapacitatea
femeii sale, pentru a se putea desăvârşi juridic imperialismul viril. Dar ce este în fond
această incapacitate a femeii, impusă doar prin actul (liber!) al căsătoriei?
„Femeia are o capacitate parţială, în virtutea căreia poate să
administreze liber şi să se folosească de averea sa fără nici o autorizaţie; ea poate de
asemenea aliena cu titlu oneros, fără autorizaţie, averea sa mobilă (…). Dar pentru toate
celelalte acte, fie ale (sic!) alienaţiei cu titlu gratuit sau oneros, acţiuni în justiţie,
achiziţii, obligaţii etc., femeia are nevoie, pentru a le putea face în mod valabil, de
autorizaţia bărbatului sau, în lipsă, a justiţiei”.
Lipsa capacităţii femeii începea din momentul celebrării căsătoriei
şi înceta la desfacerea sau încetarea acesteia. Restrângerea capacităţii nu era legată de
vreun regim matrimonial concret, ci de statutul de persoană căsătorită a femeii (art. 194
alin. 2). Din punct de vedere tehnic, incapacitatea femeii măritate era una de exerciţiu şi
avea un caracter absolut şi special. Incapacitatea a fost calchiată după aceea a minorului

46
emancipat, precizându-se că nu este totuşi atât de strictă ca în situaţia celei care lovea
minorul. Dar, ca şi în cazul acestuia, se aplica acelaşi raţionament pentru a se putea
determina actele care puteau fi încheiate de femeie singură: regula este incapacitatea
femeii, excepţia fiind capacitatea sa. Deşi de ordine publică, fiind concepută şi aplicată
însă ca un mijloc de protecţie, incapacitătea femeii atrăgea anulabilitatea actului juridic
încheiat de aceasta în sfidarea autorizării maritale sau judecătoreşti. Nulitatea relativă
putea fi invocată doar de femeie sau bărbatul său, la care se adăugau, firesc, moştenitorii
lor. Acţiunea în anulabilitatea actelor femeii neautorizate era prescriptibilă în termen de
10 ani (art. 1900 C.civ.), cu posibilitatea de a renunţa la ea sau de a se confirma actul de
către bărbat. Deci, din punct de vedere practic, femeia încheia singură actul, dar cu
autorizarea cerută de lege, de unde rezultă că între soţi nu erau raporturi de reprezentare
legală, ca în cazul minorilor nevârstnici sau a minorilor de peste 14 ani de astăzi.
Autorizarea maritală era dată expres sau tacit pentru fiecare act, iar în caz de refuz sau
neputinţă de încuviinţare, aceasta era înlocuită cu o autorizare judecătorească (art. 201,
1265 şi 1285 C.civ.).
Dar care era conţinutul capacităţii femeii măritate? Aceasta putea
face - în principiu, indiferent de regimul matrimonial aplicabil, o serie de acte juridice
pentru care nu se impunea autorizarea bărbatului, iar toate aceste acte se refereau exclusiv
la bunurile proprii. Astfel, femeia putea testa, fără ca acest act să necesite autorizarea
bărbatului. În regulă generală, femeia căsătorită putea face singură orice act juridic de
folosinţă, administrare şi conservare a averii sale mobiliare sau mobiliare. Ar putea fi
cuprinse aici, acte precum: arenda sau locaţia; culegerea fructelor bunurilor proprii;
realizarea reparaţiilor acestor bunuri; primirea de sume băneşti cu titlu de plată; plasarea
economiilor în conturi proprii; înscrierea unei ipoteci sau întreruperea cursului unei
prescripţii; partajul mobiliar etc. Actele de înstrăinare oneroasă a bunurilor mobile proprii
au suscitat o vie polemică în epoca aplicării Codului civil până la momentul (20.04.1932)
modificării art. 1285 şi a abrogării art. 199. Dar, chiar şi înainte de modificările
legislative impuse de ridicarea incapacităţii femeii măritate, majoritatea autorilor
acceptau, în contra curentului jurisprudenţial, că femeia poate face acte de înstrăinare
oneroasă cu bunurile sale mobile.

47
 În timpul aplicării incapacităţii propriu-zise a femeii măritate
(01.12.1865-20.04.1932), aceasta era oprită să fie gratificată prin liberalităţi inter vivos.
După cum imposibil era să achiziţioneze sau să înstrăineze valid imobile prin acte
oneroase (art. 199 C.civ.). După abrogarea art. 199 C.civ., femeia avea nevoie de
autorizarea bărbatului său doar pentru înstrăinarea (oneroasă sau nu) a imobilelor care-i
aparţineau (art. 1265 C.civ.), pentru celelalte acte de dispoziţie ea ne mai având nevoie de
autorizare maritală sau judecătorească.
Incapacitatea femeii măritate privea deci -în regulă generală, orice
act extrajudiciar care depăşea sfera celor de administrare, cu exigenţa obţinerii
autorizaţiei în toate celelalte cazuri. Pentru actele judiciare, incapacitatea era şi mai
drastică (până la data de 20.04.1932). Astfel, femeia nu putea sta în judecată (ca
reclamant sau pârât) fără autorizare maritală, chiar dacă cauza dedusă judecăţii privea un
act pe care femeia putea să-l încheie valid şi singură (art. 197 C.civ.).
1b) Regimul matrimonial legal era, cum deja am notat, unul de
separaţie. Codul civil român nu a înţeles să-l instituie expressis verbis, după cum nici
măcar nu i-a schiţat regulile elementare. Acestea au fost însă împrumutate de la regimul
dotal şi de la instituţia separaţiei de patrimonii (art. 1256-1270 C.civ.). Dincolo de toate
acestea, putem spune că regimul separatist era unul clasic, care corespundea tuturor
caracteristicilor arătate mai sus. Ceea ce rămâne ciudat este faptul că legiuitorul a înţeles
să reglementeze separaţia de patrimonii, care este specifică regimurilor comunitare şi
uneori ataşată separaţiei de corp. Bizareria constă în aceea că Codul civil nu a cunoscut
niciodată separaţia de corp, iar regimul de comunitate matrimonială nu a fost nici măcar
pomenit de legiuitor. Adevărat, însă, că separaţia de patrimonii se putea aplica şi
regimului dotal, ca şi comunităţii restrânse, care ar fi rezultat din adoptarea unei societăţi
de achiziţii.
Între regimul matrimonial separatist şi separaţia de patrimonii
există numeroase deosebiri, deşi unele reguli ale acestei din urmă instituţii au fost
aplicate în epocă şi regimului dotal sau celui de separaţie. Astfel: (1) regimul separatist
era un regim matrimonial legal, pe când separaţia de patrimonii era doar o instituţie
aplicabilă în caz de criză patrimonială (sau nu) a căsătoriei; relaţiile normative dintre
acestea sunt de la întreg la parte; (2) separaţia de patrimonii era o instituţie judiciară,

48
regimul separatist era unul legal –diferenţă de sursă, deci; (3) separaţia de patrimonii era
limitată în timp şi supusă altor condiţii de formă şi fond decât regimul de separaţie; (4)
separaţia de patrimonii avea un caracter extraordinar, fiind o excepţie de la regula
imutabilităţii regimurilor matrimoniale, pe când separaţia matrimonială era o instituţie
juridică ordinară; (5) separaţia de patrimonii modifica temporar şi în parte raporturile
patrimoniale dintre soţi, indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil lor, pe când
instituirea regimul separatist înlătura definitiv posibilitatea ca soţii să opteze pentru un alt
regim aplicabil.
Dar ce este -în fond, separaţia de patrimonii? În general, raportat la
orice regim matrimonial al timpului, prin separaţia de patrimonii sau de bunuri trebuie să
înţelegem mijlocul judiciar prin care femeia măritată punea capăt puterilor de
administrare ale bărbatului. Acest lucru se solda şi cu modificarea regimului matrimonial,
dacă cel iniţial nu era de separaţie. În special şi raportat la regimul dotal, separaţia de
patrimonii era instituţia judiciară prin care femeia determina încetarea dreptului de
administrare al bărbatului asupra dotei, cu efectul restituirii acesteia. În fond, de esenţa
separaţiei de patrimonii era nu atât încetarea puterilor masculine de gestiune, cât
restituirea anticipată a dotei.
Înainte de toate, este de observat că sintagma „separaţia de
patrimonii” era total nepotrivită. O dată, ea ar putea sugera o apropiere de separaţia de
patrimonii din materie succesorală (art. 781 C.civ.), apoi ar insinua ideea că între soţi ar fi
o comunitate. În primul rând, nu se poate angaja nici o paralelă între separaţia de
patrimonii succesorală şi cea matrimonială. În al doilea rând, Codul civil a reglementat
separaţia de patrimonii expres doar pentru regimul dotal (art. 1256), care era unul de
separaţie, iar nu de comunitate. Separaţia de patrimonii –ca mecanism judiciar, putea fi
însă extinsă pretorian la orice regim matrimonial, deoarece ea avea raţiunea de a constitui
un mijloc de protecţie a femeii măritate. Prin urmare, prin „separaţia de patrimonii”
trebuie să înţelegem în fond o „separaţie de administrare”, cu efectul că bărbatului i se
ridica puterea de a gestiona bunurile femeii sale, datorită faptului că el era pe cale să pună
în pericol bunurile dotale ale femeii.
În sensul său special, raportat, deci, la regimul dotal, separaţia de
patrimonii era o măsură extraordinară, care punea capăt puterilor dotale de administrare

49
ale bărbatului, cu efectul restituirii dotei şi a instaurării unui regim pur de separaţie între
soţi (art. 1265 C.civ.). Ceea ce valora însă cu existenţa unui regim dotal fără dotă. În plus,
extraordinarul separaţiei de patrimonii rezida şi din aceea că ea modifica regimul
matrimonial iniţial aplicabil, în condiţiile în care regula Codului civil era imutabilitatea
regimului (art. 1232). Autoritatea maritală subzista instaurării separaţiei de patrimonii
doar pentru imobile, deoarece acestea nu puteau fi înstrăinate de către femeie decât cu
autorizaţia bărbatului. Pentru a încheia, trebuie notat că prin separaţia de patrimonii toate
bunurile femeii deveneau parafernale, iar aceasta putea dispune de ele cu respectarea
regulilor prescrise de incapacitatea sa maritală.
Dacă soţii erau separaţi (legal sau judiciar), aceasta nu înseamnă că
între ei nu se stabilea nici o legătură patrimonială. Înainte de toate, femeia trebuia să
contribuie la sarcinile căsătoriei „după puterea mijloacelor sale” (art. 1266 C.civ.). Apoi,
soţii puteau contracta cu terţii, dobândind în indiviziune unele bunuri, cu efectul realiz ării
unei (pseodo-) mase de bunuri comune, după cum puteau contracta între ei după dreptul
comun şi cu respectarea incapacităţilor maritale. Astfel, de pildă, vinderile între soţi erau
prohibite (art. 1307 C.civ.), iar donaţiile aveau un regim special. Dar despre acestea ne
vom ocupa mai încolo.
1c) Regimul matrimonial dotal. Preliminarii. Regimul dotal a fost
singurul regim matrimonial căruia Codul civil a înţeles să-i dea o formă normativă
rotundă, chiar dacă nu exhaustivă. Din punt de vedere practic, dota era şi cea mai
răspândită convenţie matrimonială în epocă, continuându-se astfel, nu numai legislativ, ci
şi practic, o tradiţie juridică ce se pierde în veacuri. Dar ce trebuie să înţelegem prin dotă?
Cuvântul a fost folosit, de legiuitor, doctrină şi practica judiciară, în diferite sensuri.
Astfel, prin „dotă” se desemnau realităţi distincte, dar foarte strâns legate. Dota desemna
regimul matrimonial în ansamblul său, ca sistem normativ aplicabil raporturilor
patrimoniale dintre soţi. Prin „dotă” se înţelegea –apoi, contractul matrimonial prin care
se instituia regimul concret aplicabil între bărbatul şi femeia căsătoriţi. După cum, acelaşi
cuvânt semnifica bunul sau bunurile, care constituiau suportul patrimonial al regimului
matrimonial omonim. Evident că din context se va desprinde cu claritate, de fiecare dată
când „dota” e folosită, la care realitate, dintre cele trei, ne referim.

50
 Ca regim matrimonial, dota se concretiza într-unul separatist de
sorginte convenţională, prin care anumite bunuri erau oferite în administrarea bărbatului,
cu scopul ca acesta să suporte sarcinile căsătoriei. Dota s-a bucurat şi de o definiţie legală
(art. 1233 C.civ.). De esenţa regimului dotal este că el se prezintă ca un regim separatist,
cu efectul divizării bunurilor femeii în două mase distincte: bunuri dotale şi parafernale
(art. 1283 C.civ.). Nici constituirea dotei, nici puterile bărbăteşti maritale asupra dotei, nu
sunt de esenţa, ci doar de natura dotei sau -mai exact, de natura funcţionării regimului.
Pentru dreptul român din epocă, atât de înrădăcinată a fost această idee, încât regimul
dotal era considerat dreptul comun al separaţiei dintre soţi, aspect întărit şi de faptul că
legea nu a reglementat expres separaţia. Dar argumentele tehnice nu au lipsit, nici ele,
pentru a considera dota un regim de separaţie.
Astfel, una dintre reguli era că orice bun al femeii dotate este
prezumat parafernal, dacă nu se dovedeşte contrariul, anume că ar fi dotal (art. 1283
C.civ.). Acest principiu se explică prin aceea că regimul juridic al averii dotale era unul
extraordinar, chiar dacă nu de drept strict. Regimul juridic deroga atât de mult de la
dreptul comun al proprietăţii, încât a fost limpede ca regimul dotal să nu poată fi extins la
orice bun al femeii, doar prin simplul fapt că aceasta este măritată sub regimul dotal.
În al doilea rând, illo tempore s-a arătat că regimul dotal poate să
funcţioneze şi fără o constituire efectivă de dotă, adică în lipsa averii dotale. Acest lucru
era posibil deoarece dota putea fi constituită şi pentru bunurile viitoare ale femeii, bunuri
care se puteau dovedi a fi -în fond, doar eventuale. Evident că acest aspect a reprezentat
mai mult o excepţie, deoarece regimul dotal nu poate să funcţioneze efectiv ca dotal în
lipsa averii omonime. Ceea interesează aici, este faptul că „dota fără dotă” e un argument
atât pentru cele puse deja în discuţie, cât şi pentru susţinerea că regimul matrimonial legal
al vremii era de tip separatist. Iar în cazul dotei fără suport patrimonial, soţii erau în fond
căsătoriţi sub regim de separaţie. În al treilea rând, regimul dotal nu avea, prin
mecanismele sale, vocaţia de a crea o masă de bunuri comune soţilor, în ciuda unor
expresii de genul că „dota este un bun de familie”, exprimări care ar putea duce astăzi în
eroare, dar pe vremuri nu erau decât simple figuri de stil. În fine, regimul separatist
instituit de dotă este oglindit şi de mecanismele gestiunii bunurilor dotale. De natura
acestui regim era ca bunurile aduse dotă să treacă în folosinţa şi administrarea bărbatului;

51
în regulă generală –de lege lata, femeia nu avea un drept propriu sau concurent de gerare
a dotei. Prin urmare, -dar în altă ordine de idei, a susţine astăzi că regimul comunitar este
de tradiţia poporului român, înseamnă a decreta că aceasta începe la 01.02.1954 sau de a
reduce tradiţia juridică română la reglementarea comunistă.
Convenţia matrimonială de dotă respecta şi reflecta reglementarea
legală în materie. Astfel, principiul care guverna era acela al libertăţii de voinţă, părţile
având posibilitatea să-şi amenajeze regimul dotal după cum credeau de cuviinţă (art.
1224). Evident că trebuiau respectate dispoziţiile imperative în materie, dintre care cele
mai important erau acelea care reduceau capacitatea de exerciţiu a femeii măritate (până
în 20.04.1932) şi imutabilitatea dotei. Asupra incapacităţii maritale a femeii nu mai
revenim, deoarece deja a fost expusă, iar regimul dotal nu-i imprima nici un element de
specific. În ceea ce priveşte imutabilitatea dotei, ar trebui făcute câteva precizări.
Astfel, va trebui să includem aici atât regula imutabilitatea
convenţiei de dotă (art. 1232 C.civ.), cât şi fixitatea suportului său patrimonial. Dacă
prima regulă nu este decât o aplicare a principiului general consacrat de Codul civil, după
care soţii nu pot voluntar modifica în timpul căsătoriei regimul lor matrimonial, cea de a
doua este specifică dotei. Această din urmă regulă se concretiza în aceea că soţii nu
puteau să modifice întinderea drepturilor dotale, prin micşorarea sau mărirea averii dotale
(art. 1236 C.civ.). Cea mai importantă derogare de la principiul imutabilităţii dotei
(înţeleasă atât ca act juridic, cât şi ca bun) era separaţia judiciară de patrimonii, despre
care am vorbit mai sus şi nu mai revenim în amănunt. Aici este locul să notăm că
separaţia de patrimonii punea capăt regimului matrimonial dotal, înlocuindu-l cu unul de
pură separaţie între soţi. Iar la nivelul averii dotale, efectul separaţiei de patrimonii era că
dota se restituia femeii –înfrângându-se astfel şi principiul intangibilităţii ei.
Una dintre cele mai controversate chestiuni -în epoca aplicării
regimului dotal, a fost aceea a caracterizării juridice a dotei. Dacă aceasta este un
contract, care erau caracterele sale juridice? Mai multe opinii au fost formulate, numitorul
comun fiind acela de a determina dacă dota este un act oneros sau o liberalitate. Astfel,
după jurisprudenţa franceză a timpului, s-a considerat că dota este un contract oneros în
toate cazurile. Aceasta pentru că: 1) bărbatul se foloseşte de bunurile dotale; 2)
constituirea dotei era garantată pentru evicţiune ca la vindere (art. 1240 C.civ.) şi 3)

52
constituirea dotei poate fi privită ca executarea unei obligaţii naturale atunci când
înzestrătorii sunt părinţii femeii.
Evident că aceste argumente au fost respinse, deoarece nu corespundeau decât
foarte puţin caracterizării juridice a dotei. Astfel, ultimul argument nu valorează nimic
dacă dota este constituită de femeie, viitorul său bărbat sau un terţ; apoi garanţia de
evicţiune se poate găsi şi în materie de donaţii sub modo, cu care mai degrabă aduce dota.
Şi -în ultimul rând, s-a arătat că bunurile dotale nu profită bărbatului, ci familiei,
deoarece cauza juridică a constituirii dotei este ca acesta să susţină patrimonial familia,
iar nu nevoile bărbatului, care oricum nu devenea decât excepţional proprietarul averii
dotale.
Tot de inspiraţie franceză a fost şi practica judiciară dominantă a
vremii. Aceasta considera că dota –convenţia matrimonială, are un caracter mixt: e
gratuită faţă de femeie şi oneroasă faţă de bărbat. Dota era o donaţie pentru femeie,
indiferent cine era constitutorul ei. Dar o donaţie care deroga în anumite elemente de la
dreptul comun, fiind considerată excepţională şi privilegiată. Astfel, ea nu era revocabilă
pentru ingratitudine (art. 835 C.civ.), dobânzile dotei curgeau de drept de la celebrarea
căsătoriei (art. 1241 C.civ.), după cum donaţia dotală dădea recurs în garanţie pentru
evicţiune sau vicii ascunse ca la vindere (art. 1240 C.civ.). Pentru bărbat, actul dotal era
considerat unul oneros, datorită drepturilor şi obligaţiilor pe care le avea acesta în calitate
de administrator al dotei, precum şi a obligaţiei de restituire a acesteia la disoluţia
regimului matrimonial.
În plus, se poate observa că dota rămâne în proprietate femeii, deci
bărbatul nu avea un drept real, ca în dreptul roman, asupra dotei. Iar în cazul dotei
formate din bunuri mobiliare, care deveneau proprietatea bărbatului, acesta era ţinut ca
debitor al preţului acestor mobile (art. 1245 C.civ.). Mai departe, bărbatul avea acţiunile
dotale, dar mai ales un drept de administrare asupra dotei (art. 1242 C.civ.), fiind asimilat
-în această calitate, cu un uzufructuar şi deţinând toate drepturile şi obligaţiile acestuia
(art. 1243 C.civ.). În anumite condiţii, bărbatul avea dreptul de a reclama revocarea
vinderilor imobilelor dotale, dar era ţinut şi de daune-interese, când vinderea s-a făcut şi
cu concursul lui (art. 1255 C.civ.). Şi –pentru a închide lista, bărbatul trebuia obligatoriu
să suporte ipoteca legală a femeii măritate (art. 1281 C.civ.), după cum era esenţialmente

53
obligat să restituie dota la încetarea regimului matrimonial dotal (art. 1256 şi 1271
C.civ.). Ce ar trebui să deducem din această înşiruire?
În primul rând, toate drepturile pe care le avea bărbatul asupra
averii dotale trebuiau exercitate în interesul familiei –cum se spune astăzi, adică în
susţinerea cheltuielilor ei, iar nu în interes propriu sau străin. Dacă bărbatul deturna
folosirea dotei, femeia avea posibilitatea să pună capăt regimului dotal, prin separaţia
judiciară de patrimonii (art. 1256 C.civ.). Sancţiune mai drastică şi garanţie mai fermă a
conservării averii femeii nu se putea. În al doilea rând, dacă ne raportăm la unele
categorii juridice, care ar putea sugera onerozitatea dotei pentru bărbat (revocarea
vinderilor dotale sau restituirea dotei), se poate lesne observa că termenii ne joacă o festă.
Astfel, revocarea amintită nu era decât o acţiune în nulitatea actului de înstrăinare a
fondului dotal, care era inalienabil (art. 1248 C.civ.). Iar restituirea dotei sugerează
amăgitor că bărbatul ar fi avut vreodată proprietatea acesteia, deoarece el nu putea să aibă
decât cel mult o detenţie precară a proprietăţii imobiliare care aparţinea cu titlu de
proprietate femeii sale. În fond, restituirea dotei (1271-1280 C.civ.) nu era decât o altă
manieră de a desemna lichidarea regimului dotal, iar ceea ce se restituia era de jure
administrarea bunurilor sale, care în timpul căsătoriei a aparţinut bărbatului. În
consecinţă, după noi, nici vorbă de caracter oneros al dotei pentru bărbat.
În ceea ce priveşte dota privită ca avere, aceasta se putea
concretiza în orice bun. Pentru existenţa juridică a dotei era indiferent dacă în discuţie era
un bun de o valoare redusă, medie sau foarte mare. Din punctul de vedere al existenţei
dotei, nu conta -de asemenea, specia bunului: dacă bunurile erau mobile sau/şi imobile,
creanţe sau prestaţii periodice în natură, bunuri fungibile şi consumptibile, drepturi
prezente sau viitoare, bunuri luate ut universali sau ut singuli, drepturi exclusive sau
fracţiuni de drept etc. Regula era că orice bun sau drept aflat în circuitul civil putea fi
adus ca dotă. Cert, uneori natura bunului sau caracteristicile acestuia atrăgeau aplicarea
de reguli specifice. Astfel, bunurile imobile erau indisponibilizate, ca urmare a faptului că
ele erau aduse ca dotă (art. 1248 C.civ.); mobilele puteau trece din proprietatea femeii în
aceea a bărbatului său (art. 1245, 1246 C.civ.) etc. Unele precizări se impun, de
asemenea, în legătură cu faptul că dota era constituită (de femeie sau de un terţ) din
bunuri prezente sau viitoare, dar acestea le vom face mai jos.

54
 În ciuda tradiţiei sale, regimul dotal nu a fost scutit de critici din
partea doctrinei. Astfel, s-a criticat în special inalienabilitatea bunurilor dotale, dar şi a
bunurilor bărbatului (datorită ipotecii femeii măritate), care constituia o derogare gravă
de la dreptul comun şi punea în pericol siguranţa circuitului civil şi a creditului. Apoi s-a
reproşat că femeia are prea puţine mijloace de apărare împotriva administrării abuzive
sau stângace a bunurilor dotale de către bărbat. Că dota, în fond, ar fi un regim
matrimonial de tip aristocrat, accesibil doar celor care deţin averi. Sau că este un regim
separatist, care nu creează o minimă solidaritate între soţi ş.a.
În nici un caz, însă, regimul dotal nu era şi nu este de criticat
pentru inegalitatea juridică dintre femeie şi bărbat. Puterea maritală a bărbatului şi
incapacitatea femeii căsătorite nu erau efectul sau apanajul dotei, ci principii generale,
care guvernau în epocă orice regim matrimonial. Majoritatea autorilor români considerau
că regimul dotal corespunde însă necesităţilor practice, că el asigura un cadru adecvat
dezvoltării patrimoniale a familiei. Ceea ce se poate spune astăzi, la o jumătate de secol
de la extincţia sa juridică, este că regimul dotal a reflectat o epocă istorică apusă şi ea, şi
oricum viitorii soţi aveau libertatea –pe care nu o mai au astăzi, să aleagă orice fel sau tip
de regim matrimonial pe care îl considerau cel mai adecvat lor. Pe de alt ă parte, cum deja
am putut observa, nu există regim matrimonial perfect, iar -cel puţin din acest motiv, ar
trebui respectată libertatea de alegere a regimului matrimonial al viitorilor soţi, care îşi
cunosc cel mai bine interesele.
Constituirea dotei. Vorbind despre aceasta, ar trebui să vedem
întâi cine constituia dota, apoi când se putea forma aceasta şi –în fine, care bunuri puteau
intra în dotă. Din art. 1234 C.civ. a rezultat că dota putea fi constituită fie de femeie, fie
de bărbat, fie de un terţ. Femeia avea interesul de a constitui o dotă, care era dată în
administrarea viitorului său bărbat, pentru a se degreva de sarcinile căsătoriei. Cu cât
bunurile dotale erau mai importante şi veniturile acesteia ajungeau acoperirii cheltuielilor
vieţii de familie, cu atât implicarea femeii în raporturile patrimoniale casnice era mai
redusă. Reversul era că, dacă femeia nu dispunea şi de bunuri extradotale importante,
constituirea dotei o făcea dependentă patrimonial de bărbat. Prin urmare, femeia urmărea
obţinerea unui echilibru cât mai profitabil ei între dependenţă şi autonomie financiară,
prin păstrarea unui raport convenabil dintre bunurile sale dotale şi extradotale.

55
 Femeia putea să aducă dotă bunurile sale prezente, toate sau numai
unele (art. 1235 C.civ.). Prin bunuri prezente înţelegem –ca de altfel în întreaga materie a
regimurilor matrimoniale, bunurile pe care femeia le avea la data semnării convenţiei
dotale, adică înainte de căsătorie. Dacă se constituia o dotă din toate bunurile prezente,
paraferna femeii cuprindea bunurile pe care aceasta le obţinea în cursul căsătoriei, adică
toate bunurile ei viitoare. Dacă în schimb, se aduceau dotă numai unele bunuri prezente,
paraferna femeii se compunea din toate bunurile ei viitoare, precum şi din bunurile
prezente nedeclarate expres ca dotă. De la aceste reguli erau şi unele excepţii. Astfel,
puteau fi dotale bunurile viitoare în temeiul unei clauze de întrebuinţare sau
reîntrebuinţare, ca efect al subrogaţiei reale. Şi -de asemenea, puteau fi dotale bunurile
viitoare a căror cauză de dobândire a fost anterioară căsătoriei (uzucapiunea începută
înaintea celebrării căsătoriei, dar câştigată în cursul acesteia). Ceea ce e de notat aici este
regimul special al subrogaţiei reale. Aceasta nu opera automat în beneficiul dotalităţii, ci
avea un caracter limitat şi excepţional.
Astfel, regula era că un bun nu devenea dotal doar prin simplul
fapt că era achiziţionat cu bani dotali (art. 1247 C.civ.). Reglementarea nu trebuie să
surprindă prea tare, deoarece ea urmărea să întărească imutabilitatea regimului
matrimonial, prin aceea că întinderea averii dotale nu putea fi modificată în timpul
căsătoriei (art. 1236 C.civ.). Regula fixităţii materiale a dotei nu era însă rigidă. Atât
legea, cât şi soţii puteau deroga de la ea. Astfel, art. 1254 C.civ. permitea –în anumite
condiţii, schimbul imobilului dotal, cu efectul că noul imobil dobândit sau cumpărat din
sultă avea regim de bun dotal. La fel, dacă se permitea vinderea imobilului dotal (art.
1252 şi 1253 alin. 1 C.civ.), imobilul cumpărat din banii anterior obţinuţi putea fi
considerat tot dotal (art. 1253 alin. 3 C.civ.). Libertatea convenţiilor matrimoniale
permitea cuprinderea şi a unei clauze de întrebuinţare sau reîntrebuinţare a banilor sau
bunurilor dotale, cu efectul că ceea ce se dobândea în locul acestora devenea un bun tot
dotal.
Femeia putea -de asemenea, să aducă dotă bunurile sale viitoare
(art. 1235 C.civ.). În acest caz, toate bunurile pe care le avea femeia până la momentul
celebrării căsătoriei erau bunuri extradotale, iar cele dobândite după această clipă aveau
un regim dotal. Cu toate acestea, jurisprudenţa vremii a interpretat restrictiv noţiunea de

56
bunuri viitoare dotale ale femeii. Se admitea să se constituie dotă, doar bunurile
dobândite de femeie cu titlu gratuit, cele achiziţionate oneros rămâneau bunuri
extradotale. Prin urmare, de pildă, imobilele dobândite de femeie cu bani dotali nu erau
considerat a fi dotale. Trebuie să vedem aici spiritul regimului separatist, dar şi aplicarea
regulii după care dota se constituie prin declaraţie expresă de voinţă a femeii (art. 1234
C.civ.). În plus, în caz de dubiu, bunul trebuia considerat parafernal. Din acest motiv,
spre deosebire de doctrina şi practica franceze ale timpului, la noi bunurile dobândite de
femeie în timpul căsătoriei erau proprii, după cum proprii erau considerate şi veniturile
obţinute din munca sa salariată.
Practic, dota era constituită foarte frecvent de părinţii femeii şi mai
rar de viitorul soţ. În plus, nimic nu oprea ca o altă persoană (rudă sau nu) să contribuie
cu o dotă la patrimoniul viitoarei mirese. Indiferent de legăturile de rudenie sau nu, aceşti
constitutori de dotă erau consideraţi terţi, inclusiv bărbatul. Iar regimul juridic al dotei era
identic cu cel al dotei constituite de către femeie.
Continuând atât tradiţia dreptului vechi, cât şi un impuls firesc,
părinţii erau, în regulă generală, cei care constituiau dota pentru fiica lor. Spre deosebire
însă de acest sistem vechi, Codul civil –după modelul său francez, nu a mai considerat
dotarea ca o obligaţie juridică. De aceea majoritatea doctrinei (române şi franceze) a
văzut în obligaţia de înzestrare a femeii cel mult o obligaţie naturală. În acest caz, dotarea
era juridic compusă dint-un act complex: exista o donaţie făcută (de către terţi) în vederea
căsătoriei, care avea titlu de dotă şi era cuprinsă în convenţia matrimonială, apoi venea
manifestarea de voinţă a viitorilor soţi (convenţia matrimonială dotală propriu-zisă) prin
care se accepta donaţia (de către femeie) şi sarcinile administrării ei (de către bărbat).
Foarte rar era cazul de constituire a dotei de către bărbat. Acesta nu
avea nici un interes juridic să-şi indisponibilizeze bunurile imobile prin aducere lor ca
dotă. Apoi, în calitate de cap al familiei, oricum avea obligaţia de a suporta şi sarcinile
căsătoriei, lucru care se putea foarte bine realiza din exploatarea bunurilor proprii. Dacă
totuşi bărbatul constituia dotă, bunurile treceau în proprietatea femeii, iar el nu păstra
decât administrarea lor (art. 1242 C.civ.). Din punctul de vedere al naturii sale juridice, o
asemenea dotă constituia tot o donaţie încheiată în vederea căsătoriei şi trebuia cuprinsă
în contractul matrimonial dotal.

57
 Odată constituită dota, ea trebuia plătită, iar plata se făcea -în
regulă generală, după dreptul comun. Plata dotei presupunea în toate cazurile ca bunurile
dotale să fie remise bărbatului, pentru ca acesta să poată exercita asupra ei actele de
administrare specifice. Dacă dota era constituită de către un terţ, plata dotei presupunea şi
transferul proprietăţii dotale către femeie. Pentru a apăra femeia de proba anevoioasă a
plăţii dotei, legea instituia o prezumţie de primire a dotei de către bărbat (art. 1277 C.civ).
Tot derogator de la dreptul comun, se poate aminti că dota constituită în capital produce
de drept dobânzi din ziua căsătoriei (art. 1241 C.civ.), iar nu din ziua cererii lor în
judecată (art. 1088 C.civ.). Tot aici mai trebuie reamintit că cel care constituia dota era
ţinut să garanteze pentru existenţa ei, dar şi pentru calitatea bunurilor dotale (art. 1240
C.civ.).
Funcţionarea regimului matrimonial dotal. Ca regim de
separaţie, dota s-a caracterizat prin aceea că femeia păstra proprietatea dotei, ca şi a
bunurilor sale parafernale, dar administrarea dotei era de lege lata de resortul bărbatului
(art. 1242 C.civ.). Administrarea masculină a dotei nu era decât un reflex al puterii
maritale a bărbatului şi o aplicare particulară a incapacităţii speciale a femeii măritate.
Femeia păstra, în limitele capacităţii sale, doar administrarea bunurilor extradotale. Dar,
care erau puterile de administrare ale bărbatului asupra bunurilor dotale?
Bărbatul avea drepturile şi obligaţiile administratorului bunurilor
altuia. Iar în această calitate, legea l-a asimilat cu un uzufructuar (art. 1243 C.civ.).
Identificarea între cele două instituţii nu a fost însă absolută, ci de principiu –a doua
constituind modelul primei. Astfel, bărbatul –spre deosebire de un uzufructuar ordinar, nu
era ţinut să dea cauţiune (art. 1244 C.civ.), după cum era obligat la restituirea fructelor
către proprietarul dotei (femeia sa) în anumite condiţii (art. 1280 C.civ.). Prin urmare,
bărbatul putea făcea acte de conservare, dar şi de administrare propriu-zise cu bunurilor
dotale, cum ar fi: să închirieze sau arendeze fondurile dotale, să perceapă veniturile sau
capitalurile dotei, să facă acte de folosinţă obişnuită, să înstrăineze bunurile mobile, care
erau destinate acestui fapt (fructe, bunuri perisabile sau consumptibile etc.) etc. De notat
este că aceste acte, bărbatul le putea săvârşi singur, fără a avea nevoie de consimţământul
femeii.

58
 Statutul de administrator al bărbatului era însă unul privilegiat,
datorită faptului că el nu numai că administra dota, dar el avea şi toate acţiunile dotale, pe
care le exercita -de asemenea, singur. Astfel, bărbatul exercita toate acţiunile în justiţie
relative la dotă: acţiuni mobiliare şi imobiliare, personale sau reale, posesorii sau
petitorii. Jurisprudenţa timpului considera că în aceste acţiuni bărbatul figurează atât în
nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al femeii sale. Oricum, el nu avea nevoie
de consimţământul ei, după cum hotărârile judecătoreşti îi erau şi femeii opozabile.
Dar, existau şi acte pe care bărbatul nu le putea face singur, el
având nevoie de consimţământul femeii. Astfel, bărbatul nu putea face acte de dispoziţie
asupra bunurilor dotale mobiliare, care rămâneau în proprietatea femeii. După cum nu
putea consimţi singur la exproprierea bunului dotal sau la exercitarea dreptului de opţiune
succesorală în locul femeii. Bărbatului nu îi era, de asemenea, îngăduit să încheie singur
acte de partaj relative la bunurile dotale.
În fine, erau şi acte pe care bărbatul nu le putea săvârşi nici singur,
dar nici cu consimţământul femeii. Astfel, nu se putea vinde imobilul dotal în timpul
căsătoriei (art. 1248 C.civ.).
În toate cazurile în care dota era administrată de bărbat, femeia
avea la îndemână un mijloc juridic deosebit de eficient pentru a sancţiona nepriceputa sau
frauduloasa gerare a bunurilor dotale: separaţia de patrimonii (art. 1256 C.civ.).
Încetarea şi lichidarea regimului dotal. În regulă generală, cauzele de încetare a
căsătoriei determinau automat şi stingerea efectelor regimului matrimonial dotal, cu
obligarea bărbatului la restituire către femeie a dotei, pe care el a administrat-o în cursul
căsătoriei. Orice restituire anticipată a dotei era nulă, deoarece ea deroga de la regula
imutabilităţii şi fixităţii dotei. Din acest punct de vedere, s-a considerat că motivele de
restituire a dotei sunt limitative. „Obligaţia de a restitui dota este firească. Când căsătoria
se desface, bărbatul trebuie să restituie dota, fiindcă sarcinile căsătoriei, la a căror
satisfacere era menită dota, încetează; iar absenţa are efecte analoage unei desfaceri.
Când se pronunţă separaţia de patrimonii, bărbatul trebuie să restituie dota, fiindcă
separaţia are tocmai scop să sustragă dota de sub administrarea şi folosinţa bărbatului; iar
falimentul atrage de drept separaţia”.

59
 Prin urmare, cazurile de restituire a dotei erau: 1) încetarea
efectelor căsătoriei prin deces, divorţ sau nulitate (art. 1271 C.civ.); 2) declararea absenţei
femeii măritate (art. 1271 C.civ.); 3) falimentul bărbatului (art. 790 C.com.); 4)
pronunţarea separaţiei de patrimonii între soţi (art. 1271 C.civ.) şi 5) cu scopul dotării
unui copil al soţilor.
În fond, ce era această obligaţie de restituire a dotei, care apăsa pe
capul şi patrimoniul bărbatului? Natura ei nu putea fi decât hibridă sau să difere în funcţie
de modalitatea în care a fost plătită dota. Astfel, obligaţia bărbatului era una de a da în
condiţiile în care el era proprietarul bunului dotal. Dacă dota a constat în bunuri mobile
consumptibile şi fungibile, care s-au consumat juridic sau material în cursul căsătoriei,
bărbatul era ţinut să restituie femeii bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, calitate şi
valoare, în care le-a primit. Dacă dota mobiliară a fost formată din bunuri preţăluite, iar
preţuirea lor a valorat vindere (art. 1245 şi 1246 C.civ.), bărbatul devenind proprietarul
lor, el era dator să întoarcă femeii preţul acestor bunuri. În regulă generală, însă, dota
rămânea în proprietatea femeii, iar bărbatul doar o folosea şi administra, neavând un
drept real asupra ei. În acest caz, obligaţia bărbatului de întoarcere a dotei era –ca natură
juridică, una de a face. Adică de a returna posesia (precară) bunurilor către femeie. În
general, bărbatului nu i se recunoştea un drept de retenţie asupra bunurilor dotale pentru a
forţa pe femeie să-şi achite eventualele datorii, după cum obligaţia de restituire nu putea
fi compensată între bărbat şi femeie cu ocazia lichidării dotei.
Din cele arătate rezultă că „restituirea” dotei era un termen care se
putea justifica juridic doar în cazurile de excepţie (când bărbatul era proprietarul dotei).
În celelalte cazuri -în fond, „restituirea” nu era decât o obligaţie de întoarcere a stăpânirii
bunurilor dotale către femeie. Aspect care era reflectat şi de faptul că acţiunea femeii în
contra bărbatului pentru restituirea dotei era prescriptibilă extinctiv (art. 1273 şi 1890
C.civ.).
Executarea obligaţiei de restituire a dotei era garantată special
pentru femeie. Astfel, aceasta avea o ipotecă legală, care purta asupra bunurilor
bărbatului (art. 1281 C.civ.). În fond, ipoteca femeii măritate –cum era cunoscută în
epocă, nu făcea decât să garanteze creanţa pe care femeia o avea în contra bărbatului,
creanţă născută din lichidarea dotei şi restituirea ei. Spre deosebire de dreptul justinian,

60
ipoteca nu era un privilegiu, ci doar o garanţie reală imobiliară, care intra în concurs
ordinar cu alte garanţii, pe care bărbatul şi le-a constituit deja. Este de remarcat faptul că
femeia nu putea renunţa la ipotecă, sub pedeapsă de nulitate; ea putea însă s-o reducă sau
să-i cesioneze rangul. Contrar dreptului francez, ipoteca femeii măritate era specializată
potrivit dreptului comun, după cum era supusă inscripţiei ordinare (art. 1754-1758
C.civ.). Ipoteca maritală, dincolo de tradiţia ei istorico-juridică, trădează spiritul vremii.
Adevărat că ea constituia o garanţie esenţială pentru femeia dotată, dar în acelaşi timp era
un complement al imutabilităţii regimului, a fixităţii dotei şi a inalienabilităţii imobilelor
dotale, care făceau ca regimul matrimonial dotal să frâneze mult celeritatea circuitului
civil.
2. Aplicarea Codului civil în spaţiu şi timp
Datorită evoluţiilor istorice, Codul civil român nu s-a aplicat în
toate teritoriile româneşti de la adoptare. Regimul dotal, aşa cum a fost prezentat mai sus,
a fost reglementat de Codul civil cu începere din 01.12.1865 doar în Vechiul regat al
României. Regimul separatist de drept comun a caracterizat dreptul Vechiului Regat de la
această dată şi până la 01.02.1954, când s-a strangulat libertatea regimurilor
matrimoniale, prin punerea în aplicare a actualul Cod de familie. Aplicarea Codului civil
s-a făcut de la date diferite pentru celelalte teritorii româneşti, dar, în toate cazurile,
aplicarea dispoziţiilor Codului civil -cu privire la căsătorie şi regimurile matrimoniale, a
încetat la data de 01.02.1954.
Astfel, în Basarabia s-a extins parţial legislaţia română prin legea
nr. 36 din 04.04.1928. Anterior extinderii, situaţia dreptului local era deosebit de
complexă, aplicându-se în principal cutuma românească şi lege ţaristă (în special după
1825), căreia îi era propriu un regim de separaţie patrimonială absolută dintre soţi. În
Bucovina, prin legea nr. 478 din 01.10.1938, s-au înlocuit dispoziţiile legilor austriece în
materie cu legislaţia civilă din Vechiul Regat. Extinderea legislaţiei româneşti a fost mult
mai drastică decât în Basarabia, deoarece în Bucovina nu s-au păstrat dintre legiurile
locale decât dispoziţiile în materie de carte funduară.
În Transilvania, aplicarea legislaţiei civile româneşti s-a făcut din
22.09.1943, prin D-L: 389 din 22.06.1943, dar a fost tot extindere parţială. Acest ultim
act normativ, în ceea ce priveşte materia noastră, a exclus aplicarea pe viitor a separaţiei

61
de pat şi masă (art. 20 alin. 2) şi a introdus principiul imutabilităţii regimului matrimonial
şi cel al fixităţii dotei (art. 30). Aceste modificări au fost în acord cu litera Codului civil
român, care nu a cunoscut separaţia de corp (proprie legiuirilor austriece şi maghiare) şi a
consacrat imutabilitatea regimului matrimonial (regulă necunoscută în dreptul
provincial). Ca tehnică legislativă, este de notat consacrarea ultraactivităţii legilor locale
vechi asupra situaţiilor juridice voluntare, ceea ce însemna că şi după data extinderii legii
române, convenţiilor matrimoniale le era aplicabil dreptul provincial 3 sub care acestea au
fost încheiate (art. 27 şi 30).
În concluzie, până la aplicarea Codului de familie, în România se
puteau depista mai multe sisteme matrimoniale, care erau ghidate juridic de Codul civil
sau de legile locale încă în vigoare. Acestei situaţii normative i s-a pus capăt prin
adoptarea Codului familiei. Regimul juridic uniform -în materie de regimuri
matrimoniale, a fost aplicat -deci- cu începere din 01 februarie 1954, când prin Codul
familiei s-a instituit un singur regim matrimonial legal. Regimul este obligatoriu pe
întregul teritoriu al României. El e fără alternativă şi imperativ, constând într-o
comunitate matrimonială restrânsă. Ideea se poate desprinde din art. 3 şi 4 ale decretului
32/19544, care a reglementat expres că, după 01 februarie 1954, toate raporturile
patrimoniale şi extrapatrimoniale dintre soţi vor fi guvernate de dispoziţiile Codului
familiei. Deci, nu s-a luat în considerare posibilitatea supravieţuirii legii vechi, care să
cârmuiască şi pe viitor situaţiile voluntare (convenţii matrimoniale) născute sub imperiul
ei. De aceea, din punct de vedere practic, art. 3 şi 4 din D: 32/1954 fac inutil recursul la
dreptul aplicabil anterior în materie de regimuri matrimoniale, acest recurs având doar o
valenţă pur istorică.

3
Până la data de 01 februarie 1954.
4
Textele comandă: art. 3 „Oricând s-ar fi căsătorit, soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sunt supuşi, de
la data intrării sale în vigoare, dispoziţiilor Codului Familiei”. Iar art. 4 „Soţii vor fi supuşi, de la data
intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiilor acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale,
indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional, de mai
înainte. Bunurile ce soţii au la data intrării in vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit
dispoziţiilor acestui Cod. Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispoziţiilor de mai sus, nu poate fi
opusă celor de al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real
asupra acelui bun.”

62
 În concluzie, repetăm, de la data de 01 februarie 1954 bunurile dobândite de
oricare dintre soţi, indiferent de data celebrării căsătoriei şi a regimului matrimonial
iniţial aplicabil, sunt (prezumate) bunuri comune ale soţilor (cf. art. 30 alin 1 C.fam.).
Întrebări:
1. Care era natura regimului dotal?
2. Cine era ţinut la constituirea dotei?
3. Care era regimul capacităţii femeii măritate?
4. Cum se definea în ansamblul său regimul matrimonial pus în opera de Codul civil?
5. Ce se înţelege prin restituirea dotei?

IV. CONVENŢIA MATRIMONIALĂ

Convenţia matrimonială e expresia libertăţii juridice în materia
regimurilor matrimoniale. Prin urmare, convenţiile matrimoniale sunt posibile juridic
doar în sistemele flexibile de drept, care organizează regimuri matrimoniale alternative,
alături de regimurile legale. Nu este şi cazul Codului de familie din 1954, unde orice
convenţie matrimonială este interzisă, sub pedeapsă de nulitate absolută (art. 30).
1. Noţiune
Denumirile folosite pentru a desemna convenţia matrimonială au
fost şi sunt deosebit de variate, fără ca termenii folosiţi să semnifice automat că există şi
o deosebire între realităţile desemnate diferit. Termenul de „convenţie matrimonială” a
fost folosit de vechiul legiuitor (e.g. art. 1224 C.civ.), alături de „convenţie de maritagiu”
(e.g. art. 932 C.civ.). Sintagmele au fost preluate în doctrina timpului, care -la rândul ei, a
propus şi utilizat –mai mult cu valenţe stilistice, diferite denumiri, pentru a numi una şi
aceeaşi realitate: „convenţie de căsătorie”, „contract matrimonial”, „contract de
căsătorie” etc. Toţi termenii folosiţi sunt sinonimi juridic.
Înainte de a aborda definirea convenţiei matrimoniale, trebuie notat că aceasta se
ghidează după dreptul comun al contractelor şi obligaţiilor, având însă unele elemente de
specific, care îi conferă o fizionomie juridică aparte, de contract numit. În cele ce
urmează ne vom referi doar la aceste elemente speciale. Apoi, mai este de reţinut că vom
viza cu prioritate convenţia matrimonială înţeleasă ca operaţiune juridică, ca negotium
juris. Sensul ei de instrumentum probationis va fi doar pasager amintit, când materia o

63
cere. În fine, este de precizat şi că vom trata despre convenţia matrimonială propriu-zisă,
adică înţeleasă ca act juridic, iar nu ca efect al unui anumit regim matrimonial legal.
Definiţiile date convenţiei matrimoniale au fost deosebit de
abundente şi variate. Astfel, s-a arătat că ea este „convenţia prin care viitorii soţi
reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în
raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie.” Sau că aceasta este „un contract
condiţional, solemn şi irevocabil, prin care viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă
şi determină, în privinţa bunurilor, consecinţele asociaţiunii conjugale”. Mai plastic, s-a
preferat să se spună despre convenţia matrimonială că ea ar constitui „o facultate acordată
de lege de a se reglementa în mod convenţional şi în limitele anume determinate efectele
patrimoniale ale puterilor şi ale incapacităţilor rezultând din căsătoria ca raport de stat
civil.” Evident că definiţiile reproduse adineauri reflectă –majoritatea, şi trăsăturile
regimului matrimonial în care convenţia matrimonială se insera. Din acest motiv, ele sunt
şi rămân valide pentru starea regimurilor matrimoniale dezvoltate sub imperiul Codului
civil. Prin urmare, generic, se poate defini convenţia matrimonială ca fiind actul juridic
prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale esenţiale, care se vor
desfăşura între ei în cursul căsătoriei. În acest sens, s-a spus despre convenţia
matrimonială că ar fi un „pact de familie” sau „o cartă patrimonială a menajului” ori un
„regulament al intereselor pecuniare ale soţilor”. Esenţial e să reţinem ideea că o
convenţie matrimonială nu este decât un act juridic cu scop aparte: reglementarea
raporturilor patrimoniale dintre soţi.
Datorită terminologiei folosite şi –în special, datorită expresiei
„contract de căsătorie” este important de subliniat că o convenţie matrimonială nu se
identifică sau suprapune peste instituţia căsătoriei. Aceasta din urmă este o instituţie de
drept civil şi un act statutar, iar nu un contract ordinar. Astăzi sunt demult apuse
vremurile în care se considera că şi căsătoria este un contract special. Natura juridică a
căsătoriei, decelarea ei, nu fac parte din obiectul nostru de studiu actual, dar este de
reţinut că –în ciuda termenilor folosiţi, orice identificare între convenţia matrimonială şi
căsătorie este de exclus. Chiar şi în epoca în care se mai trata căsătoria de contract, se
urmărea -prin folosirea termenului de „pecuniar” ataşat convenţiei matrimoniale, să se
deosebească aceasta de instituţia căsătoriei. Astăzi, asemenea adiţionări sunt inutile, nu

64
numai datorită faptului că instituţia căsătoriei nu mai este considerată de sorginte
contractuală, ci şi pentru că orice convenţie presupune ipso facto efecte patrimoniale.
Patrimonialitatea este un caracter fundamental al oricărui contract şi va fi o trăsătură
funciară şi a convenţiei matrimoniale.
2. Principiile convenţiilor matrimoniale
Să trecem în revistă regulile generale după care o convenţie
matrimonială se organizează, atât la momentul încheierii ei, cât şi în cursul efectelor sale.
Fiind un contract, orice convenţie matrimonială se va lăsa ghidată de principiile
aplicabile oricărui act juridic, din acest motiv vom nota doar acele reguli care sunt
specifice unui contract matrimonial.
Ca o aplicaţie a principiului general al libertăţii actului juridic,
convenţia matrimonială se bucură şi ea de efectele acestuia, dar cu unele elemente care-i
asigură acestui principiu trăsături aparte. Libertatea convenţiilor matrimoniale este mai
largă decât în dreptul comun, după cum cunoaşte restrângeri proprii, străine celorlalte
contracte. Înainte de toate, este de observat că libertatea convenţiei matrimoniale nu
derivă numai din autonomia de voinţă părţilor, dar şi din specificul reglementărilor legale
de familie. Într-un sistem de drept flexibil, este o consecinţă firească a acestei
maleabilităţi ca viitorii soţi să aibă posibilitatea de a alege regimul matrimonial aplicabil,
prin încheierea unui convenţii matrimoniale, care să combine orice regulă patrimonială.
Libertatea mai mare de care se bucură o convenţie matrimonială se concretizează, în plus,
şi în prezenţa a încă cel puţin două elemente. Pe de o parte, anumite acte sunt permise în
cadrul dreptului matrimonial, deşi în dreptul comun sunt prohibite. Cum este cazul
instituirii contractuale, în dreptul francez şi în dreptul român anterior Codului de familie.
Pe de altă parte, anumite acte juridice cunosc elemente de specific doar dacă sunt
cuprinse într-o convenţie matrimonială. Astfel este cazul donaţiilor, care –după cum deja
am văzut, pot înregistra trăsături derogatorii de la dreptul comun aplicabil lor.
În al doilea rând, libertatea specifică convenţiei matrimoniale se
reflectă asupra condiţiilor de contractare şi a capacităţii de exerciţiu. Fiind strâns unită de
actul căsătoriei, convenţia matrimonială se ghidează după regula de capacitate potrivit
căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate să săvârşească valabil şi un contract
matrimonial (habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia). Această regulă comandă -ca

65
în materie de capacitate, să fie respectate, de principiu, unele exigenţe de la încheierea
căsătoriei şi la încheierea convenţiei matrimoniale. Ceea ce înseamnă că – e.g. pentru
minori, dacă li se recunoaşte posibilitatea de a se căsători singuri –fără să fie asistaţi sau
autorizaţi juridic, tot singuri şi personal vor încheia şi convenţia matrimonială. Simetric,
dacă anumite autorizări sunt cerute minorului pentru a se căsători, aceleaşi încuviinţări
vor fi cerute şi pentru încheierea convenţiei matrimoniale. Pentru majori, regula nu
comportă un specific anume, implicând simpla idee că cine se poate căsători poate şi
încheia actul juridic, care să-i guverneze raporturile juridice patrimoniale în timpul
căsătoriei.
Dar care este conţinutul libertăţii convenţiilor matrimoniale? În
afară de formă, care este strictă, deoarece convenţia matrimonială este un act solemn,
părţile pot –în principiu, dispune cum doresc de obiectul contractului. Se poate institui
orice regim matrimonial reglementat, se pot combina regimurilor arătate alternativ de
lege sau se poate crea un regim aparte, prin îmbinări de reguli şi stipulaţii originale.
Limitele specifice convenţiei matrimoniale sunt trasate însă şi de
principiul accesorialităţii sale la căsătorie. Regimurile matrimoniale nu au decât ţelul de
a reglementa raporturile patrimoniale dintre soţi. Ceea ce înseamnă că efectele şi cauza
juridică a unei convenţii matrimoniale sunt strâns legate de căsătorie. Aveam de-a face cu
o cauză juridică specială (animus conjugalis), în sensul că raporturile patrimoniale -care
se constituie în efectele convenţiei, sunt subordonate susţinerii familiei, iar acest aspect îi
animă pe cei care încheie o convenţie matrimonială. Orice deturnare de la regulă va
atrage nulitatea convenţiei matrimoniale. În plus, efectele specifice convenţiei nu privesc
decât crearea unui regim matrimonial concret aplicabil între soţi. Accesorialitatea
urmăreşte şi întinderea în timp a efectelor convenţiei matrimoniale Acestea se vor
produce doar în cursul căsătoriei, în intervalul de timp cât părţile convenţiei matrimoniale
sunt căsătorite.
Prin urmare, nu este de imaginat ca efectele convenţiei
matrimoniale să debuteze înaintea căsătoriei, după cum ele nu pot să se producă şi după
încetarea sau desfacerea căsătoriei. Sub acest aspect, s-a vorbit uneori despre caracterul
condiţionat al convenţiei matrimoniale, dar nu în sensul clasic –al modalităţilor care
afectează actul juridic, ci pentru a se sublinia dependenţa regimului matrimonial de

66
instituţia şi efectele căsătoriei. De aceea, la încetarea sau desfacerea căsătoriei,
problemele care se ridică sunt şi cele legate de încetarea efectelor convenţiei
matrimoniale. Dar, în funcţie de specificul convenţiei matrimoniale, regimul matrimonial
convenţional poate presupune şi lichidarea sa, cu determinarea juridică a bunurilor şi
obligaţiilor, care anterior au făcut obiectul regimului matrimonial. Dacă încetarea
efectelor convenţiei matrimoniale se leagă de încetarea stării de căsătorie, lichidarea
poate fi o chestiune specifică, ataşată doar tipului concret de regim matrimonial aplicat.
Viciile de consimţământ ale căsătoriei nu se reflectă direct –sub
acelaşi nume şi regim juridic (de vicii ale consimţământului), în materia convenţiei
matrimoniale, ci doar prin recul. Dacă căsătoria este anulată, efectele convenţiei
matrimoniale nu se vor mai produce nici ele. Dar nu datorită faptului că şi convenţia
matrimonială va fi considerată nulă pentru vicii de consimţământ, ci doar pentru că a
dispărut raţiunea ei. În acest din urmă caz, vom avea de-a face mai degrabă cu
caducitatea convenţiei matrimoniale decât cu anulabilitatea actului patrimonial. Dacă
convenţia matrimonială a fost încheiată, iar celebrarea căsătoriei nu mai are loc, actul
patrimonial nu va produce nici un efect; fiind vorba şi în acest caz de o caducitate
explicată pe condiţionarea pe care căsătoria o reprezintă (si nuptiae sequantur). În situaţia
în care convenţia matrimonială este afectată de vicii de consimţământ, acestea nu vor
atrage decât anularea contractului, lăsând neafectată căsătoria. Iar, în ipoteză, soţii vor fi
consideraţi că nu au încheiat niciodată vreo convenţie matrimonială, ei fiind căsătoriţi sub
regimul matrimonial legal.
În epocile sau legislaţiile în care regimurile matrimoniale au fost
imutabile, acest caracter s-a imprimat şi convenţiei matrimoniale. Ea nu putea fi
modificată în timpul căsătoriei; astfel era –de exemplu, cazul regimului dotal,
reglementat de Codul civil român. În plus, în acest sistem, imutabilitatea convenţiei
matrimoniale era întărită şi de fixitatea dotei, aceasta neputând fi sporită sau subţiată în
timpul căsătoriei. Raţionamentul prin care se justificau aceste reguli era dedus tot din
caracteristicile căsătoriei. Aceasta a fost concepută ca fiind indisolubilă şi -în consecinţă,
era logic să se impună o trăsătură analoagă şi convenţiei matrimoniale, care o însoţea.
Odată cu renunţarea la ideea de indisolubilitate viageră a căsătoriei şi cu admiterea
divorţului -ca măsură şi procedură ordinară, a fost firesc ca mutabilitatea convenţiei

67
matrimoniale să fie recunoscută de către legiuitor. Prin urmare, principial, flexibilitatea
reglementării instituţiei căsătoriei ar trebui să se reflecte normativ în mutabilitatea de lege
lata a convenţiei matrimoniale.
3. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale
Având drept scop esenţial reglementarea raporturilor patrimoniale
dintre soţi, convenţia matrimonială este un act complex. Din punctul de vedere al
voinţelor implicate în crearea sa, convenţia matrimonială este un contract, un act juridic
de formaţie bilaterală. Aceasta este viziunea clasică şi are temeiuri legale, în sensul că
normele juridice care o prevăd şi reglementează utilizează în mod curent termenul de
contract sau de convenţie. Dacă însă se ia în considerare scopul ei şi poziţia autorilor săi,
se poate ajunge şi la o altă concluzie, anume că convenţia matrimonială ar fi un act
juridic statutar. Oricum, convenţia matrimonială prezintă caracteristicile esenţiale ale
ceea ce tradiţional se numeşte contract, fiind un act cu conţinut patrimonial, chiar dacă nu
este un izvor tipic de obligaţii. Alte dispoziţii străine ideii de regim matrimonial –care din
punct de vedere practic sunt rar întâlnite în convenţia matrimonială, nu au forţa de a
schimba calificarea actului ca fiind convenţie matrimonială. În fine, complexitatea
convenţiei matrimoniale nu derivă, deci, din aceea că ea poate cuprinde şi alte clauze
decât cele specifice, ci din realitatea că această convenţie instituie un regim matrimonial.
Complexitatea raporturilor pe care convenţia matrimonială are
vocaţia de a le genera şi reglementa este scoasă în evidenţă nu numai de condiţiile de
formă pe care ea trebuie să le îndeplinească, de raporturile juridice de familie complicate
în care trebuie să se insereze, dar mai ales de rezonanţa ei socială. Fiind supusă la
exigenţe de publicitate speciale, convenţia matrimonială îşi extinde unele consecinţe –cel
puţin prin intermediul opozabilităţii sale, şi faţă de persoanele care sunt străine de
încheierea ei. Terţii trebuie avertizaţi şi informaţi cu privire la raporturile patrimoniale
dintre soţi, cu privire la specificul convenţiei matrimoniale, pentru a putea să-şi apere
propriile interese. Siguranţa circuitului civil presupune ca regulamentul patrimonial al
soţilor să fie cunoscut de toţi. Din acest punct de vedere, regimurile matrimoniale legale
conferă o aparenţă de securitate civilă mai mare, deoarece efectele lor sunt prezumate a fi
cunoscute oricând de oricine, fără să fie necesară vreo formalitate specială de publicitate.

68
 Convenţia matrimonială este animată de o cauză juridică specifică
(affectio conjugalis), fiind din acest punct de vedere un act cauzal special. Încheind o
convenţie matrimonială, părţile trebuie să aibă în spirit intenţia de a afecta raporturile
patrimoniale generate de aceasta, susţinerii sarcinilor căsătoriei şi realizării cadrului
pecuniar adecvat ducerii vieţii de familie. Dacă căsătoria este ghidată de o cauză juridică
proprie şi specifică (animus conjugalis), convenţia matrimonială -fiind pendinte juridic
de această instituţie, va trebui ca scopul ei să nu depăşească marginile fireşti impuse de
căsătorie. Chiar dacă efectele convenţiei matrimoniale sunt de factură patrimonială,
acestea nu trebuie să se depărteze de la realitatea că ele nu sunt decât un derivat şi un
adjuvant al căsătoriei (si nuptiae sequantur), locul lor fiind doar al doilea în economia
instituţiei familiei. Dacă nu se va întâmpla astfel, convenţia matrimonială este deturnată
de la scopurile ei fireşti, iar situaţia poate fi analizată ca o simulaţie.
Convenţia matrimonială are şi un caracter personal. Împrumutând
această trăsătură de la instituţia căsătoriei, convenţia matrimonială este încheiată şi în
considerarea persoanei. Deşi raporturile pe care le generează sunt de natură patrimonială,
amplitudinea şi complexitatea lor presupun mai mult decât evaluarea strict pecuniară a
situaţiei. O abordare ad personam a acesteia este implicită. Astfel, nu de puţine ori se
întâmplă, practic, ca un anumit regim matrimonial să fie stabilit concret între soţi, iar nu
altul, pentru simplul motiv că acesta ar corespunde mai bine nu stării lor pecuniare, ci
mentalităţilor şi ideilor lor despre ce ar trebui să fie căsătoria şi efectele sale patrimoniale.
Complexitatea raporturilor patrimoniale dintre soţi face ca o convenţie matrimonială să
nu-şi poată produce efectele decât prelungite în timp: pe durata căsătoriei. Această
amploare temporală, adăugată la încrengătura de relaţii patrimoniale concrete dintre soţi,
fac din convenţia matrimonială ceva mai mult decât un simplu contract, în care să se
evalueze cu sânge rece doar consecinţele sale pecuniare. Comunitatea de viaţă casnică –
cu valenţele sale economice şi intime, determină ca un contract matrimonial să fie
încheiat luându-se seama şi de calităţile companionului. Mutatis mutandis, aceste calităţi
trebuie valorificate şi observate ca în materia societăţilor comerciale de persoane, unde
încrederea între societari este esenţială în realizarea scopului lucrativ.
Alături de tipicul ad personam, caracterul personal al convenţiei
matrimoniale se completează cu specificul său de act juridic intuitu personae propriu-zis.

69
Şi în legătură cu acest aspect se poate remarca similitudinea cu instituţia căsătoriei.
Calitatea persoanei –evidenţiată juridic prin convenţia matrimonială, ar impune –în
regulă generală, ca acest act juridic să nu poată fi încheiat decât personal de către
viitoarele sale părţi. Cu toate acestea, datorită specificului său patrimonial, restricţiile nu
pot fi tot atât de riguroase ca în materia căsătoriei. Prin urmare, trebuie admis că o
convenţie matrimonială să poată fi încheiată şi prin mandatar. În această situaţie, pentru a
respecta simetria formală a actelor, se impune ca mandatul să fie special şi autentic.
Convenţia matrimonială este un act juridic solemn. Solemnitatea
acesteia se realizează prin intermediul actului autentic cu care ea formal se identifică, iar
nerespectarea exigenţelor de formă va antrena sancţiunea nulităţii absolute a operaţiunii
juridice. Raţiunea solemnităţii convenţiei matrimoniale are două resorturi. În primul rând,
convenţia matrimonială este accesorie la instituţia solemnă a căsătoriei, urmând să-i
reglementeze acesteia efectele patrimoniale, iar -din acest raport, se deduce că şi
regulamentul patrimonial al soţilor trebuie să îmbrace tot forma solemnă. În al doilea
rând, solemnitatea convenţiei matrimoniale se poate justifica şi prin recursul la specificul
său, care poate conferi o multitudine de motivări necesităţii formei autentice.
Atenţionarea părţilor asupra gravităţii operaţiunii juridice care urmează să fie încheiate se
înscrie printre acestea. Cu ocazia încheierii convenţiei matrimoniale, părţile se vor
prezenta în faţa unui jurist (notar), care va trebui –înainte de toate, să procedeze la
desluşirea sensurilor concrete ale actului care urmează să fie încheiat.
Apoi, autentificarea convenţiei matrimoniale are ca scop şi rezultat
furnizarea unui suport operaţiunii juridice. Înscrisul autentic al convenţiei matrimoniale
se va bucura de regimul juridic al probelor literale preconstituite, împrumutând forţa sa
probantă din dreptul comun, iar prin aceasta se rezolvă efectiv orice chestiune legată de
realizarea instrumentum-lui probationis în materie. Legat tot de înscris, acesta va
constitui suportul necesar pentru a se realiza ulterior şi publicitatea convenţiei
matrimoniale. Înregistrarea acesteia într-un sistem de evidenţă şi publicitate specială nu
se poate realiza decât cu ajutorul unui suport material al operaţiunii, suport care este
înscrisul autentic. Prin urmare, caracterul solemn al convenţiei matrimoniale este
condiţionat şi de caracterul public al actului matrimonial.

70
 Legat de caracterul solemn -sau mai bine spus condiţionat tehnic
de forma convenţiei matrimoniale, trebuie notat şi caracterul său public. Prin tradiţie,
convenţiile matrimoniale au fost –doar în dreptul modern, publice. Poate şi datorită
faptului că extinderea lor practică a coincis cu începuturile publicităţii legale. Cert este că
publicitatea convenţiei matrimoniale nu se rezumă la cunoaşterea ei de facto sau efectivă,
care se poate realiza cu ocazia îndeplinirii formalităţilor de autentificare a înscrisului.
Deşi nu lipsită de consecinţe practice, cunoaşterea efectivă a convenţiei matrimoniale nu
este de esenţa, ci doar de natura formei sale ad solemnitatem. Publicitatea specifică în
cauză este o realitate distinctă şi subsecventă procedurilor de încheiere a convenţie
matrimoniale. Ea se realizează –în principiu, prin înscrierea convenţiei matrimoniale într-
o evidenţă specială, ţinută îndeobşte de către agentul instrumentator al actului şi prin
menţiuni făcute pe actul de căsătorie, iar omiterea realizării formelor de publicitate va
atrage inopozabilitatea convenţiei matrimoniale oculte.
În principiu, convenţia matrimonială este un act juridic pur şi
simplu. În legislaţiile în care regimurile matrimoniale sunt imutabile, interzicerea
modalităţilor de inserat în contract, urmăresc şi justifică fixitatea regimului. Dacă s-ar
permite ca părţile să stipuleze diferite termene sau condiţii, de care să atârne efectele
convenţiei matrimoniale, se va ajunge -pe calea lor ocolită, la modificarea regimului
matrimonial în timpul căsătoriei. Astfel, în cadrul regimului dotal din Codul civil român,
constituirea de dotă sub condiţie rezolutorie putea valora schimbarea regimului
matrimonial prin realizarea condiţiei, iar soţii puteau –de pildă, trece de la dotă la regimul
de separaţie pură. În condiţiile unei legislaţii flexibile, care recunoaşte mutabilitatea
convenţiei matrimoniale, condiţia şi termenul pot fi compatibile cu acest act juridic.
Anumite aspecte trebuie observate însă.
Astfel, mai întâi se va urmări respectarea regulii accesorialităţii:
convenţia matrimonială nu va putea să-şi producă efecte decât pe perioada căsătoriei.
Apoi, va trebui observat dreptul comun în materie, fiind inadmisibilă o condiţie pur
potestativă din partea celui care se obligă (art. 1010 C.civ.). După cum, dacă sunt
săvârşite donaţii prin convenţia matrimonială, vor trebui văzute şi regulile speciale în
materie. În plus, specific convenţiei matrimoniale e respectarea normelor cuprinse în
regimul primar imperativ. Prin urmare, nu se va putea accepta o modalitate a actului

71
juridic, care să aibă ca efect indirect înfrângerea acestor norme. Revenind, din caracterul
accesoriu al convenţiei matrimoniale la instituţia căsătoriei, va trebui să deducem că o
convenţie –încheiată, cum este în fond regula majoritară, înainte de celebrarea căsătoriei,
poate să-şi producă efectele numai odată cu oficierea căsătoriei. Şi simetric: prin
termenele sau condiţiile stipulate nu se va admite ca regimul convenţional matrimonial să
supravieţuiască căsătoriei. Sunt, deci, limite temporale de respectat, pentru desfăşurarea
efectelor convenţiei matrimoniale, limite care nu pot fi restrânse sau extinse dincolo de
cele ale căsătoriei.
Una dintre chestiunile care se ridică firesc este aceea de a
determina -după dreptul comun, dacă o convenţie matrimonială intră sau nu în tiparele
caracteriale definite de art. 942-947 C.civ. Astfel, este convenţia matrimonială un act
sinalagmatic? Are ea un caracter oneros şi comutativ? Sau dimpotrivă ?! Dificil de
răspuns!
Aceasta, deoarece criteriile după care convenţiile sunt considerate
sinalagmatice şi oneroase au fost elaborate după tipare strâmte, concepute pentru
operaţiunile juridice în care raporturile juridice sunt simplu de descompus. În cazul
convenţiei matrimoniale nu se poate realiza prea uşor fracţionarea efectelor sale, pentru a
ne permite astfel o analiză secvenţială, iar -prin recompunere, să ajungem la o
generalizare satisfăcătoare. Amintim că o convenţie matrimonială creează nu simple
raporturi juridice, ci statute. Adică mănunchiuri de raporturi juridice în care elementele
patrimoniale se îmbină uneori cu cele extrapatrimoniale. Fiind ataşată de instituţia
căsătoriei şi legată de calitatea civilă de soţi a părţilor sale, convenţia matrimonială are
vocaţia de a reglementa întreaga viaţă patrimonială a soţilor, nu doar un anumit raport
concret. Din acest motiv, orice încercare de a o introduce în tiparele simple şi clasice ale
Codului civil comportă o bună doză de risc. Cu toate acestea şi chiar dacă se acceptă că o
convenţie matrimonială este mai mult decât un contract obişnuit, anumite juxtapuneri cu
dreptul comun merită riscate.
Prin urmare, in globo, o convenţie matrimonială pare mai aproape
de un act cu caracter sinalagmatic şi oneros, decât de un act unilateral şi gratuit, după
cum este mai mult comutativă, decât aleatorie. Convenţia matrimonială este mai mult
sinalagmatică, decât inversul, dacă luăm în considerare că părţile se obligă reciproc,

72
neexistând posibilitatea ca toate obligaţiile să apese doar pe unul dintre soţi. Cu toate
acestea, caracterul efectiv sinalagmatic ar cere ca părţile să se oblige reciproc „una către
alta” (cf. art. 943 C.civ.), iar nu faţă de o realitate extranee. În convenţia matrimonială -
chiar dacă la paritate fiecare soţ ar fi obligat mutual, soţii nu se obligă atât unul faţă de
altul, ci faţă de familie, care nu este nici terţ, nici persoană, nici obiect al convenţiei
matrimoniale. În virtutea căsătoriei, soţii au încheiat convenţia lor matrimonială pentru a
suporta împreună sarcinile sale, pentru a putea astfel pune pe picioare un instrument
pecuniar necesar familiei şi menajului lor. Prin urmare, ceea ce ar imprima un specific
sinalagmatic contractului de căsătorie este afectarea maritală a efectelor acestuia. Iar nu
atât ideea că soţii sunt îndatoraţi sau se obligă reciproc unul faţă de altul.
Acelaşi silogism ar face să admitem onerozitatea de principiu a
convenţiei matrimoniale. Cu greu se poate accepta ca un astfel de contract să aibă
caracterul unei liberalităţi. Chiar în condiţiile regimului dotal, unde miezul ei juridic
putea fi reprezentat de o donaţie -constituirea de zestre, nu s-a admis că convenţia
matrimonială (dotală) ar fi avut în întregime un caracter gratuit. Analiza clasică a actului
dotal era secvenţială: pentru femeia dotală –se discuta despre donaţie, pentru bărbat –
onerozitatea actului dotal a fost proclamată de majoritatea doctrinei şi practicii. A fortiori,
astăzi -când regimurile dotale sunt în principiu stinse, este foarte greu să se conceapă
convenţia matrimonială ca pe o liberalitate.
Importanţa practică a determinării de principiu a naturii
sinalagmatice şi oneroase a unei convenţii matrimoniale constă în regimul juridic al
acestor acte, care le deosebeşte de liberalităţi. Astfel de implicaţii ar avea efect nu numai
asupra sorţii executării contractului între soţi, dar şi asupra posibilităţilor de acţiune pe
care terţii le-ar avea.
4. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale
Fiind o operaţiune juridică, şi convenţia matrimonială trebuie să
îndeplinească aceleaşi exigenţe cu privire la structura şi condiţiile de valabilitate ale
oricărui act juridic. Fără să revenim asupra dreptului comun în materie (art. 948 C.civ.),
sunt necesare câteva precizări, care fac specificul acestui tip de act juridic.
Astfel, în ceea ce priveşte subiecţii şi capacitatea lor de a încheia
actul juridic matrimonial, unele aspecte sunt firesc împrumutate de la instituţia căsătoriei,

73
la care convenţia matrimonială este accesorie. Părţi ale contractului matrimonial nu pot
fi, deci, decât un bărbat şi o femeie. Deşi legea de familie nu o spune expres nici pentru
căsătorie, aceasta nu poate fi oficiată decât între persoane de sex diferit. Aceleaşi
imperative se impun şi pentru convenţia matrimonială. Pe de altă parte, dacă luăm în
considerare că o asemenea operaţiune este un act solemn, nu trebuie uitat că la încheierea
ei vor interveni anumiţi agenţi instrumentatori. După cum, se poate ca o convenţie
matrimonială să cuprindă şi alte operaţiuni juridice făcute în interesul viitorilor soţi (e.g.
donaţie oferită acestora de un terţ), caz în care la încheierea ei vor fi prezente şi alte
persoane decât aceştia.
În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, aşa cum deja am
văzut, în materie se aplică regula potrivit căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate
săvârşi valabil şi o convenţie matrimonială (habilis ad nuptias habilis ad pacta
nuptialia). Pentru situaţia minorului care se căsătoreşte, facem trimitere la cele deja
notate mai sus, amintind că vârsta de la care se poate contracta este dată de cea a
nubilităţii. Lipsa capacităţii va atrage nulitatea convenţiei matrimoniale. În acest caz,
„nici celebrarea căsătoriei nu va putea fi considerată ca o confirmare tacită, pentru că ea
este un act independent, iar nu executarea contractului matrimonial.” Legătura dintre
capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială şi capacitatea persoanei de a se căsători
este flexibilă. Astfel, împiedicările absolute la căsătorie vor determina caducitatea
convenţiei matrimoniale, datorită nulităţii primei instituţii. Dar, în cazul în care există
doar împiedicări relative la căsătoria părţilor convenţiei matrimoniale, soarta acesteia –
validitate sau caducitate, se va stabili după cum căsătoria este valabilă sau nu. În toate
cazurile, capacitatea va trebui cercetată şi stabilită la momentul încheierii convenţiei
matrimoniale, iar nu la data celebrării căsătoriei. Ceea ce înseamnă că nici oficierea
căsătoriei, nici dispariţia ulterioară a incapacităţii nu vor asana ipso facto nulitatea
convenţiei matrimoniale. Dacă se va constata nulitatea convenţiei matrimoniale, dar
căsătoria va rămâne validă, soţii vor fi consideraţi căsătoriţi sub regimul matrimonial
legal.
Din punct de vedere practic, probleme mai delicate s-au ridicat în
ceea ce priveşte puterea incapabililor neinterzişi de a încheia o convenţie matrimonială.
Dacă şi în această materie se aplică dreptul comun, după care regula este capacitatea, iar

74
excepţia legală este incapacitatea (art. 949 C.civ.), ar trebui să conchidem că o persoană -
până nu este pusă sub interdicţie, poate în mod valabil încheia un contract matrimonial.
Unele legislaţii, cum este şi cea română (art. 9 C.fam.), nu permit expres oficierea
căsătoriei pentru cei slabi de minte sau cei aflaţi în incapacitate temporară sau naturală,
cât timp persoanele în discuţie nu au discernământul faptelor lor, fără să se ceară însă ca
aceştia să fie şi formal puşi sub interdicţie judecătorească.
Consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză. Dacă
acesta este viciat, convenţia matrimonială poate fi anulată. În cazul desfiinţării actului în
timpul căsătoriei, se pune problema care va fi regimul matrimonial sub care sunt
căsătoriţi soţii. Soluţiile diferă în funcţie de gradul de mutabilitate al regimului. Dacă
acesta este imutabil, soţii trebuie consideraţi că sunt căsătoriţi sub regimul matrimonial
legal. În schimb, dacă se permite ca regimul să fie schimbat şi în timpul căsătoriei, după
anularea convenţiei matrimoniale iniţiale, soţii vor avea posibilitatea de a încheia alta
nouă, adoptând ce regim doresc.
Viciile de consimţământ au ridicat în materie întotdeauna unele
probleme specifice, impuse de caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale faţă de
căsătorie. În regulă generală, s-au format două opinii. Una strictă, potrivit căreia cazurile
de anulabilitate ale convenţiei matrimoniale nu pot decât să coincidă cu cele de la
căsătorie. Alta, mai laxă, care privind convenţia matrimonială în individualitatea ei,
încearcă să aplice dreptul comun al contractelor în materia regimurilor matrimoniale.
Discuţiile s-au extins inclusiv asupra naturii nulităţii de aplicat pentru viciile de
consimţământ ale convenţiei matrimoniale. Un argument în favoarea nulităţii absolute,
practicată de jurisprudenţa franceză de la începutul secolului trecut, era tras din
imperativul de protecţie al terţilor cu care soţii vin în contact juridic. Practica română şi
doctrina realizate sub imperiul reglementărilor Codului civil au înclinat să aplice dreptul
comun, consacrând nulitatea relativă ca sancţiune ordinară a viciilor de consimţământ,
care pot afecta convenţia matrimonială.
Obiectul convenţiei matrimoniale îl reprezintă, aşa cum se poate
deduce, unul special. Înţelegând să deroge de la regimul matrimonial legal, părţile -prin
convenţia lor matrimonială, creează un regim alternativ la acesta, regim aplicabil concret
în raporturile dintre ele. Obiectul esenţial al convenţiei matrimoniale îl reprezintă, deci,

75
acest regim matrimonial voluntar şi concret. Din punct de vedere practic, el poate diferi
sau varia de la o extremă a alta a plajei de posibilităţi pe care libertatea convenţie
matrimoniale o oferă părţilor. Nu este însă aici cazul să revenim, ci doar să reamintim că
se poate adopta un regim comunitar, separatist sau mixt; după cum este posibilă orice
variaţiune pe oricare dintre aceste teme. Conţinutul regimului va fi determinat de către
părţi, iar regulile şi specificul regimului matrimonial pot fi consultate mai sus.
Aici trebuie doar să mai amintim că obiectul unei convenţii
matrimoniale se constituie din statutul patrimonial pe care soţii înţeleg să-l aplice în
raporturile dintre ei. Aceasta este esenţa obiectului unei convenţii matrimoniale, chiar
dacă ea poate cuprinde şi alte clauze, aflate într-un nex mai strâns sau mai lax cu regimul
lor matrimonial. Astfel, dacă soţii înţeleg să-şi dăruiască unele bunuri prin actul
matrimonial, actul dăruirii poate fi înţeles ca o donaţie, căreia i se va aplica regimul
specific. Pe de altă parte, dacă părţile convin asupra unor clauze, care au ca efect
transmisiunea sau constituirea unor drepturi reale, se va pune problema –tot ca în dreptul
comun, al determinării obiectului derivat al obligaţiei de a da asumate.
După cum deja am subliniat, convenţia matrimonială este animată
de o cauză juridică specifică (affectio conjugalis). Prin încheierea unei convenţii
matrimoniale, părţile trebuie să aibă în spirit intenţia de a afecta raporturile patrimoniale
generate de aceasta, susţinerii sarcinilor căsătoriei şi realizării cadrului pecuniar adecvat
ducerii vieţii de familie. Toate acestea în sensul că acordul lor de voinţă trebuie să se
constituie într-o cartă patrimonială a familiei. Dacă căsătoria este ghidată de o cauză
juridică proprie şi specifică (animus conjugalis), convenţia matrimonială -fiind pendinte
juridic de această instituţie, va trebui ca -şi prin scopul ei, să nu depăşească marginile
fireşti impuse de efectele căsătoriei. Chiar dacă efectele convenţiei matrimoniale sunt de
factură patrimonială, acestea nu trebuie să se depărteze de la realitatea că ele nu se produc
decât în măsura în care părţile sale au starea civilă de căsătoriţi. Locul comun al efectelor
contractului matrimonial este –şi acest aspect nu trebuie omis nicicând, doar secund în
economia instituţiei familiei. Dacă nu se va întâmpla astfel, convenţia matrimonială este
deturnată de la scopurile ei fireşti, iar convenţia analizată poate constitui pildă de
simulaţie.
5. Efectele convenţiei matrimoniale

76
 Vom trece în revistă -foarte succint, chestiunile ridicate atât de
efectele convenţiei matrimoniale, cât şi cele legate de modificarea ei sau de cauzele de
ineficienţă şi de încetare a convenţiei matrimoniale.
Înainte de toate, ar trebui notate unele aspecte cu privire la
inserarea convenţiei matrimoniale în materia regimurilor legale. Două poziţii sunt de
remarcat. Sub imperiul liberalismului exuberant, s-a considerat că un regim matrimonial
–oricare ar fi acesta, este tot unul convenţional. Voinţa prezumată a părţilor, care nu au
înţeles să încheie o convenţie matrimonială concretă, a fost interpretată în sensul că soţii
au încheiat un contract tacit, al cărui conţinut l-ar reprezenta regimul matrimonial legal.
Importanţa acestei viziuni, care a făcut din voinţa probabilă a soţilor un contract
matrimonial, s-a răsfrânt îndeosebi asupra dreptului internaţional privat. Acesta are
nevoie pentru a depista legea aplicabilă, printre altele, şi de stabilirea originii situaţiei
juridice infestate de un element extraneu. Pentru situaţiile de natură convenţională ori
subiectivă, regula aplicabilă, de preferat, e cea a autonomiei de voinţă. Lex voluntatis nu
desemnează decât voinţa părţilor de a impune ca obligatorie o anumită reglementare
naţională.
Astăzi, această concepţie este abandonată şi se consideră că
regimul de drept comun nu este decât o consecinţă legală a celebrării căsătoriei, fără să se
cerceteze prezumtive intenţii juridice nemanifeste ale soţilor. Analiza voinţei prezumate a
soţilor e considerată artificială şi abandonată. Acest abandon se justifică mai ales dacă
luăm în considerare condiţiile stricte de formă şi publicitate specifice convenţiei
matrimoniale, condiţii pe care părţile nu le pot eluda sau înlătura contractual, după cum
nu sunt de regăsit într-o prezumtivă convenţie matrimonială tacită. În plus, astăzi este
demult trecută epoca în care doctrina şi jurisprudenţa să simtă impulsul de a explica orice
instituţie civilă prin invocarea ideii de contract şi a principiului autonomiei de voinţă.
Cel mai important de reţinut este aspectul că regimurile
matrimoniale produc acelaşi efect, indiferent care este sorgintea lor. Iar pentru noi, aici,
se impune să subliniem că efectele unei convenţii matrimoniale sunt identice cu cele ale
tipului de regim legal pe care îl pastişează. Prin urmare, efectele convenţiei matrimoniale
se vor concretiza într-un statut patrimonial de comunitate sau de separaţie ori mixt între
soţi. Regulile specifice fiecăruia dintre aceste regimuri matrimoniale le-am precizat deja

77
şi nu mai este locul să insistăm aici. Alături de aceste efecte specifice şi esenţiale ale
convenţiei matrimoniale, acesteia i se mai pot ataşa încă două seturi de consecinţe, care
merită amintite.
Astfel, o convenţie matrimonială produce şi efecte probatorii, nu numai
substanţiale. În acest sens, actul este valorificat ca înscris şi are darul de a face proba
regimului matrimonial concret aplicabil între soţi. Şi –în ultimul rând, actele juridice
cuprinse în convenţia matrimonială vor produce doar efectele lor specifice (e.g. donaţii,
clauze de atribuire, vinderi), care însă nu merită să fie trecute acum în revistă, dreptul
comun fiind aplicabil. În continuare ne vom referi doar la limitele specifice efectelor
regimului matrimonial convenţional.
În ceea ce priveşte începutul acestor efecte, momentul lor de
producere va coincide cu clipa încheierii căsătoriei. Consecinţă firească a faptului că o
convenţie matrimonială este accesorie instituţiei căsătoriei (si nuptiae sequantur). În
situaţia în care regimul este flexibil, iar convenţia matrimonială poate fi modificată în
cursul căsătoriei, efectele se vor produce de la clipa regulatei modificări a regimului
matrimonial. Se mai poate sublinia aspectul că în cazul modificării convenţiei
matrimoniale, părţile acesteia trebuie să respecte toate formalităţile, care sunt impuse
legal la încheierea contractului. Iar datorită faptului că acesta este supus unor forme
speciale de publicitate, faţă de terţi, efectele convenţiei matrimoniale vor fi opozabile
doar cu începere de la îndeplinirea formelor de publicitate. În această ultimă ipoteză, se
poate observa că urmările regimului matrimonial se pot produce disociat în timp, de la
momente diferite: între părţi -de la încheierea actului, faţă de terţi –de la publicarea
acestuia. Consecinţa va fi că în perioada de timp cuprinsă între cele două momente
descrise mai sus, soţii vor fi sub două regimuri matrimoniale, care diferă, cel puţin în
parte. Situaţia este nefirească, iar de dorit ar fi ca acelaşi regim matrimonial convenţional
să-şi producă efectele atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi.
Tot din caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale la actul
căsătoriei, se va deduce limpede că efectele regimului patrimonial se vor epuiza odată cu
această din ultimă instituţie. Desfacerea căsătoriei prin divorţ sau încetarea acesteia prin
moartea unuia dintre soţi vor constitui punctul terminus al efectelor convenţiei
matrimoniale. În primul caz, momentul la care hotărârea de divorţ va rămâne definitivă şi

78
irevocabilă va marca clipa în care convenţia matrimonială şi-a epuizat efectele. În al
doilea caz, momentul decesului va semnifica limita ultimă în timp a producerii efectelor
convenţiei matrimoniale. Astfel, după cum am subliniat în numeroase rânduri până acum,
este imposibil de imaginat ca un regim matrimonial să supravieţuiască stării de căsătorie.
Ca efect al încetării regimului matrimonial, acesta va intra –
îndeobşte, în lichidare. Regulile de aplicat sunt cele convenţionale, stabilite de către părţi
prin convenţia lor matrimonială. În situaţia în care soţii au neglijat să stipuleze asemenea
clauze, se va aplica dreptul comun în materie.
În ceea ce priveşte cazurile de ineficienţă ale convenţiei
matrimoniale, trebuie făcute anumite nuanţări, deşi se va aplica şi aici dreptul comun,
dacă legea nu înţelege să deroge. În toate situaţiile, însă, există o relativă autonomie între
cazurile de ineficienţă ale căsătoriei şi cele care pot afecta convenţia matrimonială.
Astfel, ineficienţa acesteia din urmă nu afectează cu nimic căsătoria, după cum cazurile
de desfiinţare sau ineficienţă ale convenţiei nu pot fi automat şi cazuri de nevalidare a
căsătoriei. Dar, inversul este valabil. Adică, invaliditatea juridică a căsătoriei face să cadă
şi convenţia matrimonială.
Prin urmare, datorită faptului că o convenţie matrimonială este
încheiată si nuptiae sequantur, aceasta va fi caducă dacă oficierea căsătoriei nu mai are
loc. Nu este de acceptat să existe regim matrimonial în afara căsătoriei, dar nici invers.
Totuşi, se poate imagina ca anumite clauze accesorii convenţiei matrimoniale să fie
eficiente, dacă acestea nu se referă la regimul matrimonial. Donaţiile –de pildă, cuprinse
în convenţia matrimonială pot supravieţui ipotetic doar dacă nu au fost făcute propter
nuptias. Tot caducă se poate considera convenţia matrimonială în ipoteza în care
căsătoria celebrată este declarată nulă sau anulabilă. Caz în care, ar trebui considerat că -
între „foştii” soţi, nu a existat nici un regim matrimonial. Pentru căsătoriile putative, s-a
admis că efectele convenţiei matrimoniale s-au produs eficient şi valid în cursul căsătoriei
desfiinţate, în situaţia în care ambii soţi au fost de bona fides.
În ceea ce priveşte nulitatea convenţiei matrimoniale, căsătoria
fiind în ipoteză validă, dreptul comun este aplicabil. Astfel, nerespectarea dispoziţiilor
legale de ordine publică sau a regimului primar imperativ vor fi sancţionate cu nulitatea
absolută. După constatarea sau pronunţarea nulităţii, soţii vor fi consideraţi sub regimul

79
matrimonial legal sau –dacă legea o permite, ei vor avea posibilitatea să încheie o nouă
convenţie matrimonială. Pentru viciile de consimţământ, aşa cum am văzut, sancţiunea va
fi nulitatea relativă a convenţiei matrimoniale încheiate din eroare, prin dol sau sub
imperiul violenţei. În această situaţie, a nulităţii convenţiei matrimoniale, datorită şi
faptului că prescripţia este suspendată între soţi, se poate imagina ca anulabilitatea să fie
pronunţată după încetarea sau desfacerea căsătoriei. Acest aspect va ridica probleme
deosebit de spinoase pentru calificarea regimului matrimonial aplicabil, ţinând cont de
efectul retroactiv de drept comun al nulităţii. În toate cazurile, din considerente care ţin
de securitatea circuitului civil ar trebui să se admită nu atât o desfiinţare (ex tunc) a
regimului matrimonial, cât o încetare a lui doar ex nunc.
Dacă se ajunge să se considere că o convenţie matrimonială este
oneroasă şi sinalagmatică, se ridică firesc întrebarea dacă efectele speciale ale
contractelor bilaterale se vor produce şi în materie de regimuri matrimoniale. De plano
credem că răspunsul trebuie să fie negativ, iar respingerea să privească doar efectele de
regim matrimonial ale convenţiei, iar nu şi clauzele sale accesorii. Statutul de cartă
patrimonială a familiei, pe care îl are o convenţie matrimonială, nu permite să vorbim
despre excepţia de inexecutare sau despre rezoluţiune. În schimb, regula res perit
domino/debitori se va aplica precum în dreptul comun al obligaţiilor. Pentru celelalte
clauze, care sunt străine de regimul matrimonial propriu-zis şi care îşi pot găsi locul într-
o convenţie matrimonială, se va aplica dreptul comun în materie, deci şi sancţiunea
rezoluţiunii sau a excepţiei de neexecutare -dacă este cazul.
Întrebări:
1. Care sunt deosebirile dintre convenţia matrimonială şi instituţia căsătoriei?
2. Faceţi o paralelă între principiile regimurilor matrimoniale şi cele care guvernează
convenţia matrimonială.
3. Care sunt caracteristicile convenţiei matrimoniale, raportat la regulile de drept comun
în materie de act juridic?
4. Există un efect caracteristic al convenţiei matrimoniale?

Bibliografie selectivă:

80
D. Alexandresco – Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. VIII,
partea I, ed. Socec, Bucureşti-1916
M. B. Cantacuzino - Elementele dreptului civil, ed. All, Bucureşti-1998
C. M. Crăciunescu – Regimuri matrimoniale, ed. All beck, Bucureşti-2000
C. Diaconu. (II) V. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu – Propuneri de lege ferenda privind
reglementarea relaţiilor de familie într-un stat de drept, Dreptul nr. 9-12/1990
I. P. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, ed. All beck, Bucureşti-2000
E. Florian – Dreptul familiei, ed. Limes, Cluj-2003
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A. Băicoianu – Tratat de drept civil român, vol. I-
III, ed. All, Bucureşti-1998
G. Plastara – Curs de drept civil român, vol. V, ed. Cartea românească, Bucureşti-1928
I. Reghini – Dreptul familiei, ed. fără, Târgu Mureş-1994
P. Vasilescu – Regimuri matrimoniale. Parte generală, ed. Rosetti, Bucureşti-2003

81