Aspecte monografice ale targului romanesc din Ardeal de la sfarsitul secolului al XIX-lea

-Mara-
de Ioan Slavici

Lumea romaneasca nu a fost nicicand la fel. Traditiile se modifica, interesele, meseriile,

chiar si oamenii. Privind in ansamblu caracteristicile specifice unei anumite zone de
oriunde in lume, lucrurile devin foarte interesante, dezvaluind procesul continuu de
schimbare in care se afla omul. Realizam astfel cat de mult trecerea timpului se face
simtita intr-un cadru de timp relativ mic, de circa 100 de ani.
Opera “Mara”, scrisa de Ioan Slavici se poate incadra foarte usor, dupa parerea mea, in
specia romanului istoric. Datinile oamenilor, viata breslelor, aspectele privind satul
ardelenesc, obiceiul culesului viilor, si multe altele ii ofera cititorului o senzatie de
nostalgie, intors parca in timp acum un secol.
Viata meseriasilor, munca in atelierele mestesugaresti, raporturile dintre calfe si patroni,
alegerile din bresle, concurenta intre calfe pentru obtinerea mainii fetei mestesugarului;
toate acestea se intalnesc succint conturate in roman. Slavici cunostea foarte bine partea
bazata pe negot a satului, el fiind crescut printre acel tip de oameni.
Capitolele din ,,Mara” dedicate lumii breslelor transilvane nu sunt solitare, ci sunt stalpii
de rezistenta care ajuta la crearea imaginii rustice a satului romanesc. Episoadele dedicate
lui Trica, fiul cojocarului Bocioaca, macelarului Hubar şi fiului sau Natl, dar si
episoadele despre producatorul viticol din Podgoria Ardealului se constituie în veritabile
pagini de antologie. De asemenea, in aceste capitole dedicate breslelor mestesugaresti, se
prezinta initierea prin care trebuie sa treaca orice tanar, pentru a ajunge un „maestru” in
domeniul in care activeaza: ,,iar dupa randuiala breslei nu putea sa intre in randul
patronilor decat acela care si-a facut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a
scos calfa si a mai facut si doi ani de calatorie.”
Cu toate ca munca era grea, termenul de „meserie” nu era acelasi ca cel intrebuintat
astazi; oamenii isi apreciau si isi cinsteau munca depusa. Asa se face ca familiile isi
respectau predecesorii, urmand traditia unei singure meserii, spre exemplu, o familie
compusa doar din macelari. Din pricina acestui tip de conlocuire bazata pe onoare,
mandrie, pasiune pentru munca depusa si respect pentru familie s-au format si asa-
numitele „legi nescrise” ale acelei comunitati.
Un pasaj demn de luat aminte este acela in care se prezinta imaginea targului de toamna;
aici, dupa parerea mea, se contureaza adevarata pasiune cu care lucrau taranii romani.
Rasplata lor era acest targ, in care aveau ocazia sa-si vanda marfa: „Mare lucru targul de
toamna de la Arad ! Timp de cateva saptamani ,drumurile de tara toate sunt pline de care
încarcate, care aduc bogatiile din sapte tinuturi, ca sa le desfasoare prin pietele şi prin
ulitele Aradului si pe campia dimprejurul lui, unde s-aduna care cu poame de pe Crisuri şi
din valea Muresului...”
„<<Mara>> este romanul socialităţii învingătoare pe toate planurile, în confruntarea cu
indivizii, luaţi în parte, pe care natura şi vârsta îi împing vremelnic la nesupunere.
Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut s-o respecte; el nu simte deocamdată în
această necesitate individuală caracterul opresiv. O primeşte ca şi cum legea tuturor ar fi
bună şi pentru el.” ( Nicolae Manolescu)