(Alexandru Ioan Cuza, Domnul Principatelor Unite)

Prof. Coordonator:

Dariescu Cosmin

Autori:

Coşniţă Elena-Mirela
Gheoguţă Oana-Otilia
Jacotă Simona-Teodora
Petrilă Sabina
Introducere………………………………………………………….………….……….2

Cuprins

I.Contextul politic şi istoric al vremii - formarea statului naţional şi unirea

Principatelor…………………………………………………………………….……….3
II. Organizarea judecătorească……………………………………………….………...6
II.1. Legea privind înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie……………….………...6
II.2. Legea de organizare judecătorească.....................................................................8
Secţiunea I - instanţele de judecată: organizare, competenţă.................................9
1. Judecătoriile………………………………………………………….………….9
2. Tribunalele de judeţ……………………………………………………………10
3. Curţile de apel………………………………………………………………….13
4. Curtea de Casaţie……………………………………………………………....14
5. Ministerul Public……………………………………………………………….16
6. Curtea cu juraţi………………………………………………………………...16
Secţiunea a II-a – magistraţii si auxiliarii justiţiei………………………………..17
1.Magistraţii………………………………………………………………………17
2. Funcţionarii judecătoreşti………………………………………….………….19
2.1. Grefa………………………………………………………………………19
2.2. Portăreii………………………………………………………...………...19
3. Avocaţii…………………………………………………………………………20
III.Dreptul procesual…………………………………………………………………...21
III.1. Dreptul procesual civil…………………………………………………………21
1. Competenţa…………………………………………………………………….22
2. Acţiunea în justiţie…………………………………………………………….23
3. Organizarea dezbaterilor contencioase………………………………………23
4. Probele în procesul civil……………………………………………………….23
5. Hotărârea judecătorească …………………………………………………….24
6. Căile de atac erau ordinare şi extraordinare……………………………..….24
7. Executarea silită………………………………………………………………..24
III.2. Dreptul procesual penal………………………………………………………..25
1.Acţiunea…………………………………………………………………………26
2. Competenţa……………………………………………………………………..27
3. Subiecţii procesului penal……………………………………………………..27
4. Fazele procesului penal………………………………………………………...29

Concluzii…………………………………………………………………………………34
Bibliografie…………………………….………………………………………………...35
III. Dreptul procesual

III.1. Dreptul procesual civil

La baza reglementării instituţiilor juridice ale dreptului civil au stat dispoziţiile Codului civil
român din 1864 (intrat în vigoare la 1 decembrie 1865), care s-a aplicat – completat şi uneori
modificat de o serie de legi ulterioare – în tot timpul României burgheze.
Redactorii Codului civil român din 1864 s-au inspirat din Codul civil francez din 1804, au
luat în seamă şi legea belgiană din 16 decembrie 1851 în materia ipotecilor şi a avut în vedere şi
proiectul de cod civil al lui Pissanelli, precum şi unele dispoziţii ale legislaţiei civile existente
anterior ţărilor române.
Codul civil român din 1864 a fost un cod burghez prin concepţia care i-a stat la bază, prin
normele pe care le-a cuprins, prin felul cum a reglementat instituţiile juridice ale acestei ramuri a
dreptului. A fost o lege individuală, formalistă si cu pronunţat caracter de clasă. S-a spus, şi pe
bună dreptate, că acest cod a fost expresia tipică a egoismului burghez, codul individualismului
economic. Codul civil român din 1864 a fost codul proprietarilor, al patronilor şi al creditorilor.
(dumitru firoiu)
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat in vigoare odată cu Codul civil român.
Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul propriu-zis al
reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei. Teoreticienii, cât si practicienii dreptului plecau
de la concepţia că normele de procedură civilă sunt acelea care dau viaţă întregului drept privat.
Procedura de judecată, aşa cum a fost reglementată prin Codul de procedură civilă, se
întemeia pe concepţia că adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanţă, iar hotărârea pe
care acesta o pronunţa exprima numai adevărul juridic, adică o prezumţie de adevăr, dedusă din
faptul că procesul a parcurs fazele de judecată prevazute de lege, cu respectarea dispoziţiilor
legale.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului
Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la
executarea silită şi unele norme de drept procesual sin legiuirile noastre mai vechi. (emil cernea,
emil molcut)
 Prima lege de procedură civilă în România burghezo-moşierească a fost Codul de
procedură civilă, decretat la 9 septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Acest cod
a fost redactat folosindu-se Legea de procedură civilă a cantonului Geneva, din 29 septembrie
1819, care la rândul ei se inspirase substanţial din Codul de procedură civilă al Franţei din 1806.
În acelaşi timp au mai fost folosite dispoziţii de procedură civilă existente anterior în ţara
noastră.
Norme ale dreptului procesual civil au mai fost cuprinse si in alte legi ca: legile Curţii de
Casaţie; Legea proprietarilor; Legea pentru autentificarea actelor; Legea şi regulamentul
portăreilor; Legea contenciosului administrativ; Codul civil (în materie de familie); Codul
comercial (în materia falimentului) ş.a.
Procedura contencioasă a fost guvernată de principii, ca:
- principiul conducerii procesului de către părţile în litigiu sau de către reprezentanţii lor,
judecătorul având rolul de supraveghetor in mersul judecăţii;
- publicitatea dezbaterilor;
- contradictorialitatea dezbaterilor;
- oralitatea dezbaterilor şi alte asemenea principii, cerându-se părţilor capacitatea de a sta
în justiţie.(d firoiu)
Codul de procedură civila era împartit in 7 carţi:
- Cartea I: Procedura în faţa judecătorilor de plasă
- Cartea a II-a: Tribunalele judeţene
- Cartea a III-a: Curţile de apel
- Cartea a IV-a: Arbitrii judiciari
- Cartea a V-a: Executarea silita
- Cartea a VI-a: Proceduri speciale
- Cartea a VII-a: Dispoziţii finale generale
Cartea I a rămas fără obiect, întrucât atribuţiile judecătorilor de plasă, din lipsă de
magistraţi, au fost date, în competenţa subprefecţilor până în 1879, iar apoi au fost abrogate
prin Legea pentru organizarea judecătoriilor comunale si de ocoale. Tribunalele judeţene
primesc prin legea nou apărută o competenţa judiciară generală, limitată, insă, în cauze
civile, de un plafon valoric. (voicu costica)
 Dintre instituţiile dreptului procesual civil,analiza reducându-se la proporţiile impuse de
un atare curs, amintim: competenţa, acţiune în justiţie, organizarea dezbaterilor contencioase,
probele in procesul civil, hotărârea judecătorească, căile de atac, execuţia silită.

III.2. Competenţa

Competenţa, care putea fi competenţă absolută, când dreptul de judecată îl avea o instanţa cu
excluderea tuturor instanţelor de alt grad ( de exemplu, tribunalul era competent a judeca divorţul
şi nu alta instanţă), şi competenţa relativă, când dreptul de judecată îl avea instanţa X, cu
excluderea tuturor instanţelor de acelaşi grad.
Competenţa absolută a avut importanţă, printre altele, în determinarea gradului instanţei de
judecată, după natura cauzelor, şi în ierarhizarea instanţelor. În România, tribunalele judeţene au
fost instanţe de prim grad – ca regulă -, dar legile speciale puteau dispune şi altfel, şi în anume
cazuri au stabilit ca instanţe de prim grad şi alte instanţe decât tribunalul.
În privinţa competenţei relative s-a aplicat regula: „actor sequitur forum rei”, regulă relativă,
pentru că au existat si excepţii.

III.3. Acţiunea în justiţie

În doctrina burgheză, s-a facut distincţie între dreptul la acţiune,care era considerat un
drept privat, si cererea în justiţie.
Din acţiunile civile mai importante, amintim: acţiunea în revendicare, acţiunile posesorii
şi acţiunile de statut personal.

III.4. Organizarea dezbaterilor contencioase

Organizarea dezbaterilor contencioase incepea prin sesizarea instanţei , iar pârâtul (pârâţii),
în termen de 30 de zile de la primirea înştiinţării preşedintelui instanţei, trebuia să răspundă prin
întâmpinare scrisă pretenţiilor formulate în cerere de reclamant. În cadrul dezabaterilor în fond,
un loc important l-a ocupat administrarea probelor, iar incidentele si excepţiile de procedură au
îngreunat şi tergiversat procesul.5

III.5. Probele în procesul civil

Probele în procesul civil au fost guvernate de o serie de reguli, mai semnificative fiind: nu
erau admise probe decât în chestiuni de fapt şi erau supuse aprecierii instanţei (numai celei de
fond, la Casaţie administrarea probelor fiind excepţie), iar sarcina probei aparţinea, în principiu,
celui care o invocase şi care trebuia să facă dovada completă şi absolută.
a) Înscrisurile, folosite în primul rând ca mijloc de probă, datorită importanţei care li s-a
dat, şi în această categorie au intrat: actul autentic, actul redactat de către funcţionarul
competent, cu putere erga omnes, contestarea lui putându-se face numai prin înscriere în fals;
actul sub semnătură privată, actul semnat cu mâna proprie de către părţile între care a intervenit,
cu valoare relativă, fiind răsturnat prin probă contrarie; procedura înscrierii în fals putea fi
folosită pentru semnătură; înscrisurile speciale (de exemplu, registrele de comerţ).
b) Probele orale: proba cu martori, admisă pentru dovedirea unui fapt material, Codul
civil român prevăzând că înscrisul a avut prioritate faţă de proba cu martori, că dovada cu
martori se putea utiliza numai în cauze al caror obiect nu depaşea o valoare destul de mică,
judecătorul fiind suveran în aprecierea ei; marturisirea părţilor, care putea fi făcută fie în faţa
instanţei, fie în afara ei, guvernată de regula că dupa ce a fost făcută, mărturisirea nu mai putea fi
retrasă; jurământul, care a fost decizoriu, dat de o parte celeilalte, decisiv în cauză, şi supletoriu,
dat din oficiu de către judecător, completator la un început de dovadă. În legătură cu
mărturisirea, Codul civil şi Codul de procedură civilă român au stabilit ca regulă că mărturisirea
completă era proba desăvârşită pentru judecător, atunci când era vorba de tranzacţii între
particulari, unul din aspectele negative ale sistemului probator din dreptul burghez, pentru că, cel
mai adesea, sub presiunea adversarului mai puternic din punct de vedere economic şi al poziţiei
lui politice, pentru a evita un rău mai mare decât consecinţele unei mărturisiri chiar neadevărate,
cealaltă parte spunea ceea ce îi dicta adeversarul. În mod cert, judecătorul nu şi-a putut face
niciodată convingerea intimă pe baza simplei mărturisiri. În privinţa jurământului, el a fost
dominat puternic de concepţii mistice.

55
Ibidem
 c) Ca mijloace de probă au mai fost cunoscute: expertiza, cercetările la faţa locului,
diferite probe preliminare şi prezumţiile.6

III.6. Hotărârea judecătorească

Hotărârea judecătorească trebuia să fie pronunţată în prezenţa ambelor părţi, dar şi în
lipsa uneia, şi comunicată părţilor; trebuia dată şi semnată de judecătorii stabiliţi pentru a judeca
cauza; trebuia să conţină cuprinsul, fără de care nu ar fi putut exista. Hotărârea judecătorească se
executa după învestirea cu formulă executorie.

III.7. Căile de atac

Căile de atac erau ordinare şi extraordinare. Cele mai importante căi ordinare: opoziţia şi
apelul. Recursul era calea de atac împotriva hotărârilor date în apel sau în prima şi ultima
instanţă şi era de competenţa Curţii de Casaţie. Regulile după care se desfăşurau căile de atac
erau:
- nu se putea face uz decât o singură dată de o cale de atac;
- nu se admitea cumularea a două căi de atac;
- nu se putea recurge la o cale extraordinară decât dupa epuizarea căilor ordinare.

III.8. Executarea silită

Executarea silită avea loc în cazul în care cel care a pierdut procesul nu se supunea de
bunăvoie hotărârilor instanţelor judecătoreşti. Se realiza de obicei asupra proprietăţii şi era
execuţie silită imobiliară (vânzare silită pentru proprietarul urmărit prin procedeul adjudecării şi
o achiziţie reală pentru judecător) sau o execuţie mobiliară (exemplu: proprietatea).7

66
Ibidem
77
Popa, Vasile, Bejan, Adrian, op.cit., p. 133