ALBASTRU

Cristale - Aquamarinul, Safirul, Calcitul albastru.

Albastrul este culoarea marii (apelor) si a cerului. El semnifica expansiune,

libertate, calmitate, loialitate, adancime, eternitate, liniste, vindecare si spiritualitate. El
este utilizat pentru a sustine meditatia, linistea si odihna si implica reflectia, frumusetea si
intelepciunea. Mai este asociat cu surpriza, nefericirea, tristetea, depresia si raceala
(deoarece este o culoare rece si, in special, cand tenta de culoare a acestuia se intuneca)
chiar daca persoanele care il prefera nu pot trai in singuratate in ciuda consideratiilor
pline de atentie asupra miscarii fiecarui individ din viata lor. Pe scurt este culoarea celor
care traiesc emotional viata la cote inalte chiar cu pericolul de a ajunge la obsesie, totul
fiind functie de “ofertele” mediului in care traiesc.
Este culoarea reprezentanta pentru calmitate si loialitate. De aceea, cu cat este mai
placuta aceasta culoare inseamna ca avem de a face cu persoane sensibile si usor de ranit
dar care nu intra niciodata in panica si care detin un control maxim asupra vietii proprii si
al elementelor care interfera cu aceasta indiferent de drumul ales sau de greutatile care le
intampina (se poate afirma ca sunt persoane care se multumesc cu ceea ce traiesc, care
sunt in acord cu soarta). Intentii de baza se vor grupa in jurul dorintei de a conduce fara
greutati viata proprie si denota o capacitate de sacrificiu deosebit de mare necesara
atingerii obiectivelor propuse. O astfel de persoana are nevoie de a stabili relatii cu
semenii sai fara posibilitatea nasterii sau existentei unui conflict. Astfel de persoane, ca
un efect secundar al multumirii, trebuie sa aiba grija de greutatea proprie (atat cu referire
la fizic cat si manifestarile fata de cei din jur).
In “contradictie”, cu cat este mai putin placuta culoarea albastra cu atat inseamna
ca avem de a face cu un individ nesatisfacut si mai dornic de a face ceva pentru a iesi din
situatia in care se gaseste, care naste restrictii indiferent de directia din care vin acestea,
familie, prieteni, servici. In plus, se poate afirma ca acest individ este unul care tinde sa
sufere in tacere si care doreste sa aiba timp numai pentru activitate/ actiune.
O particularitate a acestei culori este data de faptul ca are nevoie obligatoriu de o
culoare de compensatie, prea mult albastru dand senzatia depresiei si a nevoii de
echilibrare/ balansare. Si toate acestea deoarece albastru este considerata a fi culoarea cea
mai adanca, privirea patrunzand in ea fara a intalni nici un obstacol, ratacindu-se in
nemarginire ca si cum culoarea ar incerca mereu sa-i scape. Nascand aceasta senzatie nu
era greu sa se ajunga la denumirea de "cea mai imateriala dintre culori", mai ales ca
natura nu o prezinta perceptiei decat alcatuita din transparenta, dintr-un vid acumulat: vid
al aerului, al apei, al cristalului sau al diamantului. Ce este de facut atunci cand se
constientizeaza faptul ca acest vid nu este delimitat de "lipsa" ci este un mecanism precis,
cu legi bine precizate? Se ajunge la interpretari legate de mecanism si precizie, albastrul
devenind culoarea preciziei pure si rece. Poate de aceea ea este considerata a fi cea mai
rece dintre culori devenind simbolul necontestat pentru "rece".
Lipsa aparenta de consistenta a acestei culori face ca, odata ce ea este aplicata pe
o suprafata sa nasca senzatia ca nu mai exista suprafata, despovarand sau, pur si simplu,
evaporand formele, deschizandu-le unei viziuni imateriale, nemarginite. Se poate merge
pana la perceptia ca in suprafata albastra dispar pana si sunetele... Miscarile devin motiv
al "initierii" viziunilor, al descatusarii imaginatiei, pierzandu-si consistenta sub
imbratisarea culorii albastre iar sunetele devin propriile noastre soapte. Poate ca de aici
pleaca interpretarile legate de "pasarea albastra a fericirii", cea mai accesibila dar si cea
mai greu de atins.
Toate aceste perceptii vor face din culoarea albastra un simbol al visarii si
creativitati, al curiozitatii si al metodismului prin "climatul" de irealitate sau
suprarealitate care il naste, pe fondul unei stari de miscare intuitiva, imperceptibila, care
impinge totul spre o rezolvare in sine a tuturor contradictiilor si alternantelor care
ritmeaza viata umana sau aspiratiile ce se desprind din ea. El ajunge sa fie perceput ca
ireal de prezent in tot ceea ce ne poate inconjura, sugerand ideea unei vesnicii linistite si
semete, usor de "trimis" in suprauman.
De cele mai multe ori, albastrul "mascheaza" atat de bine elementele "plasate" in
directia sa incat poate fi usor de asimilat la tendintele egocentriste umane, la dorinta de
permanenta depasire a "jaloanelor" existente sau viitoare, intr-o miscare dirijata, care
atrage omul catre infinit si trezeste in el dorinta de puritate si setea de supranatural.
Din punct de vedere clinic nu se putea pierde din vedere efectul calmant, linistitor
al culorii albastre, un efect care, spre deosebire de culoarea verde nu are rezultante
tonifiante ci pur "de calmare", pentru ca el nu da prilejul decat evadarii fara legatura cu
realitatea, o eliberare care, cu timpul, devine deprimanta. Verdele naste impresia de
odihna terestra, de multumire de sine, pe cand albastrul, prin profunzimea sa, naste o
gravitate solemna, supraterestra, care speculeaza de cele ai multe ori nevoile noastre de a
fi condusi (de aceea nu este una din culorile preferate sau preferabile pentru indivizii
agresivi).
"Gravitatea" culorii albastre a fost perceputa din cele mai vechi timpuri, egiptenii
folosindul pentru a aminti de moarte. Culoarea albastra era folosita ca fundal pentru alte
elemente sugestive, cum ar fi desenele in ocru roscat specifice reprezentarii judecatii
sufletelor. Acest "uz" al culorii albastre avea la baza si credinta ca aceasta culoare este
culoarea adevarului, el avand o valoare "cereasca", sacra, reprezentand pragul ce ii
desparte pe oameni de cei care ii guverneaza, de soarta oamenilor precum si de lumea de
dincolo.
De altfel, la multe popoare, asocierea culorii albastre la diferite culori are rolul de
a pregati o prezentare a luptelor, rivalitatilor dintre cer si pamant. In nesfarsita stepa
asiatica, unde nici o verticala nu "intrerupe" vederea, cerul si pamantul se afla
dintotdeauna fata in fata, nuntirea lor nascand toti eroii stepei. Se poate aminti aici de
Genghis Han, fondator al marii dinastii mongole, care s-a nascut din lupul albastru si
caprioara roscata. Lupul albastru este si Er Toshtuk, erou al gestei kirghize, care poarta o
armura si arme albastre (de retinut ca, leii si tigrii albastri abunda in literatura si legendele
asiatice).
Unii analisti au mers pana la a asocia permanentul "contact" intre albastru si rosu
atunci cand se intentioneaza prezentarea permanentei infruntari intre cer si pamant cu
ideea culorilor politice care s-au infruntat dintotdeauna pentru stapanirea lumii (la o scara
mai mare sau mai mica).
Asemenea egiptenilor, vechii europeni au asociat culoarea albastra (azuriu)
Campiilor Elizee. Alaturarea acestei culori de cea aurie nastea matricea reprezentarii
vointei precum si a puterii divine. Simbolistica crestina considera culoarea albastra a
boltii ceresti ca fiind mantia ce acopera si ascunde divinitatea. De altfel, Zeus si Iahve,
troneaza cu picioarele asezate pe culoarea azurie, adica de cealalta parte a boltei ceresti,
despre care, in Mesopotamia, se spunea ca este alcatuita din lapislazuli.
Delimitarea de zeitate sau "apartinand lui Dumnezeu" a folosit si alte "aliaje" de
culori. Astfel, combinatia intre albastru si alb a fost folosita aproape intotdeauna pentru a
reprezenta Sfanta Fecioara. Alb - albastru exprima acum detasarea fata de valorile lumii
terestre si inaltarea sufletului eliberat ca carne, catre Dumnezeu, adica spre aurul care va
intampina albul virginal, in timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc. Se ajunge pana
la se delimina o valorizare legata de "viata de apoi"/ de reincarnare prin credinta in lumea
de dincolo datorita asocierii divinului albastru cu mortuarul alb (sau invers) ori, pur si
simplu, prin trecerea celui "inchistat" in alb prin mantia albastra a granitei intre terestru si
divin.
Intr-o directa relatie cu Fecioara se poate "identifica" asocierea culorii albastre cu
simbolul zodiacal al acesteia. "Perioada" Fecioarei este identica apogeului naturii si
inceputului involutiei autumnale a acesteia (plecand atat de la elementele naturii cat si de
la obiceiurile si practicile agricole). Acest lucru face din semnul fecioarei un simbol
centripet, precum culoarea albastra, care va despuia pamantul de haina sa de verdeata,
care il va dezgoli si usca. Este vremea sarbatorii Adormirii Maicii Domnului, sub un cer
fara nori, in care aurul solar devine foc necrutator si devoreaza roadele pamantului.
O asociere directa intre culoarea albastra si soare este intalnita si la vechii azteci.
Pentru ei, albastrul cerului, albastrul de peruzea, este culoare a soarelui, pe care ei il
denumesc "Print al Peruzelei" - Chalchiuitl. El vesteste parjolul, seceta, foamea si
moartea. Chalchiuitl este si piatra de peruzea (de culoare verde albastra) care impodobea
rochia zeitei reinnoirii. De aici s-a nascut si obiceiul aztec legat de funerariile printilor de
a pune in locul inimii, in locul inimii, o piatra de peruzea (obicei similar cu cel al
egiptenilor care, inainte de mumificare, puneau in locul inimii faraonului un scarabeu de
smarald).
Una din cele mai cunoscute "utilizari" ale culorii albastre este blazonul casei
regale a Frantei, de azur cu trei flori de crin de aur, tocmai in ideea de a proclama
originea teogonala, supraterestra a Regilor Preacrestini. Tot aici, in Franta, s-a nascut
termenul "sange albastru" care a fost identificat cu originea nobila, aleasa, divina (cu
toate ca "aparitia" termenului este destul de tendentioasa - vezi "Story sange 1", "Sangele
albastru" la sectorul "Grupe sangvine" al sitului).
Potrivit traditiei hinduse, fata de safir a muntelui Meru - cea de miazazi - reflecta
lumina si coloreaza in albastru atmosfera. Se ajunge la identificarea culorii albastre cu cu
puterea nemarginita, infinita, "dornica" de a fi atinsa cel putin prin detinerea unei pietre
de safir (care ajunge o piatra pretioasa regala care va simboliza puterea deplina). Vechii
evrei ajung la a identifica culoarea albastra puterii infinite care, pentru acestia este
reprezentata de nemurire - lacasul nemuririi mai este numit si "Cetatea albastra".
In budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Valrocana, a intelepciunii
transcendente, a potentialitatii si, simultan, a vacuitatii, a carei posibila imagine este cea a
imensitatii cerului albastru. Lumina albastra a Intelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau
constiinta originara) are o putere orbitoare care deschide calea Eliberarii, drumul spre
aceasta fiind drumul spre si prin cer.
Albastrul este si culoarea Yang si cea a Dragonului, a influentelor binefacatoare.
Se regaseste si la ei asimilarea culorii albastre cu nemurirea, Huang (albastru) fiind
culoarea cerului, lacasul nemuririi.
 Limbile celtice nu au un termen specific pentrua desemna culoarea albastra.
"Glas" in bretona, galeza si irlandeza inseamna albastru, verde si chiar gri, in functie de
context, delimitarea exacta fiind facuta doar daca este indispensabila. De altfel, "Glesum"
este in celtica latinizata numele ambrei gri. De aceea, aceasta culoare, este asimilata la
aceste populatii cu cea de a treia functiune, cea productiva si artizanala, regasindu-se la
ea valori functionale asemanatoarea culorilor rosii si albe, de delimitare sociala. De
aceea, femeile bretone se infatisau la ceremoniile religioase dezbracate (goale) cu trupul
vopsit in albastru. Se pare ca aceste femei erau nemaritate deoarece in unele tari (actual
doar in Polonia) casele cu fete de maritat erau vopsite in albastru pentru a semnifica
disponibilitatea ritualica.
Culoarea albastra are si interpretare negativa in special la nivelul maselor
populare. La ei se regaseste o simbolistica a culorii albastre legata de sublimarea
dorintelor, lipsa, ablatiune, pierdere. Frica de nestapanit devine o "frica albastra", "vad
albastru" devine descrierea imposibilitatii de a localiza vizual ceva pe fondul temerilor,
durerii, etc., ajungandu-se pana la descrierea starii de pierdere de cunostinta sau a
suferintei indelungate care merge pana la descrierea sau identificarea cu individul
masochist. Din aceste motive, culoarea albastra ajunge deseori sa fie utilizata pentru a
simboliza pasivitatea si renuntarea. Pentru unii aceaste manifestari se reduc la sacrificiul
suprem de voie, de nevoie, pentru altii se ajunge la delimitarea divina, de soarta prin
utilizarea simbolica a culorii albastre.