J. L.

Austin, Cum să acţionăm cu ajutorul cuvintelor1

Ceea ce vreau eu să vă spun în cele ce urmează nu este nici greu de înţeles, nici dificil de
acceptat; singurul merit pe care îl voi pretinde este acela de a spune lucruri, cel puţin în parte,
adevărate. Fenomenul pe care îl voi discuta este foarte răspândit, iar existenţa lui este evidentă şi nu se
poate să nu fi fost remarcată şi de alţii sub un aspect sau altul. Nu am găsit însă nicăieri o analiză care
să-i fie consacrată în mod anume.
De foarte multă vreme filosofii presupun că un „enunţ” nu face altceva decât să „descrie” o
anumită stare de lucruri sau să „enunţe un fapt”, într-un mod fals sau adevărat. Ce-i drept, în gramatici
se arată întotdeauna că nu toate „propoziţiile” sunt folosite pentru a produce enunţuri2: există, conform
unei clasificări tradiţionale, pe lângă enunţuri (gramaticale) şi întrebările, exclamaţiile, propoziţiile care
exprimă comenzi, dorinţe sau concesii. Fără doar şi poate filosofii nu au avut intenţia de a nega acest
lucru, în ciuda unei utilizări ambigue a „propoziţiei” în locul „enunţului”. […]
Dar, în ultimii ani, multe lucruri care altădată erau acceptate fără ezitare atât de filosofi cât şi de
filologi au fost cercetate cu mai mare grijă. Această investigaţie s-a născut pe căi oarecum ocolite, cel
puţin în filosofie. Mai întâi a apărut punctul de vedere, adesea nu lipsit în formulările sale de un
nefericit dogmatism, după care un enunţ (factual) trebuie să fie „verificabil”, iar aceasta a condus la
concluzia că multe „enunţuri” sunt doar pseudoenunţuri. Cel care a arătat poate pentru prima oară în
mod sistematic că multe „enunţuri” sunt, strict vorbind, nonsensuri, în pofida formei lor gramaticale
corecte, a fost Kant. Descoperirea în continuare a altor tipuri de nonsensuri, deşi neclasificate
sistematic şi rămase cu explicaţii cam misterioase de cele mai multe ori, a avut în ansamblu un efect
pozitiv. Dar până şi noi filosofii am limitat cantitatea de nonsensuri pe care suntem dispuşi să
recunoaştem că le spunem; astfel, în mod firesc, s-a pus problema, într-o a doua etapă, dacă multe
pseudoenunţuri sunt până la urmă, de fapt, „enunţuri”. S-a ajuns să se susţină de către comunitatea
filosofilor că prin multe rostiri3 ce par a fi enunţuri nici nu are nimeni intenţia (sau o are doar în parte)
de a consemna sau de a împărtăşi de-a dreptul informaţii despre fapte: de pildă, „propoziţiile etice” sunt

1 Traducerea este realizată după J. L. Austin, How to Do Things with Words, New York, Oxford University Press, 1970.
Sub acest titlu sunt grupate prelegerile ţinute de Austin la Universitatea Harvard în 1955. Austin a ţinut la Oxford
prelegeri sub titlul „Cuvinte şi fapte”. Notele pe baza cărora vorbea sunt luate în considerare de J. O. Urmson, editorul
cărţii, în stabilirea textului lui Austin (nota trad.).
2 Nu este desigur corect cu adevărat să spui că o propoziţie este un enunţ: ea este mai degrabă folosită pentru a produce
un enunţ, iar enunţul ca atare este o „construcţie logică” rezultată prin producerea de enunţuri.
3 Peste tot englezescul „utterance” este tradus cu „rostire” (nota trad.).
se pare menite, total sau parţial, să pună în evidenţă emoţia sau să prescrie o conduită sau să o
influenţeze într-un fel anume. Şi în acest domeniu Kant a fost printre pionieri. De asemenea, noi
utilizăm rostirile noastre într-un mod ce trece dincolo cel puţin de domeniul gramaticii tradiţionale. S-a
putut observa că multe cuvinte bizare încadrate în enunţuri aparent descriptive nu servesc de fapt la
atragerea atenţiei asupra unei trăsături suplimentare mai deosebite a realităţii, ci la atragerea atenţiei
asupra (dar nu la consemnarea) împrejurărilor în care se face enunţul, asupra restricţiilor care-l privesc
sau asupra modului în care el trebuie să fie receptat ş.a.m.d. A trece cu vederea toate aceste aspecte în
felul în care se proceda altădată se cheamă a comite sofismul „descriptivelor”. Poate acesta nici nu este
măcar un nume potrivit, deoarece şi „descriptivele” sunt ceva aparte. Nu toate enunţurile care sunt
adevărate sau false sunt descrieri şi, din acest motiv, prefer să mă folosesc de cuvântul „constatativ”.
[…]
Tipul de rostire pe care îl vom analiza mai jos 4 nu este, desigur, unul dintre tipurile generale de
nonsensuri, deşi utilizarea sa poate să dea naştere unor soiuri aparte de „nonsensuri”. Ea ţine mai
degrabă de un al doilea tip de rostiri ce vor interveni în clasificarea noastră: de deghizări. De aici nu
rezultă însă că aceste rostiri se deghizează în mod necesar în enunţuri factuale, descriptive sau
constatative. Adesea însă ele fac acest lucru şi, în mod destul de ciudat, tocmai atunci când se prezintă
sub forma cea mai explicită. Filologii nu au putut pătrunde, cred, taina acestei „travestiri”, iar filosofii
au făcut-o, în cel mai bun caz, doar arareori5. Ne va fi, prin urmare, mai la îndemână să cercetăm acest
tip de rostiri mai întâi în această formă inducătoare în eroare, pentru a-i putea da la iveală trăsăturile
caracteristice, comparându-le cu cele ale enunţurilor factuale pe care le maimuţăreşte.
Voi lua drept prime exemple unele rostiri care nu se încadrează în nici una dintre categoriile
gramaticale cunoscute, cu excepţia celei de „enunţ”. Aceste exemple nu sunt nonsensuri şi nu conţin
nici unele dintre acele semne verbale de primejdie pe care le-au identificat sau cred că le-au identificat
filosofii (cuvinte curioase, precum „bun” sau „toţi”, sau suspecte, precum „a fi obligatoriu” sau „a
putea, sau construcţii dubioase precum cea ipotetică). Noi ne rezumăm la verbe cât se poate de
obişnuite, folosite la persoana întâi singular a indicativului prezent, diateza activă. Se pot găsi rostiri
care să satisfacă aceste condiţii, precum şi următoarele condiţii:
A. Ele nu „descriu” şi nu „consemnează” sau constată nimic, nu sunt „adevărate sau false” şi
B. rostirea propoziţiei este sau face parte din făptuirea unei acţiuni care, la rândul ei, nu va putea
fi în mod normal luată drept o simplă zicere a ceva.
Toate acestea sunt departe de a fi atât de paradoxale pe cât ar putea să pară, iar exemplele de
4 Tot ce se spune în alineatele care urmează este provizoriu şi va fi revizuit în lumina secţiunilor finale.
5 Dintre toţi, juriştii ar trebui să fie cei mai conştienţi de veritabila stare de lucruri. Poate că unii sunt în momentul de faţă.
Dar cel mai adesea ei se vor preda în faţa propriei lor ficţiuni timide după care un enunţ al „legii” este un enunţ factual.
mai jos s-ar putea să dezamăgească.

Exemple:
(E. a) „Da (iau de soţie pe această femeie).” - rostit în cursul unei ceremonii de căsătorie.
(E. b) „Îi dau acestui vas numele de Queen Elizabeth.” - rostit în timpul spargerii unei sticle de bordul
vasului.
(E. c) „Las moştenire ceasul meu fratelui meu.” - atunci când apare într-un testament.
(E. d) „Pun pariu cu tine pe şase penny că va ploua mâine.”

[…] Propun să numim acest tip de propoziţie sau de rostire propoziţie performativă6 sau rostire
performativă sau, pe scurt, „performativ”. Termenul „performativ” va fi folosit într-o mulţime de feluri
şi construcţii înrudite, cam în acelaşi mod ca şi termenul „imperativ”. Numele său provine desigur de la
„a (în)făptui”, verbul firesc pe lângă substantivul „acţiune”: el ne arată că producerea unei rostiri
înseamnă înfăptuirea unei acţiuni şi nu este concepută în mod normal drept simplă zicere a ceva7.

II

[…] [În prima prelegere] tema noastră [...] a fost punerea sub semnul întrebării a presupunerii
vechi de când lumea în filosofie, după care a zice ceva, cel puţin în cazurile care merită băgate în
seamă, cu alte cuvinte în toate cazurile supuse examinării, înseamnă întotdeauna doar a enunţa ceva.
Această supoziţie este, fără îndoială, făcută în mod inconştient şi, fără doar şi poate, este greşită, dar
este în mod evident în firea lucrurilor în filosofie. […]
Multe alte lucruri, în afară de rostirea cuvintelor aşa-numitului performativ, sunt guvernate de
regula după care ele sunt în ordine sau au ieşit cum trebuie dacă se poate spune că ne-am dus în mod
fericit până la capăt acţiunea noastră. Care sunt aceste lucruri putem spera să descoperim prin
examinarea şi clarificarea tipurilor de cazuri în care ceva nu iese cum trebuie şi actul în cauză –
ceremonia căsătoriei, punerea unui pariu, lăsarea drept moştenire, botezarea sau orice altceva – este, cel
puţin în parte, un eşec: rostirea respectivă putem să spunem că este nu falsă, ci nefericită8. Iar din

6 S-a încetăţenit în limba română traducerea termenului original „performative” prin „performativ”. Vom păstra aici
această tradiţie, deşi e discutabil că traducerea e cea mai fericită. În englezeşte, „to perform” înseamnă, în primul rând, a
face o anume acţiune, a făptui ceva (nota trad.).
7 Prima distincţie pe care o avansează Austin este între constatative şi performative, între ziceri şi acte. El o supune însă
criticii şi în partea a doua a şirului de prelegeri va căuta o distincţie între actele de vorbire (nota trad.).
8 Desigur, nu în sensul în care o persoană este nefericită, ci în sensul pe care îl avem în vedere când spunem că „a avut
ideea nefericită de a face ceva” sau „a făcut o aluzie foarte nefericită la adresa cuiva care era prezent” etc. (nota trad.).
această pricină vom denumi doctrina despre lucrurile care pot sau pot ajunge să nu fie în ordine din
cauza unei astfel de rostiri doctrina despre eşuări. […] Mă tem, dar în acelaşi timp şi sper că aceste
condiţii necesare (pentru fericita făptuire a unui act de vorbire) vi se vor părea evidente.

(A. 1) Trebuie să existe o procedură stabilită prin convenţie şi cu un efect stabilit prin convenţie, care
să includă rostirea anumitor cuvinte de către anumite persoane în anumite împrejurări şi mai departe.

(A. 2) Persoanele şi împrejurările respective, într-un caz dat, trebuie să fie susceptibile să provoace
recurgerea la procedura stabilită prin convenţie.

(B. 1) Procedura trebuie să fie executată de către toţi participanţii atât corect, cât şi

(B. 2) complet.

(Γ. 1) De câte ori procedura este menită a fi utilizată de către persoane care au anumite gânduri şi
sentimente sau pentru a marca începerea unui comportament ce implică o suită de alte comportamente
din partea oricăruia dintre participanţi, persoana care participă la efectuarea procedurii şi care o
provoacă trebuie să aibă în realitate respectivele gânduri şi sentimente, iar participanţii trebuie să aibă
intenţia de a se comporta în consecinţă în continuare şi

(Γ. 2) trebuie să se comporte astfel în continuare.

Dacă păcătuim faţă de vreuna dintre aceste şase reguli, rostirea noastră performativă va fi (într-
un fel sau altul) nefericită. Există, desigur, diferenţe considerabile între aceste „moduri” de a face
lucruri nefericite – moduri care sunt scoase în evidenţă prin intermediul perechilor de litere şi numere
care preced fiecare condiţie.
Prima mare distincţie este între cele patru reguli A şi B, luate împreună, şi cele două reguli Γ
(de aici şi utilizarea unor majuscule latine şi eline). Dacă încălcăm oricare dintre primele reguli (A-urile
şi B-urile) – adică, să spunem, dacă rostim incorect formula sau dacă nu suntem în măsură să
îndeplinim actul în cauză, să zicem, pentru că suntem deja căsătoriţi sau pentru că ofiţerul de intendenţă
şi nu căpitanul oficiază ceremonia, atunci actul respectiv, de pildă căsătoria, nu este înfăptuit, nu este
dus până la capăt, nu este realizat. În schimb, în cele două cazuri Γ actul este realizat, deşi a-l realiza în
asemenea împrejurări cum sunt cele în care suntem, să zicem, nesinceri, este un abuz de procedură. De
aceea, atunci când spun „Promit ...” dar nu am intenţia nu am intenţia să mă ţin de cuvânt, am promis,
dar...

Avem nevoie de nume pentru a ne referi la aceste distincţii cu caracter general şi, de aceea, le
vom numi pe acele acţiuni eşuate în sensul lui A.1-B.2, în cazul când formula verbală nu este corectă
prin felul în care este înfăptuit şi în cursul înfăptuirii actului, ratări. Pe de altă parte, putem boteza
acele acţiuni eşuate, dar în cazul cărora actul este realizat, abuzuri (nu acordaţi o prea mare importanţă
conotaţiilor normale ale acestor cuvinte!). Când rostirea este ratată, atunci procedura pe care pretindem
că o executăm este compromisă sau este deformată, iar actul nostru (căsătoria etc.) este nul şi neavenit
sau fără efect etc. Vorbim despre un pretins act şi folosim expresii de genul „a făcut un soi de
căsătorie”, în opoziţie cu „s-a căsătorit”. Pe de altă parte, în cazurile Γ, despre actul nefericit (eşuat)
spunem că este „jucat” sau „nesincer”, mai degrabă decât „doar cu titlu de încercare” sau „nul” şi
arătăm că este nedus până la capăt sau nedesăvârşit, mai degrabă decât nul şi neavenit sau fără efect.
[...]9
[…] trebuie să ne dăm seama că multe dintre actele care intră în domeniul eticii nu sunt, aşa
cum prea adesea presupun filosofii, în ultimă instanţă, doar simple mişcări fizice: foarte multe dintre
ele au, în parte sau în ansamblu, caracterul unor acte convenţionale sau rituale şi, printre altele, sunt
susceptibile să eşueze [...]10

III

[…] Rostirile performative pe care le-am dat drept exemple până acum sunt toate foarte elaborate şi
sunt de tipul a ceea ce mai jos voi numi performative explicite, prin contrast cu simplele performative
implicite. […]

[…] Pentru a explica defectele enunturilor nu ne putem concentra numai asupra judecaţii implicate
(oricare ar fi ea), aşa cum s-a făcut în mod tradiţional. Trebuie să luăm în considerare situaţia globală în
care este produsă rostirea – actul de vorbire total – daca vrem să sesizăm paralela dintre enunţuri şi
rostiri performative şi felul în care fiecare dintre ele poate da greş. Poate că de fapt nu există o

9 În continuare Austin distinge între încălcări ale condiţiilor A şi B. Primele sunt recursuri greşite la o procedură dată.
Încălcările regulilor B sunt execuţii greşite (nota trad.).
10 În continuare Austin observă că şi enunţurile, nu numai rostirile performative, pot să sufere de acest defect. Fie, de pildă,
„Regele actual al Franţei este chel.”. Aici ne referim la ceva care nu există. Este ca şi cum am vrea să lăsăm moştenire
ceva ce nu ne aparţine. Enunţul nu este nici fals, nici adevărat, ci nu este un act de vorbire făptuit în mod fericit (nota
trad.).
distincţie clară între enunţuri şi rostiri performative11.

[…]

[Să luăm ca exemplu] performativul „Te avertizez că acest taur va ataca”. […] Dacă taurul nu atacă
rostirea este criticabilă – dar nu într-unul dintre modurile considerate până acum a fi diferite variante
ale caracterului nefericit al unei rostiri. […] Vom fi mult mai înclinaţi să spunem să spunem că
avertismentul a fost fals sau (mai bine zis) eronat, ca şi în cazul enunţurilor.

[…]

VI

[…] „Taur” sau „Tunet”, într-o limbă primitivă care utilizează numai rostiri formate dintr-un singur
cuvânt, ar putea fi atât o avertizare, o informaţie, o predicţie etc. Este, de asemenea, plauzibil punctul
de vedere după care distincţia explicită între diferitele forţe pe care aceste rostiri le pot avea este o
realizare tardivă şi extrem de importantă în limă; formele lingvistice primitive sau primare vor păstra
„ambiguitatea” sau „echivocul” sau „caracterul vag” al limbilor primitive: ele nu vor face explicită
forţa exacta a rostirii respective. […]
Limbajul ca atare şi încă în stadiile sale primitive nu este precis şi, în sensul avut în vedere de
noi, nu este explicit: precizia limbajului face să devină mai clar ceea ce spune – înţelesul său;
explicitarea, în sensul nostru, face să devină mai limpede forţa rostirilor. […]

VII

Desigur, modul în care vorbim aici despre „acţiune” se pretează la confuzii. De pildă, am putea stabili o
opoziţie între oamenii cuvintelor şi oamenii faptelor. Am putea spune că unii nu au făcut nimic, au stat
numai şi au pălăvrăgit. De asemenea, am putea stabili o opoziţie între simplul gând cu privire la ceva şi
spunerea literalmente (cu voce tare) a acelui lucru, în care caz a spuen este totuna cu a face ceva. […]

11 De unde şi cel de al doilea „program” al lui Austin: cel de a găsi o distincţie între actele de vorbire (nota trad.).
VIII

[…] Deşi aceste probleme prezintă un mare interes, ele nu ne dau nici o indicaţie în problema
distincţiei dintre rostiri constatative şi performative. De pildă, în cazul unei anumite rostiri, să zicem
„este pe punctul de a ataca”, este perfect posibil să facem absolut clar ceea ce am vrut să spunem când
am produs această rostire […] şi totuşi să nu fi lămurit faptul dacă atunci când când am produs rostirea
respectivă am avertizat sau nu. S-ar putea să fie absolut limpede ce vreau să spun atunci când zic „Este
pe punctul de a ataca” sau „Închid uşa”, dar să nu fie clar dacă este vorba despre un enunţ, o avertizare
etc.
Înfăptuirea unui act locuţionar este, în genere, am putea spune, şi eo ipso înfăptuirea unui act pe
care propun să-l numim ilocuţionar12. Pentru a stabili care dintre actele ilocuţionare este înfăptuit în
acest fel trebuie să stabilim în ce fel utilizăm locuţia respectivă:
− ca întrebare sau răspuns la o întrebare,
− pentru a da o informaţie sau o asigurare sau pentru a avertiza,
− pentru a enunţa un verdict sau o intenţie,
− pentru a pronunţa o propoziţie,
− pentru a ne da o întâlnire, pentru a ruga sau pentru a critica,
− pentru a stabili ceva sau pentru a oferi o descriere
− şi multe altele13 […]

Există încă un sens în care a înfăptui un act locuţionar şi eo ipso un act ilocuţionar poate să
însemne şi înfaptuirea unui act de alt tip. Spunerea a ceva adesea va produce, în mod firesc, anumite
efecte asupra simţămintelor, gândurilor sau acţiunilor celor care ascultă sau asupra vorbitorului însuşi
sau asupra altor persoane. Toate acestea pot fi făcute fie cu gândul, fie cu intenţia, fie cu scopul de a
produce aceste efecte. Despre toate acestea putem spune că vorbitorul a înfăptuit un act dintr-o
categorie de acte în a căror clasificare se face o referire numai indirectă (c.a), sau chiar nu se face nici o
referire (c.b) la înfăptuirea actului locuţionar sau ilocuţionar. Vom denumi înfăptuirea unui act de acest
tip înfăptuirea unui act perlocuţionar sau a unei perlocuţii. Să ne limităm deocamdată la nişte exemple

12 Adică ceea ce se întâmplă în actul de utilizare a limbii (in + locution = illocution). În latineşte existau două prefixe „in-”.
Primul, în latina veche, avea forma „en” şi are sensul lui „în, înăuntru”, iar al doilea era un prefix privativ. Austin îl
foloseşte pe primul. Deşi ar fi contrar regulilor, am putea spune pentru mai multă claritate i(n)locuţie şi i(n)locuţionar
(nota trad.).
13 Austin vorbeşte despre faptul dacă o anumită „locuţie” are forţa unei întrebări, a unei ameninţări ş.a.m.d. În acest sens,
înfăptuirea unui act este înfăptuirea unui act ilocuţionar, adică a unui act înfăptuit prin spunerea a ceva, spre deosebire
de actul de spunere a ceva (nota trad.).
– deşi aceasta idee are nevoie de o lămurire mai atentă:

(E.I)
Actul (A) sau Locuţia
Mi-a spus „Împuşc-o!” - înţelegând prin „a împuşca” a împuşca şi desemnând-”o” pe ea.

Actul (B) sau Ilocuţia

M-a îndemnat (m-a sfătuit, mi-a ordonat etc.) să o împuşc.

Actul (c.a) sau Perlocuţia

M-a convins să o împuşc.

Actul (c.b)
M-a făcut să o împuşc.

[…]

Tot aşa putem distinge actul locuţionar „el mi-a spus că...” de actul ilocuţionar „el a susţinut
că...” şi de actul perlocuţionar „m-a convins că...”. […]
Scopul nostru în aceste prelegeri este de a ne concentra asupra celui de al doilea act, cel
ilocuţionar, şi de a-l compara cu celelalte două. Există o tendinţă constantă în filosofie de a-l trece cu
vederea şi de a pune accentul pe celelalte două acte. […] Expresii ca „înţeles” şi „utilizare a
propoziţiei” pot înceţoşa distincţia dintre acte locuţionare şi acte ilocuţionare. Putem observa că a vorbi
despre „utilizarea” limbii poate să conducă şi la înceţoşarea distincţiei între acte ilocuţionare şi
perlocuţionare […]14.

Este constatativul15 […] întotdeauna adevărat sau fals? Atunci când confruntăm cu faptele un
constatativ îl apreciem prin prisma unei întregi împletituri de termeni care se suprapun cu cei pe care îi
utilizăm în evaluarea performativelor. În viaţa reală, spre deosebire de situaţiile simple luate în
considerare în teoria logică, nu putem să spunem întotdeauna într-un mod simplu dacă un constatativ
este adevărat sau fals.
14 Când „utilizăm” limbajul pentru a susţine o idee, pentru a răspunde la o întrebare, după Austin, facem ceva ce ţine de
lumea convenţiilor, în timp ce efectele actelor perlocuţionare sunt efecte reale neconvenţionale (nota trad.).
15 Austin reevaluează aspecte care pun în lumină dificultăţile distincţiei operate iniţial (nota trad.).
 Să presupunem că vom confrunta cu faptele „Franţa este hexagonală”. În acest caz faptele sunt
chiar forma reală a Franţei. Este ceea ce spunem despre Franţa adevărat sau fals? Dacă vreţi, până la un
punct, da; şi pot imediat să-mi dau seama ce vreţi să spuneţi: este ceva potrivit pentru anumite interese
şi scopuri. Este ceva potrivit pentru un general cu o funcţie înaltă, dar nu pentru un geograf. „Fireşte,
este un enunţ adevărat în linii mari”, ar trebui să spunem, „şi foarte bun ca enunţ aproximativ” […].
Este o descriere aproximativă; nu este una adevărată sau falsă. […]
Adevărul sau falsitatea unui enunţ depind nu numai de înţelesul cuvintelor dar şi de actul pe
care îl înfăptuim în împrejurări date.
Ce mai rămâne din distincţia între rostiri performative şi constatative? Putem spune că, de fapt,
tot ce am avut în vedere a fost:
(a) Prin rostiri constatative ne distanţăm de aspectele ilocuţionare (ca să nu mai pomenim de
cele perlocuţionare) ale actului de vorbire şi ne concentrăm asupra aspectului locuţionar […].
(b) Prin rostiri performative ne apropiem cât mai mult posibil de forţa ilocuţionară a rostirii şi
ne distanţăm de dimensiunea corespondenţei cu faptele.

[…] Cazurile extrem de marginale16 au condus la ideea existenţei a două rostiri distincte.
Concluzia reală trebuie să fie că avem nevoie de (a) distincţia dintre acte locuţionare şi acte
ilocuţionare şi (b) de stabilirea în mod concret şi critic în cauzul fiecărui act ilocuţionar – avertizări,
estimări, verdicte, enunţuri şi descrieri – care sunt modurile concrete în care ele sunt menite a fi în
ordine, fie a fi „corecte” sau „greşite” […]17.

Traducere de Mihail Radu Solcan

16 Austin menţionează drept constatări posibil pure unele formule matematice din cărţile de fizică şi drept cazuri extreme
de performative unele ordine extrem de directe (nota trad.).
17 Prelegerea a XII-a este consacrată de Austin analizei verdictivelor, exercitativelor, angajativelor, comportativelor şi
expozitivelor (nota trad.).