Arbitraj Comercial

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
Facultatea de Drept şi Sociologie

Program de studiu: DREPT FRECVENŢĂ REDUSĂ
GABOR DAN OLIMPIU
DREPT
ARBITRAJ COMERCIAL
NOTE DE CURS
2009
_____________________________________________________________________Cuprins
Cuprins
1. Unitatea de invăţare 1
INTRODUCERE
1.1 Obiectivele cursului pag.4
1.2 Concepţia curriculară pag.4
1.3 Scopul unităţilor de învăţare pag.4
1.4 Tematica unităţilor de învăţare pag.5
1.5 Bibliografie pag.5
EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN
LUME
2.1 Obiectivele cursului pag.6
2.2 Consideraţii introductive pag.6
2.3 Evoluţia arbitrajului comercial în România pag.7
2.4 Evoluţia arbitrajului comercial pe plan internaţional pag.9
2.5 Lucrare de verificare pag.11
CARACTERELE ARBITRAJULUI COMERCIAL
3.1 Obiectivele cursului

3.2 Caracterul arbitral pag.12
3.3 Caracterul comercial pag.12
3.4 Caracterul intern sau internaţional pag.13
3.6 Răspuns la testele de autoevaluare pag.14
CONDIŢIILE SOLUŢIONĂRII LITIGIILOR PE CALEA
ARBITRAJULUI
4.1 Obiective pag.16
4.2 Capacitate deplină de exerciţiu a părţilor aflate în litigiu pag.16
4.3 Convenţia arbitrală pag.16
4.4 Arbitrabilitatea litigiilor pag.18
_______________________________________________________________________
2
_____________________________________________________________________Cuprins
TRIBUNALUL ARBITRAL
5.1 Obiective
5.2 Constituirea tribunalului arbitral pag.19
5.3 Confidenţalitatea arbitrajului pag.19
5.4 Cheltuielile arbitrale pag.20
5.5 Termen de soluţionare a litigiului pag.21
HOTĂRÂREA ARBITRALĂ

6.2 Efectele hotărârii arbitrale pag.26
6.3 Acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale pag.27
6.4 Îndreptarea erorilor materiale şi completarea hotărârilor
arbitrale pag.28
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

7.2 Reguli specifice pag.30
7.3 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine pag.31
_______________________________________________________________________
3
___________________________________________________________________Introducere
Unitatea de învăţare nr.1
INTRODUCERE
OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivele cursului constau in familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de arbitraj –

privit ca procedură specială de soluţionare a litigiilor cu caracter patrimonial care
privesc drepturi şi obligaţii asupra cărora părţile pot tranzacţiona, condiţiile
soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului, organizarea arbitrajului si procedura
propriu-zisă a arbitrajului.
Deasemenea, cursul tratează aspecte specifice arbitrajului comercial
internaţional şi procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor arbitrale
străine.
CONCEPŢIE CURRICULARĂ
Arbitrajul comercial s-a impus ca o alternativă faţă de justitiţia statală

tradiţională, în ultima perioadă tot mai multe litigii fiind soluţionate pe calea
acestei proceduri.
Arbitrajul, ca modalitate facultativă de soluţionare a unui litigiu comercial având
ca obiect drepturi patrimoniale tranzacţionabile, constă în investirea unei
persoane sau a unor persoane particulare cu constituirea unui tribunal arbitral şi
cu pronunţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru părţi.
Preferinţa comercianţilor pentru arbitraj este determinată de celeritatea acestei
proceduri, confidenţialitate, posibilitatea părţilor de a-şi desemna arbitrii,
reducerea costurilor de soluţionare a litigiului, flexibilitate procedurală sporită,
etc.
Aceste considerente fac ca arbitrajul comercial să devină o disciplină de studiu
cu importanţă deosebită în formarea viitorului practician în aria dreptului
comercial şi nu numai, completând noţiunile acumulate la celelalte discipline de
studiu.
SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând să
identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria ştiinţelor juridice.
Totodată unităţile de învăţare selectate au fost alese astfel încât să ajute
cursanţii să dobândească o serie de noţiuni de bază ale acestei discipline.
Nu în ultimul rând, acest curs vine să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate,
evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate
întâlni cel care studiază această disciplină.
__________________________________________________________________________
4
___________________________________________________________________Introducere
TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Introducere
Evoluţia arbitrajului comercial în România şi în lume
Caracterele arbitrajului comercial
Condiţiile soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului
Tribunalul arbitral
Hotărârea arbitrală
Arbitrajul comercial internaţional
BIBLIOGRAFIE
J. Robert, B. Moreau, L'arbitrage-droit interne, droit internaţional prive, Dalloz,
Paris, 1993.
Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1995.
Boisseson de Matthieu, Le droit franqais de l’ arbitrage interne et internaţional,
gln - editions 1990.
Homotescu, Litigii patrimoniale.Soluţionarea pe calea arbitrajului, Editura
Lumina Lex; Bucureşti.
Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului
internaţional, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
Ion Dogaru, Constantin Mocanu, Tudor R. Popescu, Măria Rusu, Principii şi
instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1980.
Mircea Costin şi Sergiu Deleanu, Drept comercial internaţional, Partea generală,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
Titus prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bbucureşti,
2005.
Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
Codul de procedură civilă.
Codul civil.
Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
Convenţia de la new york – 1958.
Convenţia de la Washington – 1965 – pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state.
__________________________________________________________________________
5
_____________________________ Evoluţia arbitrajului comercial în românia şi în lume

EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN LUME
2.1 OBIECTIVE
- să introducă studenţii în studiul acestei discipline
- să familiarizeze studenţii cu noţiunile de bază cu care operează această
disciplină
- să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita elementele specifice
acestei discipline de alte discipline de drept
2.2 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Conceptul de arbitraj este folosit cel mai adesea în două accepţiuni foarte
precise, respectiv pentru a desemna organul însărcinat cu soluţionarea unui litigiu
pe cale amiabilă şi spre a determina chiar existenţa unei proceduri speciale de
soluţionare a litigiilor de drept privat. Arbitrajul nu este o instituţie nouă,
caracteristică dreptului modern, căci până la organizarea statală a justiţiei
judecătorul nu era altceva decât o persoană aleasă de părţi, adică un arbitru. 1
Arbitrajul este reglementat în Codul de procedură civilă în Cartea a IV -a –
“Despre arbitraj”, respectiv art. 340- 3703.
Instituţia arbitrajului a cunoscut în ţara noastră o mai mare dezvoltare
după anul 1989. În timpul regimului comunist, toate societăţile româneşti erau
cu capital de stat, iar situaţia unei litigiu internaţional era rar întâlnită. Mai mult,
persoanele juridice erau neinformate în legătură cu beneficiile soluţionării
litigiilor pe calea arbitrajului, iar programele şcolare ale facultăţilor de drept
făceau referire la acest subiect în numai câteva fraze.
În ultimii ani, pe măsură ce mediul de afaceri din România a interacţionat
tot mai des cu companii internaţionale, iar acestea din urmă se aşteaptă ca
soluţionarea litigiilor să se facă prin arbitraj internaţional, chiar insistă ca
partenerii lor contractuali să accepte arbitrajul internaţional în afara graniţelor
României.
Importanţa arbitrajului rezultă din multiplele avantaje pe care această
instituţie le prezintă faţă de justiţia statală:
 Procedura arbitrală este mai simplă şi mai accesibilă părţilor decât
normele procesuale aplicate de instanţele judecătoreşti pentru soluţionarea unor
litigii similare;
 Procedura arbitrală este mai rapidă şi mai puţin formală;
Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral este obligat să
pronunţe hotărârea în cel mult 5 luni de la constituirea sa, cu excepţia situaţiei
când, pentru motive temeinice, pronunţarea hotărîrii poate fi amânată cu cel
mult 2 luni de zile;
 Arbitrii sunt specialişti cu înaltă calificare în domeniul dreptului şi al
relaţiilor comerciale internaţionale;
 Părţile desemnează arbitrii care vor soluţiona litigiul comercial, ceea
1
Ioan Leş – Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 685
6
ce este exclus în instanţele de drept comun;

 Costurile reduse ale taxelor de arbitraj; acest avantaj este indiscutabil,
în general, în cazul arbitrajului ad-hoc, dar el este deosebit de relativ în cazul
arbitrajului instituţionalizat;
 Hotărârile arbitrale sunt definitive şi obligatorii pentru părţi din
momentul pronunţării şi nu pot fi atacate în ceea ce priveşte fondul litigiului;
 Hotărârile arbitrale se bucură de o largă recunoaştere internaţională;
 Arbitrajul este privit ca o scena neutră, motiv pentru care este
considerat o alternativă optimă la tribunalele din România.
2.3 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN ROMÂNIA
Cadrul legal pentru organizarea arbitrajului comercial a fost creat

prin Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă adoptat în 1865,
după modelul celui francez din 1807, în redactarea sa din 1842 şi
al Codului de procedură civilă al Cantonului Geneva din 1849.
Spre a rămâne în termeni cât rnai exacţi, a fost prima abordare
sistematizată, închegată a domeniului, primul act normativ care
consacră problematicii arbitrajului un capitol expres. Pentru că,
până Ia el, dispoziţii în materie au mai fost formulate în regle-
mentări care reţin atenţia istoricilor dreptului comercial, ca fiind şi
primele care înserează reguli în această materie, cum sunt:
Manualul Iui Donici din 1 8 I 4 , Codul Calimach adoptat în Moldova în
1817, Codul Caragea intrat în vigoare în Ţara Românească In 1818
şi care consacră arbitrajului 21 de articole. Cea mai îndelungata
aplicabilitate, aproape 50 de ani, a avut-o Codul Calimach care,
cuprindea dealtfel, în comparaţie cu celelalte două nominalizate,
reglementarea cea mai performantă.
Revenind Ia Cartea a IV-a, după curn bine se ştie, dispoziţiile ei au
fost aplicate până Ia instaurarea regimului comunist, când
principiile economice şi legislaţia economică adecvată lor au
intrat în discordanţă cu liberalismul specific Cărţii a IV -a şi cu
principiul autonomiei de voinţă a părţilor pe care îl degajă. A ur mat
perioada de peste patru decenii de neaplicare a prevederilor
Cărţii, fără ca ea să fi fost însă formal abrogată. Menţinându-şi o
arie de incidenţă relativ restrânsă în segmentul relaţiilor de
comerţ exterior, derulate cu parteneri din afara sistemului
(„lagărului") socialist (argument valab il şi cu privire la Codul co-
mercial, trecut prin acelaşi „tratament" discriminator), Cartea a IV-
a a devenit însă o materie „moartă" în plan intern. în dreptul ei, la
fiecare reeditare a codului se făcea precizarea (cu iz de aver-
tisment) că nu se mai foloseşte. Argumentul care a justificat
menţinerea ei în vigoare a explicat şi apariţia, în 1953, după
modelul sovietic, a singurei instituţii arbitrale din România. Comisia
de arbitraj de pe îângă Camera de Comerţ a Republicii Populare
Române, cantonată exclusiv în ramura comerţului exterior şi,
prioritar, cu competenţe pentru soluţionarea litigiilor născute în
relaţiile economice dintre ţările membre ale Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R.). Regulamentul şi Regulile sale
7
procedurale, substanţial inspirate din regulile uniforme de arbitraj

elaborate sub egida C.A.E.R., au fost aprobate prin Decretul nr.
495/1953. I-au urmat alte două Regulamente, dintre care primul,
„pentru rezolvarea litigiilor de comerţ exterior", a fost aprobat prin
Decretul nr. 623/1973, iar ultimul, „privind organizarea şi
funcţionarea comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a Republicii Socialiste România", a fost adoptat prin Decretul
nr. 18/1976, fiind abrogai expres prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind
camerele de comerţ şi industrie din România. Acest ultim act normativ, în
vigoare şi astăzi, apreciat pentru spiritul său liberal remarcabil (mai ales
dacă se are în vedere şi momentul adoptării sale, la scurtă vreme după
evenimentele din decembrie 1989), are şi meritul de a fi redeschis accesul
spre arbitraj, de a-1 fi readus în actualitate. Astfel, la art. 5 lit. j) se
stipulează, ca atribuţie expresă a camerelor de comerţ şi industrie
teritoriale, „organizarea arbitrajului ad-hoc", în timp ce art. 11 prevede
organizarea şi funcţionarea, pe îânoă Camera de Comerţ şi Industrie a
României, a Curţii de Ar-bitraj Comercial Internaţional. Primul Regulament
al acesteia, precum şi primele Reguli au fost adoptate în luna iulie a
aceluiaşi an, fiind înlocuite cu actualele Regulamente (două la număr, unul
pentru arbitrajul internaţional, având ca obiect litigiile de comerţ
internaţional, ai doilea privitor la arbitrajul ad-hoc, administrat de către
Curte), adoptat ia data de 30 martie 1993 (şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
1994), precum şi cu actualele Reguli, aprobate la data de 17 noiembrie
1993, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1994. Actul normativ invocat (printre
primele dintr-un ansamblu de reglementări care fixau coordonatele noilor
orientări poîitico-economice şi sociale), a creat platforma juridică necesară
relansării arbitrajului, concomitent cu relansarea principiilor economiei de
piaţă. Legiuitorul surprinde, aşadar, utilitatea instituţiei în noul context
economic, caracterul său indispensabil în suita instrumentelor şi pârghiilor
juridice specifice domeniului comercial. Dar, funcţionarea lui propriu-zisă s-
a realizat numai după ce în 1993, în spiritul noii orientări, a fost substanţial
modificată Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă. Sursa principală
de inspiraţie în această modificare a reprezentat-o Legea-model
UNC1TRAL care. fără a fi deci, direct integrată, încorporată în dreptul
autohton, a contribuit substanţial la realizarea reformei şi în acest domeniu
al legislaţiei şi instituţiilor juridice.
Cartea a IV-a a stat şi la baza adoptării Regulilor de procedurs
aie comisiilor de arbitraj înfiinţate pe lângă camerele de comerţ
şi industrie judeţene. După cum bine se ştie, ea
reglementează arbitrajul ad-hoc de tip clasic, pe când arbitrajul
organizat pe lângă camerele comerţ este unul instituţional, în
cadrul căruia doar tribunalul arbitrai desemnat în diferitele
litigii se întruneşte ad-hoc, celelalte structuri care-i asigură
funcţionalitatea având în schimb caracterul de permanenţă şi
continuitate specific formei instituţionale: propria autoritate de
nominare, un regulament şi reguli proprii procedurale, o listă
de arbitri, propriul secretariat. Doc trin a îl m ai id en tific ă şi
su b d en u mire a de „a rbitraj instituţional administrat sau de
organizare"1 pentru că, Ia fel ca în marea majoritate a centrelor,
sarcina soluţionării litigiilor revine arbitrilor care compun
tribunalul arbitrai şi nu instituţiei arbitrale, care va gestiona
activitatea sau aspectul organizatoric, administrativ, funcţional.
8
Deşi în prezent sunt cele mai reprezentative în peisajul

jurisdicţiei convenţionale de tip privat autohton, comisiile de ar-
bitraj de pe lângă camere nu sunt singurele create în anii
postcom unişti. P e de altă parte, acte norma tive apărute în
această perioadă indică în termeni expreşi arbitrajul ca
instanţă de judecată competentă In litigiile privind problematica
ce face obiect al reglementării lor. Prin legi speciale au fost
instituite arbitraje instituţionale cu competenţe materiale limitate,
specializate în anumite domenii ale sferei comercialului şi nu
numai. Astfel, cu titlu strict exempiificativ, după ce în Legea valorilor
mobiliare şi burselor de valori (nr. 52/1994), la art. 77, se prevede că
diferendele de bursă pot fi supuse spre soluţionare Camerei Ar-
bitrale a Bursei de Valori, ulterior, în conformitate cu prevederile Cărţii
a IV-a, a fost adoptat Regulamentul de Procedură nr. 3/Î999 al
Camerei Arbitrale a Bursei de Valori Bucureşti şi al Camerei Arbitrale a
Pieţei RASDAQ.
Actele normative în materia asigurărilor sociale de sănătate
reglementează, la rândul lor, arbitrajul ca modalitate de judecată a
diferendelor specifice domeniului. în acest scop, în condiţiile
precizate în art. 85-87 din Legea nr. 145/1997, se organizează Co-
misia Centrală de Arbitraj, formată din doi arbitri delegaţi de către Casa
Naţională de Asigurări de Sănătate şi Colegiul Medicilor din România.
Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM a fost înfiinţată şi or-
ganizată prin Hotărârile Consiliului UCECOM nr. J/1991 şi nr.
9/1992, ca instituţie permanentă de arbitraj, activitatea sa fiind
desfăşurată în baza unui regulament şi reguli procedurale care
prezintă multe puncte comune sau asemănătoare cu cele aie
Curţii de Arbitraj Bucureşti. Similitudinile merg până Ia a atribui Curţii
acelaşi caracter bivalent, pretinzând, prin regulamentul său, că se
ocupă atât de arbitrajul administrat (art. 12), cât şi de cel
jurisdicţional, fără ca pentru acesta din urmă, însă, să dispună de
prevederi exprese, la nivel de lege. Regulile sale pro cedurale sunt
elaborate, de asemenea, în conformitate cu prevederile Cărţii a IV-a.
Practica arbitrală internă, ulterioară anului 1990, nu ne oferă
exemple de organizare a arbitrajului ad-hoc. Acest aspect este
concomitent cu extinderea constantă a aplicabilităţii arbitrajului
instituţional. Dealtfel, tendinţa este prezentă şi în plan internaţional.
Avantajele arbitrajului comercial instituţional în comparaţie cu
celelalte forme şi, în speţă, cu arbitrajul ad-hoc, motivează şi justifică
această orientare.
2.4 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL PE PLAN INTERNAŢIONAL
Sediul materiei l-au reprezentat încă de la început, codurile de procedură

civilă adoptate în primii ani ai veacului trecut, impregnate de liberalismul
revoluţiei franceze. Chiar mai devreme de secolul trecut, prin Decretul nr.
12 din 24 august 1790. arbitrajul era reglementat în termeni favorabili, fiind
considerat „mijlocul ce! mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre
cetăţeni", nu prin intermediul judecătorilor, ci al unor persoane
9
particulare învestite cu încrederea deplină a părţilor. Codul francez

de Ia 1807 oferă cadrul lega! pentru organizarea arbitrajului ad-hoc,
prima dintre formele pe care Ie-a cunoscut instituţia. Din el s-a inspirat
Codul civil român de la 1865 (în vigoare şi astăzi)., inclusiv Cartea a IV-a,
dedicată arbitrajului ad-hoc. De remarcat că textul prevederilor franceze
iniţiale era rigid şi complicat, supunea arbitrajul dominaţiei justiţiei statale
şi instituia multiple căi de reformare a hotărârilor pronunţate în cadrul
controlului de legalitate (uneori paralizant), exercitat de aceleaşi
instanţe statale. în timp, procedura a fost fluidizată, regulile simplificate,
au fost limitate căile de desfiinţare a hotărârilor.
Dezvoltarea interesului pentru instituţie trebuie direct legată de
progresul industriei, al societăţilor industriale deşi arbitrajul nu era o
necunoscută nici chiar în perioada antică. începuturile sale
îndepărtate, pierdute în timp, au favorizat dealtfel opinii doctrinare care
au susţinut că este anterior justiţiei publice, că a fost forma primară de
existenţă a acesteia. Cert este că linia ascendentă, fermă în evoluţia
sa, a început o dată cu perioada de expansiune a industriei şi
comerţului, hrănind şi demonstrând necesitatea unei jurisdicţii
adecvate domeniului.Ulterior, pe măsura dezvoltării interesului pentru
această alternativă particulară de judecată, au apărut instituţiile
arbitrale, ca forme organizatorice şi funcţionale, centre permanente
având vocaţia de a soluţiona, în principiu, orice litigiu cu care sunt soli -
citate, sesizate. O simplă statistică privitoare la anii apariţiei a câ te v a
m a ri a s e m e n e a c e n tre , c o n s id e r a te tra d iţio n a le , demonstrează
evoluţia rapidă în timp, inclusiv sub aspectul formelor organizatorice,
fapt ce-i demonstrează viabilitatea. Pentru ilustrarea ideii, enumerăm
câteva astfel de date, în ordinea apariţiei; în 1892, din iniţiativa
Corporaţiei Oraşului Londra, a fost înfiinţată Curtea de Arbitraj
Internaţional din Londra (LCIA), a cărei principală funcţie constă în a
asigura din punct de vedere administrativ realizarea procedurii arbitrale:
în 1917 a fost înfiinţat Institutul de Arbitraj de Ia Camera de Comerţ
din Stockholm (SCCJ, care a fost organizat în mod oficial în 1949,
propunându-şi ca fel rezolvarea disputelor din domeniul comerţului,
industriei şi transportului; Camera Internaţională de Comerţ (ICC),
a fost înfiinţată în 1923, în temeiul legislaţiei franceze din 1903 şi este
singura instituţie arbitrală care activează strict în sfera iitigiilor
internaţionale, având o structură organizatorică şi procedurală
adecvată; Asociaţia Americană de Arbitraj, cea mai reprezentativă
dintre instituţiile în domeniu de pe continentul american, a fost
creată în anul 1926 ca un serviciu public, non-profît, în cadrul
căruia rezolvarea iitigiilor este asigurată de membrii săi; Centrul
Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor de Investiţii (ICSID) de pe
lângă Banca Mondială, înfiinţat de către Convenţia de la
Washington din 1965, îşi propune să promoveze „un climat de
încredere reciprocă între state şi investitori, care ar duce Ia o
creştere a direcţionării resurselor către ţările aflate în curs de
dezvoltare. Spre a dobândi competenţă de soluţionare a litigiilor prin
acest for, e necesar ca disputa să fi apărut între două state
contractante şi să fie determinată de o „investiţie".
Şi, în sfârşit, cei mai recent set de reguli în domeniu este promovat
de Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional
(UNCITRAL). Comisia a fost înfiinţată de către Adunarea Generală a
10
Naţiunilor Unite în decembrie 1966 cu scopul de a asigura

„armonizarea progresivă şi unificarea legislaţiei comerţului
internaţional".
Confirmând utilitatea şi importanţa pe care a dobândit-o în timp,
Adunarea Generală a ONU a avut iniţiativa unor reglementări în
materie, mai întâi în 1976, prin elaborarea unui Regulament de arbitraj
şi, în al doilea rând (dar nu ca importanţă ci doar ca succesiune în
timp), prin adoptarea legii model - UNCITRAL, preluată de multe
state în legislaţia naţională sau, curn este şi cazul ţării noastre,
devenită sursă de inspiraţie pentru reglementări interne în această
materie. Dealtfel, este demn de subliniat că cele două iniţiative nu
sunt nicidecum singulare în activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Consecvent, ea a desfăşurat o activitate susţinută în vederea difuzării
arbitrajului comercial, prin cele patru comisii economice ale saie, şi
anume: Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.), Comisia
Economică pentru Asia şi Extremul Orient (CEAEO), Comisia Economică
pentru America Latină (CEPAL) şi Comisia Economică pentru Africa
(C.E.A). Atât Convenţia de Ia New York din 1958, cât şi cea de Ia
Geneva din 1961 sunt rezultatul acţiunilor susţinute ale organizaţiei
întreprinse pe plan mondial.
2.6 LUCRARE DE VERIFICARE
1. Prezentaţi evoluţia instituţiei arbitrajului comercial în dreptul intern.
2.8 BIBLIOGRAFIE
J. ROBERT, B. MOREAU, L'arbitrage-droit interne, droit

internaţional prive, Dalloz, Paris, 1993.
DELEANU Ion, Tratat de procedură civilă, voi. I, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1995.
BOISSESON DE Matthieu, Le droit franqais de ‚l arbitrage interne et
internaţional, GLN - editions 1990.
11
______________________________ Caracterele arbitrajului comercial

CARACTERELE ARBITRAJULUI COMERCIAL
3.1 OBIECTIVE
- să prezinte caracterele arbitrajului comercial;
- să familiarizeze cursanţii cu importanţa practică a acestor caractere;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor ca, folosindu-se de noţiunile dobândite
la alte dicipline, să distingă între particularităţile arbitrajului comercial
3.2 CARACTERUL ARBITRAL
Între caracterul arbitral al arbitrajului, pe de o parte, şi arbitra -

bilitatea litigiilor cu care este învestit există, evident, o relaţie de
strânsă interdependenţă, dar nicidecum o identitate de sensuri,
de accepţiuni. Arbitrabilitatea litigiilor rămâne doar una din
condiţiile sesizării valabile a instanţei arbitrale şi, în acest context, a
punerii în valoare a caracterului său arbitral. Iar acesta derivă din
puterea, capacitatea atribuită unor persoane -arbitri- de a statua
(judeca valabil) şi a tranşa litigiul dintre părţi. Arbitrabilitatea litigiilor
este absorbită de caracterul arbitral al arbitrajului. Spre deosebire de
judecători, a căror putere derivă din lege, puterea arbitrilor îşi are
izvorul în actul de voinţă al părţilor litigante, materializat prin
convenţia arbitrată. Ea va contura şi limitele acestei puteri, în
spiritul autonomiei de voinţă specifice instituţiei. Arbitrii vor tranşa
cu obiectivitate asupra situaţiei litigioase survenite între semnatarii
convenţiei de arbitraj. Ei nu sunt înzestraţi cu imperium, precum
judecătorii dar, prin efectul convenţiei arbitrale, dobândesc atribuţii
jurisdicţionaie comparabile cu ale acestora. Din acest punct de
vedere, arbitrajul a fost denumit ca „o instanţă fără plena potestas
de jurisdicţie". Deşi numiţi de părţi, nu devin avocaţii acestora şi o
corectă îndeplinire a misiunii lor nu poate fi separată de o atitudine
imparţială, obiectivă, oferind linia de echilibru în relaţia tensionată
dintre părţile litigante. Este un efect spectaculos al convenţiei
arbitrale, acela de a înzestra persoane terţe în raport cu ea cu
atribuţii jurisdicţionale care ie vor permite să decidă asupra
motivelor frângerii armoniei raportului juridic de bază existent între
semnatarii convenţiei şi să dispună, în ceîe din urmă, în funcţie de
probe, soluţia corectă. Văzut dintr-un astfel de unghi, devine şl
mai concludent rolul convenţiei arbitraje, în primul rând, în exis tenţa
instituţiei analizate şi, nu mai puţin important, în înzestrarea arbitrilor
cu puterea necesară verificării şi constatării situaţiei ju ridice care a
creat dezacordul între părţi.
12
3.3 CARACTERUL COMERCIAL
Acest caracter nu rezultă direct din prevederile art. 340 din

Cartea a IV-a, care circumscriu sferei de incidenţă a arbitrajului o
categorie mai amplă, mai generoasă de litigii, şi anume, cele pa -
trimoniale, cu excepţia celor asupra cărora „legea nu permite a
se face tranzacţie". Deci, implicit comerciale, dar nu în exclusivi tate,
pentru că pot fi integrate categoriei şi litigii patrimoniale ci vile. E
adevărat că pentru această ultimă categorie şi în prezent practica
este aproape inexistentă, dar actualul cadru legal creează
premisele unei astfel de alternative de judecată. În schimb,
cunoaşte o tot mai mare aplicabilitate arbitrajul comercial intern şi
reprezintă o soluţie de judecată uzuală, curentă, cel comercial
internaţional. în ce ne priveşte, vom avea în vedere numai litigiile
izvorâte din raporturi patrimoniale, care aparţin segmentului
comercial, deci cele care se ivesc în legătură cu săvârşirea de
acte şi fapte de comerţ, deopotrivă obiective (în sensul art. 3 C.
com.), subiective sau mixte (unilaterale) şi, de asemenea,
interne şi internaţionale.
Trăsătura comercialităţii caracterizează atât litigiile comerciale
interne, deci cele care aparţin dreptului comercial intern, cât şi
cele internaţionale, proprii dreptului comerţului internaţional.
Dealtfel, şi primul caracter, cel arbitrai, devine o însuşire comună
ambelor categorii de litigii. Explicaţia derivă din aplica rea, în materia
dreptului comerţului internaţional, a regulilor şi criteriilor în funcţie
de care, în dreptul comercial intern (ca drept comun), un act sau
fapt juridic este calificat ca fiind comercial. în concluzie, în analiza
unui astfel de act sau fapt juridic, se va putea afirma mai întâi dacă
este comercial şi, numai în al doilea rând, dacă fiind comercial, el
este unul de drept comercial intern sau de drept al comerţului
internaţional.
3.4 CARACTERUL INTERN SAU INTERNAŢIONAL
Arb itrajul este con side rat inte rn câ nd a re ca obie ct

soluţionarea de litigii referitoare la raporturi juridice comerciale care
se nasc şi se consumă integral pe teritoriul unui singur stat, deci,
sub incidenţa exclusivă a legislaţiei naţionale a respectivului teritoriu
statal. Considerăm că nu are relevanţă în acest context şi nu
influenţează caracterul intern ai arbitrajului faptul că judecata. este
înfăptuită de o instituţie arbitrală cu competenţe deopotrivă în litigii
interne, cât şi internaţionale; caracterul naţional sau internaţional al
instituţiei arbitrate nu este preluat automat de litigiile cu care este
sesizată în vederea soluţionării. Limitele competenţei sale sunt
determinate de propriile reguli organizato rice, de regulamentul său
şi nicidecum de caracterul litigiilor,
Arbitrajul dobândeşte valenţe internaţionale în funcţie de
13
incidenţa raportului juridic litigios, sau cel puţin a unuia dintre

elementele sale, Ia mai multe sisteme de drept, prin aderenţa
acestui raport la mai multe state, indiferent cu privire la care din
componentele sale (mărfurile, lucrările, serviciile disputate sunt
transferate dintr-un stat în altul etc). Accepţiunea corespunde
prevederilor Convenţiei de la Geneva, la care am mai făcut referire,
şi uzează, în apreciere, de elementele intrinseci, structurale, ale
litigiului reprezentând ceea ce doctrina a numit „criteriul obi ectiv" de
definire a internaţionalităţii arbitrajului. Lui i se adaugă şi unul de
natură subiectivă, la rândul lui menţionat în textul Convenţiei,
constând în situarea, după caz, a sediului sau domiciliului părţilor
litigante în state diferite sau, altfel spus, în naţio nalitatea diferită a
părţilor. În opinia unora dintre autori, dobândeşte caracter interna-
ţional arbitrajul soluţionat de o instituţie arbitrală internaţională. Pentru
motive deja surprinse la punctul anterior, îl considerăm un criteriu
artificial pentru problema analizată, bazat pe un argument extrinsec
litigiului în sine. Desigur, o instituţie arbitrală cu com petenţe
determinate strict în sfera litigiilor interne nu va putea soluţiona
nicicând un litigiu internaţional. însă, în opinia noastră, acest aspect
strict organizatoric nu este de natură să confere el însuşi caracterul
intern sau internaţional litigiului în cauză. El va fi imprimai numai de
prezenţa, în structura raportului juridic litigios a unui sau unor
elemente de extraneitate, din categoria criteriilor obiective sau
subiective de determinare, Ia care arn făcut referire mai sus. Ele vor
fi cele care vor conduce părţile spre o instituţie
arbitrală competentă, cu vocaţie în plan intern sau internaţional,
după caz, şi nicidecum caracterul acesteia nu. îl va influenţa sau
determina pe cel al litigiului. Un litigiu internaţional va fi soluţionat
în mod obligatoriu de o instituţie arbitrală internaţională, dar
această caracteristică a ei preexistă litigiului respectiv, este tocmai
cea care oferă unul din argumentele alegerii valabile a acestei
instanţe. Se va ajunge deci în situaţia ca internaţionalitatea instituţiei
arbitrale să coexiste cu caracterul internaţional ai litigiului fără a
putea pretinde însă că îl transmite acestuia.
Distincţia între caracterul intern şi internaţional al arbitrajului nu
este lipsită de importanţă practică, ea oferind criteriul în funcţie
de care se vor determina normele juridice incidente, aşa cum
caracterul său comercial permite diferenţierea faţă de arbitrajele cu
competenţe în sfera litigiilor patrimoniale aparţinând altor ramuri ale
dreptului. Totodată, aceste trăsături explică în mare măsură
specificitatea, configuraţia sa singulară, particulară, în ansamblul
instituţiilor cu atribuţii jurisdicţionale.
1. Prezentaţi caracterul intern/internaţional al arbitrajului comercial
3.7 BIBLIOGRAFIE

intrenaţional, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
14

Craiova, 1980.
Homotescu, Litigii patrimoniale.Soluţionarea pe calea arbitrajului, Editura
Lumina Lex; Bucureşti.
Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
15

CONDIŢIILE SOLUŢIONĂRII LITIGIILOR PE CALEA ARBITRAJULUI
4.1 OBIECTIVE
- să prezinte cursanţilor condiţiile soluţionării unui litigiu prin procedura
arbitrajului;
- să familiarizeze cursanţii cu noile noţiuni, apelând la noţiuni deja
fundamentate din cadrul altor discipline studiate;
- să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita între noţiunile prezentate.
4.2 CAPACITATE DEPLINĂ DE EXERCIŢIU A PĂRŢILOR AFLATE ÎN LITIGIU
Pot recurge la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului doar persoanele

care au capacitate deplină de exerciţiu al drepturilor. Capacitatea de exerciţiu
reprezintă capacitatea persoanei de a –şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii, săvârşind acte juridice.
În ceea ce priveşte posibilitatea regiilor autonome şi a societăţilor
comerciale cu capital intregral de stat de a încheia în mod valabil o convenţie
arbitrală, prin recurgerea la o interpretare bazată pe spiritul legii, aceste
persoane juridice nu posedă o capacitate deplină de a încheia convenţii
arbitrale.
Explicaţia cerinţei legale constă în faptul că recurgerea la arbitraj este privit
ca un act de dispoziţie, cu efecte importante asupra patrimoniului celui care ia o
astfel de decizie, renunţând la garanţiile specifice justiţiei statale şi angajându-
se la executarea obligaţiilor stabilite prin hotărârea arbitrală.
În ceea ce priveşte capacitatea statului, a unităţilor administrative – judeţ,
oraş, comună, sau a instituţiilor de drept public de a încheia valabil convenţii
arbitrale, Codul de procedură civilă nu conţine nicio dispoziţie specială. Dar art.
14 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial
Intrenaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României stipulează
intredicţia acestor persoane de a încheia convenţii arbitrale în dreptul intern.
Intredicţia se desprinde din interpretarea per a contrario a textului: „Statul,
unităţile administrativ teritoriale şi alte persoane juridice de drept public au
facultatea de a încheia în mod valabil o convenţie arbitrală numai în arbitrajul
intrenaţional, în afară de cazul când legea dispune altfel”.
4.3 CONVENŢIA ARBITRALĂ
Potrivit prevederilor art. 341 alin. 1 din Codul de procedură civilă,

arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, încheiată
în condiţiile prevăzute de lege.
Convenţia arbitrală sau contractul de arbitraj cum mai este cunoscută în
literatura de specialitate, reprezintă acea convenţie încheiată, de regulă, în scris,
între subiectele unui raport juridic contractual ori extracontractual, prin care
acestea decid să încredinţeze litigiile patrimoniale ce se vor naşte sau acre s -au
născut între ele din respectivul raport juridic unuia sau mai multor arbitrii numiţi
de către părţi, conform înţelegerii lor sau conform prevederilor regulamentelor şi
ale regulilor de procedură ale unor instituţii permanente de arbitraj, după caz.
16
Contractul de arbitraj se poate încheia fie sub forma unei clauze

compormisorii înscrise în contractul principal, fie sub forma unei înţegeri de sine
stătătoare, denumită compromis.
În doctrina franceză, convenţia de arbitraj reprezintă înţelegerea părţilor unui
raport juridic de a supune arbitrajului una sau mai multe controverse deja
existente sau care vor apărea, iar contractul de arbitraj desemnează noul
contract intervenit între părţi şi arbitrii, după ce s -a născut litigiul şi arbitrii au fost
numiţi.
Trăsăturile contractului de arbitraj:
 Este un contract numit, pentru că este reglementat de Codul de
procedură civilă sub denumirea sinonimă de convenţie arbitrală;
 Este un contract sinalagmatic, părţile semnatare obligându-se una
faţă de cealaltă, în considerarea obligaţiilor corelative asumate de
fiecare;
 Este un contract solemn, legea cerând forma scrisă ca şi condiţie
ad validitatem;
 Obiectul material poate fi un litigiu eventual, viitor ori unul cert şi
actual;
 Are un obiect juridic special reprezentat de prestaţiile la care se
obligă părţile faţă de arbitrii şi una faţă de cealaltă, în vederea
organizării, desfăşurări şi finalizării judecăţii arbitrale;
 Dă naştere unor obligaţii diferite, ca natură juridică;
 Este un contract comutativ, fiecare dintre părţi cunoscând
existenţa şi întinderea obligaţiiilor sale;
 Este un contract intuituu personae;
 Poate exista sub forma unei clauze compromisorii fiind inserată
astfel într-un alt contract, sau poate fi un contract de sine stătător
– compromisul arbitral;
 Este un contract cu prestaţii succcesive;
 Poate fi un contract prelitigios – clauza compromisorie, sau unul
litigios – compromisul arbitral.
Clauza compromisorie este acea clauză prin care părţile convin ca

litigiile care se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu
acestea să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau
modalitatea de numire a lor.
Valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea
contractului în care a fost înscrisă.
Dacaă însă părţile nu au înscris în clauza compromisorie numele
arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora, respectiv principalele elemente
care permit începeera şi desfăşurarea arbitrajului, clauza compromisorie va fi
inoperantă (ineficace).
Compromisul arbitral este convenţia prin care părţile stabilesc ca
litigiul ivit între acestea să fie supus unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care
va statua arbitrajul astfel desemnat.
Condiţii de valabilitate:
 Contractul de arbitraj să se refere în mod clar şi neechivoc la
un litigiu patrimonial existent;
 Înţelegerea părţilor de a soluţiona litigiul să fie clară, expresă şi
să nu creeze vreo îndoială cu privire la puterea de a arbitra
17
acordată arbitrilor princ actul de compromis;

 Arbitrii care vor soluţiona litigiul să fie nominalizaţi sau cel puţin
să fie arătată modalitatea de desemnare a acestora;
 Să se stabilească date suficiente privind modul, locul şi durata
arbitrajului, precum şi cu privire la procedura de urmat de către
arbitri.
4.4 ARBITRABILITATEA LITIGIILOR
Arbitrabilitatea unui litigiu presupune îndeplinirea a două condiţii:

caracterul patrimonial al litigiului şi caracterul tranzacţionabil al litigiului.
Este patrimonial orice drept subiectiv al cărui conţinut poate fi
exprimat pecuniar.
Opiniile exprimate în doctrină susţin arbitrabilitatea oircărei cereri care
ar tinde spre realizarea sau protejarea unor drepturi de natură patrimonială ale
părţilor direct implicate, în măsura în care această interpretare nu ar veni în
contradicţie cu dispoziţii legate de ordine publică.
Per a contrario, orice cerere care se referă la drepturi strict
nepatrimoniale (personale), ca de exemplu cereri privind statutul civil al
persoanei – filiaţie, adopţie, căsătorie, nume etc, drepturi asupra cărora legea
nu prmite nici tranzacţionarea.
Conform art. 1704 Cod civil, „tranzacţia este un contract prin care
părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se
nască”.
Principiul libertăţii contractuale consacrat în dreptul nostru, determină,
în principiu, ca orice persoană cu capacitate deplină de exerciţiu să poată
tranzacţiona cu privire la orice drepturi litigioase. Excepţiile de la regulă trebuie
să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare. Exemplificăm în
acest sens: litigiile privind bunurile care fac parte din domeniul public al statului –
bunuri inalienabile; litigiile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului,
litigii privind evacuarea chiriaşului din locuinţă, etc.
Prezentaţi asemănările şi deosebirile existente între o clauză compromisorie şi

compromisul arbitral.
4.6 BIBLIOGRAFIE
Titus Prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bucureşti,
2005;
Codul de procedură civilă
Codul civil
18
Tribunalul arbitral

TRIBUNALUL ARBITRAL
5.1 OBIECTIVE
- să prezinte particularătăţile soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului
- să prezinte cursanţilor avantajele acestei proceduri;
- să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita între noţiunile prezentate.
5.2 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL
Tribunalul arbitral este alcătuit din arbitrii sau arbitrul

desemnat de părţi, în condiţiile determinate prin convenţia arbitraîă,
în vederea soluţionării unui anumit litigiu survenit între ele. El are o
existenţă efemeră, identică cu durata soluţionării cauzei, indiferent
de forma în care este organizat arbitrajul, ad-hoc sau instituţional.
Aşadar, tribunalul arbitrai nu se identifică sau con fundă cu însăşi
instituţia arbitrală, în cazul arbitrajului instituţional (denumită comisie,
centru etc, după caz), şi nu preia caracterul permanent al acesteia.
Rămâne o structură cu o existenţă precis delimitată în timp, cu
prerogative şi puteri care nu exced cadrului procesului în
considerarea căruia a fost învestit
Desemnarea arbitrilor se realizează întotdeauna în
concordanţă cu prevederile convenţiei arbitrale, în cazul arbitrajului
ad-hoc şi, în conformitate cu această convenţie sau, după caz, potrivit
regulilor procedurale aplicabile, în cazul arbitrajului instituţional. Se
poate susţine însă, pe bună dreptate, că, potrivit legii române, şi într-
un caz şi în altul, regula de constituire determinată prin convenţia
arbitrală rămâne singura aplicabilă, întrucât, chiar în arbitrajul
instituţional, optând-pentru o instituţie arbitrală, părţile au ales implicit
şi regulile procedurale şi, o dată cu acestea, şi normele de
constituire a tribunalului arbitrai prevăzute de ele. Regula devine
aşadar o altă expresie a suveranităţii voinţei părţilor şi, deci, a naturii
contractuale a instituţiei. Ea se manifestă într-un dublu plan: a)
dreptul părţiloi de a stabili numărul arbitrilor care alcătuiesc
tribunalul arbitrai, având libertatea de a conveni asupra unui
complet alcătuit dintr-unul, doi' sau trei arbitri; b) dreptul fiecăreia
dintre părţi de a-şi desemna nominal arbitrul propriu, când s-a
convenit asupra unui tribunal alcătuit din doi sau trei arbitri sau de a
conveni asupra unicului arbitru, în cazul completului unipersonal.
Când în mod expres prin convenţia arbitrală nu s-a făcut nici o
referire la numărul arbitrilor, fiecare parte îşi va determina propriul
arbitru, urmând ca cei doi, astfel desemnaţi, să convină asupra
persoanei supraarbitrului. în cazul arbitrajului instit uţional,
manifestarea acestei libertăţi de opţiune poate îmbrăca şi alte
forme de expresie: partea poate solicita ca, în numele său
nominalizarea să fie făcută de autoritatea de nominare sau ca
unicul arbitru să fie desemnat de către această autoritate, conform
înţelegerii părţilor. Libertatea părţilor de a-şi determina numărul
arbitrilor ce vor alcătui tribunalul arbitrai, completată de dreptul lor
19
Tribunalul arbitral
de a nominaliza persoana arbitrilor cărora le vor supune spre

judecare litigiul dintre ele, sau de stabili re liberă a modului în care
aceştia vor fi desemnaţi, se constituie într-o veritabilă distincţie faţă
de judecata de drept comun. în cadrul acesteia din urmă, numărul
judecătorilor care alcătuiesc completul de judecată este fixat prin
norme procedurale imperative, independente de voinţa părţilor,
după cum părţile nu-şi pot alege judecătorii. încălcarea lor
echivalează cu nesocotirea unor dispoziţii de ordine publică.
5.3 CONFIDENŢIALITATEA ARBITRAJULUI
Este încă una din trăsăturile instituţiei care nu doar o

deosebeşte, ci şi o avantajează faţă de judecata din dreptul co-
mun. Apreciem că forţa obligativităţii acestei condiţii derivă tot din
latura contractuală a naturii arbitrajului; participanţii la proce sul
arbitrai şi-au dobândit accesul în baza unui contract, fie ei convenţia
arbitrată sau contractul de mandat în diferitele lui variante (între
arbitri şi părţi, între autoritatea de norninare şi arbitri, între părţi şi
reprezentanţii lor în proces - avocaţi, administratori etc). Toţi cei
care se situează în afara acestor raporturi juridice contractuale au
calitatea de terţi în raport cu litigiul şi, prin urma re, se prezumă lipsa
lor de interes în cauză. Ei vor avea acces Ia dezbateri şi la orice
informaţii legate de litigiu numai cu autorizarea părţilor. Este o
distincţie esenţială faţă de judecata din dreptul comun pentru care
dispoziţii imperative prevăd caracterul public al dezbaterilor (art. 5
din Legea nr. 92/1992). Nuanţări diferite ale obligaţiei de a respecta
confidenţialitatea arbitrajului sunt evidente şi între arbitrajul ad-
hoc şi cel instituţional. Astfel (spre a ne referi doar la legea română),
în timp ce dispoziţiile de drept comun ale art. 353 pct. c) din
Cartea a IV-a, la care am mai făcut referire, aplicabile arbitrajului ad -
hoc, au în vedere consecinţele încălcării de către arbitri a.
obligaţiei de confidenţialitate, din ea rezultând indirect caracterul
secret al dezbaterilor, în regulamentele arbitrajelor instituţionale, atât
ale camerelor de comerţ şi industrie teritoriale, cât şi al camerei
României, interdicţia de a divulga date şi informaţii legate de litigiu
sau de participare a terţilor la dezbateri este mai riguros
reglementată, ea vizând toate categoriile de persoane, de Ia cele
care au o anume tangenţă cu activitatea administrativă, organi-
zatorică a arbitrajului (instituţia pe lângă care funcţionează, per-
sonalul ei, care prin atribuţiile proprii intră în contact cu date şi
informaţii legate de litigiu), până la cele care, fără a avea aseme-
nea legături sau implicaţii, ar solicita accesul ia dosar. In timp ce
pentru terţi participarea Ia dezbateri reprezintă o interdicţie, pentru
tribunalul arbitrai orice aspect legat de proces devine obligaţie de
confidenţialitate. Este o caracteristică a arbitrajului în general, intern
şi internaţional deopotrivă. Ea îşi găseşte expresia juridică în toate
regulamentele marilor instituţii de arbitraj, precum şi în prevederi
convenţionale. Intre acestea, legea română este dintre cele mai
exigente. La fel sunt, de exemplu, regulile aplicabile în arbitrajul
Asociaţiei Britanice a Comercianţilor Deşeurilor de Bumbac, care
20
Tribunalul arbitral
stipulează posibilitatea înlocuirii, în cadrul procedurii, a numelui

părţilor, cu numere sau litere, astfel încât identitatea acestora
rămâne necunoscută chiar şi pentru arbitri. în mod similar, regulile
Federaţiei Comercianţilor de Cafea, prevăd posibilitatea ca în litigiile
referitoare la calitate2, dacă părţile o solicită sau contractul o
prevede, identitatea părţilor să nu fie divulgată arbitrilor. Analiza
raţionamentelor avute în vedere de legiuitor prin impunerea
caracterului public şedinţelor de judecată în dreptul comun, şi
anume, de a acorda părţilor garanţia corectitudinii, imparţialităţii şi
independenţei judecătorilor, de a stimula rigurozitatea acestora,
preocuparea lor de a oferi celor prezenţi un exerciţiu profesional
competent, de a asigura transparenţa procedurilor cu scopul
prevenirii atitudinilor oculte sau părtinitoare, face dificilă aprecierea
confidenţialităţii judecăţii în arbitraj ca un avantaj al instituţiei. Cu
toate acestea, a fost apreciată consecvent în acest mod. Se ajunge
la o inversare a principiilor; publicitatea dezbaterilor apreciată în
prima situaţie ca avantajoasă este cotată ca un dezavantaj în cea
de a doua. Explicaţia trebuie leg ată strict de natura litigiilor supuse
judecăţii şi, deopotrivă, de calitatea de comerciant a părţilor în
arbitraj. Fiind competent să judece iitigii patrimoniale ivite în
legătură cu săvârşirea unor acte sau fapte de comerţ, prin
caracterul confidenţial, arbitrajul contribuie la protejarea
onorabilităţii comercianţilor, previne deteriorarea ireme diabilă a
climatului de afaceri, alterarea acută a încrederii între partenerii de
contracte.
Cât priveşte conflictul dintre confidenţialitatea arbitrajului şi
publicarea sentinţelor arbitrale, conflict Ia care face referire
acelaşi autor român, invocând surse doctrinare franceze, apreciem
că el reprezintă, în plan intern, cel puţin în ultimii ani, mai mult o
ipoteză teoretică şi nicidecum un pericol real. Deşi sunt frecvent şi
abundent publicate, în ultimii ani, în lucrări de specia litate, sentinţe
pronunţate în litigii arbitraîe, inclusiv în soluţionarea unor
acţiuni în anulare, nu au fost niciodată personalizate, identitatea
părţilor nefiind dezvăluită. Ca atare, nu s-a ajuns ia - situaţii
conflictuale gen erate de încălcarea confidenţialităţii şi s-a
realizat în acelaşi timp publicitatea soluţiilor promovate, în scopul
constituirii jurisprudenţei absolut necesare într-un domeniu cu o
experienţă restrânsă.
5.4 CHELTUIELILE ARBITRALE
Cartea a IV-a consacră un întreg capitol (Capitolul VI) problematicii

legate de suportarea cheltuielilor arbitraîe. Prevederile ţin seama. Ia
rândul lor, de natura juridică mixtă a arbitrajului. Astfel, consensul
Dărtilor devine resulă prioritară în stabilirea modalităţii de repartizare
a cheltuielilor aferente organizării şi desfăşurării arbitrajului, a
onorariilor arbitrilor, a celor corespunzătoare administrării probelor,
deplasării părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor. în judecata în
21
Tribunalul arbitral
dreptul comun, în schimb, fiecare parte va suporta sumele

corespunzătoare pretenţiilor sale, probelorsolicitate etc, urmând
ca prin hotărârea pronunţată ele să fie fixate în sarcina celei
căzute în pretenţii. Această soluţie este p reluată în arbitraj numai
cu titlu de rezervă aplicabilă în lipsa realizării acordului dintre
părţi. Sunt reglementate şi alte reguli complementare care deschid
tribunalului arbitrai căi alternative de asigurare a plăţii cheltuielilor
arbitraîe. Astfel, acesta are dreptul de a evalua în mod provizoriu
onorariile arbitrilor şi de a obliga părţile să consemneze suma
respectivă prin contribuţie egaiă, după cum are posibilitatea de a
obliga părţile în solidar Ia plată. Şi această variantă este însoţită de
propriile soluţii de rezervă, şi anume: dacă pârâtul nu-şi
îndeplineşte obligaţia de plată, suma va fi avansată în totalitate de
reclamant, urmând ca prin hotărârea arbitrată să fie determinat
atât cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, cât şi modul de
suportare de către părţi. Şi, în sfârşit, o a doua variantă pentru care
se poate opta, mai simplă şi eficientă, este cea care oferă
posibilitatea tribunalului arbitrai de a condiţiona punerea în
mişcare a procesului arbitrai de consemnarea, avansarea sau plata
cheltuielilor arbitraîe (art. 359 2 din Cartea a IV-a). Spre a oferi
părţilor garanţia corectei evaluări a acestor cheltuieli, li se
recunoaşte dreptul de a solicita instanţei de drept comun să
examineze temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitrai şi
să determine atât onorariile, cât şi modalităţile de plată ce vor fi
urmate (art. 3593 din Cartea a IV-a).
Setul de reguli este aplicabil în arbitrajul ad-hoc; prin el se oferă
soluţii variate la îndemâna părţil or şi a tribunalului arbitrai, alegerea
uneia sau alteia făcându-se în funcţie de circumstanţele concrete.
Posibilitatea de a opta pentru varianta apreciată ca cea mai
eficientă a fost gândită de legiuitor în scopul înlăturării riscurilor
neplăţii şi garantării finalizării arbitrajului. Fiind o justiţie privată, ea
este finanţată în exclusivitate de părţi.
]n cazul arbitrajului instituţional, taxele aferente organizării,
onorariilor arbitrilor, precum şi celorlalte cheltuieli arbitraîe sunt
stabilite şi achitate în conformitate cu regulamentul instituţiei
respective. De exemplu, în Regulamentul Curţii de Arbitraj
Internaţional a României, precum şi în cele ale camerelor terito-
riale, este determinată nu doar valoarea taxelor, prin raportare la
valoarea pretenţiilor formulate, ci şi.modalităţile de plată, precum şi
de suportare a altor cheltuieli inerente soluţionării (traduceri,
administrarea probelor, deplasarea arbitrilor, experţilor etc.) Na tura
juridică a instituţiei impune o altă consecinţă a neplăţii taxei
Taxele arbitrale, în schimb, nu sunt destinate satisfacerii unor
interese generale, ca şi cele judecătoreşti, ci susţinerii şi asigurării
suportului financiar necesar înfăptuirii unei justiţii private-
arbitrajul. Eîe aparţin, prin urmare, finanţelor private, gestiunea lor
urmând regulile dreptului privat. Nu sunt, în consecinţă, stabi lite prin
acte normative, cum este cazul taxelor de timbru, ci prin voinţa
părţilor, ca expresie a componentei contractuale a arbitrajului,
dominat de principiul autonomiei de voinţă, sau, în lipsa
22
Tribunalul arbitral
acordului lor, după caz, de către tribunalul arbitrai sau instanţa de

judecată, Ia cererea părţilor, sau, cei mult prin regulamentul unei
instituţii arbitraîe, în cazul arbitrajului instituţional. în toate cazu rile
însă, ele sunt destinate acoperirii cheltuielilor organizatorice,
funcţionale, procedurale specifice arbitrajului şi, de cele mai
multe ori, în cotă-parte, şi plăţii onorariilor arbitrilor [atunci când
acestea nu sunt stabilite separat, cum este cazul onorariilor arbi-
trilor străini desemnaţi în litigiile internaţionale soluţionate de Curtea
de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie
a României - art. 9 alin. (4) din Regulile de Procedură aplicabile în
arbitrajul pentru soluţionarea litigiil or de comerţ internaţional]. Latura
contractuală este evidentă şi se manifestă şi asupra acestei
componente a arbitrajului. Latura jurisdicţională, este, la rândul ei
prezentă, prin puterea conferită arbitrilor de a determina, la rândul
lor taxele arbitraje, regulile de plată a lor atunci când nu se
realizează consensul părţilor, sau când ele nu sunt stabilite de
către instanţa judecătorească. Este, de asemenea, prezentă, prin
forţa executorie dobândită de hotărârea arbitraiă care dispune în
conţinutul ei şi cu privire la taxele arbitraîe.
Literatura de specialitate a apreciat obligaţia de plată a onora riilor
arbitrilor ca fiind „un efect al naturii sinaîagmatice a con tractului
de.arbitraj."'Acelaşi autor apreciază, şi ne însuşim acest punct de
vedere, că deşi nu este reglementată expres, restituirea onorariilor
este posibilă, ca o aplicaţie a principiului excepţiei de neexecutare a
contractului (exceplio non adimpleti contractus). Ea este, deci,
consecinţa nereaiizării misiunii încredinţate şi acceptate, sau
neonorării ei în mod corespunzător. Dacă în.practica arbitraiă
internaţională au fost înregistrate asemenea cazuri, în cea
internă, în schimb, până în prezent, nu avem cunoştinţă de
consumarea unor astfel de speţe, fapt îmbucurător pentru o
instituţie care îşi doreşte ascensiunea.
5.5 TERMEN DE SOLUŢIONARE A LITIGIULUI
Reprezintă un alt element de specificitate al arbitrajului în

comparaţie cu instanţele de drept comun şi, aşa cum evidenţiază
această comparaţie, un alt avantaj faţă de acestea. Posibilitatea
Părţilor litigante de a -şi predetermina durata soluţionării diferen -
dului situează şi acest aspect al procesului în limitele libertăţii de
manifestare a voinţei lor, exprimată prin convenţia arbitraîă. Ter -
menul fiind, aşadar, un element al convenţiei arbitrale, se poate
afirma că şi în acest caz componenta convenţională a instituţiei
este cea care-i imprimă caracterul specific, distinctiv. Numai în
măsura în care părţile nu şi-au exercitat dreptul de a hotărî ter-
menul de soluţionare, devin aplicabile dispoziţiile supletive ale
Cărţii a IV-a (art. 3533) care prevăd intervalul de 5 luni ca durată
maximă de finalizare a procesului. Depăşirea lui, întrucât coinci de
23
Tribunalul arbitral
cu o abatere de la condiţiile iniţial contractate, presupune iar, spre

a fi valabil realizată., consensul părţilor, exprimat în scris. Este o
aplicaţie a regulii potrivit căreia orice modificare a con tractului se
realizează cu acordul părţilor contractante. Nu exisă o limitare a
perioadei cu care termenul poate fi prelungit de către părţi prin
consens. Având însă în vedere împrejurările în care urmează a se
realiza acest nou acord (după declanşarea procesului, când
disputa dintre ele este acută) şi spre a nu se risca o blocare a
procedurii sau derularea ei cu depăşirea termenului şi, pe cale de
consecinţă, incidenţa prevederilor care permit părţii interesate
desfiinţarea hotărârii arbitrale pentru acest motiv [art. 364 lit. e) din
Cartea a IV-a], legiuitorul a prevăzut şi soluţii de rezervă, de
competenţa tribunalului arbitrai, care, pentru motive temeinice,
poate dispune prelungirea termenului cu cel mult două luni.
In cazul arbitrajului instituţional, termenul de soluţionare face
obiectul prevederilor regulilor procedurale proprii instituţiei. De
exemplu, în cazul arbitrajului organizat pe lângă camerele de
comerţ şi industrie teritoriale, precum şi cel al Curţii de Arbitraj
Internaţional Bucureşti este de cinci luni în litigiile interne, consi -
derate de Ia data. constituirii tribunalului arbitrai (care este data la
care supraarbitruî sau ultimul dintre arbitri a acceptat
însărcinarea), şi este de 9 luni în arbitrajul internaţional, în cazul
celui organizat pe lângă camerele teritoriale şi, respectiv, de 12
luni, potrivit Regulilor Curţii de la Bucureşti. Termenul este de 3
luni, dacă părţile n-au convenit altfel, în cazul arbitrajului organizat
de Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti şi al Camerei
Arbitrale a Pieţei RASDAQ (art. 29).
în spiritul aceleiaşi autonomii de voinţă proprii instituţiei, legiuitorul
a stipulat că trecerea termenului prevăzut de părţi sau de 5 luni
prevăzut de lege în arbitrajul ad-hoc sau cel instituţional desfăşurat
după Cartea a IV-a, devine motiv de caducitate a arbi trajului numai
dacă una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitrai,-
că înţelege să invoce caducitatea.
Limitarea în timp a duratei de soluţionare a litigiilor arbitrale
rămâne valabilă nu doar în cazul arbitrajului organizat după legea
română, ci şi în majoritatea arbitrajelor internaţionale. De exem plu,
art. 820 alin. (1) din Codul de procedură civilă italian limitează
durata soluţionării la 90 de zile de Ia data acceptării însărcinării de
arbitru. La fel, art. 1456 din Codul de procedură civilă francez
stabileşte un termen de soluţionare de 6 luni, calculat de la acelaşi
moment - al acceptării învestirii de către arbitri. Regulamentul
Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional din
Paris preia acelaşi termen, în timp ce în cel al Asociaţiei Americane
de Arbitraj durata prevăzută este de doar 30 de zile. Acesta se
regăseşte în reglementările majorităţii statelor americane. în India
termenul de pronunţare a hotărârii este de 4 luni, calculat cu
începere de momentul intrării în funcţie a tribunalului arbitrai.
Modul de reglementare a termenului atât în legea română, cât
şi în cele străine, pun cu prioritate în evidenţă faptul că natura
juridică mixtă a instituţiei îşi exercită influenţele şi asupra naturii Iui
juridice. Ca urmare, considerăm că el nu poate fi calificat ca Fiind
24
Tribunalul arbitral
exclusiv contractual (pe considerentul că părţile au liberta tea de a-1

determina, fiind unul din elementele convenţiei arbitrale), după
curn nu este cu siguranţă nici exclusiv procesual, cum ar putea
sugera sancţiunile prevăzute de legiuitor în cazul abaterilor de la el
[este motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale pronunţate cu
depăşirea lui - art. 364 lit. e) din Cartea a IV -a.
5.6LUCRARE DE VERIFICARE
Identificaţi avantajele soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului comparativ cu

soluţionarea litigiilor de către instanţele de judecată.
5.7BIBLIOGRAFIE

Craiova, 1980.
2005.
25
________________________________________________________Hotărârea arbitrală

HOTĂRÂREA ARBITRALĂ
6.1 OBIECTIVE
- să prezinte cursanţilor efectele hotărârii arbitrale;
- să prezinte condiţiile desfiinţării unei hotărâri arbitrale;
- să familiarizeze cursanţii cu procedura îndreptării erorilor materiale
şi a completării unei hotărâri arbitrale.
6.2 EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE
În conformitate cu prevederile art. 367' din Cartea a IV -a,

„hotărârea arbitrală este obligatorie", urmând a fi adusă Ia înde -
plinire „de bună voie" de către partea împotriva căreia s-a
pronunţat. Dispoziţia indică unul dintre efectele obligatorii ale
contractului arbitrai (fie el clauză comprornisorie sau compromis),
încheiat între părţi, scopul în considerarea căruia acesta a fost
convenit, şi anume, însuşirea şi realizarea de către partea
obligată a dispoziţiei tribunalului arbitrai căruia i-a fost
încredinţată soluţionarea conflictului. Existenţa convenţiei arbi -
trale este condiţia preliminară obligatorie a învestirii valabile a
instanţei arbitrate, dar finalitatea urmărită prin încheierea ei este
nu declanşarea procesului arbitrai în sine, ci realizarea unor
pretenţii supuse aprecierii obiective a instanţei arbitrale şi
consfinţite prin hotărârea arbitrală. Procedura arbitrală derulată
reprezintă doar laboratorul în cadrul căruia sunt cântărite, anali-
zate argumentele ce vor permite tranşarea disputei printr-o
sentinţă. Obiectul convenţiei arbitrale îl reprezintă o obligaţie de a
face, respectiv de a supune litigiul unei jurisdicţii speciale, dero -
gatorii, unor dispoziţii procesuale specifice. Dar, aşa cum orice
drept procesual nu are un scop în sine, fiind lipsit de valoare juri -
dică în lipsa dreptului material căruia să-i devină aplicabil, reali-
zarea obiectului convenţiei arbitrate face posibilă recunoaşterea
prin hotărâre a dreptului substanţial disputat de părţi. în această
situaţie, caracterul obligatoriu al convenţiei determină caracterul
obligatoriu al hotărârii arbitrale în raporturile dintre părţile con -
tractante din momentul în care aceasta a fost pronunţată (art. 96 9
C. civ.). Ea intră în puterea lucrului judecat, fără nici o altă forma-
litate. Devine neîndoielnic caracterul contractual al hotărârii arbi -
trale, reliefat de acest prim moment în care se consumă efectele
ei. Desigur, se poate susţine că şi hotărârile ju decătoreşti sunt
obiigatorii, chiar dacă acest aspect nu se menţionează în mod
expres, în conţinutul lor, ca în cazul celor arbitrale şi, ca urmare,
nu există diferenţe, sub acest aspect, între ele şi cele arbitrale,
efectul fiind comun ambelor categorii.Considerăm însă, că nu în
rnod întâmplător legiuitorul a menţionat şi formulat în mod
expres obligativitatea hotârârilor arbitrale.
Efectul definitiv şi efectul executoriu.Sunt efectele care susţin
natura jurisdicţională a hotărârii; în acest sens, art. 368 alin. (3) din
26
Cartea a IV-a precizează că „ea are efectele unei hotărâri

judecătoreşti definitive" iar, în conformitate cu textul art. 368, prin
învestirea cu formula executorie, hotărârea „constituie titlu
executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre
judecătorească." Prin cele două efecte ce-i sunt atribuite în mod
expres de lege, hotărârea arbitrală este asimilată hotărârilor
judecătoreşti. Ele asigură efectul sancţionator al nerealizării „de
bună voie" a hotărârii de către cel obligat, obligarea acestuia la
executare, răspunderea sa contractuală convertindu-se, în
temeiul şi prin efectul legii, într-o răspundere jurisdicţională de
natură să atribuie instituţiei arbitrajului forţa şi eficienţa juridică
comparabile cu cele ale instanţelor de drept comun. Fiind
definitivă, se bucură de puterea (autoritatea) luc r u l u i
j u d e c a t . D a c ă c e l o b l i g a t p r i n h o t ă r â r e n u şi-o
însuşeşte de bună voie, ignorând caracterul ei obligatoriu, partea
interesată va solicita învestirea ei cu formula executorie prevăzută
de art. 269 alin. (1) C. proc. civ. Competenţa învestirii revine
instanţei judecătoreşti care ar fi soluţionat litigiul în fond în lipsa
convenţiei arbitrale (art. 367' din Cartea a IV -a).
6.3 ACŢIUNEA ÎN ANULARE A HOTĂRÂRII ARBITRALE
Singura cale de desfiinţare a hotărârii arbitrale, prevăzută in -

varianta modificată, modernizată a art. 364 din Cartea a IV -a este
acţiunea în anulare care poate fi promovată numai în cazurile.
expres şi limitativ prevăzute de lege. Excluderea celorlalte căi de
atac, ordinare şi extraordinare, reglementate de varianta
iniţială, nemodificată a Codului de procedură civilă, a fost
inspirată de
Legea-model elaborată de UNC1TRAL şi adoptată de către
Adunarea Generală a O.N.U în 1985. Soluţia influenţează
considerabil durata finalizării judecăţii arbitrale, eliminând
caracterul dilatoriu şi greoi care, înainte de modificare, făcea mai
puţin recomandabilă şi tentantă judecata prin arbitraj.
Ceieritatea specifică instituţiei este şi în acest mod efectiv şi
eficient asigurată. Instituirea unei unice modalităţi de desfiinţare
şi, mai cu seamă, limitarea cauzelor care justifică promovarea ei,
ar putea fî, într-o primă interpretare, de natură să inspire reţineri
în a opta pentru această formă-de justiţie privată. S-ar putea
aprecia că soluţiile ei scapă, într-o oarecare măsură, controlului
judecătoresc menit să confere părţilor garanţia temeiniciei şi
legalităţii deciziilor promovate. Considerăm că temerea este
nejustificată şi nu rezistă Ia o analiză mai profundă a împrejurărilor
care permit promovarea acţiunii în anulare, coroborată şi cu
aprecierea naturii juridice a acestei instanţe. Componenta
contractuală a naturii juridice a arbitrajului permite părţilor să -şi
prefigureze în mare măsură termenii în care se va derula
27
judecata, începând cu alegerea concordantă a regulilor

aplicabile, a arbitrilor, a limitelor competenţelor acestora etc. Or,
bună parte din cauzele de desfiinţare a hotărârii au în vedere
tocmai nesocotirea diferitelor aspecte ale convenţiei părţilor. In
plus, fondul litigiului este apreciat şi evaluat de persoane (arbitri),
alese dintre specialişti care justifică încrederea părţilor în com-
petenţa şi probitatea cu care se vor pronunţa asupra diferendului
dintre ele. Apreciem că acesta este unul din aspectele cheie
de care depinde calitatea actului de judecată înfăptuit.
Caracterul bivalent al acţiunii în anulare este pus în evidenţă şi
de motivele exprese care o pot susţine, prevăzute de art. 364
C. proc. civ., în care se îmbină încălcarea unor elemente ale
convenţiei dintre părţi cu abaterile de la normele imperative pro -
cedurale. Astfel:
a) litigiul nu este susceptibil de soluţionare pe calea arbitraju
lui
b) tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără să existe o
convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inope
rante
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu
convenţia arbitrală
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi
procedura de citare nu a fost legal îndeplinită
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului ar
bitrajului
f) tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au
cerut (extra petita), sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut
(minus petita)', ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita)
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată
data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri
h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot
aduce la îndeplinire
i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele mora vuri ori
dispoziţii imperative ale legi
6.4 ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE ŞI COMPLETAREA

HOTĂRÂRILOR ARBITRALE
Soluţia de urmat este consacrată în arbitrajul ad-hoc de pre-

vederile art. 362 din Cartea a IV-a, care surprind următoarele
situaţii, oferindu-Se căile rectificative: a) dacă prin hotărârea pro -
nunţată tribunalul arbitrai a omis să se pronunţe asupra unui
capăt de cerere, oricare dintre părţi va solicita, în termen de 10
28
zile de la primirea hotărârii, completarea ei; b) în acelaşi termen se

vor rectifica greşelile materiale din conţinutul hotărârii sau alte
greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi
greşelile de caicul. îndreptarea sau rectificarea, după caz, se va
realiza la cererea oricăreia dintre părţi sau din oficiu şi se va ma -
terializa printr-o hotărâre de completare sau încheiere de în-
dreptare care vor deveni parte integrantă din hotărârea arbitrală.
Hotărârea de completare se dă cu citarea părţilor. Nici una dintre
cereri nu va atrage cheltuieli suplimentare pentru părţi.
Am arătat într-un alt capitol că omisiunea tribunalului abitral de
a se pronunţa asupra unui capăt de cerere reprezintă un motiv
comun pentru două soluţii procedurale diferite: cererea de com-
pletare a hotărârii arbitrale sau acţiunea în anularea ei. Diferit
este numai intervalul de timp în care ele pot fi. promovate: 10 zile de
la comunicare, în cazul primeia, 30 de zile în cazul celei de-a doua.
Ca urmare, dacă, indiferent din ce motive, partea interesată a
pierdut termenul pentru formularea cererii de completare, (care,
altfel, rămâne preferabilă), are la îndemână cea de-a doua
soluţie, mai complexă, costisitoare şi anevoioasă, acţiunea în
anulare. Dar evident, fiind în termen pentru oricare din ele, va
alege liber calea procedurală adecvată.
Care este calea desfiinţării unei hotărâri arbitrale?
6.6 BIBLIOGRAFIE

Craiova, 1980.
2005.
Codul de procedură civilă.
29

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL
7.1 OBIECTIVE
- să prezinte cursanţilor elementele specifice arbitrajului comercial
intrenaţional;
- să prezinte procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor
arbitrale străine în România;
- să familiarizeze cu reglementările diferitelor convenţii
internaţionale în materie
7.2 REGULI SPECIFICE
Potrivit art. 369 C. proc. civ., “un litigiu arbitral care se desfăşoară în
România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept
privat cu element de extraneitate”.Arbitrajul internaţional este reglementat în
Codul de procedură civilă în capitolele X şi XI ale Cărţii a IV-a, respectiv art.
369- 3703.
Arbitrajul comercial internaţional este o instituţie juridică privind
soluţionarea litigiilor ce se ivesc în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale,
de către persoane, învestite cu acestă sarcină, chiar de către părţile
contractante aflate în litigiu. Prorogarea convenţională a competenţei, prin
sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiilor de drept comun, spre a fi
supuse spre soluţionare unor persoane care nu au calitate de judecător,
constituie caracteristica esenţială a arbitrajului. Părţile contractante au
posibilitatea legală de a prevedea în însuşi contractul lor, o clauză potrivit
căreia orice litigiu ce se va ivi cu privire la acel contract să nu fie dat spre
soluţionare instanţelor de drept comun, ci unor persoane desemnate prin
voinţa părţilor contractante, şi tot astfel, soluţionarea litigiului ce se va ivi se va
face potrivit stipulaţiunilor contractului aplicate şi interpretate în lumina unui
sistem de drept pe care tot părţile îl vor determina 1.
Arbitrajul poate fi definit ca o modalitate de rezolvare a conflictelor
prin instituirea unei justiţii private potrivit cu care, în temeiul unei convenţii,
litigiile pot fi sustrase jurisdicţiilor de drept comun, pentru a fi soluţionate de
anumite persoane învestite cu misiunea de a judeca. În dreptul internaţional
privat acordul poate să se nască din voinţa părţilor sau dintr-o convenţie
internaţională.2
Locul arbitrajului. Spre deosebire de arbitrajul intern, arbitrajul
internaţional se poate desfăşura atât în România, cât şi în orice ţară, în funcţie
de convenţia părţilor.
În cazul în care părţile nu au prevăzut altfel, legea procedurală
aplicabilă litigiului va fi cea a statului în care se desfăşoară arbitrajul – lex fori.
În timp ce în arbitrajul intern legea permite formarea tribunalului
arbitral dintr-un număr par de arbitri, pentru arbitrajul comercial legea impune
1
Tudor Popescu – Soluţionarea litigiilor patrimoniale, Bucureşti, 1980, pag. 7
2
Ovidiu Ungureanu şi Călina Jugastru – Manual de drept intrenaţional privat, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag.
175
30
ca tribunalul arbitral să fie format dintr-un număr impar de arbitri.

În ceea ce priveşte cetăţenia arbitrilor, partea străină poate numi
arbitri de cetăţenie străină, în vreme ce arbitrul unic sau suprarabitrul poate fi
cetăţean al unui stat terţ faţă de statele din care provin părţile.
Onorariile arbitrilor şi celelalte cheltuieli în legătură cu arbitrajul vor fi
suportate, în lipsa unei convenţii contrare, de partea care şi-a numit arbitru, în
timp ce pentru arbitrul unic sau supraarbitru, cheltuielile vor fi suportate de
ambele părţi, în mod egal.
Durata următoarelor termene în arbitrajul internaţional este dublată:
 termenul de 5 zile pentru aceptarea însărcinării de arbitru şi
comunicarea acestei acceptări către părţi;
 termenul de 10 zile pentru numirea supraarbitrului de către cei
doi arbitri, şi termenul de 5 zile pentru comunicarea acceptării
însărcinării de către supraarbitru;
 termenul de 10 zile de la numirea arbitrului sau de la survenirea
cauzei de recuzare, stabilit pentru promovarea cererii de recuzare, şi
termenul de 10 zile pentru soluţionarea cererii de recuzare;
 termenul de 15 zile ce trebuie să treacă între data primirii citaţiei
de către parte şi data stabilită pentru dezbateri;
 termenul de 10 zile de la data comunicării hotărârii pentru
formularea cererii de completare sau de îndreptare a greşelilor
materiale.
Termenul de soluţionare a litigiului se păstrează, respectiv 5 luni de la
data constituirii tribunalului arbitral, în cazul arbitrajului ad -hoc. În cazul
arbitrajului instituţionalizat, termenul de soluţionare poate fi de 9 sau chiar 12
luni.
Limba în care se vor purta dezbaterile în faţa tribunalului arbitral.
Părţile au deplina posibilitate de a opta pentru aceasta, fie convenţia arbitrală,
fie printr-o înţelegere ulterioară separată. În lispa unei algeri, tribunalul arbitral
stabileşte limba dezbaterilor prin raportare la limba contractului din care s -a
născut litigiul, sau într-o altă limbă de circulaţie internaţională.
7.3 RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE STRĂINE

Conform prevederilor Codului român de procedură civilă, o hotărâre
este considerată străină atunci când:
 fie este dată pe teritoriul unui stat străin;
 fie dată pe teritoriul României, nu este considerată ca naţională,
pentru că elementele de extraneitate prevalează în speţă (ambele
părţi sunt de naţionalitate străină şi hotărârea a fost dată prin
aplicarea unei legi străine).
Pentru ca o hotărâre arbitrală străină să fie executată în România, ea
trebuie mai întâi recunoscută, adică judecătorii români consideră hotărârea
definitivă şi irevocabilă, şi după aceea executată, adică pusă efectiv în
aplicare.
31
Procedura prin care judecătorii examinează regularitatea

internaţională a hotarârilor străine, în vederea recunoaşterii şi execută rii
acestora, este cunoscută sub denumirea exequatur.
În vederea recunoaşterii şi executării unei hotărâri arbitrale străine,
judecătorii români trebuie să verifice conformitatea acesteia cu prevederile Legii
105/1992 sau, după caz, cu convenţiile internaţionale la care România este
parte. Prin această acţiune instanţele nu au autoritatea de a rejudeca sau
reanaliza cazul sau de a modifica în vreun fel hotărârea arbitrală.
Legea 105/1992 stipulează că prevederile sale sunt aplicabile în
măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu conţin
reguli contrare. Astfel, prevederile convenţiei internaţionale prevalează.
Executarea hotărârilor arbitrale străine potrivit Legii 105/1992.
Art. 165 din Legea 105 prevede că “termenul de hotărâri străine se referă la
actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror
autorităţi competente dintr-un alt stat”.
Hotărârile străine pot fi recunsocute în România, spre a beneficia de
autoritate de lucru judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile:
a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost
pronunţată;
b) hotărârea străină trebuie să fie pronunţată de un tribunal
arbitral competent să soluţioneze cauza.
Tribunalul arbitral nu este competent dacă:
- convenţia arbitrală nu este valabilă;
- tribunalul arbitral nu a fost valabil constituit;
- hotărârea prevede dispoziţii ce nu au legătură cu arbitrajul.
c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor
arbitrale străine între România şi statul în care a fost pronunţată hotărârea;
d) hotărârea arbitrală nu trebuie să încalce principiile legii
române cu privire la ordinea publică;
e) în cazul în care hotărârea a fost pronunţată în absenţa părţii
căzute în pretenţii, este obligatoriu să se evalueze toate aspectele şi
respectivei părţi să i se fi dat posibilitatea să-şi formuleze toate apărările şi să
îşi exercite toate căile de atac împotriva acestei sentinţe;
f) hotărârea nu trebuie să fie obţinută în mod fraudulos;
g) cazul nu a fost soluţionat de o instanţă din România sau nu
era pe rolul unei instanţe române la data la care cauza a fost înregistrată la
curtea de arbitraj internaţional;
h) punerea în executare să se facă în termenul de 3 ani, dacă
nu este o altă limită prevăzută de legea ţării în care a fost pronunţată
hotărârea.
Cererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine se întocmeşte
potrivit cerinţelor prevăzute legea procedurală română, şi va fi însoţită de
următoarele acte:
- copia hotărârii arbitrale străine;
32
- dovada caracterului definitv al acesteia;

- copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare,
comunicate părţii care a lipsit în instanţa străină sau orice alt act oficial care să
ateste că cătaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de partea
căzută în pretenţii;
- orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea
străină îndeplineşte consiţiile cerute de lege pentru a putea fi recunsocută în
România.
Cererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine se soluţionează
pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă prin încheiere
interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părţilor. Cererea poate fi
soluţionată fără citarea părţilor dacă, din hotărâre rezultă că pârâtul a fost de
acord cu admiterea acţiunii.( art. 172 din Legea 105/1992). Hotărârea arbitrală,
recunsocută cu respectarea condiţiilor mai sus-menţionate, se bucură de
autoritate de lucru judecat. O hotărâre arbitrală străină poate fi valorificată în
România şi pe calea executării silite, dacă hotărârea este executorie potrivit
legii care a pronunţat-o, iar dreptul de a cere excutarea silită nu s-a prescris
potrivit legii române. Potrivit art. 173 alin. 2 din Legea 105, hotărârile prin care
s-au luat măsuri asiguratorii şi cele cu execuţie provizorie nu pot fi puse în
executare pe teritoriul României. Hotărârile arbitrale străine, care nu sunt
aduse la îndeplinire de bună voie de către cei care sunt obligaţi a le executa,
pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la
cererea persoanei interesate, de către tribunalul judeţean în circumscripţia
căruia urmează să se efectueze executarea. Cererea de încuviinţare a
executării silite, va fi însoţită de dovada caracterului executor al hotărârii
arbitrale străine. Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se
emite titlul executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi
hotărârea de încuviinţare.
Executarea hotărârilor arbitrale străine potrivit Convenţiei de la
New York – 1958. Cea mai importantă convenţie la care România este parte
este Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine – Convenţia de la New York din anul 1958, care a
fost ratificată de 135 de ţări. România a ratificat această convenţie sub
rezerva aplicării acesteia numai pentru sentinţele arbitrale pronunţate pe
teritoriul statelor semnatare cu privire la speţe comerciale. În ce priveşte
aplicarea convenţiilor internaţionale, în practica judiciară s -au întâlnit situaţii
când s-au aplicat prevederile Legii 105, cu toate că în acele cazuri aveau
prioritate prevederile convenţiilor internaţionale. Astfel, într-un caz, Tribunalul
Bucureşti a dispus executarea unei sentinţe arbitrale internaţionale
pronunţată de Curtea de Arbitraj de la Paris, afrimând că „sentinţa
îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea 105”. Deşi sentinţa a fost
pronunţată în Franţa, care este stat semnatar al Convenţiei de la New York,
atât Curtea de Apel, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au preferat să
facă referire strict la prevederile Legii 105/1993. Consecinţele refuzului
instanţelor de a aplica cu întâietate convenţiile internaţionale sunt
semnificative. Pe de altă parte, în comparaţie cu Convenţia de la New York,
Legea 105 prevede pentru executarea unei sentinţe arbitrale îndeplinirea
unui număr mare de condiţii de regularitate. Pe de altă parte, Convenţia de la
New York a inversat sarcina probei cu privire la condiţiile de regularitate.
33
Potrivit termenilor Convenţiei de la New York, sentinţa arbitrală

beneficiază de prezumţia regularităţii. Astfel, partea nu mai este obligată
obligată să dovedească regularitatea unei sentinţe arbitrale, ci are numai
obligaţia de a prezenta instanţei sentinţa arbitrală şi convenţia arbitrală. În
baza convenţiei de la New York, executarea hotărârilor arbitrale poate fi
refuzată, la cererea părţii contra căreia este invocată, numai dacă acesta
reuşeşte să dovedească neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Convenţia de
la New York.
Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca o hotarâre arbitrală
străină să fie executată pe teritoriul României sunt, potrivit Convenţiei de la
New York, sunt următoarele:
 Sentinţa trebuie să fie executorie pentru părţi;
 Sentinţa nu trebuie să fi fost respinsă sau anulată de o autoritate
competentă din ţara în care a fost pronunţată, sau în baza legii în
care respectiva sentinţă a fost pronunţată;
 Convenţia arbitrală este valabilă în baza legii care guvernează
părţile sau, în lipsa unei indicaţii în acest sens, în baza legii ţării în
care sentinţa a fost pronunţată;
 Părţile convenţiei arbitrale nu sunt în incapacitate;
 Constituirea instanţei arbitrale trebuie să fie efectuată în
conformitate cu convenţia părţilor sau, în lipsa unei astfel de
convenţii, în conformitate cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul;
 Sentinţa nu trebuie să trateze aspecte ce nu cad sub incidenţa
arbitrajului. Totuşi, atunci când cauza supusă arbitrajului conţine
aspecte nesupuse arbitrajului şi care pot fi separate de cele supuse
arbitrajului, acea parte a sentinţei care conţine aspecte legate de
arbitraj poate fi recunoscută şi executată;
 Recunoaşterea sau aplicarea sentinţei nu trebuie să fie contrară
legilor privind ordinea publică din România.
Executarea hotărârilor arbitrale străine potrivit Convenţiei de la
Washington din 18 martie 1965 privind reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state şi persoane ale altor state. Prin această
convenţie s-a creat un Centru internaţional, cu sediul în Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, în scopul de a oferi mijloace de conciliere
şi arbitraj pentru reglementarea diferendelor cu privire la investiţii ivite între un
stat contractant (sau o anumită colectivitate publică sau un anume organism
dependent de acesta şi pe care îl desemnează centrul) şi persoana unzui alt
stat contractant, care sunt în relaţie directă cu o investiţie, diferende pe care
părţile au consimţit în scris să le supună centrului.
Prin persoana unui alt stat contractant înţelegem:
- orice persoană fizică care posedă naţionalitatea unui stat
contractant, altul decât statul parte la diferend la data la care părţile au
consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, precum şi la data la
care cererea a fost înregistrată, cu excepţia oricărei persoane care la una sau
la alta dintre aceste date posedă deopotrivă şi naţionalitatea statului
contractant parte la diferend;
34
- orice persoană juridică care posedă naţionalitatea unui stat

contractant, altul decât statul parte la diferend la data la care părţile au
consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului şi orice persoană
juridică care posedă naţionalitatea statului contractant parte la diferend la
aceeaşi dată şi pe care părţile au convenit să o considere ca aparţinând unui
alt stat contractant din cauza controlului exercitat asupra acesteia de către
interese străine.
Art. 54 prevede:
(1) Fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinţă dată în
cadrul prezentei convenţii ca fiind obligatorie şi asigură executarea pe teritoriul
său a obligaţiilor pecuniare pe care sentinţa le impune, ca şi când ar fi vorba
de o judecată definitivă a unui tribunal funcţionând pe teritoriul zisului stat. un
stat contractant cu o constituţie federală poate să asigure executarea sentinţei
prin intermediul tribunalelor federale şi să prevadă că acestea vor trebui să
considere o asemenea sentinţă ca o judecată definitivă a tribunalelor unuia
dintre statele federale.
(2) Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea unei sentinţe pe
teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie să prezinte o copie
certificată, pentru conformitate, de către secretarul general al tribunalului
naţional competent sau oricărei alte autorităţi pe care zisul stat o va desemna
în acest scop. Fiecare stat contractant face cunoscute secretarului general
tribunalul competent sau autorităţilor pe care le desemnează în acest scop,
informându-l asupra eventualelor schimbări.
(3) Executarea este reglementată de legislaţia privind executarea
hotărârilor judecătoreşti în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică o
asemena procedură.
Aşadar, hotărârile arbitrale pronunţate cu respectarea prevederilor impuse,
privitoare la constituirea tribunalului arbitral, competenţă şi mod de soluţionare,
se bucură în România, ca stat semnatar al Convenţiei de la Washington, de
recunoaştere şi executare, cu precizarea unei prealabile proceduri de exquatur
desfăşurată de instanţa competentă de pe teritoriul ţării noastre.
Prezentaţi procedura executării hotărârilor arbitrale străine conform

Convenţiei de la New York- 1958..
7.5 BIBLIOGRAFIE
Codul de procedură civilă;

Titus Prescure, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005;
35
Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
Convenţia de la New York – 1958;
Convenţia de la Washington – 1965 – pentru reglementarea diferendelor relative la

investiţii între state şi persoane ale altor state
36

Arbitraj Comercial

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Arbitraj Comercial

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

Facultatea de Drept şi Sociologie

GABOR DAN OLIMPIU

3.1 Obiectivele cursului

6.1 Obiective pag.26

7.1 Obiective pag.30

Obiectivele cursului constau in familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de arbitraj –

Arbitrajul comercial s-a impus ca o alternativă faţă de justitiţia statală

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1

Unitatea de învăţare nr.2

2.2 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

ce este exclus în instanţele de drept comun;

2.3 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN ROMÂNIA

Cadrul legal pentru organizarea arbitrajului comercial a fost creat

procedurale, substanţial inspirate din regulile uniforme de arbitraj

Deşi în prezent sunt cele mai reprezentative în peisajul

2.4 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL PE PLAN INTERNAŢIONAL

Sediul materiei l-au reprezentat încă de la început, codurile de procedură

particulare învestite cu încrederea deplină a părţilor. Codul francez

Naţiunilor Unite în decembrie 1966 cu scopul de a asigura

2.6 LUCRARE DE VERIFICARE

1. Prezentaţi evoluţia instituţiei arbitrajului comercial în dreptul intern.

J. ROBERT, B. MOREAU, L'arbitrage-droit interne, droit

Unitatea de învăţare nr.3

3.2 CARACTERUL ARBITRAL

Între caracterul arbitral al arbitrajului, pe de o parte, şi arbitra -

3.3 CARACTERUL COMERCIAL

Acest caracter nu rezultă direct din prevederile art. 340 din

3.4 CARACTERUL INTERN SAU INTERNAŢIONAL

Arb itrajul este con side rat inte rn câ nd a re ca obie ct

incidenţa raportului juridic litigios, sau cel puţin a unuia dintre

3.5 LUCRARE DE VERIFICARE

1. Prezentaţi caracterul intern/internaţional al arbitrajului comercial

Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului

Ion Dogaru, Constantin Mocanu, Tudor R. Popescu, Măria Rusu, Principii şi

Unitatea de învăţare nr.4

4.2 CAPACITATE DEPLINĂ DE EXERCIŢIU A PĂRŢILOR AFLATE ÎN LITIGIU

Pot recurge la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului doar persoanele

4.3 CONVENŢIA ARBITRALĂ

Potrivit prevederilor art. 341 alin. 1 din Codul de procedură civilă,

Contractul de arbitraj se poate încheia fie sub forma unei clauze

Clauza compromisorie este acea clauză prin care părţile convin ca

acordată arbitrilor princ actul de compromis;

4.4 ARBITRABILITATEA LITIGIILOR

Arbitrabilitatea unui litigiu presupune îndeplinirea a două condiţii:

4.5 LUCRARE DE VERIFICARE

Prezentaţi asemănările şi deosebirile existente între o clauză compromisorie şi

Unitatea de învăţare nr.5

5.2 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Tribunalul arbitral este alcătuit din arbitrii sau arbitrul

de a nominaliza persoana arbitrilor cărora le vor supune spre

5.3 CONFIDENŢIALITATEA ARBITRAJULUI

Este încă una din trăsăturile instituţiei care nu doar o

stipulează posibilitatea înlocuirii, în cadrul procedurii, a numelui

5.4 CHELTUIELILE ARBITRALE

Cartea a IV-a consacră un întreg capitol (Capitolul VI) problematicii

dreptul comun, în schimb, fiecare parte va suporta sumele

acordului lor, după caz, de către tribunalul arbitrai sau instanţa de

5.5 TERMEN DE SOLUŢIONARE A LITIGIULUI

Reprezintă un alt element de specificitate al arbitrajului în

cu o abatere de la condiţiile iniţial contractate, presupune iar, spre

exclusiv contractual (pe considerentul că părţile au liberta tea de a-1