O aventuristă

(Alice)

Marele spectacol literar de la începutul secolului trecut l-a constituit trecerea la

modernism. Protagoniştii lui au fost cîţiva critici şi scriitori (în caz că primii nu-s chiar
scriitori) între care, primită ca primă doamnă a modernismului, Hortensia Papadat-
Bengescu era cam singura femeie distribuită în rol central (deşi decorativ pe plan
programatic). Dar cel mai spectaculos salt din posteminescianism şi sămănătorism în
modernism l-au făcut, de fapt, nu cine ştie ce mari eroi ai lirismului românesc şi ai
emancipării, ci două poete azi destul de discrete: Elena Farago şi Alice Călugăru. Sînt,
fireşte, şi „bărbaţi” cu metamorfoze remarcabile, dar în general ei au fost mai fideli
drumului pe care au pornit ori şi l-au găsit de la bun început şi au mers pe el cu oarece
constanţă. Cele două, în schimb, au făcut nu doar probă radicală, ci şi imediată de
infidelitate şi trădare. Amîndouă născute, crescute, educate şi chiar debutate în
sămănătorism (ba şi lăudate mai întîi de sămănătorişti), s-au rupt de acesta, îndată după
prima carte, printr-o convertire aproape declarată; oricum, ingrată, într-un fel, dar foarte
eficientă, în alt fel. Elena Farago a luat-o spre simbolism (spre care nu-i chiar sigur dacă
trăgea ea însăşi sau se ostenea Lovinescu să tragă de ea), iar Alice Călugăru spre poezia
reflexivă, de idee contemplativă, înainte de a se opri la incantaţia de senzaţii şi în
simţualismul cel mai învăpăiat. Deşi amîndouă s-au emancipat cam în acelaşi timp şi în
acelaşi ritm, rar temperamente mai diferite; în vreme ce Elena Farago era structural o
domestică, Alice Călugăru era o aventuristă şi o tupeistă (cu şarm, desigur). Face şcoala
pe unde apucă, mai mult în particular (tatăl, ofiţer mărunt de manutanţă, era mutat de ici-
colo şi pînă la urmă, nu prea scrofulos la datorie, a fost dat afară din armată; mama – o
Carabella cu neamuri prin Europa – era studentă la vremea măritişului, dar apoi, fireşte, a
abandonat, avînd în grijă trei fete; Alice Stéphanie, cea mai mică, se naşte, în 1886, la
Paris, unde tînărul ofiţer se instruia, cu bursă militară, în prelucratul pieilor; ceva mai
tîrziu părinţii se separă, mama lui Alice plecînd în Belgia cu fetele mai mari, iar poeta
rămînînd lîngă tată); cînd îşi susţine bacalaureatul, la „Sfîntul Sava”, în aceeaşi serie cu
Topîrceanu (de unde va deriva mai tîrziu o prietenie epistolară), în 1906, era deja poetă
debutată, cu Viorele-le apărute în 1905.1 Precoce destul la cei 18 ani şi ceva, Alice, nu se
ştie cum, îşi face faimă de şi mai mare precocitate; cînd scrie despre ea, în 1910, Ilarie
Chendi (care-i de presupus c-o va fi cunoscut destul de bine de vreme ce-a rupt logodna
cu Eugenia Carcalechi din pasiune pentru ea; şi biata Eugenia se mai şi sinucide!)
lansează zvonul – care a prins apoi – că ar fi debutat la 17 ani.2 În orice caz, înainte de
debut puştoaica îi cere, cu nonşalant tupeu, lui Maiorescu să-şi dea cu părerea despre
poeziile din Viorele, iar dacă părerea ar fi fost bună ar fi vrut s-o pună „la începutul
cărţei”; „iar dacă nu e favorabilă - îl şantajează ea suav pe marele pontif -, să profit de
sfaturile d-voastră pentru a-mi termina cariera literară aici”.3 Fireşte că Maiorescu nu
consimte chiar la toate, dar nici criminal de talente fragede (mai ales feminine) nu vrea să
fie; aşa încît refuză să-i scrie nota de publicitate, dar o primeşte şi-i face observaţii pe
manuscris. Sensibil cum era în domeniu, o mai primeşte într-o audienţă şi în 1906. Asta
chiar înainte ca Alice să plece la Paris şi apoi să se piardă, treptat, în lumea largă.
Îmbufnat că n-a mai primit nici un semn de la ea, Maiorescu, ministru, îi va refuza însă o
cerere de bursă, în 1911. N-a făcut chiar bine, căci poeta se zbătea la Paris în lipsuri,
ruptă de familie şi încă cu gînduri de universitate (care nu se vor mai realiza).
Cercetătorii au stabilit motivele (strict familiale) ale plecării, dar zvonurile s-au
dezvoltat cu imaginaţie. (Oricum, biografia lui Alice e făcută mai mult din zvonuri; pe
bună dreptate zice Dumitru Micu că „nimic nu ne interzice să vedem în Alice Călugăru
un personaj de poveste”).4 În orice caz, cele ajunse la Ion Pillat o dau pe poetă fugită la
Paris „cu un iubit al ei”.5 Se pare, însă, că Pillat era anume intoxicat cu zvonuri temerar
de false despre Alice, căci tot la urechile lui a ajuns şi bîrfa că aceasta ar fi făcut un copil
cu Topîrceanu,6 lucru imposibil, după cum dezmint şi dovedesc cercetătorii, întrucît cei
doi nu s-au mai întîlnit după bacalaureat. Dar, pe de altă parte, orice zvon despre Alice,
cît de sfruntat, avea ceva credibilitate la cei care o cunoşteau, semn că de la ea te puteai
aştepta la orice. Că Alice a avut, de pildă, un copil e (aproape) sigur; cel puţin aşa rezultă
dintr-o fotografie trimisă lui Octavian Tăslăuanu – era şi colaboratoare a Luceafărului –
şi pe care scrie, referindu-se la copilul montat în colţul pozei, „iată cea mai reuşită poezie
pe care am făcut-o”.7 A avut un copil, cum zice Pavel Ţugui, „între 1909 şi 1914”. 8 (Cam
ăsta e maximum de precizie cînd e vorba de Alice). Va fi fost o dramă la mijloc, pentru
că de copil nu se mai ştie apoi nimic. Poate sărăcia o va fi determinat pe poetă să-l
abandoneze (ceva aluzii în scrisorile către Topîrceanu). Se poate înţelege, căci poeta nu
doar se chinuia în lipsuri, lucrînd de toate (dactilografă, corespondentă de presă, mai face
şi ceva ziaristică), dar mai şi ducea o viaţă despre care gurile rele spun că era excesiv
boemă. Aşa, în orice caz, i se pare lui Victor Eftimiu, care o vede prin 1909-1910: „ducea
o viaţă de cea mai lamentabilă speţă boemă. Aveam, uneori, impresia că e într-o ureche”.9
Nici unui om mai serios, cum e I. E. Torouţiu, nu-i face impresie de tot pozitivă, fiind şi
el de părere că poeta „nu era chiar stîlp de biserică”.10 Nu va fi fost, dar i se pot da şi
circumstanţe atenuante; unele ţinînd de viaţă, altele de temperamentul ei senzual, greu de
refulat şi controlat (mai ales că era şi destul de atletică; ea însăşi se compară cu sf.
Sebastian). În orice caz, nu pierde chiar toată vremea în boemă şi, mai ales, nu-şi pierde
speranţa (ori mai degrabă ambiţia) de a deveni scriitoare franceză. În 1913 participă la
primul concurs organizat de revista Femina şi ia locul doi, de pe care, spera poeta, se
putea avînta în literatura franceză ca de pe o trambulină. Poezia premiată – Les perles
(traducere a românescului Cîntec de plasă) - e recitată prin saloane şi teatre, inclusiv de
Sarah Bernhardt, zice Pavel Ţugui.11 Umblă de zor prin lume (Belgia, America de sud,
unde se retrăsese familia maternă) şi se mărită, finalmente, în 1921, cu ziaristul francez
(şi aici s-a făcut confuzie cu altul) Louis Constant Edgar Müller.12 Zvonurile – iarăşi! - o
dau moartă şi George Topîrceanu se grăbeşte să-i scrie frumos necrolog, în care zice că
„această fată, care a fost cel mai de seamă poet al generaţiei mele, era, nu numai
sufleteşte, ci în toate felurile, antipodul vulgarităţii”.13 Foarte galant, de nu şi adevărat.
Abia ce apare necrologul lui Topîrceanu că poeta publică, în franceză, sub numele Alice
Orient (pe care şi-l luase pentru literatura franceză), romanul La tunique verte (Editura
Malfère, Amiens, 1924). De-aici încolo nu se mai ştie chiar nimic; Alice a dispărut cu
totul. E posibil să fi murit într-un sanatoriu elveţian; cu mare probabilitate înainte de
1940.14 Mister cît încape, aşadar, în viaţa lui Alice. Epică poate chiar mai mult decît s-ar
cuveni. Zvăpăială, experienţe (cu traumă sau cu plăcere), nostalgii, visuri, frustrări,
ambiţii, ritm de frenezie – dar toate cu dramă pe fond.
Însă nu numai zvonurile şi bîrfele o însoţesc şi-i fac imagine interesantă în ţară; o
urmează şi vorbele bune; desigur, aproape exclusiv despre poezie. Ion Pillat îi scrie lui
Agavriloaie, care strîngea mărturii pentru teza de doctorat despre poetă, că Alice „este
cea mai bună scriitoare, cea mai personală... deasupra scriitoarelor contemporane”.15 (O şi
selectase în Antologia poeţilor de azi, cu şapte poeme, aproape dublu faţă de Ion Barbu,
bunăoară). Cu admiraţie şi multă empatie vorbesc despre ea şi cele două doamne care au
făcut, sub privegherea lui Lovinescu, antologia din Evoluţia scrisului feminin în
România.16 Pentru ele, Alice e „cea dintîi autentică poetă română” 17 care, dacă „ar fi scris
mai departe, în limba franceză, ar fi fost o glorie a literaturii franceze”. 18 Mai poţi pentru
ca să ştii?! Ca orice virtualitate rămasă aşa, nedovedită, nici asta nu e exclusă. În orice
caz, destinul poetei le-a înduioşat eminent, căci o scot campioană a suferinţei: „nici un
scriitor român n-a fost urmărit de un destin mai crud decît poeta Alice Călugăru”.19 Aşa
zic ele. Cu vorbe bune a întîmpinat primele poeme ale lui Alice Nicolae Iorga (care,
totuşi, nu scapă prilejul de a o mustra, printre rînduri, pentru tupeu şi excentricităţi de
comportament; se vede că intuise el ceva; sau chiar auzise ori văzuse). Poemele lui Alice
beneficiază, la Iorga, de „un grai foarte frumos, de o mlădiere vrednică de cele mai mari
laude, o deosebită uşurinţă de vers” şi de „mult simţ pentru armonie”;20 calităţi multe, nu
neapărat din cele mai mari, şi vag psihanalizabile (sînt toate potrivite şi pentru o femeie,
nu doar pentru o poezie); oricum destule, chiar dacă Iorga era regulat generos cu tinerele
talente sămănătoriste (cum era şi Alice pe atunci). Se-nţelege că pentru Ilarie Chendi
Alice „ocupă un loc special printre scriitoarele noastre de versuri” 21, chiar dacă, atunci
cînd scrie, Alice îl uitase (dar aşa sînt furtunile pasionale, trecătoare). Articolul lui
Chendi e şi primul care prinde metamorfoza poeziei lui Alice, subliniată în termeni
moşteniţi apoi de toţi cercetătorii: „cu toate că forma lirică uşoară şi genul impresionist
cu care începuse o indicau pentru poezia naturii şi pentru lumea subiectivă, d-şoara
Călugăru, sub influenţa studiilor serioase (care studii??, poate cele de la şcoala vieţii,
n.n.), s-a simţit atrasă către genul reflexiv şi a pornit o serie de analize filosofice, cu
subiecte sociale, în cari adeseori poezia e stăpînită de raţiune”. 22 Observaţia revine, de
pildă (nici n-avea cum să nu revină, fiind vorba, totuşi, de o evidenţă), la Dumitru Micu,
care întăreşte şi el că „după tipărirea volumului, Alice Călugăru îşi face /.../ din poezia de
concepţie o profesie”.23 O regăsim apoi şi la Pavel Ţugui şi Maria Platon (aici, la ultima,
mult mai detaliată şi mai argumentată). Inima lui Chendi nu mai bătea atît de tare (se
consolase şi însurase între timp) pentru Alice încît să nu observe că această poezie „de
idei” e doar lucru de inteligenţă prea sigură de execuţiile ei şi prea încîntată de
capacitatea ei de a manipula „teme”. Unele poezii, deşi „sînt neapărat probele unei
inteligenţe superioare”, i se par, totuşi, că „prea adeseori seamănă mai mult a capricii de
talent”.24 Nu e cazul să nu-i dăm dreptate căci multă vreme Alice alege pur şi simplu
„teme” şi le tratează pe modul liric. „Un moment culminant al lirismului nostru feminin”
îi rezultă Alice lui Perpessicius25, care o şi pune, chiar dacă nu singură, în fruntea mişcării
de emancipare: „patronat de Alice Călugăru şi de Elena Farago, lirismul nostru feminin
cunoaşte o interesantă evoluţie”.26 Entuziasm mare a stîrnit Alice la „Viaţa românească”,
unde, zice Ionel Teodoreanu despre Ibrăileanu şi Topîrceanu, „nici una dintre femeile
scriitoare ale Vieţii româneşti n-a lăsat o întipărire atît de adîncă în cei doi bărbaţi”. 27
„Întipărirea” s-a întins şi la alţii, la Otilia Cazimir şi Demostene Botez, de pildă. Cel din
urmă, care n-o văzuse niciodată, ştiind doar că „exista totuşi”, decretează ferm, în finalul
capitolului de memorii (?) dedicat lui Alice: „Cu sau fără voia noastră, Alice Călugăru
este unul din marii noştri poeţi de la începutul secolului 20”.28 Rezon!
 Nu văd cine ar putea fi contra, deşi au fost, totuşi, şi oameni maliţioşi. Bunăoară,
Ovid Densusianu, căruia, desigur, sămănătoriştii nu-i plăceau din principiu de şcoală
adversă, dar care mai adaugă, în cazul lui Alice, şi argumente trase din poezia acesteia,
considerîndu-i poemele, văzute tematic, simple „capricii de adolescentă pentru
frumuseţile naturii, jale pentru fuga fără de întoarcere a vremurilor, un dor neînţeles de
linişte eternă”.29 Nici Sextil Puşcariu nu era sigur (ba mai degrabă era sigur de contrariul)
că Viorele-le „ne îndreptăţesc să prorocim autoarei un viitor strălucit”, considerîndu-le
doar „întîiele încercări ale unei poete care e stăpînă pe o limbă frumoasă şi găseşte uneori
accente adevărate”.30 Critica postbelică a slăbit cu totul entuziasmul faţă de poezia lui
Alice, afară de „specialiştii” în micul domeniu, tot mai puţini şi tot mai justiţiari; şi tot
mai gratuit justiţiari, fireşte. În istoria lui Ion Rotaru Alice e „feminină înainte de orice” 31
(şi ce interesant ar fi fost să fie masculină înainte de orice!), iar Mircea Scarlat îl rezumă
doar, într-o fişă de lectură, pe Călinescu (dar măcar acesta o vorbise de bine), înscriind-o
pe poetă la cei care ilustrează „convenţia clasicizantă”.32 Nicolae Manolescu o pune doar
pe lista pentru eventualul dicţionar.33 (Să fie o parabolă tipic descrescătoare la mijloc?!).
E o listă selectă, desigur, o listă de onoare ea însăşi, dar aş zice că, pentru Alice, e, totuşi,
prea puţin. Zău!
Nu înţeleg de ce Alice a fost exclusă din antologia Poeţi de la Semănătorul. Căci
nimic altceva decît criteriul foarte restrictiv şi pozitiv folosit de Petru Homoceanul n-o
putea exclude.34 Viorele-le (tipărite în 1905 la Stabilimentul de arte grafice Albert Baer
din Bucureşti) sînt poezii sămănătoriste fără dubiu şi fără rest. Erau atît de corect
sămănătoriste încît poezia de deschidere – Dimineaţa – intrase şi-n manualele pentru cei
mici. Şi erau într-atît de sămănătoriste încît lui Dumitru Micu, oricît de gentil, i se păreau
făcute „mai ales” din „clişee”; şi încă „dintre acelea prin care ne exasperează poetica
sămănătoristă”.35 Dar ce era de aşteptat, pe la 1900, de la o fetişcană, oricît de precoce şi
de receptivă, mutată din tîrg în tîrg, cu Bucureştiul epicentru? Ce alta decît, cum zicea
Lovinescu, poeme „pline de atmosfera şi materialul lui Coşbuc şi Eminescu”?! 36 Lucru
confirmat de toată lumea, pe rînd şi-n cor, ori de cîte ori a venit vorba de poezia lui Alice;
iată-l, de exemplu, la Const. Ciopraga, pentru care poezia din singurul volum al lui Alice
e ţesută din „explicabile” (asta numaidecît) „ecouri eminesciene şi coşbuciene” ce „se
întîlnesc cu transparenţa lui Iosif, într-un mic univers de lumină şi rouă, cu observaţie
proprie restrînsă”.37 (Şi Iosif ieşise la iveală mai dinainte, în primele comentarii). Nici
poezia noastră nu oferea mai mult, nici Alice nu putea, atunci, mai mult. Sînt simple
exerciţii de liceană, fireşte, „dar, în genere, bune exerciţii, unele excelente”;38 nu e atît un
păcat de sămănătorism, cît un păcat de precocitate. De nu strict păcat de grabă.
Altminteri, fireşte, Alice scrie cum a învăţat de la alţii şi despre ce a învăţat (ca
toţi poeţii, de fapt). Iar de învăţat a învăţat aproape numai despre natură. Ar fi putut
învăţa şi despre iubire, mai ales despre cea tristă sau despre idila sănătoasă de la ţară.
Cum-necum, însă, ea nu vorbeşte deloc de dragoste, nici de cea tristă, nici de cea veselă;
nici de cea personală, nici de a altora, fete şi flăcăi de decor etnic (deşi ar fi putut, căci
universul ei e rural; dar asta probabil strict din prestigiul tradiţiei); ba nici măcar nu-şi
cultivă, cum ar fi putut fi cazul imperios, primii fiori. În toată cartea, scrisă cam de la
zece la optsprezece ani, n-are nici o clipă sentimentul sau presentimentul Zburătorului.39
N-o deranjează din descripţia de natură nici un sentiment, afară de vagi adieri de reverie;
ba nici măcar primii muguri ai propriilor senzaţii pre-erotice (nu-i vorbă că se revanşa
mai încolo). Are chiar o reticenţă „definitivă” (oricum, prea constantă) faţă de
confesiunea directă, asumată altfel decît învăluită în alegorie. Are dreptate Dumitru Micu
să constate că „solicitată de existenţa obiectivă, Alice Călugăru e cea mai puţin
interiorizată dintre poetele noastre şi unul dintre poeţii cei mai nesentimentali ai literaturii
române”.40 Pentru Lovinescu, această tonalitate a-confesională şi a-sentimentală era notă
bună, notă de „originalitate”, cel puţin în contextul poeziei feminine melodramatice de
atunci. Tocmai abstracţia sentimentelor sau „obiectivarea” lor îi pare a asigura
„originalitatea” poetei, originalitate care, zice el, „se caracterizează prin lipsa lirismului
direct şi a feminităţii sentimentale, prin observaţie şi putere descriptivă, prin obiectivitate
şi chiar prin oarecare virilitate de expresie”.41 „Virilitatea” vine mai tîrziu, căci
deocamdată „puterea descriptivă”, foarte metodică, preferă gramatica suavelor. Dar de
scrupuloasă, descripţia e scrupuloasă şi pastelurile avansează conştiincios, ca la şcoală.
Momentele zilei (sînt preferate, fireşte, seara şi dimineaţa, mai epice, mai colorate şi mai
simbolice) sînt tratate în delicate monografii de detalii, în mici filme documentare care
surprind fenomenologia coloristică şi meteorologică secvenţă cu secvenţă; cum,
bunăoară, în această Seară: „Luminînd foaie cu foaie/ printre ramuri ca o ploaie/ Raze cat
să se strecoare;/ Apele-n avînt zburdalnic/ Rîd în văi sau cîntă jalnic,/ Călătoare.// Dar
curînd se sting în zare/ Razele strălucitoare” etc. Asemenea inventare de secvenţe vor fi
dat impresia de acuitate în observaţie. Dar Alice nu-i decît aparent descriptivă; ziua ei e,
de fapt, un scenariu dramatic, bazat pe simboale; scenariu de extaz şi decădere, parabolă
deja transparentă a elegiei meditative ce va urma. Dimineaţa e spectacol de extaz, desigur
(„Şi acum în mii de raze/ Steaua zilei se iveşte,/ Glob de flăcări şi văpăi,/ Toată marea
scînteiază/ Şi tot cerul licăreşte/ În scîntei” – Răsăritul), pe cînd amurgul e spectacol de
jale, cu fiori de elegie: „Şi-ncet se stinse după deal/ Măreaţa stea... Tăcură-n vînt/ Şi
crengile de fagi;/ Izvorul îşi schimba din val/ Suspinul dureros în cînt/ Şi plînsu-n doine
dragi” (Ce-a fost în crîng?). Că nu-i aici mare putere de transfigurare a celor două
momente, e de admis şi de înţeles numaidecît (poemele sînt scrise pe la 16 ani). Dar
dincolo de acest „conformism” simbolic, poeta suferă, de fapt, de un „complex
Alecsandri” şi se trage mereu la soare sau la căldura domestică, făcînd peisaje
somnolente de interior şi deschizînd carieră pisicilor lirice (care, numai la ea, apar în vreo
trei-patru piese): „Lîngă foc o mîţă sură stă culcată pe podele,/ Ascultînd cum ard în vatră
ţiuind nişte surcele,/ ea se uită înainte pe fereastră, somnoroasă,/ Cum cad fulgii de
zăpadă şi alene-n jos se lasă” (Iarna la ţară). Seara, toamna, toposurile de declin ale
luminii şi căldurii, sînt tratate strict elegiac şi cu oarece frison de angoasă; cu atît mai
mult iarna sau noaptea, ca toposuri mai definitive, deosebit negative: „Ce tăcută şi ce
tristă este noaptea, ce pustie!/ Cum aruncă luna raze, reci şi palizi pe cîmpie/ Şi cum trece
vîntul jalnic şi prelung vuind, din vale/ Scuturînd frunzele moarte şi umplînd codrul de
jale” (Noaptea). „Starea de spirit care o solicită” pe poetă, zice Maria Platon, „este
euforia”.42 De fapt, „o solicită” ceva mai intens decît euforia, căci preferă natura
narcomană, natura-drog; oricît de delicate şi idilice, pastelurile ei alunecă nesmintit în
narcoză, în natura de ebrietate, cu efecte de extaz: „Văzduhu-i plin de ciripiri,/ De sus o
ploaie de lumină/ Îneacă-n raze, în grădină, însîngeraţii trandafiri.//...// Mă-mbăt de flori
şi de lumină/ Şi-aş vrea să nu mă mai deştept” (În grădină). De mirare că Macul primeşte
o odă şi pentru virtuţile lui opiomane, nu doar pentru încărcătura de foc ceresc a petalelor
(care foc ceresc devine că e chiar puterea lui de drog, dar disimulată)?! De altminteri, ce i
se cere naturii sînt tocmai senzaţii extatice, senzaţii de beţie erotică – sau quasi:
„Proaspătul miros de frunză/ Şi răcoarea cea adîncă/ Adu-mi, vîntule, din luncă/ Pînă-n
suflet să-mi pătrunză” (Vîntului). E aici un erotism (concentrat în senzaţii) oarecum
disimulat, ascuns după descripţie şi peisaj, căci toată vraja naturii e curat ceremonial de
ameţire erotică: „Dragu-i cîntec să m-adoarmă, sufletul să mi-l pătrunză,/ Apa-i rece şi
curată să mă mîngîie pe frunte,/ Şi pădurea să mă-mbete cu mirosul ei de frunză/ Şi de
brazi bătrîni, de ape şi d-albastre flori de munte” (Printre munţi). Reiese, aşadar, că Alice
foloseşte reveria de peisaj ca drog erotizant şi-şi transferă (ba poate chiar îşi proiectează)
senzaţiile în notaţii naturiste. Face, adică, asta de pe acum, căci de făcut o va face
programatic şi deschis mai încolo, cînd va electriza natura cu erotism.
Dar toate esenţele astea de natură cu care poeta se ameţeşte suav sînt cenzurate de
un sentiment vital inhibat de conştiinţa trecerii. Destul de acut de vreme ce poeta nu se
poate bucura (la 16 ani!) nici de primăvară, din pricină că-i alta şi din cauză că timpul e
heraclitean: „Totul are să re-nvie,/ Şi-o-nflori cîmpia iară:/ Dar aceeaşi primăvară/
Vecinic n-are să mai fie” (Cîntec). Şi pe linie de elegie poeta profesează, de fapt, o
identificare uşor clandestină cu natura, aşa încît plîngerile sale au, totuşi, ceva
(auto)compasional şi natura joacă mereu alegoric. Descripţia devine că e lamentaţie în
fondul ei: „Şi c-un cîntec trist, pe prunduri/ Plîngeau ape de izvor/ Visurile-mi rînduri-
rînduri/ Se duceau spre ţara lor” (Apus de toamnă). Iar apele lui Alice, oricît de zglobii,
sînt ape de elegie, plînsoare curată, fie că-i vorba de plînsul tăcut al fîntînii, de cel adînc
al mării sau de cel vivace al izvoarelor şi pîraielor: „O, vă cunosc de mult, de mult/ Voi,
ape triste de izvoare,/ Şi parcă sufletul mă doare/ Cînd stau pierdută şi v-ascult” (Plînsul
izvoarelor). Timp şi ape se unesc, pe cale de izomorfie imaginativă şi simbolică, în
sentiment elegiac, în durere de trecere: „Acolo-n văi ce cîntă oare atît de plîngător prin
trestii?/ E-acelaşi val, mereu acelaşi: sfîrşitul vecinic al poveştii” (Izvorul). Desigur că
alegoria vieţii e o călătorie pe apele mării şi că se sfîrşeşte trist. Tocmai de aceea poeta
mizează pe intensităţile de senzaţie, tocmai de aceea compensează prin ebrietăţi
fulgurante. Deocamdată într-o scriitură dezinvolt copilăroasă şi-n alegorii de bravă
naivitate: „Primăvara-i o fecioară/ Cu albaştri ochi adînci,/ Ea se plimbă tot prin lunci/ Şi
prin codri se strecoară” (Legenda viorelelor). Cum bine zice Doina Curticăpeanu, „alături
de multe neajunsuri volumul conţine şi dovezi ale unei neîndoielnice predispoziţii
(sensibilitate cromatică, forţă evocatoare, plasticitate, prospeţime asociativă)”.43 Şi-apoi
dacă lui Maiorescu i-au plăcut asemenea poezii, ce să mai facem noi mofturi?! Plus că
Alice va compensa curînd orice decepţie de naivitate datorată zorului de debut.
Dar, fireşte, nu chiar imediat. O vreme continuă să scrie (nici apariţia volumului,
nici plecarea din ţară nu-i afectează ritmul; dar, brusc, în 1914, izvorul seacă definitiv; cel
puţin pînă dă cineva peste ceva arhivă pierdută) reportaje picturale de natură, cu aceeaşi
osîrdie pentru detalii şi cu aceeaşi economie progresivă a secvenţelor. Dar cu o tot mai
intensă pasiune pentru „drama” naturii, pentru spectacolul meteorologic şi pentru barocul
asociativ. Reportajele, urmînd îndeaproape punctajul meteorologic, dar mai şi sporindu-l
cu analogii (tot mai frecvent morale), se umflă şi se întind tot mai mult. (De altminteri,
respiraţia lui Alice, din suavă, devine lungă şi amplă; poeta umblă des de-acum încolo pe
la versul epopeic, nu doar de 15-16 silabe, ci chiar şi de 17-18, părînd, însă, destul de
sufocată la capătul lui. Va fi fiind adevărat ce zice Dumitru Micu şi anume că poeta „bate
recordul, printre poeţii timpului său, în ce priveşte lungimea poemelor”; 44 doar Maria
Cioban ce-i face oarece concurenţă, dar nu cu mare succes). Principiul rămîne, însă, tot
monografia fenomenului: „Ca şerpi alunecă spre zare/ În lungă strălucire frîntă/ Cu limbi
de foc tăind văzduhul/ În zvîrcolire se frămîntă// Ca pînze largi se desfăşoară/ Şi cerul îl
cuprind deodată/ Şi-ntreaga zare lung răsună/ De-o scuturare-ndepărtată” (Fulgerile).
Descripţia de natură nu mai e, însă, doar tablou, amestec de culori şi efluvii; ea se încarcă
de semnificaţii morale şi poeta nu mai pictează, ci gîndeşte la sensuri; pune peisajele în
parabolă, le face militante pentru ceva idee şi le subordonează unui simbol. Noaptea,
bunăoară, din perspectivă morală (de fapt, moral-socială), nu mai e atît de rea pe cît era
din strictă perspectivă a simţirii, din spaimă cosmică spontană; devine chiar bună, fiind
consacrată armoniei şi regenerării: „În surdă zbuciumare-năbuşită,/ Atîtea griji de trai,
atîta jale/ Plutesc încet în noaptea liniştită,/ Se pierd în vecinicia păcei sale!” (Noapte).
Contaminată de aceste procesări morale ale naturii, Alice devine chiar o moralistă şi
lucrează direct la teme social-educative, condamnînd, de pildă, patima de bani: „De te
opreşti o clipă-n cale, ascultă/ ce cîntec trist răsună-n lumea toată./ Din el răsare
vrăjmăşie multă,/ Şi ură se ridică ne-mpăcată” (Banii). Tematismul acesta voluntar o ţine
preţ de cîteva poeme migăloase şi poeta începe să se impresioneze de sensibilitatea sa la
idee, de accesul liber şi facil la reflecţie. Compune prin urmare filosofic, meditînd
categorial asupra „pămîntului” (dar şi asupra altor generalităţi) şi făcînd inventarul
semnificaţiilor lui: „Pămînt, de viaţă roditor/ Ş-adînc locaş de moarte,/ Tu eşti întreg al
tuturor/ Şi lumea te împarte.// Pe tine luptă ne-ntrerupt/ De veacuri, rău şi bine,/ Dar totul
e din tine rupt/ Şi intră iar în tine” (Pămînt). Sau făcînd direct pedagogie sentenţioasă:
„Nu-i amăgire-n lume, nu e deşertăciune. Totul are/ Un rost adînc cînd ai în tine destulă
patimă şi vlagă/ Să vrei. Ş-ai să atingi odată îndepărtatul ţel de care/ Te va apropia cu-
ncetul o muncă de o viaţă-ntreagă” (Către mulţi). Ce-i drept, poeta are morala pozitivă şi
nu dă sfaturi rele (sînt chiar atît de bune încît nici ea nu le va urma): „Să ai în sufletul tău
vlagă,/ Durerea-ţi s-o trăieşti din plin/ Şi să ţi-o lămureşti întreagă/ Ş-adînc, cu cugetul
senin” etc. (Suferinţa). Oricît de înţeleaptă s-ar fi făcut şi oricît de serios ar fi făcut
retorica valorilor domestice şi pozitive, Alice nu putea, totuşi, să nu promoveze şi ethosul
intensităţii, al fulguranţei care răscumpără prin spasm electric frustrările. Se face astfel o
legătură de fundal între desenele suave din Viorele şi veleităţile filosofice de după ele; la
urma urmei, şi înţelepciunea tot cu intensitatea fulgurantă se consolează: „Cît de
puternică, şi cît de mare,/ Şi cît de-adîncă ne e fericirea,/ Nu timpul o măsoară, ci
simţirea./.../ Şi de o-ntreagă viaţă zbuciumată/ O clipă de lumină niciodată/ Nu poate fi în
suflet biruită” (Trecut). E drept că aici fulguranţa e din cele iluminate, dar cealaltă
variantă de Trecut (poeta îşi face obicei să reia temele, de regulă prin amplificare) pune şi
mai bine în relief etica intensităţii, a clipei extatice: „Căci vremea nu-i nimic. Viaţa-i tot,/
Nemărginirea-i nouă ne e dată/ Acum, cît sufletele noastre pot/ Să o cuprindă-n fuga
clipei toată”. Etica aceasta a intensităţii e, fireşte, una pasională, participativă; prin ea se
va întoarce Alice de la abstracţiile cugetării pre versuri tocmite la senzualitatea lumii şi a
ei. Căci de felul ei, cum bine zice Doina Curticăpeanu, Alice e „o fanatică a simţirii”; 45 o
simţualistă de extaze.
Unde-i intensitatea mai mare, unde ritmul e pură frenezie şi senzaţiile spasm,
acolo vrea ea să participe; cu fierul în zbucium extatic vrea ea să se contopească, nu să
facă simplă călătorie de plăcere cu trenul: „Cînd zările în fum le-ncinge/ Şi zvîrle lunga
sa chemare/ În urma lui, răsunătoare,/ Nu dorul cel de drum mă-nvinge,/ Ci patima de-a fi
în fierul/ Pornit în zbuciumul cel mare,/ S-aud adînca lui suflare/ Şi strigătu-i ce umple
cerul!” (Trenul). Intensitatea de simţire devine, fireşte, intensitate de viziune; de-abia de-
acum încolo Alice îşi va da drumul, din păcate nu în prea multe poeme. Dar în destule
pentru a merita.
 Pînă şi reveriile sau amintirile se împărtăşesc de-acum de o gramatică a
intensităţii spasmatice, a extazului de primordiale, a transei de viziune. Excursia pe
Dunăre devine, sub febra participării şi a intensităţii vizionare, imersiune în originar,
levitaţie extatică şi scufundare în primordii, pe un traseu deodată ascendent şi descendent
al freneziei. Asemeni expresioniştilor, Alice se regăseşte în extazele de început ale lumii,
în frenezia originarelor şi-n febra iniţială a elementelor: „Ca-n marginea unui ponor/
Înaintam pe frîntul/ Din lume, creştet orbitor/ Şi sub al razelor covor/ Pierdusem tot
pămîntul.// Ş-acum pe drumul cel pierdut/ În strălucirea brumei/ Ca-n haos fără de trecut/
Părea că-i marele-nceput/ Nefăurit al lumei.// Cînd din vecie se ivi/ Înfiorata clipă,/ În
care-ntîi se făcu zi/ Umplînd întinsele pustii/ de-a razelor risipă” (La izvorul Dunării).
Astfel de plonjoane extatice se vor repeta, pe alte pretexte, dar pe aceleaşi intensităţi.
Alice şi-a descoperit acum regimul de combustie şi registrul de explozie senzuală şi
pasională, frecvenţa de febre participative. Ea are vertijul intensităţii, al senzoriului
drogat. Mult mai degrabă decît pe pretexte simboliste lucrează ea pe vertije expresioniste,
pe transe de intensitate. (E drept că nu-i lipsesc nişte teme – sau motive – din arsenalul
simbolist; dar acestea prea pluteau în aerul epocii post-simboliste franceze; tînjeala şi
neastîmpărul, instinctul anxios de migraţie îi erau, probabil, şi structurale; oricum, îi
marcaseră biografia, aşa că veneau de la sine; poate că e aşa cum zice Const. Ciopraga,
care remarcă încă în Viorele - foarte prematur, după mine, şi pe principiul răsfrîngerii
dinspre epilog - că „sensibilitatea exacerbată în nelinişte şi instinctul migraţiei, departe de
a fi poză juvenilă, sînt expresia unui temperament vitalist, cu frenezii diurne /.../ şi tentaţii
naturiste”.46 În orice caz, ispitele tematice simboliste – cîntece gitane, Atlantida, călătoria
ş. a. – sînt tratate aproape decorativ faţă cu implicarea din transele care ajung la tensiuni
de expresionism. Asta chiar dacă poeta face identificare empatică şi simbolică între ea şi
ţigani. Poate că-i adevărat – dar numai dacă trebuie neapărat – şi ce zice Adriana Iliescu,
şi anume că „o apropie de simbolişti mai ales nostalgia spaţiilor îndepărtate şi vagi, o
drumeţie melancolică pornită din cauze nelămurite a cărei noimă nu o poate pricepe”;47
toate celelalte o despart, însă; pînă şi „evaziunea” în indefinit şi aiurea, pe care şi Adriana
Iliescu o notează ca „sfîşiere”;48 pe bun drept, căci Alice îşi trăieşte rătăcirile ca pură
angoasă de alienare, ca destin de exil şi avort existenţial, nicidecum ca miraj: „Ah! Nu
mai ştiu pe care ţărm, ca moartă/ Sînt azvîrlită iar! În care parte/ A lumii valul zilelor mă
poartă!.../ Dar simt că pretutindeni sînt departe.” – Pe drum. În principiul ei însă poetica
lui Alice, cultivînd senzaţia cît mai precisă, mai concretă şi mai intensă, e anti-simbolistă.
Asta chiar şi adăugînd cele adăugate de Pavel Ţugui pe lista simbolistelor: adică
„universul neptunian, oceanul şi marea, cît şi cel fluvial”, care „îmbogăţesc palmaresul
artistic al poetei, relevînd propensiunea vădită spre simbolism.”49 Cum ziceam, vădită nu-
i deloc). Căderile în reverie devin regulat căderi în primordialitate, în substratul lumii sau
al fiinţei, şi identificări cu beatitudinea inaugurală a lumii. Mai rău decît Cărtărescu în
Muzeul Antipa, Alice voiajează vizionar, cu viteza transei, nu doar pînă la originile
speciei, ci mai adînc, pînă la originile cosmosului, asistînd, prin halucinaţie, la
începuturile acestuia şi contopindu-şi fiinţa cu acest elan. Viziunea capătă accente,
pregnanţe şi intensităţi eminesciene (şi ritmuri, se-nţelege): „În zadar cat înţelesul tainei
ce se desfăşoară!/ Dibuiesc în întuneric, ş-a lui drumuri mă-nfioară./ Strig cuvinte
neştiute spre acei străini ce tac!/ Mintea mea luptînd cu visul prinde rosturi cari îi scapă,/
Veşnic se desfac imagini, ca răsfrîngerea pe apă,/ Şi în locul lor vin iarăşi altele, ce se
desfac.// Văd pierind un şir de veacuri, dintr-o clipă-n altă clipă,/ Veacuri noi cu-a lor
popoare re-nnoite se-nfiripă./ Dar o noapte le desparte de acele care pier.” (Visul II).
Visarea, somnul, ca şi alte medii şi stări narcotice, devin pure ocazii participative,
prilejuri de racord cu ritmul lumii, prilejuri de contopire erotică, de identificare cu seva şi
pulsul lumii: „Şi pe cînd gust viaţa de copac,/ Simţirea-mi în fiinţa lui se pierde:// Îmi fac
din ramuri braţe iubitoare,/ Să-mbrăţişez rătăcitorul vînt,/ Vibrează-n mine-al păsărilor
cînt,/ Şi muşchiul verde-mi pune pe pămînt/ Covor întins şi proapăt la picioare.//
Pămîntu-l sorb adînc prin rădăcină” etc. (Copacul). Redusă sau concentrată într-o pură
frenezie, lumea se senzualizează violent şi Alice face din „senzaţionalism” metodă de
viziune. Toată lumea e de acord că în scriitura de senzaţii vîrful e atins în Buruieni, curat
dezmăţ de simţuri excitate şi saturate, pură orgie receptivă. Sau, cu vorbele lui Dumitru
Micu: „viziunea unui paradis de mitologie barbară”.50 Pînă şi temele morale se droghează
senzual, nu mai sînt lecţii, ci reverii de topire: „Ce-mbătătoare e odihna şopîrlelor ce
dorm la soare/ În zilele fierbinţi, cînd cerul din cupa-i cea rotundă toarnă/ Lumina sa ca
vinul!/ O las’ să fii cuprins ca ele, de-adîncul somn ce nu tresare;/ De fericirea nemişcării,
cînd vîntul zburător răstoarnă/ Din maci subţiri veninul!” (Munca II). Alice a dat, într-
adevăr, peste stratul de frenezie al lumii, dar şi – deodată - peste stratul pasional al
propriei firi. Iar sfiala de confesiune a devenit, brusc, temeritate confesivă, confesiune la
risc.
Principiul senzual e, fireşte, principiu de concret, dar şi principiu pasional. G.
Călinescu a fost atent cu deosebire la prima sa faţă, drept care conchidea scurt că „avem
de-a face cu o poezie curat feminină, avînd ca fond senzaţia directă a lumii”.51 Asta,
desigur, şi pentru că Alice găsea în substratul lumii o pură frenezie, o pură senzaţie de
ritm şi elan, dar şi pentru că G. Călinescu ţinea oricum feminitatea la nivelul strict al
senzaţiei; „ca poetă – zice el -, femeia este senzuală”;52 cît despre „cunoaşterea femeii” e
limpede că ea „are tendinţa de a se opri în zona senzaţiei”, fiind „orientată obiectiv de
instincte”.53 Poate că-i aşa chiar şi la Alice. Dar în orice caz, aşa cum prin frenezia
senzaţiilor ea a ajuns la viziunea elanelor concrete din începuturile lumii, tot prin
gramatica senzaţiilor ajunge şi la lirismul pasional. Erotica disimulată sau implicită în
alte specii de contopire vine acum pe faţă, ca patimă pură, de-a dreptul năprasnică. O
poezie cum e Din depărtare pune toate anotimpurile sub vîrtejul patimii, desenînd
frustrarea într-o extrem de virilă (acum într-adevăr) confesiune feminină, cu un pathos
sălbatic dezlănţuit prin amintire: „Cînd nu te-am mai văzut, căzuse pe lume toamna-
ntunecată:/ O toamnă cu vîrtej de vînturi dezlănţuite şi de foi,/ Cu nopţi sălbatice şi triste
ce ropoteau prelung de ploi.../ Simţeam cum răscolita fire de-adînci suspine zbuciumată/
Venea cu negurile-i grele în sufletu-mi să se abată.//...// Şi cînd la foc vegheam în noapte,
tîrziu, vedeam cum se revarsă/ Din alba flacără, fierbinte şi-ncins de raze, chipul tău,/
Păgînă adoram în taină în foc vedenia de zeu,/ Şi-o urmăream atît de-aproape, cum se
reînnoia neştearsă/ Că nu ştiam de e de flăcări sau patimă suflarea-mi arsă!”. Dragostea e
şi ea răzbunătoare de bună seamă, aşa încît Alice plăteşte grav nonşalanţa primei iubiri,
cu amintiri acute: „Şi azi de nesfîrşitul cel feeric/ În care te-am văzut mi-e mintea plină,/
Şi azi revăd cum faţa ta senină/ Luase tot al nopţii întuneric/ Şi toată calda stelelor
lumină!” (Visarea dintîi). Şi desigur că şi iubirea aceea fusese un drog, o beţie, căci aşa
sînt toate iubirile la Alice, fatale şi ebrieşti imediat: „Îţi închinam iubirea mea/ Dintîi:
căci ea mă îmbăta/ De-o ne-nţeleasă voluptate:/ Astfel cum purpuriul vin/ Umpluse
floarea cea de crin,/ Umplea gîndirile-mi curate!” (Închinare). Cînd e vorba de dragoste,
Alice, „cu inspiraţia-i păgînă”,54 e pornită, într-adevăr, radical: nu arde doar pe jar, ci-n
flăcări rezolute: „Tu nici nu ştii cît de înfiorată/ Poate iubirea-n taină să mă ardă!/ Cum
tremură de-adînc, coardă cu coardă,/ Aprinsa patimă; şi lung, fiorul/ Îndepărtărilor, ce-
aduce dorul/ Ş-al apropierii care dă dorinţa!” (Taină). N-am verificat dacă, statistic
vorbind, Const. Ciopraga chiar are dreptate cînd zice că „nici o altă poetă română nu dă
utilizare mai largă cuvintelor ce sugerează arderea”;55 destul că are dreptate cînd e vorba
de intensitatea acestui vocabular ingnifor; nu frecvenţa e importantă, ci electrica. Iar
asemenea intensităţi pasionale în poezia noastră nu mai sînt de găsit; mai avem poete
senzuale, chiar cu senzualitate devoratoare, carnivoră (cum e Gabriela Melinescu de
tinereţe), dar unele care să scoată aşa strigăte autentice de patimă – nu; deşi strigăte
disperate şi acut senzuale vor scoate şi Angela Marinescu şi Nora Iuga, iar după ele
aproape toate optzecistele ajunse la un prag dramatic – şi poetic şi altfel; toate, însă, la
altă vîrstă, nu chiar potrivită furiilor pasionale. (Fireşte că nu toată lumea e de acord cu
existenţa acestui registru de văpăi; Maria Platon, de pildă, crede că „o poezie direct
confesivă /.../ în care să-şi strige, cu voce tare, singurătatea, tristeţea, boala n-a scris”). 56
Însă Alice nu-i vreo Isoldă nefericită de singura ei iubire; e, din contră, o Dona Juana care
ştie istoria amorului (mai bine decît Dona Juana a Martei Petreu) şi a trăit-o cu pasiune
(cu şir de pasiuni): „Cules-am sărutări cum se adună/ Un snop de flori, Şi inimi cum se
strînge/ Un braţ de roade rupte de furtună,/ Dar le-am înapoiat: căci o nebună,/ Fugară
soartă voile-mi înfrînge” (Visarea cea din urmă). E o aventuristă şi-n amor, o
colecţionară, o eroină cu bravură, nu de bravadă; dar cu memoria aprinsă a primei iubiri
candide, a primului sărut – cel definitiv, unicul catastrofal: „Dar azi, cînd zac tăcînd de
friguri arsă,/ Cînd pleoapele mi se închid fierbinte,/ Înspre trecut gîndirea-mi reîntoarsă/
De sărutarea ta pe veci neştearsă,/ Înfiorată-mi readucere-aminte!// Tu nu-ţi mai aminteşti
de dimineaţa/ În care singur ai venit odată,/ Şi-n mîinile-ţi îmi îngropasem faţa./ Dar mie
turburatu-mi-a viaţa/ Că m-au atins pe gura-nfierbîntată” (idem). Desigur că nu-i vorba
doar de o memorie senzuală feroce, ci şi de o memorie pasională vibrantă. Alice e o
Sapho româncă, pricepută ca nimeni la senzaţiile de pîrjol erotic şi la halucinaţiile de
agonie: „Mă-ncinge iar,/ Cu chinu-i lung, al frigurilor jar./ Fiori şi întunerec m-au înfrînt/
De sete mă frămînt,/ De sete arzătoare şi de-amar...//...// Iar prin fiori/ De friguri îmi
închipui bărci de flori/ Şi roade, lunecînd pe rîu în jos,/ Grele de-al lor prisos/ Cules dintr-
a grădinilor comori.//...// O, de-aş putea/ Să mă umbresc măcar la umbra mea/ Ce vînătă
se-ntinde la pămînt!/ În ea să mă-nveşmînt,/ Să mă-nfăşor, s-adorm pe veci în ea!”
(Pustietate). Dar şi cînd e să-i dea dragostei tărie de vindecare o face numaidecît şi
absolut: „Viul izvor,/ Florile toate cu mireasma lor/ Erau aievea-n sărutarea ta/ Ce tainic
îmi stingea/ Pe buze-al setei jar chinuitor” (idem). Poate că, la urma urmei, e aşa cum
zice Sebastian Drăgulănescu şi, „totuşi, erotismul este poate latura cea mai profundă a
sensibilităţii poetei”.57 E, în orice caz, nu un simplu registru de virtuozitate, ci unul de
vitalitate pasională frustă; o cîntare de Didonă care a plecat ea în lumea largă, dar care s-a
trezit la fel de părăsită pe ţărmul pasiunii; ba chiar în focul ei.
La aşa pasiune se cuvenea, fireşte, păgînism pur de simţire şi comportament. E
ceea ce Alice dă pe faţă tot mereu, atît prin intensitatea erotismului, cît şi prin densitatea
lui; atît prin senzualism, cît şi prin voluntarismul de simţire. Dar dincolo de aceste
profesiuni păgîne acoperite, cît de cît, sufletul extatic al poetei se dezveleşte cu totul în
imnul dedicat soarelui (Rugă soarelui); un fel de imn-provocare, căci spre deosebire de
alte poete care se închină – mai mult sau mai puţin alegoric – la astru, Alice o face în
termeni destul de senzuali şi corporali, provocîndu-şi, şi aici, beţie: „Luminei tale-i cer să
mă dezmierde/ Nu la răcoarea apelor ce cîntă/ Sub raza ta amăgitor răsfrîntă;/ Nici din a
crîngurilor umbră verde:/ Ci patima-mi s-avîntă/ Cum ciocîrlia-n slava ta se pierde.//...//Şi
raza ta o bea-setata-mi gură,/ Cu-a pieptului suspine/ Cum caţi beţia dintr-o băutură”.
Arta pasiunii cere, desigur, şi artă a provocării, geniu de seducţie. Iar aici Alice e maestră
absolută la românce. Şerpii ei (de care Pavel Ţugui58 zice că ar fi fost incitată de
Broaştele lui Topîrceanu, poezie dedicată lui Alice; e, desigur, dacă-i aşa, cel mai mare
merit al poeziei lui Topîrceanu) nu sînt doar „capodopera poetei”59, ci capodopera
lirismului românesc de stîrnire. Călinescu o rezumă la „orgoliul femeii fascinatoare de a
vedea fiinţele masculine tîrîndu-i-se în faţă”;60 aşa e, cel puţin pînă la un punct; dar nu e
doar poezie de orgoliu, de superbie, ci de beatificare senzuală a feminităţii, de beatificare
a nimfomaniei; Alice cîntă aici stihia feminină pură, drogul de seducţie, vraja de excitare,
magia provocării; feminitatea ca narcoză inefabilă şi irezistibilă; ca putere senzuală
absolută; e un desen care joacă la limita periculoasă a descîntecului falic, dar Alice nu
trece, totuşi, limita. Măcar că nu evită – cu totul - spectacolul de orgie: „Veniţi misterioşi
şi falnici, voi, fermecaţi de-un glas străin!/ De-acuma zvîrcolirea voastră numai la ritmul
meu se schimbă/ Şi fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,/ Ce ca o floare
otrăvită înalţă-amarul ei venin.//...// Mă reazăm de-un copac ş-acolo aştept tot neamul
vostru-nvins/ Să mi se-adune la picioare cu trupuri àcere de spadă,/ Să-nalţ, încolăcind pe
braţu-mi întins, sălbateca mea pradă/ Şi-n cingători însufleţite să las să-mi fie brîu-ncins”.
Sînt aici îndrăzneli de care poezia noastră feminină se va sfii încă multă vreme şi nici
măcar Maria Banuş, cu Ţara fetelor, nu va merge atît de departe. Dar mai ales e aici o
senzualitate atît de dezlănţuită încît nici descîntecul de urs al Ilenei Mălăncioiu şi nici
freamătul senzual al cailor din poezia Carolinăi Ilica nu pot ţine ritmul. Şi nu-i vorba de
tupeul tematic sau atitudinal, ci de tupeul de artă. Alice îl avea, cu siguranţă, şi pe cel
dintîi; dar îl avea mai ales pe cel din urmă. Primul a devenit azi banal de atîta folosinţă;
celălalt, în schimb, e tot mai rar. Oricum, Alice rămîne cea mai aprigă iubită din poezia
noastră.
1
Datele biografice sînt luate din prefaţa lui Pavel Ţugui la vol.: Alice Călugăru, Scrieri, Ediţie îngrijită, prefaţă, note,
comentarii, bibliografie de Pavel Ţugui. Traducerea romanului La tunique verte de Virgil Tiberiu Spânu, Bucureşti, Editura
Minerva, 1987. E ediţia din care vom cita. Pavel Ţugui, dincolo de cercetările proprii, valorifică aici şi rezultatele strînse de
Gh. Agavriloaie, Vasile Netea şi Const. Popescu-Cadem; biografia lui Alice a dat mult de lucru cercetătorilor. Ultima
sistematizare a acestor date se află la Maria Platon, Alice Călugăru. O poetă, pe nedrept, uitată, Iaşi, Editura Noël, 2001.
2
Ilarie Chendi, Pagini de critică, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Vasile Netea, Editura pentru
literatură, 1969, p. 379.
3
Pavel Ţugui, note la ed. citată, p. 320.
4
D. Micu, Introducere, la vol.: Alice Călugăru, Versuri, Ediţie îngrijită de Ecaterina Săndulescu, cu o introducere de
Dumitru Micu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 6. Introducerea e republicată în Scriitori, cărţi, reviste, Editura
Eminescu, 1980.
5
Pavel Ţugui, Prefaţa, p. 24.
6
Idem, p. 28.
7
Idem, p. 27.
8
Idem, p. 28.
9
Idem, ibidem.
10
Idem, p. 31.
11
Idem, p. 34.
12
Idem, p. 36.
13
Idem, ibidem.
14
Ibidem.
15
Idem, p. 63.
16
Marg. Miller Verghy şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucureşti, Editura Bucovina, 1935.
17
Idem, p. 309.
18
Idem, p. 310.
19
Idem, p. 309.
20
N. Iorga, O luptă literară, I, Ediţie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, studiu introductiv, note şi comentarii de
Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 177.
21
Ilarie Chendi, op. cit., p. 379.
22
Idem, ibidem.
23
D. Micu, op. cit., p. 15.
24
Ilarie Chendi, op. cit., p. 381.
25
Lecturi intermitente, Cluj, Editura Dacia, 1971, p. 235.
26
Idem, ibidem.
27
Apud C. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, Iaşi, Editura Junimea, 1970, p. 324.
28
Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 472.
29
Ovid Densusianu, în „Viaţa nouă”, I, nr. 13/1905, p. 311-312, apud Maria Platon.
30
Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Editura Minerva, Bucureşti, 1909, p. 70.
31
Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, II, (De la 1900 la cel de al doilea război mondial), Bucureşti, Editura Minerva,
1972, p. 140.
32
Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 189.
33
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 882.
34
Adică strict poezii „publicate în revista Sămănătorul”, cum zice Nota asupra ediţiei la Poeţi de la Semănătorul, Ediţie de
Petru Homoceanul, Cuvînt înainte de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 9.
35
Dumitru Micu, op. cit., p. 9.
36
E. Lovinescu, Scrieri, IV, Istoria literaturii române contemporane, Ediţie de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Minerva,
1973, p. 464.
37
Const. Ciopraga, op. cit., p. 321.
38
D. Micu, Început de secol. 1900-1916. Curente şi scriitori, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 299.
39
„Surprinzător ni se pare faptul că, între cele 41 de texte ale volumului, nu se găseşte nici o poezie de dragoste”, constată
Maria Platon, op. cit., p. 81.
40
D. Micu, Introducere, p. 23.
41
E. Lovinescu, op. cit.,p. 464-465.
42
Maria Platon, op. cit., p. 77.
43
Dicţionarul Scriitorilor Români, A-C, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 521.
44
D. Micu, op. cit., p. 28.
45
Dicţionarul ..., p. 522.
46
Const. Ciopraga, op. cit., p. 321.
47
Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 274.
48
Idem, p. 192.
49
Pavel Ţugui, op. cit., pp. 55-56.
50
Dumitru Micu, Literatura română în secolul al XX-lea, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 25.
51
C. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de
Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 681.
52
G. Călinescu, Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 264.
53
Idem, p. 263.
54
Perpessicius, Opere, II, Menţiuni critice, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 241.
55
Const. Ciopraga, op. cit., p. 323.
56
Maria Platon, op. cit., p. 103.
57
Dicţionarul general al literaturii române, C-D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 147.
58
Pavel Ţugui, op. cit., p. 35.
59
D. Micu, op. cit., p. 32.
60
G. Călinescu, Istoria..., p. 681.