URSS în perioada 1958-1964

La 27 mai 1957, la o adunare a reprezentanţilot kolhoznicilor, Hruşciov lansează

celebrul îndemn: „Să ajungem şi să depăşim America!“. Liderul sovietic a avut în vedere
o competiţie în două domenii: producţia de carne şi de produse lactate.
Acest îndemn însă a reprezentat debutul unei campanii voluntariste de tipul „salt
înainte“, care, vreme de mai bine de 30 de ani se dovedise a fi ineficient şi periculos.
Stabilirea de obicetive imposibil de îndeplinit, intensa campanie propagandistică a acestui
proiect iniţiat de Hruşciov, care avea ca scop creşterea consumului, s-au aflat la originea
unor grave probleme de ordin economic şi social. Iniţiativa lui Hruşciov dovedea că
metodele voluntariste erau o constantă a regimului sovietic, iar ele se întemeiau pe
constrângere.
Pe de altă parte, dorinţa de a obţine prin aceste metode rezultate semnificative cu
cheltuieli minime a avut a efect apariţia de iniţiative şi mai aventuriste: reforme
administrative nechibzuite, excese economice şi sociale, care s-au aflat la originea crizei
de la începutul anilor ’60.
Ca o caracterizare generală, anii 1957-1959 au însemnat o serie de reforme
administrative şi de campanii („febra porumbului“, „campania de la Riazani pentru
sporirea producţiei de carne“, „recordurile de lapte“) a căror scop era îmbunătăţirea
sistemului economic.
O primă măsură a fost adoptată la 1 iulie 1957, când ministerele industriale au
fost înlocuite cu sute de consilii economice populare, care ar fi trebuit să stabilească între
ele legături directe. Noua iniţiativă a avut ca rezultat dezvoltarea anumitor sectoare
economice locale, însă a împiedicat dezvoltarea unui şir de ramuri aparţinând industriei
grele. Funcţionarii din ministere au fost însă cei mai nemulţumiţi deoarece aceştia au fost
obligaţi să se mute din Moscova în provincie.
În lipsa unei politici clare de investiţii în domeniul agrar, regimul a încercat să
sporească eficienţa sistemului agrar prin două reforme:
• Prima prevedea lichidarea SMT-urilor şi predarea tehnicii agricole colhozurilor, care
ar fi presupus o mai bună folosire a lor. Pentru unele colhozuri, măsura s-a dovedit a
fi benefică pentru unele colhozuri, a căror productivitate a muncii s-a mărit. Pentru
altele însă s-a dovedit a fi mai profitabilă închirierea acestor maşini agricole. Şi într-
un caz şi în altul, reforma a obligat kolhozurile să aloce fonduri financiare importante
pentru achiziţionarea acestori maşini agricole, fapt care a înghiţit majoritatea banilor
acetor kolhozuri. Astfel, cele mai sărace kolhozuri s-au văzut puse într-o situaţie
critică.
Pe de altă parte, lichidarea SMT-urilor a avut drept consecinţă şi exodul
specialiştilor de la sat la oraş, care se temeau să nu-şi piardă statutul şi să devină nişte
egali ai ţăranilor, şi defectarea tehnicii agricole, care nu a mai avut de cine să fie reparată.
Ca urmare, în perioada 1958-1961, a avut loc scăderea parcului de maşini agricole.
• Cea de-a doua reformă prevedea o nouă concentrare a colhozurilor, care ar fi trebuit
să ducă la formarea de „uniuni colhoznice“, acestea, la rândul lor urând să reprezinte
începutul industrializării economiei agricole. La baza acestui proiect s-a aflat ideea
dezvoltării agro-oraşelor şi, mai ales, dorinţa de a grăbi transformarea socială a
satului prin dezvoltarea aspectelor socialiste ale vieţii. Însă o astfel de iniţiativă
 necesita resurse financiare importante, pe care colhozurile nu le aveau la dispoziţie,
din cauza achiziţiilor de maşini agricole.
Aceste reforme, izvorâte din dorinţa de a obţine rezultate bune cu eforturi minime,
au fost însoţite de presiuni exercitate asupra funcţionarilor de partid locali şi a
preşedinţilor de colhoz, aceşti din urmă, făcând presiuni asupra ţăranilor. Manifestarea
practică a acestor presiuni a fost campania împotriva micilor loturi de pământ ale
ţăranilor, care erau văzute rămăşiţe ale proprietăţii private. Pentru funcţionarii de partid şi
preşedinţii de kolhozuri orice intensificare a muncii colective se făcea pe seama îngrădirii
muncii individuale pe lotul ţăranului.
Exemplul cel mai reprezentativ al consecinţelor catastrofale ale folosirii acestor
metode coercitive şi voluntariste pentru „fuga după recorduri“ îl reprezintă „catastrofa de
la Riazani“. La originea faptelor s-a aflat discursul lui Hruşciov din 22 mai 1957, de la
Leningrad, în care Hruşciov a propus sporirea de trei ori a producţiei de carne în ţară. În
primul an şi jumătate rezultatele au fost mult sub aşteptări (8%), fapt care a provocat
nemulţumirea lui Hruşciov, care, la rândul său, îşi vedea iniţiativa pusă sub semnul
întrebării de către cei din partid care se pronunţaseră împotriva ei. La sfârşitul lui 1958,
partidul a emis o directivă către organizaţiile locale prin care cerea adoptarea de „măsuri
hotărâte“ pentru creşterea producţiei de carne în anul 1959. În aceste condiţii, A.
Larionov, prim-secretar al comitetului regional din Riazani, a anunţat că în decursul unui
an va spori de trei ori producţia de carne. Afirmaţiile sale au fost întărite la conferinţa
regională de partid, din 9 ianuarie 1969, de recomandarea dată de Hruşciov în acest sens,
în pofida avertismentelor Biroului agronomic al CC al PCUS. La această provocarea au
răspuns şi alte organizaţii regionale de partid. Deşi nu-şi îndeplinise încă promisiunile
organizaţia din Riazani a fost decorată cu Ordinul Lenin, iar A. Larionov a devenit Erou
al Muncii Socialiste. Pentru a-şi îndeplini promisiunile, Larionov a decis să taie întregul
şeptel, precum şi vitele ţăranilor din gospodăriile proprii. Chiar şi aşa şi promisiunile n-au
putut fi îndeplinite. De aceea, au fost cumpărate vite din alte zone, cu banii destinaţi
achiziţiilor de maşini agricole. În final, autorităţile locale au putut raporta la 16
decembrie 1959 îndeplinirea planului: regiunea a vândut statului 160.000 t. de carne,
depăşind de trei ori indicatorii din anii precedenţi. Pe acest fond, organizaţia de partid şi-a
luat pentru 1960 angajamentul de a livra şi mai multă carne (180.000 t.). În 1960,
colectările abia au atins cifra 30.000 de t., ţăranii, cărora le fuseseră luate vitele, au
refuzat să mai lucreze pământurile, fapt care a dus la scăderea producţiei de cereale cu
50%. Spre sfârşitul anului 1960 catastrofa nu a mai putut fi ascunsă, iar Larionov s-a
sinucis. Adoptarea metodelor de tip Riazani a avut rezultate catastrofale şi în alte regiuni
ale ţării.
La aceasta se adaugă „campania pământ desţelenit“, Hruşciov crezând că prin
extinderea terenurilor cultivate cu porumb va rezolva problema asigurării de hrană pentru
populaţie. Însă cultivarea acestei plante în regiuni improprii a avut urmări catastrofale.
Până la sfârşitul anilor ’50 iniţiativele aventuriste din domeniul economic ale lui
Hruşciov au fost dublate/compensat de de măsuri întreprinse în domeniul creşterii
nivelului de trai, în special la oraş. A fost permisă muncitorilor schimbarea locului de
muncă. Cu toate acestea, ţăranii au continuat să fie socotiţi cetăţeni de mâna a doua,
neavând paşapoarte interne care să le permită părăsirea colhozurilor. Au fost crescute
salariile, pensiile, iar vârsta de pensionare a scăzut. Deasemeni, concediul prenatal a
crescut de la 70 de zile (cât fusese stabilit de către Stalin) la 170 de zile. O mare realizare
a regimului a fost creşterea fondului de locuinţe, dar, în pofida succeselor, criza de
locuinţe nu a putut fi rezolvată.

Limitele dezgheţului hruşciovist

Trebuie spus că dezgheţul în plan cultural la precedat pe cel politic. O serie de

oameni de litere (Ilia Ehrenburg — Dezgheţul, criticul V. Pomeranţev — Despre
sinceritate în literatură sau M. Dudinţev — Nu cu pâine suntem uniţi) au ridicat unele
probleme: ce trebuie spus despre trecut; misiunea intelighenţiei; relaţiile acesteia cu
partidul; rolul scriitorilor şi artiştilor într-un sistem în care partidul îi recunoştea c
scriitori sau artişti pe cei care Uniunile de specialitate îi desemna ca atare (Pomeranţev a
spus: „Am auzit că Sheakespeare nu a fost deloc membru al Uniunii, dar că scria nu
rău“). Puterea nu şi-a formulat încă o poziţie în toate aceste probleme. Mai mult, ea a
pendulat între adopatarea de măsuri administrative (înlăturarea redactorului-şef al revistei
Novîi Mir, A. Tvardovski, care publicase în revistă un poem al lui Pomeranţev) şi
avertismente adresate Ministerului Culturii.
Potrivit lui Hruşciov, istoria, literatura şi arta, în general, trebuiau să reflecte rolul
lui Lenin şi grandioasele realizări ale partidului comunist şi poporului sovietic, iar din
acest punct de vedere directivele de partid erau clare: intelighenţia trebuia să se
acomodeze cu noulcurs ideologic şi să-l slujească. În acest context, inteleighenţia s-a
separat în două tabere: conservatorii (conduşi de Kocetov) şi liberalii (conduşi de
Tvardovski). Hruşciov pendula între aceste două tabere, având câte un discurs pentru
fiecare. Linia generală însă era ca, în general, oamenii de litere trebuiau să se încadreze în
limitele realismului socialist.
Afacerea Pasternak a arătat care erau limitele liberalizării în literatură. Romanul
Doctor Jivago, care nu putese fi tipărit în ţară, a fost editat în străinătate, fapt care a
numulţumit puterea. Decernarea, în 1958, a Premiului Nobel lui Paternak a dus la
paroxism supărarea puterii, care l-au obligat pe acesta să renunţe la premiu. Aceast a
renunţat, învinuind Occidentul că a folosit romanul în scopuri politice.
Afacerea Paternak a arătat incapacitatea intelighenţiei ruse de a se opune puterii,
şi a avut ca efect, pentru unii, apariţia unui profund sentiment de vinovăţie, iar pentru alţii
a reprezentat un fel de renaştere. Pe acest fond, la sfârşitul anilor ’50 îşi face apariţia
literatura de tip samizdat (lucrări bătute şi multiplicate la maşină), care conţinea opere ale
tinerilor literaţi, care se adunau sâmbăta în Piaţa Maiakovski. Aceasta a devenit în scurt
timp locul de întâlnire al tinerei intelighenţii moscovite. În scurt timp, autorităţile
sovietice au interzis aceste manifestări, iar ca răspuns, tinerii literaţi, sub conducere lui
Anatoli Ginzburg au edita prima revistă în samizdat Sintaksis.

Mitul comunismului

Anul 1958 reprezintă sfârşitul perioadei conducerii colegiale. În perioada hruşciov

se disting două perioade de evoluţie din păunct de vedere economic:
• 1953-1958 — când reformele au schimbat în mod real mecanismele economice şi
politice.
• 1958-1964 — când a reapărut modelul voluntarist stalinist de conducere.
 Dificultăţile cu care s-a confruntat Hruşciov în plan economic au dus
intensificarea metodelor voluntariste şi la apariţia mitului „tranziţiei spre comunism a
societăţii sovietice“, la intensificarea „campaniilor“, al căror scop era obţinerea de
rezultate excelente într-un timp record şi la apariţia în domeniul economic a unor realităţi
din anii ’40-’50 (creşterea rapidă şi necontralată a industriei, aflux de forţă de muncă
necaliicată din zona satelor la oraş, scăderea ritmului de creştere etc).
În agricultură, situaţia era mult mai dificilă: Producţia agricolă în perioada 1958-
1964 a crescut cu doar 1,5%, faţă de cele 7,6% din prima perioadă, iar producţia medie de
cereale pe cap de locuitor abia dacă a atins nivelul celi din 1913. Dificultăţile din
agricultură s-au repercutat asupra populaţiei de la oraş, care a trebuit să suporte o creştere
a preţurilor pe fondul unei îngheţări a salariilor.
Confruntată cu astfel de probleme, puterea sovietică a şi-a propus atingerea unor
obiective mult mai ambiţioase pentru următorul plan. Potrivit lui, în decurs de 7 ani,
industria grea trebuia să crească cu 85%, cea uşoară cu 62%, agricultura cu 70%, venitul
naţional cu 65%, iar salariile cu 40%, fapt care ar fi permis URSS să ajungă şi să
depăşească SUA în 1965. Congresul XXI (27 ianuarie 1959) a fost martorul apariţiei
aestui mit al tranziţiei URSS la comunism. Edificarea socialismului a fost declarată
terminată, iar liderii sovietici au proclamat trecerea la „edificare societăţii comuniste“,
care, spre sfârşitul anilor ’80 urma să asigure o viaţă fericită şi abundentă fiecărui
cetăţean. Cât priveşte populaţia, ea nu a luat în serios iniţiativele puterii, mulţumindu-se
să facă glume pe seama ei: „— Comunismul se vede deja la orizont. — Dar ce-I acela
orizont? — Este linia care se depărtează pe măsură ce te aproprii de ea“.

Congresul XXII şi consecinţele sale

Dificultăţile dintr-o economie zguduită de campanii şi reforme precum şi

încordarea din relaţiile internaţionale, apărută tot ca urmare a unei politici externe la fel
de voluntariste promovată de Hruşciov au favorizat consolidarea poziţiilor adversarilor
lui Hruşciov după congresul XXI. Aceştia au reuşit să obţină o serie de succese în lupta
lor împotriva procesului de descentralizare, care au întărit poziţiile birocraţiei locale şi
slăbit controlul centrului asupra conducătorilor economici locali.
Pe de altă parte, o serie de oameni de litere au început să abordeze din ce în ce
mai mult teme considerate de putere a fi interzise. Este cazul lui I. Ehrenburg şi E.
Evtuşenko, care au vorbit despre suferinţele evreilor şi despre antisemitismul din
societatea sovietică.
În aceste condiţii, s-au deschi lucrările celui de-al XXII-lea congres al PCUS, a
cărui pregătire a fost făcută pe parcursul uni întreg an. Partidul a anunţat elaborarea unui
nou program, al cărui proiect a fost tipărit pentru a putea fi dezbătut de către societatea
sovietică. Congresul trebuia să adopte acest program, care prevedea tranziţia spre
comunism a societăţii sovietice. Potrivit noului program, pentru atingerea acestui obiectiv
erau necesari 20 de ani: zece (1961-1971) pentru crearea bazei tehnico-materiale a
comunismului şi zece (1971-1981) necesari pentru desăvârşirea tranziţiei spre comunism.
Succesele obţinute în domeniul industriei grele ar fi trebuit să conducă spre apariţia unei
societăţi fără clase, cu o singură formă de proprietate asupra mijloacelor de producţie, în
cadrul căreia statul urma să predea treptat funcţiile sale organelor locale de conducere. În
aceste condiţii, eliberat de presiunea exercitată de necestiăţile de ordin material, omul
societăţii comuniste ar fi muncit doar pentru că aşa I-ar fi dictat conştiinţa lui, eliberată de
antagonismul dintre persoanalitatea sa şi colectiv.
Congresul a mai adoptat o serie de decizii privind controlul popula şi colectiv
asupra conducerii, subliniind necesitatea împrospătării periodice cu cadre a tuturor
organelor de conducere cu excepţia CC şi Prezidiului CC. La fiecare alegeri, jumăatate
din membrii organelor locale (până la nivel de regiune) şi o treime din numărul
membrilor de la nivel regional şi republican erau schimbate. În ce-I privea pe membrii
CC şi Prezidiului CC, aceşti putea rămâne la posturile lor dacă primeau ¾ din voturi.
Deşi fuseseră adoptate cu scopul de a împrospăta cu suflu nou rândurile partidului, aceste
decizii au avut un efect ivners. Rotaţia cadrelor la nivelele inferioare a dus la slăbirea
autorităţii lor, punându-le într-o dependenţă totală faţă de cei din organele superioare. Cei
de la vârf, erau interesaţi în formarea unei clientele politice pentru a obţine cele ¾
necesare rămânerii lor în funcţii. S-a creat astfel un cerc vicios, care s-a aflat la originea
stagnării din perioada Brejnev, iar cei care au avut de suferit au fost tinerii membrii de
partid, dinamici şi dornici de afirmare.
La 19 octombrie 1961, o serie de participanţi la congres au adus din nou în
discuţie problema destalnizării, fapt care a stârnit nemulţumirea „greupei antipartinice“
(Molotov, Kaganovici, Malonkov, Voroşilov). În ce-l priveşte pe Hrucşiov, acesta nu s-a
mulţumit să repete ceea ce afirmase la congresul XIX, ci a mers mai departe, oferind
detalii despre moartea lui Kirov şi despre represiunile cărora le căzuseră victime nu
numai membrii partidului, ci şi cetăţeni sovietici obişnuiţi. Evident, răspunderea
partidului pentru aceste momente nu a fost luată în discuţie, ea fiind transferată în mod
tacit cercului restrâns de oameni, care se aflaseră în jurul lui Stalin. Pe acest fond, vechea
membră de partid, Lazurkina a luat cuvântul la congres şi a afirmat că îl visase pe Lenin
care-I spusese că „Nu mă simt bine cu Stalin alături, care a făcut atâta rău partidului“, iar
după o astfel declaraţie, toţi participanţii au votat scoaterea luzi Stalin din Mausoleu.
Toate aceste demersuri ale lui Hruşciov nu erau îndreptate atât împotriva lui Stalin, cât,
mai ales, împotriva inamicilor acestuia. El urmărea să obţină controlul asupra acelor
delegaţi la congres, care, în 1953, se aflau la eşaloanele inferioare ale partidului. Pe de
altă parte, tactica adoptată de el punea în lumină slăbiciunea poziţiilor sale în raport cu
adversarii săi.
În pofida eforturilor sale, Hruşciov nu a primit satisfacţie în problema
destalinizării. Rezoluţia adoptată de congres a dat mai degrabă câştig de cauză
consevatorilor din partid, în ea nefăcându-se nici o referire la represiunile şi crimele din
perioada lui Stalin. Din contră, aşa cum s-a afirmat în textul rezoluţiei „partidul
întotdeauna a spus poporului adevărul în pivinţa folosirii puterii în scopuri criminale, în
perioada de cult a personalităţii“.
După Congres, Hruşciov a încercat să se lupte cu forţele conservatoare prin
intermediul intelighenţiei. El a sprijinit făţiş publicarea a două opere literare ale lui E.
Evtuşenko (poemul Moştenitorii lui Stalin) şi A. Soljeniţând (O zi din viaţa lui Ivan
Denisovici), însă demersul lui a fost unul singular. Mai mult, după eşecul din timpul
crizei rechetelor, Hruşciov, care simţea că pierde teren în partid, a cerut intelighenţiei să
repsecte linia partidului, fapt care reprezintă sfârşitul lunii de miere dintre Hruşciov şi
oamenii de artă.
În căutare de sprijin în partid, Hruşciov înaintează la 10 septembrie 1962 un nou
proiect de reformă al acestuia, care prevedea împărţirea partidului în două: jumătate urma
să se ocupe de problemele agricole, iar jumătate de cele industriale. În acest fel, toate
organizaţiile de la vârf la baza partidului au fost împărţite în două şi obligate să se
specializeze într-unul din cele două domenii. Nici această reformă nu a adus rezultatele
scontate, din contră, ea provocând nemulţumirea membrilor partidului, care-şi simţeau
poziţiile ameninţate. Membrii Perzidiului se temeau că ei vor fi obligaţi să rezolve
diverse probleme economice concrete, fapt care ar fi dus, în viziunea lor, la o micşorare a
prestigiului şi o creştere a răspunderii. Cadrele regionale, care se amestecau în toate
problemele şi-au văzut puterea lor divizată, iar activitatea lor redusă doar la controlului
unei singure acitivităţi. În cei privea pe membrii de rând, aceştia erau ameninţaţi de
spectrul reducerii.
La 15 octombrie 1964, presa centrală anunţa printr-un comunicat laconic că
Plenara CC, care fusese convocată cu o zi înainte „a satifăcut cererea tov. Hruşcivo de a
fi eliberat din funcţia de prim-secretar al CC, membru al Pezidiului şi preşedinte la
Consiliului de Miniştri“.
Demisia lui Hruşciov a fost rezultatul unui complot. La 30 septembrie, urmând
sfatul colegilor din partid, Hruşciov a plecat la Soci să se odihnească. Folosindu-se de
absenţa sa, colegii lui Hruşciov au convocat pentru 12 octombrie Prezidiul CC, iar pe 13
Plenara CC. Întors la Moscova, Hruşciov a fost pus în faţa cererii de a demisiona din
toate funcţiile. În faţa unei plenare şi a unui CC ostil, Hruşciov a demisionat. Brejnev a
devenit prim-secretar al CC, iar Kosâghin preşedintele Consiliului de Miniştri.