Vous êtes sur la page 1sur 86

UNIVERSITATEA "DANUBIUS" GALATI CENTRUL DE STUDII PENTRU INVATAMANT LA DISTANTA

CONSTANTIN CLOSCA
EDITURA FUNDATIEI UNIVERSITARE "DANUBIUS" GALATI - 2003 Toate drepturile pentru aceasta lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrala sau fragmentara este interzisa. editura & tipografie Str. Libertatii, Nr. 66 - Galati, 6200 Tel.: 0236/468269

ISBN 973 8409 12 - 8


ISTORIA DREPTULUI ROMANESC - CURS SINTEZA SUMAR INTRODUCERE: NECESITATEA..STUDIERII..ISTORIEI..DREPTULUI.. 5 Tema I DREPTUL IN SOCIETATEA GETO-DACA PREMERGATOR STATULUI CENTRALIZAT............................................................................................7 1.Identitatea..geto-dacilor...................................................................................7. 2.Norme..de..drept..la..geto-daci..(premergator..statului..centralizat)................. 8 Tema II Dreptul in vremea lui Burebista si a urmasilor acestuia pana la cucerirea romana in Dacia......................................................................................................................13 a) formarea statului dac centralizat; b) administratia si esenta politica a statului dac centralizat; c) viata economica; d) institutii de drept. Legislatia statului dac centralizat; e)institutia proprietatii in Dacia burebistana; f) familia ca institutie de drept; g) religia; h) dreptul penal; i) armata; j) manifestari de drept international; Tema III DREPTUL..IN..DACIA..ROMANA19 a)Institutii..de..drept; b)regimul persoanelor; c)familia ca institutie de drept; d) regimul bunurilor; e) obligatii si contracte; f) dreptul penal si procesual; Tema IV DREPTUL IN SPATIUL DACIC DUPA RETRAGEREA ROMANA PANA .....LA.CONSTITUIREA.STATELOR.FEUDALE.CENTRALIZATE .....ROMANESTI...................................................25 1.Retragerea..romana.Urmarile..politico-sociale..si..juridice.Generalitati..despre obste....................................................................................................25 2. Organizarea si conducerea obstii..............................26 3. Viata economica a obstii..........................27 4. Institutii si norme de drept in cadrul obstii..............................28 a) proprietatea; b) stapanirea personala; c) regimul persoanelor; d) familia; 5. Norme de drept civil.............................29 6. Raspunderea penala si procedura de judecata..................................30

Tema V LEGEA ROMANEASCA 1. Generalitati..........................31 2. Cutuma.........................31 3. Legea Tarii. Jus Valachicum...........................32 4.Jus..Vala..Jus..Valachicum....in..Tarile..Romane.........33 5. Jus Valachicum in afara teritoriilor romanesti................................35 6. Jus Valachicum. Practici juridice............................36 Tema VI INCEPUTURILE DREPTULUI FEUDAL ROMANESC.....................37 1. Generalitati privind societatea feudala.................................37 2.Organizarea..politico-statala..a..romanilor..la..inceputul..evului..mediu38 3.Intemeierea..Tarilor..Romanesti..ca..state..centralizate..de..sine..statatoare..39 a) voievodatul Transilvaniei;b)Tara Romaneasca (Muntenia);c) intemeierea Moldovei. Tema VII INSTITUTII POLITICO-ADMINISTRATIVE IN FEUDALISMUL ROMANESC.....................42 1.Domnia..si..originalitatea............42 - legitimitatea domniei a) alegerea; b) ereditatea; c) asocierea; d) recomandarea - prerogativele domnesti in evul mediu 2. Sfatul Tarii................................44 3. Dregatoriile...............................45 4. Institutii feudale in Transilvania, secolele XIII-XVII..................................46 Tema VIII ASEZAMINTE SI PRACTICI JURIDICE FEUDALE ROMANESTI .....................49 1. Dreptul penal................................49 2. Dreptul civil..............................49 3. Dreptul de succesiune...................................51 4. Proprietatea si dreptul de proprietate........................................53 a) proprietatea domneasca; b) proprietatea feudalilor; c) proprietatea bisericeasca; d) proprietatea taranimii libere; Tema IX DREPTUL FEUDAL SCRIS LA ROMANI....................54 1. Semnificatii si particularitati..................................54 2. Scrierea slavona si literatura juridica bizantina......................................54 3. Dreptul scris in limba romana.....................................56 4. Pravilele imparatesti...................................57 Tema X INCEPUTURILE MODERNIZARII DREPTULUI ROMANESC. ......................58 1. Privire generala. Iluminismul.....................................58 2. Organizarea de stat in Moldova si Tara Romaneasca in a doua jumatate a..sec..XVIII..prima..jumatate..a..sec.XIX...................60 a) Domnia; b) Sfatul de Obste; c) Marea Adunare a Tarii; d) Sfatul Domnesc (Divanul); e) dregatoriile; Tema XI ORGANIZAREA JUDECATOREASCA IN A DOUA JUMATATE A SEC. .....AL..XVIII-LEA-PRIMA..JUMATATE..A..SEC...AL..XIX-LEA.....................62

1...Initiative..reformatoare-Constantin..Mavrocordat..si..Alexandru Ipsilante..........................................................................................................62 2. Organisme judecatoresti...................................63 a) judecatorii de judete; b) departamentele civile si departamentul penal; c) Divanul domnesc; d) Instantele speciale. Inceputurile justitiei militare. 3. Institutii de drept..........................................65 a).Dreptul..civil;b)dreptul..comercial;c)dreptul..penal;d)procedura...de judecata; Tema XII Regulamentul Organicmoment decisiv in modernizarea dreptului romanesc........................................................................................................69 Tema XIII DREPTUL..IN..STATUL..ROMAN..MODERN..(1859-1919)................................72 1.Infaptuirea..Unirii..de..la..1859-1862.................72 2. Institutii centrale legitime..........................................73 a) Domnia; b) Parlamentul; c) guvernul; d) Consiliul de stat; 3. Reformele din timpul domniei lui Al. I Cuza.............................................74 4. Organizarea judecatoreasca................................................75 a) preambul; b) instantele de judecata. Organizarea si competenta. 5. Opera legislativa a lui Al. I. Cuza...............................................76 a) codul civil; b) codul comercial; c) dreptul penal; d) dreptul procesual civil; e) dreptul procesual penal; f) legislatia muncii; Tema XIV DREPTUL ROMANESC IN PERIOADA 19191945.................................................80 1.Generalitati...................................................................................................................8 0 2.Organizarea de stat a Romaniei interbelice..................................................................80 3.Organizarea judecatoreasca..........................................................................................82 4.Structura organismelor judecatoresti............................................................................82 5.Legislatia...................................................................................................................... 84

Introducere NECESITATEA STUDIERII ISTORIEI DREPTULUI


Nevoia imperioasa de studiere a istoriei dreptului rezulta din faptul ca domeniul in discutie are o indelungata existenta si o mare importanta culturala si de civilizatie. O profunda si inteleapta judecata asupra dreptului a facut-o marele jurist roman Andrei Radulescu (1880 -1959), afirmand ca puterea judecatoreasca este un element de continuitate in viata unui popor. Se schimba guvernele, se schimba alcatuirea puterii legislative, se modifica ori dispar partidele politice, puterea judecatoreasca ramane la datorie. Dreptul, ca element de constiinta si morala, ocupa un loc esential in viata unui

popor. De-a lungul istoriei, acesta (dreptul) s-a manifestat pregnant, contribuind substantial la directionarea faptelor sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decat pe baza unor reglementari juridice. Numarandu-se printre principalele componente ale stiintelor umaniste, dreptul influenteaza societatea si suporta la randu-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezinta o metoda, un mijloc de coordonare a relatiilor sociale, promovand valori receptate de catre societate ca: proprietatea, siguranta juridica, securitatea libertatilor individuale, societatea civila etc. Construindu-si un mecanism adecvat societatii umane, dreptul opereaza in raport cu evolutia acesteia. Ca si alte stiinte sociale dreptul reprezinta generalizarea experientei umane si influenteaza in mod pozitiv comportamentul membrilor societatii. Creatia juridica a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al omenirii, contribuind si depinzand de gradul de civilizatie a fiecarui popor in parte. Totodata, ideile juridice se transmit de la o etapa istorica la alta si se propaga pe arii geografice intinse, determinand adesea, in mod firesc, contaminarea juridica intre state. Este un fapt indeobste cunoscut ca exista arii/zone intinse de cultura si civilizatie juridica, precum exista epoci, stadii, trepte in evolutia culturii si civilizatiei juridice. La aparitia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul. Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja in functiune, a impus masuri de implementare si respectare a acestora, chiar in conditiile in care comunitatea respecta de buna voie anume norme de drept. Istoricul A. D. Xenopol arata ca impartirea dreptatii este elementul cel dintai care uneste pe oameni in societate si deci puterea zamislitoare a vietii de stat. Numarandu-se intre principalele componente ale stiintelor juridice, istoria dreptului studiaza legile existentei si dezvoltarii statului, institutiilor juridice si politice, formele lor concrete de manifestare, corelatia cu alte componente ale sistemului social. Dintre toate disciplinele socio-umane, relatia drept-istorie este cea mai directa si mai stransa. Istoria dreptului si istoria generala se regasesc adesea in aceleasi momente ale trecutului. Pentru cunoasterea sistemelor de drept, juristului ii sunt foarte utile concluziile istoricului, asa cum si istoricul studiaza cu grija si interes documentele juridice. Marele invatat A. D. Xenopol, care s-a preocupat si de teoria dreptului, arata intre altele: imi fusera una din cele mai bune pregatiri pentru tratarea istoriei. Intrebandu-se retoric despre framantarile popoarelor, istoricul roman raspundea ca acestea erau nazuinta lor de a realiza ideea dreptului si de a apara aceasta idee. Xenopol exclude factorul politic, pe care insa il adaugam noi, si anume acela ca in timp ce unele popoare au nadajduit si mai nadajduiesc in forta dreptului, altele dimpotriva au uzat si mai uzeaza de dreptul fortei, atat in relatiile dintre state, cat si in cele dintre clasele sociale sau interumane . In dimensiunea sa istorica dreptul sintetizeaza cerinte reale ale vietii umane si oglindeste starea moravurilor sociale, pe etape si zone geografice. Cunoasterea reglementarilor si a formelor de drept, intr-o etapa data, constituie un document valoros pentru istorie. In acelasi timp, pentru juristi, cunoasterea sensului evenimentelor trecute este deosebit de importanta, intrucat dreptul ca institutie si disciplina a aparut in anumite conditii istorice, creatoare de norme legiuitoare. Ca orice alta disciplina importanta care se preda in invatamantul superior, Istoria dreptului romanesc constituie un mijloc important prin care viitorii juristi iau act de semnificatia majora a profesiei spre care se indreapta. Ei trebuie sa stie ca

omenirea, de cand s-a trezit la civilizatie, a cautat si a inventat dreptul ca mijloc de convietuire. Odata descoperit, elementul drept nu a mai putut fi abandonat, dimpotriva, a fost cultivat pana la forma de exprimare stiintifica. Dreptul a insotit si va insoti societatea omeneasca atat timp cat aceasta va exista. Studiind in mod obiectiv si pe baze stiintifice Istoria dreptului romanesc, o prima rezultanta ar fi aceea ca generatiile actuale si viitoare vor putea evalua gradul de dezvoltare a suprastructurii societatii romanesti in momentele ei importante, precum si modul cum a evoluat dreptul la romani; de asemenea, se urmareste cunoasterea contributiei romanilor la cultura juridica universala. Astfel, ei vor putea aprecia felul in care poporul roman a valorificat normele de drept imprumutate de la alte popoare cu care a venit in contact, asa precum au stiut sa pastreze cu sfintenie traditiile autohtone. Totodata, stiinta dreptului, printr-o exprimare istorica, initiaza pe studenti cu notiunile de baza ale domeniului juridic, ii familiarizeaza cu problematica altor discipline de drept pe care le intalnesc in anii superiori; le structureaza gandirea pe probleme adecvate de drept, punandu-se astfel bazele unei culturi juridice, pe care ei au datoria sa o ridice la rangul de profesie si virtute. Suntem nevoiti sa observam ca din liceu se vine cu o slaba cultura juridica, daca nu cumva absenta in totalitate . Manualele de istorie nu acorda catusi de putin spatiu problemelor de istoria dreptului ca facand parte din istoria culturii si civilizatiei romanilor. Ca urmare, nici cadrele didactice nu manifesta preocupare in a raspandi cultura juridica prin istoria ei atat de interesanta si utila pentru instructie . Rezumand asupra importantei studierii istoriei dreptului romanesc, se impune retinerea catorva trasaturi: dreptul constituie o componenta a culturii si civilizatiei poporului roman; elementele de drept au definit pe stramosii romanilor, geto-dacii fata de alte etnii din antichitate, ca si mai tarziu. Aceleasi elemente de drept au sprijinit procesul de romanizare a dacilor si de etnogeneza a poporului roman; romanii au contribuit cu valori ale creatiei proprii la patrimoniul universal al dreptului; scoala romaneasca de drept constituita in a doua jumatate a sec. XIX-lea, se va impune, in continuare, pana in zilele noastre cu valori apreciabile pe plan international. Asemenea acumulari valoroase vor trebui sa constituie un indemn pentru viitorii lucratori in domeniul dreptului, precum si pentru toti cei care concura la temeinicia justitiei in spatiul romanesc; dreptul constituie o valoroasa institutie de educatie cetateneasca si morala. Mai precizam ca, in demersul nostru, s-a avut in vedere o lucrare alcatuita pe principiul alternativ. In volumul de fata, prin caracterul lui sintetic s-a urmarit o problematizare care sa asigure necesarul pregatirii studentilor de la facultatile de drept. Multe alte probleme interesante din Istoria dreptului romanesc au fost omise cu buna stiinta, din lipsa de spatiu, dar si din cauza capitolului de timp restrans al studentilor. Nu in ultimul rand s-a tinut cont si de faptul ca aceasta disciplina se preda intr-un singur semestru. Largirea orizontului de cunostinte in domeniul istoriei dreptului romanesc se poate face pe baza recomandarilor bibliografice de la sfarsitul manualului, in cadrul studiului individual. TEMA I DREPTUL IN SOCIETATEA GETO-DACA PREMERGATOARE STATULUI CENTRALIZAT 1. Identitatea geto-dacilor Desprinsi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine statator in prima jumatate a mileniului I i.e.n.. Despre vechimea romanilor, Nicolae Iorga afirma ca au o istorie de patru ori milenara. Savantul roman avea in vedere

obarsia romanilor din etnicul dacic romanizat, precum si faptul ca geto-dacii erau la randul lor descendenti si contemporani cu tracii. Este bine stiut ca marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturala in mileniul al III-lea i.e.n.. Aceasta civilizatie, corespunzatoare in plan material cu faimoasa cultura a bronzului, cuprindea spatiul dintre Carpatii Padurosi si Podisul Boemiei (in nord-vest), pana la varsarea Bugului in Marea Neagra in est, si de la Marea Egee in sud pana la izvoarele Nistrului - in nord. Despre traci, istoricul Herodot a lasat marturia potrivit careia, neamul tracilor era cel mai numeros dupa inzi. Tracii alcatuiau, in mileniul II i.e.n., un popor cu o cultura si civilizatie distincte: limba proprie si teritoriu stabil, ocupand in istoria antica un loc de necontestat. Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, incepand cu anul 1000 i.e.n., ramura de nord a acestora, intrand in istorie cu numele de geti la inceput (cum ii numeau grecii), apoi si de daci (cum le-au zis romanii). Istoria ii consemneaza pe getodaci, incepand cu secolele VIII-VII i.e.n., avand ca granita de sud povarnisul nordic al muntilor Haemus (Balcani), restul granitelor din vest, nord si est ramanand aceleasi, mentionate mai sus, la traci. Viata economica si politica a geto-dacilor era temeinic conturata in prima jumatate a mileniului I i.e.n., cand in spatiul dacic au aparut colonistii greci. Stabilirea comerciantilor greci, incepand cu sfarsitul secolului al VIIIlea inceputul celui de-al VII-lea i.e.n., in teritoriul dacic s-a facut cu consimtamantul localnicilor in scopul de a-si extinde sfera lor comerciala. Noii veniti au gasit aici o buna piata de desfacere a produselor lor scumpe (ceramica, ulei de masline, arme, panzeturi etc), ceea ce pune in evidenta potentialul economic si rafinamentul clasei nobiliare dacice si al armatei. Totodata, si dacii ofereau spre schimb (cumparare) produse la fel de importante (grau, animale, miere de albine, ceara, sare etc). Activitatea economica intensa era insotita de una politica si de stat pe masura. O prima mentiune scrisa si cunoscuta de posteritate este insemnarea lui Herodot din anul 514 i.e.n. Istoricul grec constata existenta unei armate getice care s-a opus cu armele invadatorului persan. Popoarele de la sud de Haemus s-au supus fara lupta scrie Herodot-, numai getii s-au opus cu armele, acestia din urma fiind infranti chiar daca erau ei cei mai viteji si mai drepti dintre traci. Remarcam in acest caz organizarea politica si militara a getilor, dar si modul lor de a fi: drepti (judecau cu dreptate) si viteji. Istoriografia romaneasca sustine ca in perioada ce incepe in secolul al VI-lea i.e.n. ultima etapa din procesul de destramare a comunitatilor gentilice, geto-dacii traiau organizati in triburi intre care existau legaturi stranse ce mergeau uneori pana 14. Pana la anul 335 i.e.n. stirile scrise despre geto-daci sunt mai sarace, nu insa si cele arheologice care ofera date foarte bogate. Scriitorii antici Arrian si Strabon, descriu expeditia lui Alexandru Macedon la nord de Dunare, in anul 335 i.e.n., unde au constatat existenta unei formatiuni politice dacice, care dispunea de armata (circa 10 000 de soldati-pedestri si 4000 de calareti). Ostasii regelui macedonean au pradat asezarea intarita din care se retrasesera dacii. De retinut deci, existenta unei organizatii statale de dimensiuni apreciabile, al carei teritoriu era sigur la nord de Dunare, insa nelocalizat cu exactitate. Istoricii Diodor din Sicilia, Polyainos, precum si geograful Pausanis au scris pe larg despre agresiunea regelui macedonean Lysimachos asupra regatului dacic condus de Dromichaites. Conflictul militar, derulat cu aproximatie intre anii 300-292 i.e.n. s-a soldat cu victoria categorica a getilor, asupra armatei traco-macedonene. Deci, retinem

existenta unei alte formatiuni politice getice condusa de o capetenie fata de care nu trebuie sa avem retinere in a-l considera rege pe acel victorios Dromichaites. In jurul anului 200 i.e.n. o alta capetenie dacica apare in conflictul cu bastarnii in zona Moldovei, conflict descris de istoricul Iustinus. Pompeius Trogus scrie despre cresterea puterii politice a dacilor in vremea lui Rubobostes (premergator statului dac centralizat), ce domnea intr-o regiune din Transilvania. Exemplele sunt numeroase, mai ales cele arheologice, la fel de doveditoare ca si cele scrise, privind organizarea politica a geto-dacilor in secolele de dinaintea constituirii statului dac centralizat condus de Burebista. In secolele IV-II i.e.n. geto-dacii erau o etnie sedentara (care nu a cunoscut migratia) numeroasa, raspandita, dupa cum dovedesc marturiile arheologice, proportional pe intreg teritoriul dacic. Ei au cunoscut o dezvoltare economica remarcabila, practicand agricultura, cunoscand arta constructiilor si a prelucrarii fierului. Geto-dacii erau temeinic organizati din punct de vedere militar, erau uniti printr-o religie puternica si nazuiau spre suprematie politica in regiune. In secolul al IV-lea i.e.n. existau deja puternice formatiuni militare, precum si numeroase cetati de aparare sub conducerea unor regi zonali. Corespunzator dezvoltarii economice si social-religioase geto-dacii se aflau spre sfarsitul mileniului I i.e.n., in stadiul uniunilor de triburi bazate pe democratia militara. In secolele III-II i.e.n., autoritatea regilor a crescut necontenit dar si ideea de unificare a luat amploare, fapt care se va concretiza la inceputul secolului I din ultimul mileniu dinainte de Era Crestina (era noastra). 2. Norme de drept la geto-daci (premergator statului centralizat). Paralel cu inchegarea unor formatiuni politice timpurii, cand rolul comunitatii era inca puternic, relatiile sociale la geto-daci erau reglementate prin norme de conduita, respectate de buna voie de catre intreaga comunitate. Dreptatea o facea comunitatea, nu instanta. Treptat, pe masura maturizarii societatii dacice, au aparut norme noi, impuse, care se impleteau cu cele vechi. Odata cu destramarea spiritului de obste gentilica si aparitia proprietatii private, societatea s-a structurat pe clase: clasa avuta, clasa mai putin avuta si saracimea. Acest fapt va impune cautarea/gasirea de noi modalitati pentru rezolvarea unor conflicte aparute odata cu clasele sociale. Pericolul frecvent provocat de populatiile migratoare-razboinice, pe de o parte, conflictele inter-triburi, pe de alta, a directionat societatea dacica catre o organizare bazata pe norme mai temeinice de convietuire, cum ar fi: organizarea prestatala, constituirea de detasamente militare, impunerea unor reguli de conduita sociala obligatorii pentru toti. Aparitia proprietatii private si consolidarea acesteia a scos in evidenta nevoia unor masuri de combatere a faptelor antisociale, in primul rand furtul (resimtit mai puternic in noua situatie a existentei proprietatii private) care constituia o incalcare deosebit de grava a normelor de convietuire la geto-daci. Inca din aceasta perioada a democratiei militare s-au conturat viitoarele institutii de drept, cum sunt: familia, proprietatea, normele de comert etc. In aceasta privinta pot fi date ca exemple urmatoarele situatii: a) Familia: era constituita pe principiul monogamiei, spre deosebire de vechii traci, care practicau poligamia. Se afirma faptul ca geto-dacii aparau cu strasnicie familia monogama (pereche). In conditiile afirmarii familiei patriarhale, femeile aveau o situatie sociala inferioara celei a barbatilor, fara insa a se ajunge la umilinta. Exista un ceremonial al casatoriei, potrivit caruia mirele cumpara mireasa de la parintii

acesteia pe un pret simbolic. Mireasa trebuia sa aiba dota (zestre) din partea parintilor. In mod obligatoriu, femeia lua numele barbatului pe care trebuia sa-l poarte cu cinste. Din relatarile lui Horatiu (poet latin) rezulta faptul ca familia geto-daca era patriliniara si patrilocala, adica: descendenta se stabilea dupa tata, respectiv sotia trebuia sa locuiasca la barbat, sa urmeze barbatul. In privinta copiilor, acestia ramaneau la tata in caz ca mama deceda. Un fapt real, legat de familie dar si de normele de drept existente la geto-daci, este acela petrecut pe la anul 200 i.e.n. Oroles, conducatorul unei formatiuni politice gete de prin partile Moldovei (la est de Carpati), in urma unei infrangeri suferita de armata sa in fata bastarnilor, si-a pedepsit luptatorii intr-un mod foarte original si anume: ostenii geti infranti au fost pedepsiti sa devina slugi sotiilor lor pana la rascumparare, printr-o victorie asupra bastarnilor. Pedeapsa era destul de umilitoare pentru geti, dovada a unor puternice inradacinari a normelor de drept. Getii lui Oroles si-au rascumparat greseala prin victoria obtinuta intr-o noua lupta cu bastarnii, recapatandu-si astfel demnitatea de barbati. Existenta numelor personale pentru identificarea membrilor comunitatii confirma faptul ca societatea dacica prestatala era bine definita. Nume ca Dromichaites, Zalmodegikos, Oroles, Rubobostes, Dapix, s.a. dau substanta la ceea ce se va numi patronime. Un alt aspect al normelor de drept familiale este acela al mostenirii. Herodot furnizeaza stirea potrivit careia fiii aveau dreptul la mostenirea parintilor. Ei puteau cere de la acestia partea ce li se cuvenea din proprietatea parinteasca. Faptul pune in evidenta temeinicia pe care era cladita familia geto-daca. Stirea are importanta si prin aceea ca Herodot a trait in perioada de sfarsit a secolului VI inceputul secolului V i.e.n., iar informatiile oferite de el certifica vechimea unor institutii de drept la poporul roman, prin stramosii sai directi, geto-dacii. Privitor tot la dreptul de mostenire la geto-daci, lucrari de specialitate observa faptul ca existenta proprietatii private si a familiei monogame presupunea un sistem succesoral riguros menit sa asigure continuitatea patrimoniului familiei de catre urmasii acesteia. Averea ramanea in cadrul aceleiasi familii, cu posibilitatea de a o mari prin casatorii, prin adaugirea bunurilor dotale ale miresei. De remarcat este si faptul ca puterea juridica a persoanelor, ca si a familiilor lor era diferita in raport de pozitia lor sociala. Nobilimea se bucura de toate privilegiile civile si politice, in timp ce marea masa a producatorilor de bunuri avea rezervata o capacitate juridica restransa, cum de altfel se intampla si la alte popoare. Strabon confirma faptul ca de pe vremea lui Zamolxis (sec VI-V i.e.n.) societatea geto-daca cunostea deosebirea dintre capetenii si poporul de rand. b) Proprietatea rezulta si din datele mentionate mai sus la dreptul familiei, dar si din alte marturii. Proprietatea s-a constituit in procesul consolidarii formatiunilor politice prestatale. Scriitorii antici Dio Crisostomos, Dio Cassius, si mai tarziu Iordanes, descriu in operele lor existenta claselor la geto-daci, numindu-i pe cei bogati tarabostes sau pileati si pe oamenii de rand comati sau capilati. Lucru firesc si doveditor, oamenii de conducere si preotimea erau selectati din randul celor avuti. Mentiunea lui Strabon, potrivit careia pe vremea lui Zamolxis societatea geto-daca cunostea deosebirea dintre capetenii si poporul de rand, constituie o confirmare in plus a vechimii existentei claselor, implicit a proprietatii private. Dupa stabilirea colonistilor greci pe tarmul nordic si vestic al Pontului Euxin, in lumea dacica s-a conturat o categorie economico-sociala noua, aceea a negustorilor, consolidand spiritul de proprietate privata.

O alta forma de proprietate la geto-daci a fost obstea (stapanirea in comun a pamantului) care functiona in paralel cu latifundiile private. Este vorba despre obstile teritoriale, constituite din tarani liberi care stapaneau in comun pamantul pe care-l lucrau si de pe care culegeau roadele potrivit cu lotul ce il aveau in stapanire sau pentru folosinta. Din datele istorice existente rezulta ca geto-dacii aveau respect fata de proprietate, fie ea privata sau obsteasca. Dupa cum se va vedea in continuare, proprietatea era ocrotita prin norme de drept. c) Comertul la geto-daci s-a manifestat de timpuriu, constituind o componenta esentiala a economicului. Totodata, activitatea comerciala a cunoscut reglementari si forme juridice dintre cele mai interesante. In sustinerea unor teorii privind practica si evolutia comertului la geto-daci, marturiile istoriei sunt mai putin generoase. Totusi, se poate estima ca una dintre formele de comert a fost trocul, schimbul direct, marfa contra marfa. O astfel de piata cunoscuta in plan universal, nu se putea sa nu fie practicata si de geto-daci. Mai sigur se stie spre exemplu, potrivit marturiei lui Pompeius Mela, ca invoielile dintre parti la acesti inaintasi ai romanilor, imbracau forma juramantului insotit de un anume ceremonial: partile turnau vin intr-o cupa in care amestecau cateva picaturi din sangele lor iar dupa ce inmuiau in acel amestec sagetile, sabia si celelalte arme, consumau continutul cupei. Astfel intelegerea era incheiata. De asemenea, exista consemnari ce sustin ca oamenii liberi care aveau datorii si nu le puteau onora, deveneau sclavi, in virtutea unui obicei pe care, se banuie ca getodacii l-au imprumutat (preluat) de la greci. Desi societatea dacica nu a cunoscut sclavajul institutionalizat, existau anumite manifestari sporadice, intr-un cadru cu totul particular. Se regaseste si in aceasta situatie o norma de drept. Stabilirea colonistilor greci pe tarmul dacic al Pontului Euxin, precum si aparitia monedei la geto-daci, incepand cu secolul al IV-lea i.e.n., presupune existenta unor norme (reguli) comerciale mai exacte si mai cuprinzatoare, cum sunt contractele (intelegerile) de vanzare-cumparare, siguranta cailor comerciale, depozitare de marfuri, etc. Asa spre exemplu, se stie despre paza depozitelor cu marfuri din porturile Tomis, Callatis, Apollonia, Olbia s.a., paza ce era asigurata de geto-daci, fiindca acestea se aflau pe teritoriul lor. Cu siguranta, intre parti erau incheiate anumite contracte cu caracter juridic. Nerespectarea acestora putea atrage urmari penale sau civile. Tot in cadrul acestor obligatii contractuale intra si tributul platit de cetatile pontice unor capetenii geto-dacice ca Zalmodegikos, apoi marelui rege Burebista. Din acest aspect se desprinde si faptul ca autoritatile geto-dacice aveau anumite drepturi, o anume autoritate asupra colonistilor greci, cei dintai fiind suverani in statele lor. Catre sfarsitul mileniului I i.e.n. s-a inregistrat o intensificare a raporturilor comerciale, interne si externe, constatandu-se existenta unor manifestari adecvate si integrate normelor juridice ale timpului. d) Armata a constituit si ea o proba a vietii organizate, potrivit unor norme riguroase ce functionau in societatea dacica, norme generale ce trebuiau respectate de buna voie sau ca rezultat al unor masuri de constrangere. Datoria de a merge la razboi si de a lupta cu abnegatie pentru apararea tarii constituia fara dubii una din normele juridice cele mai raspandite si mai autoritare. Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptatorii sai pentru ca au fost infranti constituie o dovada revelatoare a disciplinei

militare ce trebuia respectata, nu batjocorita. Deducem de aici ca regulile militare erau stricte nu numai in caz de razboi, dar si in alte cazuri cum era paza cetatilor. Existenta razboaielor, consemnate de marturiile antichitatii, presupunea, fara tagada, si exercitarea unor norme cu caracter judiciar (s-a vorbit mai sus despre indatorirea membrilor comunitatilor de a merge la razboi atunci cand tara era in pericol si despre sanctionarea tradarii). Functionau norme de drept privind captivii, impartirea prazii de razboi, si altele. Toate acestea presupun existenta unor reguli sau norme juridice constante, nu ocazionale. Cand plecau la razboi, geto-dacii jurau sa nu se intoarca la familii decat dupa ce vor invinge pe dusman. e) Norme in relatiile cu alte populatii (state). Geto-dacii s-au evidentiat si in cazul raporturilor cu alte state sau populatii. Toate intelegerile pe care dacii le-au incheiat cu vecinii releva existenta unor norme pe baza carora se convenea asupra aliantei, pacii sau razboiului. Avem in vedere intelegerile (tratativele) cu tracomacedonenii lui Lysimachos, cu grecii colonisti, cu romanii mai tarziu; aliantele razboinice sau comerciale etc. Edificatoare ramane intelepciunea politico-diplomatica dovedita de Dromichaites, in raporturile cu Lysimachos, regele macedonean, cand dupa mai multe victorii militare ale dacilor asupra acestuia din urma, Dromichaites a organizat ospete dedicate invinsilor pentru a le dovedi omenia si civilizatia superioara a geto-dacilor. Dromichaites pornea de la ideea ca o alianta pasnica este de preferat confruntarilor militare. In acelasi spirit de intelepciune Dromichaites a initiat si aliante patrimoniale: casatorii intre cele doua case princiare. Istoricii Diodor din Sicilia si Polyainos, ca si geograful Pausanios au scris despre conflictul dintre Lysimachos si Dromichaites (300-292 i.e.n.). Acest conflict s-a soldat cu infrangerea armatei macedonene invadatoare in spatiul dacic. Armata tracomacedoneana a devenit prizoniera, urmand sa aiba o soarta tragica. Potrivit traditiei getice, cei ce si-au expus viata in lupta erau in drept sa decida in toate privintele, cu atat mai mult in acele conditii de victorie. Ei cereau ca prizonierii, in frunte cu regele si capeteniile lor sa fie ucisi. Dromichaites i-a convins insa pe ai sai ca e mai bine sa le crute viata si sa fie eliberati, intrucat agresorii macedoneni vor intelege sa nu mai vina cu razboi asupra getilor. Fata de forta argumentelor lui Dromichaites, getii constituiti in adunarea poporului inarmat, au renuntat la dreptul de a-l pedepsi pe Lysimachos si ai lui, acestia fiind eliberati. Intamplarea nu are precedent si este socotita ca o contributie dacica la crearea si fundamentarea unei noi norme de drept. Bunele raporturi cu colonistii greci vreme de mai multe secole, constituie un exemplu de gandire juridica la geto-daci in raport cu alte state sau populatii. Aceiasi geto-daci, animati de sentimente pasnice si de conlucrare cu populatiile (popoarele) vecine, au actionat cu asprime atunci cand populatii migratoare sau state vecine au atentat la libertatea si demnitatea lor. Se poate conchide asadar ca in perioada democratiei militare existau norme de drept proprii (cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Cu privire la asemenea obiceiuri ale geto-dacilor unii istorici ai antichitatii (Iordanes, Athenaios, s.a.) pomenesc de practici ale getilor in domeniul reglementarii relatiilor externe. Reglementarea unor astfel de relatii aparute in epoca democratiei militare sub forma obiceiurilor nejuridice si deci nesanctionate de cineva anume, de un for superior, au capatat cu timpul sanctiune juridica, in conditiile constituirii statului dac centralizat. f) Religia era cel mai direct legata de manifestarile a diferite forme

legislative la geto-daci. Practicile religioase foarte vechi si ele s-au impletit cu cele juridice, adesea confundandu-se. Multa vreme in istoria antica, mai marele religios (marele preot) era si judecator suprem, omul dreptatii. Totodata, multe norme religioase au constituit in acelasi timp si norme de drept. In perioada democratiei militare la geto-daci (secolele VII-I) factorul religios a jucat un rol deosebit de important in viata sociala si politica. Reformatorul Zamolxis, carturar si mare preot get1, zeificat de geti, a luat parte la conducerea treburilor obstesti (Platon, Charmides, 156). In acelasi mod se pronunta si Eustatiu care afirma ca Zamolxis lua parte impreuna cu regele la conducerea tarii. Un alt scriitor al antichitatii, Diodor din Sicilia, oferind aceleasi date, adauga faptul ca: reformatorul Zamolxis a dat getilor legi care i-au fost inspirate de zei. Nu rezulta despre ce legi este vorba, dar se poate deduce ca referirea are in vedere norme religioase, nu lipsite de nuante ale dreptului laic. Referindu-se la religia geto-dacilor, autorul lucrarii Istoria Religiilor2, prof. dr. Emilian Vasilescu scrie urmatoarele: Pe langa implinirea cultului, preotii getodaci aveau insusirea de judecatori ai poporului. Ei erau, de asemenea, medici, erau folositi ca soli pentru incheierea tratatelor sau pentru mijlocirea pacii. In astfel de imprejurari ei obisnuiau sa cante mai intai din chitare. Se istoriseste cum preotii getodaci au intervenit in lupta geto-dacilor cu Filip, regele Macedoniei, intampinandu-l (339 i.e.n.) imbracati in vesminte albe, cu harpele in maini si cantand imnuri in cinstea divinitatilor protectoare ale poporului. Macedonenii, tulburati, au facut pace si s-au inapoiat acasa. Cultul lui Zamolxis a avut o contributie determinanta in procesul de inchegare a uniunilor de triburi geto-dace, asa cum mai tarziu, aceeasi religie, prin Marele preot Deceneu si preotimea din subordine a contribuit in mod direct la faurirea statului dac centralizat, condus de Burebista. Prin inlaturarea divinitatilor gentilice si introducerea unui cult comun, cel al lui Zamolxis, s-a ajuns la consolidarea autoritatii regale, ca expresie a vointei divine si a normelor de drept, a legilor. Din cele enuntate pana aici, se pot desprinde cateva consideratiuni certe privind existenta si functionarea de norme legiuitoare la geto-daci in perioada de dinaintea
Herodot (484-426), spune despre Zamolxis ca era un pamantean de-al getilor, devenit carturar dupa peregrinarile lui prin Egipt si Grecia. Reintors intre ai sai, i-a invatat morala religioasa, medicina si norme de comportament social. 2 Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1982, p. 324
1

constituirii statului dac centralizat, de sub conducerea lui Burebista, spre exemplu: existenta formatiunilor politico-statale amintite, a conducatorilor acestora; functionarea unor organisme de decizie, cum erau adunarea luptatorilor sau institutia oameni buni si batrani, existenta armatei, religiei si diplomatiei, toate avand la baza norme de drept cutumiar care le asigura buna functionare. TEMA II DREPTUL IN VREMEA LUI BUREBISTA SI A URMASILOR ACESTUIA PANA LA CUCERIREA ROMANA IN DACIA a) Formarea statului dac centralizat sub conducerea lui Burebista Rezultat al maturizarii societatii dacice, unirea tuturor formatiunilor politice existente intr-un singur stat centralizat a constituit apogeul evolutiei dacilor din mai multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al constiintei politice si al dreptului. De altfel, la inceputul secolului I i.e.n. societatea dacica era unita prin taria etnicului ce o intruchipa, prin religie, cultura, lingvistica, viata economica. Statul dac centralizat s-a constituit in jurul anului 80 i.e.n. sub conducerea regelui Burebista si a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formatiunilor

(regatelor) locale, fara exceptie. Importanta acestui moment a fost deosebita prin aceea ca si politicul se alinia spiritului unitar ce functiona deja in celelalte domenii. Legitatea centralizarii politice a dacilor a fost confirmata de ascensiunea rapida a acestora in directia dezvoltarii tuturor domeniilor enuntate. In noile conditii, atat economicul, cat si politicul, religia, armata, politica externa, justitia, intr-un cuvant societatea dacica a cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat centralizat. Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou in lumea antica. Evenimentul a fost remarcat cu respect si ingrijorare de cronicarii contemporani si de catre oamenii politici. Strabon (58 i.e.n.25 e.n.), istoric si geograf contemporan cu acel eveniment, scria: Burebista, getul, luand conducerea poporului sau, a ridicat pe oamenii acestia...si i-a indreptat prin abstinenta, sobrietate si ascultare de porunci, asa incat, in cativa ani a intemeiat o mare stapanire. De asemenea, potrivit inscriptiei de pe monumentul ridicat de autoritatile orasului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe langa Burebista, rezulta ca acesta din urma (Burebista) era cel dintai si cel mai mare rege din Tracia. Un important element in definirea unui stat, atunci, precum si in zilele noastre, il constituie teritoriul. In procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formeaza acesta (statul) leaga pe individ de noua structura politico-statala, ii insufla siguranta si demnitate; individul devine o componenta organica a comunitatii statale. Dacia lui Burebista s-a circumscris acestui proces. Iata care era intindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul BoemDunarea de mijloc si Moravia; spre nord se marginea cu Carpatii Padurosi si izvoarele Nistrului; spre rasarit cu Bugul si tarmul nordic al Marii Negre, iar spre miazazi granita statului condus de Burebista atingea lantul muntilor Haemus (Balcani). b) Administratia si esenta politica a statului dac centralizat Unificarea a impus noi forme de organizare structurala. Intinderea mare a noului stat a determinat si o organizare temeinica in plan central. Astfel, in fruntea statului se afla regele acceptat de nobilime, intre care conducatorii locali au avut un rol decisiv in recunoasterea lui Burebista ca unicul conducator al statului. Izvoarele istorice pastrate nu mentioneaza cum arata Curtea regala a dacilor, dar se poate deduce, fara teama de a gresi, ca o seama de conducatori locali au capatat atributii centrale. Domenii ca agricultura, finantele statului (impozitele), administratia, armata, biserica, justitia aveau conducator la nivel central. Exista certitudinea in ceea ce priveste functia de vicerege, detinuta de marele preot Deceneu, care era si conducatorul bisericii. De asemenea, nu exista date in ceea ce priveste administratia locala. Si in acest caz trebuie sa recurgem la ipoteze. Este de presupus ca fostele regate sau formatiuni politico-statale, destul de numeroase de altfel, au devenit unitati administrative locale, subordonate centrului, si care se conformau unor norme impuse de acesta. Dupa moartea lui Burebista, in anul 44 i.e.n., conducerea statului dac a ramas in seama lui Deceneu, viceregele de pana atunci. Nu se stie cat a domnit acesta, cum a facut-o si in ce an a murit. Se constata doar faptul ca dupa disparitia si a lui Deceneu statul dac centralizat s-a dezmembrat din punct de vedere politic in patru, apoi in cinci mari formatiuni politico-statale.S-a pastrat insa intact etnicul si spiritul dacic, s-a mentinut religia ca element de unitate, viata economica, normele de drept, traditiile etc. Unitatea statal-politica a dacilor se va reface in a doua jumatate a secolului I i.e.n. sub conducerea lui Decebal, a carui domnie incepe cu anul 87 e.n.. Este posibil

ca la venirea in fruntea statului dac Decebal sa fi gasit unitatea refacuta de catre inaintasii sai, deoarece marturiile vremii mentioneaza cateva personalitati bine conturate si anume: regii Comosicus, Scorilo, Durpaneus. Domnia lui Decebal a inceput sub auspicii nu prea bune pentru Dacia, deoarece ascensiunea militara romana in Balcani si centrul Europei a afectat teritorial statul dac. Decebal nu va mai stapani Dacia din vremea lui Burebista, ci o Dacie mult restransa si cu armatele romane la granita, pe o intindere din Maramures pana la varsarea Dunarii in Marea Neagra. Romanii, profitand de dezmembrarea dacilor, au ocupat teritoriile acestora de pe malul drept al Dunarii si Panonia. In aceste conditii de puternica presiune romana, dacii vor fi nevoiti sa poarte aprige razboaie de aparare, razboaie care s-au sfarsit cu prabusirea statului dac si cu sinuciderea regelui Decebal. Urmarea a fost cucerirea romana in Dacia si schimbarea destinului istoric al dacilor, care au acceptat romanizarea, nu insa si cucerirea sau stapanirea romana. c) Viata economica In epoca lui Burebista poporul dac a cunoscut cele mai mari realizari economice; s-a dezvoltat considerabil agricultura, capatand forme de organizare si productie superioare; mineritul si metalurgia au o luat amploare fara precedent. Calitatea si diversitatea uneltelor din metale, realizate de catre mesterii daci, atesta existenta unor profesii si a mestesugurilor care erau foarte raspandite. Toate acestea pun in evidenta o multime de activitati economice. Asa se explica existenta unor functii centrale privind agricultura, circulatia monedei unice, intensele schimburi comerciale cu grecii si romanii, precum si cu populatii din preajma dacilor. Cea mai ilustrativa si importanta activitate a fost aceea din domeniul constructiilor. Incepand cu perioada domniei lui Burebista, dar si dupa aceea, cu deosebire in vremea lui Decebal (87-106 e.n.) s-au realizat numeroase si importante constructii (edificii) din piatra. Majoritatea lor aveau caracter militar de aparare. Tot in acea perioada au fost inaltate si edificii de cult, unde aveau loc ceremoniile religioase ale dacilor. Asemenea realizari releva existenta unei economii puternice si temeinic organizata normativ. In economie se regaseste si dreptul comercial, care exprima mai clar existenta unor reguli legislative.Intensificarea schimburilor de produse atat in plan intern, cat si cu alte state, a impus folosirea monedei unice, nu tribale.In Dacia lui Burebista, ca moneda unica, era folosit denarul roman, care avea o circulatie aproape universala. In astfel de situatii s-au impus si norme juridice adecvate, care sa asigure buna functionare a acestui domeniu.Spre exemplu,dacii foloseau juramantul ca mijloc principal de garantie. Potrivit aceleiasi norme juridice, statul dac trebuia sa dea garantii comerciantilor, sa le asigure locuri de depozitare a marfurilor etc. d) Institutii de drept. Legislatia statului dac centralizat. In aceasta perioada incepe sa se impuna legea ca forma superioara obiceiului (cutumei). Legea este socotita cel de-al doilea izvor al dreptului3. La inceput, legea a aparut ca o simpla inregistrare oficiala a obiceiurilor juridice, cu timpul insa, aceasta sa transformat in depozitarul unor reguli noi si a unor norme mai complete, impuse de evolutia societatii. Iordanes mentioneaza caracterul religios al legilor la daci. Fapt explicabil, intrucat la vechile popoare aceeasi persoana avea puteri religioase cumulate cu cele statal-juridice. Institutia juridica se regaseste asadar, in biserica, religia fiind acea institutie care patrona, cu puterea ei de convingere, dreptul dacic. Lucrari de specialitate apreciaza faptul ca dreptul cutumiar geto-dac a avut o sfera larga de aplicare in perioada premergatoare statului dac centralizat. Numarul

mare de formatiuni politice din secolele IV-II i.e.n. confirma aceasta extindere prestatala pe intreg spatiul dacic. Multe din aceste norme de drept, create sau existente in perioada prestatala s-au pastrat si in vremea lui Burebista, ceea ce dovedeste trainicia lor. Insasi constituirea de formatiuni statale, din ce in ce mai mari, fac dovada maturizarii societatii dacice, implicit existenta de asezaminte cutumiare. O organizare politica nu poate fi conceputa fara existenta unor norme de drept. Acest fapt aduce in discutie un alt aspect, asupra caruia nu vom insista aici, si anume acela ca normele juridice au premers intotdeauna momentului de constituire statala. Se
3

Primul fiind obiceiul sau cutuma.

poate sustine asadar, ca procesul de realizare a formatiunilor politico-statale au beneficiat de existenta normelor de drept. Altfel spus, dreptul si-a adus o contributie hotaratoare la inchegarea statului dacic, in aceeasi masura ca si religia, economia etc. Dreptul si religia i-au constientizat pe geto-daci, ca si pe alte popoare, de importanta majora a realizarii organizatiei de stat. Unele afirmatii merg pana la a atribui geto-dacilor legi scrise, ceea ce este greu de demonstrat, stiut fiind faptul ca acestia (geto-dacii) nu foloseau scrisul. Istoricul Iordanes, referindu-se la geti mentiona ca ei aveau legi scrise. Indoiala noastra vine si de acolo ca Iordanes a trait in secolul VI e.n., deci cu cateva secole mai tarziu dupa perioada pe care o analizam. Este posibil ca in cunoscuta lui eroare de a confunda pe geti cu gotii, Iordanes sa fi atribuit geto-dacilor scrieri gotice. V. Parvan, citandu-l pe Aristotel, arata ca dacii din munti (Transilvania) versificau legile lor si le cantau spre a le tine bine minte pe de rost. Deci nu erau scrise! Pe de alta parte, N. Iorga, facand referire la aceiasi daci, sustine ca aveau legile scrise in versuri. O informatie apartinand lui Strabon referitoare la existenta unor porunci ale regelui Burebista si ecoul lor explica puternica autoritate a institutiei regale. Burebista scrie Straboni-a indreptat pe daci prin abstinenta, sobrietate, si ascultare de porunci. Este neindoielnic faptul ca statul lui Burebista si Decebal, se conducea dupa o seama de reglementari stricte scrise sau nescrise, mai curand nescrise, care cuprindeau elemente concludente ale dreptului. La baza acestora se aflau acele Legi Bellagines cum spunea Iordanes ca se numesc legile lor proprii (ale getilor), pe care le au scrise pana in zilele noastre. La acest argument mentionam si colectionarea cea veche de legi a Daciei, care in diferite epoci figureaza ca legi ale Atlantilor sau Hyperboreilor, ale Scitilor, Agatarsilor si Getilor, cum se exprima Nicolae Densusianu in monumentala sa opera, Dacia preistorica. Eruditul nostru savant mentiona ca legile cele mai vechi care au guvernat societatea omeneasca au fost de origine pelasga, iar in ceea ce ne priveste primele inceputuri ale istoriei dreptului si legislatiei se reduc la regiunea de nord a Dunarii de Jos. Scrise sau nescrise, normele de drept la geto-daci au existat de timpuriu, evolutia lor conturandu-se tot mai clar dupa realizarea unitatii tuturor formatiunilor politice dacice intr-un singur stat, condus de regele Burebista impreuna cu marele preot Deceneu. e) Institutia proprietatii in Dacia burebistana In privinta proprietatii, aceasta a devenit mai puternica, marile latifundii private delimitandu-se clar de taranimea libera, care stapanea pamantul in comun, formand

obstea teritoriala. Statul centralizat, intre alte atributii, o avea si pe aceea a apararii marii proprietati private. Nobilimea era clasa care asigura conducerea politica a statului, a religiei si a principalelor institutii. In consecinta, aceasta (nobilimea) urmarea sa-si asigure o baza economica puternica si stabila. Despre modul cum erau exploatate marile proprietati la geto-daci nu se stiu prea multe lucruri. In schimb, despre proprietatea comuna (obstea teritoriala) s-au pastrat din textele lui Horatiu cateva referiri, intre care si aceea ca getii se ocupau cu agricultura: strang recolte obstesti cu sarg, de pe glia cea fara de hat. Pe de alta parte, se stie ca pamantul obstii era impartit in loturi, atribuite spre folosinta individuala fiecarei familii anual. Loturile se redistribuiau prin tragere la sorti. Pasunile, padurile, apele, erau in proprietate fie a statului, fie a comunitatilor. Aceste proprietati erau exploatate in comun fara impartirea in loturi. Noua modalitate se deosebea de practica din comunitatile mai vechi, in care munca era in comun, impartindu-se doar produsele. Se poate conchide, asadar, ca in conditiile statului centralizat, comunitatea sateasca unea principiul proprietatii private cu acela al proprietatii obstesti, lasand loc de dezvoltare celui dintai, prin ingradirea treptata a celui din urma. f) Familia ca institutie de drept In conditiile constituirii statului dac centralizat, familia a capatat o importanta si mai mare insusindu-si statutul de celula de baza a societatii. Rolul familiei pereche (monogama) sau familia mica, cum se numeste in sociologie, a capatat atributii sporite in economie, ca sursa demografica, ca element de conservare a etnicului, rol educativ etc. Atributiile familiei in societatea dacica erau multiple: biologica, economica, educativa, religioasa etc. In ceea ce priveste regimul persoanelor si al familiei se constata o accentuare a diferentierii de clasa si corespunzator, consolidarea drepturilor personale si familiale ale celor avuti, oameni de arme (comati, capillati) aflati in slujba celor dintai, si poporul de rand. S-a accentuat, de asemenea, diferentierea capacitatii juridice a persoanelor in raport cu pozitia sociala, clasa avuta bucurandu-se de o mai puternica ocrotire si privilegii sporite, pe cand marea masa de tarani posedau o capacitate juridica restransa. Pe masura consolidarii institutiei proprietatii s-a intarit si pozitia economica a barbatului, femeia ramanand pe mai departe dependenta si subordonata acestuia. In aceasta privinta sunt edificatoare insemnarile poetului latin Ovidiu, exilat la Tomis, care descrie starea de subordonare a sotiei fata de barbat. Acesteia ii reveneau toate sarcinile gospodariei: macinarea granelor, caratul apei, gatitul si ingrijirea copiilor etc. Horatiu proslaveste fidelitatea sotiei la daci, relatand despre suportul legal al acestei fidelitati, si anume: infidelitatea era pedepsita foarte sever. Alte aspecte privitoare la familia dacica au fost relatate mai sus, principalele trasaturi ramanand aceleasi si in conditiile statului centralizat: descendenta dupa tata, sotia locuia la barbat, casatoria se facea prin rascumparare, luandu-se in calcul cinstea si frumusetea fetelor, existenta institutiei dotei4, confirmata si de cuvantul zestre la romani, termen din limba daca. Avutiile acumulate de familie daca erau transmise copiilor in parti egale, statuandu-se institutia succesorala. Cele de mai sus constituie si o dovada de integrare a cutumei traditionale in normele legislative ale statului dac centralizat. In ceea ce priveste pozitia sclavilor in societatea dacica, dupa constituirea

statului centralizat, trebuie stiut ca acestia au fost putini, sclavia avand un caracter sporadic, neinstitutionalizat in forme clasice. Acest fenomen a aparut la geto-daci ca urmare a influentelor greaca si romana, si a pastrat doar trasaturi patriarhale. g) Religia
4

Dota = zestre = bunuri materiale ce se dau unei fete cand se casatoreste.

O institutie cu puteri deosebite, a carei scopuri si activitate se interferau cu alte domenii, ca politicul, justitia, cultura etc. Unele dintre acestea au si fost enuntate deja, ramanand sa vedem structura si modul de manifestare a sarcedotiului. Tagma preotilor se presupune a fi fost foarte numeroasa. Existenta marelui preot, ceea ce echivala cu o zeitate, releva puterea de care dispunea preotimea in statul dac centralizat. Asa cum s-a mai aratat, puterea religioasa provenea din imensul cult al lui Zamolxis pe care dacii l-au respectat cu strasnicie, insusindu-si cu piosenie invataturile acestuia. Intr-o alta ordine de idei, puterea preotilor daci venea si de la contributia lor la infaptuirea statului centralizat.Nu in ultimul rand acest prestigiu se datora si personalitatii puternice a lui Deceneu, mare preot in timpul lui Burebista. Asocierea la domnie ca vice-rege a lui Deceneu nu a fost o intamplare, ci o recunoastere a meritelor acestuia de catre clasa politica dacica, si in primul rand de catre Burebista. Si in continuare preotimea va juca un rol determinant in societatea si statul dac, functiei de conducator al statului, regele, atribuindu-i-se si aceea de mare preot. Avem exemplul lui Comosicus si Deceneu, care au cumulat aceste functii. Decebal nu a facut-o, el l-a avut ca mare preot pe Vezina. Rolul deosebit ce revenea puterii religioase se explica si prin aceea ca regii daci, ca si aristocratia, erau interesati in a acredita ideea ca legile sunt de sorginte divina. De altfel, preotii erau, potrivit conceptului de atunci, singurii in masura sa interpreteze vointa zeilor, si tot lor le reveneau principalele atributii judecatoresti. Normele morale impuse de religie erau si norme juridice. In multe privinte elementele de drept au fost zamislite sau propagate in amvonul sanctuarelor religioase. Insasi religia la daci era temeinic organizata pe baza unor norme ce trebuiau respectate cu sfintenie. Asa incat, prin religie, s-au impus multe dintre normele de conduita sociala, ce au intrat apoi in patrimoniul stiintei dreptului. h) Dreptul penal In privinta dreptului penal, principalele reguli vizau apararea statului si a proprietatii private. Se constata existenta unor preocupari centrale, a conducerii statului dac, in privinta organizarii activitatii juridice. Asa se explica de ce Burebista a emis legi, iar mai tarziu unul din urmasii sai (probabil si altii), Comosicus se ocupa de organizarea si judecarea proceselor. Potrivit exegetilor, in timpul lui Burebista, ca si dupa aceea, exista o anumita organizare a instantelor judecatoresti, care foloseau anumite proceduri de judecata. Masura distrugerii vitei de vie, despre care mentioneaza Strabon e o indicatie pretioasa in ceea ce priveste nivelul pana la care s-a mers cu reglementarea normelor de comportament in societatea dacica din timpul lui Burebista. Iordanes scria despre regele Burebista ca invatandu-i pe daci stiintele naturii omenesti, i-a facut pe acestia sa traiasca potrivit legilor naturii, adica ponderat. Lucrari fundamentale de istorie a romanilor evidentiaza faptul ca dacii cunoscand organizarea puterii centrale, dupa modelul monarhiilor elenistice, este posibil ca la curtea regala (a lui Burebista) sa fi existat si nelipsita tagma a invatatilor. Lucru plauzibil, pornind chiar de la Deceneu, care era invatat, si categoric mai existau si altii ca el. Mentionarea stiintelor

medicale, astronomice, apicole etc. ca fiind cunoscute si practicate de catre daci, indica si prezenta celor juridice. Asa cum s-a mai aratat, religia a avut rolul ei determinant in sustinerea si exercitarea dreptului (vz. supra). Puterea judecatoreasca era incredintata preotilor. In aceasta privinta Iordanes aminteste despre marele preot Deceneu, ca fiind cel mai mare judecator. Asadar, Deceneu apare in mai multe randuri fie ca legislator, fie ca judecator. Desigur, nu in toate cazurile legea facea sau asigura ordinea. Mai actiona, izolat si sporadic, spiritul razbunarilor personale. Ovidiu, poet latin, a transmis marturia cum ca in dispretul legilor, autohtonii (unii dintre ei) isi fac singuri dreptate, folosind razbunarea sangelui, cum se practica in oranduirea gentilica. Ceea ce trebuie desprins din aceasta informatie este faptul ca exista legea si ca ea trebuia respectata. i) Armata Armata era una dintre institutiile cel mai bine organizate in timpul lui Burebista, si cea mai puternica. Se stie prea bine ca Burebista putea aduna (mobiliza) o armata de pana la 200.000 de oameni, ceea ce-l facea de temut si pentru romani. O astfel de armata, posibila in conditiile intinderii si popularii statului condus de marele rege dac, presupunea o organizare temeinica, reguli de comportament, o structura de comanda si existenta unei ordini si discipline puternice. Cu certitudine, in cadrul acelei armate au functionat legi specifice bazate pe norme de drept. Religia a avut de asemenea un rol important in educarea armatei, prin intretinerea spiritului militar de aparare. A cultivat dispretul fata de moarte si vitejia (eroismul) in lupta pentru apararea tarii de pericolul din afara. Cu siguranta in cadrul acestui program educativ, se practica si acel juramant de dinaintea luptei prin care soldatii daci jurau sa nu se intoarca la parintii lor decat invingatori. j) Manifestari de drept international In locul vechilor relatii intertribale sau tribal alte state (legaturile cu colonistii greci precum si relatiile dintre formatiunea condusa de Dromichaites si statul macedonean condus de Lysimachos) s-au impus legaturi externe ce se stabileau prin imputerniciti, desemnati special si alesi dintre dregatorii cei mai de seama sau apropiati ai regelui: de la ceremonialurile cu cantareti, folosite la vechile formatiuni, sa ajuns la folosirea unor diplomati experimentati, cum a fost cazul lui Acornion din orasul Dionysopolis, utilizat de Burebista in tratativele cu Pompeius. In anul 48 i.e.n., Burebista a purtat tratative cu Pompeius in vederea unui ajutor militar solicitat de generalul roman din partea lui Burebista. Aceste tratative au fost purtate din partea regelui dac de catre grecul Acornion. Tratativele au fost incununate de succes, dupa cum sta scris pe celebra inscriptie din orasul antic Dionysopolis (astazi Balcic Bulgaria): Nu numai ca (Acornion) si-a indeplinit cu bine insarcinarile ce le avea de la rege (Burebista), castigand pentru asta bunavointa romanilor, dar a dus si cele mai rodnice negocieri in folosul patriei sale (a lui Acornion). Soliile schimbate intre Decebal si Domitian, soldate cu un tratat favorabil regelui dac, apoi tratatul de pace incheiat cu Traian dupa primul razboi dintre daci si romani (101-102 e.n.) scot in evidenta implicarea dacilor in marile probleme ale vremii, precum si modul de a purta tratative in conditiile in care Roma era citadela dreptului scris la acea vreme, a legislatiei. Alianta cu sarmatii din timpul razboaielor de aparare impotriva armatelor lui Traian, ce invadasera tara, este si aceasta

concludenta in ceea ce priveste practica dreptului international la daci. Dacii obisnuiau sa impuna plata unui tribut celor invinsi sau aflati in contract de concesiune, asa cum au procedat cu colonistii greci de pe litoralul Marii Negre, sau cu romanii in conditiile in care Domitian nu a reusit sa obtina victoria in razboaiele cu dacii lui Decebal. Se stie ca Domitian a platit sume insemnate lui Decebal. Regii daci au folosit in relatiile politice externe si legaturile matrimoniale (de familie). Sa ne amintim de inrudirea lui Dromichaites cu Lysimachos (rege macedonean), prin casatoria fiicei ultimului cu regele dac, inrudire care a dus la stabilirea, dupa indelungi razboaie, a unor bune relatii intre cele doua parti. Un alt exemplu, Augustus, imparat roman, fagaduise pe fiica sa lui Cotiso, rege get (getarum regi), in conditiile in care imparatul roman ceruse in casatorie pe fiica regelui dac. Conducatorii dacilor se foloseau adesea de exemple foarte intelepte atunci cand voiau sa convinga sau sa impuna o regula in plan diplomatico-militar. Spre exemplu, Scorylo, regele dacilor (tatal lui Decebal), indemnat de cei din jurul sau sa-i atace pe romani, intrucat acestia traversau o perioada de framantari interne, nu a considerat oportun sa incerce un atac, intrucat el stia ca un razboi impotriva romanilor ar fi dus la unitatea acestora. Pentru a-i convinge pe ai sai, Scorylo, a organizat o competitie cu caini. A pus doi caini sa se incaiere si cand acestia erau in toiul luptei, a introdus in arena un lup. De indata ce l-au vazut, cainii, lasand furia dintre ei, s-au aruncat asupra lupului. Cu aceasta pilda regele dac a impiedicat o invazie asupra romanilor, ca fiind imprudenta, cu rezultat imprevizibil. In concluzie, pana aici, se poate spune ca poporul dac in pofida multor vicisitudini ale vremii s-a afirmat puternic in toate domeniile: economic, militar, religios, politic si juridic. S-a impus in lumea antica cu o cultura si civilizatie viguroase, contribuind la patrimoniul istoric al umanitatii. Ascensiunea romana in Dacia si cucerirea unei mari parti din aceasta, a intrerupt dezvoltarea fireasca a civilizatiei si a statului dac centralizat, a institutiilor politico-juridice ale acestuia. Cucerirea si stapanirea romana, vreme de 165 de ani in vestul Daciei, cu toate partile ei dramatice (dar si cu urmari pozitive) a condus la transformari de substanta in evolutia istorica a acestui popor. Cu toata impotrivirea eroica a autohtonilor, ocupatia romana fie ea si partiala, a dat un nou curs istoric poporului dac, prin romanizarea lui si prin introducerea de noi norme juridice. TEMA III DREPTUL IN DACIA ROMANA a) Institutii de drept Invatatul francez Marcel Reinhart, caracterizeaza calitatile romanilor astfel: romanii au fost mari cuceritori, mai mari organizatori decat cuceritori, si mai mari legiuitori decat organizatori. Dupa cucerirea romana in Dacia, dreptul autohton geto-dac a ramas in vigoare, pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai ingaduiau sa fie guvernate de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse in obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos maiorum) geto-dace, tolerate de noii stapanitori. Altfel spus, alaturi de dreptul local nescris s-a introdus si dreptul roman scris. Cutuma locala putea fi aplicata in masura in care nu venea in contradictie cu principiile generale ale dreptului roman. La inceput, cele doua randuieli juridice se aplicau in paralel, apoi, in cadrul unui proces de intrepatrundere si de influentare reciproca, a luat nastere un sistem de drept nou, daco-roman, in cadrul caruia conceptele si institutiile juridice au dobandit noi functii si noi finalitati. b) Regimul persoanelor

Conceputa destul de profesionist pentru acele vremuri, legislatia romana s-a dovedit a fi greoaie in formulari si nu lipsita de ambiguitati. Complexitatea realitatilor imperiului justifica intrucatva continutul prea incarcat al acesteia. In mare masura, legile romane au fost transpuse si in Provincia Dacia. In privinta persoanelor, se stie ca locuitorii liberi (adica mai putin sclavii) din Dacia romana erau impartiti in trei categorii principale si anume: cetateni, latini, peregrini. In temeiul acelei impartiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat in mod diferit, respectiv in functie de incadrarea acestora intr-una din cele trei categorii, dupa cum urmeaza: Cetateni erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleasi drepturi ca si cetatenii rezidenti din Roma sau Italia (adica de toate drepturile). Locuiau in majoritate la orase, care capatasera dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Acesti cetateni aveau dreptul de proprietate romana. In Dacia au existat cateva orase care se bucurau de ius italicum si anume: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca si Dierna. Latinii reprezentau majoritatea populatiei colonizate in Dacia, stabiliti de regula in orase. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani si ocupau o pozitie intermediara intre cetateni si peregrini (vezi mai jos). Acestia beneficiau de dreptul latin, aveau aceleasi drepturi patrimoniale ca si romanii (ius comerci). In schimb nu se bucurau de ius connubii dreptul de a se casatori in conformitate cu dispozitiile legii romane si nu aveau drepturi politice. In cadrul acestei categorii, ca si cetatenii de altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toti latinii coloniari aveau acelasi statut juridic, deci nici aceleasi drepturi, mai ales politice. Peregrinii constituiau marea masa a populatiei libere din provincie (toti locuitorii liberi ai Daciei Romane, adica autohtoni si straini stabiliti in spatiul dacic, dar care nu erau cetateni sau latini. Situatia lor era reglementata prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) si prin edictele guvernantilor. Existau doua categorii de peregrini: peregrinii obisnuiti si peregrinii dediticii. Cei dintai erau strainii ale caror cetati n-au fost desfiintate din punct de vedere politic, ei se bucurau de ius gentium. Peregrinii dediticii erau acei ale caror cetati au fost, dupa cucerire, desfiintate din punct de vedere juridic si administrativ. Aceasta mai ales in cazurile unei rezistente inversunate fata de cuceritorii romani, capituland in cele din urma fara conditii. In anul 212 e.n. imparatul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor. Reglementari de drept au introdus romanii si in ceea ce privea alte doua categorii de cetateni si anume: sclavii si colonii. Desi in societatea daca nu a fost institutionalizata sclavia, ea s-a practicat totusi, dar in mod sporadic. In documentele vremii si in lucrari de specialitate privitoare la Dacia Romana se fac referiri la cei ce aveau dreptul sa aiba sclavi sau la eliberarea acestora din urma, precum si la drepturile sau interdictiile ce rezultau din casatoria dintre oamenii liberi si sclavi, precizari privitoare la urmasii acestora etc. Despre cealalta categorie, colonii se stie ca intre oamenii liberi si sclavi se gaseau in provincii, ca si la Roma o categorie de locuitori care, desi liberi in drept, se aflau de fapt intr-o situatie asemanatoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar in diverse parti ale Imperiului Roman, nu putea lipsi in Dacia, unde, datorita inceputului de declin al sistemului sclavagist, proprietatile mai mari urmau a fi lucrate pentru cresterea rentabilitatii lor

de catre acestia care nu erau altceva decat taranii saraci din imprejurimile oraselor. Rezumand, trebuie retinut faptul ca, cetatenii, latinii, peregrinii, sclavii sau altii, reprezentau tot atatea categorii juridice in tabloul societatii provinciale din Dacia. c) Familia, ca institutie de drept In conditiile create de cucerirea romana, familia dacica isi va pastra caracterul ei monogam si de element determinant in viata economico-sociala. Totodata au aparut elemente noi impuse de regulile romane. Institutia familiei la cetatenii romani stabiliti in Dacia urma regulile dreptului roman. In acest caz nu puteau lipsi dispozitiile specifice pentru cetatenii respectivi. Gaius, jurist roman, aminteste de o controversa cu privire la faptul daca legea romana, Julia de fundo dotali se aplica sau nu si romanilor din provincie. Iata, spre exemplu, unele prevederi legale cu privire la intemeierea familiei in Dacia Romana. In privinta peregrinilor prevederile erau acelea ca acestia neavand ius cannubi, nu puteau contracta intre ei o casatorie legala conform dreptului roman, ci numai potrivit legii lor nationale (secundum leges moresque peregrinorum) (Gaius, I, 92), iar daca sotii erau peregrini deditici, uniunea lor era reglementata de dreptul popoarelor (ius gentium). Daca un cetatean roman se casatorea cu o peregrina care primise ius cannubii, casatoria lor era o casatorie romana, iar copiii ce rezultau din aceasta intrau in puterea sefului de familie (pater familias) (Gaius, I, 76). Ostasii necetateni romani, odata cu eliberarea din armata, primeau cetatenia romana si in acelasi timp dreptul de a contracta o casatorie romana legitima (ius cannubii) cu peregrinele sau cu latinele. In cazul in care un cetatean roman voia sa se casatoreasca cu o peregrina, care nu avea ius cannubii, unirea lor nu avea valoarea unei casatorii si copilul urma soarta mamei, adica ramanea peregrin si el, desi tatal era cetatean roman. Deci, numai ius cannubi justifica o casatorie legala, caz in care copiii urmau situatia juridica a tatalui. In privinta sclavilor din Dacia, asemanator lumii romane, ei nu puteau incheia o casatorie, desi existau aceste casatorii, ele aveau valoarea unui fapt oarecare, nu aceea a unei casatorii (matrimonium). Cea mai mare parte a sclavilor din Dacia, atatia cati erau, traiau in astfel de uniuni tolerate de justitia romana. In ceea ce priveste institutiile dreptului familial (tutela, curatela, adoptie, etc) cetatenilor romani li se aplicau legile romane. Si totusi, existau unele particularitati, caracteristice dreptului roman provincial. Deci, exista un drept roman provincial, emanatie a autoritatilor provinciale, care in elaborarea normelor legislative locale trebuiau sa aiba in vedere specificul si cutuma din provincia avuta sub guvernare. Spre exemplu, in cazul tutelei la peregrini se aplica dreptul local geto-dac (Gaius, I, 193). In ceea ce priveste curatela, exista doar supozitia ca ar fi existat in Dacia Romana. Adoptiunea si indeosebi adrogatiunea erau, de asemenea, institutii caracteristice romane. Rolul pretorului la Roma era indeplinit in provincii de catre guvernatori care reprezentau autoritatea statului roman, in plan local. Adoptiunea ca si adrogatiunea se incheiau in fata acestora (Gaius, I, 99-102 si 105). d) Regimul bunurilor Legile romane ce actionau in Provincia Dacia priveau si proprietatea (mai ales proprietatea), ca institutie de baza in Imperiu. Aceste legi vizau in principal pe romanii rezidenti din Dacia. Exista si o exceptie, anume aceea ca ei (rezidentii) nu puteau avea in materie imobiliara o adevarata proprietate romana (dominium ex iure Quiritium),

afara numai daca pamantul coloniei respective nu primise, printr-o fictiune calitatea de sol roman (ius italicum), ca si cum ar fi fost situat in Italia. De precizat ca asupra fondurilor provinciale, cetatenii romani nu aveau decat o posesiune sau uzufruct. Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, daca era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie imparatul, daca provincia era imperiala (provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei. Proprietarii isi puteau mentine/apara proprietatea ca urmare a edictelor obtinute de la guvernatorul provinciei. In baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul respectiv pana la a-l instraina. Succesiunile la cetatenii romani din Dacia erau reglementate de legea romana. In cazul ca rolul in domeniul mostenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol il aveau guvernatorii de provincii. In cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai usor decat cele italice, in situatia de interes public. Legislatia mai prevedea ca pamanturile nelucrate puteau fi ocupate de alte persoane, ca de altfel si terenurile parasite de catre proprietari. Am retinut ca dreptul la proprietati (funciare) imobiliare il aveau cetatenii romani, cei ce se bucurau de cetatenie romana. S-a aratat mai sus ca bunurile imobiliare in provincii apartineau fie imparatului, fie senatului/statului. Cum pamantul trebuia muncit ca sa dea roade, era lasat proprietarului initial sau (din disponibil) erau improprietariti veteranii, ori era concesionat celor interesati. Peregrinii nu puteau avea o astfel de proprietate decat daca se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un domenium ce tinea de dreptul gintilor. Ca mijloc de dobandire a proprietatii peregrinii foloseau ocupatiunea (Gaius, D, 4i,1,3pv) si mai ales traditiunea (traditia). Aceasta din urma institutie de drept a gintilor, putea fi utilizata intre peregrinii, ca si in raporturile dintre acestia si cetatenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile. Potrivit legislatiei romane se foloseau: prescriptia, servitutiile, succesiunea, etc. Important este, insa, faptul ca peregrinii din Dacia aveau si o proprietate reglementata de vechiul lor drept, adica de dreptul getodac. Acest fapt se intampla numai in masura in care dispozitiile acestui drept fusesera recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut in realitate. e) Obligatii si contracte In privinta obligatiilor intre parti, problema aplicarii dreptului roman in Dacia este bine ilustrata de marturii documentare, deosebit de convingatoare pentru istoria dreptului. Avem in vedere in primul rand tablitele cerate, descoperite la Rosia Montana si care provin din anul 167 e.n.. Data fiind importanta acestora, precum si raritatea lor vom da cateva detalii. Tablitele la care ne referim sunt alcatuite fiecare din cate trei mici scandurele din lemn de brad, legate intre ele. Fata primei tablite si dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei fete sunt acoperite cu un strat de ceara pe care este scris prin incizie. Au fost descoperite 25 de asemenea tablite, dintre care la 14 s-a pastrat textul inteligibil. Ce contin aceste tablite de sunt atat de importante?! referiri la un cortegiu funerar registru privind veniturile unei societati si cheltuielile acesteia, facute cu ocazia unui banchet contracte de vanzare-cumparare; redam continutul unora dintre acestea: un copil sclav (fetita de 6 ani) era cumparat pentru 205 denari. Drept garantie se prevedea faptul ca in cazul unei eventuale evictiuni5 si vicii ascunse, vanzatorul se obliga,

printr-o stipulatie, fata de cumparator, ca-i va restitui pretul dublu. Intr-un alt caz, un tanar sclav era cumparat pentru suma de 600 de denari. Vanzatorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta si pentru o eventuala evictiune, el promitea, printr-o stipulatie (fide promissio) o suma indoita (dubla) fata de paguba ce putea fi pricinuita. Drept chezasie privind respectarea obligatiilor vanzatorului (id fide sua esse iussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. In cazul vanzarii unei jumatati de casa, se folosea mancipatiunea6. Vanzarea se facea pentru 300 de denari. Drept garantie pentru cazul de evictiune, vanzatorul se obliga sa plateasca despagubiri cumparatorului o suma echivalenta cu paguba pricinuita (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despagubirea in cazurile unor eventuale neconcordante in privinta stipularilor din contract, iar in alte cazuri acesta (contractul) era intarit de prezenta unei persoane garante. Contractele erau incheiate fie intre romani, fie intre peregrini, iar vanzarile erau insotite de mancipatiune, folosindu-se adesea cel putin cinci martori. Desi astfel de acte, de transferare a proprietatii, nu erau valabile decat pentru cetatenii romani, peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau si ei asemenea acte si formulari. Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii ale contractelor intervenite intre parti (instrumenta), avand valoarea unor probationes. In tablitele respective mai apar contracte de locatiune, persoane care-si inchiriaza munca lor pentru o suma oarecare (ceea ce se poate numi astazi contract de munca). Se prevede faptul ca daca cel ce se angaja nu ar fi putut sa isi indeplineasca lucrul, se angaja sa plateasca despagubiri. La fel si angajatorul se obliga sa plateasca lucratorului 5 serteti pentru fiecare zi intarziere a retributiei19. Din continutul contractelor rezulta, in cazul de mai sus, ca lucratorul trebuie sa presteze o munca sanatoasa si sa fie priceput in meserie. (Gaius, D, 9, 2, 8,1)
5 6

Pierdere a posesiunii unui bun ca urmare a exercitarii de catre o alta persoana a dreptului sau asupra aceluiasi bun Contract de vanzare-cumparare, intocmit in prezenta unor martori.

Asemenea contracte se incheiau nu numai in cazurile cand partile erau persoane, ci si in acelea in care era vorba de societati. Spre exemplu, un astfel de contract era incheiat in cazul unei societati (societas danistraia) menita sa ofere celor interesati imprumuturi cu dobanda. Doi camatari care au pus in comun un capital pe care apoi l-au exploatat luand dobanda. Interesant de relevat este faptul ca susmentionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin insusi consimtamantul partilor la indeplinirea clauzelor prevazute si in consecinta nu mai era nevoie de o stipulatie speciala. Una din tablite continea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus, declara ca a primit in depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de denari. Aici este vorba de un fel de depozit de banca deoarece camatarul depozitar, jucand rolul unui bancher, putea folosi banii in alte scopuri, fiind insa obligat sa-i restituie la cererea deponentului. Prezinta interes si faptul ca tablitele cerate sunt scrise in alfabetul latin cu litere cursive si redactate in latina vulgara. Intocmirea lor este facuta potrivit practicilor incetatenite in lumea romana. In privinta continutului juridic al acestora, se dovedeste faptul ca dreptul roman clasic nu se aplica in Dacia, asa cum nu se aplica nici in alte provincii, in toata puritatea lui, ci intr-o forma uneori simplificata, insa spiritul de promovare a romanitatii era nelipsit in provincii. Cat priveste alte institutii din domeniul obligatiilor, cateva texte amintesc de reguli de drept al gintilor, aplicabile in egala masura romanilor si peregrinilor daci.

Dintre acestea sunt amintite in lucrari de specialitate, cele referitoare la imbogatirea fara cauza (Marcian, D, 25, 2, 25), stingerea obligatiilor prin acceptilatio (Ulpian, D, 46, 48, 4), conventia de precar si aceea de imprumut (Gaius, III, 132) 7. Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice in Dacia Romana, ci si unele inscriptii funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialisti adevarate documente de drept testamentar8. f). Dreptul penal si procesual Si in acest domeniu regulile generale privind folosirea legislatiei romane erau aceleasi; dreptul roman avea prioritate in aplicarea lui, nu insa in toate cazurile. Au existat si situatii particulare, in raport de specificul provinciei. In cazurile de delicte, se intalnesc in Provincia Dacia, ca si in alte provincii, reguli comune, aplicabile romanilor si peregrinilor in aceeasi masura. Legea romana Aquila, emisa inca in secolul al III-lea i.e.n., cuprindea stipulatiuni despre furt si despre damnum inuria datum (Gaius, IV, 37). Adica in procesele dintre romani si peregrini era pusa in aplicare fictiunea calitatii de cetatean roman, acordata ad-hoc peregrinilor. Procedura de judecata era aceeasi in toate provinciile romane, deci si in Dacia. Cetatenii romani se adresau instantelor potrivit procedurii formulate. Guvernatorul sau reprezentantul sau (legatus) trimitea partile, dupa ce le dadea formula, la un judecator, care statua in indicio. Guvernatorul putea judeca si personal pricinile, fara a le mai
7 8

Ibidem, p.115. M. Barbulescu si colab. Istoria Romaniei, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998, p. 8-21.

trimite la judecator (procedura extra ordinem). In caz de pedeapsa capitala cetatenii puteau face apel la Roma. Peregrinii erau judecati tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul sau. Acesta putea rezolva pricina singur sau dadea numai formule de judecata, trimitand pricina spre solutionare unui judecator unic (iudex unus) sau unor judecatori multiplii (recuperatores). In litigiile dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit, pentru durata procesului, ca si cum ar fost cetatean roman. TEMA a IV-a DREPTUL IN SPATIUL DACIC DUPA RETRAGEREA ROMANA PANA LA CONSTITUIREA STATELOR FEUDALE CENTRALIZATE ROMANESTI 1. Retragerea romana. Urmarile politico-sociale si juridice. Generalitati despre obste Parasirea Daciei de catre romani in anii 271-275 e.n. a constituit si mai constituie o preocupare constanta pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte pentru istoriografia romaneasca si cea generala. Retragerea romana s-a petrecut destul de repede si intr-un moment cand raporturile dominator dominati treceau printr-o perioada linistita, iar aproprierea dintre cele doua parti capatase o directie noua in procesul de romanizare. Grav a fost insa faptul ca aceasta retragere a avut loc in conditiile unei puternice amenintari din partea populatiilor migratoare-barbare, care s-au napustit asupra Daciei, lipsita de apararea romana. De aici si o puternica descumpanire in societatea dacica, careia ii vor trebui multe veacuri pana la refacerea unor noi forme statale. Acestea pe de o parte. Pe de alta parte, retragerii administratiei si a armatelor romane i-a urmat o refacere imediata a unitatii dacilor, aflati intr-un puternic proces de romanizare. Odata cu parasirea

Daciei de catre romani s-a spulberat diviziunea impusa de catre cucerirea imperiala. Dacia s-a refacut asadar teritorial, demografic si spiritual, economic etc., asa cum fusese la inceputul domniei lui Decebal. Razboiul cu romanii nu a secatuit teritoriul dacic de populatia autohtona, cum sustin, cu rea intentie, unii pseudoistorici, incercand astfel sa acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea romanilor in acest spatiu. Adevarul, confirmat de numeroase marturii scrise si arheologice, sustinut de logica, este acela ca in pofida pierderilor mari de oameni, in Dacia cucerita de romani a continuat sa vietuiasca si sa munceasca o populatie daca numeroasa, acceptand procesul de romanizare si de schimbare a destinului istoric. Dupa retragerea autoritatilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a inregistrat un fenomen de ruralizare a vietii sociale, ca efect al incetarii existentei puterii administrative centrale si locale, precum si ca urmare decaderii oraselor. Astfel, in fosta Dacie a lui Decebal au aparut o multitudine de obsti teritoriale, lipsite insa de clasa dominanta conducatoare si fara structuri administrative centralizate sau locale. Vreme de cateva secole obstea sateasca va constitui fundamentul existentei populatiei daco-romane in spatiul fostei Dacii. Ea (obstea) va face si va promova legea in acest rastimp in spatiul amintit. Chiar daca migratiile au afectat (mai puternic la inceput) procesul de organizare sociala a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces. Comunitatile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel incat obstea teritoriala (sateasca) a capatat adevarate competente economico-sociale si administrative. Cercetarea istorica si sociologica a reusit sa patrunda tainele obstii romanesti si sa dea un raspuns coerent. Obstile au avut o existenta indelungata. Mai intai a fost obstea gentilica, structurata pe rudenie de sange. Apoi a urmat obstea teritoriala bazata pe stapanirea in comun a pamantului. Obstea teritoriala a existat si in societatea dacica sub forma asezarilor rurale cu denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum in timpul stapanirii romane in Dacia, termen pastrat in limba romana cu denumirea binecunoscuta de sat. Obstea, ca forma de organizare teritoriala nu trebuie inteleasa ca fiind oponenta organizatiei de stat, dimpotriva ea a dovedit disponibilitati de incadrare in forme statale, asa cum a fost in cazul Daciei centralizate sau in situatia provinciei Dacia Romana, iar mai tarziu in statul feudal. Comparand obstea teritoriala cu statul, se constata ca exista o trasatura comuna, si anume aceea ca ambele sunt constituite pe temeiul unor grupari teritoriale, nu de rudenie. Totodata obstile se deosebesc esential de stat prin aceea ca numai statul dispune de o forta publica institutionalizata (cu organisme de constrangere etc), ce se situeaza deasupra societatii, in timp ce obstea este lipsita de astfel de institutii. Ea pastreaza forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor sai. Obstea teritoriala constituie, prin aceasta prisma, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenta criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care obstea devine prima grupare sociala a oamenilor liberi, nelegati prin legaturi de sange. Saltul calitativ realizat inca din ultima perioada a statului dac definitivat de stapanirea romana, si anume generalizarea organizarii teritoriale a comunitatilor vicinale nu a putut fi lichidat de noii cuceritori. Asadar, infruntand vitregiile provocate de migratiile barbare, obstea stramoseasca s-a pastrat si s-a dezvoltat, evoluand catre inchegarea unor noi forme de convietuire sociala, economica si politica. Existenta satelor obste este atestata

arheologic si prin scrieri contemporane, in intreg spatiul vechii Dacii. Cresterea demografica, oglindita in extinderea teritoriala a obstilor existente, precum si aparitia de obsti noi s-a reflectat in apropierea dintre acestea, dand nastere la formatiuni mai mari, mai cuprinzatoare. In cadrul acestui proces, unele obsti si-au pierdut identitatea in noile comunitati, numite uniuni de obste, cu o capacitate economica mai mare si cu o eficienta sporita in apararea fiintei lor fata de pustiitoarele migratii care nu conteneau. Uniunile de obsti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a ceea ce s-au numit tari, apoi cnezate si voievodate, formatiuni mult mai cuprinzatoare si mai clar exprimate in plan politic, administrativ si militar. Incadrarea obstilor satesti in formatiuni politice mai largi nu a modificat structura interna traditionala a fiecareia dintre ele. Obstea teritoriala a ramas celula de baza a organizarii administrative rurale, adica satul cu particularitatile si meritele lui in sustinerea formatiunilor mai mari din care vor face parte. 2. Organizarea si conducerea obstilor Obstea sateasca a fost singura forma de organizare social-economica a populatiei daco-romane in acest rastimp, de la parasirea Daciei de catre romani, pana la integrarea in structurile statale feudale. Obstea nu si-a incetat existenta nici in timpul stapanirii romane si nu a putut fi distrusa nici de marile migratii. Forma traditionala dacica, apoi daco-romana de organizare social-economica, obstea sateasca a supravietuit si s-a dezvoltat corespunzator, in secolele ce au urmat, pe tot teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forta ale unitatii romanilor, un adevarat bastion etnic, social-economic, juridic si religios al populatiei autohtone in lupta pentru dainuire pe pamantul stramosesc. Desi lipsita de conducere administrativ-politica centrala sau zonala, obstea stramoseasca a cunoscut totusi organizarea, o organizare sui generis ce particularizeaza in comparatie cu perioada dacica sau cea feudala de mai tarziu, precum si fata de alte obsti. Locul primordial l-a avut criteriul teritorial sustinut de cel economic. La temelia trainiciei obstii a stat intotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de aparare si supravietuire. In virtutea celor de mai sus, membri ai obstii erau numai cei ce stapaneau prin vointa intregii comunitati o parte din teritoriul comun. In obstea teritoriala, vicinala sau sateasca, teritoriul avea atat functie economica, precum si semnificatie sociala de determinare a apartenentei la obste. Din punct de vedere politic, obstea teritoriala reprezenta o democratie care folosea principiul colectiv si se autoadministra. Obstea isi alegea singura organele de conducere prin consimtamant general si pe care membrii comunitatii le respectau, supunandu-se de buna voie dispozitiilor acestora. Asemenea organisme de conducere erau: a) Adunarea Megiesilor, membrii stapanitori de-a valma; b) Oamenii Buni si Batrani, alesi dintre megiesi, si care aveau imputerniciri judiciare; Ceata de batrani - arata Romulus Vulcanescu - era datatoare si pastratoare de datini, cutume si traditii juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare obisnuielnica a obstei si totodata de judecata fara apel... c) Juzii, sefi militari ai satului (obstii); un fel de straja permanenta. Si acestia aveau imputerniciri judiciare. 3. Viata economica a obstii In cadrul procesului de teritorializare a obstilor, un rol important l-a avut economicul, evolutia tehnicilor agricole si pastorale cum se demonstreaza in lucrari de specialitate (H.H. Stahl si P.P. Panaitescu).

Obstea a fost in primul rand o comunitate de munca, intr-un teritoriu dat, constituita intr-un prim stadiu pe baza legaturilor de rudenie. Destramarea relatiilor gentilice (familiale) a dus la slabirea legaturilor de rudenie, locul acestora luandu-l criteriile teritorial si economic. In acest fel, in cadrul obstii teritoriale, vicinala sau sateasca principiul teritorial va capata si o functie economica. Principalele indeletniciri ale obstilor au ramas aceleasi, ca si in vremea getodacilor: agricultura, pastoritul, cresterea animalelor, mestesugurile etc. In privinta muncii agricole se poate afirma ca era bine organizata, pe baza de normative speciale cum erau: repartitia campurilor de cultura pentru membrii obstii; folosirea asolamentului pe culturi si campuri; stabilirea momentelor privind declansarea campaniilor de arat-semanat si recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru samanta, schimburi comerciale, dari etc. In paralel cu agricultura se desfasura o substantiala activitate in domeniul cresterii vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum si a pastoritului. Existau si aici norme, bine delimitate si respectate ca atare, legate mai ales de pastorit: pornirea turmelor, impartirea produselor in cazul turmelor comune; stabilirea locurilor si perioada de pasunat etc. Alte activitati, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de asemenea, in raspunderea si atributiile obstii erau: mineritul, vanatoarea, pescuitul, executarea cailor de acces (drumuri), defrisari de paduri, amenajari hidrotehnice sau constructia de asezaminte publice (de rugaciune). 4. Institutii si norme de drept in cadrul obstii a. Proprietatea Principala avutie a obstii era pamantul pe care locuia si il lucra, pasunile, padurile, apele, tot ce intra sub incidenta teritoriala a obstii. Proprietatea era comuna; o stapanire in devalmasie care nu era suma proprietatilor individuale ci un intreg asupra caruia aveau drepturi egale toti membrii colectivitatii, cu exceptia bunurilor personale. De precizat faptul ca doar pamantul era in proprietate comuna, roadele acestuia reveneau fiecarei familii potrivit lotului ce i se atribuia la inceputul fiecarui an agricol. In cadrul proprietatii devalmase, membrii obstii, individual sau in grup, nu aveau voie sa instraineze parti din mosie. Proprietatea obsteasca era sacra, intangibila. Turmele de oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devalmase). In aceasta categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum si alte instalatii. In aceste conditii se pare ca a luat nastere dreptul la preemtiune, cunoscut prin durabilitatea lui. Instrainarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu faceau parte din clanul respectiv. Daca cineva renunta la drepturile lui asupra lotului de pamant se impunea consultarea mai intai a rudelor doritoare de a cumpara, iar in cazul ca nu se gasea cineva dintre rude, urmau vecinii, obstea. Ideea era aceea de a nu instraina parti ale comunitatii. b. Stapanirea personala Daca pamantul era in devalmasie, existau si bunuri ale familiei, cum erau casa si curtea, unelte si alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietati feudale. Casa a fost prima desprindere de obste. Fara indoiala ca si uneltele personale aveau acelasi statut, legiferat de catre comunitatea de obste. Semnul trecerii gospodariei in stapanire personala l-a constituit gardul (I.I. Rusu) cu care a fost izolata de proprietatea comuna a obstii. Modul de ingradire a casei si a curtii este constatat incepand cu secolul al IV-lea e.n. Un proces asemanator s-a petrecut cu campul, ajungandu-se la delimitari de loturi numite sort. Probabil pentru incurajarea unei mai bune organizari a muncii si pentru randament mai mare, conducerile obstilor au

stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o valoare noua in domeniul proprietatii si o norma legislativa proprie viitoarelor forme de proprietate feudala. Largindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre institutiile fundamentale ale dreptului feudal si burghez de mai tarziu. c.Regimul persoanelor Fapt enuntat deja la alte capitole, regimul fundamental al obstii era egalitatea dintre membrii acesteia. Egalitatea era determinata de caracterul de devalmasie asupra pamantului si de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor, in conditiile absentei elementului economic dominant, care sa nu munceasca dar sa aiba mai mult decat cei ce lucrau. Prin disparitia stapanirii romane de tip sclavagist, si cand inca nu aparusera deosebirile de avere, oamenii erau toti egali. Calitatile personale de inteligenta, vitejie, buna comportare asa cum erau de exemplu, oamenii buni si batrani, puteau sa evidentieze pe unii membrii din cadrul comunitatii satesti, dar nu sai suprapuna celorlalti. Prin sarcinile obstesti pe care le indeplineau, acestia aduceau foloase intregii obsti. d.Familia In perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mica devine celula de baza a societatii. Familia avea atributii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Exista o solidaritate familiala rezultata din aceste atributii si raspunderi. Exista indatorirea de intretinere reciproca intre soti si intre parinti si copii. Asemenea principii traditionale la daci vor fi intarite de religia crestina, raspandita in lumea dacoromana inca din secolul al III-lea e.n.. Casatoria se incheia prin liber consimtamant al sotilor, iar dupa raspandirea crestinismului si prin binecuvantarea religioasa. Divortul era admis la cererea oricaruia dintre soti pe baza acelorasi principii de egalitate, in ceea ce privea motivele invocate. De asemenea, succesiunea: descendentii aveau drepturi egale la mostenirea parintilor. Dreptul de mostenire era recunoscut si sotului supravietuitor. 5. Norme de drept civil De necrezut ca intr-o lume atat de zbuciumata, expusa la permanente retrageri din calea navalitorilor si revenirea la vetrele initiale, o lume in care orice lucru se realiza anevoios, s-a gasit forta necesara mentinerii si promovarii vietii specifice, a normelor morale si de drept, conditie fara de care nu se poate vorbi de societate organizata sau civilizatie. Stiinta istoriei evidentiaza faptul ca obstea sateasca straromaneasca, in tainica ei evolutie a raspuns multor cerinte ale momentului, reusind sa se incadreze in normele firesti de ascensiune ale unui popor. A creat si acumulat valori noi, reusind chiar sa asimileze numeroase grupuri de populatie straine, risipite in acest spatiu de tavalugul migratiilor, populatii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-au infruntat. Asimilarea de populatii migratoare explica diferenta istorica dintre autohtoni (mai evoluati) si navalitori, aflati intr-un stadiu mult inapoiat. In astfel de conditii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai exact straromanii, au mentinut legea pamantului, adica norme si institutii de drept. Obiceiul pamantului nu este o creatie a unui moment oarecare din trecut, ci este produsul unui indelungat proces istoric care, in linii mari, coincide cu insusi drumul urmat de poporul ce l-a aplicat. Intr-o forma initiala, acest sistem normativ a corespuns societatii fara clase, iar dupa inglobarea comunitatilor satesti in organisme politice de tip statal mai intai de tip sclavagist, apoi feudal ele au capatat caracter de

formatiune juridica, in cadrul unui proces dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept pozitiv, a continuat sa fie aplicat de acestea si dupa disparitia acestor clase, a modului de productie si a sistemului de drept respectiv, transformandu-se din drept pozitiv in obicei juridic. Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridica. In primul rand, ca persoane libere si egale, membrii obstii puteau incheia diverse tranzactii sub forma de contracte. Vanzarea era contractul cel mai raspandit, cu efect translativ de proprietate prin simplul consimtamant al partilor. Numeroase tezaure monetare scoase la iveala de arheologi pentru epoca respectiva, precum si exemplarele de balante pentru cantarirea obiectelor de vanzare, fac dovada unui comert intens si implicarea persoanei in afaceri, care atragea dupa sine responsabilitati si respectarea de norme comerciale, juridice de piata. Contractele verbale erau precumpanitoare, iar cuvantul dat lega partile, ca si datul mainii, ambele procedee avand sensuri magice. Juramantul era folosit si in intelegerile particulare si in cele cu alte popoare (de stat). 6. Raspunderea penala si procedura de judecata In conditiile din acele vremuri este aproape surprinzator faptul ca au existat norme de drept care au functionat cu eficienta. Cu certitudine, la mentinerea si impunerea normelor juridice in societate a contribuit biserica, precum si spiritul foarte puternic de comuniune. Exista o supunere totala (cel putin la inceput) fata de vointa colectivitatii. Asadar au existat institutii (nu in sensul celor de astazi) si activitati legislative pe care trebuie sa le descifram din multitudinea stirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul economic, religios, militar sau politic. Totusi, cu toata perfectiunea pe care, din sentimentalism incercam sa o atribuim inaintasilor nostri, trebuie relevat faptul ca existau si abateri de la normele de conduita sociala stabilite prin traditie sau impuse de colectivitate (direct ori prin conducatorii ei). Complexitatea fiintei umane, imprevizibilul social au cauzat si anomalii care la randu-le au determinat masuri pentru stoparea si eradicarea lor. Spre deosebire de perioada anterioara retragerii aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a disparut, impunandu-se formele mai vechi, simple si directe. Se poate sustine ca traditia dacica a fost destul de puternica, daca avem in vedere urmatoarele: dupa retragerea romana, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-romana s-a refacut in mediul rural; populatiile migratoare au franat evolutia societatii daco-romane. Mentinerea si revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului ca dreptul roman nu a fost aplicat marii majoritati a populatiei din Dacia Romana. Aceasta populatie avea statutul de peregrin, iar cetatenii romani colonizati in provincie au pastrat in buna masura propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei odata cu retragerea din Dacia. Dreptul actiona atunci cand normele de conduita sociala stabilite prin obiceiul pamantului sau ad-hoc, erau incalcate. Conflictele dintre membrii obstii se rezolvau in cadrul acesteia. In alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului. In cazul in care o persoana sau mai multe dintr-o obste provocau daune altei obsti, raspunderea o prelua obstea vinovatului (vinovatilor). Asadar raspunderea era solidara din partea comunitatii, care isi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obstea respectiva, raspunzatoare de educatia lui. In cazul ca existau daune, de asemenea, obstea careia ii apartinea vinovatul platea despagubiri. In vechiul sistem punitiv popular romanesc pedeapsa maxima era nu moartea, ci

izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obste). Opinia publica exercita astfel un control si o inraurire puternica si permanenta asupra celor ce nu respectau regulile de convietuire. S-au pastrat pana tarziu in evul mediu si epoca moderna, si alte pedepse cum erau strigarea peste sat, sau cu ocazia unor intruniri atribuirea de porecle faptasilor vinovati. In general, in lumea obstilor predominau infractiuni contra persoanelor, si nu cele contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Insusirea roadelor pentru consumul pe loc nu era socotita furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (instrainare). Sanctiunea pentru hot era purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea civila a celui vinovat. Se aplica si vendeta (razbunarea) dar in zonele ramase in urma, unde relatiile gentilice au durat mai multa vreme. In zonele in care obstile teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu, incepuse sa se admita compozitia. Normele de convietuire aplicate in vechime, in relatiile materiale dintre membrii comunitatilor vecine de pe teritoriul tarii noastre au imbracat forme multiple: organizare, administratie, regimul persoanelor, bunuri, obligatii, pedepse, relatii intercomunitare publice si private etc. avand caracter de sistem normativ ce corespundea, in continut si forma, nevoilor concrete ale acestor comunitati, stadiului lor de dezvoltare (L. P. Marcu). Toate relatarile subliniaza vechimea acestor practici, ce au avut o aplicare indelungata, pe baza convingerii ca ele reprezentau o ordine juridica si ca aveau deci o ratiune de a exista. Nerespectarea obiceiului juridic, inzestrat cu sanctiune materiala, insemna, in acelasi timp, nesocotirea vointei intregii comunitati, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat si fara drept de apel din mijlocul ei, fiind desconsiderat si povestit peste tot satul, ramanea toata viata batjocura satului, nu mai scapa de gura satului formulari de expresie juridica venite din vechime si care s-au pastrat pana in contemporaneitate. Obstea sateasca a cunoscut, in perioada de care ne ocupam, si relatii interetnice publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regasesc in modul de tratare a strainilor, care in sistemul popular traditional nu erau neaparat neromani ci om din alt sat. Relatiile intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de aparare. TEMA a V-a JUS VALACHICUM LEGEA TARII LEGEA ROMANEASCA 1. Generalitati Odata cu afisarea primelor manifestari ale societatii feudale romanesti, a iesit la iveala taria legii, care avea ca suport ceea ce obstea sateasca a initiat, a mentinut si a cultivat cu mare indarjire. Jus Valachicum sau Legea tarii constituie dovada unui larg areal cultural-juridic romanesc, expresie a vechimii, continuitatii neintrerupte a civilizatiei geto-dace, daco-romane si romanesti in acelasi spatiu. Totodata, acest fapt constituie si dovada puterii de creatie a acestui popor. Pentru intelegerea cat mai bine a sentimentului lui Jus Valachicum, trebuie sa vedem mai intai ce este cutuma (obiceiul pamantului) ca element care a generat, a stat la baza acestuia (a lui Jus Valachicum) si ca element ce a asigurat mentinerea, dezvoltarea si adancirea sistemului de drept romanesc original. 2. Cutuma

Pentru ca un obicei sa devina cutuma, deci izvor de drept in cadrul unei comunitati, aceasta trebuie sa indeplineasca cateva conditii, si anume: - sa existe la nivel social, obiectiv; sa se practice in mod repetat in viata de zi cu zi, si totodata in mod constant, adica toate precedentele sa mearga in acelasi sens, sa nu apara cazuri care infirma regula; - sa existe la nivel individual convingerea ca acel comportament, acea regula de conduita este obligatorie. In acest caz se are in vedere elementul psihologic, subiectiv. - trebuie sa existe un consens cvasi-general la nivelul colectivitatii cu privire la obligativitatea (opinia iuris) si necesitatea regulii respective (opinia necesitatis); - regula trebuie sa treaca proba timpului, sa fi fost aplicata intr-un interval de timp suficient de indelungat pentru a se impune ca obligatorie la nivelul comunitatii respective; - obiceiul, pentru a deveni cutuma, trebuie sa se respecte intr-un sens clar, susceptibil de o singura interpretare; - de regula cutuma a constituit un drept nescris.A jucat un rol important in Europa pana in secolul al XIX-lea, cand a inceput sa-si piarda din importanta, locul sau fiind luat treptat de legile scrise, moderne, dar care au incorporat partile pozitive durabile ale cutumei. Cu toate acestea, obiceiul juridic continua sa fie izvor important de drept in sistemul anglo-saxon. De asemenea, cutuma detine un rol deosebit in cadrul anumitor ramuri de drept, precum dreptul maritim, dreptul international, sau dreptul constitutional, mai ales ca multe tari au constitutii preponderent cutumiare. In alte ramuri de drept cutuma nu poate fi admisa ca izvor de drept, precum e in cadrul dreptului penal, care este guvernat de principiul legalitatii, incriminari si de principiul legalitatii pedepselor. Dreptul romanesc vechi, nescris, a carui origine trebuie cautata in practicile populare de la nivelul obstii satesti, agrare si pastorale, este o creatie originala a poporului nostru, o sinteza de norme juridice formata treptat in secolele de trecere la feudalism. Acest drept oglindeste un sistem juridic de sat (rural) bazat pe stapanire, folosinta si responsabilitate colectiva. Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea si ordinea sociala, proprietatea, folosirea pamantului, relatiile de familie etc. S-au constituit si institutii de judecata specifice, alese dupa anumite randuieli; s-au instituit dari si pedepse concepute dupa o datina proprie. Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie care traieste in constiinta tuturor aprecia istoricul Ioan Lupas a constituit o creatie originala a romanilor, care a evoluat in directia spiritului de unitate, intretinut de limba si religia romana. Pe calea dreptului romanesc (Jus Valachicus), a dreptului consuetudinar sau obisnuielnic, s-au transmis multe traditii si institutii ancestrale romanesti, socotite cu temei, contributii la patrimoniul stiintific universal. 3. Legea tarii. Jus Valachicum. Despre Legea tarii trebuie spus ca aceasta insemna o multiseculara practica a vietii sociale, bazata pe indeletnicirile fundamentale, ce acopereau intreg spatiul locuit de romani. Asemenea legi nescrise, de sorginte straveche, cu numeroase elemente de drept cutumiar, agrar si pastoral, cuprind si organismele de aplicare a normelor juridice. Referindu-se la aceasta traditie juridica, istorici ai dreptului romanesc sustin ca Jus Valachicum constituie apogeul unei indelungate evolutii, in cadrul obstilor satesti. Ascensiunea organizarii teritoriale si politice catre ceea ce s-a numit tara, la un

moment dat, urmata apoi de cnezat si voievodat, s-a facut pe temeiul consolidarii si perfectarii normelor de drept proprii. Jus Valachicum constituie dovada faptului ca institutia dreptului la romani era puternica prin vechimea, logica si raspandirea ei. Nu numai ca a supravietuit vicisitudinilor istoriei, ci mai mult decat atat, s-a perfectat intr-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de catre influente din afara. Un lucru, indeobste cunoscut, anume acela ca procesul cristalizarii societatii feudale romanesti a capatat trasaturi proprii mult diferite fata de feudalismul popoarelor vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism. Datorita acestui fapt autohtonii au exercitat o puternica influenta asupra vietii populatiilor migratoare, grabindu-le procesul de trecere spre feudalism si chiar sedentarizarea geopolitica. Comunitatile gentilice ale populatiilor migratoare, din prima faza a patrunderii lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenta, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea social-economica a autohtonilor, cu atat mai putin in plan juridic, dimpotriva, modul de organizare in unitati teritoriale a populatiei localnice a grabit sedentarizarea noilor veniti. Ca atare conchid Vl. Hanga si L. P. Marcu terminologia social organizatorica a populatiilor migratoare, ce au trecut vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decat un paralelism cu ceea ce exista deja Potrivit dictionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul romanesc. Acesta a fost sistemul de reglementare in cadrul obstilor satesti ale romanilor, pe cand nu se numea asa (Jus Valachicum) si care, pe masura cristalizarii societatii feudale in Europa de est, state din preajma romanilor au receptat Jus Valachicum, recunoscandu-i aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea Romaneasca, lege pastrata si aplicata in toate teritoriile locuite de romani. Adica, statele feudale din vecinatatea tarilor Romane, pe teritoriul carora existau colectivitati romanesti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal si colectiv. Dupa cum se va vedea in continuare, Legea tarii va fi tot mai ingradita de catre normele de drept medievale, norme elaborate de clasa feudala, si servind in principal aceasta clasa. Jus Valachicum face in plan legislativ trecerea de la societatea de obste, la cea feudala. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente in lumea obstilor, care inca nu erau vlahe (ci mai mult daco-romane). Aceste elemente au pregatit si au facut trecerea la urmatoarea societate structurata pe clase si organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide astfel ca au existat doua stari diferite, si anume: obstea si societatea feudala, care au avut ca numitor comun Legea tarii, Legea Romaneasca sau Jus Valachicum. 4. Jus Valachicum in Tarile Romane. O continuare si functionare fireasca a avut Jus Valachicum in cele doua tari romanesti, asa cum era firesc, de altfel, pentru ca aici era leaganul de aparitie si dezvoltare a acestuia. Obiceiul juridic nescris, cel care isi are originea in dreptul de sat liber, este atestat documentar sub numiri diverse precum legea romaneasca, legea tarii, obiceiul pamantului, obiceiul tarii, legea batrana, dreptul tarii etc. In substratul acestor formulari simple ca exprimare, stau reguli de drept ce oglindesc intreaga realitate sociala, adica: boierimea, taranimea dependenta, mosnenii, razesii si orasenii, comunitatea obsteasca satul. In Moldova, legea romaneasca este amintita intr-un document (cel mai vechi

cunoscut) din septembrie 1445, in care domnitorul Stefan al II-lea, daruind un tatar (rob) preciza ca in eventualitatea eliberarii lui (a tatarului-rob), acesta sa traiasca slobod dupa legea romaneasca. Intr-un alt document din 1452 Alexandru al II-lea voievod promitea sa intareasca cu privilegiul cel mare, dupa dreptate si dupa obiceiul tarii lui Mihail logofat, ocinile cumparate. Stefan cel Mare a dat numeroase acte dupa legea tarii, asa cum stau si traiesc in tara noastra toti romanii, dupa legea lor romaneasca (), asa cum cere dreptul tarii. Alexandru Ilias, invoca si el obiceiul pamantului la 1632 etc. In documentele Tarii Romanesti (Muntenia), legea romaneasca este mentionata la 28 iulie 1470 (prima cunoscuta) prin care domnitorul Radu cel Frumos intarea o danie dupa legea romaneasca. La 1619 Gavril Movila confirma manastirii Sfanta Troita din Bucuresti un sat, poruncindu-le satenilor sa dea datul (darea) cum iaste legea romanilor. Matei Basarab invoca, la 1633, obiceiul romanilor, ca fiind lege veche; Radu Serban nu voia sa iasa din randuiala tarii Romanesti, din lege, ci Domnia Sa le-a dat lege sa jure cu 12 megiasi. Legea veche si obiceiul tarii (dupa care urmau sa fie cercetate si judecate, in fata judecatorilor indrituiti, toate pricinile) sunt mentionate in art. 10 al Tratatului din 20 mai 1595, incheiat la Alba Iulia intre delegatia de boieri munteni si Sigismund Bathory, principele Ardealului. In Transilvania, cea de-a treia tara romaneasca, dar nu ultima, Jus Valachicum a actionat in conditii diferite fata de Moldova si Tara Romaneasca. Aici dominatia temporara si partiala a regatului maghiar a constituit un impediment in calea deplinei functionari a legii romanesti, fara ca dominatorii maghiari sa poata stavili evolutia si afirmarea acesteia. Incercand sa minimalizeze prezenta si forta lui Jus Valachicum, unii istorici si politicieni maghiari au promovat falsul si diversiunea stiintifica in ceea ce priveste adevarul despre evolutia societatii romanesti in Transilvania. De la venirea lor in Campia Panoniei si cucerirea unor teritorii in Transilvania, maghiarii, au incercat sa-si impuna legea lor ca stapani. Cu toate acestea Jus Valachicum a rezistat fiindca au rezistat si romanii, opunandu-se cu indarjire cotropitorilor si masurilor acestora de a inlocui legea romaneasca. Astfel, Jus Valachicum s-a pastrat, constatandu-se o exercitare sustinuta a acestuia de catre romani. Notiuni ca Villa Valakalis (sat romanesc), Oppidum Valahicale (oras romanesc intarit), possessiones Olacales (posesiuni romanesti), districtus Valachicales (districte romanesti), iobagionem Valachilam (iobagul roman), Woyvoda Walachorum (voievodatul roman), sedes Valacicales (scaunele de judecata romanesti) etc. sunt dovezi incontestabile ale romanismului autohton si a existentei legii pamantului, legea romanilor in acest spatiu. In documente ale cronicii regale maghiare sunt consemnate momente din care romanii nu puteau absenta. Astfel, Andrei al III-lea, rege al Ungariei tinea in anul 1291 un sfat ardelean, un fel de adunare constitutionala, cu toti nobilii sasi, secui si romani in partile Ardealului. La 1457, in diploma data de regele Ladislau Postumul se recunoaste tuturor romanilor din cele opt districte ale Banatului de Severin privilegiile mai vechi. Adica dupa legea romaneasca, intrucat aceasta era mai veche.

Intr-un alt caz, la fel de edificator, douasprezece persoane trebuiau sa depuna juramant la scaunul de judecata din Caransebes, in conformitate cu legea veche a districtelor romanesti. Un alt exemplu este acela in care adunarea Consiliului orasului Cluj a admis satului romanesc Feleac, dependent de acest oras, folosirea vechilor obiceiuri juridice. Recunoasterea s-a facut la 23 aprilie 1569, dupa o indelungata dominatie straina. Asa cum s-a mai aratat, asemenea acte au mai fost emise si inainte de 1569, altcumva nu s-ar fi pastrat traditia. Tripartitul (cod de legi maghiare) pomeneste despre existenta normelor de drept ale dalmatilor, croatilor, slovenilor si transilvanenilor care se folosesc de alte si alte obiceiuri mult deosebite de ale noastre. Celalalt cod de legi maghiare purtand denumirea de Codul lui Werboczy, dovedeste, de asemenea, faptul ca Jus Valachicum facea parte din constitutia statului. Obiceiul juridic romanesc (iuxta ritum Valachie) a stat la baza aplanarii multor diferende dintre nobilii romani (banateni si transilvaneni) privind delimitarile de mosii. In acest caz se poate conchide ca atat romanii din Transilvania cat si populatia romaneasca aflata in spatiul altor state, traiau la inceputul mileniului al II-lea dupa vechile lor obiceiuri, inca inainte de consfintirea formala a regimului Jus Valachicum. Acest fapt se petrecea si cu vlahii din nordul peninsulei balcanice. Expresia tehnica de Jus Valachicum a aparut dupa ce documentele au inceput sa mentioneze despre aplicarea acestui regim. 5. Jus Valachicum in afara teritoriilor romanesti Fie in spatiul romanesc, fie in afara acestuia, pe teritoriile altor state din preajma, Jus Valachicum a constituit trunchiul care a alimentat normele de drept romanesc, norme impamantenite din veac. In jurul acestui trunchi au gravitat toate formele de manifestare a legii romanesti. Jus Valachicum este in acest caz expresia recunoasterii legii romanilor de catre alte popoare, si prin aceasta, recunoasterea insasi a romanilor, a culturii si civilizatiei lor. La acea vreme, o astfel de recunoastere era fireasca, deoarece lumea nu se emancipasera intr-atat, incat sa nege dreptul la existenta a altora, sau sa se considere superioare si sa denigreze istoria altora. Raspandirea lui Jus Valachicum a fost destul de mare. In sudul Poloniei, spre exemplu, asezarile cu regim de drept valah au fost, dupa unii cercetatori, de 243, iar dupa altii de 400-500. In Moravia, numarul valahilor era apreciat, in 1864, la cca. 50.000-60.000 de suflete. Cifre elocvente pentru a demonstra cuprinderea legii romanesti in afara. Pe de alta parte, frecventa expresiei de Jus Valachicum era destul de mare, aceasta aparand integrata in documente straine imbracand referiri diferite. Referiri care nu dezgolesc de continut termenul de valah, adica romanesc. In Polonia, satul supus dreptului romanesc era o Villa Valachica, adica terenuri agricole dintr-o asezare romaneasca. Tot in Polonia terenurile erau delimitate dupa un sistem agromensual romanesc, mensuna Valachica, iar cneazul din asezarile romanesti, convocat de regele Poloniei la razboi, se prezenta armatus cum uno equo, arcu et telis ac cum reliqua Valachica apparatu; ceea ce se traduce prin existenta unei armate romanesti, echipata, potrivit traditiei romanesti, cai, arcuri, sageti, sulite, si ghioage. In Silezia existau asezari de drept valah. In Croatia, de asemenea, marturiile amintesc de Universitas Valachorum, de comites Valachorum (1468), precum si de

cnezi valahi, ceea ce pune in evidenta existenta unor trairi romanesti recunoscute de catre autoritatile statului in interiorul caror granite se aflau. Indicarea expresa a lui Jus Valachicum ca norma aplicabila a unor litigii civile sau penale este de o importanta deosebita pentru istoria dreptului romanesc. Jus Valachicum era un sistem de drept pozitiv cu aplicare oficiala in statul polon, fie de catre organele asezarii romanesti, fie de catre cneaz (care putea sa nu fie roman), fie de catre organele judiciare ale statului, cu o anumita participare a asezarii careia ii apartineau partile in litigiu. Notiunea de drept romanesc pentru asezarile Vlahe, actiona si in Serbia, in regiunea Prizren, regasindu-se si in secolul al XIV-lea. Marturii credibile contin precizari asupra faptului ca asezarile cu organizare judiciara erau mai vechi, respectiv din secolul al XII-lea. Alte dovezi: in actele lui Stefan Dusan al III-lea, al Serbiei din anii 1336-1346 si din 1348-1353, sunt reglementate normele cu privire la vlahi, purtand numirea de legea vlahilor. Asemenea legi sunt prezentate ca legi din batrani, legi vechi. Tot asa va fi infatisata si legea vlahilor din Croatia (1436). Alte legi Valahe (Vlahe), aplicabile, fara o consemnare formala de legea Vlahilor, continuau sa se aplice prin efectul receptari si reglementarii de obste valaha ca obicei local. In dreptul fundamental al statului sarb se admitea valabilitatea obiceiurilor locale in limita intereselor generale ale societatii sarbesti. Procesul se poate interpreta in acelasi fel si in Croatia, Ungaria sau Polonia, unde, de asemenea marturiile documentare atesta functionarea unui sistem de drept valah. Astfel, nu se poate nega caracterul de supravietuire a unui stravechi drept consuetudinar romanesc. Tot atat de adevarat este si faptul ca dupa o lunga rezistenta in incercuirea impusa de tarile respective (Polonia, Serbia, Moravia, Slovacia, Croatia, Bulgaria si Grecia) Jus Valachicum s-a pierdut treptat (nu de tot) prin indepartarea lui de catre legislatia autohtona. Au ramas doar in mod exceptional unele dispozitii, ca obicei romanesc. Acesta din urma nu a putut fi dezradacinat ca forma de autonomie locala si fara caracter de privilegiu. Deci o valorificare restransa care sa nu afecteze legile statului respectiv. 6. Jus Valachicum. Practici juridice In perspectiva istorica, normele si practicile juridice mostenite de la geto-daci si daco-romani s-au decantat intr-un sistem de drept romanesc stravechi. In efortul de supravietuire, in lupta cu vicisitudinile istoriei, practicile juridice au capatat consistenta, generalizandu-se in teritoriile locuite de romani. Asa cum cu temei remarca etnologul Romulus Vulcanescu, aceste practici prezentau un fond stravechi de cutume etico-juridice, ce deriva din datini magice si mitologice. Rezumandu-ne doar la cateva aspecte vom spune ca normele si practicile juridice erau cele folosite si mai inainte, in conditiile obstii teritoriale si pastorale, cu deosebirea ca in perioada de care ne ocupam apar manifestari noi cum ar fi acelea legate de transhumanta, cele ale enclavelor romanesti din interiorul altor state feudale, precum si normele legislative rezultate din noile structuri sociale si politice feudale. Retine atentia jurisdictia lui Jus Valachicum privitoare la pastoritul sedentar si de transhumare, precum si in cazurile asezarilor romanesti extrastatale tarilor feudale romanesti. Juramantul prestat de pastor pentru apararea materiala si spirituala, pentru restabilirea dreptatii era diferentiat aparent in pastoritul sedentar de cel transhumant. Astfel, pastorul sedentar isi apara dreptatea jurand in fata completului de judecata la hotare sau in scaunul de judecata, pe stana lui familiala sau personala, pe pamantul lui agro-pastoral, pe soarele care-i imbelsuga pasunea. In timp ce pastorul transhumant isi

apara dreptatea jurand, in fata cneazului, pe capul unui berbec de prasila, adus in fata completului de judecata. Acest animal simboliza puterea economica (a mosiei lui miscatoare) sau a turmei lui si a productivitatii ei. Un alt exemplu de practica juridica in sistemul Jus Valachicum este acela in care unele procese de pe teritorii extrastatale romanesti erau judecate de romani. Instanta de judecata era alcatuita din cnezi si asesori romani. In aceasta situatie instanta era condusa de un judecator judal sau de reprezentantul acestuia impreuna cu un judecator profesionist. Judecata se facea dupa norme materiale si procedurale ale dreptului romanesc (iudicium Valachicum). Asemenea practici erau folosite atat in Polonia cat si in Ungaria. De retinut este si faptul ca romanii care alcatuiau instanta se numeau iudices Valachici, si luau parte activa la judecata. Ei puneau partilor intrebari spre rezolvarea litigiului. Sedintele acestor judecati luau numele de termini Valachorum. Alte exemple privitoare la aplicabilitatea normelor de drept feudal la romani vor fi expuse in continuare, dupa ce vom analiza structura societatii feudale, organizarea ei politica si raporturile dintre oamenii acestei societati. Receptat de statele straine din jur, Jus Valachicum s-a dovedit expresia unor norme de drept trainice, verificate de o indelungata istorie si structurat pe adevar si dreptate. Pe langa multe alte calitati, romanii, incepand cu stramosii lor geto-dacii, au contribuit la patrimoniul universal de civilizatie, si prin promovarea unei conduite umane cu puternice trasaturi morale si de drept care au slujit adevarului si dreptatii, impotrivindu-se raului, agresiunii si urii. Marturiile istorice au retinut faptul ca Legea romaneasca era dreapta. Marea majoritate a acestor marturii contin formulari ca: a se judeca cu dreptate, a se judeca in adevar si dreptate. Pe la anul 1436 exista un mic cod de legi bune si drepte al vlahilor, aplicate din batrani. TEMA a VI-a INCEPUTURILE DREPTULUI FEUDAL ROMANESC 1. Generalitati privind societatea feudala Feudalismul sau evul mediu reprezinta oranduirea care face legatura dintre clasicismul antic si epoca moderna. Inceputurile evului mediu in Europa sau conturat pe fundalul destramarii (prabusirii) Imperiului Roman, incepand cu secolul al IV-lea era noastra si in conditiile navalirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani. Aceasta epoca istorica - feudalismul - care a durat peste 12 secole (sec. V-XVIII) prezinta unele caracteristici care o deosebesc de antichitate, dar si de epoca moderna care a succedat-o. Feudalismul si-a definit structura sa proprie, originala in multe privinte, dupa care a falimentat in favoarea capitalismului, caruia i-a trimis si unele elemente de structura social-istorica. Epoca medievala a insemnat un progres in multe privinte, dar si regres in altele, fata de societatea de dinainte. In privinta progresului se poate spune ca s-a dezvoltat si diversificat mult agricultura. Noua clasa stapanitoare (feudalii) a avut o alta organizare si o alta filozofie politica. Economia a devenit mai strans legata de interesele feudalilor, dar si de cele ale taranimii libere sau dependente. In pofida faptului ca economia feudala era autarhica, schimbul de produse (comertul) a capatat dimensiuni apreciabile. Au aparut mestesugurile de tip feudal si orasele cu impresionantele lor edificii

religioase, administrative, palate si curti regale etc. Stiinta medievala, descoperind-o pe cea antica face progrese timide dar insemnate in diferite domenii. S-a edificat o cultura umanista, si nu in ultimul rand religia va capata valente deosebite, impunandu-se pe un vast areal crestinismul. Continentul european a capatat o noua configuratie geopolitica, luand fiinta state noi, ca urmare a asezarii in acest spatiu a populatiilor migratoare, venite din Asia si Peninsula Arabica. S-a conturat clar statalitatea de tip feudal. In ceea ce priveste aspectele negative ar fi de precizat ca societatea la care ne referim, cunoscuta pe nedrept si sub denumirea de evul intunecat, a intretinut numeroase razboaie si incertitudini in privinta directiei spre care se indrepta omenirea. S-a practicat, din punct de vedere politic, dominatia si asuprirea de catre marile puteri asupra unor state mai mici. Prin dorinta sa de suprematie absoluta asupra laicului, biserica (cea catolica in special) a franat progresul stiintei. Inchizitia a facut ravagii in randul celor care au incercat sa cultive adevarul stiintific. A fost mentinuta robia de clasa, aspect ce a franat evolutia economica si sociala. Schitand foarte pe scurt structura societatii feudale trebuie spus si faptul ca din punct de vedere juridic in aceasta epoca s-au pus bazele gandirii si practicii juridice premoderne, acest domeniu inregistrand succese notabile. Cel mai semnificativ lucru a fost raspandirea dreptului scris, structurat pe domenii de activitate. Dreptul a capatat o forma de exprimare tipic feudala, imbinand elemente ale trecutului cu cele noi, care isi faceau loc in randul institutiilor de anvergura. Se constata pentru inceputul perioadei o puternica exprimare religioasa a dreptului, pentru ca in cele din urma justitia, fara sa paraseasca total spiritul canonic isi va realiza un drum propriu, pe principii si baze laice. Privitor la Tarile Romane se poate spune/sustine ca dreptul a jucat un rol important in cultura si civilizatia medievala romaneasca. Legea Tarii a contribuit esentialmente la mentinerea si promovarea ideii de unitate a romanilor din cele trei state romanesti, prin modul unitar de practicare a normelor de drept. Gandirea juridica, in pofida pluralismului statal, s-a manifestat ca unitara in cele trei tari romanesti. Pe de alta parte, spre deosebire de cristalizarea civilizatiei medievale romanesti, care s-a realizat intr-o indelungata evolutie, cultura si practica juridica s-au conturat cu mult mai repede, dand expresie clara unitatii etno-culturale si de civilizatie a romanilor. Raportat la organizarea politico-administrativa si de stat, dreptul a capatat valente nebanuite ca stiinta, arta si rol etic in societate. Evul mediu european este caracterizat intre altele si prin pluralismul organizarii de stat: republici, regate, imperii, tarate, voievodate etc. pe fundalul carora s-a definit dreptul medieval ca institutie de prima marime. 2. Organizarea politico-statala a romanilor la inceputul evului mediu In arcul carpatic existau in secolul al X-lea formatiuni politicoadministrative ce proveneau din vechea obste. Ele se numeau cnezate sau voievodate. Astfel, sunt atestate documentar, Tara Crisanei condusa de voievodul Menumorut (dux Vlachorum); Tara voievodului Glad (ducele Banatului); Tara Ultransilvaniei (a voievodului Gelu); Tara Barsei, Fagarasului, Zarandului, Maramuresului (cu cnezatul Campulung pe Tisa) etc. Asemenea

formatiuni inglobau teritorii vaste si parcurgeau in secolele IX-XI un proces de dezvoltare si afirmare in toate planurile, dupa cum dovedesc marturiile istorice. Asezarea maghiarilor in campia Panonei, la sfarsitul secolului al X-lea s inceputul secolului al XI-lea, si infiltrarea lor ulterioara in Transilvania a stanjenit dezvoltarea libera a voievodatelor si cnezatelor din spatiul fostei Dacii traiane, insa nu au reusit sa anihileze evolutia si autohtonia acestora. Voievozii romani, intre care Menumorut, Glad, Ahtum si Gelu s-au impotrivit expansiunii maghiare in Transilvania, cautand sa apere independenta si autenticitatea acestor teritorii romanesti. O astfel de rezistenta a intarziat si limitat dominatia regatului maghiar in Transilvania, dar nu a putut sa o indeparteze. Teritoriile romanesti de la sud de Carpati au cunoscut organizarea politica inainte de 1247, anul emiterii Diplomei Ioanitilor. La vest de Olt era voievodatul lui Litovoi, care cuprindea Valea Jiului pana dincolo de Muntii Hategului, apoi cnezatele lui Farcas (aproximativ jud. Valcea) si Ioan (teritoriul dinspre Dunare in jud. Olt). Diploma Ioanitilor ii mentioneaza pe majores terrae (mai marii pamanturilor). Mentiunea confirma existenta clasei feudale. La rasarit de Olt, pe valea Argesului se afla Tara lui Seneslau, voievodul romanilor. Istoricul Dinu Giurescu apreciaza ca, dat fiind densitatea populatiei si unele indicii din documente ulterioare, au existat la sud de Carpati si alte formatiuni politice, in partile Ilfovului, pe Ialomita inferioara, Targul de Floci (pe Dunare), in partile Buzaului si Ramnicului Sarat etc. Pornind de la elemente similare, se poate afirma ca si in Moldova, estul Carpatilor Rasariteni, au existat formatiuni politice romanesti, atestate cel mai tarziu in sec. al XIII-lea. In partile Vrancei, spre exemplu, exista un cnezat caruia Dimitrie Cantemir ii spunea republica. Alte formatiuni statal-politice, dupa cate se cunoaste pana in prezent, au fost la Campulung Moldovenesc si la Tigheciu. De asemenea, cnezate si voievodate vor fi mai existat pe valea Trotusului, cu centru la Ocna de Sare de aici; in jurul Barladului (Tara Berlandicilor), targ amintit de cronicile rusesti din secolul al XII-lea, in partile Orheiului si ale Iasilor, in jurul Tighinei; in Tara Sepenitului, care cuprindea cetatile Hotin, Tetina si Hmielov; in zonele Baia, Suceava si Siret. Totodata, romanii din Moldova sunt explicit mentionati de misionarul franciscan Giovani da Piani del Carpini care, la 1247, aminteste de voievodatul lui Olaha; Thomas Tuscus, in a sa cronica la 1277 scrie despre un conflict intre bruteni (probabil ruteni) si blaci (romani). Aceiasi romani, de la est de Carpati, erau aliatii regelui polon Wladislau Lokietek, in razboiul dus impotriva mangrafului de Branderburg, la 1326. Multe alte marturii, scrise si arheologice, dovedesc cu prisosinta existenta in spatiul fostei Dacii, la inceputul mileniului al II-lea a unei populatii romanesti stabila si numeroasa parcurgand procesul de inchegare a societatii feudale cu organismele ei politice si administrative. Evolutia lor este confirmata de intemeierea in secolele XII-XIV a statelor centralizate romanesti, formatiuni politice puternice, cu statut european si cu contributii la desavarsirea Europei medievale. 3. Intemeierea Tarilor Romanesti ca state centralizate de sine statatoare Moment remarcabil in istoria romanilor, constituirea celor trei state centralizate (Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova) a marcat inceputul

unei noi etape istorice, deosebit de importanta in procesul de afirmare si consolidare a romanismului. Formarea statelor feudale centralizate a constituit momentul de incheiere a procesului de reunire a vechilor formatiuni de dimensiuni mai mici (cum erau tarile, cnezatele, voievodatele). Daca alte popoare s-au regasit de la inceputul evului mediu in state unice, romanii, ca si alte etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza presiunilor si amenintarilor externe, venite din mai multe directii deodata, romanii au fost nevoiti sa se constituie mai intai in cunoscutele formatiuni centralizate (Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca). Romanii, prin traditia lor dacica, prin evolutia lor unitara in perioada migratiilor, aveau dreptul la o organizare feudala centralizata intr-un singur stat pe toata intinderea fostei Dacii. Insa, vicisitudinile istoriei nu au permis acest lucru, realizandu-se astfel cele trei state romanesti cu puternice si permanente legaturi intre ele. In pofida unor atari realitati politice pluraliste, romanii vor evolua unitar prin spirit, limba si constiinta originii comune. Unirea politica deplina se va infaptui, dupa incercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai tarziu, in epocile moderna si contemporana. a. Voievodatul Transilvaniei Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor si voievodatelor din Transilvania, dand nastere la o puternica formatiune politica centralizata, nu se stie prea bine. Ceea ce se cunoaste cu exactitate este faptul ca in secolele XI-XIII teritoriul romanesc a cunoscut ultimele valuri ale populatiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani, mongoli si tatari. Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale si pierderi de vieti omenesti, au franat dezvoltarea societatii romanesti, aflata in acea vreme intr-o perioada de avant economic si de consolidare a vietii politice si de stat. Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteste in cronica sa Gesta Hungarorum de existenta, la sfarsitul secolului al IX-lea, a trei formatiuni politice - ducate (voievodate) sau tari in Banat, Crisana si Podisul Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu, urmate la sfarsitul secolului al X-lea si inceputul secolului al XI-lea de alte doua ducate sau voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea in Banat, avand cetatea de scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis). Aceste doua voievodate cuprindeau teritoriile unor tari ale romanilor, fiind mai intinse decat cele precedente, mai bine organizate si mai bogate. Totodata, sapaturile arheologice au scos la iveala cetati ca Moigrad si Moresti, resedinte ale unor capetenii politice. Un alt izvor convingator este epopea intitulata Viata sfantului Gerard de Cenad, scrisa in prima jumatate a secolului al XII-lea, in care se dau informatii despre organizarea voievodatului banatean, precum si despre legaturile lui politice si religioase cu Bizantul. In aceasta etapa, voievodatele romanesti au evoluat de la formatiuni de mica intindere spre forme statale mai cuprinzatoare, mai bine organizate, adica spre realizarea centralizarii intr-un singur voievodat. Lucru, de asemenea stiut, este faptul ca in anul 1176, Leustachius aparea ca voievod al intregii Transilvanii, ceea ce atrage atentia asupra unificarii care avusese loc in acest spatiu romanesc. Au urmat alti voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau Ladislau Kan (1294-1315), care au asigurat unitatea infaptuita, precum si un cuprinzator statut de autonomie romaneasca.

b. Tara Romaneasca (Muntenia) A fost constituita ca stat feudal centralizat de sine statator in prima parte a secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex si indelungat de unificare a tuturor formatiunilor politice romanesti prestatale existente de secole intre Carpati si Dunare. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe intreg teritoriu amintit o omogenizare etnica in conditiile asimilarii de catre autohtoni a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tatari). Se constata o maturizare politica a formatiunilor existente din spatiul de la sud de Carpati. Dezvoltarea acestor cnezate si voievodate a fost stanjenita, de asemenea, de tendintele expansioniste ale regatului maghiar, care ravnea cu insistenta la supunere fata de Coroana Maghiara a acestei tari romanesti. Periodic, aceste formatiuni au avut statut de vasalitate fata de regii unguri. Acestia din urma, fara sa aiba vreun drept, cu atat mai putin acceptiunea romanilor, se considerau suzerani ai cnezatelor si voievodatelor de la sud de Carpati. Nu putine si nu usoare au fost confruntarile voievozilor romani cu regatul maghiar, in tendinta si dorinta lor fireasca de a-si mentine independenta deplina. Exemplul cel mai atragator il ofera voievodul Litovoi, care in anii 1272-1277 a refuzat sa recunoasca suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul. Interventia militara a ungurilor a fost intampinata de romani cu rezistenta armata. Litovoi a cazut in lupta (1277) iar fratele sau Barbat, succesor la domnie, a fost nevoit sa recunoasca pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar. Cel care a conferit romanilor de la sud de Carpati independenta si un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit intre anii 1310-1352, recunoscut ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toti ceilalti cnezi si voievozi dintre Dunare si Carpatii sudici. Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui maghiar Carol Robert a reprezentat actul de nastere a Tarii Romanesti ca stat independent, unitar, centralizat si de sine statator. Acest fapt a asigurat pentru o perioada de circa o suta de ani, organizarea si dezvoltarea libera a acestei tari. Totodata, noul stat european se va bucura de un real prestigiu in randul tarilor vecine si in Europa. c. Intemeierea Moldovei Incepand cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpati, mai multe formatiuni politice romanesti, care au iesit in evidenta, fiind consemnate in cronicele vremii. Izvoarele poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul ca in anul 1070 valahii au luptat alaturi de Viaceslav de Polotk impotriva lui Boleslav al II-lea, cel indraznet, regele Poloniei. Formatiunile politice romanesti de la est de muntii Carpati au urmat aceeasi cale ca si Tara Romaneasca, in efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine statator, existand in acest caz multe asemanari. Realitatile social-economice si politice, existenta mai multor formatiuni politice in regiunea la care ne referim confirma gradul evoluat la care ajunsese aceasta zona. La fel ca in Tara Romaneasca si in Moldova, slabirea dominatiei Hoardei de Aur (tatarii) crease conditii mai bune procesului de unificare a romanilor. In primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenita in zona o tara a romanilor (Vlachenlant), dar si aici patrunsese regalitatea maghiara, care a organizat in partile nord-estice ale Moldovei incepand din anul 1352 o Marca (administrativ-politica) cu capitala la Baia. Conducerea ei a fost incredintata lui Dragos (boier roman din Maramures) care a capatat titlu de voievod supus

coroanei maghiare. Lichidarea vasalitatii ce o impusesera maghiarii aici s-a infaptuit prin lupta armata a romanilor localnici, in alianta cu ostenii maramureseni condusi de catre capetenia lor Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptator roman impotriva tendintelor si practicilor expansioniste ale feudalitatii maghiare. Profitand de faptul ca ungurii se gaseau in conflict cu Tara Romaneasca si cu bulgarii, Bogdan din Maramures a trecut muntii cu o mica armata, si in conlucrare cu ostile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmasul lui Dragos la tronul Moldovei, aflat si el sub suzeranitate maghiara. Drept urmare a indepartarii imputernicitului maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al tarii Moldovei. Astfel se alcatuia o noua tara romaneasca ca stat independent de sine statator centralizat. Concluzionand asupra organizarii statelor feudale centralizate romanesti, se poate aprecia ca, romanii, prin traditia dacica a statului lui Burebista si Decebal, precum si prin evolutia unitara, dupa retragerea romana, aveau dreptul la realizarea unui stat centralizat pe intreg spatiul fostei Dacii. Nu s-a putut realiza acest lucru din doua motive si anume: 1. Amenintarile externe venite din mai multe directii deodata i-a obligat pe romani sa se apere spate-n-spate; 2. In al doilea rand i-a impiedicat si mentalitatea feudala de pluralism statal, care se regaseste si la alte popoare europene. Cu toate acestea, in contextul dat, realitatile politice romanesti au iesit din anonimatul stapanirilor straine temporare, observandu-se cresterea efortului formatiunilor statale din spatiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza si de a se stabiliza. Faptul nu convenea insa intereselor statelor vecine care urmareau sa se foloseasca de pluralitatea statala creata, precum si de urmarile dezastruoase lasate de ultimele navaliri barbare. Statele centralizate romanesti create in secolele XII-XIV, avand in fruntea lor domnitori destoinici, vor reusi sa se consolideze si sa promoveze institutii tipice, precum domnia, care s-a afirmat puternic in secolele urmatoare. TEMA a VII-a INSTITUTII POLITICO ADMINISTRATIVE IN FEUDALISMUL ROMANESC 1. Domnia si originalitatea ei Ca institutie centrala, reprezentativa pentru societatea feudala romaneasca, domnia la romani a constituit elementul de referinta in evaluarea unor norme juridice. Aceasta institutie, asemanatoare altora de acest fel din alte tari, are unele trasaturi specifice, originale prin reprezentativitatea si functionalitatea ei. Domnia constituie o creatie institutionala romaneasca, originala. Ea a aparut ca treapta superioara in evolutia organizarii de stat la romani, sintetizand forma tarilor, cnezatelor si voievodatelor. O asemenea institutie, cum era domnia, nu a avut corespondent la statele vecine. Denumirea insasi este romaneasca, pusa de carturari in legatura cu latinescul dominus, mare conducator militar. Asocierea, in cazul romanilor, a titlului de voievod si domn, in succesiunea lor, subliniaza traditia dar si inovatia. In consolidarea autoritatii lor, domnitorii romani s-au folosit de sprijinul bisericii ortodoxe, ceea ce insemna asentimentul (vointa) intregii tari, a crestinilor ortodocsi. Si nu in ultimul rand, domnii celor doua tari romanesti (Moldova si Muntenia) s-au sprijinit in activitatea si afirmarea institutiei domniei pe normele de drept romanesti, bine inradacinate si cunoscute la acea vreme. Asa cum s-a mai aratat in paginile acestei carti, normele de drept (legea) a constituit intotdeauna un element

important in afirmarea unor momente si institutii romanesti. Normele de drept au fost acelea care au stimulat constientizarea factorului politic de prezenta momentului oportun pentru a actiona intr-o directie sau alta. Legitimitatea domniei. Principiile care au stat la baza legitimitatii domniei aveau o puternica traditie la romani. Astfel de principii rezultau din doua trasaturi fundamentale si anume: alegerea domnitorului, cu respectarea ereditatii. a. Alegerea era un principiu intemeiat de vechea obste, inca din vremea dacilor, respectat in timpul cuceririi romane si consolidat dupa retragerea romanilor din Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei indelungate traditii, noua institutie, domnia a putut fi acceptata cu usurinta. Aceasta cu atat mai mult cu cat ea (domnia) nu a fost impusa din afara, ci dimpotriva, s-a afirmat in lupta cu agresorii straini, pentru apararea valorilor romanesti. Reprezentarea principiului legitimitatii a facut ca multi domnitori romani sa domneasca perioade indelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani in Tara Romaneasca; de asemenea, Mircea cel Batran a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus Tara Moldovei 32 de ani iar Stefan cel Mare 47 de ani. Legitimitatea trebuia sa rezulte din acceptarea domnitorului de catre marea majoritate a boierilor (boierimii) de la curte si din teritoriu, principiu care, in cele mai multe cazuri, s-a respectat la romani. b. Ereditatea, unul din cele doua principii fundamentale amintite mai sus, constituia un element nou in practica institutionala feudala romaneasca. Fara sa se renunte la principiul eligibilitatii s-a introdus, odata cu domnia, si acela al ereditatii, ajungandu-se la impletirea celor doua modalitati, deopotriva de utile si trainice. Functiile de cneaz si voievod au devenit cu timpul ereditare, modalitate transmisa si la institutia domniei. Deci institutia voievodala, foarte puternica la romani, s-a transformat treptat in una domneasca, titlul de voievod mentinandu-se alaturi de acela de domnitor, in cele mai multe cazuri. Principiul domniei ereditar elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut si unele variante cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmarindu-se prin acestea transmiterea pasnica a puterii dar si o mai sigura modalitate de a se pastra domnia in cadrul aceleasi familii domnitoare. c. Asocierea era atunci cand domnitorul proclama din timpul vietii una din rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alaturi de el, urmand ca asociatul sa domneasca in continuare dupa decesul sau indepartarea domnitorului. d. Recomandarea a fost o alta modalitate de asigurare pasnica a succesiunii, exemplul cel mai elocvent si mai cunoscut este acela cand Stefan cel Mare, la o varsta inaintata si suferind, a adunat Sfatul Tarii, recomandandu-i sa aleaga ca succesor pe tronul Moldovei pe fiul sau Bogdan al III-lea. Mai tarziu, peste ani, Stefanita Voda a recomandat ca succesor pe Petru Rares. Prin recomandare, ca si prin asociere nu se incalcau normele sistemului electiv ereditar. Ambele modalitati aveau un caracter pasnic, sprijinindu-se pe consimtamantul Sfatului Tarii. Era totodata, si o recunoastere din partea domnitorului a prerogativelor adunarii starilor, o dovada de respect fata de normele impuse de Legea Tarii cu privire la domnie, ceea ce intarea acesteia caracterul ei de legitimitate. Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte intretinute abil de puterea Otomana, devenita din secolul al XV-lea suzerana Tarilor Romane, a dus la slabirea sistemului electiv ereditar. In acelasi timp un nou neajuns l-a constituit larga vocatie succesorala (prea multi aveau dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase

frictiuni, patimi, violente, cheltuieli inutile si paguboase. Toate acestea au subrezit sistemul traditional, adica legea. Pe masura ce puterea Otomana se consolida si se extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta pentru putere in Tarile Romane capata forme acute, s-a deschis posibilitatea ca domnitorii romani sa fie mai intai confirmati de Poarta, dupa care Sfatul Tarii se pronunta pentru. Si mai grava a devenit situatia cand domnitorii romani erau numiti direct de catre Constantinopol. Faptul a constituit o atingere grava a demnitatii romanesti, erodata intre timp cu concursul marii boierimi. Prerogativele domnesti in evul mediu. Marturiile vremii pun in evidenta faptul ca prerogativele domnesti erau numeroase, ceea ce facea ca unele dintre ele sa fie indeplinite cu ajutorul Sfatului Tarii sau a dregatorilor. Actele de mare importanta pentru tara erau semnate de domnitor cu consimtamantul si a altor autoritati. Mircea cel Batran, cu ocazia acordarii privilegiilor comerciale brasovenilor (1413), dupa ce enumera ca fiind de fata boierii Divanului adauga et alii nostri barones et milites terrae nostre multi. Actul de inchinare al lui Bogdan Voda la 1450 catre Ioan Corvin este facut cu capitanii nostri, boierii nostri, ostile noastre, Sfatul nostru si intreaga tara noastra. Un ceremonial asemanator a avut loc si cu prilejul tratatului de inchinare a lui Stefan cel Mare la Colomeea (1485) catre regele Poloniei. Oprindu-ne doar la unele dintre prerogativele mai importante si de mai mare interes pentru lucrarea de fata amintim: -prerogativa executiva, in care intrau mai multe atributii de ordin administrativ-politic. Domnitorul era principalul detinator al puterii in stat; el era seful puterii executive - prerogativa militara, care desi se regaseste in executiv, avea o importanta aparte, deoarece domnitorul era conducatorul suprem al ostirii - prerogativa diplomatiei, de asemenea, revenea expres domnitorului, deoarece acesta reprezenta tara in raport cu celelalte state - prerogativa judecatoreasca. Domnitorul era instanta suprema de judecata, precum avea si prerogativa legiuitoare (emiterea de acte normative). Asemenea prerogative, emanand dintr-un singur loc, de la o singura persoana/institutie (domnia), asigura un sistem juridic unitar tarii. (Asupra acestei probleme vom reveni mai jos). Domnitorul putea da ordine permanente si obligatorii ca niste legi. Era supremul judecator si legislator. Asa se explica faptul ca pentru romani, ca si pentru alte popoare, domnitorul era socotit, in primul rand Judecatorul Suprem. 2. Sfatul Tarii In cele doua tari romanesti, Muntenia si Moldova, functiona ca organism reprezentativ Adunarea celor mai de seama boieri, organism caruia i s-a spus Sfatul Tarii. Aceasta adunare, constituita inca de la intemeierea statelor centralizate romanesti, era menita sa asigure conducerea treburilor tarii alaturi de domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezulta faptul logic, potrivit caruia domnitorul nu conducea singur tara, ci el trebuia sa consulte Sfatul in problemele principale. Importanta deosebita a Sfatului Tarii rezulta din atributiile sale in conducerea treburilor statului. Acest organism avea indatoriri asemanatoare cu cele ale domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Tarii consilia pe domnitor in probleme juridice, financiare, religioase, militare, de politica externa etc. Ca organism de conducere superioara, Sfatul Tarii, era rezultatul, nu a unei

inventii sau creatii de moment, ci a unei evolutii indelungate, marcand odata cu institutionalizarea domniei, o treapta noua, superioara in afirmarea politica si juridica a romanilor. Sfatul Tarii semnifica intr-un plan superior ceea ce alta data, in lipsa clasei feudale era Sfatul oamenilor buni si batrani, iar mai tarziu adunarile voievodale. Pana in secolul al XVI-lea adunarile boieresti (Sfatul Tarii) au actionat in concordanta cu vointa voievodului (domnitorului), perioada in care puterea domneasca reusea cu usurinta sa o domine pe cea a boierilor. De altfel, intre cele doua puteri centrale erau legaturi firesti, originare de solidaritate intre domn si marii boieri. Faptul se explica prin mentinerea, un timp, nealterata a vechilor traditii care constau in interdependenta dintre cele doua institutii. Adunarea boierilor alegea pe domnitor, iar acesta la randu-i ocrotea interesele clasei feudale, din mijlocul careia provenea si el. Institutia Sfatul Tarii a inregistrat cu timpul transformari si modificari de atributii, in sensul cresterii acestora, la un moment dat, dar si pierderea lor mai tarziu, cand situatia politica a celor doua state (Moldova si Tara Romaneasca) se va deteriora ca urmare a amestecului turcesc in viata lor interna. Incepand din a doua jumatate a sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de origine turceasca (insemnand consiliul sultanului, domnitorului in cazul romanilor). S-a mentinut insa si termenul de sfat, care era folosit alternativ. Ca institutia cea mai prestigioasa, dupa domnie, Sfatul Tarii isi asigurase atributii dintre cele mai importante. Mai mult decat atat, ca prerogativa politica Sfatul avea in primul rand pe aceea a alegerii domnitorului, participand apoi deopotriva la actul de conducere si gospodarire a tarii. Avea atributii in politica externa, contribuind impreuna cu domnitorul la incheierea tratatelor cu alte tari, si chiar semnandu-le alaturi de seful statului. In cele mai multe situatii domnitorul se consulta cu membrii Sfatului in privinta directiilor de orientare a politicii externe. In domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului, dar si de solutionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care cunosteau normele dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurand, prin interventia lor, acuratetea si obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o instanta de judecata. Membrii sai ajutau pe domnitor in cercetarea si judecarea cazurilor pe rol. Ei nu votau, nu hotarau, ci isi dadeau doar cu parerea (vot consultativ). Una dintre atributiile relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciara, atributie despre care s-a amintit doar tangential. Este locul sa detaliem aceste atributii deoarece intereseaza in mod deosebit lucrarea de fata. Exista opinia, sprijinita de marturii documentare, potrivit careia in Moldova in secolele XIV-XVIII Sfatul Domnesc conlucra cu domnitorul in dezbaterile judiciare. Alte opinii mai recente, converg catre ideea ca Sfatul Domnesc si domnitorul constituiau instanta suprema de judecata. Acest fapt nu inseamna ca orice sedinta de judecata se derula neaparat in aceasta componenta. Existau situatii cand domnitorul judeca si dadea sentintele singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. In principiu insa, consultarea de catre domnitor a Sfatului Tarii la judecati constituia o necesitate politica, dar si o cerinta profesionala, intrucat intre membrii Sfatului existau buni cunoscatori ai legilor. Se explica, astfel, principiul ca unde judeca mai multi nu poate fi incalcata (stirbita) dreptatea. Sfatul Domnesc avea in secolul XVII atributii judiciare mai clar exprimate. Daca pana in secolul al XVII-lea judecata se desfasura in prezenta domnitorului, incepand cu acest veac, Sfatul Domnesc judeca in absenta acestuia (seful statului). Se

crede ca domnitorul nu mai participa la toate instantele, acordand in mod tacit gir sfatului sau reprezentantilor acestuia. De altfel, se constata ca hotarari judiciare ale instantei boierilor, formata din membrii Sfatului Domnesc erau intarite de catre domnitor prin semnatura si sigiliul sau. In secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domneasca a capatat noi forme de organizare si manifestare juridica. Un colectiv restrans, de data aceasta, format din membri ai Divanului, din dregatori sau fosti dregatori primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina si de a propune solutii. Actul emis se va numi anafora, si dobandea putere executorie numai dupa ce era intarita, semnata (confirmata) de catre domnitor. Acesta putea modifica hotararea propusa. Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor si era de asteptat ca si in practica juridica sa se faca simtit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea in Tarile Romane a domniilor turco-fanariote. Noii domnitori veniti din Constantinopol au adus cu ei si practici noi in domeniul juridic. S-a impus dreptul scris, raspandirea lui fiind mai larga si mai expresiva. 3.Dregatoriile O alta institutie centrala cu puteri destul de mari a fost dregatoria. Aceste dregatorii erau numeroase, fiind conduse de catre un dregator sau doi; dregatorii erau inaltii demnitari ai Tarii, numiti de catre domnitor din randul marilor boieri, multi dintre ei avand un exercitiu indelungat in Sfatul Domnesc. Acesti dregatori exercitau diverse atributii in cadrul Curtii Domnesti, dar unii dintre ei functionau cu raspunderi pe plan administrativ in teritoriu. Adesea, competentele dregatorilor se incrucisau dand nastere la confuzii si suprapuneri de atributii. Sistemul dregatoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Batran (1386-1418) in Tara Romaneasca, si Alexandru cel Bun (1400-1432) in Moldova. Dregatoriile au fost, in mare, aceleasi atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca. Acest fapt se datora traditiilor comune si a limbii romane, precum si a ideii de apartenenta la acelasi trecut de cultura si civilizatie. Nefiind alesi, ci numiti de catre domnitor, dupa preferintele si interesele sale, dregatorii trebuiau sa fie atasati Domniei. Aceasta cu atat mai mult cu cat ei depuneau juramant de fidelitate. Nu erau retribuiti in aceste functii, in schimb beneficiau de danii domnesti, care constau din mosii, paduri, iazuri etc. Totodata, dregatorii primeau daruri consistente de la cei pe care-i pastoreau. Existau doua categorii de dregatori: marii dregatori, care si participau la Sfatul Domnesc (Divan) si micii dregatori, cu functii mai mici, nu lipsite insa de importanta. Amintim cateva dintre dregatoriile mai importante si mai cunoscute: logofatulseful cancelariei, avand si atributii de ordin judiciar; marele vornicconducatorul slujitorilor curtii, judeca anumite procese penale9; postelniculcare coordona politica externa; vistierniculavea raspundere in domeniul strangerii venitului la stat, intre altele judeca procese cu privire la stabilirea si perceperea darilor. Incepand cu secolul al XVIII-lea, visteria statului s-a separat de camara domneasca, veniturile domnitorului fiind administrate de camarasi; spatarulcu atributii militare; banul (specific Olteniei) coordona dregatoria Baniei, dar era subordonat domnitorului Tarii Romanesti, avea roluri administrative, militare si judecatoresti in Oltenia. Au mai functionat si alte dregatorii insa de mai mica importanta, mai ales in ceea ce priveste atributiile judecatoresti. 4. Institutii feudale in Transilvania, secolele XIII-XVII

Daca in cele doua tari romanesti (Moldova si Muntenia) institutiile de drept si exprimarea juridica au evoluat identic, in cea de-a treia Tara Romaneasca (Transilvania) au existat particularitati cauzate de imixtiunea mai indelungata a maghiarilor in arcul Carpatic. In Transilvania Voievodul (voievodatul) a fost prima institutie centrala romaneasca pe care cucerirea maghiara a gasit-o functionand, din vechime. Voievodatul s-a mentinut si in timpul dominatiei Regatului Maghiar, pana in anul 1526. Cucerirea maghiara a insemnat impunerea unor limite in prerogativele voievodului, care va fi numit de catre rege, in noua conjunctura, spre deosebire de faptul ca pana atunci voievozii erau alesi. Cu toata dominatia lor, regii maghiari nu vor reusi totdeauna sa-si impuna autoritatea. Au fost momente in care Voievodul Transilvaniei si-a manifestat tendinta si chiar independenta totala fata de regele maghiar. La finele secolului al XII-lea si pe parcursul secolelor XIV si XV voievozii Transilvaniei au incercat sa inlocuiasca numirea cu ereditatea (romaneasca), constientizand faptul ca voievodatul pe care il conduceau constituia altceva decat Ungaria: o alta entitate politica. Un asemenea statut de independenta, incercat de catre voievozii Roland Borsa, Ladislau Kan, Iancu de Hunedoara, nu a putut dura din motive lesne de inteles. Autoritatea politica si jurisdictionala a voievodului a fost treptat redusa, ca urmare a interventiei puterii regale. Un alt organism central in Transilvania, dupa rege si voievod era congregatia nobililor, adunare reprezentativa pe stari corespunzatoare adunarilor extraordinare din Tara Romaneasca si Moldova. La lucrarile acesteia participau reprezentanti ai
In Moldova existau la un moment dat doi mari vornici; unul in Tara de Sus, cu capitala la Dorohoi, si altul in Tara de Jos cu capitala la Barlad.
9

categoriilor locale privilegiate, adica neromanii. Un fapt demn de retinut, privitor la raporturile dintre Regatul Maghiar si Transilvania, il constituie actele legislative adoptate de Dieta Ungariei, care nu puteau fi aplicate in Voievodatul Transilvaniei fara insusirea acestora de catre congregatia nobililor. Era un semn de autonomie si personalitate juridica. Congregatia transilvana adopta hotarari in domeniul administrativ, fiscal si judiciar. Pentru inceput, la lucrarile Congregatiei participau si nobili romani. Dupa 1438 cand s-a constituit Unio Trium Nationum a fost interzisa in mod expres participarea romanilor la viata politica. Dupa prabusirea Regatului Maghiar, ce a urmat infrangerii suferite in razboiul cu turcii la Mohacs (1526) Transilvania a iesit de sub dominatia acestuia, intrand in schimb sub suzeranitatea otomana, ca Principat autonom, condus de catre un principe (1541). Important este faptul ca principele, noua denumire luata de conducatorii Transilvaniei, era ales de Dieta, spre deosebire de voievod care era numit de catre rege. Dieta intrunita la Cluj in anul 1543 declara ca i s-a recunoscut dreptul de a alege orice principe ar voi. Dupa alegere, principele trebuia confirmat de Inalta Poarta. In fapt insa, Puterea Otomana se va amesteca din ce in ce mai mult in problemele Principatului Transilvaniei, ajungandu-se pana la numirea principelui, contrar cerintelor initiale si impotriva vointei Dietei, pe care o nesocoteau. Un nou moment in istoria Transilvaniei cu consecinte asemanatoare l-a constituit trecerea acesteia de sub suzeranitatea otomana in componenta Imperiului Austriac. Schimbarea a fost consemnata in Diploma Leopoldina din anul 1691, prin

care se stipula ca imparatul Leopold al II-lea devenea si principe al Transilvaniei. In aceasta situatie conducerea efectiva a Principatului o exercita un loctiitor al sau care se numea guvernator, acesta fiind ales dintre nobilii tarii si apartinand uneia dintre cele trei natiuni10 autodeclarate inca de la 1438 ca dominante. Este vorba despre nobilimea maghiara, sasa si secuie care s-a constituit in Unio Trium Nationum (uniunea celor trei natiuni). Aceasta uniune si-a asumat cu de la sine dreptul condamnabil de a conduce Transilvania fara nobilimea romana, care era socotita, dimpreuna cu intreaga populatie romaneasca (majoritara) ca tolerata pe propriul pamant. De altfel, nobilimea romana fusese supusa de mai inainte de 1438 unui proces sistematic de decimare printr-o draconica politica de maghiarizare si marginalizare a acesteia. Nobilii romani care nau acceptat maghiarizarea sau trecerea la biserica catolica au ajuns oameni de rand, denobilizati. Stapanirea habsburgica a mentinut si cultivat regimul Unio Trium Nationum, cu toate consecintele lui nefaste, antiromanesti. Guvernatorul isi avea resedinta in provincia pe care o conducea si de care era legat printr-un juramant solemn fata de legile patriei atat in probleme bisericesti cat si laice. El era ajutat de un sfat intim. In cazul Transilvaniei, puterea legislativa era impartita intre imparat si adunarile dietale, iar cea executiva ii revenea numai imparatului, care o exercita potrivit Constitutiei Imperiale. Activitatea judecatoreasca era independenta, pastrandu-se vechea organizare si legiuirile introduse intre timp de maghiari, cum erau Aprobatele, Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werboczi etc. Insa au fost pastrate si folosite
10

Prin natiune in evul mediu se intelege nobilimea

elementele de drept romanesc traditionale, indeosebi pe plan local; altele se regasesc in codurile enuntate. Romanii din Transilvania si-au pastrat si in conditiile stapanirii straine instantele judecatoresti proprii. Acestea erau scaunele de judecata a caror competenta avea sa fie restransa prin impunerea sistemului juridic al Regatului maghiar, si apoi al celui austriac. De remarcat faptul ca in timpul dominatiei otomane in Transilvania (1541-1691) nu au fost implementate norme de drept turcesc, pastrandu-se cele existente. Scaunul de judecata era compus dintr-un presedinte si mai multi membri (de obicei 12), alesi in mod obisnuit dintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoti sau tarani) in calitate de jurati si asesori. Referitor la scaunele de judecata romanesti, in Sara Chioarului (Cetatea de Piatra) existau trei foruri de judecata: Scaunul satesc, Scaunul voievodal, si Scaunul cetatii (Capitaniei). Cele opt districte romanesti privilegiate din Banat aveau fiecare cate un Scaun de judecata propriu. Rezistenta scaunelor satesti de sorginte romaneasca se explica prin aceea ca satul romanesc a fost puternic si a conservat multe din formele de viata autohtone. Scaunul satesc de judecata avea in frunte pe judele satului, asistat de vicejude (acolo unde exista) si de oamenii buni si batrani ca reprezentanti ai comunitatii. In tara Fagarasului sau in tara Oltului existau doua categorii de institutii judiciare: Scaunul superior sau Scaunul capitaniei, constituit din doisprezece asesori, un notar, doi juzi ai nobililor si capitanul ca presedinte. La acest nivel erau judecati

boierii, reprezentantii clerului, negustorii si militarii, pentru pricini civile si penale grave; Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieri asesori si un notar. Aici judecata se facea dupa statute proprii. De competenta acestui tribunal erau pricinile dintre taranii iobagi, si acele ce priveau persoanele libere si pe supusii lor. Conscriptia urbariala a satului Ileni, din anul 1788 precizeaza ca judecata pricinilor se facea dupa legile si obiceiurile satului, de catre forul inferior al localitatii [...] compus din sase membrii: cinci jurati, alesi de catre batranii comunitatii, si judele satului. Scaunele de judecata satesti se pastrau si la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, pe domeniul Gurghiului. Intre anii 1652-1715 existau acolo trei foruri de judecata si anume: a. Scaunul de judecata satesc, care judeca pricini marunte, si in fruntea caruia se afla judele; b. Scaunul de judecata al crainicului, crainicia fiind o institutie traditionala romaneasca; c. Exista si o instanta intermediara, intre scaunul de judecata satesc, al judelui si cel al provizoriului domenial; d. Scaunele de judecata ecleziastice protopopesti, episcopale ori vicariale. Acestea din urma functionau in cadrul bisericii romanesti unite. In atributiile tuturor scaunelor de judecata ecleziastice intrau cauzele ce tineau de domeniile confesiunii respective. *** Privitor la mentinerea si functionarea normelor de drept romanesti in Transilvania istoria a retinut faptul ca si pe aceasta cale romanii din arcul carpatic au dovedit o rezistenta deosebita fata de elementul alogen dezintegrator. TEMA a VIII-a ASEZAMINTE SI PRACTICI JURIDICE FEUDALE ROMANESTI 1. Dreptul penal In cele ce urmeaza ne vom referi, mai intai la dreptul penal, ca fiind una dintre cele mai vechi exprimari a legii, a reglementarii raporturilor dintre oameni, vizand buna convietuire sociala. Pedepsirea crimelor in trecutul indepartat (ca si in evul mediu) nu era privita ca in zilele noastre o problema ce intereseaza opinia publica, dimpotriva era socotita o chestiune de drept privat, ca si problemele de drept civil; adica, privea doar pe cel afectat. Pentru cei ce comiteau un jaf sau o crima si erau prinsi de autoritati, judecata se rezuma la a fi pedepsiti, potrivit vointei celui pagubit sau familiei celui omorat. Spre pilda, in vremea lui Alexandru cel Bun, oameni inraiti, certati cu normele morale ale timpului lor, au talharit si schingiuit pe ambasadorul francez, Guillebert. Prinsi si adusi cu streangul de gat in fata domnitorului instanta de judecata acesta (domnitorul) a acordat dreptul de a-i pedepsi (chiar si cu condamnarea la moarte) celui pagubit. Hotii, caindu-se si restituind suma furata l-au induplecat pe ambasadorul francez, care i-a iertat, ceea ce a facut si instanta, respectand vointa reclamantului. In cazul cand un om era ucis in hotarul unui sat si nu era cunoscut faptasul, pedeapsa amenzii cadea asupra acelei localitati. Cel mai adesea se intampla ca satenii sa nu aiba cu ce plati, atunci se aplica gloaba de animale, 50 de boi, spre exemplu. In cazul in care satul pedepsit nu avea cum, sau cu ce sa achite contraventia, acesta isi pierdea libertatea, devenind domnesc sau proprietatea celui ce se angaja sa plateasca pedeapsa. In felul acesta si-au pierdut libertatea multe sate romanesti, devenind

dependente de unul dintre domeniile feudale: domnesc sau bisericesc. Fapt destul de frecvent in aplicarea pedepselor, era acela ca nu se avea in vedere nici o gradare in raport cu gravitatea lor. Spre exemplu, pedeapsa cu moartea se aplica foarte usor (fara discernamant) celui care comitea un furt marunt la fel cu cel care comitea o crima. La acest aspect se adauga usurinta rascumpararii pedepsei, despre care s-a amintit mai sus. In evul mediu, ca si in antichitate de altfel, lichidarea unei vieti era privita cu resemnare. De mentionat ar fi si faptul ca rascumpararea cu mare usurinta a pedepsei nu era caracteristica romanilor. Acest fapt era rezultatul unor influente de origine germanoslavona. La romani, spre pilda, nu se regaseste nici razbunarea (moarte pentru moarte, ochi pentru ochi) ca sistem institutionalizat, asa cum se identifica la alte popoare, la slavi, in special. Aceasta nu inseamna ca acest sistem a fost absent, la romani, el se regaseste sporadic, ca un atavism social, venind din societatea primitiva. O alta procedura juridica aplicata (prin extinderea a ceea ce s-a aratat mai sus) era aceea a confiscarii averii in loc de pedeapsa personala, atunci cand se comitea o crima de tradare fata de domnitor, chiar si in cazul pedepsei cu pierderea capului. 2. Dreptul civil (instrainarea de bunuri) Din vechime s-a pastrat si cultivat la romani procedeul ca instrainarea unei mosii sa nu se faca la intamplare. Cel ce voia sa vanda un teren proprietate era dator (obligat) sa se adreseze pentru cumparare mai intai rudelor, spre a vedea daca acestea sunt interesate in cumpararea acelui teren; numai daca nu erau amatori in randul rudelor se putea adresa (in al doilea rand) celor ce se invecinau cu proprietatea in discutie. In cazul cand nici acestia nu erau interesati, caz foarte rar intalnit, atunci proprietatea respectiva putea fi vanduta la oricine vroia sa o cumpere. In situatia cand vanzatorul nu proceda la consultarea mai intai a rudelor si a vecinilor si facea vanzarea altcuiva, cei dintai puteau actiona in judecata pe vanzator pentru dreptul de preemtiune. Cel ce actiona, cu temei, in judecata obtinea castig de cauza cu obligatia de a rasplati cumparatorului valoarea achitata. Chiar si proprietatea mare (domeniul feudal) era supusa in privinta instrainarii acelorasi norme de drept. Mai multe documente adeveresc faptul ca nici proprietarii de case sau de mosii nu puteau vinde proprietatile lor fara a intreba mai intai rudele sau vecinii( in sensul daca nu vroiau ei sa le cumpere cu pretul oferit de straini). O alta forma a comunitatii si unitatii de proprietate era infratirea; doi sau trei posesori de pamant, care nu aveau urmasi, se angajau sa fie frati testamentari. Adica, averea celui ce deceda mai intai trecea la urmatorul (urmatorii) in viata. Asemenea intelegeri se faceau tot in ideea de a nu fi instrainat pamantul mostenit de la strabuni. Aceste infratiri aveau probabil un caracter perpetuu in timp; ultimul ramas in viata, daca nu avea nici el copii, realiza o alta infratire, incheindu-se in cele din urma cu donatii la manastiri din tara. Infratirile aveau putere doar atunci cand lipseau copii, adica in cazurile cand nu existau mostenitori; altcumva nu se incheiau astfel de intelegeri. Acest aspect ermetic privind neinstrainarea pamantului capata conotatii mai largi. Asa se explica miracolul supravietuirii romanilor in perioada migratiilor si a evului mediu, perioada in care romanii au fost napastuiti de agresiuni, unele mai puternice decat altele.

Romanii au facut acea distinctie necesara intre pamantenii bastinasi care aveau o tara mostenita de la inaintasii lor, si acele populatii sau popoare instabile, aflate in permanenta miscare, in cautarea unui loc stabil. Romanii au vazut in acestia din urma un pericol, constatand ca noii veniti sa se aseze printre ei urmareau pe diverse cai sa-i alunge de pe pamantul si din drepturile lor. Asa, si numai asa se explica grija la stramosii nostri de a nu instraina principalul lor bun economic, pamantul cu bogatiile lui. Cu timpul, acest simtamant a slabit la romani, mai ales in perioadele moderna si contemporana. Lucru stiut, romanii n-au dus lipsa de intrusi, de diverse etnii, care au incercat sa devina ei stapani pe pamantul si bogatiile romanilor. Mai mult decat atat, in zilele noastre, incalcandu-se in mod dureros aceasta norma de lege straveche, se constata ca fiind preferentiala instrainarea, atunci cand este vorba de valorile statului, respectiv ale poporului roman. Acest concept de a nu instraina, nu contravenea reputatiei romanilor de ospitalitate. Dimpotriva, ei tratau pe straini cu multa grija si cinste, crezand ca acestia (strainii) erau la fel de bine intentionati. Intre normele de drept civil ce merita a fi retinute este si aceea referitoare la hotarul dintre mosii sau sate. In cazul in care se schimba matca unui rau ce slujea de hotar intre sate sau mosii, se impunea o reglementare, pe care o intalnim functionand in vremea domniei lui Vasile Lupu. Un hrisov al acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotaraste cum ca o atare schimbare nu poate sa atinga drepturile proprietarilor afectati, dispunandu-se ca hotarul dintre mosii (sate) sa fie, cu toata schimbarea, tot matca veche (de mai inainte) idee venita din dreptul roman. Obligatiile angajamentele intre parti constituie de asemenea un alt aspect al dreptului medieval romanesc. Marea majoritate a afacerilor in acea perioada se raporta la drepturi de proprietate, restul fiind de neluat in seama. Ceea ce s-a pastrat din vechiul drept de pe teritoriul Tarilor Romane se refera la schimbarile contractate (vanzare cumparare) de terenuri, zalogire (amanetare) etc. Vanzarile, desi erau numeroase, nu au dat nastere la procese, deoarece se faceau mai intotdeauna pe bani si printr-o invoiala prealabila. Practica amanetarii si a sechestrului rezulta dintr-un document din anul 1619. Aceasta practica venea si ea din vechimea dreptului romanesc. Mosia unui boier a fost pusa zalog (garantie) unui creditor. Intrucat cel ce s-a invoit a imprumuta nu a putut restitui la timp banii, a pierdut mosia prin judecata, fapt ce pune in evidenta functionarea sistemului ca atare. 3. Dreptul de succesiune (mostenirea) In vechiul drept romanesc mostenirea legala (ab intestato) revenea mai multor indreptatiti la aceasta, pe care putem sa-i nuantam astfel: Descendentii erau cei coboratori in linie directa din aceiasi parinti, dar erau luati in calcul si colateralii defunctului in ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel decedat. Ascendentii sunt parintii, bunicii, strabunicii defunctului. Acestia erau chemati la succesiune numai in cazul ca nu existau descendenti. Parintii mosteneau pe copiii infiati ca si pe cei legitimi in caz de deces. Colateralii, erau o alta categorie de succesori la mostenire. Se aveau in vedere rudele coboratoare dintr-un autor comun, chemate la mostenire, in cazul absentei descendentilor si ascendentilor. Existau doua clase de colaterali si anume: Privilegiatii, adica fratii si surorile, precum si descendentii acestora; Ordinarii, insemnand celelalte rude alaturate pana la un anume grad. Aici intrau

copiii din afara casatoriei, copiii infiati, sotul supravietuitor, autoritatea publica (domnia, fiscul, cutia milei) Nu e lipsit de interes sa amintim si de acea parte a sufletului, obicei ce se practica in Tarile Romane. O portiune din averea defunctului se pastra pentru implinirea grijilor sufletesti, dupa datina, adica necesarele cheltuieli de inmormantare si pomenire pana la ceremonialul de dezgropaciune de la sapte ani. Privitor la succesiune (mostenire) existau si alte aspecte, din care consemnam: - Daca defunctul lasa copii din mai multe casatorii, succesiunea se impartea intre ei astfel: copiii de la tata mosteneau averea acestuia, iar copiii de la mama averea mamei. Copii nelegitimi erau chemati doar la averea mamei. Exista si alte opinii bazate pe documente, ca si acestia se bucurau de averea ambilor parinti in cazul ca tatal era cunoscut. Altcumva copilul din flori, nelegitim, era infiat de tatal vitreg si intra in drepturi ca si ceilalti copii. - In privinta sotului supravietuitor existau mai multe judecati contradictorii, dintre care ne vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute si mai raspandite. In Tara Romaneasca, daca deceda sotia si nu existau urmasi, averea acesteia trecea jumatate in posesia sotului si jumatate in posesia mamei ei. In cazul altei judecati, participa la mostenire sotul, mama si verisoara (verisoarele) defunctei, primind fiecare cate o treime din succesiune. Potrivit acelorasi reglementari, cuprinse si in Indreptarea legii (vezi mai jos) daca defunctul sot nu avea rude de sange pana la gradul al saselea, ci numai sotie, aceasta mostenea jumatate din averea succesorala, iar jumatate devenea domneasca. Domnia era ultima (in ordine) parte succesorala. Din lipsa de rude ale defunctului si de testament, averea celui decedat revenea legal domniei (domnitorului). O succesiune nerevendicata de nimeni era Desherenta. Aceasta revenea, din oficiu, autoritatii publice, ca o consecinta a ideii fundamentale potrivit careia bunurile fara stapan ii apartin. Acea autoritate publica nu putea fi decat domnia, care la randul ei putea inzestra cu acea succesiune o manastire. In aceeasi perioada a evului mediu romanesc functiona dreptul de optiune ca una dintre normele nescrise la inceput, apoi scrise, capatand caracter de lege. Acest fapt, dreptul de optiune, insemna ca succesorul putea sa accepte sau sa refuze mostenirea. Dezmostenirea. O consecinta opusa mostenirii era dezmostenirea mostenitorului, aspect destul de frecvent in evul mediu romanesc. Dezmostenirea inseamna modificarea ordinii succesorale de catre de cuius. Urmarea acestui fapt, mostenirea revenea celorlalti chemati de lege, in absenta exclusilor. In cazul ca erau inlaturati toti virtualii mostenitori fara a fi indicati altii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei. Atunci cand bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se proceda la lichidarea succesiunii. O asemenea actiune comporta doua operatiuni si anume: lichidarea activului si lichidarea pasivului succesoral. In primul caz se facea raportul darilor si a dotei, adica masa succesorala si restabilirea egalitatii intre descendenti; in al doilea caz, mostenitorii trebuiau sa onoreze obligatiile contractate de catre de cuius. Ei nu puteau pretinde sa primeasca bunuri succesorale inainte de a fi achitat datoriile si obligatiile succesorale (mostenitorul nu dobandea bunurile ereditare decat dupa lichidarea pasivului succesoral). Se plateau creditorii, achitau legaliatrii etc. Mostenirea testamentara Transmiterea averii pe cale testamentara

este atestata documentar inainte chiar de aparitia termenului de diata (testament), ca urmare a consolidarii proprietatii private si a individualizarii stapanirii sefului de familie cu sprijinul bisericii. Pana la consolidarea proprietatii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune de avere prin testament. In secolul al XIV-lea intalnim o asemenea transmitere in Tara Romaneasca, una dintre primele atestari documentare cunoscute in aceasta privinta. In secolele urmatoare testamentele s-au inmultit. Inainte de consacrarea prin pravile a testamentului se obisnuia ca acest act sa se faca in fata notarilor, ceea ce dadea un caracter solemn momentului. Intre martori figurau adesea preoti sau carturari, dar si prelati cu functii mai inalte, sau chiar in fata domnitorului si a Divanului. Daca exista testament scris si semnat, nu mai erau necesari martorii. De asemenea, se avea in vedere ca testatarul sa fie in toate facultatile sale mintale pentru ca vointa lui sa nu poata fi viciata. Indreptarea legii prevedea ca testatarul trebuie sa fie cu mintea intreaga si sanatoasa si declaratia sa de ultima vointa sa fie facuta in fata a sapte martori, care in anumite cazuri puteau fi redusi pana la trei. Numeroase testamente contineau si blesteme, in dorinta dispunatorilor de a le face astfel respectabile. Un testament putea fi revocat prin altul ulterior. Indreptarea legii mai stipula faptul ca femeia nu putea lasa testament decat in mod exceptional. Se mai prevedea ca in cazul vointei mentionate, bunurile primite sa fie pastrate si transmise altui urmas, si asa mai departe. Si aici se observa preocuparea ca averea sa nu fie instrainata (sa nu devina pradalnica), ci sa ramana in familie.Ideea pastrarii in familie (si in tara) a averii a jucat un rol important in oranduirea feudala in general. Preluata de la romani, aceasta conceptie si practica a dat familiilor cele mai ilustre din Franta si de aiurea mjlocul de a-si mentine stralucirea prin impunerea pastrarii averii in familie. 3.Proprietatea si dreptul de proprietate. In feudalism proprietatea prezinta unele caracteristici fata de perioada premergatoare acestei oranduiri, precum se deosebeste de ceea ce va urma in capitalism. Inchegarea, intr-un proces indelungat, a proprietatii feudale a dat acesteia un caracter complex marcat de suprapuneri de norme si discriminari juridice. Se intalneste in aceasta epoca o forma de diversificare a proprietatii dupa titular, dupa categorii sociale, dupa modalitati de constituire etc. a. Proprietatea domneasca, apare ca institutionalizata in Tara Romaneasca si Moldova. In Transilvania, acelasi tip de proprietate se numea regala, deoarece regele maghiar se autointitula stapanul proprietatilor voievodale. Era doar o fictiune deoarece stapanirea efectiva o exercita voievodul Transilvaniei. Proprietatea domneasca era formata din: terenuri ale nimanui, din pamanturi confiscate ca pedeapsa pentru cazurile de tradare, terenuri ale cetatilor (ocoale), minele de sare etc. La inceputul perioadei (sec.XIV) nu se facea distinctie intre bunurile (proprietatea) domnitorului si domeniile statului. Incepand cu sec. al XV-lea s-a conturat separarea a ceea ce se numea Camara domneasca de visteria statului. Totusi, o delimitare clara intre domeniile statului si cele personale ale domnitorului nu a existat pana in secolul al XVIII-lea, persistand o confuzie, adesea voita, intre cele doua

mase de bunuri. b. O alta forma de proprietate puternica era aceea a feudalilor. Aceasta consta din bunurile imobile si bunurile mobile, dobandite pe mai multe cai: insusirea de terenuri ale nimanui (fara stapanvezi mai sus); prin defrisari; pe calea mostenirii; donatiei domnesti; prin cumparare. Proprietatea marilor feudali era garantata prin natura acelei oranduiri (institutionalizarea cunoscutei imunitati feudale). Totodata, Domnia constituia principalul garant al proprietatii feudale, precum si normele de drept create de acea oranduire. c. Proprietatea bisericeasca, constituia si ea o componenta a marii si privilegiatei proprietati feudale. S-a constituit indeosebi din daniile domnesti, dar si din donatii particulare, formandu-se adevarate latifundii episcopale si manastiresti. Si proprietatea bisericeasca beneficia de un regim juridic protector, asemanator mosiilor boieresti. In Tara Romaneasca si Moldova mari proprietati rurale dar si urbane, orase intregi se aflau in stapanirea Mitropoliei sau a unor episcopii. Asemenea proprietati erau lucrate de taranii stabiliti pe domeniile respective, fiind dependenti de acestea. In Transilvania terenurile bisericii catolice (partile canonice) erau formate din pamanturi atribuite in folosinta preotilor, servind la sustinerea materiala a acestora. Inzestrarea cu pamant a parohiilor catolice sau greco-romane din Transilvania a preocupat indeaproape regalitatea maghiara, apoi forurile conducatoare ale Imperiului Habsburgic. O asemenea preocupare s-a accentuat, conducand la generalizarea formarii unor sesii parohiale. d. O alta forma de proprietate, cu caracteristici proprii, a fost aceea a taranimii libere. In evul mediu romanesc taranimea era impartita in doua mari categorii si anume: 1. taranimea dependenta de marea proprietate (domneasca, boiereasca, bisericeasca) pe terenul careia locuia si muncea pentru stapan; 2. taranimea libera, care era in afara proprietatii feudale, organizandu-se singura dupa legi din vechime. Aceasta avea insa obligatii fata de statul feudal, reprezentat in acest caz de catre domnitor. Taranimea libera a fost nevoita sa reziste presiunilor marii proprietati, care pe diferite cai abuzive urmarea sa supuna satele libere. Caracteristica proprietatii taranesti era aceea ca ea nu reprezenta o forma de exploatare, ca in cazul proprietarilor feudali. Taranimea libera isi lucra singura, cu forte proprii mosia. In Tara Romaneasca si Moldova se bucurau de dreptul de proprietate taranii liberi cat si producatorii dependenti de ei. Taranul dependent era, de asemenea, stapan (avea drept de proprietate) pe inventarul de munca si vite. In categoria taranilor mai existau iobagii, care aveau doar proprietate mobiliara si proprietatea unor imobile dobandite prin acte juridice. Pamantul pe care-l lucrau apartinea feudalului, iobagii fiind rasplatiti cu produse si loturi de pamant (sesii) asupra carora nu aveau drept de proprietate, ci numai de lucru (posesie). TEMA a IX-a DREPTUL FEUDAL SCRIS LA ROMANI 1. Semnificatii si particularitati Dreptul scris in feudalismul romanesc se defineste intr-un capitol separat, deoarece scrierea in slavona veche a ocupat un loc insemnat in cultura medievala europeana si romaneasca, incepand din secolul al X-lea pana catre mijlocul secolului al XVII-lea, cu anumite particularitati de la o tara la alta. In aceasta perioada a fost

creata o bogata literatura slavo-romana religioasa si laica, in ambele gasindu-se si notiuni de drept. Pentru intelegerea mai in profunzime a procesului de coabitare a scrisului slavon cu latinitatea romanilor, vom reda succint modul de aparitie si a evolutiei acestui proces. Alfabetul si scrisul in limba slava veche a fost inventat de carturarii de origine slava din Salonic, Chiril si Metodiu, in deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizand alfabetul grecesc. Ei au tradus mai multe carti bisericesti crestine din limba greaca in cea slavona, punand astfel bazele limbii literare slave si a literaturii slavone. Raspandirea acestor doua componente ale culturii slavone (scrisul si literatura) in spatiul statelor slave in formare ca Moravia Mare, Serbia si Bulgaria a condus la intemeierea unor importante centre de cultura scrisa slavoneasca. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi nationale ale popoarelor slave din jurul Tarilor Romane. Catre sfarsitul secolului al X-lea scrisul chirilic-slavon a prins radacini si in Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari tari din acea vreme; vecina de nord-est a romanilor. Asadar, treptat si pe neobservate, romanii au devenit o insula latina inconjurata de tari si popoare care vorbeau si scriau limba slavona veche, scrierea fiind cu caractere chirilice. Aceasta situatie geopolitica si cultural-religioasa a dus la raspandirea scrisului chirilic-slavon in mediul romanesc. Un rol substantial in aceasta privinta l-a avut biserica crestin-bizantina, care isi consolidase pozitia in aceasta parte a Europei. 2. Scrierea slavona si literatura juridica bizantina Inceputurile scrisului slavon in Tarile Romane dateaza din secolul al X-lea. Insa, cele mai vechi manuscrise bisericesti din spatiul romanesc, in slavona, care s-au pastrat pana in zilele noastre, dateaza din secolele XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise in Tarile Romane au devenit manastirile ortodoxe, intre care amintim Tismana, Vodita, Neamt, Bistrita, Moldovita, Putna, precum si o serie de manastiri din Transilvania. Pe langa unele dintre acestea au fost intemeiate scriptorii, in care era copiat un larg spectru de literatura bisericeasca, istorica, juridica, scrieri populare de intelepciune etc. Constituirea statelor feudale centralizate romanesti si consolidarea bisericii au accelerat impunerea scrisului ca expresie a identitatii statal-religioase. Din pacate pentru romani, vreme de cateva secole, in Moldova si Tara Romaneasca scrisul nu a fost conform cu limba vorbita, romana, ci s-a impus cel slavon, implementat in cancelariile domnesti si cartile religioase. Vorbirea romanilor, insa, de la domnitor pana la satean a fost cea romaneasca. A. D. Xenopol sustine existenta in acea perioada si a scrierii romanesti alaturi de cea slavona. Romanii vor fi mentinut in toate timpurile si carti pe inteles, adica in limba vorbita de poporul roman, care insa nu vor fi fost intrebuintate decat prin exceptiune in slujba bisericeasca si vor fi fost citite de acei doritori de a cunoaste prin ei insisi obiectul credintei lor. Asemenea trebuinte fiind totdeauna simtite de poporul roman, intalnim la el carti de religie scrise in limba lui din vremuri indestul de vechi, alaturi de cele slavone. In aceiasi perioada, in care s-au infaptuit statele centralizate feudale romanesti s-a inregistrat si o amplificare a fenomenului juridic. Pe langa mentinerea si folosirea cutumei, in Tarile Romane a inceput sa se raspandeasca si literatura juridica bizantina. Din aceasta perioada (secolul al XIV-lea) dateaza cele mai vechi copii slavone ale traducerilor unor coduri de legislatie bizantina bisericeasca, numite nomocanoane. Totodata, au fost raspandite traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel cod continea norme de drept bisericesc, dar si

norme ale dreptului civil si penal. Substanta codului in discutie o constituia codificarile lui Iustinian si ale descendentilor sai. In ceea ce priveste Transilvania subscriem la ideea sustinuta de Andrei Esanu, potrivit careia in aceasta provincie romaneasca, desi s-a simtit puternic cultura si scrierea latina, in secolele XIV-XVI, cultura scrisa slavona a avut o larga raspandire. Cercetarile din ultima vreme, valorificarea depozitelor de manuscrise slavone transilvanene de la Cluj, Brasov, Sibiu, Arad si Nasaud, confirma acest lucru. Faptul constituie o dovada a unitatii etno-culturale si teritoriale romanesti. Fiind in contact cu Bizantul multa vreme, Tarile Romane ar fi putut ca prin intermediul Bisericii Ortodoxe sa fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de timpuriu decat se cunoaste, asa cum s-a mai aratat in aceasta lucrare. Initial, astfel de scrieri erau in manuscris, fiindca nu aparuse tiparul. Ele erau multiplicate de catre gramatici-calugari de pe la manastiri. Dupa introducerea tiparului in Tarile Romane (1508) si aici au inceput sa se raspandeasca si pravile tiparite, in paralel cu scrierile de mana. Cele mai vechi izvoare de drept se regasesc in lucrarile canonice (dreptul canonic) scrise in limba slavona, limba oficiala in Tarile Romane. Privitor la asemenea manuscrise slave in spatiul romanesc, Mircea Pacurariu dovedeste, cu date noi, faptul ca in secolele X-XI au fost scrise pe teritoriul romanesc lucrari ca Sovina Kniga si Codex Suprasliensis. Pentru secolul al XIII-lea exista, de asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe teritoriul romanesc, in aceiasi limba slavona, cum erau: Tetraevanghelul de la Putna; un alt Tetraevanghel (fara sa se cunoasca autorul sau locul realizarii lui); o lucrare intitulata Apostol (Ibidem); Octoihul de la Caransebes; Tetraevangheliar, descoperit la Rasnov -Brasov etc. Numarul manuscriselor slave a crescut apoi in secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri in slavona sustine M. Pacurariu infirma vechea parerea a istoriografiei romanesti, potrivit careia cultura romaneasca in limba slava, desi aparuta mai tarziu (secolele XV-XVI) ar fi o simpla continuare a culturii bulgare de limba slava, prin carturarii bulgari refugiati la nord de Dunare, dupa caderea tarii lor sub turci (sec. XIV). Mai bine cunoscute sunt lucrarile din secolul al XV-lea si urmatorul. Astfel amintim cateva dintre acestea: - Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429 (vezi mai sus); - Pravila de la Targoviste, scrisa de gramaticul Dragomir, in anii 1451-1452, din porunca domnitorului Tarii Romanesti, Vladislav al II-lea; - Tetraevanghelul de la Humor, scris si decorat de catre miniaturistul Nicodim; - Pravila de la Manastirea Neamt -1474, copie a lucrarii bizantine de drept, Syntagma; - Liturghier slavon, copiat in anul 1481 la Manastirea Feleacului din Transilvania; - Evangheliarul, copiat si ornamentat de monahul Filip, in Moldova, la anul 1502; - 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Tarii Romanesti, a redactat Invataturile catre fiul sau Teodosie, in care il sfatuia pe acesta din urma cum sa judece (sa nu pedepseasca la betie, ci sa judece la trezie, dimineata cu boierii in divan); - Pravila de la Manastirea Bistrita (Moldova) redactata aproximativ in anul 1618 si altele; Este greu de precizat numarul manuscriselor slavo-romane, pastrate pana in

zilele noastre, dat fiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul ca in Moldova s-au emis cele mai multe lucrari de acest gen. Un numar mai redus s-a inregistrat in Tara Romaneasca. In Transilvania si Banat se estimeaza la 150 manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea pana in secolul al XVII-lea. Daca in prima parte a mileniului II scrierile aveau in principal un caracter religios, treptat in cea de doua jumatate a aceluiasi mileniu se vor contura scrieri a caror continut era evident juridic. Complexul de practici si norme care alcatuiau obiceiul juridic feudal, legea tarii, dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient in raport cu realitatile unei societati in proces de maturizare feudala. In acest context s-a impus legea scrisa de sorginte bizantina, bisericeasca si laica, care era mai completa si mai bine structurata, putand fi usor generalizata. Dreptul dispunea astfel de noi posibilitati de informare si cunoastere necesare atat reconstituirii drumului parcurs de la cutuma la dreptul tiparit, cat mai ales pentru evaluarea relatiei dintre dreptul laic si cel ecleziastic, dintre dreptul consuetudinar si pravila etc. 3. Dreptul scris in limba romana Prin anii 1580-1581 a fost realizata de catre un copist o culegere de manuscrise din literatura apocrifa si hagiografica, tradusa in romaneste. Aceasta culegerea a fost continuata, pana in anul 1620 de catre preotul Grigore din Mahaci, rezultand un Codex (sturdzanus) in care se presupune ca erau consemnate si norme de drept romanesc, intercalate cu lucrari din dreptul bizantin. Secolul al XVII-lea cu marile lui realizari culturale, a inscris procese remarcabile in domeniul dreptului scris, conceput corespunzator cu stadiul de dezvoltare a societatii romanesti. La jumatatea acestui veac au fost tiparite primele coduri in limba romana. Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat, in 1632, o colectie de legi intitulata Pravila aleasa, compilatie din operele mai multor scriitori greci; o alta lucrare de drept a lui Eustatie a fost Sapte taine ale bisericii, tiparita la Iasi in anul 1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greaca, insa avea o prefata semnata de mitropolitul Moldovei, Varlaam. Lucrarea este un Codice penal si civil clerical, continand sfaturi si pedepse care priveau botezul, mirul, liturghia, preotia, pocainta, cununia si maslele. In anul 1640 aparea Codul juridic in limba romana, cunoscut sub denumirea de Pravila de la Govora. Acest cod a fost intocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei Basarab. In Predoslovie se spune intre altele: Socotita-am ca mai toate limbile popoarelor au carte pre limba lor din care motiv s-a editat aceasta carte, anume Pravila pre limba romaneasca. Cunoscuta si sub numele de Pravila cea mica sau Pravilioara, aceasta legiuire a aparut in doua editii: una pentru Tara Romaneasca alta pentru Transilvania. Pe o lista de carti, cunoscute si folosite in tara Hategului, intocmita pe la 1857 este inregistrat si un exemplu din Pravilioara Direptoru de lege, Govora 1640. 4. Pravilele imparatesti In anul 1646 aparea in Iasi Pravilele imparatesti, numite si Pravila lui Vasile Lupu, o adevarata opera juridica, care este cunoscuta in istorie, potrivit subtitlului acesteia, de Carte romaneasca de invatatura. Dat fiind importanta deosebita a acestei lucrari vom insista putin asupra ei. A fost elaborata din dispozitia domnitorului Vasile Lupu si tiparita cu cheltuiala acestuia. In prefata se arata ca s-a tiparit din urmatoarele motive: sa se cultive poporul, pentru ca astfel sa-si corigeze rautatile, pentru ca

poporul sa-si dea seama de ceea ce este rau si de ceea ce e bine; pentru ca cei ce judeca, sa judece drept. La acest cod au lucrat Eustatie Logofatul, care a tradus unele date si norme de drept din greceste, si diversi dascali si filozofi tocmiti de Vasile Lupu. Pentru a dimensiona cat mai exact valoarea juridica a Pravilei lui Vasile Lupu subliniem faptul ca aceasta avea la baza trei izvoare si anume: 1. Pravilele imparatesti ale lui Iustinian si jurisprudentele lui Prosper Farinaccius, invatat italian din secolul al XVI-lea. 2. Obiceiurile obstesti si localnice. 3. Insasi judecata personala a judecatorului (experienta). Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate cerintelor de atunci ale Tarilor Romane, iar intre izvoarele de la punctul doi intra si Pravila netiparita, si pierduta a lui Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432). Pravila lui Vasile Lupu a influentat multa vreme dreptul romanesc, rezultand a fi fost folosita ca unicul codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Tarii Romanesti, contemporan cu Vasile Lupu, a copiat intr-un codice al Tarii Romanesti, intitulat Indreptarea legii si tiparit la Targoviste in anul 1652. Astfel, lucrari de specialitate observa pe buna dreptate ca Pravila din Moldova a fost aplicata in Tara Romaneasca si Transilvania, prin extinderea legislatiei moldovenesti in Muntenia, ca si in Transilvania s-a realizat o opera romaneasca remarcabila menita sa afirme si sa serveasca unitatea juridica a romanilor- sustine Val. Al. Georgescu. Concluzionand asupra acestui ultim aspect se poate sustine ca importanta Codicelui Vasilian rezulta si din raspandirea lui in cele trei tari romanesti, precum si din aceea ca a rezistat multa vreme. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat cerea in 1724 sa i se faca o copie dupa Pravila lui Vasile Lupu. O alta copie era utilizata la Iasi in 1817. Dimitrie Cantemir a consemnat faptul ca Vasile Lupu a poruncit catorva barbati , cunoscatori de legi, sa adune intr-o colectiune toate legile scrise si nescrise, si a facut din toate un singur Codice, care este norma de astazi pentru judecatori, pentru a judeca drept.. A urmat Codul muntenesc, Indreptarea legii tiparit la Targoviste in 1652. Si in acest caz apare ca realizator Eustratie Logofatul, precum si Daniil Panonianul. Caracteristica acelor legiuiri era aceea ca prin continutul si aplicarea lor serveau interesele celor avuti, ale boierimii, statuand inegalitatea in fata legii. In noile norme de drept scrise, societatea feudala era ierarhizata. De o parte se situau boierii, cei de ruda buna, stapanii, domnii bogati, oamenii domnesti, iar de cealalta parte se aflau saracii, plugarii, oamenii de gios si prosti. Pe de alta parte, marturia unui privilegiat si a unuia supus nu aveau aceiasi valoare, iar pedepsirea vinovatiei se facea in raport cu pozitia sociala a celui in cauza: boierul platea o suma de bani, omul de rand avea parte de pedepse corporale. In acelasi spirit era stabilita si situatia juridica a persoanelor dupa religie: deosebim pe cei de dreapta credinta, de cei eretici ori cei de alta lege. De asemenea inegalitatea era prezenta si in cazul sexelor si a profesiunilor. TEMA a X-a INCEPUTURILE MODERNIZARII DREPTULUI ROMANESC 1.Privire generala. Iluminismul. Societatea europeana cunostea inca din secolul al XVII-lea transformari substantiale in toate domeniile de activitate. Fenomenul geopolitic sud-est european

era marcat de reculul Imperiului Otoman, pe de o parte si ascensiunea Rusiei si Austriei, pe de alta parte. Confruntarile dintre cele trei mari puteri pentru suprematie in zona au afectat puternic soarta si evolutia romanilor prin amestecul in treburile interne ale acestora, si ca urmare a numeroaselor razboaie purtate pe teritoriul lor de Rusia, Austria si Turcia. Cu toate acestea, iluminismul european a patruns si in sfera de dominatie a Imperiului Otoman, adica in Tarile Romane. In procesul general de transformare a societatii romanesti, afirmarea dreptului si a institutiilor juridice avea sa joace un rol semnificativ. Modernizarea dreptului la romani a inceput practic prin Constitutia si reformele domnitorului Constantin Mavrocordat, care a domnit in mai multe randuri in Moldova si Tara Romaneasca intre anii 1730 - 1769. Apreciata de specialisti ca reformista, innoitoare, egalizatoare, ca tehnica a dreptului; relativ unificatoare pentru cele doua tari romanesti (Moldova si Muntenia), Constitutia amintita facea o legatura dintre romani si valorile europene, prin insasi denumirea ei de Constitution si prin publicarea in limba franceza de catre revista Mercur de France, in anul 1742. Inca din prima faza a perioadei in discutie problema dominanta a fost aceea a codificarii dreptului. Astfel, au fost substantial modernizate traditionalele texte de lege bizantine prin Codul Callimachi. Acesta din urma nu mai constituia doar o imitatie servila, ca in alte cazuri, ci facea dovada celui mai occidental cod de pana la 1821. In aceeasi masura, elemente ale obiceiului pamantului ramaneau valabile prin adaptarea lor la noile conditii, dand consistenta practicii dreptului romanesc. In legatura cu aceasta este relevant faptul ca a fost tradusa lucrarea intitulata Cutumiar, intocmita de Mihail Fotino. Acest Cutumiar avea de altfel o larga circulatie in mediul juridic romanesc si in mentalitatea tuturor claselor sociale, ceea ce punea in evidenta puternica traditie a cutumei sau legii pamantului, in conditiile afirmarii de noi principii si tehnici de judecata. Totodata, trebuie stiut faptul ca valabilitatea obiceiului sau cutumei trebuia confirmata prin pravila (lege scrisa) care avea autoritate dovedita. Innoirea a constat si in suprimarea (nu in intregime) pluralismului si paralelismului in sistemul de drept feudal. In aceasta privinta continuau sa existe contradictii intre sistemele juridice cu vechi traditii de autonomie locala sau functionala. Pe de alta parte, la inceputul secolului al XIX-lea, dreptul era receptat si infatisat ca drept al statului, pe cale de a deveni national, ceea ce se va infaptui pe deplin mai tarziu. Modernizarea s-a oglindit si in institutionalizarea codurilor specializate pe ramura moderna de drept, cu un rol hotarator in organizarea economiei capitaliste si a societatii burgheze. Legiuirea Caragea a fost ultimul Cod general feudal cuprinzand trei-patru ramuri de drept. Tot atunci codurile specializate, aflate in faza de proiect, cu multe reminiscente bizantine, isi gasisera locul in Manualul lui Mihail Fotino din anul 1777. Din exemplele enumerate se desprinde concluzia ca modernizarea dreptului romanesc a constat intr-un proces complex si de durata, un proces organic cu adaptari succesive si nu totdeauna doveditoare. Din practica legislativa a acestei faze de inceput si din programele elaborate, privitoare la reasezarea pravilelor tarii, adica a noilor

coduri, rezulta caracterul de sinteza (drept bizantin receptat, obiceiul pamantului, drept romanesc) al codurilor si proiectelor de cod ale anilor 1765 - 1826. Fiecare cod a fost un pas inainte fata de precedentul. In centrul preocuparilor de modernizare a dreptului romanesc a stat si procesul de formare a unui limbaj al dreptului si a unei terminologii juridice cuprinzatoare. In vocabularul juridic romanesc au patruns termeni moderni de factura occidentala, sufixele si derivatiile autohtone de pana atunci fiind inlaturate. Invatamantul academic juridic a fost primit cu interes in Tarile Romane. Domnitorii Alexandru Ipsilanti, in Tara Romaneasca, imitat de Alex Moruzi, de Grigore Ghica si mitropolitul Iacob II Stamate in Moldova, s-au implicat in sprijinirea si promovarea cursurilor de Inalte Legi, precum si a unor profesori romani, ca: Stefan Nestor Craioveanu, Gh. Lazar la Bucuresti, iar la Iasi, reputatul dascal de legi, C. Crysokefalos. Totodata, contactele juridice cu Vestul Europei se inmultesc; tineri romani capata consacrarea ca juristi in centre academice apusene. O prima faza a modernizarii, s-a incheiat in 1821; procesul va continua insa si in anii urmatori pana in anii 1831, dupa care se va impune o alta faza, de asemenea importanta, fixata de exegeti intre anii 1831 - 1848, ca fiind una calitativa, de exceptie in demersul catre o adevarata modernizare ce va domina sec. al XIX-lea. Cu ajutorul influentelor straine, dar cu puternice resorturi interne, dreptul romanesc a facut pasi decisivi, in aceasta etapa, spre circumscrierea lui in modernismul european. Puterea de selectie, valorificarea traditiei romanesti, puterea de creativitate, vointa si pregatirea de cadre sau de institutii nationale etc. caracterizeaza dreptul romanesc din prima jumatate a sec. al XIX-lea. Domnitorul Mihail Sturdza a creat la Iasi, in 1834, o scoala de inalte studii, devenita Academia Mihaileana (dupa numele intemeietorului), in cadrul careia a introdus discipline de drept. A existat si planul crearii unei inalte scoli juridice in limba franceza, insa acesta a esuat, dar ideea a ramas. In acelasi timp, colegiul academic Sf. Sava de la Bucuresti, a ocupat pentru Muntenia o pozitie similara cu aceea a Academiei Mihailene din Iasi. Si aici se regasesc preocupari pentru stiinta dreptului, sustinute de absolventi ai institutelor superioare de drept din alte tari. In anul 1837, la Iasi, a fost tiparit Jurnalul judecatoresc, fara sa aiba o viata prea lunga. Asemenea incercari nu erau esecuri, ci cautari de cai sigure intre multiplele si framantatele probleme ale epocii, cu atat mai mult in Tarile Romane. Este edificator faptul ca anul revolutionar 1848 (in Tarile Romane) a scos in prim-plan un numar apreciabil de juristi consacrati, multi dintre ei situandu-se in fruntea miscarilor de atunci si de mai tarziu. N. Balcescu, Eftimie Murgu, Simion Barnutiu, Al. Papiu Ilarian, Avram Iancu, Mihail Kogalniceanu, Al. Russo, Golestii, sunt doar cativa ce aveau o reputata formatie juridica, venind din etapele anterioare. In aceeasi perioada, premergatoare anului 1848, in Tarile Romane au fost elaborate numeroase acte ca: memorii, Constitutia carbunarilor din 1822, anaforale sobornicesti, condica de legi etc., toate acestea punand in evidenta aceleasi preocupari si contributii la emanciparea dreptului romanesc. Deceniul 1849-1859 va cunoaste noi pasi inainte spre perfectionarea (modernizarea) sistemului de drept in Tarile Romane. In preajma unirii politice de la 1859, procesul de modernizare a dreptului, ca sinteza tehnica, institutionala si culturala a contribuit la desfasurarea tuturor marilor probleme nationale ale vremii. 2. Organizarea de stat in Moldova si Tara Romaneasca in a doua jumatate

a sec. XVIIIprima jumatate a sec. XIX a. Domnia Si in a doua parte a domniilor turco-fanariote s-a mentinut practica numirii domnitorilor de catre Puterea Otomana, practica abuziva si criticata in permanenta de catre romani. Urmare a rezistentei romanesti, Poarta a consimtit la unele modificari, in 1802, cand a admis prelungirea domniei de la 4 la 7 ani, si in 1822 (cea mai importanta), cand s-a revenit la domniile pamantene. Prin Regulamentul Organic s-a convenit asupra alegerii domnitorului si confirmarea lui de catre Poarta pe viata. Prin Conventia de la Balta Liman, din aprilie 1849, s-a revenit la numirea domnitorului pe sapte ani. O alta modificare petrecuta in perimetrul de timp de care ne ocupam a fost aceea stabilita de Conventia de la Paris din 1858, potrivit careia domnii urmau sa fie alesi pe viata. Principala institutie in stat ramanea domnia. Domnitorul la romani era situat in randul despotilor luminati. Desi pluralismul sistemelor juridice va continua (drept receptat, drept consuetudinar, drept domnesc), acesta din urma inca mai predomina prin aceea ca domnitorul, in calitatea sa de sef al statului, coordona pravilele si acorda gir obiceiurilor. De asemenea, cenzura toate legile. Totusi, domnitorul a pastrat regula consultarii cu Sfatul Obstesc. Domnul avea in continuare initiativa legislativa, adunarea putand interveni cu amendamente, in timp ce hotararile acesteia nu dobandeau putere de lege decat daca primea intarirea domnitorului. Treptat, domnitorul va pierde si din prerogativele judecatoresti ca instanta suprema si absoluta. El mai judeca doar dupa ce pricina era cercetata si judecata de boierii din departamente. Instanta care judeca apelurile era compusa din domnitor si membrii divanului. In acest timp, autonomia judiciara a Tarilor Romane a fost aparata de catre domnitori fata de turci, hotararile acestora neputand fi atacate in fata unei instante straine (turcesti) oricat de inalte ar fi fost. Boierii insisi si-au unit eforturile cu ale domniei ca sa apere aceasta autonomie. In planul relatiilor externe atributiile domnului vor continua sa fie limitate fata de puterea suzerana si de protectoratul Rusiei (dupa 1774 tratatul de la KuciukKainargi). Domnitorii romani din cele doua principate - supuse Portii nu aveau dreptul de a face o politica externa proprie (sa incheie tratate cu alte state, sa declare razboi sau sa incheie pace, sa trimita sau sa primeasca soli). Totusi cu abilitate si curaj acestia au reusit adesea sa ocoleasca oprelistile puterii suzerane. Prerogative militare, domnul avea in aceasta perioada prea putine, dat fiind rolul redus al armatei autohtone in timpul regimului turco-fanariot. Formal, in perioada cand tara nu era ocupata de trupe rusesti sau otomane, domnul isi exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind si revocand comandantii superiori. Regulamentul Organic a consacrat refacerea armatei nationale cu rol de militie nationala organizata numai pentru paza marginilor tarii si pentru slujba dinauntru, avand pe domnitor ca sef suprem. In raporturile cu biserica drepturile domnitorului au ramas in general aceleasi ca in perioada anterioara: dreptul de a legifera organizarea bisericii, infiintarea de mitropolii, episcopii, manastiri; de a numi si revoca ierarhii bisericii; de a fixa competenta de judecata a organelor bisericesti in legatura cu mirenii etc. b. Sfatul de obste era o forma fanariota a adunarii de stari, o adunare restransa in comparatie cu Marea Adunare a tarii de mai inainte. Acesta s-a substituit treptat Marii Adunari care si-a pierdut cu timpul importanta. Convocarea Sfatului de Obste se

facea prin porunca domneasca in vederea unor deliberari importante pentru tara. Acest organism avea o structura elastica. Din punct de vedere numeric se adunau intre 12 si 14 persoane, uneori in jur de 36. La adunare participau boieri de obste, deosebiti de cei de divan. Membrii Divanului participau in mod obligatoriu la adunare (probabil cu drept de vot deliberativ), de unde se deduce ca boierii de obste nu aveau o asemenea obligatie, si probabil erau convocati numai cand se impunea aceasta. Sfatul de Obste avea indeosebi atributii administrative nejudiciare. Existau si exceptii. Sfatul de Obste din Moldova putea judeca unele procese mai importante. Despre functionarea si procedura acestuia se cunosc prea putine lucruri intrucat nu aveau secretariat sau arhiva proprie. Inscrisurile erau anaforale care aduceau la cunostinta domnitorului rezultatul deliberarii. Raporturile dintre Sfatul de Obste si domnie erau complexe, fiind greu de facut consideratii pe marginea acestora. c. Marea Adunare a Tarii a supravietuit prin unele vestigii, avand caracter simbolic, oficios. A fost denaturata de regimul fanariot prin desconsiderarea ei. In primul rand fusese indepartata atributia ei cea mai importanta, anume acea de a alege pe domnitor. Domnitorii erau numiti direct de catre Puterea Otomana. d. Sfatul Domnesc (Divanul), a fost o alta institutie de stat centrala din Tarile Romane, in perioada la care ne referim. Acesta a cunoscut o serie de schimbari de structura, determinate de transformarile economico-sociale, institutionalizandu-se pe masura destramarii feudalismului si afirmarii societatii burgheze. Pana la Regulamentul Organic a continuat sa fie format exclusiv din dregatori, ca mai inainte. Membrii Divanului erau in general boieri de rangul I, numiti si divaniti, insa participau la Divan si unii mari dregatori ramasi fara atributii si care si-au pastrat rangul si titlul. Lucrurile fiind intr-un proces de tranzitie, se observa faptul ca domnitorul isi cauta sfetnicii dintre oamenii priceputi care intrau apoi in Divan. Pana la Regulamentul Organic, Divanul Domnesc a continuat sa cumuleze atributii judecatoresti, executive si legislative. Introducandu-se principiul separatiei puterilor, Divanul nu va mai pastra decat atributii judecatoresti, devenind instanta suprema de judecata. Celelalte atributii ale Divanului Domnesc au fost preluate de alte organisme ca: Adunarea Obsteasca si Sfatul Administrativ in activitatea de conducere si administrarea tarii. Sfatul Domnesc avea alte numeroase atributii, intre care: financiare, militare, religioase etc. Sedintele Divanului erau publice, cand judeca pricini si cand dezbatea probleme privind interese de stat. e. Dregatoriile au capatat trasaturi noi in aceasta perioada. Dregatorii erau numiti si revocati de catre domnitor. In linii mari acestea (dregatoriile) si-au pastrat conformatia din perioada precedenta, instituindu-se insa si aspecte noi, ca urmare a evolutiei conditiilor economice, sociale si politice, in legatura cu numirea dregatorilor, criterii de selectionare, atributii, modul de remunerare, ierarhia, clasificarea etc. In aceasta perioada s-au impus noi categorii de dregatori in detrimentul celor vechi. In noile imprejurari s-a modificat insasi clasificarea boierilor, deoarece numirea intr-o dregatorie se va face acum dupa calitatea celui numit in ierarhia boiereasca. Nu ne propunem sa insistam asupra acestui aspect deoarece prin complexitatea si dimensiunile lui depaseste problematica lucrarii de fata. Ne vom rezuma doar la enuntul institutiilor dregatoresti pentru a se putea evalua schimbarile survenite in sistemul organizarii de stat in acea perioada. Dregatori de clasa I intre care: marele vornic, marele logofat, marele spatar, marele hatman, marele vistier, marele postelnic, marele aga, marele camaras; Dregatori (dregatoriile) de clasa a II-a intre care amintim cateva din cele 17

cunoscute: marele ban, marele clucer, marele stolnic, marele sluger, marele armas etc.; Si dregatori de clasa a III-a. Fara a fi subestimati, acestia aveau atributii destul de importante: erau dregatori ce tineau de Curtea Domneasca, subalterni ai marilor dregatori, zapcii, s.a. In cadrul acestei vaste retele de dregatorii trebuie avut in vedere ca majoritatea lor se regaseau, sincronic sau nu, in ambele tari romanesti; unele cu denumiri identice, altele dimpotriva purtau denumiri diferite, dar aveau aceleasi atributii. Multe din dregatoriile enuntate se divizau in raport de volumul de lucru si de importanta lor politico-administrativa. Insa, prin organizarea si reorganizarea lor se atesta faptul ca exista o intensa preocupare in directia emanciparii societatii romanesti pe multiple planuri. TEMA a XI-a ORGANIZAREA JUDECATOREASCA IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XVIII-LEAPRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XIX-LEA Desi unele aspecte au mai fost discutate in capitolele de mai inainte, in subiectul de fata ne vom ocupa de redarea in mod mai sistematizat a evolutiei si organizarii judecatoresti in conditiile unei perioade (epoci) de mari si consistente transformari din societatea romaneasca. Deficientele justitiei feudale s-au mentinut un timp si in conditiile declansarii procesului de tranzitie spre capitalism, intre care mentionam: - domnitorul era judecator suprem, iar impartirea dreptatii era un instrument de guvernare in mainile clase dominante; - justitia penala nu era inca bine diferentiata de cea civila; - puterea judecatoreasca nu era separata de celelalte puteri (administrativa si politica); - justitia era o institutie producatoare de venituri pentru domnitor si pentru sine; - judecatorul judeca in numele domnului, nu in numele legii, si alte asemenea neajunsuri care au dus la nemultumiri si la criza regimului feudal. Ideile iluministe ale unor domnitori si nevoia de rezolvare a acestei crize au facut ca in toata perioada, de la mijlocul secolului XVIII-lea si pana la Unirea principatelor, sa se faca eforturi sustinute pentru remedierea proastei organizari a justitiei, inregistrandu-se unele rezultate notabile, in conditiile rezistentei opuse de vechea clasa feudala. 1. Initiative reformatoare Constantin Mavrocordat si Alexandru Ipsilanti Primul domnitor care a incercat o reforma radicala in materie de justitie a fost Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv in Tara Romaneasca si Moldova. Reformele concepute de el au fost puse in aplicare mai intai in Muntenia, apoi si in Moldova, ceea ce a dat unitate si consistenta inceputului innoitor. In cadrul reformelor sale au fost create posturi de ispravnici ai judetelor in Tara Romaneasca, si ai tinuturilor in Moldova. In aceste posturi au fost numiti boieri (de rangul I sau II) cu deplina competenta administrativa si judecatoreasca, chiar daca impricinatii erau de rang similar sau mai mare. Erau luate atributiile administrative si judecatoresti de la capitanii de judet (Tara Romaneasca), si de la parcalabi (conducatorii tinuturilor) in Moldova, realizandu-se astfel despartirea acestor atributii de cele militare, care ramaneau vechilor conducatori. Au fost stabilite norme de organizare, competenta si procedura pentru jurisdictia ispravnicilor, acestia avand obligatia de a judeca neintarziat si cu

usile deschise etc. Totodata, se interzicea ispravnicilor sa fie judecatori si globnici. Constantin Mavrocordat a incercat sa creeze institutia moderna a judecatorilor de profesie, salarizati de stat, nu de catre ispravnici, instituind pe langa fiecare ispravnicie cate un judecator sau doi, care puteau judeca si in absenta ispravnicului. In acest caz se facea un pas real in directia separatiei puterii judecatoresti de cea executiva. A fost un inceput care se va adanci prin reforma lui Alexandru Ipsilanti (vezi mai jos). Separarea completa a puterii judecatoresti de cea executiva a constituit un proces anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va clarifica in intregime. Abia legislatia Unirii va sterge aceste ultime vestigii feudale. V.A.Ureche observa ca rezultatele obtinute de Constantin Mavrocordat au fost mai curand modeste deoarece nu reusise sa indrepte nici pe deplin, nici imediat mersul justitiei in cele doua tari. Pentru institutionalizarea justitiei, domnitorul Constantin Mavrocordat a mai prevazut si alte masuri, intre care introducerea procedurii scrise, infiintarea condicilor in care erau copiate hotararile in ordine cronologica, cu trimiterea in fiecare luna a unui exemplar domnitorului spre dovedire. Asemenea masuri (reforme) au fost acceptate cu greu de catre ispravnici, care, sa nu se uite, erau boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul ca domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat masurile acestuia. Alexandru Ipsilanti (1786-1788) a creat, la cererea boierilor moldoveni, in cadrul Divanului Domnesc, pentru inceput, departamente judecatoresti. In Moldova a fost confirmata, in aprilie 1771, existenta divanului de giudecati, devenit ulterior Departamentul giudecatii. In cealalta tara romaneasca, Muntenia, cuprinsa si ea de febra innoirilor, a fost creat (mai 1772), Departamentul judecatii, existand si un departament II (civil). Domnitorul Alexandru Ipsilanti a perseverat de asemenea, in directia modernizarii dreptului. Opera sa este cuprinsa in Pravilniceasca condica, adoptata in anul 1775 in care este reglementata organizarea instantelor judecatoresti. Acestea erau structurate intr-un sistem ierarhic, cu competente delimitate pe diferite trepte de jurisdictie. Astfel: 1) divanul gospodaresc (domnesc); 2) judecatoria velitilor boieri; 3) al doilea departament (doua departamente civile de acelasi grad); 4) al treilea departament al vinovatilor (departament penal); 5) judecatori; Pentru judecatoria ot vel aga; 6) judecatorii dupa judete. Alexandru Ipsilanti a creat Departamentul criminalicesc si Departamentul strainelor pricini, punand in aplicare departamentul II (civil). De asemenea, rezulta functionarea departamentului al II-lea (judecata divanului domnesc). Au fost facute totodata si unele ajustari ale legislatiei existente. 2. Organisme judecatoresti a) Judecatorii de judete. Pentru ca impricinatii sa nu parcurga distante mari, cheltuind si pierzand vreme, Al. Ipsilanti a oranduit si cate un judecator la fiecare judet sau tinut pentru a judeca pricinile locuitorilor, adica vinovatii mai mici. In acelasi context se prevedea ca vinovatii grave: ucideri (omucideri), preacurvie, rapiri de fecioare, furtul de lucruri sfinte, urmau sa fie judecate la nivel superior, la domnie de catre ispravnici impreuna cu eczameniile lor. Judecatorul de judet, asadar, judeca numai vinovatiile usoare, trebuind sa dea hotarare scrisa privitoare la pedeapsa

pronuntata. S-a mentinut practica discriminatorie ca boierii cei mari sa fie judecati de Divan, chiar daca fapta incriminatorie se petrecea pe teritoriul de competenta a judetului; deci in aceste cazuri, atat ispravnicul cat si judecatorul de judet, erau dati deoparte. b) Departamentele civile si departamentul penal Cele doua departamente despre care s-a mai amintit, erau compuse din judecatori cu stiinta si cu praxis, iar acestia judecau dupa pravila si obiceiul pamantului11. Privitor la Departamentul al III-lea (al vinovatilor) Pravilniceasca condica face referiri la modul de judecata (legile ce se aplicau), la atributiile departamentului, la cercetarea invinuitilor (care nu se putea face decat de judecatori), la modificarea de hotarari ce revenea numai domnitorului etc. Judecata veli]ilor boieri facea obiectul capitolului al III-lea din aceeasi condica. Completul de judecata era compus din boieri cu functii inalte si trei mazili veliti; judecata se facea la curtea domneasca. In acest cadru erau judecate apelurile declarate impotriva hotararilor departamentelor inferioare. Instituirea apelului este considerata cu temei un mare progres. c) Divanul domnesc era instanta suprema. Acest organism, ca si domnitorul avea o competenta de judecata generala. Judeca numai in apel pricini deosebit de grave care puteau fi pedepsite cu mutilare sau moartea faptuitorilor (vinovatilor). In asemenea cazuri Instanta suprema de judecata (Divanul domnesc) era compusa din domnitor, marii boieri, mitropolit si episcopi. Cand domnitorul nu participa la judecata, divanul intocmea anaforale ce erau supuse aprobarii domnitorului, iar acesta confirma sau infirma hotararea luata. In acest din urma caz se proceda la o noua judecata, de data aceasta in prezenta domnitorului care conducea Divanul. d) Instantele speciale. Inceputurile justi]iei militare In capitolul al XIII-lea din Pravilniceasca Condica sunt trecute prevederi referitoare la cazurile de abateri din armata, iar in capitolul al XIV-lea erau norme pentru marele aga (seful politiei). Ambele instante aveau o anume competenta penala, iar hotararile pronuntate de acestea erau supuse apelului Divanului velitilor boieri. Legislatia militara constituie dovada faptului ca reforma judecatoreasca era cuprinzatoare, incorporand aproape toate domeniile de activitate mai importante. Primele elemente de justitie militara au aparut in legislatia fanariota. Dovada o face Manualul de legi al lui M. Fotino, din 1777. La rubrica pravile ostasesti sunt incluse trei paragrafe din Bazilicale, referitoare la dezertari si capacitatea de a fi ostas, precum si patru paragrafe din legiuirile militare publicate de Leunclavius in 1596 (Val. Al. Georgescu). Pravilniceasca condica cuprindea dispozitii de justitie militara in capitolele intitulate Judecatorie ot vel spatar si Judecatorie ot vel aga, preconizandu-se doua instante cu caracter militar. Pe langa militari, instantele amintite judecau si civili pentru anumite infractiuni ce aveau tangenta cu armata. Regulamentul Organic al Tarii Romanesti in capitolul al IX-lea, intitulat Asezamantul ostasenesc pentru straja pamanteasca a Valahiei avea o parte, a IV-a, privitoare la Asezamantul judecatoresc si distiplinesc, cu 141 articole grupate in doua

sectiuni. In Moldova, capitolul al VII-lea al Regulamentului Organic se intitula Regulamentul jandarmeriei, avand si un titlu ce se numea Condica militara pentru judecata si distiplina, compusa, de asemenea, din doua sectiuni, prima privitoare la infractiuni, si o a doua referitoare la pedepse. In anul 1852, din initiativa domnitorului Barbu Stirbei s-a alcatuit o Condica
Pravila este alcatuita si ea din cutuma, dar cuprindea si multe elemente de imprumut. Obiceiul pamantului indica puternica si directa inraurire a traditiilor dreptului romanesc. Neincluderea multor elemente valoroase in pravile se datoreaza faptului ca de regula cei care au redactat acele carti erau straini.
11

penala ostaseasca cu procedura ei, care cuprindea 475 articole grupate in doua carti si anume, prima privea infractiunile si pedepsele, iar a doua procedura penala. 2. Institutiile de drept a) Dreptul civil Ca si in multe alte domenii, modificari innoitoare au avut loc in aceasta perioada si in ceea ce privea conditia persoanelor. Elementul om-cetatean apare acum ca substanta a transformarilor caracteristice perioadei de tranzitie. Desi se mai pastrau multe trasaturi din epoca anterioara, se remarca si atitudini noi. Constantin Callimachi, luand act de modificarile ce se impuneau, preciza ca: persoana se zice, in legi, omul ce are intr-un stat stare politiceasca, adica politicesti drituri si indatoriri. Astfel, rezulta din aceasta conceptul modern de cetatean, ce avea drepturi si indatoriri in cadrul societatii. A urmat apoi Legea Caragea care stabilea unele criterii in clasificarea persoanelor si anume: dupa noroc adica, oameni liberi, robi si dezrobiti; apoi dupa fire barbati si femei; dupa etate; dupa capacitate (cei cu discernamant pe de o parte si risipitori si fara minte, pe de alta parte). Pe linia introducerii de terminologii noi, nu lipsite de continut juridic, Regulamentul Organic a inlocuit termenul de stapan de mosie prin acela de proprietar, boierilor recunoscandu-li-se dreptul de proprietate asupra pamantului. Legislatia reformatoare stabilea norme si in ceea ce privea varsta, sexul si unele incapacitati (L. Caragea). Varsta era primul element de care se tinea seama in exercitarea capacitatii. - Pana la sapte ani copiii erau prunci; - Pana la 14 anibaietii, si pana la 12 ani fetele erau, erau considerati nevarstnici, si, deci nu puteau incheia acte juridice, acestea putand fi efectuate numai de parintii lor sau de tutori; - Intre 14 si 25 de ani tanarul era considerat sprevarstnic sau afilix, cu o capacitate juridica limitata, aflandu-se in continuare sub tutela curatorilor; - Sexuldeosebirea de sex era considerata de lege ca fiind dupa fire; capacitatea juridica a femeilor continua sa fie mult redusa, iar participarea lor la viata publica era exclusa. Legea Caragea preciza expres ca numai boierii barbati se fac boieri, judecatori si ocarmuitori obstesti, si tot ei erau cei ce puteau indeplini functii bisericesti. Un loc aparte in legislatia vremii l-a ocupat starea civila, intocmirea si pastrarea actelor. In secolul al XVIII-lea, privitor la elementele de stare civila existau unele reguli, si anume, preotii tineau condici pentru evidenta nasterilor, casatoriilor si deceselor. Unele registre de aceasta natura s-au pastrat la mitropolii si episcopii. In 1785 au fost publicate in Moldova dispozitii prin care se interzicea preotilor din sate si din orase sa cunune pamanteni cu robie sau robi cu pamantence, precizandu-se ca

in cazul oficierii nuntii nepermise, preotii sa fie caterisiti, iar casatoriile sa se anuleze. Primele masuri generale referitoare la reglementarea actelor de stare civila in Principatele Romane au fost introduse de Regulamentul Organic. Intocmirea si pastrarea acestor acte ramaneau in seama membrilor clerului, dar fiecare act trebuia sa fie redactat in doua exemplare, unul din ele fiind depus la autoritatile civile (Tribunal, Ispravnicie). Abia in 1865, in cadrul reformelor lui Alexandru Ioan Cuza, actele de stare civila vor trece de la parohiile urbane si rurale la primariile orasenesti si satesti. Caracterul laic al actelor de stare civila a fost apoi consacrat prin Constitutia din 1866. Strans legata de familie, rudenia, nu a suferit schimbari substantiale in sistemul normativ cutumiar. Continua a se face distinctie intre rudenia naturala, izvorata din filiatie, (cea creata de raporturi matrimoniale) si familia spirituala. La acestea se adauga infratirea cu diferitele ei forme. Legiuirile din aceasta perioada cuprind reglementari de rudenie care nu difera esential de cele precedente, deoarece aveau la baza principiile de drept canonic care guverna inca institutia familie. Au fost reglementate probleme ca filiatiunea (copiii legitimi, nelegitimi, legitimati sau adoptati) rudenia naturala (casatoriile) adoptiunea etc. S-au conturat idei legislative privind functiile familiei: economica, demografica, etnica, religioasa, pedagogica, psihologica. De asemenea, probleme referitoare la divort, adulter. La temelia familiei se afla casatoria pe baza de vointa reciproca, de legiuita insotire: Nunta iaste tocmeala unirii barbatului cu femeia spre a face copii (L.Caragea II 16 f 1). Totodata, prevederi valoroase privitoare la raporturile dintre soti, precum si a celor dintre parinti si copii au fost introduse in legislatia vremii. Codul Callimachi statornicea, spre exemplu, obligatia pentru parinti, privind cresterea si educarea copiilor. Dominanta desprinsa din legiuirile timpului era aceea a pozitiei superioare a barbatului (tatalui), pastrandu-se trasaturi traditionale cum erau: statornicirea principiului responsabilitatii personale in domeniul civil si penal. In privinta desfacerii casatoriei, atat Codul Callimachi, cat si Legea Caragea stabileau motivele de divort atat in sarcina sotiei cat si a sotului. b) Dreptul comercial Acest domeniu a inregistrat un interes aparte pentru legislatia timpului, cu atat mai mult cu cat societatea se indrepta spre un regim capitalist burghez, ce presupunea intensificarea si diversificarea activitatilor comerciale. Principalele legi scrise au abordat relatiile comerciale, mai tarziu, potrivit evolutiei regimului economico-politic din aceasta parte a Europei. In Pravilniceasca Condica, in Codul Callimachi si in Legea Caragea sunt reglementate relatiile comerciale. Regulamentul Organic proclama libertatea comertului in interiorul celor doua Principate si intre ele. In Tara Romaneasca pe la 1830 a fost redactat Codul Comercial Roman, avand la baza elemente anterioare, intre care si dispozitii cuprinse in Regulamentul Organic. Era un cod de tip burghez destul de evoluat pentru acel timp, continand 595 de articole in masura sa raspunda nevoilor reale ale societatii romanesti.

Alcatuitorii Codului au folosit si elemente din Codul Comercial Francez, adaptate specificului si stadiului comertului romanesc12. In Moldova sunt de asemenea de semnalat dispozitii si norme privind dreptul comercial precum si jurisdictia comerciala, rezultand din ofisuri domnesti, anaforale,
12

Ibidem, p. 302.

adrese, circulare etc. Spre deosebire de Muntenia, in Moldova Codul Comercial francez era recomandat spre folosire prin dispozitii ale Inaltelor autoritati. Totodata se remarca tendinta, tot mai puternica, de diferentiere intre elemente de drept civil si cele de drept comercial, existand instante comerciale deosebite de cele civile. In Transilvania, evolutia spiritului burghez a fost mai rapida, evolutie determinata de ascensiunea accentuata a capitalismului. In acest cadru s-a afirmat si burghezia comerciala romaneasca. In timpul imparatesei Maria Teresa (1740-1780) s-a introdus legislatia comerciala si cambiala. Au fost puse in aplicare legi austriece privind falimentul si bancruta frauduloasa. Incepe sa se manifeste o autonomie a dreptului comercial. Reglementari cu profil de drept comercial erau cuprinse in Codul Civil austriac, intrat in vigoare pe teritoriul Transilvaniei incepand din 1853. Jurisdictia comerciala se referea la instante comerciale specializate in procese de acest gen. Regulamentul Organic a introdus un regim de exceptie pentru comercianti. In temeiul prevederilor acestuia au fost organizate, in orasele comerciale, instante cu compunere mixta formate din magistrati numiti de Domn, si din comercianti, alesi dintre dansii. Astfel, in Tara Romaneasca au fost infiintate, la Bucuresti si Craiova, cate o Judecatorie de comerciu, judecand instante de apel. In anul 1848 au fost modificate si completate dispozitiile privitoare la organizarea judecatoreasca si procedura de judecata comerciala. In locul celor doua judecatorii comerciale au fost infiintate trei tribunale de Comert, si anume: in Bucuresti, Craiova si Braila. In celelalte orase pricinile comerciale ramaneau in competenta judecatoriilor civile. Exista apoi o curte comerciala apelativa la Bucuresti. In Moldova, a fost infiintat un Tribunal de comerciu la Galati, iar la Focsani si Botosani, orase de negot, au fost numiti cate doi negustori pe care presedintele tribunalului ii chema sa judece in afaceri comerciale. Hotararile comerciale pronuntate de tribunalele tinutale erau judecate in apel de catre Divanul de Apel si, dupa caz, de Divanul Domnesc. In Moldova nu au avut loc modificari legislative de substanta. In 1846 a fost emisa legea pentru reformarea Tribunalului de comerciu din Galati, dar aceasta se referea la cresterea numarului de persoane si probleme de procedura. In Transilvania, se remarca faptul ca elementul romanesc se regaseste in instantele de judecata, ceea ce releva importanta acestuia in derularea operatiunilor comerciale. c) Dreptul penal In cele doua tari romanesti (Muntenia si Moldova), dreptul penal a cunoscut unele transformari de substanta, circumscrise evolutiei spre capitalism a societatii romanesti. Schimbarile au constat intr-un proces de coabitare (in timp) a normelor vechi cu cele noi. S-au mentinut aspecte ale pluralismului juridic de tip feudal dar a crescut rolul dreptului scris fata de cel cutumiar. S-au concretizat, in perioada la care ne referim, unele principii specifice dreptului penal si anume: - individualizarea raspunderii penale, cu personalitatea pedepsei si excluderea raspunderii familiale; - legalitatea incriminarii si a pedepsei;

- respectul libertatii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fara tortura si interzicerea detentiunii preventive prelungite; - aplicarea pedepsei dupa judecata, printr-o hotarare motivata; - umanizarea pedepselor, cu excluderea pedepsei cu moartea si a mutilarii; - executarea pedepsei in conditii care sa aiba in vedere corectarea vinovatului. Noul Cod penal al Moldovei, cunoscut si sub denumirea de Codul SutuSturdza, era un cod complet al ramurii dreptului penal. Avea o structura avansata, fiind influentat de Codul penal austriac (1802), traducere romaneasca (Cernauti 1807). Si in acest caz, precum si in toate celelalte, noua reglementare penala pastra unele trasaturi esentiale din vechiul drept penal, generat de Legea tarii. Intre altele, infractiunea de ridicare asupra stapanirii, ceea ce alta data se numea hiclenie, era reglementata in Codul amintit, potrivit sistemului medieval, de judecare in divan si sanctionata cu pedeapsa capitala. Pedepsele erau destinate ca sa pazeasca linistita petrecere si politiceasca siguranta a obstei, si, ca atare, se recomandau acele pedepse care vor face cea mai puternica lucrare (impresie) in sufletele oamenilor si a se da pilda altora. Spre exemplu, pedeapsa de defaimare in fata obstei era una din stravechile pedepse, de aceea se folosea bataia repetata pe ulite. Intre aspectele noi, cuprinse de Codul penal din care citam, amintim: tentativa, (infractiunea savarsita dar neizbutita) recidiva, complicitatea, circumstantele atenuante si agravante, prescriptia. De data aceasta actiunea penala apartinea statului, incat chiar daca intervenea o impacare intre parti, judecata isi urma cursul. Cel ce isi facea singur dreptate era, totusi, pedepsit, deoarece stapanirea era datoare a purta de grija pentru siguranta supusilor ei. Multe din cele enuntate ca si altele si-au pastrat valabilitatea pana in zilele noastre. Amintitul cod este cuprinzator, el prevazand solutii pana la detaliu: Infractiunile cu diversitatea lor, pedepsele cu precizari de amanunt etc. d) Procedura de judecata Este domeniul in care s-a resimtit pe larg schimbarile si reforma dreptului romanesc pentru acea perioada, procedura insemnand derularea practica a unui proces, adica instrumentarea acestuia pana la finalizarea lui, hotararea definitiva si executarea pedepselor (Procedura penala). Constantin Mavrocordat a adus dreptului procedural din Tara Romaneasca si Moldova schimbari importante, care se vor accentua in deceniul al IV-lea al sec. al XIX-lea. Dispar unele institutii din perioada anterioara (raspunderea colectiva), facand loc altora noi, burgheze. Alaturi de numeroase trasaturi ce se mentineau au aparut precizari si inovatii, introduse prin hrisoavele domnesti, legi sau proiecte de legi. In aceasta privinta sunt de mentionat cateva mari hrisoave din a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, si anume: Proiectele de cod ale lui M. Fotino; Pravilniceasca Condica; Legea Caragea in Tara Romaneasca si in Moldova: Manualul lui Donici si Codul Callimachi. Toate acestea dau dreptului procesual din cele doua principate o infatisare noua de tranzitie, pregatind alte imbunatatiri. Legislatia din perioada la care ne referim cuprindea elemente de procedura moderna in ceea ce privea desfasurarea procesului civil (parti in proces), chemarea in judecata etc. Legea Caragea aduce in prim plan institutia avocaturii, vor fi primiti de avocati cei ce au oarecare stiinta de pravila si care sunt cunoscuti de oameni cinstiti. Organizand in spirit modern instantele de judecata, Regulamentul Organic a

contribuit la afirmarea magistratilor de cariera, precum si la crearea conditiilor, mai tehnic reglementate, a cailor de atac. Acestea s-au soldat cu rezultate satisfacatoare. Spre exemplu, Regulamentul Organic prevedea ca toate cazurile de chemare in judecata sa se faca in scris si sa se inainteze presedintelui judecatoriei de prima instanta. In Regulamentul Organic al Moldovei, spre deosebire de cel muntean, se admitea faptul in care cererea de chemare in judecata putea fi facuta verbal in anumite cazuri minore. Preocuparile de capetenie in materie de judecata in aceasta perioada erau: sporirea eficientei impartitorilor dreptatii si a auxiliarilor lor, accelerarea procedurilor de judecata si combaterea procesivitatii justitiabililor; obiectivitatea judecatii etc. Probele au capatat o importanta deosebita si ele, urmarindu-se sistematizarea si reglementarea continutului lor, precum si folosirea unor modalitati adecvate in obtinerea acestora (a probelor). Indeosebi Legea Caragea, preluand practici mai vechi, a consacrat reguli ca: dovedirea afirmatiei; clasificarea dovezilor; sporirea importantei probelor in proces. Toate acestea in scopul luarii unor decizii cat mai corecte. Hotararea judecatoreasca, de asemenea, constituie o preocupare de imbunatatire si de perfectare a procedurii de judecata. Constantin Mavrocordat poruncea ispravnicilor sai ca trebuie facut in asa fel incat cartea de judecata sa se potriveasca cu randuiala, adica motivarea sa corespunda cu solutia. Grija pentru acest aspect a ajuns pana acolo incat de la Domnie s-au trimis norme de judecata ispravnicilor, precum si formulare pentru carti de judecata, constatandu-se ca asemenea acte juridice nu erau redactate bine. Caile de atac si executarea hotararii constituie o componenta la fel de importanta in arealul procedurii, inregistrandu-se si in aceasta latura preocupari pentru o mai buna derulare a actiunii judiciare, in conformitate cu progresul social-economic din Tara Romaneasca, si corespunzator cu mersul normelor de drept european. Se au in vedere, opozitia, apelul, apelul la apel, executarea hotararii etc. Se observa gama larga a posibilitatilor si practicilor pe linie judiciara in privinta instituirii unei judecati cat mai apropiate de spiritul legii, asa cum era ea. TEMA a XII-a REGULAMENTUL ORGANIC-MOMENT DECISIV IN MODERNIZAREA DREPTULUI ROMANESC In procesul de modernizare a dreptului romanesc un rol important l-a avut Regulamentul Organic. Prin acesta s-a instituit o noua si temeinica Organizare Judecatoreasca. Au fost infiintate instante judecatoresti care functionau pe temeiul despartirii puterii ocarmuitoare de cea judecatoreasca. S-au stabilit norme privitoare la numirea in functie a judecatorilor. S-a introdus principiul recunoasterii autoritatii lucrului judecat. S-au stabilit norme referitoare la numirea in functie a judecatorilor. S-a reglementat procedura de judecata. A fost consolidata autoritatea logofetiei dreptatii ca institutie ce facea legatura dintre domnie si instantele judecatoresti; logofatul dreptatii veghea asupra integritatii judecatorilor si a legalitatii procedurilor. A fost creata si statuata functia de procuror pe langa tribunale; acestia (procurorii) erau considerati aparatori ai pravilei (legii). De asemenea, a fost infiintat corpul de avocati etc. Urmare a Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu in Tara Romaneasca si a

modificarii opticii puterilor dominatoare in zona, Turcia si Rusia au ajuns la concluzia ca trebuiau sprijinite Tarile Romane in privinta imbunatatirii starii Principatelor. Inca in anul 1826 (Tratatul de la Akkerman dintre cele doua mari puteri) s-a pus problema unui regulament obstesc pentru fiecare Tara Romaneasca in parte (Moldova si Muntenia). Cei doi domnitori romani au fost sfatuiti de puterea suzerana, Turcia ca impreuna cu Divanurile sa alcatuiasca acele legi constitutive pentru ambele tari. In acest scop au fost alcatuite cate o comisie in fiecare tara pentru elaborarea de norme legislative noi, ce vor sta la temelia Regulamentului Organic. Razboiul ruso-turc din 1828-1829 a intrerupt activitatea acestor comisii. Principatele Moldova si Tara Romaneasca au fost ocupate (1828) de trupele tariste. Urmarind sa-si insuseasca initiativa in totalitate, guvernul imperial rus a luat in considerare intocmirea virtualului Regulament Organic. Au fost refacute comisiile de boieri din principate, care au reluat activitatea de redactare a Regulamentului Organic. In urma unor dezbateri pozitive Regulamentele (cate unul pentru fiecare tara romaneasca) au fost adoptate, intrand in vigoare mai intai in Tara Romaneasca (iulie 1831) si apoi in Moldova (ianuarie 1832). Istoricul A.D. Xenopol aprecia faptul ca Regulamentul Organic a constituit un progres simtitor asupra starii haotice de pana la acea data. El a introdus reguli fixe si statornice in locul chibzuintei momentane si a bunului plac; a restrans arbitrariul, inlocuindu-l cu norme diriguitoare; a introdus raspunderea legala in locul neresponsabilitati. Regulamentul Organic a dat posibilitatea alcatuirii unei noi organizari judecatoresti, institutionalizand regimul inamovibilitatii. Au fost incluse norme privind infiintarea tribunalelor tinutale (judete in Tara Romaneasca), care judecau in prima instanta, apoi Divanul Apelativ (de apel), iar pentru unele pricini mai speciale (grave) exista o ultima instanta si anume Divanul Domnesc, care judeca in recurs atat probleme de contencios administrativ, cat si penale. Desi au fost elaborate doua exemplare ale aceluiasi Regulament, unul pentru Moldova si unul pentru Tara Romaneasca, prin structura, obiectivele si continutul lor aceste doua Regulamente constituie de fapt un singur act normativ (cu mici deosebiri de la o tara la alta) pentru ambele principate. Deci, au un caracter unitar, de unde si folosirea cel mai adesea a termenului de Regulament Organic, la singular. Conceput sub auspicii straine, dar ca urmare a unor insistente cerinte interne, Regulamentul Organic constituie o realitate romaneasca. Apreciat sau criticat potrivit momentului istoric dat, Regulamentul Organic se inregistreaza ca un adevar incontestabil in ceea ce priveste ascensiunea dreptului romanesc. In nici un caz Regulamentul Organic nu constituie un pas inapoi sau o stagnare a societatii romanesti in ansamblul ei, cu atat mai putin in domeniul juridic. El contine elemente inaintate din tot ceea ce se realizase in rastimpul de la Constantin Mavrocordat pana la 1831. Regulamentul Organic a incununat eforturile boierimii din cele doua tari, reprezentata de comisiile amintite, care au redactat acele Regulamente precum si numeroasele memorii, proiecte, concepute de moldoveni si munteni in 1822, pana atunci, si dupa aceea. Considerat de unii cercetatori drept constitutie, iar de catre altii dimpotriva, Regulamentul Organic a avut rol pregatitor in elaborarea Constitutiei si a Statutului dezvoltator, din timpul domniei lui Al.I. Cuza (1859-1866), precum si pentru Constitutia din 1866, de la inceputul domniei lui Carol I. In Regulamentul Organic au fost introduse primele principii de drept

constitutional in istoria legislatiei romanesti. Totodata, este mentionat principiul separatiei puterilor in stat (Regulamentul Organic al Moldovei, art. 1279 si Regulamentul Organic al Tarii Romanesti, art. 212). Astfel: erau limitate prerogativele domnitorului; prevederea referitoare la infiintarea unor adunari care sa reprezinte puncte comune cu regimul parlamentar; apoi, separarea veniturilor statului de cele ale Casei domnitoare etc. Se realiza prin asemenea prevederi o distinctie clara intre notiunea de stat si persoana domnitorului, intre dreptul public si cel privat. Desi Regulamentul Organic stabilea ca judecatorii sa judece in numele domnitorului, hotararile fiind intarite de El, domnul nu mai avea dreptul sa se amestece in treburile justitiei, nici sa prejudece hotararea instantei. Regulamentul stipula expres independenta tribunalelor. Practica judecarii in numele domnitorului s-a mentinut si dupa Conventia de la Paris din 1858, care, pe baza unui astfel de vestigiu, prevedea ca puterea judecatoreasca se va exercita in numele domnului. Totodata, Regulamentul Organic a redus considerabil atributiile financiare ale domnitorului; a fost suprimata Camara domneasca (confundata adesea cu visteria tarii), facandu-se o lista civila pentru domnitor, platibila din visteria tarii. Regulamentul Organic prevedea, de asemenea, libera circulatie intre cele doua tari precum si dreptul dobandirii de imobile de catre cetatenii romani in Moldova si Tara Romaneasca. Prin aceste prevederi romanii erau de fapt socotiti cetateni ai aceluiasi stat. In ceea ce privea Dreptul civil, Regulamentul Organic prevedea ca pricinile civile urmau sa fie judecate dupa Codul Callimachi si Codul Caragea, intrucat aceste legiuiri corespundeau realitatilor patrimoniale din acea vreme, fiind intocmite in preajma anului 1821. Regulamentul Organic cuprindea si norme de drept civil, comune pentru ambele principate. Regulamentul Organic a consacrat principiul drepturile sfinte ale proprietatii, prin care se consolida dreptul de proprietate absoluta asupra mosiilor si altor bunuri. O alta directie noua care se resimte in materia dreptului civil este aceea a sporirii importantei actelor scrise in viata juridica, prin introducerea sistemului de inregistrare a contractelor de ipoteca si de dota, ca si a actelor de stare civila. Raspunderea civila capata un caracter de raspundere personala mai accentuat, desfiintandu-se formele de raspundere colectiva, consacrate de obiceiul pamantului. In privinta Dreptului penal, Regulamentul Organic a pastrat insa un pronuntat caracter feudal cu deosebire in ceea ce privea aplicarea pedepselor: bataia, inchiderea la groapa ocnei. De asemenea se pastrau si unele urme ale legii talionului, precum si caracterul discriminatoriu al pedepselor, facandu-se diferentieri radicale, in functie de situatia sociala a infractorului: spre exemplu, boierii nu erau pedepsiti la fel cu oamenii de rand. De regula le era rezervat surghiunul la manastire. Dreptul procesual se regaseste in Regulamentul Organic prin imbunatatirea organizarii judecatoresti. S-au introdus noi prevederi privitoare la departajarea instantelor, la organizarea procedurii scrise, a avocaturii, precum si la procedura apelului, si a revizuirii hotararilor. S-a realizat o delimitare mai clara intre competenta instantelor civile si aceea a instantelor ecleziastice. Prin dispozitiile Regulamentului Organic s-au adus o serie de inovatii in domeniul procedurii civile. S-a dat o reglementare moderna regimului probelor scrise,

actelor de zestre si zalog, contractelor comerciale, depozitului judiciar, estimatiunii judiciare, actelor de notariat si actelor de stare civila.Totodata Regulamentele Organice au introdus pentru prima oara in legislatia romaneasca, principiul autoritatii lucrului judecat, principiu care se va aplica hotararilor pronuntate de catre Divanul Domnesc si confirmate de domnitor. Fiind considerate definitive, asemenea hotarari nu putea fi modificate nici de acelasi domnitor nici de urmatorii. Au fost introduse norme proprii sistemului procesual burghez cu privire la inamovibilitatea judecatorilor si a egalitatii tuturor in fata legilor. TEMA a XIII-a DREPTUL IN STATUL ROMAN MODERN (1859-1919) 1. Infaptuirea Unirii de la 1859/1862 Dupa cum se stie Unirea din 1859 s-a realizat sub auspicii internationale. Conferinta de Pace de la Paris (1856), ce a urmat Razboiului Crimeii a pus in discutie cererile repetate si insistente ale romanilor pentru unirea Moldovei si Tarii Romanesti, urmarindu-se prin aceasta realizarea unitatii depline a romanilor, din cele doua tari intr-un stat de sine-statator, independent si suveran. Razboiul, incheiat cu victoria turcilor, sprijiniti direct de catre Franta si Anglia, afectase Tarile Romane prin ocuparea lor de catre Rusia, care se autodeclarase protectoarea acestora. Lucrarile Congresului/Conferintei de Pace de la Paris (1856) au hotarat unele probleme pozitive in privinta romanilor si anume: se recunostea dreptul de a se uni cele doua tari Moldova si Valahia; restituirea catre Moldova a trei judete (Cahul, Bolgrad si Ismail) din sudul Basarabiei, rapite de Rusia in 1812; organizarea moderna a viitorului stat, ce urma sa se infaptuiasca sub protectia celor sapte state garante, care inlocuiau uniprotectoratul Rusiei; se mentinea, in schimb, suzeranitatea Portii asupra celor doua tari ca si pana atunci, insa limitata de protectoratul colectiv. Important si inedit in Pacea incheiata la Paris 1856, a fost participarea la tratative a unor state europene ca Anglia, Franta, Austria, Sardinia si Prusia. Aceste tari plus Rusia si Turcia s-au constituit in cele din urma intr-un organism international ca puteri garante pentru romani. Soarta celor doua principate a fost hotarata mai clar dupa consultarea romanilor din Moldova si Tara Romaneasca in privinta formei de stat pe care o doreau. Divanurile ad-hoc, constituite in acest scop s-au exprimat clar pentru statul unitar sub conducerea unui domnitor. Dupa aceasta hotarare, reprezentantii celor sapte state, intruniti la Paris in Conventie (1858) au stabilit modul de organizare a viitorului stat roman. Dezicandu-se in multe privinte de la hotararile initiale, puterile garante nu au mai sustinut unirea deplina a celor doua tari, ci de data aceasta au recomandat constituirea unei uniri formale in care sa se pastreze vechea organizare, cu domnitori separati, guverne, adunari elective, capitale separate etc. Unirea urma sa constea doar in denumirea de Principatele unite ale Moldovei si Tarii Romanesti, precum si in crearea Uniunii vamale, si a Comisiei juridice unite de la Focsani, Comisie ce urma sa pregateasca legi comune. Procedandu-se la alegerea domnitorului de catre adunarile elective ale Moldovei si Tarii Romanesti acestea l-au ales pe Al. I. Cuza mai intai la Iasi (5 ianuarie 1859) si apoi la Bucuresti (24 ianuarie 1859). Fara sa astepte indemnuri din afara, Al. I. Cuza a intreprins o seama de masuri (reforme) menite sa consolideze actul infaptuit, in ianuarie 1859. Au fost votate proiecte de legi unitare de catre cele doua adunari elective; s-au organizat ministerele pe principiul unitatii; au fost modificate institutii ca posta, telegraful, vamile, serviciul

sanitar; s-au creat organisme institutionale comune cu sediul la Bucuresti, viitoarea capitala a Romaniei. Recunoasterea dublei alegeri a dat un impuls si mai puternic actiunilor pentru desavarsirea actului din 1859. Al. I. Cuza a emis acte de valoarea constitutionala. Reamintim ca in decembrie 1861 cand cele sapte state au recunoscut dubla alegere, prima masura a domnitorului roman a fost aceea de a da o Proclamatie catre tara si de a convoca cele doua Adunari in sesiune comuna pentru data de 24 ianuarie 1862, data nu intamplator aleasa pentru un asemenea moment. Caracterul solemn al Adunarii a constat in consacrarea unirii depline si proclamarea statului Romania. Tot in aceste imprejurari si cu scopul consolidarii actului unirii, orasul Bucuresti a fost declarat capitala tarii, devenind sediul institutiilor centrale si resedinta domneasca. Un moment insemnat la constituit elaborarea Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1858. Transformarile suferite in viata statului roman, implinirile numeroase datorate curajului si operativitatii cu care au actionat Al. I. Cuza, Mihail Kogalniceanu si altii au facut necorespunzatoare legea de baza, care era Conventia de la Paris, in conducerea si organizarea statului. Era nevoie de o lege autohtona care sa raspunda noilor realitati. Astfel, in luna mai 1864 a fost elaborat Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, socotit de unii specialisti ca prima constitutie moderna a romanilor. A intrat in vigoare dupa acceptul puterilor garante. Domnia lui Al. I. Cuza s-a incheiat intr-un mod neasteptat, prin determinarea abdicarii lui, la 11 februarie 1866, de catre Coalitia liberalo-conservatoare. Masurile reformatoare ale lui Cuza au starnit nemultumiri atat in randul marilor proprietari, multi dintre ei parlamentari, precum si a puterilor garante. Pentru acestea din urma Cuza actionase prea independent, ceea ce a facut sa nu mai fie sustinut si sa se subscrie la abdicarea lui in ideea destramarii Statului Roman infaptuit la 1859/1862, care isi dovedea viabilitatea. 2. Institutii centrale legitime. a. Domnia In conditiile realizarii statului modern roman se impunea reglementarea unui sistem administrativ-politic unitar si a unei administratii modernizate, obligata sa respecte dispozitiile organelor centrale. Aceasta centralizare s-a impus pentru inceput din necesitatea aplicarii uniforme a reglementarilor administrativ-juridice, dupa care avea sa-si faca loc descentralizarea. Pe plan central, activitatea executiva era incredintata domnitorului, iar dupa 1881, regelui, care o exercita prin guvernul sau si prin ministri, care erau numiti si revocati de el. In timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866) cu deosebire dupa aprobarea Statutului dezvoltator domnitorul a capatat puteri depline, ne fiind o domnie constitutionala. Abia din 1866, incepand cu domnitorul Carol I, se va institui domnia constitutionala. Potrivit Statutului dezvoltator domnitorul (Cuza) cumula atributiile executive si legislative, putand emite decrete fara consultarea parlamentului. Mai concret, Statutul prevedea ca puterea publica este incredintata domnitorului si parlamentului. In consecinta, puterea legislativa putea sa se exercite de catre domnitor impreuna cu parlamentul. Initiativa legislativa o avea insa numai domnitorul, care pregatea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau sustinute in Adunarea electiva (parlament) de catre ministrii sau membrii Consiliului de Stat.

Domnitorul avea o seama de prerogative importante in conducerea statului. Desi pe plan extern acestea erau limitate, din cauza suzeranitatii otomane, Cuza s-a exprimat si in plan extern, ca si Carol I de altfel. b. Parlamentul in noua sa exprimare isi are radacinile in adunarile elective din Moldova si Tara Romaneasca, care unindu-se, in ianuarie 1862, au constituit Parlamentul Romaniei, unicameral. Dizolvarea acestuia de catre Al. I. Cuza in 1864 a dus la constituirea noului parlament, de data aceasta bicameral, format din Adunarea deputatilor si Adunarea ponderatrice (Senat). c. Guvernul, sau Consiliul de Ministri a cunoscut o organizare pe baze moderne in timpul domniei lui Al. I. Cuza. Acesta exercita puterea executiva in numele domnitorului. Consiliul de Ministri era format din opt ministri si anume: interne, finante, justitie, culte si instruirea publica, afaceri straine, lucrari publice, razboi si control. Pana in ianuarie 1862 Al. I. Cuza a domnit cu doua guverne, unul la Iasi si unul la Bucuresti, potrivit prevederilor Conventiei de la Paris din 1858. Incepand din ianuarie 1862 a fost constituit guvernul unic pentru ambele principate, asa cum unice au devenit Adunarea electiva si Capitala etc. Guvernul exercita puterea executiva in numele domnitorului, apoi a regelui, dupa ce Romania a devenit regat (1881). Ministrii erau numiti si revocati de catre rege. Ei raspundeau pentru actele proprii, precum si pentru actele venite de la rege si pe care, in functie de competenta lor, le contrasemnau. d. Consiliul de Stat, organism central menit sa consolideze guvernul. Presedintele acestui organism era insusi domnitorul. Consiliul de Stat a fost infiintat prin Legea din 8/20 ianuarie 1864, si desfiintat in anul 1866. Acest consiliu avea menirea sa pregateasca proiectele de legi si de regulamente, precum si problemele ce i se trimiteau de catre domnitor sau de ministri. Desi a avut o existenta efemera, Consiliul de Stat s-a dovedit un instrument util in conducerea statului in acele vremuri de la inceput al unei epoci noi in istoria romanilor. 3. Reformele din timpul domniei lui Al. I. Cuza Referindu-ne la perioada domniei lui Al. I. Cuza, privitoare la reglementarile juridice, la legislatie si institutiile de drept se poate spune ca in acest rastimp foarte scurt (1859-1866), cat a durat domnia lui Al. I. Cuza, s-au inregistrat impliniri deosebite. Pe buna dreptate se apreciaza ca opera sa a fost cuprinzatoare in acest domeniu. Este vorba, pe de o alta parte de o legislatie cu caracter reformator, iar pe de alta parte despre opera legislativa a acestuia. Prompt si in concordanta cu cerintele societatii romanesti, expuse inca in timpul revolutiei de la 1848, Al. I. Cuza a procedat la emiterea de legi in domeniile electoral, agrar, constitutional, scolar etc. Reforma electorala s-a impus, de asemenea, ca o necesitate, intrucat noua clasa burgheza reclama drepturi politice mai largi de care sa beneficieze si ea, pe masura contributiei la innoirile din societatea romaneasca si a rolului ce avea sa-l aiba in mersul istoriei romanilor. Un alt act normativ cu caracter reformator l-a constituit si legea pentru Consiliile judetene, precum si legea comunala, ambele elaborate in 1864. S-a reglementat clar, pentru prima oara, modul de constituire, organizare si functionare a comunelor si judetelor. Prin legea de organizare administrativa judeteana si comunala modificata in

1874, 1882, 1884, precum si prin Legea organizarii si functionarii organismelor centrale ale administratiei de stat, s-a creat un aparat administrativ centralizat, birocratic cu ierarhii administrative stricte, compus in principal din ministrii, prefecti, subprefecti, primari etc si ale caror meniri si responsabilitati au fost cu siguranta statornicite de legiuitor. Legea de organizare locala, din aprilie 1864, pentru infiintarea Consiliilor judetene si de organizare comunala, precum si cele ulterioare au pus bazele unei organizari administrative moderne, superioara in raport cu reglementarile date de Regulamentele Organice. Legea pentru organizarea armatei, apoi legile cu privire la organizarea judecatoreasca, legea pensiilor, a contabilitatii, invatamantului etc, pun in evidenta preocuparea pentru instituirea ordinii de drept in Romania. Se poate conchide ca opera cu caracter reformator conceputa si aplicata de guvernele domnitorului Al. I. Cuza a fost vasta si benefica romanilor. Ea se inscrie pe linia modernizarii societatii romanesti in spiritul cerintelor elementelor burgheze si reformatoare si a mersului european. Tendintele din perioada premergatoare si-au gasit aplicare concreta in perioada de dupa unirea din 1859. In ceea ce priveste, opera legislativa a lui Cuza, acesta a marcat saltul de la premodern la modern in legislatie, in organizarea justitiei si elaborarea de coduri de legi imperios necesare societatii romanesti in ascensiunea spre modernitate. 4.Organizarea judecatoreasca. a. Preambul La scurta vreme dupa Unirea din 1859 au avut loc modificari de substanta in ceea ce privea cresterea rolului justitiei si inscrierea acesteia pe traiectoria unor norme europene superioare. Spre exemplu, in Codul civil Roman elaborat in 1865, se subliniaza faptul ca numai puterea judecatoreasca este aceea care va judeca, in virtutea legii, si nu a domnitorului nici a lui Dumnezeu. Astfel, Legea urma a fi mai presus de orice si de oricine. Iata asadar un pas semnificativ facut de dreptul romanesc in directia prefacerii sale. Acelasi Cod Civil a consacrat separatia autoritatii judecatoresti de cea legiuitoare. Nu mai avea dreptul sa judece in instanta nici domnitorul, nici Divanul, ci judecatorul; instanta judecatoreasca constituia singura institutie abilitata sa faca dreptate. b. Instantele de judecata. Organizarea si competenta Prin noua organizare s-au pus bazele unui sistem juridic trainic si in concordanta cu realitatile romanesti. Sintetizand structura cestor institutii de drept rezulta urmatoarea ierarhie: 1.Judecatoriile de plase sau ocoale; 2.Tribunalele judetene, ce judecau si dadeau sentinte in procese civile si comerciale; 3.Curti de jurati in materie criminala; 4.Curti de apel; 5.Curti de casatie. Aceste instante erau grupate in doua categorii si anume: A. Instante ordinare, in care erau cuprinse Tribunalele din judet si Curtile de apel B. Instantele exceptionale sau speciale ce cuprindeau tribunalele comerciale,

curtile cu juri, judecatoriile de plasa, plaiuri sau ocoale; Curtea de Casatie si Justitie. Judecatoriile functionau in plase, plaiuri sau ocoale, reprezentate de un judecator si un ajutor. Orasele principale erau impartite in mai multe ocoale, fiecare ocol avand cate o judecatorie. Judecator de plasa putea fi numita o persoana (masculina), care se va distinge prin bunele purtari, va avea oarecare cunostinte de lege si etatea cel putin de 25 de ani. Dat fiind faptul ca judecatoriile rurale (de plasa) erau prea indepartate intre ele, prin legea din 1879 au fost infiintate judecatorii comunale, dar care nu peste tot au dat rezultate. Tribunalele de judet, create tot prin Legea organizarii judecatoresti, se compuneau dintr-un presedinte, doi membri, un supleant, un procuror si un substitut, unul dintre membri era numit judecator de instructie. Circumscriptia teritoriala a tribunalului de judet era aceiasi cu a prefecturii judetului, cu exceptia Tribunalului Bucuresti care era alcatuit din cinci sectii (trei civile, una corectionala si una comerciala). Numarul sectiilor va fi marit in 1909 la sapte. Tribunalele din Iasi, Craiova, Galati, Ploiesti, se compuneau din patru, respectiv trei sau doua sectii. S-a avut in vedere si personal auxiliar: grefier, arhivar, registrator etc. Curtea cu jurati a fost organizata initial prin Codul de procedura criminala din 1864. in 1868 s-a promulgat legea asupra constituirii acestei institutii, cu unele modificari fata de conceptul initial. Astfel au fost infiintate Curti cu jurati in fiecare judet, dupa ce initial fusesera doar patru pe langa Curtile de apel (Bucuresti, Iasi, Craiova, Focsani). Curtile de apel, organisme judiciare superioare tribunalelor, functionau in Bucuresti (4), Iasi, Craiova si Focsani, cu circumscriptii teritoriale clar delimitate. Fiecare curte se compunea din mai multe sectii (2-4), formate fiecare din cate cinci membrii, dintre care unul era presedinte. Fiecare curte avea un procuror general si atatia procurori cate sectii erau in componenta unei Curti de apel. Hotararile curtii se luau de asemenea cu majoritate de voturi. In competenta Curtii si corpul inspectorilor judecatoresti, cei ce inspectau judecatoriile, tribunalele si serviciile auxiliare, de buna functionare a acestora, in spiritul legii. Curtea de casatie, ca suprema instanta, se compunea dintr-un prim presedinte, trei presedinti de sectie si doi consilieri. Legea organica pentru organizarea acesteia a fost elaborata in anul 1861, constituind una dintre masurile reformatoare imediate ale lui Al. I. Cuza. Era compusa din trei sectii: a reclamantilor; sectia civila (se pronunta definitiv asupra recursurilor primite de la Sectia I a reclamantilor); sectia criminala, se pronunta asupra cererilor de casare in materie penala. Curte de casatie, care sanctiona cauze de drept privat, si de drept penal, devenea Inalta curte de justitie in cauze politice si altele cu caracter special. Ca Inalta Curte de Justitie, Curtea de Casatie judeca direct pe ministrii si inaltii functionari de stat (daca erau in culpa), care pana atunci erau de jurisdictia Inaltei Curti si a Divanului Domnesc. Ea judeca si pe membrii partii judecatoresti si a ministerului public. In asemenea cazuri hotara in fond. De asemenea a fost pusa pe baze moderne institutia Corpul de avocati, prin legea din 6/18 decembrie 1864. Si in cazul profesiei de avocat se cereau studii superioare si origine sau naturalizare romana, precum erau reglementate numirile si promovarile in aceasta functie. Ca parte a mecanismului de stat, organizarea judecatoreasca din perioada ce a

urmat crearii statului modern roman, s-a concretizat prin masuri de reforma continua. 5.Opera legislativa a lui Al. I. Cuza Isale, care au constat intr-o seama de legi adoptate in diferite domenii, opera legislativa a constituit apogeul acestei activitati. Prin elaborarea codurilor de legi in a doua parte a domniei s-a asigurat osatura dreptului romanesc modern, care va sta la baza intregului sistem juridic din perioada urmatoare, sistem consolidat apoi cu Constitutia din 1866 si alte norme legislative. Legislatia din timpul domniei lui Cuza ca si institutiile de drept create in cei sapte ani de domnie, constituie o sinteza a evolutiei dreptului de dinaintea sa. Si totodata s-au pus bazele institutiilor de drept modern, care vor dainui multa vreme si vor impulsiona legislatia romaneasca. In perioada 1859-1918 s-au inregistrat multe realizari in domeniul dreptului, cu observatia ca cele mai multe si mai temeinice au fost in timpul domniei lui Al. I. Cuza. a. Codul civil Dat fiind ramanerea in urma, comparativ cu Europa centrala si occidentala, normele de drept civil prezentau o importanta deosebita prin necesitatea si complexitatea lor. Normele de drept civil existente in acea epoca erau in multe privinte depasite sub aspectul continutului, iar sub aspectul formei (sistematizarii) erau dispersate.La cererea domnitorului Al. I. Cuza, Comisia Centrala de la Focsani a alcatuit noul Cod civil la care ne vom referi in continuare. Codul Civil a fost adoptat in anul 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865. In momentul publicarii acestuia sa numit Codul civil Al. I. Cuza, iar dupa abdicare a fost republicat sub titlul de Codul civil roman. Consultand si alte coduri (Frantei, Italiei, Belgiei) comisia alcatuitoare a preluat unele elemente adaptabile situatiei din Romania. In acelasi timp, si in primul rand, s-au pastrat o serie de dispozitii din legiuirile civile mai vechi romanesti. b. Codul comercial Vechi de cand lumea, normele comerciale au evoluat in raport cu acea latura economica numita schimbul de produse sau comert. Formele de manifestare de-a lungul timpului au fost foarte diverse, ajungandu-se datorita amplorii ce a luat-o viata economica, la nevoia unor norme drastice, acoperite de legi scrise, cuprinzatoare si amanuntite. In perioada de inceput, in sistemul dreptului burghez, dreptul comercial era subsumat dreptului privat, desi se detasase chiar prin problematica lui. Eroarea venea de la faptul ca schimburile de bunuri se faceau intre persoane particulare, prin exceptie cu statul. Aparitia unor institutii tipice dreptului comercial si necunoscute celui civil, cum sunt bursele de pe langa targuri, transporturi feroviare, vanzari de la o piata la alta, asigurarile, intreprinderile industriale si bancare etc. au facut ca dreptul comercial sa predomine asupra celui civil si sa se detaseze intr-un domeniu juridic aparte, necesitand un cod al sau. Prin codul la care ne referim sunt supravegheate actele si formele de comert; se defineste profesia de comerciant, ca fiind o categorie deosebita, intrucat opereaza cu valori si bunuri; de asemenea da un cadru juridic societatilor comerciale, obligatiilor si contractelor sociale; reglementeaza creditul, titlurile de credit, precum si operatiile bancare sau de bursa, faliment etc. Un alt loc aparte prin noutatile oferite l-a ocupat si il ocupa sistemul bancar, ajungandu-se la asa numitul drept bancar, care consacra comertul de bani (plati,

incasari, operatiuni de schimb, depozite etc). c. Dreptul penal In momentul Unirii din 1859 in Tarile Romane erau in vigoare doua coduri penale si anume: Condica criminaliceasca in Moldova, elaborata in 1826, in timpul domniei lui Ionita Sandu Sturza, si Condica criminala si de procedura pusa in aplicare in 1850 pe vremea domniei lui Barbu Stirbei Voda, in Tara Romaneasca. Unirea din 1859 a urgentat unificarea legislativa, aceasta fiind atunci imperios necesara. Astfel a fost intocmit noul si unicul Cod penal romanesc intrat in vigoare in 1865. Deci tot in timpul domniei lui Al. I. Cuza, care a si cerut elaborarea acestui cod. Prin modul de atribuire a pedepselor, Codul penal romanesc a fost apreciat ca fiind intocmit potrivit principiilor umanismului. In genere erau reflectate ideile beccariene de moderatie in aplicarea acestora. Spre deosebire de codul penal francez, legislatia penala din 1864 nu mai prevedea pedeapsa cu moartea, nu prevedea confiscarea averii si nici pedepse corporale. Din Codul penal roman rezulta o atenuare a sanctiunilor, fapt remarcat de istorici si juristi ca reprezentand cea mai blanda lege penala din Europa13. Este relevanta in acest sens prevederea din Codul penal roman ca, ori de cate ori o lege, fie veche, fie noua este favorabila infractorului, acea dispozitie se va aplica14. Deci, instanta nu trebuia sa caute legea (sau articolul din lege) cea mai aspra, ci omeneste pe cea mai blanda, vizandu-se scopul ei educativ-corectional. Este locul sa subliniem faptul ca in indelungata lor istorie romanii au dovedit si cultivat un inalt simtamant umanist. In decursul aplicarii acestui cod au intervenit fireste modificari (1874, 1882, 1893) menite sa-l mentina mereu in actualitate. Prin adoptarea acestui Cod penal s-a concretizat o mare si importanta cerinta in legislatia romaneasca, si prin aceasta Romania inscriindu-se in randul tarilocu un sistem juridic avansat. d. Dreptul procesual civil A fost reglementat in perioada la care ne referim (1859-1918) de Codul de procedura civila, pus in aplicare la 1 decembrie 1865. A fost completat si modificat prin legi ulterioare (1879, 1894, 1896, 1907). Codul la care ne referim a stabilit o ordine a institutiilor de procedura, care incepe cu judecatoria. A reglementat procedura de judecata in tribunale. Nu se va mai judeca la intamplare, ci pe baza unor reguli bine stabilite. Astfel, in cazul judecarii in instanta procedura era urmatoarea: a) cererea de chemare in judecata, b) citarea persoanelor fizice si juridice, c) Ministerul public parte principala in proces (in cele penale, dar si in alte cazuri), d) sedintele de judecata, e) judecarea pricinilor, f) exceptiile preliminare, g) chemarea in garantie, h) sentinta, i) despagubirile si cheltuielile, j) hotararile date in lipsa, si opozitia. Totodata, Codul de procedura civila cuprindea norme privitoare la procedurile

pregatitoare si probatorii (inscrisurile, proba cu martori, expertiza, cercetarea la fata locului, prezumtiile, marturisirea, juramantul, juramantul judiciar etc.); sunt, de asemenea, prevazute procedurile in cazurile de recurgere la apel sau la recurs, precum si procedurile speciale, taxe etc. Toate aceste norme obligatorii cu detalierile lor pun in
13 14

Istoria dreptului romanesc, II/2,183. C. P. 1964, art. 2, al. 2.

evidenta rigurozitatea cu care s-a procedat la modernizarea dreptului romanesc in a doua jumatate a secolului XIX inceputul secolului XX. e. Dreptul procesual penal A fost reglementat de Codul de procedura generala, adoptat si aplicat concomitent cu Codul penal din 1865. Acest cod realiza un compromis intre vechea procedura si judecata penala moderna. Conceptiile moderne preconizau o judecata publica, deschisa, orala si contradictorie, pe cand vechea procedura era secreta, scrisa si nu presupunea dezbaterea contradictorie a problemelor. Potrivit noii viziuni, procesul penal cuprindea doua faze si anume: a. Faza premergatoare judecatii, adica descoperirea, urmarirea si instructia. b. Faza judecatii Codul prevedea urmatoarele instante de judecata: 1. Judecatoriile de plasa. 2. Tribunalele de judet. 3. Curtile de juri. 4. Inalta Curte de Casatie si Justitie. Ca si in cazul dreptului de procedura civila judecatoriile de plasa nu au functionat din lipsa de personal cu pregatire corespunzatoare. Atributiile acestora au fost incredintate autoritatilor administrative (subprefecti). Codul la care ne referim abordeaza pe larg o diversitate de aspecte (reguli) de procedura intre care: 1. actiunea cu cele doua subcomponente simultane, actiunea publica si actiunea privata; 2. competenta; 3. subiectele procesului penal (judecatorul, cel cazut sub actiunea penala, Ministerul Public, partea civila, partea civilmente responsabila); 4. fazele procesului penal (instructia penala si judecata propriu-zisa). Din toate acestea se desprind o multitudine de aspecte pe care Codul de procedura penala le explica in ideea aplicarii lor cat mai corecte. Acest cod a stat la baza procedurala in perioada 1865-1918, fiind supus doar la doua modificari (1902 si 1913). Un alt cod va fi elaborat in perioada interbelica. f. Legislatia muncii In sistemul de drept romanesc de pana la a doua jumatate a secolului XIX nu a existat o legislatie sau norme juridice care sa raspunda domeniului muncii fiindca in evul mediu o astfel de problema nu s-a pus. Raporturile dintre proprietarul de pamant si taranul dependent erau de alta natura. Aparitia libertatii juridice a persoanei, dupa reforma lui Constantin Mavrocordat, a adus in prim-planul relatiilor sociale problema raporturilor dintre angajator si angajat. Problema muncitoreasca se va pune in a doua jumatate a secolului XIX, cand viata economico-industriala va prinde contur si in Romania. Complexitatea si oportunitatea acestui domeniu industrial-muncitoresc i-a determinat pe juristi sa elaboreze norme de drept pentru reglementarea raporturilor patron-salariat; luarea in calcul a unor drepturi pentru salariat (drepturi ce trebuiau

statuate si ocrotite) etc. TEMA a XIV-a DREPTUL ROMANESC IN PERIOADA 1919 - 1945 1. Generalitati In cursul anului 1918, pe fundalul victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale, provinciile romanesti, aflate sub ocupatie straina, s-au unit cu patria mama Romania. Astfel, la 27 martie 1918, Basarabia, teritoriul romanesc dintre Prut si Nistru (rapit de Rusia in anul 1812) s-a unit cu Romania; la 15 noiembrie 1918 a procedat la fel Bucovina (nordul Moldovei) care se afla in componenta Imperiului Austriac din anul 1775; iar la 1 decembrie 1918, ca o incununare a procesului de desavarsire a statului national unitar, Transilvania, incorporand Maramuresul, Crisana si Banatul, s-a unit cu Romania intr-un entuziasm impresionant. Se constituia, astfel, Statul National Unitar Roman, a carei recunoastere internationala s-a facut prin Tratatul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Pentru poporul roman incepea o etapa istorica noua, in care intreaga avere nationala devenea proprietatea romaneasca, dupa cum erau adunate la un loc toate potentele stiintifice creatoare. Romania, un stat cu suprafata de 295.000 Km2, si cu o populatie de peste 15,5 milioane de locuitori devenea o putere de marime mijlocie care prin faptele ei economice sociale si de politica generala a constituit o pilda pentru alte state, in perioada interbelica. 2. Organizarea de stat a Romaniei interbelice A stat sub semnul Constitutiei din 1923, care a consfintit regimul politic burghez cu institutiile sale tipice: monarhie constitutionala, parlament bicameral, administratia centrala a statului si administratia teritoriala etc. a. Seful statului era monarhul, cu acelasi statut ca mai inainte. El conducea in spiritul Constitutiei, conlucrand cu Parlamentul si sprijinindu-se pe executiv, care era guvernul. Monarhia in aceasta perioada a fost reprezentata de trei regi si anume: Regele Ferdinand I care s-a aflat in fruntea statului roman din anul 1914 (anul mortii lui Carol I) pana in anul 1927, anul decesului; a urmat la tron minorul Mihai I (6 ani) insotit de o regenta. In vara anului 1930 are loc Restauratia. Carol, fiul cel mare a lui Ferdinand, s-a reintors in Romania si s-a proclamat rege sub numele de Carol al II-lea. El va domni pana in data de 6 septembrie 1940, cand, in conditii de compromitere a politicii sale, va fi nevoit sa abdice in favoarea fiului sau Mihai I. Potrivit Constitutiei din 1923, regele avea puterea executiva, cu precizarea ca el o exercita in mod regulat (precizat) de Constitutie cu prerogative ca: numirea sau confirmarea in functii publice; intocmirea de regulamente; era comandantul suprem al armatei si conferea grade militare superioare; acorda decoratii; avea dreptul sa bata moneda. Actele prin care regele exercita prerogativele sale in domeniul administratie erau Decretele regale. Acestea trebuiau contrasemnate de ministrii de resort, care si raspundeau juridic pentru ceea ce semna regele. Alte prerogative ale regelui, dar nu cele din urma, erau: dreptul de a convoca Parlamentul in sesiuni extraordinare, de a dizolva una s-au amandoua Camerele, de a numi si revoca pe seful guvernului. In februarie 1938 a fost instituita dictatura regala, regim politic nedemocratic determinat de evolutia situatiei internationale, dar si de ambitiile regelui Carol al II-lea de a conduce in mod autoritar. Urmarea instituirii noului regim (de dictatura) a fost

desfiintarea partidelor politice (sistemul pluripartidist) si inlocuirea acestora cu un singur partidFrontul Renasterii Nationalecondus de catre rege; Parlamentul a fost mentinut formal, viata parlamentara cazand in derizoriu. Astfel a fost creat un regim politic si de stat de vointa personala. Regele si-a insusit o parte din prerogativele parlamentare, le concentrase pe cele politice in formula unipartidismului, a impus o noua constitutie si a modificat o seama de legi fundamentale. O noua schimbare in sistemul politic la varf a avut loc la inceputul lunii septembrie 1940. Ca urmare a compromiterii politice a regelui Carol al II-lea si a situatiei generale degradante cauzata de declansarea celui de-al doilea razboi mondial, regimul politic carlist a fost indepartat prin determinarea lui Carol II sa abdice (45 septembrie 1940). In fruntea statului a fost adus generalul Ion Antonescu, care va pastra institutia monarhica, rege devenind, prin succesiune, Mihai, fiul lui Carol al IIlea. Ion Antonescu, desi era seful guvernului, si-a arogat puteri exceptionale, devenind in fapt Conducatorul statului. Regele tanar (19 ani), lipsit de experienta, mai ales in vremuri de razboi, a fost marginalizat, pastrand doar cateva prerogative protocolare. Al doilea razboi mondial prin finalitatea lui, a adus pentru Romania nu numai infrangerea militara, ci mai ales schimbari radicale in viata politica si organizarea de stat; b. Parlamentul, institutie centrala si reprezentativa mai veche, a fost mentinut in aceiasi structura bicamerala, cu mentiunea largirii lui ca urmare a intregirii statului roman. Cele doua camere componente ale Parlamentului erau Senatul si Camera Deputatilor. Senatul era format din senatori alesi si senatori de drept, nominalizati dupa statutul lor institutional. Ca urmare a abolirii votului cenzitar si introducerii votului universal direct, secret si obligatoriu, Adunarea Deputatilor era aleasa de catre toti cetatenii romani apti de vot. In atributiile Parlamentului intrau: initiativa legislativa, dezbaterea si elaborarea de legi, care erau sanctionate de rege. c. Guvernul sau Consiliul de Ministri Potrivit Constitutiei din 1923, guvernul exercita putere executiva in numele regelui ca sef al statului. Ministrii, intruniti, alcatuiau Consiliul de Ministri care era prezidat de primul ministru, la fel ca si in Constitutia din anul 1866. Legile erau duse la indeplinire de ministri si alti functionari ai statului. Faza indeplinirii corecte a legilor o avea puterea judecatoreasca in totalitatea ei. Ca organ administrativ, Consiliul de Ministri dadea hotarari numite Jurnale ale Consiliului de Ministri. d. Ministerele erau grupari de servicii administrative puse sub conducerea unui ministru si desfasurau activitati de interes general pe intreg teritoriul tarii. Potrivit articolului 93, aliniatul 2 din Constitutie, ministerele se infiintau si se desfiintau prin lege. Realizarea Statului National Unitar Roman a impus o dezvoltare corespunzatoare a aparatului administrativ, in masura sa satisfaca complexitatea noilor probleme aparute. Fata de ministerele existente inainte de razboi, in anul 1920 au aparut altele noi si anume: Ministerul muncii si ocrotirilor sociale; Ministerul cultelor si artelor; (inlocuind vechiul Minister al cultelor si instructiuni publice); in 1921 a fost creat Ministerul agriculturii si domeniilor (prin reorganizarea aceluiasi minister) etc. In baza noii constitutii din 1938 regele isi substituie pozitia de sef al executivului, activitatea de administrare a tarii realizandu-se prin intermediul

guvernului/ministerelor ca si pana atunci, cu deosebirea ca regele se substituia primului ministru. Dupa 1938 au fost create ministere si organisme centrale noi, altele au capatat infatisari schimbate ca urmare a reorganizarii lor. 3. Organizarea judecatoreasca Procesul de modernizare a justitiei romane va continua si dupa Unirea din 1918, ca o fireasca implinire a institutiilor de drept. Referindu-se la rolul avut de legislatia moderna in evolutia societatii romanesti in perioada interbelica, istoricul Dan Berindei arata de curand ca redresarea inregistrata in plan economic a fost ,,intemeiata firesc pe o opera legislativa, care incununata prin Constitutia din 1923 si Legea administrativa, a dat Romaniei caracterul institutional unitar, dar si capacitatea acestei revigorari neaparat necesare. Contemporan cu evenimentele ce au urmat Marii Uniri si contribuind direct la procesul desavarsirii unitatii jurisdictiei romanesti, marele jurist Andrei Radulescu a abordat mai pe larg problema unirii organizatorice si de actiune a domeniului juridic. Instantele de drept ce se vor crea sustinea el trebuie sa fie aceleasi pe tot cuprinsul Romaniei. Aceasta este ceruta in primul rand de interesul practic al vietii zilnice [] In al doilea rand este ceruta sustine autorul citat de interesul unitatii nationale, care impune o organizare uniforma . Nu exista nici o ratiune sa se alcatuiasca ori sa se pastreze organizatii separate pe regiuni. Justificat observa A. Radulescu ca realitatile, gasite in noile teritorii nu sunt produsul gandirii romanesti, ori izvorate din trecutul neamului nostru, ci sunt organizatii instituite si impuse de altii. Desigur arata autorul reflectiilor de fata se va lua din ele ce este mai bun, potrivit nevoilor generale ale tarii, si se va utiliza pentru injghebarea unei organizatii cat mai bune. Organizarea justitiei sublinia insistent si indreptatit Andrei Radulescu trebuie sa fie aceeasi pentru toti supusii statului roman, pentru alcatuirea si infaptuirea cat mai buna a ei. Opiniile fondate stiintific ale lui Andrei Radulescu s-au circumscris spiritului vremii si vointei generale, Constitutia din martie 1923 prevedea printre altele: ,,Se vor revizui toate codicele si legile existente in diferite parti ale statului roman si asigura unitatea legislativa (art. 137) Privitor la unificarea legislativa trebuie stiut ca aceasta s-a realizat prin doua modalitati si anume: Prima a constat in extinderea aplicarii unor legi din vechea Romaniei pe intreg cuprinsul tarii; cea de a doua s-a infaptuit prin elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care au fost inlaturate reglementarile paralele. Prin imbinarea celor doua metode s-a creat, in final, sistemul de drept al Romaniei interbelice. 4. Structura organismelor judecatoresti In anul 1924 a fost elaborata Legea organizarii judecatoresti. Era aducere la zi a legii din anul 1909. Astfel, organele puterii judecatoresti erau: Judecatoriile, Tribunalele, Curtile de Apel, Curtile cu Jurati, Inalta Curte de Casatie si Justitie, si Jurisdictia Militara, care era organizata separat. a) Judecatoriile nu se vor mai numi ,,Judecatorii de ocoale, ci simplu judecatorii. Asa precizase Legea din 25 iunie 1924 privitoare la organizarea judecatoreasca. Au fost infiintate, in schimb, circumscriptii ale acestora. Personalul

Judecatoriei era compus dintr-un judecator si unul sau mai multi ajutori de judecatori. S-a desfiintat postul de magistrat stagiar. O dispozitie noua ce privea buna functionare a justitiei era aceea ca Judecata se va face la resedinta judecatoriei nu ca pana atunci cand judecatorul se deplasa in localitatile cu pricina. b) Tribunalele. Legea prevedea ca in fiecare capitala de judet va functiona un tribunal, care, la randu-i, cuprindea circumscriptiile judecatoresti. Tribunalele erau alcatuite din una sau mai multe sectii. Fiecare sectie avea un presedinte, cel putin doi judecatori de sedinta, unul sau doi supleanti, grefieri, impegati etc. Aceasta structura era stabilita prin bugetul Ministerului de Justitie. Ca inovatie juridica a fost creat postul de Judecator titular si a unei sectii de tutela. Compunerea completului de judecata a cunoscut, pentru scurt timp, o inovatie si anume aceea a introducerii judecatorului unic la tribunale, in prima instanta. Se mentinea si completul de doi in materie penala si, contecios sau ca instanta de apel in recurs. c) Curtile de apel au crescut ca numar de la 4 la 12, nominalizandu-se in Legea tribunalelor care faceau parte din circumscriptia fiecarei Curti. Aceasta se compunea din una sau mai multe sectii, fiecare dintre ele avand un presedinte si cinci consilieri, plus alti trei (cel putin) pentru inspectiile judecatoresti. Curtea de Apel judeca in complet de trei consilieri, luand decizii cu majoritatea de doi, in cazurile apelurilor la procesele judecate de judecator si in apelurile penale. In cazuri mai complicate, Curtea de Apel era obligata sa judece cu cinci consilieri. d) Curtile cu jurati. Legea din 1924 stabilea ca in fiecare judet sa functioneze cate o Curte cu jurati, cu competenta de a judeca ,,in toate materiile criminale si delicte de presa. Judecau in sesiuni ordinare, stabilite prin regulament special pentru functionarea lor, cu deosebire fata de trecut cand sedinta nu mai era prezidata de un consilier de la Curte, ci de prim-presedintele tribunalului sau presedintele tribunalului nedivizat. e) Curtea de Casatie. Pentru Romania exista o singura Curte de Casatie si Justitie, fapt stabilit prin Constitutia din 1923. In 1925 va fi elaborata legea pentru Curtea de Casatie si Justitie, avand ca baza elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanta se infatisa ca un puternic element al Unirii. Legea Curtii de Casatie, elaborata in decembrie 1925, preciza, ca si Constitutia, unicitatea celei mai inalte instante judecatoresti (art. 1), lucru nu usor de realizat, data fiind pluritatea sistemelor juridice aplicate pe teritoriul tarii dupa Unire. Curtea de Casatie ramanea formata tot din trei sectii, ca in trecut, si se compunea dintr-un prim-presedinte si trei presedinti de sectie, insa numarul consilierilor s-a ridicat la 42, iar dupa anul 1932 la 50 etc. Numeroase alte modificari cuprinse in lege si reglementarile ulterioare au stat sub semnul evolutiei problematicii ce intra in competenta acestui organism juridic. Alte institutii si organisme completau masurile de intregire si extindere a legislatiei romanesti in perioada interbelica, cum erau: Inspectorii judecatoresti, Consiliul superior al magistraturii, Ministerul public, Corpul portareilor, Grefa curtilor si tribunalelor, magistrati si auxiliar ai justitiei (magistrati, functionari judecatoresti, avocati si alte categorii). Toate acestea dovedesc complexitatea pe care au dobandit-o

institutiile de drept, reflectand prin aceasta si multitudinea de atributii. In general, organizarea judecatoreasca de dupa Unirea din 1918 a ramas aceiasi pana dupa cel deal doilea razboi mondial, cand din cauza ocupatiei sovietice si instituirea unui nou regim politic in Romania, justitia va fi supusa si ea unor restructurari profunde, care au deturnat adevarata menire a acesteia de a fi autoritara, impartiala si inamovibila. Institutiile de drept au devenit anexe ale politicului, coparticipand la toate actele de justitie ce s-au petrecut in acea perioada. Unele modificari s-au inregistrat si in timpul dictaturii Carliste, cand s-a generalizat si permanentizat starea de asediu si a crescut competenta instantelor militare. Toate acestea din cauza pregatirilor de razboi din Europa si a amenintarilor din afara la integritatea teritoriala a Romaniei. Legea organizarii judecatoresti din august 1938 nu a mai inclus intre instantele de judecata Curtile cu Jurati, si a creat doua feluri de judecatorii: Urbane (existente) si Comunale. In timpul razboiului, in Romania nu s-au adus schimbari structurale organizarii judecatoresti. Se remarca aceeasi importanta ridicata a instantelor militare, determinata de starea de razboi. In anul 1941 au fost create instantele militare speciale, formate din generali, numiti de Ministerul Apararii Nationale, in numar de trei. 5. Legislatia a. Dreptul civil Dupa realizarea Romaniei intregite, in anul 1918, Dreptul civil a fost supus unor transformari importante atat pentru unificarea legislatiei, precum si pentru punerea de acord a legislatiei existente cu ideile sociale, economice si politice ce s-au ivit dupa primul razboi mondial. In problema persoanelor, legislatia a fost adusa la acelasi numitor, incepand cu numele, ce individualiza persoana si continuand cu actele starii civile, nationalitatea, naturalizarea etc. Aceste aspecte au facut obiectul unor atente elaborari si inscrisuri in noua legislatie. A fost adoptata legea unificatoare privind actele de stare civila (25 februarie 1928). Titlul II din Codul civil al lui Cuza din 1864 a fost modificat in sensul extinderii acestuia. S-a schimbat ordinea materiei si s-au introdus norme noi. S-au perfectat si completat textele existente si s-a procedat la clasificari mai sistematice. Lucru lesne de inteles, elemente de procedura din vechiul cod nu mai corespundeau noii epoci, de aceea printr-un sir de legi Codul civil din 1864 a capatat o infatisare noua. Noua legislatie proclama deplina egalitate intre soti, in ceea ce privea drepturile civile. Era o chestiune de substanta juridica. Pe de alta parte s-au introdus ingradiri in exercitarea dreptului de casatorie pentru anumite categorii de functionari, fiind vizati ofiterii si membrii corpului diplomatic, carora li se impunea dovada unei averi (dote) pentru a contracta casatoria. Problema bunurilor a fost si ea luata in dezbatere aducandu-i-se corijari si imbunatatiri: Constitutia din 1866 prevedea o gama larga de drepturi in ceea ce privea proprietatea imobiliara. In conditiile de dupa primul razboi, din considerente morale fata de cei ce luptasera pentru cauza unitatii nationale, s-a admis masura echitabila de improprietarire a unui numar insemnat de sateni in detrimentul marii proprietati private. Constitutia din anul 1923 inscria principiul (corespondent in vechea

constitutie) ca proprietatea de orice natura precum si creantele asupra statului sunt garantate adaugand ca ,,nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica, dupa dreapta despagubire stabilita de justitie. Rolul creativ romanesc s-a manifestat in interpretarea unor texte greu de conciliat; prin aplicarea in domeniile cele mai variate a unor teorii generale sau a unor maxime juridice; in lipsa unor texte de lege care sa rezolve problemele aduse in judecata instantelor; in interpretarea ingenioasa a unor redactari legale sumare pentru adaptarea lor la dezvoltarea tehnicii de interpretare folosita de instantele judecatoresti. Solutiile jurisprudentiale si opiniile de doctrina au dus in cateva cazuri importante la modificari legislative in materie succesorala, responsabilitate civica, substitutie fideocomisara si dublul legat constitutional, abuzul de drept, validitatea actelor etc. b. Dreptul procesual civil Institutiile procedurale erau procesul si executia silita, care au fost supuse modificarilor cerute de transformarile politico-statale. Au fost unificate legile din vechea Romanie cu cele din provinciile unite cu tara. Totodata, au fost introduse norme procedurale corespunzatoare acelei perioade prin modificari aduse Codului de procedura civila din anul 1865. Ca elemente noi se inregistreaza accelerarea judecatilor inaintea tribunalelor si curtilor de apel, s-a procedat la unificarea competentei instantelor. Vechiul deziderat de accelerare a judecatilor si-a gasit infaptuirea prin Legea din anul 1925, privind accelerarea judecatilor, pentru a scurta durata. Aceeasi lege a impartit procedura de judecata in doua faze: a) preliminara; b) de fond; Un principiu inovator a fost acela care consacra rolul activ al judecatorului in conducerea procesului, ceea ce a insemnat un nou pas inainte fata de trecut, cand judecatorul nu putea avea nici o initiativa. De asemenea, o importanta mai mare a capatat procedura scrisa. Reglementarile noi au fost rodul nu a unui cod procedural civil, ci a unor legi si norme care cumulate au asigurat un continut bogat in acest domeniu. c. Dreptul penal. Codul penal din anul 1936 Odata cu realizarea statului national unitar roman a aparut si o pluritate de reglementari penale. Situatia deosebita creata consta in faptul ca existau mai multe legislatii rezultate din existenta unor coduri diferite in regiunile unite cu tara. Astfel, se poate nominaliza Codul penal roman din anul 1864; Codul penal ungar din anul 1878, prezent in Transilvania; Legea austriaca, respectiv Codul penal austriac din anul 1852, iar in Basarabia, Codul penal rus din 1903. Din considerente de politica legislativa, s-a ales situatia mentinerii, un timp, in vigoare a acestora pana la intrarea pe rol a noului Cod penal roman in anul 1937. Intre timp au fost adoptate succesiv o serie de legi noi care se vor regasi in spiritul Codului de mai tarziu. Inca in anul 1920 au inceput lucrarile in vederea intocmirii noilor coduri unice, intre care cel penal si de procedura penala. In anul 1925 a fost creat Consiliul legislativ, care a preluat lucrarile de intocmire a Codului penal roman. Votat si promulgat la 16 martie 1936, acesta va intra in vigoare la 1 ianuarie 1937. Constitutia din februarie 1938 consacra regimul inaspririi pedepselor. Au aparut probleme legislative noi cum erau crima de sabotaj comercial sau industrial.

In conditiile starii de razboi s-a impus necesitatea unor acte normative noi care reglementau infractiunile denumite crima de sabotaj comercial, industrial etc. Ca atare a fost introdusa, dupa 1938, pedeapsa capitala.

d. Dreptul procesual penal Era reglementat de Codul de procedura penala, elaborat in anul 1936 si pus in aplicare, incepand cu 1 ianuarie 1937. La baza intocmirii acestuia a stat vechiul Cod din anul 1864 care a oferit inca multe elemente valabile. Altele, depasite, au fost corectate din mers prin dispozitii, atat inainte cat si dupa anul 1918.
Ca prima preocupare in domeniu a fost extinderea aplicarii elementelor de procedura penala din Vechiul Regat, in Basarabia (1919), in Transilvania si Bucovina (ceva mai tarziu), culminand cu punerea in aplicare a noului cod care va capata autoritate institutionala in intreaga Romanie. e. Dreptul comercial A capatat in noua perioada o consistenta mai puternica, prin profunzimea si multitudinea aspectelor legiferate. Reforma acestui domeniu legislativ a constat intr-o seama de reglementari prin legi sau norme regulamentare, intrucat Codul Comertului a fost terminat abia in anul 1938, sub forma de proiect, si nu a mai putut apare legea de punere in aplicare. Totusi, literatura de specialitate a valorificat datele cuprinse in el, ceea ce i-a dat valoare istorica, dar si practica, pentru ca de fapt codul era o sinteza a legislatiei in domeniu. Problematica dreptului comercial este vasta, motiv pentru care ne vom limita la a enunta cateva aspecte mai relevante: reglementarea problemei cooperatiei, elaborandu-se in anul 1928 un Cod al cooperatiei; Camerele de comert si industrie, unificarea si extinderea lor; problema societatilor de asigurare, reorganizarea acestora; regiile comerciale au fost supuse si ele modernizarii si unei supravegheri legislative riguroase. Un cadru legislativ aparte l-a constituit sistemul bancar si institutiile de credit, pornind de la unificari si urmarindu-se largirea, consolidarea si perfectarea lor. f. Legislatia muncitoreasca In perioada interbelica s-a amplificat problematica legislatiei muncitoresti cu reguli de nominalizare a raporturilor muncitorilor cu patronii (conditii de munca, securitatea muncii, salarii, asigurari etc.) dar si in directia obstructionarii manifestarilor acestora. Cateva momente semnificative au fost inregistrate in ceea ce priveste dreptul de asociere si organizare a muncitorilor din fabrici si a altor categorii de salariati. Spre exemplu, Legea sindicatelor profesionale din anul 1921, a instituit legiferarea organizarii muncitorilor. Insa, in legea pentru persoanele juridice erau incluse si dispozitii menite a limita formele de manifestare si organizare muncitoreasca. In aceasta problema, legiuitorii si organismele menite a elabora legile si de a supraveghea eficacitatea acestora s-au constatat progrese insemnate. S-a legiferat, in aceasta perioada, ocrotirea muncii minorilor si a femeilor, s-a introdus repaosul duminical legiferat, durata zilei de munca (1929) de 8 ore etc. In anul 1933 a fost elaborata legea pentru unificarea asigurarilor sociale. Legea asupra conditiilor de munca (1929) a facut dovada implicarii dreptului in problematica sociala.

Pe buna dreptate a fost consacrat din punct de vedere juridic termenul de Jurisdictia muncii, ca o activitate ce s-a impus puternic in acea perioada. Din pacate insa, evolutia evenimentelor internationale catre noua conflagratie mondiala a cauzat masuri represive asupra maselor muncitoare si in Romania. Libertatea de asociere va fi restransa treptat pana la lichidare; au fost elaborate norme in materie de rechizitii, in pregatirile militare. Mobilizarile agricole, munca fortata, militarizarea intreprinderilor si altele au constituit tot atatea norme legislative ce nu mai corespundeau cu realizarile anterioare. Vremurile de razboi au impus alte modalitati de manifestare a justitiei precum si o intransigenta tipica unor asemenea vremuri de comanda unica in care justitia nu se mai putea manifesta independenta. Multe drepturi dobandite au fost anulate prin natura imprejurarilor impuse de razboiul la care a participat si Romania in perioada 19411945. Aproape orice fapta interpretabila putea fi incriminata ca sabotaj impotriva statului, ceea ce in timp de razboi se pedepseste foarte aspru. Instantele militare au capatat o larga competenta, chiar si in mediul rural.

Vous aimerez peut-être aussi