Vous êtes sur la page 1sur 85

ISTORIA LIMBII ROMÂNE DIALECTOLOGIE

*
Lect. univ. drd. MIHAI MUSTĂŢEA Semestrul al II-lea Introducere Prin conţinut şi prin destinaţie, sinteza aceasta este un compendiu, o introducere, într-o formă concentrată, în problemele dialectologiei în general şi ale dialectologiei româneşti în special. Evident, orice sinteză are un caracter subiectiv atât din punct de vedere al selecţiei temelor abordate, cât şi din acela al dimensiunilor acordate fiecăruia în parte; dar lucrarea urmează îndeaproape programa universitară. Cursul cuprinde minimum de noţiuni menite să ofere o imagine completă şi complexă a problemelor teoretice şi metodologice ale disciplinei, ca şi a varietăţii dialectale româneşti. Lucrarea cuprinde, în afară de bibliografie, două părţi. În partea întâi se expun noţiuni de dialectologie generală: obiectul dialectologiei, constituirea şi principalele ei etape de dezvoltare, importanţa studierii variantelor regionale ale limbii; varietatea lingvistică: variante geografice, variante sociale, vorbirea individuală. Partea a doua este consacrată structurii dialectale a limbii române, cu cele patru ipostaze ale ei: dacoromâna, istroromâna, aromâna şi meglenoromâna. Pentru înţelegerea actualei diversificări, am considerat necesar ca descrierea acestor patru subdiviziuni să fie precedată de o expunere sumară asupra fazei anterioare de evoluţie, a acelui trunchi comun denumit româna comună sau protoromâna. Descrierea fiecărui dialect în parte este precedată de o serie de date geografice, demografice, istorice, socio-culturale referitoare la vorbitorii lui şi este urmată de consideraţii asupra diferenţelor regionale manifestate la nivelul dialectului respectiv. Prin natura obiectului considerat (dialectele limbii române şi graiurile lor), prezentarea noastră este, în acelaşi timp, descriptivă şi comparativ istorică.

_______________
*

Completează sinteza disciplinei Istoria limbii române, din volumul Sinteze, anul II, partea I, p. 162-218, LLR, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 3

Este descriptivă, pentru că are în vedere dialectele româneşti vorbite astăzi, privite ca sisteme distincte, funcţionând după reguli proprii. Evident, date fiind dimensiunile lucrării, o descriere a tuturor unităţilor şi subunităţilor sistemelor şi subsistemelor la nivel foneticfonologic, morfo-sintactic şi lexical nu este posibilă. În cazul celorlalte niveluri, s-a procedat selectiv, prin comparaţie interdialectală. Orice lucrare de sinteză beneficiază de experienţa şi rezultatele altor autori. 1. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI 1.1. Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. 1.2. Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică. 1.3. Dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc. Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele geografice (teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa, în 1881). 1.1. Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi date: stabileşte care şi câte sunt unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie fiecare unitate în parte (pune în evidenţă, cu diferite metode – în funcţie de nivelul metodologiei lingvistice în general – particularităţile fonetice, fonologice, morfologice, sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). De asemenea, studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile reciproce dintre limba literară şi variantele regionale ale limbii. Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare, modalităţi specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii, glosare, atlase etc.), principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria limbii (de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi răspândirii inovaţiilor, a graniţelor dialectale etc.), metode de analiză specifice dialectologiei (pentru descrierea unui grai sau a unui grup de graiuri sau de dialecte etc.). 1.2. În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică şi, în acest caz, dialectologul – după ce stabileşte condiţiile istorico-geografice şi
4

cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată – explică, istoric, linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor, a formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul cum s-a constituit şi cum evoluează limba literară, aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia; o dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai multe ori însă, dat fiind că dialectele şi graiurile sunt, în multe privinţe, mai conservatoare decât limba comună – care este de obicei mai inovatoare – descrierea şi, mai ales, explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu, justificarea existenţei sunetului [dş] în moldovenescul dâc faţă de dacoromâna literară zic presupune explicarea lui ca o fază intermediară între latinescul d din dico şi dacoromânescul literar z din zic). Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră, de altfel, că între diacronie şi sincronie există o falsă antinomie, că este vorba numai de o distincţie metodologică, nu de una reală, care ar aparţine obiectului limbă. Limba, spune E. Coşeriu, se constituie diacronic şi funcţionează sincronic, deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a se constitui, de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente, ci unul singur. 1.3. În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor dialectale, vorbim de dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc. De fapt, nu este vorba de „mai multe dialectologii”, ci de diferite moduri – care, de cele mai multe ori, nu se exclud – de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie. Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri şi dialecte, mai ales la nivel fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel, dacă în graiul 1 se pronunţă vérde, în graiul 2, vérģe, în graiul 3, vérde, cum se pronunţă atunci în graiul 4,5? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3,4...? Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dialecte nişte sisteme lingvistice, cu mod de funcţionare propriu; în afara acestei operaţii, efectuate la nivel intralingvistic (care nu se deosebeşte prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei limbi), dialectologia structurală îşi propune şi o analiză interlingvistică (între graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţă atât deose5

birile (acele particularităţi care individualizează fiecare unitate lingvistică), dar şi asemănările dintre ele, ceea ce este comun ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte. Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L. Hjelmslev), organizat în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare. Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unităţi (limbi, dialecte, graiuri), asemănările, ceea ce îi conferă continuitate, se construieşte adică acea schemă structurală abstractă („construct”) care a fost denumită diasistem („sistem al mai multor sisteme”). Dialectologia transformaţională este, într-o măsură mai mare, la începuturile ei şi, ca şi precedenta, pe cale de a-şi contura metodele de cercetare. Ca şi gramatica transformaţională a limbilor, în dialectologia transformaţională, deşi se pleacă de la un „corpus” dat, elaborându-se o serie de ipoteze în formă de „reguli”, se încearcă să se includă toate posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în ultimă instanţă, o descriere care să pună în evidenţă caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca sisteme de posibilităţi. Dat fiind, aşa cum am arătat mai sus, că graiurile şi dialectele au, ca şi limbile înrudite, un număr de reguli specifice, dar şi un nucleu comun, printr-o ierarhizare a lor (aşa-numita „ordonare”) se pot pune în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a unităţilor lingvistice investigate. 2. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ŞI PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE 2.1. Cercetarea dialectală înainte de 1870. 2.2. Momentul Ascoli. 2.3. Contribuţia foneticii experimentale (Rousselot). 2.4. Geografia lingvistică (Gilliéron). 2.5. Lingvistica spaţială (Bartoli). 2.6. Dialectologia contemporană În comparaţie cu alte discipline lingvistice, dialectologia este o ramură relativ nouă. Ea s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 2.1. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau atenţie în primul rând limbilor literare, mai ales în forma lor scrisă,
6

dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii. Italianul Graziadio Isaia Ascoli. 7 . în Franţa. lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete. I. iar în Germania Georg Wenker. în nr. bineînţeles. 1873. Paris. din secolele XVI – XVII. în nr. indo-europenist şi romanist. Începând cu secolul al XIX-lea însă. militează pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P. Trăsătura comună a tuturor acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor.2. să fie auxiliarul ei. Rousselot.I. III. dimpotrivă. 1882 – 1885. Schizzi franco-provenzali. economici şi. varietatea lingvistică este foarte mare. Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general – pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelor – dar şi pentru evoluţia dialectologiei. variantele regionale ale limbilor „naţionale” („comune. ci.care se bucura de prestigiu: limbile nescrise şi. ale limbilor. mai ales. iar la noi. ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin celebra sa lucrare Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le patois d’une famille de Cellefrouin <Charente>. 1878 şi L'Italia dialettale. geografici. această realizare este determinată de diverşi factori sociali. koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică). vii. 2. şi. Un prim impuls l-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală. culturali.3. pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul – de mare actualitate astăzi – că limba nu este unitară. Totuşi deosebirile regionale au fost sesizate încă din secolul al XV-lea (pe plan romanic). mai ales. Paralel cu Ascoli. Această schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (care au pus în evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea lanţului istoric al limbilor şi cu dorinţa neogramaticilor (adepţi ai curentului neogramatic). care începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini (Schiţe reto-romane). mergând până la realizarea specific individuală a unui sistem lingvistic (ceea ce lingvistica actuală numeşte idiolect). este considerat creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista „Arhivio glottologico italiano”. către al 8-lea şi al 9-lea deceniu. 1891). VIII. 2. în nr. dominant în lingvistică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea principiului „legilor fonetice”.

Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice (a lingvisticii geografice). mai rapidă. ca o posibilitate mai adecvată. unei probleme). 1880. încă din 1876. Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialectologie este apariţia geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le prezinte în monografii dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau. aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice. imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători. de către germanul Gustav Weigand. Primul atlas lingvistic dus până la capăt aparţine elveţianului Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône). al cărui autor a fost acelaşi J. Totodată.4. dialect). ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că limba este în continuă mişcare. Începutul l-a făcut germanul Georg Wenker. constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mult sau mai puţin restrâns de fapte lingvistice. ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord. se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes. 1909 (abreviat: WLAD). mai ales aspectele ei nenormate).) pe arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat. cercetătorii şi-au dat seama că această modalitate. profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893). 8 . Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont).und Mitteldeutschland. satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai.2. extinsă.). efectuează (mai întâi pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin corespondenţă. este insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională. 1881). morfologice etc. Paralel. cu metode diferite. mai cuprinzătoare. care. operaţia de înregistrare globală şi simultană a varietăţii dialectale de pe un teritoriu presupune o mare cantitate de timp. Paris. Leipzig. la întreaga Germanie. exclusiv. vizând niveluri lingvistice diferite etc. abreviat: ALF). Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L'Atlas linguistique de la France (apărut între 1902 – 1910. de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naţionale puteau avea în acelaşi timp monografia lor dialectală. în 1881. schimbare.

nr. Bucureşti. se pot cita cunoscuta lucrare a lui André Matinet. Pe plan teoretic. datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron. 2. Deşi extinderea analizei structurale la varietatea regională a fost propusă încă din 1931 de N. 1956).Începând cu anul 1905.5. Concepute să servească drept material ajutător istoriei limbii şi având în vedere mereu diferenţele. după primul Congres internaţional al lingviştilor. 1925). Gilliéron. pentru monografiile româneşti din aceeaşi perioadă. dialectologia şi geografia lingvistică erau „fundamental opuse spiritului şi metodelor lingvisticii strucurale”. au condus la principiile lingvisticii spaţiale. În acest fel. mai ales. Bucureşti. Accentul era pus mai ales pe aspectul fonetic sau lexical al varietăţii regionale. IX. Activitatea pe acest tărâm a crescut simţitor după primul război mondial şi. 1962. Tache Papahagi – Graiul şi folclorul Maramureşului. La description phonologique (Paris – Genève. Généalogie des mots qui désignent l'abeille d'après l'Atlas linguistique de la France. 2) ş. 1918.a. 1915. care a elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice (unele dintre ele viu comentate în literatura de specialitate). ea nu a fost totuşi aplicată decât câteva decenii mai târziu. extinse la domenii lingvistice mai mari (cuprinzând mai multe limbi). Paris.S. Bologna. În anii care au urmat. când procedeele structurale au fost din ce în ce mai mult folosite în studierea limbilor în general. Densuşianu – Graiul din Ţara Haţegului. şi numeroase monografii dialectale (dintre ele cea mai cunoscută este monografia lui J. alţi autori văd posibilă însă şi o analiză la nivel gramatical şi chiar lexical. care încearcă să pună în evidenţă trăsăturile comune ale unor limbi care nu se află în contact direct sau care nu sunt înrudite genetic. 9 . al cărei promotor a fost italianul Matteo Bartoli. 1955) şi a Mariei Tereza Atzori. sau descrierea lui Luigi Heilmann. de la Haga (1928). Analisi strutturalistica del dialetto campidanese (în „Orbis”. lingvistica spaţială precedă întrucâtva conceptul de tipologie lingvistică formulat de lingvistica contemporană.6. principiile geografiei lingvistice. Trubetzkoy. Analiza structurală în dialectologie se efectuează mai ales la nivelul fonologic. 2. La parlata di Moena (în „Studii e ricerche”. Ca modele. cele mai reuşite dealtfel la noi (Ov. au fost elaborate atlase lingvistice ale tuturor limbilor romanice.

realizări regionale. deci. 3. IMPORTANŢA STUDIERII VARIANTELOR GEOGRAFICE ALE LIMBII 3. şi pot studiate cu aceleaşi metode. este greu de demonstrat deocamdată. acestea prezintă – în comparaţie cu celelalte graiuri şi dialecte ale 10 . demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate astăzi „rudele sărace” ale limbii. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică teritorială. care se află la început şi a căror valabilitate. În urma evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor. într-o altă formă.3. 3. O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor încearcă metodele transformaţionale. să descrie raporturile dintre structura lingvistică şi structura sociologică (să descrie. Pentru istoria poporului. Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie transformationelle des parleurs dacoroumains. adică. 253 – 260). concomitent cu aceeaşi orientare în domeniul cercetării limbii în general (care reprezintă de fapt o revenire. inegalitate determinată de condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă. Conceptul însuşi de „sociolingvistică” nu a reuşit încă să fie definit satisfăcător. aşa cum sunt şi limbile. tocmai de aceea. Pentru teoria şi metodologia lingvistică generală. Pentru istoria limbii.1. 3. 1967.4. p. dimpotrivă. nu numai geografic). cele două metode – structurală şi geografică – converg. IV. diferenţierile de ordin social. ele sunt ipostaze locale. Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte. concrete ale limbii comune. Dialectologia sociologică îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea. Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii. CLTA.2. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E.1. Cea mai recentă orientare în dialectologie este de natură sociolingvistică.Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată. 3. care nu modifică cu nimic metoda geografică. la principii mai vechi de sociologie a limbajului). indiferent de specificul fiecăruia. ca atare ele sunt obiectul lingvisticii. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare. ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale. Le amintim pe cele mai importante: 3.

cantavistis. Cum a apărut acest -ră. mai ales în ce priveşte aspectul sonor al limbii. aromânescului cl'áįi) dovedeşte că schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l care a devenit palatală şi. şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea lui.în dacoromâna actuală la celelalte două persoane? 11 . Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare exactitate. morfologice.1. Vom ilustra această idee cu câteva exemple din istoria limbii române care ne sunt mai la îndemână: 3. în acest fel a palatalizat şi consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem >*română com. cl'ae>dacoromână cheie kéįe). deci verigi care ar lipsi din lanţul evolutiv al fenomenelor respective – dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară. Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele suddunărene (cf. În schimb. cântarăţi) nu se explică satisfăcător din latina (cantavimus. aromână ayíńi). dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vińe. Încă un exemplu: latinescul clavem a dat dacoromânescul cheie kéįe. pe care o regăsim şi în dialectele sud-dunărene (cf.. elementele arhaice păstrate în graiuri şi dialecte. sintactice şi lexicale îl constituie. Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure. în acelaşi scop. Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul slavului banja devenit dacoromân baie. de exemplu. forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma latinească corespunzătoare (cantaverunt). documente vechi – dacă asemenea izvoare există). izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice. cum arătam mai sus. De aceea. datorată iotului următor.1. Fazele dialectale víńe (ayíńi) şi cl'ái sunt. În morfologie: Formele de persoana întâi şi a doua plural ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm. În fonetică: Latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe]. toponimele şi onomastica. nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-). sunt folosite şi textele scrise (inscripţii. 3.2. putem conchide că trecerea de la vinea la vie nu s-a făcut dintr-o dată. ci după ce a parcurs etapa vińă>vińe. Se ştie că.1. Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea lanţului istoric al unei limbi.limbii date şi cu limba comună – atât inovaţii cât şi arhaisme.

aromână neáuî şi. graiurile dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam (cf.a fost simţit ca o marcă a pluralului şi. „cântat”. În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche. din necesitatea de a distinge.3.(cădum „zurăm”. Geografia lingvistică a demonstrat că. 3. Aceasta dovedeşte că. În favoarea acestui argument pledează formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi). în ordinea în care s-au succedat în timp. de origine slavă. a fost extins la toate persoanele la plural. şedum „şezurăm”). Comparaţiile la nivel interdialectal permit aşadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne. În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă. pe de o parte. nisip. dându-se totodată şi explicaţia schimbării. cel puţin până la separarea dialectelor. ele au apărut prin analogie cu persoana a treia plural. neá(ųă). în foarte multe cazuri. Aşadar.1. pe de altă parte.. Este limpede. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi ea aceste forme fără -ră. „cântarăţi”. al românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale. am venitără (noi). dar cântarî „cântară” ca şi în latină. româna comună cunoştea formele apropiate de latină.este destinat să deosebească persoana întâi plural de persoana întâi singular. pentru persoana a treia plural). Până la venirea slavilor însă.(cf. criş. atestată sau presupusă. aromână arinî). aromânescului cântăm. criş. Dialectele sud-dunărene şi. de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice. diferitele forme dialectale se succed în spaţiu. respectiv. Nu o dată materialul 12 . băn. Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă. şi una actuală. în consecinţă. altfel omonime: (eu) am venit/(noi) am venit. datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală.2.Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră. în ciuda tuturor înnoirilor metodologice. în care elementul -ră. în cursul evoluţiei lingvistice. strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”! Fără îndoială că da. ceea ce este şi mai important. 3. arínă. dialectologia nu a încetat. deci. elementul -ră. „cântarăm”. că formele cu – ră-sunt relativ recente. pe teren. persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi persoană a indicativului prezent.

dacă subiectul propriu-zis al cărţilor sale istorice a fost luat din cronici. mult mai sever acolo decât aici. Philippide): moldovenii aveau mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania. o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decât sporadic în graiurile de peste munţi. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere literare. În urma unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat că. 3. de la care au împrumutat această pronunţare. această particularitate. dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă.dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru. autorul însuşi a mărturisit în repetate rânduri că. Astfel. este vorba de regionalisme şi nu de arhaisme. De altfel. după cum se ştie.3. Aşadar. şi nu invers. în munţii Rodopi. De pildă. maramureşeni şi ardeleni. în schimb. aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace. pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin puternice infiltraţii fonetice şi lexicale de origine transilvăneană. Dat fiind însă că. î (accentuate) din celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână. de vreme ce regimul feudal era. criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin cunoscute). decât aveau ardelenii să se refugieze încoace. începând cu secolul al XII-lea. s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui Mihai Sadoveanu abundă arhaismele. a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii. ci au trăit undeva mai la nord. Th. meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu bulgarii. la nordul golfului Salonic –. din diferite alte documente sau din 13 . adeseori. de pildă. Un alt exemplu din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunţarea vocalelor ă. se poate trage concluzia că au existat cândva relaţii strânse între moldoveni. Cu alte cuvinte. Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii – câmpia Meglen. Această interpretare coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului.

în consecinţă. care prezintă la persoana întâi forma sunt (care nu-l continuă pe latinescu sum. atât timp cât constatăm că. ceea ce permite înţelegerea şi. în istoria lingvisticii. Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca. limba acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei. a unui mecanism al limbii. 3. atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”. verbe ca a vârfui. pe viu. ziĉe]. cum. cum ar fi. în urma studierii fenomenelor dialectale. sint). devenit (-î)s. în consecinţă. grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) – a îmbogăţit teoria limbii cu 14 . sunt forme curente dialectal (de exemplu. exagerat.tradiţia orală. la un moment dat. într-un număr relativ ridicat de cazuri. ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă. confirmându-se astfel existenţa lor. care nu au putut fi observate. fie într-un cadru mai larg – limbă. În sfârşit. Nu se poate nega. de exemplu. Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai sau dialect. ele devin [ŝ. excepţiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege ideea de „lege fonetică”. când de fapt ele sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord). în realitate. De exemplu. a dinamicii ei. au fost atribuite lui G. din lat. să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”. ž ]: [ŝer. în schimb. care. Alteori. Analogia. a vremui. cercetată. paradigma indicativului prezent al verbului a fi.4. deci. explicată de istoricul de limbă ca o analogie după persoana a treia plural (unde sunt este etimologic. de exemplu. dîŝi] faţă de literarul [ĉer. a susţinut Gilliéron). ĉinĉi. Coşbuc. Această limbă trebuie însă cunoscută. fiind foarte vechi. dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă neogramaticii. faţă de literatură (el) spune/(ei) spun face plauzibilă explicaţia istoricului de limbă pentru alte situaţii asemănătoare. observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă sesizarea. ŝinŝ. explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii. caracterul regulat al unei particularităţi ca tratamentul africatelor [ĉ. ĝ] în graiul moldovenesc. istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi. de pildă: constatarea identităţii care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune = (ei) spune. cercetătorii pot ajunge la concluzii teoretice şi metodologice generale.

Limbă scrisă ~ limbă orală. iar acesta. de tipul limbă ~ dialect ~ grai). 4.3. un muncitor agricol are un grai relativ diferit de al unui marinar. limbă standard. fără referire la alte unităţi corelate.2. munte etc. permiţând pătrunderea mai rapidă a inovaţiei. straturi şi clase sociale legate prin interese materiale comune etc. limbă naţională. 4. Limbă comună. care duce până la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte. omogen. Conceptul însuşi de diasistem este. grupează indivizii din societate. În fine. indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc. 4. la rândul lui.) faţă de una mai accesibilă. Prin raport cu ce entitate sunt însă aceste unităţi variabile. de a organiza marea varietate dialectală. vârsta. aviator etc. orice varianţă presupunând o invarianţă. un strungar nu se exprimă la fel ca un zootehnist. o poziţie izolată (pe deal. dată fiind această mare varietate a limbii. ale cui variante sunt ele. divergenţa este determinată geografic: apropierea mai mică sau mai mare de centrul inovator. lingvistica contemporană a creat conceptul de idiolect. În cel de-al doilea caz. divergenţa este determinată social: domeniul de activitate. aceste grupuri ajung.1. într-un sat este. cu timpul. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute sub numele de dialecte şi graiuri. 4. Tot aşa. într-o regiune.1. să se deosebească unele de altele prin particularităţi de limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi jargoane. rodul încercărilor de a grupa. în mare parte. o constanţă? 15 . VARIETATEA LINGVISTICĂ 4. Limbă literară ~ limbă vorbită. în principiu. determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta. mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ. cu atât unitatea limbii scade: graiul vorbit într-o familie.noi principii privind tipologia lingvistică. nu este unitar. este mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. sexul. koine. În primele cazuri. Orice idiom (= termenul cel mai general pentru a denumi graiul unei comunităţi lingvistice.

deci. aşa cum am arătat.). limbă naţională (acolo unde vorbitorii sunt organizaţi într-un stat naţional). realizare concret-istorică (pentru alţi cercetători contemporani ultima subdiviziune.2. singura şi ultima subdiviziune. Ca şi limba. variantele teritoriale. este o entitate abstractă. aşadar. grai (subgrai). aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai neglijent. Noţiunile limbă. ea are. sunt unităţi subordonate. definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea dialectului presupune raportarea la limbă. denumită şi koine (< gr. mai puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită se opune. ca unitate subordonată dialectului. şi subgrai. definirea graiului presupune raportarea la dialect). de obicei. caracter absolut. ca realizare individuală. concretă.1. limbă standard. Între limbă însă. grai sunt noţiuni corelative. limba este termenul supraordonat. independent. dialect. Dialectele şi graiurile sunt. ci în graiul său de acasă. 4. 5. nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect. este idiolectul). Problema graniţelor dialectale Limba comună prezintă. denumite în mod curent dialecte şi graiuri. mult mai puţin îngrijit decât aspectul scris (în forma sa literară sau „vorbită”). realizare individual-concretă. deosebiri de la o regiune la alta. Aspectul oral al limbii comune (în forma sa literară sau „vorbită” este.Acest sistem de elemente constante este limba comună. se pot stabili. În ierarhia limbă ← dialect ← grai. prin urmare. limbii literare). Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii. 5. dialectul nu are o existenţă concretă. un „construct”. a unui sistem lingvistic. definirea ei nu presupune referirea la unităţile subordonate. Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară. ca unitate subordonată graiului. 16 . 4. Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de subdialect. ca sistem abstract supraordonat. dialect (subdialect). geografice sau regionale ale limbii comune.2.3. VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII 5. Limbă.

Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)? Se ştie că există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură (fonetică. Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost grupate în două: criterii lingvistice şi extralingvistice. dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana. Atât în cazul graiului. Delimitarea noţiunilor de limbă. idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi. arbitrar delimitate (în funcţie de diferite criterii). dialect.1. invers. definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii. sunt considerate dialecte.1. în cursul dezvoltării unor idiomuri. bielorusa.1. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical. cât şi în cazul dialectului. este dialect sau grai. grai. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul). foarte diferite unele de altele. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba). mai puţin de ordin morfologic şi sintactic. rusa). conversaţie”. cele mai răspândite (cf. Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog.3. iar dialectele limbii germane sau italiene. cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori din afara limbii. Astfel. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. Cele trei trepte: limbă~ dialect ~ grai sunt însă. indiferent câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist.1. 5. Primele au în vedere structura limbii. clasarea lor printre limbi sau printre dialecte. gramaticală şi lexicală) sunt considerate limbi şi. şi fr.2. germană Sprache ~ Dialekt ~ Mundart). în lingvistica tradiţională. De obicei. iar mai târziu „varietate dialectală”.teoretic. nu este uşor de făcut. langue ~ dialecte ~ patois. 5. mai ales că lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit cărora să se poată spune în ce condiţii un idiom dat este limbă sau dialect. Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului. care pot determina. 5. 17 .

în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. permiţând. fază anterioară în evoluţia celor două ipostaze considerate (de exemplu. se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct). care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură asemănătoare. există situaţii care contrazic preceptele stabilite. sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”. 18 . aşa cum am mai spus. cu cât deosebirile sunt mai multe. Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”.Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural: b) criteriul genetic. Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înţelegerii. comunicarea între vorbitorii lor. − franceză: Bats le fer pendant qu'il este chaud. şi nu unul francez şi altul italian). de exemplu. a structurilor idiomurilor în discuţie. Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că. la nivel sincronic. de exemplu. c) criteriul înţelegerii (al inteligibilităţii). formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele româneşti: − dacoromână: Bate fierul până-i cald. − istroromână: Båte fl'eru pira-i cåd. dar chiar de către specialişti. pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei. derivând din aceeaşi limbă. a căror înţelegere nu pune nici un fel de probleme. cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor romanice: − italiană: Batti il ferro finché è caldo. Să se raporteze. adăugând considerente diacronice: nu pot fi dialecte decât două idiomuri înrudite genetic. − aromână: Bati h'erlu pînî-i caldu. În schimb. − meglenoromână: Bati ieru pănă-i cald. Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi. sunt dialecte (altfel spus. Criteriul structural constă în compararea. într-o măsură foarte mare. Cât de multe trebuie să fie deosebirile însă? Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi. Să se compare. dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi.

Nu este greu de observat că. pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii. c) criteriul funcţiilor idiomului respectiv. faptul că dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”). care a preluat toate funcţiile limbii naţionale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”. totuşi.− Spaniolă: Bate el hierro mientras está caliente. se încearcă a fi suplinită cu o serie de principii extralingvistice (de ordin istoric. ferrum. Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte limbi romanice este. vorbită în sudul Franţei. Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu (= teritorii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice (de exemplu. antepus în limbile romanice occidentale). esse. care. cât şi între limbile romanice. a lega existenţa limbii de existenţa statului (ar fi. Insuficienţa principiilor lingvistice în problema acordării statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale. d) criteriul posibilităţii de contopire. Criteriile extralingvistice sunt: a ) teritoriul: b) apartenenţa la acelaşi stat. ai căror vorbitori nu au o organizaţie de tip statal proprie şi că. cultural). foarte important. e) criteriul subordonării. − Portugheză: Batta o ferro o tempo que está quente. Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcţiilor pe care ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba 19 . olandeza. în diferite realizări concrete neolatine. pe bună dreptate. există o mare asemănare structurală: aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale latinei: battuere. spaniola. nu sunt considerate „alte limbi” (în această situaţie sunt engleza. acelaşi demonstrativ ille care stă la baza articolului romanic. franceza. aceeaşi topică. Tot aşa. calidum (calens -tis). atât între dialectele româneşti. deci „limbă” numai acel idiom care este limba unui stat. vorbite în colonii). în condiţii identice. locul articolului (postpus în română. care nu sunt limbi de stat. nimeni nu le contestă. totuşi. social. ar trebui să fie considerată un „dialect” – şi. al cui dialect? – pentru că nu este limba unui stat). aici. aceeaşi modalitate de a forma predicatul nominal din urmaşul esse + adjectiv cu rol de nume predicativ. cazul francezei). aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e>-i în poziţie finală neaccentuată sau chiar amuţit. politic. limba bască. calitatea de) limbi” (potrivit acestui criteriu.

unitate dependentă de limbă. spune A. Criteriul posibilităţii de contopire este un principiu de perspectivă: spre deosebire de limbi. pentru că funcţia culturală a unui idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat. pe baza structurii ei. sunt subordonate ei. în celelalte situaţii fiind aprioric. remarcă acelaşi autor. problema reducându-se. Criteriul subordonării dialectului faţă de limbă subliniază importanţa momentului în care un dialect. în presă.de funcţiile culturale ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului). nu se pot reuni într-o singură limbă. numărate ca atare. Principiul ar putea fi aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). în ultimă instanţă. ci şi ca instrument al culturii (în şcoală. dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. 20 . luată în ansamblu şi privită ca un sistem. Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat. în scopuri beletristice şi ştiinţifice. aplicabilitatea este limitată. Din nefericire însă. Există şi dialecte „atipice”. ceea ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale. se reunesc într-o limbă comună. dialectul se transformă atunci în limbă. radio şi televiziune etc. nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă cumva problema nu este de domeniul terminologiei. tot la raportul de dependenţă stat→ limbă. există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul de diferenţiere. chiar atunci când sunt foarte înrudite. se „varsă” în limba comună. nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate. În aceste cazuri. divergente. există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie un produs divergent. în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu. atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul limbii. care.) Şi în acest caz însă. constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare. Martinet. care nu converg. Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice actuale. scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete care determină această „eliberare”. Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde ultimelor criterii extralingvistice).

aşa cum am arătat. ei au considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialectele. se pune problema graniţelor dintre aceste unităţi regionale: unde se termină un dialect (grai) şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este. care. Paris. Bringuier. susţineau că dialectul este o unitate închisă.5. În celebra sa conferinţă „Les parlers de France” (1888). dat fiind că liniile de demarcaţie ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. în conformitate cu concepţia lor despre legile fonetice. ceva mai târziu. O concepţie asemănătoare găsim la G. După Meyer. încă de la începutul cercetărilor dialectale. noţiunea de „idiolect”). Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică francezii Ch. iar alţii au găsit o soluţie intermediară. Deşi aveau în vedere un număr redus de fapte. este mai bine să se facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor. ancheta avea ca scop determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene lingvistice. fac o anchetă la faţa locului (1873). care nu putea fi o limită geografică. întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. iar. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe acelaşi teritoriu (cazurile „tipice”). cauze cronologice (aduse în discuţie de G. Ca atare. în ultimă instanţă. s-a pus. În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului (cf. având reguli care acţionează întotdeauna la fel. după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze istorico-geografice (care determină formarea unor centre de prestigiu. Ea este determinată de cauze diverse. Paul Meyer şi Gaston Paris. Acest punct de vedere se opune celui al neogramaticilor. Unii cercetători au răspuns afirmativ. foarte mare. de la care iradiază evoluţia). care. însuşi Jules Gilliéron. care. Gröber. totuşi cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită. Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluştrii filologi francezi.2. se pot reduce la trei: cauze etnologice (relevate de Ascoli). alţii negativ. riguros delimitată. strălucit elev al lui Fr. De Tourtoulon şi O. considerată programul dialectologiei 21 . Diez şi maestru al celor mai de seamă romanişti de mai târziu (şi al lui Gilliéron). la cererea „Societăţii pentru studierea limbilor romanice”. în condiţii identice.

pentru că pereche şi perete sunt mai noi). deci. teza predecesorilor săi. I. Iată un exemplu furnizat de acelaşi autor: latinescul paricula şi latinescul parietem au dat. Nu putea fi vorba deci de o regulă. în realitate. Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi tratament. nu există decât trăsături dialectale. nici limite dialectale (continuând. dealtfel. Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. se extindea din ce în ce mai mult forma pereche. La un moment dat. studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu ajutorul monografiilor. dar că acestea nu coincid între ele. în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copkil de cokil este o isofonă). autorul. urmărind repartizarea pe hărţi lingvistice a fenomenelor dialectale. încă de la începuturile geografiei lingvistice. în raza Tecuci. Concepţia neogramaticilor despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia geografiei lingvistice. confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte inexistenţa dialectelor.) şi era muntenească. iar dacă fenomenul este morfologic. a demonstrat.franceze. Negând legile fonetice. forme care circulă în toată Moldova. Autorul lui principal. Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic. de asemenea. J. celălalt cuvânt. După G. independentă de ariile altor cuvinte. cu un fonetism asemănător în prima tranşă. În felul acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa existenţei unor unităţi dialectale distincte unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi. părete. păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate. Gilliéron ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie – formulare rămasă celebră în dialectologie -. de fapt prin apariţia ALF. că nu există dialecte şi. isoglosa care separă teritoriul unde se spune aŝela faţă de ăla este o isomorfă. Iordan arată că sunt numeroase situaţii în graiuri şi dialecte. Gilliéron. fiecare cuvânt are propria sa răspândire pe teren. se obţin nişte linii demarcative denumite. dar cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de ALF). 22 . Paris. Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului: forma pereche a fost adusă pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin sate „perechi” de ciorapi etc. arată că. isomorfe (de exemplu. căzând însă în exagerarea contrară. respectiv. atunci liniile se numesc isofone. în privinţa posibilităţii delimitării lor geografice (teritoriale). care nu pot fi explicate decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte. isoglose. rămânând neschimbat. care se pot uneori delimita.

de trăsătură care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în ŝins „cinci”. individualizatoare a unei unităţi teritoriale. morfologice) care au caracter relativ regulat. dacă există. De obicei. žer „ger”. deci.. în graiul moldovenesc. stabilirea numărului de unităţi subordonate nu pune. se vorbeşte un grai de tranziţie. cum se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă. care apar. de pildă. dialectologii – pornind de la general la particular – împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularităţi fonetice (dar şi lexicale sau.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat. un fenomen cu caracter de „lege” fonetică. care prezintă alte tratamente. decât dacă se repetă de mai multe ori: de pildă. practic. consecvent de pe un teritoriu dat. ažunži „ajunge” etc. trăsătură care poate constitui – alături de altele – o notă individualizatoare a acestui grai. dúŝi „duce” etc. ci o fâşie. În porţiunea de teren pe care isoglosele se întretaie. totuşi în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria vecină. determinate de o mare varietate lingvistică. uneori pe distanţe destul de mari. ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer „cer”.Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că. poate. žumatati „jumătáte”. ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul 23 . un fascicol de linii care se întretaie. deşi acestea nu coincid. fúzi „fuge” apare fenomenul numit fricatizare. prin raport cu alte graiuri. care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat. cum se stabileşte. instabilităţi şi fluctuaţii. Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiurilor? Altfel spus. apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu este definitorie. câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă (dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin adânci. învecinate sau nu. Astfel. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură linie isoglosă. fási „face”. acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi. probleme speciale. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă. descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de făcut.

6. în măsura în care există. graiul unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale. care constituie obiectul dialectologiei). nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu dat. straturi şi clase sociale între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de interese comune. Particularităţile lexicale. grupări politice. vârstă. Varianta socială imediat subordonată limbii este. (pentru aspectul teoretic şi practic al problemei delimitării unităţilor lingvistice din punct de vedere teritorial. 24 . religioase. ş.3. într-un dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte.). fiind prin natura lor „unicate” şi. morminţ. îl individualizează (oi fa „voi face”. în concepţia sociolingvistică contemporană. nea sau cei care denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir. la formarea unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice dintre aceste variante sociale ale limbii. omăt. nongeografice (domeniu de activitate. în ultimă instanţă. şi invers).maramureşan şi. VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII 6. de care se ocupă sociolingvistica). sex. elementele lexicale pot fi avute în vedere – alături de cele fonetice (de pildă. 6. fie de ordin teritorial (şi în acest caz vorbim de variante geografice. 6. 6.1. termenii care denumesc noţiunile de „zăpadă”: zăpadă. deci. relaţii de familie etc. atunci când noţiuni importante sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii distincte).). deci. sociolectul (care ar corespunde pe plan teritorial dialectului. Totuşi. Argoul Varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori divergenţi. deşi comparaţia nu este bună.) Particularităţile morfologice. sunt extrem de importante în precizarea configuraţiei dialectale: astfel. Jargonul. nerepetabile.1. temeteu. aşadar. Sociolectul este. ţintirim. fie de ordin social (şi în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii. îmi pla „îmi place”. măi Ioa „măi Ioane” etc. ceea ce duce. formarea conjunctivului cu şi în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului crişean (şi să baji „şi să bage”). Sociolectul.a.2.

este un cod artificial creat de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret. FORMAREA LIMBII ROMÂNE Ceea ce numim în mod curent „limba română” este. ale sportivilor etc. la dreapta şi la stânga Dunării. cant) este tot o variantă socială a limbii comune.3. există argouri ale elevilor. engleză – slang. care însă. germană – Rotwelsch. în societăţile cu clase antagonice. 25 . De pildă. singura ipostază concretă a limbii. fie datorită profesiunii lor. în consecinţă. de fapt. b) Istroromânii (românii din Peninsula Istria). care vorbesc istroromâna. determinată de factori istorico-geografici. folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a vorbitorilor. îşi încarcă limba cu elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulaţie internaţională). Se vorbeşte de jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante. lingo) este o variantă socială a limbii comune. 7.Tot variante sociale ale limbii comune – care ar putea fi considerate subdiviziuni ale sociolectului. vorbită. 6. de patru grupuri de români: a) Dacoromânii (românii din Dacia). engleză – jargon. germană – Sondersprache. în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivităţi mai mici – sunt jargonul şi argoul. Argoul (franceză – argot. numai româna vorbită în nordul Dunării. jargoane ale medicilor. 6. care este. VORBIREA INDIVIDUALĂ ~ (IDIOLECTUL) Dată fiind marea varietate a limbii.2. „limba română” este ipostaza actuală a latinei dunărene. Pentru oamenii de ştiinţă însă.. sociolect ~ limbă) fiind abstracte. dar şi ale răufăcătorilor etc. Jargonul (franceză – jargon. neînţeles de ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte. care vorbesc dacoromâna (ceea ce numim în mod curent „limba română”). culturali etc. Modul special în care limba comună să realizează la nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect. de cele mai multe ori. lingviştii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are particularităţile sale proprii de vorbire. în Dacia (Dacoromania). ale studenţilor. ierarhizări stabilite de lingvist. celelalte niveluri (grai ~ dialect ~ limbă. sociali.

căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale slave şi de alte origini. italiana etc.2. limbile populaţiilor autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente lexicale autohtone se păstrează în limba română.1. Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică balcanică)”. 7. istorici. vorbită la nordul şi la sudul Dunării. deschisă. Singurele argumente şi documente pe baza cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sunt. Caracterul „romanic” al limbii române este incontestabil (şi nu-l mai contestă nimeni astăzi). în continuare. mai ales. d) Meglenoromânii (românii din câmpia Meglen).). toponomastice etc. lingvişti. Două aspecte ale problemei formării poporului şi a limbii române sunt însă în continuare discutate şi discutabile: data când s-au format poporul şi limba română şi locul unde s-au format. Marea majoritate a cercetătorilor (filologi. etnografi – români şi străini) este de acord că poporul şi limba română sunt rezultatul romanizării treptate a populaţiei autohtone din dreapta şi din stânga Dunării respectiv: geto-dacii şi traco-ilirii). 26 . limba (la care se adaugă elementele arheologice. care vorbesc aromâna. româna (diferită de ipostazele occidentale ale latinei: franceza. problema formării poporului şi a limbii române este mult controversată.c) Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică Macedonia). Limba română nu este altceva decât limba latină dunăreană într-o altă etapă a dezvoltării ei.). care vorbesc meglenoromâna. româna reprezintă o serie de trăsături specifice (în raport cu alte limbi romanice). 7. latina dunăreană se transformă treptat într-o limbă romanică nouă. Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-şi găsesc locul într-un compendiu lingvistic (dialectologic) concentrat ca cel de faţă. Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul. Formarea celor patru ramificaţii ale limbii române este strâns legată de formarea poporului şi a limbii române. complicată şi. explicabile prin aceste contacte îndelungate interbalcanice. cu trăsături proprii. Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru câteva sute de ani (este perioada „tăcerii” în istoria poporului român). câteva date sunt totuşi necesare pentru înţelegerea diversificării dialectale româneşti.

dar nu există date sigure care să permită reconstruirea lor pentru această perioadă. la aceştia se adaugă numele unor istorici maghiari care au susţinut. romano-balcanică. Punctul limită al procesului de devenire a latinei o limbă romanică este secolul al VIII-lea (care coincide cu începutul efectiv al influenţei slave asupra limbii române). dintre care două mai importante (care au avut mai mult ecou): 1) poporul şi limba română s-au format în sudul Dunării (în urma părăsirii totale sau parţiale a Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271). constituirea limbilor este un proces foarte lent şi îndelungat. Rosetti. N. IX (sau ceva mai târziu). Miklosich. româna. Th. imigraţionistă. A existat şi o a treia părere. anterioară separării celor 4 dialecte româneşti – eveniment pus în legătură cu dislocările 27 . V. Onciul. Iorga.). Al. vorbite astăzi pe teritorii diferite: dacoromânii. din motive politice. C. Daicoviciu ş. Al. Pentru autorii Tratatului de Istorie a limbii române. Capidan. Procopovici. cercetătorii admit limite care se cuprind între secolele V.D. de unde a emigrat către sud şi vest (susţinută de D. Al Philippide şi o serie de savanţi străini ca: Fr. punctul de plecare pentru evoluţia latinei vorbite în partea răsăriteană a Imperiului roman spre un idiom neolatin. ea nu a avut însă niciodată adepţi. Şişmarev. Protoromână (română comună. VI – VIII. Hasdeu ş. N. Eventualele elemente slave intrate înainte de această dată nu sunt excluse. 2) poporul şi limba română s-au format pe un teritoriu întins la dreapta şi la stânga Dunării (A. F. Weigand. Cantemir. Densusianu. străromână. că poporul român s-a format la sudul Dunării). S. Puşcariu. G. Xenopol. română primitivă (comună). tracoromanică) cea mai veche perioadă din istoria limbii române constituite ca atare. dată la care latina dunăreană a încetat de a mai fi influenţată de centrul inovator de la Roma şi a început să se diferenţieze de latina occidentală. Românii au imigrat apoi spre nord. istroromânii şi meglenoromânii. în general.a).a) Cu privire la dată. distanţele largi se explică prin aceea că. O. b) Despre locul unde s-au format poporul şi limba română s-au emis mai multe păreri. care se întinde pe mai multe secole. Sosirea slavilor în regiunile Dunării – începând din secolul al VI-lea şi în secolele următoare – a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistice. B. este secolul al V-lea.P. spre sud şi spre vest începând din secolele XI-XII (D. potrivit căreia poporul şi limba română) s-ar fi format în exclusivitate în nordul Dunării. Drăganu.a.

Albania. Ungaria. când s-au separat şi celelalte dialecte sud-dunărene. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a protoromânei care ar fi durat apoi până prin sec.produse de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică – sau. Data de început este cea acceptată pentru „formarea” limbii romane (sec V. termen propus de I. America Latină. limbă de uz familial (vorbitori bilingvi) în mediile alogene. întrucât nu există documente de limbă. Deşi unitară în esenţă. torna frate. în orice caz. dar. Australia. Circa 26. 28 . Spania. părerea cea mai larg acceptată stabileşte o limită în secolul X. Turcia şi diverse alte ţări din Europa. unii cercetători (E. Rosetti) aceasta este limita întregii perioade. Specificul condiţiilor de formare şi dezvoltare a românei îl constituie durata mai mică a stăpânirii romane (în Dacia). în funcţie de intensificarea acestei influenţe. limbă romanică.n) şi a Daciei (106 – 275). Bulgaria. anterioară desprinderii unei ramuri sud-dunărene. comunităţi de emigranţi în S. ca urmare a romanizării Peninsulei Balcanice (prezenţă romană din 229 î. Canada. Româna. numit dacoromân (cu care se identifică limba română în sens restrâns) şi 3 dialecte sud-dunărene: aromân. din care un dialect nord-dunărean. italo-balcanoromanic sau traco-iliroromanic) vorbită în România.000. fosta Iugoslavie. Italia. Reconstrucţia nu este nici integrală (se limitează de obicei la fonetică-fonologie şi la morfologie) şi nici unanim acceptată în toate detaliile. Are 4 dialecte. orientală. Coteanu. Sala) disting în protoromână 2 faze. pentru alţii (G. grupul balcano-romanic (după unii cercetători grupul apenino-balcanic.U. Limita superioară variază de la evenimentul luat ca punct de reper (desprinderea dialectului aromân sau şi a celui istroromân) şi după datarea atribuită acestuia.000 vorbitori.e. cu excepţie discutabilă a formulei torna. Grecia. M. Petrovici. în timp ce pentru unii cercetători (Al. Continuatoare a latinităţii dunărene. Ambele limite în timp ale protoromânei sunt controversate. meglenoromân şi istroromân. Limba din această perioadă este reconstruită pe baza particularităţilor comune tuturor dialectelor româneşti (prin compararea cel puţin a dialectului dacoromân cu cel aromân). limbă naţională în Moldova (sub denumirea de limba moldovenească). delimitate de secolul IX. Ucraina. protoromâna permite presupunerea unor diferenţe teritoriale prin care se profilează 2 arii dialectice incipiente. VI. VII sau VIII).A. XIII-XIV. În protoromână a avut loc începutul influenţei slave asupra limbii române. Moldova. Limbă oficială în România. Israel. în funcţie de separarea dialectului aromân.

Coteanu). Lombard). Meyer Lübke. care remarcă pronunţata ei individualitate). adesea cu mobil neştiinţific. care o recomanda drept criteriu de verificare a elementelor moştenite din latină de limbile romanice occidentale) sau drept cea mai fidelă şi. poziţia periferică în România şi. Apartenenţa la romanitate (descendenţa latină şi înrudirea cu italiana) observată de timpuriu în cursul evului mediu de umanişti străini. VI-VII-VIII (T. Ca punct de reper se admite începutul influenţei efective a limbii slave (contactul cu slavii începe în secolul VI. G. sec. Romanizare rapidă şi intensă. VIII (Iorgu Iordan). izolată (vecini neromanici. VI-VIII (I. Româna a fost recunoscută ca limbă romanică de la începutul romanisticii ştiinţifice (Fr. Epoca de „formare” sau de constituire a identităţii romanice e controversată. Considerarea românei ca limbă negrupabilă (A. dar la nivel rustic. dar 29 . dubiile şi încercările de a o prezenta drept limbă mixtă (H. Ivănescu). Substrat traco-dac. Perioada timpurie slab documentată. Papahagi. Creştinism de dată romană. Viaţă romană continuată după părăsirea oficială a Daciei. Rosetti). superstrat slav şi diverse alte influenţe ulterioare distinctive. atestată de un număr mare de inscripţii. VI (O. nu însă un grad mai mic de romanitate. rumân/român (ultima variantă refăcută pe cale cultă încă din secolul XVI). totodată cea mai infidelă dintre toate limbile romanice (M. ceea ce a favorizat apariţia unor ipoteze variate şi a unor controverse. Weigand). Amintirea descendenţei latine păstrată în numele etnic comun moştenit din latină: Romanus: dacoromân. Weigand) sunt cu totul izolate şi depăşite. Alonso) sau ca unică reprezentantă a unui grup – balcanoromanic – arată poziţia ei aparte în România. cu limbi de diferite familii). Româna a fost calificată drept cea mai autentică sau pură limbă romanică (W.inexistenţa unor legături cu latina cultă în continuare – deci caracterul esenţial popular al latinei care stă la baza românei şi evoluţia ei înseşi în acelaşi sens în epoca post-romană –. Schuchardt. Densusianu. Macrea). Diez. aromân ar(u)mân/rumăn/rămăn. importanţa ei pentru studiile de lingvistică romanică istorico-comarativă a fost exprimată plastic prin comparaţia cu al patrulea picior al unei mese (A. Bartoli. VII-VIII (Al. de la un timp. Romanitatea şi unitatea celor 4 dialecte române e oglindită şi în numele generic de vlahi dat vorbitorilor lor de popoarele vecine. Şiadbei. G. D. anumite legături cu Bizanţul. intuită şi demonstrată de cărturari români începând din secolul XVII. care o numea valahă şi evoluţia cercetărilor nu a făcut decât să confirme acest statut. VII (G. I. istroromân rumer.

dat fiind că în împrumuturile slave nu mai acţionează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor moştenite din latină. exclusiv la istoria dialectului dacoromân. stabilită de E. regiunea dintre Dunăre şi Balcani. istorice şi lingvistice este teoria (O. Petrovici. Giuglea. După separarea lor. G. Roesler. perioada veche corespunde celei preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân prin absenţa. Al. iar perioada modernă începe cu înregistrarea de texte şi cu primele descrieri ale dialectului). dialectele române au avut o evoluţie independentă. care coincide aproximativ cu isoglosa diagnostică St ∞d. Evoluţia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi nesubordonarea lor faţă de o normă comună au făcut ca unii cercetători (G. Philippide). în continuare. datată în secolele X-XIII. Th. Istoria română constituite ca atare începe cu perioada protoromână. desprinderii unei ramuri sud-dunărene. practic lipsite de variante culte. Hasdeu) sau numai Sudul Dunării R. singura fondată din punct de vedere ştiinţific. o perioadă veche şi una modernă. pe care numai unele teorii izolate şi depăşite o consideră element constitutiv al românei anterior datei sale de „formare”. G. Periodizările curente se referă de obicei. la Nord de linia Jireček care separă zonele de influenţă greacă şi romană din Peninsula Balcanică. admit numai Nordul Dunării (B. în istoria dialectului meglenoromân şi a celui istroromân. eventual şi Iliria. Ivănescu) care recunoaşte ca teritoriu de formare a românei – cu deosebiri de extensiune – atât Nordul Dunării (Dacia) cât şi Sudul Dunării (Moesia. S. Graur şi I.consecinţele lingvistice sunt ulterioare). Scindarea limbii (proto) române (şi formarea celor 4 dialecte a fost provocată de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor sudslave. datorată condiţiilor diferite. Capidan. respectiv numărul redus de atestări. individualitatea română era conturată înainte de această influenţă. *dj din slava comună). Al. Teritoriul de „formare” a limbii (şi poporului) române controversat şi el: 2 teorii exclusiviste şi imigraţioniste. Rosetti.P. încât istoria lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune (numai la dialectul dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o perioadă preliterară de una literară şi. cu argumente arheologice. Weigand. azi depăşite. în orice caz. Densuşianu. anterioară separării celor 4 dialecte române sau. şi la Est de actuala graniţă de stat bulgaro-iugoslavă. Petrovici pentru împrumuturile vechi slave din română care conţin rezultate ale grupului *tj. identificat cu limba română (în sens restrâns). E. Al. în cadrul celei din urmă. Puşcariu. Coteanu într-o anumită perioadă) să le 30 .

monte > dacoromână. istroromână munte. sunt: confuzia între latinescul ŭ şi ū (>u. în privinţa terminologiei. istroromână dumireke). meglenoromână casă. diftongarea latinescului ĕ accentuat (> je) în silabă deschisă şi închisă (medium > dacoromână. istroromână lăre. aromână bunu. istroromână lege. noapte. meglenoromână bărbat. afonizarea şi chiar dispariţia lui i şi u neaccentuaţi finali (lupi > dacoromână. aromână. noapti. istroromână vire. istroromână bărbå. miez. o > u (casa > dacoromână. aromână lupi. aromână. istroromână. aromână. aromână. aromână lână. dialectul meglenoromân ńez. după caz.sau de consoane nazale implozive – a>∂ (>t. meglenoromână. închiderea vocalelor neaccentuate finale a >∂. numeroşi 31 . aromână. o>u (lana> dacoromână. uenit> docoromână vine. această recunoaştere implică excluderea termenului dialect(e) pentru subdiviziunile (varietăţile) teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 dialecte. fierb. dominica > dacoromână. meglenoromână dinti. istro-română căntu. afflo > dacoromână. confuzia între i şi ē (>e. aromână. aromână. meglenoromână leg. aromână. istroromână cåse. Recunoaşterea lor ca dialect român implică descrierea şi caracterizarea limbii române în sens larg. istroromână dinte. comune celor 4 dialecte ale ei. ńedz. istroromână nopte). istroromână lup). Principalele trăsături ale limbii române în sens larg. o > u (barbatus > dacoromână. istroromân muske). aromână yini. istromână tomne). trē > dacoromână. meglenoromână duminică. meglenoromân. aromână.]) e>i (>t). lupus > dacoromână. dente > dacoromână. muscă. meglenoromână įerb). istroromână lup. h'erbu. aromân. ele urmând să fie numite. închiderea vocalelor urmate de latinescul -n. pe acelaşi plan cu româna (= dacoromân). istroromână bur). fervo > dacoromână. comune şi ele (autumna >daco-română. istroromână åflu). numai prin trăsături comune celor 4 dialecte. cu foarte puţine excepţii. aromână. bonus > dacoromână. istroromână trei). ml'ez. meglenoromână vini. o) sub influenţa vocalelor următoare a şi e (ligat > dacoromână. aromână. meglenoromână. aromână. apoi uneori ε) şi o (> oa. ligo dacoromână. meglenoromână bun. meglenoromână. istoric sau genealogic. aromână. canto> dacoromână cânt. musca > dacoromân. aromână. subdialecte sau graiuri. De asemenea. meglenoromână.nege statutul de dialect român şi să le acorde statutul de limbi romanice autonome. meglenoromână leagă. meglenoromână toamnă. meglenoromână munti). meglenoromână cont. meglenoromână lónă. metafonia vocalelor accentuate e (< ęa. noctem > dacoromână. închiderea vocalelor pretonice latine a >∂. aromână. meglenoromână aflu.

istroromână ĉinĉ / ţinţ. meglenoromână sonzi. meglenoromână faţă. plenus > dacoromână. aromână. meglenoromână ţoţă. aromână. istroromână ziner. meglenoromână stenuă. istroromână foc(u). meglenoromână apă. meglenoromână veari. rotacizarea latinescului l intervocalic (mola > dacoromână. meglenoromână jos. aromână. b (aqua dacoromână. gl (> kλ. meglenoromână. istroromână sănze). meglenoromână blastim. flore > dacoromână. aromână floare. deveniţi uneori ∞. aromână. istroromână gl’em. totus > dacoromână. istroromână ţer. aromână 32 . istroromână cl’em. meglenoromână plin. cu excepţia comună a lui –b– din latină habere (> –v–: dacoromână avere. aromână. meglenoromână cap. g (cinque > dacoromână cinci. meglenoromână floari). accent liber cu rol fonologic (cântă indicativ prezent ∼ cîntǻ perfect simplu). aromână. istroromână morę). casa > dacoromână. meglenoromână moară. *fetiolus > dacoromână fecior. istroromână o♥e. respectiv z : ģenerum > dacoromână ginere. titia > dacoromână. istroromână (a)ve). i identic cu cel al latinei k. meglenoromână uaie. g şi d >d∞ şi dz. meglenoromână casă. meglenoromână ancl’id. k. aromână dzinire. istroromână ţiţe. istroromână cåse). aromână capú. aromână cale. istroromână tot(u). lingua > dacoromână. meglenoromână. aromână. aromână oaie. aromână săndzi. istroromână plir. istroromână cåp. aromână. aromână fįčoru. gλ apoi în dacoromână. istroromână limbă. aromână teru. aromână. aromână ģos istroromână zos). istroromână cåle). facia > dacoromână.(*blastemo > dacoromână blestem. meglenoromână cal. meglenoromână fičor. caput > dacoromână. păstrarea latinescului bl-. aromână ţîţă. meglenoromână limbă. dar palatalizarea latină ki. gw + e. aromână. aromână. includo > dacoromână închid. păstrarea oclusivelor surde intervocalice şi a lui –s– latin (focus > dacoromână. meglenoromână cali. aromână. palatalizarea şi africatizarea oclusivelor velare şi dentale latineşti + e. fl. meglenoromână. pl-. aromână. ouis > daco-română. i (k şi t >tf şi ts : caelum > dacoromână cer.diftongi. aromână aveare. *glemus > dacoromână ghem. tratamentul latin kw. dispariţia latineştilor b şi v intervocalici (caballus > daco-română. ingluto> dacoromână înghit. istroromână fiţor. meglenoromână. istroromână stevu) sau l (callis > dacoromână. istroromână fåţe. meglenoromână. deorsum > dacoromână. dar –ll– > w (stella > dacoromână stea(uă). istroromână ăncl’id. ġ : clamo> dacoromână chem. istroromână cå. sanguem > dacoromână sânge. aromână steauă. meglenoromână ţinţ. meglenoromână ziniri. gw+a>p. transformarea latină kw. istroromână åpe. aromână ţinţi.

restrângerea folosirii infinitivului. conjunctiv cu să < latin si. aromână. indicativ prezent şi conjunctiv prezent cu –ez la conjugarea 1 şi –esc la conjugarea a IV-a. ks>ps (coxa > dacoromână. cuvinte latine păstrate numai în română : a(d)sterno. Conservarea genului neutru. lingula. articol hotărât postpus şi declinare articulată. în toate dialectele – grandis: mare 33 . desinenţă de feminin – n plural –le la pronumele posesiv (mele). istroromână låpte). viitorul „a vrea” < latinul volere. meglenoromână (a)ngl’it). tener. formele am pers. aromână cuibu. cu excepţia perfectului simplu (şi a mai mult ca perfectului în dacoromână). reorganizat cu specificul formal al identităţii cu masculinul la singular şi cu femininul la plural. înlocuite de obicei cu acelaşi cuvânt latin sau nelatin. *tene) şi dativ posesiv. istroromână trei). conservarea celor patru conjuncţii. dublarea complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal. conservarea unei flexiuni cazuale (forme de genitiv. comparativ cu mai. alternanţe fonetice şi cumul de mărci (hipercaracterizare). subiect (pronominal) inclus. aromână. tres > dacoromână. înlocuit cu conjunctiv. istroromână cul’b). istroromână noi. vocativ singular masculin). meglenoromână cuib. desinenţe comune cu italianul masculin –i.(a)ngl’it. meglenoromână. flexiunea pronumelui personal (de exemplu formele accentuate de acuzativ < latin *mene. articol posesiv. a III-a singular indicativ prezent. reflexiv pasiv. căruia îi corespunde –i în câteva monosilabe (nos > dacoromână. aromână. extinderea folosirii conjuncţiei să < latină şi în subordonare. modul de formare a numeralului cardinal (11-19: unitate + spre < latin super +zece – tip doisprezece) şi a celor ordinale (articol posesiv + numeral cardinal articulat – tip al doilea). aromână lemnu istroromână lemne). meglenoromână. perfect compus cu „a avea” < latinul habere la toate verbele. cuvinte latine panromanice absente numai din română . I singular şi are pers. articol demonstrativ. dativ singular feminin < dativ latin. desinenţa verbală –i pentru persoana a doua singular la majoritatea timpurilor. transformările grupurilor consonantice latine gn > mn (lignum > dacoromână. meglenoromână lemn. femininul –e şi neutrul –uri < latina ora). sensuri specifice la anima. modul de formare a pluralului la substantive şi adjective (desinenţă specifică femininului plural –le. ordinea cuvintelor şi corespondenţa timpurilor relativ libere. derivare sufixală bogată. aromână coapsă). metateza lui iot precedat de labială (*cubium > dacoromână. kt>pt (lacte > dacoromână lapte. dispariţia consoanelor finale latine inclusiv a lui –s. meglenoromână lapti.

influenţa dacoromânei asupra vorbitorilor aromâni şi meglenoromâni din România. iar prin elementele greceşti (vechi şi noi) asemănarea cu unele dialecte italiene. iar inovaţiile comune nu datează toate din perioada de dezvoltare comună (protoromâna). asemănările sunt evidente şi pentru nespecialişti. subdialectele dacoromânei vestice au mai multe particularităţi comune cu dialectele sud-dunărene decât restul dialectelor dacoromâne. ci printre ele există şi inovaţii paralele ulterioare. manifestată şi în unele sectoare ale structurii gramaticale. Influenţe interdialecticale identificate: influenţa aromână asupra unor graiuri meglenoromâne. moş. sîmbure. dar şi dialectul istroromân (şi dialectul meglenoromân) cu cel dacoromân. există unele asemănări între 2 sau 3 dialecte şi diverse asemănări parţiale între graiuri ale unor dialecte diferite. influenţă (superstrat) slav. pe care o are substratul este şi ea comparabilă cu cea a substratului din franceză. ploro : plango (latină). În linii mari se aseamănă mai mult între ele cele 3 dialecte sud-dunărene*. sută (< slav). sârbocroata explică înca34 . Caracterul romanic al românei în toate variantele ei dialectale este ascuns uneori de împrumuturile lexicale din surse diferite de cele ale limbilor romanice occidentale. copac. Ponderea. substrat trac (dac). între elementele de substrat – comune sau nu cu ablativ – s-au identificat unele paralele dalmate. sufixul –iţă-. redusă. Prin elementele turceşti de origine arabă se realizează asemănarea cu elementele arabe din limba iberoromanică. cu elemente comune – báci. cu un fond comun de cuvinte şi afixe lexicale – babă. de exemplu desinenţa -m la imperfect 1 singular sau palatalizarea labialelor. cătuń. distinctiv. albaneza. slab. coasă. bulgara. de exemplu din dacoromână în aromână şi invers). Unitatea română în sensul larg este dată de asemănările de profunzime din evoluţia fonetică.(latină). are aproximativ ponderea superstratului germanic din celelalte limbi romanice şi a eliminat adesea aceleaşi cuvinte latine. italiene. a plăti. absenţa unei influenţe germanice (controverse cu privire la un număr infim de cuvinte). Trăsăturile comune nu sunt toate moştenite. Dintre aceste surse superstratul slav. Pe lângă asemănările generale dintre cele 4 dialecte în ansamblul lor. de exemplu. ţap. mai puţin prin împrumuturi şi mai mult prin întărirea unor categorii latine slăbite. prefixul ne-. retoromane (friulane). Diverse trăsături comune cu neogreaca. structura gramaticală şi vocabularul fundamental. centum. chiar dacă înţelegerea reciprocă nu e posibilă decât parţial (ceea ce explică fenomenul „traducerilor” moderne dintr-un dialect în altul. nevastă.

pentru dialectul istroromân există o listă de cuvinte şi construcţii din 1698 (înregistrări ulterioare abia din secolul XIX). delimitate de anul 1640. cel mai vechi text român continuu cunoscut este în dialectul dacoromân : Scrisoarea lui Neacşu. Coteanu) disting două etape. urmată în acelaşi secol de numeroase documente şi alte categorii de texte. chiar asupra dialectului aromân. controverse în legătură cu posibila vechime mai mare a originalelor aşa-numitelor texte rotacizante*. iar pentru dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este inscripţia lui Nectarie Tărpu. din 1521. din 1731. dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât începând cu sfârşitul secolului XIX. torna frate. cu contribuţia în timp a celorlalte subdialecte. Adesea s-au atribuit greşit influenţei unor limbi de altă origine fenomene pentru care există modele latine sau / şi paralele romanice. Ştefan. Eliade Rădulescu). Exceptând formula torna. probabil. deci care pot fi moştenite sau rezultatul unei evoluţii interne (de exemplu. traducerea integrală a Bibliei din 1688) şi istorice (Gr. care are o oarecare tradiţie literară. Ureche. dar în perioada modernă a exercitat şi exercită unele influenţe asupra încercărilor de expresie cultă ale acestora. Dosoftei. P. 35 . mai precis intervalul 1521-1780. începând din secolul XVI. Texte literare de la jumătatea secolului XVI (date sigure despre texte anterioare pierdute : o Evanghelie şi un Apostol existente în Moldova la 1532. pe baza subdialectului muntean. Gheţie. cu participarea şi a dialectelor aromâne (G. vocala χ. În secolele XVII-XVIII scrieri literare predominant religioase (Varlaam. Ea nu este supraordonată celorlalte dialecte româneşti (sud-dunărene). după care urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559. Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551-1553. lege „religie”). Perioada veche sau medie cuprinde secolele XVI-XVIII. I. I. Cu totul izolat se constată prezenţa unor aromânisme în texte literare dacoromâne vechi (Dosoftei secolul XVII) şi premoderne (P. dativ posesiv. Maior. Limba română literară s-a format în cadrul dialectului dacoromân. un Catehism luteran tipărit la Sibiu în 1544). considerată de unii cercetători a fi în (proto)română. La începutul secolului XIX s-au făcut propuneri de creare a unei limbi române literare comune. cel mai vechi text transmis este. urmată în acelaşi secol de alte texte. mai ales a celui moldovean. Maior). Simeon. Istoria limbii române (dacoromâne) literare are 2 subdiviziuni principale. în care unii cercetători (I. Dintre dialectele sud-dunărene. Roja.drarea românei de către unii cercetători în uniunea lingvistică balcanică.

M. primelor 2 etape le sunt caracteristice discuţiile asupra problemelor limbii literare şi a scrierii ei. un curent latinist – iniţiat de Şcoala Ardeleană – şi unul italienizant – I. lactic – loacto. şi triftongi. Caragiale). Creangă. Varianta literară actuală a limbii române în sens restrâns (= dialectul dacoromân) are un sistem fonematic cu 7 vocale (opoziţie fonologică între vocalele centrale χ şiϖ : văr substantiv ∼ vîr verb). Unele comportamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanţe fonetice (grotescă. Flexiune 36 . oculist – ochi. reromanizarea (S. evocă. Costin. Stolnicul C. care a avut ca rezultate nu numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului. I. Momente de evoluţie divergentă a limbii literare în diverse provincii. Dublete create prin împrumutarea unor neologisme cu acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit : dens – des. sporirea inventarului conjugării 3). I. Ivănescu. a depinde>franceză dépendre. începe cu scriitorii clasici M. d∞ şi ts 2 semivocale (ẹ. saluta – săruta. tacit. 1830-1880 (modernă : diversificare stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii 48-işti) şi 1880 – (contemporană. Gheţie) să vorbească de existenţa unor dialecte (sau variante regionale) literare. obiecţie < franceză objection. ọ) şi 2 semiconsoane (iot şi w). dar neanalizabile prin acesta : ocular. taciturn – tăcea. numeroase grupe consonantice (unele exclusiv în împrumuturi). generali). în acest sens se vorbeşte de relatinizarea (Al. Cantacuzino. care au făcut pe unii cercetători (G. italiană resistente) sau / şi latina savantă (demn < dignus. În perioada modernă româna a suferit o puternică influenţă cultă latino-romanică (în special franceza dar şi latina savantă şi italiana. Radu Popescu). ci şi întărirea unor trăsături gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului şi a pasivului analitic. 22 consoane. Perioada modernă durează din 1780 până astăzi. rezistent < franceză résistant. I. Eminescu. I. Puşcariu) sau occidentalizarea românei literare. L. diurn – zi. alternând cu momente de puternică unificare. Absenţa opoziţiei de deschidere la vocale şi a celei de cantitate la consoane. Cantemir. Derivate neologice raportabile semantic la un cuvânt moştenit. D. eventual cu etapele 1780-1830 (premodernă sau de modernizare: numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii). latină dependere). Aplicarea modelului latin şi a modelului cuvintelor moştenite din latină în adaptarea multor neologisme de origine directă romanică (lizibil < franceză lisible. numeroşi diftongi ascendenţi şi descendenţi. africatele ts.lapte. înclina – închina. între care fricativele Π şi ∞. Neculce. Eliade Rădulescu –). Graur). lactat. precum şi a procedeelor de formare a cuvintelor.

atât la determinat cât şi la determinant. dar şi afixe vechi foarte productive (sufixul –tor. ale). Flexiune pronominală bogată. oficial). variabil după gen. Infinitivul lung substantivizat. Numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz. Articolul hotărât proclitic de genitiv – dativ singular masculin -lui (cu tendinţă de extindere la feminin şi la inanimate). –al. creat prin compunere (însumi). Pronumele de întărire. Sinonimie bogată (cuvinte populare şi culte.nominală relativ bogată (în special prin declinarea cu articolul hotărât enclitic. recomandată încă de norme : omului acesta pentru omului acestuia). Articolul posesiv variabil (al. unele admise şi în normă (oscilaţii mai ales în adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice (A. vechi şi noi. Formarea cuvintelor activă. La conjugarea activă forme compuse cu participiul perfect invariabil (la masculin –n singular). opoziţia singular ∼ plural marcată mult mai mult decât în majoritatea variantelor neliterare: de exemplu moş singular – moşi plural faţă de regionalul moşi sau moş singular şi plural) şi variată (număr mare de desinenţe şi alternanţe fonetice). –iza. prefixul în–). Scrierea actuală a românei literare (= dacoromâne) este cu alfabet latin (31 de litere). perfectul compus a mers a III-a singular ∼ au mers a III-a plural faţă de regionalul o mers a III-a singular şi plural). derivate concurente cu bază comună). în anumite stiluri proporţie mai mare). –itate. latino – romanică în vocabular (după statistici pe dicţionare medii circa 40%. Numeroase prepoziţii compuse. –ist. anti–. bogate şi productive numai conjugarea 1 şi 4. Pronumele de politeţe. ţ/ts/). a ai. o. cu următoarele particularităţi : 5 litere cu semne diacritice (ă/∂/. grupul de litere ch şi gh şi valoarea literelor c. Flexiune verbală relativ bogată. 4 conjugări cu diverse subtipuri. cu distincţia dumneata (intim) ∼ dumneavoastră (distant. cu forme marcate de persoane şi număr (opoziţia persoanei a III-a singular ∼ a III-a plural marcată mai mult decât în graiurile populare: indicativul prezent merge a III-a singular ∼ merg a III-a plural faţă de reg. tendinţă de slăbire a flexiunii cauzale (renunţarea la exprimarea ei redundantă. i. respectiv /ts/. re). /d∞/) . g urmate de e. număr. /ğ/. persoană şi caz. locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale. perfectul simplu cu întrebuinţări specifice. derivare regresivă activă şi la neologisme. Lombard). Importantă componentă neologică. ş/s/. cu mijloace variate: derivare cu numeroase afixe neologice (–ism. literele e. u notează atât vocale cât şi 37 . i ca în scrierea limbii italiene (/k/. â şi î/ ϖ/. conversiune. merge a III-a singular şi plural.

glacia>gheaţă. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii mari din fosta Dacie). poloneză (Tatăl nostru notat de moldoveanul Luca Stroici. pierderea fonemului λ (> iot: mulierem > muiere) şi a grupurilor consonantice kλ (>∂) şi gλ (> ģ). unele elemente de ortografie etimologică (notarea vocalei /ϖ/ prin două litere. care avea multe litere superflue. î şi â. el. Identificat de obicei în mod impropriu. Pentru subdialectul moldovean din Moldova. din 1779. cu modificări ulterioare mai importante în 1904. ρ/d∞/. singurul care a devenit limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială. chiar în secolul XVI) sau germană (documente din secolul XVIII). Australia. În secolul XVI şi până la începutul secolului XIX a predominat scrierea cu alfabetul chirilic (preluat de la slavi. Africatele ts.A.semivocalele /e/. era. este –. italiană (scrieri din secolele XVIIXVIII ale unor misionari italieni. Dacoromân. Ortografie esenţial fonetică. socotit de unii lingvişti ruşi limbă autonomă. litera i la sfârşitul cuvintelor după consoană notează un i şoptit nesilabic. probabil prin secolul XIII). sisteme ortografice proprii. /w/. scrierea multor neologisme). 1953. mai ales de varianta lui literară. Bulgaria. între 1797 şi 1828. (Cartea de cântece tipărită la Cluj în 1570-1573). accent grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omografelor. fosta Iugoslavie şi Ungaria. Ucraina. d∞ (uneori evoluate spre ŝ. şi anume etimologice. iar ♦ (pentru /d∞/) este preluată din scrierea limbii sârbe. scriere actuală cu alfabet chirilic rus. Ortografia reglementată de Academia Română după principiul fonetic în 1881. g+e. z⇓ ) < latin k. Între 1830 şi 1860 aşa-numitul alfabet de tranziţie : alfabet chirilic cu unele litere din alfabetul latin. 1965 şi 1993. Israel. care a înlocuit alfabetul grecesc folosit în trecut. până la 1779. ger < gelum. antroponimul Urĕcle 38 . particularităţi: ⊥/δ/ şi mai ales. i: cer < caelum. fusese folosit în secolele XVI-XVIII. dialectul românesc cu cel mai mare număr de vorbitori (peste 25 milioane) şi cel mai evoluat. 1932. cu limba română şi regiunile limitrofe Moldova. 1593).U. diverse simplificări ale acestui alfabet. Alfabetul latin devenit oficial în 1860. compus din 43 de litere. unele elemente şi în texte scrise de români. notarea diftongului [j∂] [prin e– în câteva cuvinte – eu. Canada. atestate în faza preliterară (clamo > chem. sporadic şi cu ortografie străină : maghiara. Pentru dialectul aromân scriere actuală cu alfabet latin. comunităţi izolate în S. respectiv semiconsoanele /j/.. /ọ/. supusă şi unor principii gramaticale.

secolul XV < latinul oricla, azi ureche / Ureche); acuzativ complement direct cu prepoziţia pe; vocativ masculin singular în –e/–ule (băiete / băiatule) şi pluralul în –lor (fraţilor, fetelor); pronume de politeţe, format prin compunere: dumneata; forme sintetice de mai mult ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv): cîntasem, cîntaseşi; 2 timpuri la modul conjunctiv prezent < conjunctiv perfect latin (atestate în dacoromâna veche: (să) avure 1 singular şi 3 plural); mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi, vei (ăi) fi ...+ gerunziu; perfect omonim cu viitor anterior) şi supin (omonim cu participiul perfect masculin neutru singular); infinitiv scurt cu valoare verbală marcat de prepoziţia a. Numeroase sufixe, în special diminutivale. Cuvinte specifice moştenite din latină: ager (<agilis), armăsar (<admissarius), foarte (< forte), frumos (< formosus), nutreţ (< nutricium), a peţi (< petire), sensuri specifice: femeie (< familia), a vătăma (< victimare). Cuvinte specifice din substrat (mai multe decât în celelalte dialecte): droaie, gata, ghimpe, pîrîu, searbăd. Influenţe specifice: slavonă (exercitată pe cale bisericească şi administrativă; conform dublete slave de tipul sfîrşi-săvîrşi), maghiară, germană, ucraineană, polonă, rusă, franceză, engleză; în toponimie urme iranice preromane şi germanice. Sunt deosebiri şi în influenţele comune cu celelalte dialecte româneşti: bulgară, sârbocroată, neogreacă şi turcă. Asemănări generale mai numeroase cu dialectul istroromân, apoi cu cel meglenoromân şi mai puţine cu cel aromân. Asemănări particulare ale unor graiuri dialectale cu dialecte sud-dunărene sau numai cu unele graiuri ale acestora. Continuitate (din epoca romană şi protoromână) contestată fără nici un temei fie pentru tot teritoriul romanizat din nordul Dunării, fie numai pentru o parte a lui (Transilvania); pe lângă importante argumente istorice şi arheologice în favoarea continuităţii, toponime păstrate din epoca preromană (nume de râuri ca Argeş, Buzău, Criş, Mureş, Olt, Siret, Someş, Tisa) atestă continuitatea dacoromână pe teritoriul actual, în mod special în Transilvania, care a fost un centru de iradiere spre alte regiuni. Unitate relativ mare, cu subdiviziuni regionale reciproc inteligibile, de o surprinzătoare omogenitate (K. Jaberg). Configuraţia dialectelor este controversată, distingându-se între 2 şi 20 de unităţi imediat inferioare, numite de obicei subdialecte: 2 subdialecte, grupuri sau tipuri de graiuri – nordic sau moldovean şi sudic sau muntean (Al. Philippide, Iorgu, Iordan, E. Vasiliu); 3 subdialecte – moldovean, muntean şi bănăţean (G. Weigand,
39

S. Puşcariu); 4 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean şi crişean (E. Petrovici, I. Coteanu); 5 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean, crişean şi maramureşean (S. Pop, R. Todoran); la acestea unii cercetători adaugă, ca unităţi de diverse grade, anumite graiuri de obicei de tranziţie, cărora li se susţine autonomia: graiul oltean (Gr. Brâncuş, V. Rusu), graiul oşean (D. Uriţescu) şi graiurile transilvănene (G. Ivănescu). Deşi denumirile subdialectelor pornesc de la provinciile istorice, corespondenţa este numai aproximativă (subdialectul moldovean, de exemplu, se întinde şi în Muntenia – Dobrogea, şi în Transilvania). Numărul maxim de 20 de unităţi regionale, unele cu subîmpărţiri, a fost susţinut de G. Ivănescu. Subdialectele dacoromâne se disting între ele în special prin particularităţi fonetice (atât fenomene cu caracter de lege, cât şi unele accidentale), într-o măsură mai mică prin particularităţi gramaticale (mai ales morfologice, puţine dar importante prin caracterul lor sistematic) şi lexicale (numeroase, dar constituite de cele mai multe ori din cuvinte periferice, ca termenii pentru „a ciupi”, „rujeolă”, „taur”; cf. însă şi prezenţa / absenţa sau ponderea diferită a unor influenţe). Repartiţia în 5 subdialecte – care are cei mai mulţi adepţi – se bazează în primul rând pe rezultatele din latină k, g+e, i (caelum, gelum): africatele ts, d∞ în subdialectul muntean (cer, ger, ca în limba română literară), fricativele ł, ž ,în subdialect moldovean (łer, žer), fricativele ś, ź în subdialectul bănăţean (śer, źer), africatele dure č, ğ în subdialectul maramureşean (čăr, ğăr), africata surdă ts şi fricativa sonoră în subdialectul crişean (cer, jer). Subdialectul de tip nordic (moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean) are o serie de particularităţi comune, între care mai importante sunt: pronunţarea dură a consoanelor s, z ( şi dz), ts, în cele mai multe şi s, ∞, după care e>∂, i>ϖ şi ea>a, iar -i şoptit amuţeşte (săc, sîngur; zăr, zî; ţăs, ţîn; şăd, şî; urş, toţ); existenţa consoanei [dz] în elemente moştenite (< latin d+e, i: ord) şi de substrat (dară); păstrarea lui d∞ (netrecut la ∞) < latin d+e, i în hiat şi i+o, u (g⇓os, g⇓oc); menţinerea lui ϖ fără adaos palatal în câne, pâne, mâne şi pluralul mâni; articolul posesiv invariabil (a); auxiliarul o la perfectul compus 3 singular. În cadrul tipului nordic unele particularităţi grupează între ele numai subdialectele vestice (bănăţean, crişean şi maramureşean); palatalizarea dentalelor, topica lui mai în construcţii cu a fi (nu-i mai bun „nu mai e bun”) sau cu pronume neaccentuat şi grup verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai putut”). Vechimea configuraţiei
40

dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de unii cercetători din protoromână, de alţii din secolele XIV-XV iar de alţii după secolul XV. În secolul XVI se pot distinge cel puţin o arie sudică şi una nordică (I. Gheţie), eventual şi una de tranziţie, reprezentată de subdialectul bănăţean (Al. Rosetti), precum şi una crişeană-maramureşeană (G. Ivănescu). Istoria dacoromânei (după perioada protoromână) începe cu o perioadă preliterară, secolele X/XII-XV, numită dacoromâna comună de cercetătorii (E. Petrovici) care consideră mai recentă formarea subdialectelor; cunoscută parţial din puţinele atestări de cuvinte (mai ales nume proprii, unele provenite din apelative) sau grupuri de cuvinte inserate în texte aloglote – în special slave (slavo-române*) şi latine (latino-române). Dacoromâna din această perioadă este în bună parte reconstruită pornind de la elementele arhaice din textele ulterioare şi de la graiurile populare; limba de cultură din ţările române era în acest timp slavona. Cel mai vechi text continuu scris în dacoromână care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu, din 1521. De la această dată începe perioada literară, în care dacoromâna devină treptat limbă de cultură şi de administraţie. Există o bogată şi variată literatură populară (după notări sporadice, numeroase culegeri începând din primele decenii ale secolului XIX). În ciuda apartenenţei îndelungate (circa 6 secole) la cel puţin 3 organizaţii statale (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania), există unitate de limbă şi de cultură. Faptul că graniţele politice nu au coincis cu cele lingvistice a favorizat apariţia timpurie a conştiinţei unităţii lingvistice şi etnice şi a conferit ulterior limbii un rol important în pregătirea şi realizarea unităţii naţionale (1859 şi 1918). De la sfârşitul secolului XIX, se observă o influenţă crescândă a limbii literare asupra graiurilor locale, active şi azi. Aromân (macedoromân, macedonean), dialect românesc (grup sud-dunărean; cel mai important dialect din acest grup, singurul în care s-a dezvoltat o literatură cultă); al doilea dialect românesc ca număr de vorbitori (circa 500.000). Grecia, Albania, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România; comunităţi izolate în alte ţări europene, în Canada, S.U.A., America Latină, Australia. Statutul de dialect românesc controversat: unii cercetători (G. Giuglea, Al. Graur, I. Coteanu; ultimii doi şi-au retractat opinia) se referă numai la statutul actual, invocând evoluţia separată din ultimul mileniu, în timp ce alţii (A. Lazarou) neagă – împotriva evidenţei – şi legăturile originare, considerând aromâna şi (daco)româna limbi formate independent, în împrejurări, la date şi pe baze diferite (în speţă aromâna ar fi o limbă romanică, dar
41

limba unor greci romanizaţi, deci cu substrat grec). Cel dintâi dialect român care s-a desprins de restul limbii protoromâne, cel mai târziu în secolul X. Controverse referitoare la teritoriul de formare („patria originară” sau „primitivă”); dacă sudul Dunării este general admis astăzi (în trecut s-a susţinut de unii cercetători nordul Dunării), se discută locul anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei, între Dunăre şi Munţii Balcani (deci Moesia, de la care şi denumirea de moesodaci dată vorbitorilor aromânei), de unde s-a produs ulterior migraţia la sud de linia Jireček, sau şi măcar o parte din regiunile sudice (Pind, Tesalia, sudul Albaniei). Majoritatea cercetătorilor (G. Weigand, O. Densusianu, S. Puşcariu, Al. Rosetti) susţin prima ipoteză, nuanţată de alţii ca susţinerea autohtoniei parţiale în Pind (Th. Capidan, pe baza toponimului Băiasa < Vavissa, Lăsun < Elasona, Sărună < Salona) sau în sudul Albaniei (T. Papahagi, mai ales cu argumente etnografice); autohtonia totală este susţinută numai în legătură cu teza originii etnice greceşti a vorbirii aromâne (de cercetători greci: M. Hrisohoou, A. Keramopoullos, A. M. Koltsidas, S. Liakos, A. Lazarou). Ştiri sigure despre existenţa unor vorbitori ai dialectului aromân în sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia) începând de la 976 – cronicarul bizantin Kedrenos. În secolul XI, istoricul bizantin Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind provin din vecinătatea Dunării. Formaţii statale pe teritoriul Greciei actuale în secolele XII-XIII. În secolul XV cronicarul Laonic Chalcocondilas le atestă prezenţa în provincia Acarnania, Etolia, Tesalia, Epir, Macedonia, Tracia, munţii Rodopi şi Balcani şi remarcă înrudirea etnică şi lingvistică a aromânei cu dacoromâna. În Evul Mediu semnalări pentru 2 zone principale: vestul Tesaliei cu Munţii Pindului şi sudul Albaniei cu muntele Gramos; la sfârşitul secolului XVIII migraţii din sudul Albaniei spre nord-est, în vecinătatea altor vorbitori aromâni sau în alte zone lingvistice. Practica transhumanţei a menţinut legătura între grupurile de vorbitori aromâni şi a permis unele contacte chiar între dialectul aromân şi cel dacoromân. Grecizarea unor grupuri de aromâni: cupăceari (în Pind), sărăcăceani. Limba de cult religios (ortodox) greaca, în general, cu perioade în care s-a folosit parţial şi aromâna. În perioada 1864-1945 existenţa unor forme de învăţământ românesc – preponderent în limba româna literară – pentru vorbitorii aromâni din ţările balcanice (în special din Grecia). S-au produs modificări profunde în repartiţia teritorială şi modul de viaţă după cele două războaie mondiale din secolul XX.
42

o. iu>t∂ : fetiolus > fičoru). ali nveasti. sincopa foarte extinsă. θ. dz. conform şi –i) sau > ©. preftu. λ. u>d∞ : jocus> ģocu). latina k+e. latin g +e. aungu < latină ungo. mai ales în sud. genitiv-dativ cu articolul proclitic la numele de persoane: alu amiră „(al) împăratului”. caftu.Sistem de 7 vocale în poziţie accentuată negeneralizat (graiuri cu o singură vocală corespunzătoare lui ∂ şi i sau şi cu ε. în unele graiuri (de nord) cu nai (< slav) + adjectivul articulat la comparativ sau pozitiv: nai ma marli / nai marli. reducerea flexiunii cauzale la substantivul feminin: chiar la cele care au o formă nearticulată de genitiv-dativ singular deosebită de nominativ-acuzativ. naiv” a – plad) şi –ate / -ati la unele substantive feminine (γramă – γramate). proteza vocalei a–: ar(ă)mîn < latină Romanus. i>dz : gelum>deru (dar d+io>ģ : deorsum> ģos. vocale mai puţine în poziţie neaacentuată (neutralizarea unor opoziţii referitoare la gradul de deschidere). Absenţa deosebirii formale între nominativ şi acuzativ la pronumele personal persoanele I şi a II-a singular: eu/mine 43 . conservarea diftongului ęa în poziţia e: feate. adăugarea – negeneralizată – a lui δ. aproape generală la formele articulate omlu. ] ). folosirea prepoziţiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viţinluį. ts. aplo „simplu. consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu. aspargu < latină spargo. Închiderea lui e şi i după ∂. desinenţe de plural < neogreceşti specifice pentru împrumuturi relativ recente: -ad la substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică accentuată (cafigi – cafiģad î . articulare enclitică a numeralelor cardinale şi declinarea lor: doil’i a doilor. extinderea numeralelor colective cu amîn-: amîntreil’i. ca atare (după grupuri consonantice. γ' (< evoluţie internă). unspridaţi di dîli. sistem consonantic bogat. absenţa preiotării lui e–: alu. i>ts: caelum>ţ∂ru (dar t+io. ń. γ (<neogrec sau / şi albanez) şi alui. eşti/esţî. mergând până la 30 de unităţi: conservarea lui dz. capitli. conservarea lui –u. extinderea formaţiilor cu unitate + spre + zece de la 21 la 29 (doispriγiγinţ). x'. conservarea numeral latin viginti>γiγinţ / γingiţ. construcţia cu di începând de la 11. l’u dau a viţinluį. superlativul relativ cu aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi . iar i+a. articulat de genitiv-dativ singular (-l’ei) se ataşează la forma nearticulată de nominativ-acuzativ: vaci – genitiv-dativ singular (= plural) nearticulat văţ – articulat vacîl’ei. comparativul de superioritate cu ma sau cama: (ca) ma mari di noi. acuzativul complementului de loc (direcţie şi stare) fără prepoziţia : mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic”. palatalizarea labialelor ca fenomen general şi colectiv.

pîn tu „până în”. hoară „sat”. gerunziu cu –înd + -alui (aflîndalui). prezent. imperativ negativ = pozitiv. condiţional perfect de 3 tipuri. ab-stracte –atic. caηi „fiecare. dimîndari „poruncă”. Sufixele colective – ame. mai mult ca perfectul (s-aveam aflatî). conservarea desinenţelor –m I plural şi –t II plural (fără -ră) şi a tipul tare la conjugarea 3: singular arşu. di care „de vreme ce”. parmendă „plug”. modul conjunctiv marcat de să – cu 4 timpuri: prezent. mai mult ca perfectul cu va + conjunctiv perfect (va s-amu făcutî). lipseaşte „trebuie”. perfect cu va invariabil + conjunctiv prezent (ca s-feču). în general cu indicativul prezent. perfect egal cu indicativul perfect compus (s-am aflatî). xen „străin”. prezumtiv (dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri. b) împrumuturi mai recente: muşcă „catâr”. zvercă „ceafă”. prepoziţii specifice : stră/stri/sti „peste” < latina extra şi tră/tri/ti „pentru” < latin intra sau trans.ị ineku eu/mine. conservarea condiţionalului prezent sintetic. conjunctiv prezent (vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-cîntamu). absenţa infinitivului scurt. -iu. conjugări specifice: cara „dacă” (< că + era). b) recente şi locale: 44 . uin „de oaie” donene recente: apugudescu „nimeresc”. în special coordonatoare împrumutate. cred”. absenţa supinului. conjugarea perfectului şi a mai mult ca perfectul. număr redus de forme neaccentuate ale pronumelui personal : o singură serie de forme la dativ plural şi neutralizarea opoziţiei dativ ∼ acuzativ. veac”. mod condiţional – marcat tot prin să– cu 3 timpuri. prezent format cu să + indicativ perfect simplu (s-feču mini ?). feču. mai mult ca perfectul (aveam aflatî). existenţa unui viitor anterior incertă. cîti tu „înspre”.kl’emu . împru-muturi neogreceşti: a) vechi şi generale: ariescu „îmi place” asimi „argint”. cusurin „văr”. etă „timp. câteva conjuncţii. Influenţă albaneză specifică: a) împrumuturi vechi (câteodată corespunzând unor ele-mente de substrat din dacoromână: δallă. participiul cu -ă/-î la timpurile trecute compuse: indicativ perfect compus (amu aflatî). Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină : băşu „sărut”. infini-tivului lung folosit mai ales cu valoare substantiv. vitalitatea pronumelui persoana a III-a nîsu<latin ipse. imperfect. teaţiri „năut”. kęafă): bănedzu „trăiesc”. vitalitatea perfectului simplu. nostim „gustos”. s-cîntarim. semi-calcuri ca formaţiile nehotărâte (pronume şi adverb) cu –do. egal cu indicativul imperfect (s-aflamu). oricare”. –izmă. t(r)a să „ca să”. egal. minduiescu „gândesc. viitorul cu va invariabil + conjugarea prezentului (cu sau fără să). perfect şi mai mult ca perfectul. călivă „colibă”. formate cu vrea invariabil + condiţional prezent (vrea s-cîntarim).

dialectul aromân are subdiviziuni reciproc inteligibile. Kramer) distinge un grup de nord-vest sau de tip fărşerot. ea se bazează exclusiv pe particularităţi fonetice. unele fenomene invocate – impersonale are „există”. ea se bazează pe un număr mai mare de particularităţi fonetice (ponderea cazurilor de sincopă. Caragiu Marioţeanu. grămostean. apropiat de structura protoromânei. mai mult ca perfectul sintetic. flexiunea cazuală (nominală şi pronomială). h'iị. Saramandu. care cuprinde graiurile fărşerot. care cuprinde graiurile pindean. o≈a. menţinerea sau sonorizarea consoanelor surde din grupul mp. Considerat dialectul românesc cel mai arhaic. Weigand. mod”. După unii cercetători (M. în primul rând. J. M. în litigiu fiind repartizarea graiului grămostean. olimpiot şi graiul localităţilor Beala de Sus şi de Jos din fosta Iugoslavie. menţinerea sau închiderea lui e posttonic. Kramer). în mare parte datorită întrepătrunderii diverselor graiuri. menţinerea vocalelor şoptite finale şi numărul vocalelor în poziţie neaccentuată. tiliórasi „televizor”. pronumele personal de persoana I singular nominativ mine sai eu.aftokínito „automobil”. limitat de graiul pindean şi olimpiot. N. turlie „fel. în care.muloviştean. eventual şi pe menţinerea ca atare sau monoftongarea diftongilor ę≈a. muzăchear. pe lângă toate graiurile de nord-est din clasificarea anterioară. şi un grup de sud. neologisme romanice prin limbi balcanice. acestui / aistu. cf. Papahagi) identifică un grup de nord. articularea prenumelor – interpretate şi altfel (drept grecisme: J. prezenţa sau absenţa reluării subiectului prin pronumele personale neaccentuate în acuzativ) şi 45 . indicativ prezent persoana I şi a II-a singular de la „a fi” escu. gopoşean. nk. bitisescu „afârşesc”. numai în parte aceleaşi în cele 2 clasificări propuse. nt). este cuprins şi graiul grămostean. Caragiu Marioţeanu) punte de trecere între romanitatea occidentală şi cea orientală. moscopolean. olimpiot şi grămostean. variantele pronumelor tse / tsi. După anumite particularităţi graiurile aromâne sunt clasificate în câte 2 grupe (sau subdiviziuni). Acestea sunt. O clasificare (G. moscopolean. împrumuturi turceşti specifice: adeti „obicei”. frecvenţa dativului posesiv adnominal. Capidan. T. gopeşean-muloviştean şi graiul din Beala şi un grup de sud-est sau de tip nefăşerot. în primul loc pe absenţa / prezenţa opoziţiei ∂ ∼ ϖ. Altă clasificare (Th. ešti sau h'iụ. Unitar în esenţă. gramaticale (viitor cu sau fără să . Configuraţie dialectală complexă şi controversată. graiuri corespunzătoare unor unităţi etnogeografice de diverse mărimi: fărşerot. pindean şi eventual şi muzăchear.

al cărei început este marcat de primele scrieri aromâne cu alfabet latin. de obicei cu particularităţile celui folosit pentru româna literară (ă. δ. Cavallioti (Veneţia. g + e. γ. valoarea literelor c. toţi mai mult sau mai puţin influenţaţi de dacoromână). Weigand. A. între varietăţile aromâne după statele în care sunt vorbite. Ortografie esenţială fonetică. În afara grupurilor menţionate.lexicale (ponderea mai mare a influenţei albaneze şi macedonene sau a celei neogreceşti). de la 1800 până astăzi. Particularităţi: ĭ [j] şi ú [w]. dh pentru δ. George Murnu. în special din punct de vedere lexical. cea mai veche atestare considerându-se a fi numele propriu de persoane. albaneză. Papahagi). citat de Niketas Acominatos Horiatul la 1156 şi interpretat drept tsintsi luќ „5 lupi” (Al. 1809) şi M. Philippide. 1770). publicistică. cu text paralel în neogrec. unele provenite din apelative) inserate în texte greceşti. ţ. C. Th. singurele atestări sunt cuvinte (nume proprii. Constantin Belimace. datorită influenţei limbii oficiale: neogreceşti. aromân şi bulgar – al lui Daniil Moscopoleanul (Veneţia. 1797) şi Codex Dimonie. practic necunoscută. G. Tzintzilukis. Capidan). Istoria dialectului aromân după perioada protoromână cuprinde: 1) o perioadă preliterară. albanez şi latin) şi inscripţia nedatată de pe vasul Simota. secolul XVIII. 1794 / 1802). dar nereglementată. ş. literatură cultă – didactică. Liturghierul manuscris nedatat şi nelocalizat (probabil sfârşitul secolului XVIII). 1813). l' [λ] şi ń [ń]. lucrări filologice ale lui Gh. lexiconul de conversaţie tetraglot – neogrec. cele mai importante de după 1890 (G. î. 3) perioada modernă. â. inclusiv din dialectul dacoromân – începând din 1864 (scriitori mai însemnaţi: Mihai Nicolescu. Boiagi (Viena. bulgară. i). artistică. albanez. originală şi tradusă. 2) o perioadă veche. culegere manuscris de traduceri religioase nedatate (circa 1800). vocabularul grecesc aromân-albanez din Protopiria lui Th. Roja (Buda. Taşcu Iliescu. Zicu Araia. se constată existenţa unor deosebiri recente. abecedarul Nea paidagogia al lui Constantin Ucuta (Viena. de la aceeaşi dată culegeri de folclor (în manuscris înainte de 1850). din care datează primele texte aromâne păstrate. ļ pentru l'). P. imixtiunea literelor greceşti θ. dacoromână etc. cu numeroase aspecte controversate. macedoneană. toate cu scriere grecească: inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731 (pe o icoană. slave sau turceşti. cu variante personale sau de grup (de exemplu: Η sau ts pentru ţ. ambele influenţate şi de dialectul dacoromân şi latinizante. 46 . Scriere actuală cu alfabet latin. secolele X/XII – începutul secolului XVIII. Nicolae Batzaria. Nuşi Tulliu.

cu prime precizări în 1869 (J. venind dinspre nord. au avut drept consecinţe unele influenţe dacoromâne. iar alţii asemănarea mai mare cu dialectul aromân (Al. Coteanu. M. Natura românească a idiomului observată în 1859 (B. Graur). Ungaria. S. aproximativ prin secolele XII-XIII. Capidan. dialect românesc (grupul sud-dunărean). alături de sau în loc de limba neogreacă. Nicolaides). Aridea. În ce priveşte formarea dialectului meglenoromân. După perioada protoromână. pe baza evoluţiei separate din ultimul mileniu limba romanică autonomă în raport cu limba română (Al. Dialectul românesc. evoluţie în general independentă. Th. cei din sate rămânând creştini (ortodocşi). Grecia (regiunea Meglen şi oraşele Salonic. se presupune că el a fost al doilea dialect sud-dunărean care s-a desprins de restul limbilor protoromâne.Meglenoromân (meglenit). Coteanu). G. când strămoşii meglenoromâni s-au stabilit în regiunea Meglen (pe malul drept al râului Vardar / Axios). Se ştie că (în secolul XVII?) meglenoromânii din oraşul Nonti au fost trecuţi la mahomedanism. ele sunt în mod firesc numeroase la vorbitorii meglenoromânei stabiliţi în România. Atanasov). În perioada 1862-1912. a cărui istorie este cel mai puţin cunoscută. unele inovaţii paralele cu cele din alte dialecte româneşti. Poziţie intermediară între dialectul dacoromân şi dialectul aromân. toţi bilingvi. Cehoslovacia. Statutul actual de dialect românesc controversat de asemenea uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost considerat (sub)dialectul aromân (I. P. Turcia şi România (comuna Cerna din judeţul Tulcea). I. G. de obicei şi originea sud-dunăreană (în nord-estul Peninsulei Balcanice?). Informaţiile despre vorbitori sunt şi ele sărace. Al. Ivănescu. Rosetti. comunităţi izolate în Bulgaria. existenţa unor forme de învăţământ în limba română literară (sau / şi în dialect aromâne) şi introducerea acestei limbi ca limbă de cult ortodox. Controverse referitoare la gruparea genetică şi structurală (tipologică) împreună cu alt(e) dialecte româneşti: unii cercetători susţin asemănarea mai mare cu dialectul dacoromân (şi cu cel istroromân) şi originea nord-dunăreană (O. Axiupolis) fosta Iugoslavie (Macedonia – zona oraşelor Gevgelija şi Skopje şi Voivodina). Philippide. neavând atestări din faze vechi. Caragiu Marioţeanu). Densusianu. von Hahn) asupra deosebirii faţă de aromânii din vecinătate şi a asemănării mai mari cu dacoromânii. Polonia. Puşcariu. Contacte cu dialectul aromân. care a influenţat în special graiul din Ţărnareca şi a asimilat graiul gropeşean-muloviştean. după dialectul aromân. Circa 5000 de vorbitori (date mai vechi între 12000 şi 26000). Cele două războaie mondiale 47 .

f > į). păstrarea lui ụ în diftongii aụ. iu şi iot +a. vla „vlah”. pilducl'u. cu excepţia graiului din Ţărnareca. cu participiu variabil. dar fetiolus > fičor. de tipul lu + . latină k + e. infinitiv lung cu valoare verbală. -ura. nă-. cuscru.. aplicată şi la adjectivul posesiv: meu fičor. iu>t∂: caelum > ţer. la perfect compus şi mai mult ca perfectul. corespunde lui ∂ şi ϖ: rọụ „râu” (în toponimie). tucu „ci dar”. palatalizarea sporadică a unor consoane labiale (b nealterat. -urlea sau cu ęaiќi. neutralizarea opoziţiilor e ∼ i şi o ∼ u în poziţie neaccentuată. eụ: au. i>ts (s). supin în expresii. mai des situaţii cu dublă marcare. greu. dico > zik. la verb categoria aspectului: verbe prefective cu prefixe ca du-. u >∞: gena > zeană. ea apare în împrumuturi recente (macedonene sau neogreceşti) ca hutel „hotel” (cf. infinitiv scurt în unele expresii. vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă. imperfect negativ = pozitiv. infixe diferite la imperfectiv ((-c)ăį) şi de perfectiv (-n-). veari „a avea”. folosirea şi a auxiliarului „a fi”. absenţa consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă”. acu „dacă”. dispariţia lui -k după consoane: sirbes „slujesc”. i>dz (z) iar d+io. păn di „aproape de”. cu lu şi la pronume. ză-. iar t+io. lu ampiratului. vocale accentuate lungi. Vocala ∂ accentuată. 2 tipuri de viitor: a) = conjunctiv prezent (sau cu ăs < va să). local desinenţele -m persoana I singular. prezumtiv format cu auxiliarul „a vrea” + conjunctiv (prezent. respectiv perfect). prepoziţii şi conjuncţii specifice (formaţii interne şi împrumuturi): măda di „afară de”. neutralizarea opoziţiei de număr la multe substantive masculine: lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al la toate substantivele. jocum > joc. perfect anterior cu auxiliarul la perfect compus: tu vut-ăi măncat. repartizate în sate diferite. de asemenea genitiv + substantiv: luị 48 . feminin în -u (-o). afliş. perfect compus cu 2 topici (auxiliar + participiu şi participiu + auxiliar). latinescul g+e. cu valori specializate. şi opoziţia regională a dubletelor rană „hrană pentru vite” ∼ hrană generic)... dar deorsum > jos. preferinţă pentru topica adjectivală + substantivală. -lui. o. vocativ singular masculin în -ule.au provocat deplasări de populaţie la mari distanţe şi întreruperea contactelor chiar între grupuri vecine. folosirea şi a auxiliarului „a avea” la conjunctiv perfect. neutralizarea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale. antriş. -ş persoana a II-a singular la indicativ prezent (mai ales la unele verbe de conjugarea 1): aflum. realizată de obicei ca ].. b) „a avea” + conjunctiv. afereza lui a: lună „alună”. rare forme cu articol enclitic. gerunziu cu -ănd + -ara. antrum.

unde se întâlnesc şi influenţe de ordin fonetic (consoanele θ şi ξ şi g. dărtoari „secure mică”. čop „baston”. numeroase împrumuturi macedonene. de (l) mi „deoarece”. împrumuturi turceşti numeroase (dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente). există unele deosebiri recente. în general comune cu cele din macedonean: bafčă „grădină”. participiu cu sau fără –ă la timpurile trecute compuse. cei din fosta Iugoslavie (influenţă macedoneană) şi cei din România 49 . ič „deloc”.fitłor. exclusiv în grecisme). Oşin. absenţa unei influenţe albaneze (în Ţărnareca prin dialectul aromân). există unele deosebiri de la o localitate la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi localităţi. în special din punct de vedere lexical. a suporta”). dikeoma „dreptate”. doguvor „contract”. Birislav. lipă „tei”. între vorbitorii din Grecia (influenţă neogrecească). unele vechi şi generale (čičă „unchi”. împrumuturi neogreceşti mai puţine decât în dialectul aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin”. voz „tren”). inclusiv celui din Umă (de exemplu velarizarea consoanei l sau unele influenţe aromâne. Nonti. trăpiri „a răbda. influenţă macedoneană şi în fonetică şi gramatică. b) graiurile din L'uminiţă. se opune tuturor celorlalte. altele după care graiurile din L'uminiţă şi Cupă se opun tuturor celorlalte (prin λ > iot) sau altele care grupează graiul din Umă cu cel din Lundziń (menţinerea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale). sirbiri „a sluji. Nonti şi Lundziń (eventual cu 3 subgrupe: L'uminiţă. particularităţile constau în prezenţa / absenţa vocalei accentuate ∂ sau ] şi a diftongilor ęa. Deşi aria de bază a dialectului meglenoromân este relativ mică şi a fost compactă. După câteva dintre aceste deosebiri. Pe de altă parte. Există însă şi particularităţi după care graiul din Ţărnareca. a munci”. altele. neologisme romanice prin neogreceşti şi macedonene. Berislav. caracterul perceptibil sau nu al articolului –l genitiv cu al (aụ) sau cu lu. Cupă. altele recente şi limitate la meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniţă „spital”. recente. Cupă. aụ-ţarluị fitłor. mačkă „pisică”. între care palatalizarea labialelor şi forme articulate de tipul omlu). revmă „curent”). menţinerea vocalelor finale u şi i (ă) după orice grup consonantic sau numai după oclusivă + lichidă. elemente de substrat numai comune cu alte dialecte româneşti. Oşin. Configuraţia dialectală este complexă. ọa (> ε. piră „flacără”). Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină: corp. numai în Grecia (fos „lumină”. ] în Lundziń). isap „socoteală”. Lundziń aparte). singur. graiurile diverselor localităţi din Meglen se grupează în 2 unităţi (subdialect): a) graiurile din Umă şi Ţărnareca.

Flora) grupul de graiuri dacoromâne. iar de alţii (R. Capidan). precum şi la teritoriul de formare: dacă teza autohtoniei vorbitorilor dialectului istroromân în Istria (I. fiind general admis faptul că ei s-au stabilit aici abia la începutul secolului XVI prin imigrare. Densusianu. din nord-vestul Peninsulei Balcanice – Bosnia şi Croaţia –. date mai vechi între 1600 şi 6000). valoarea literelor c.Papahagi. conţine multe dacoromânisme. Weigand). se menţine cel mai bine în satul nordic Žeiăn. Până în secolul XIX au existat vorbitori de istroromână şi în insula Krk (italian Veglia). Controverse referitoare la data separării. Coteanu într-o vreme) limba autonomă. activ şi de dată veche. Popovici. â. 1907 (alfabet latin. î. 50 . mixtă în urma puternicei influenţe sârbocroate. unde sunt semnalaţi anterior. Skok. o broşură cu conţinut de popularizare ştiinţifică (sericicultură): Cum si cată bubele. cu deosebiri de localizare) şi originea lor nord-dunăreană (O. unica excepţie. Densusianu) şi XIII (S. Bilingvism istroromân – sârbocroat general. ŭ. i. I. lipsite de unitatea necesară unui subdialect. cu ortografie românească: literele ă. părerile rămân împărţite între originea sud-dunăreană sau autohtonia balcanică (S.(influenţă dacoromână). Ultimul dialect românesc care s-a desprins de restul limbii protoromâne. cu fenomene de dezagregare datorate influenţei acestei limbi. Statutul de dialect românesc controversat: pe baza evoluţiei separate din ultimele 7 secole considerat de unii cercetători (P. în câteva sate din Peninsula Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka. Rosetti. Istroromân (istrian). Puşcariu). plasată între secolul X (O. Prima culegere de texte meglenoromâne este din 1892 (G. dialect românesc (grup sud-dunărean). Al. D. particularitate: notaţia oa pentru ]). nord-vestul fostei Iugoslavii. lexicale (neologisme) şi fonetice (influenţa limbii române literare explică şi folosirea apostrofului pentru afereze). I. g + e. german) variabile în funcţie de vecinătăţi şi de apartenenţa administrativă. Onciul) nu mai are adepţi astăzi. Puşcariu. În curs de dispariţie prin adnotarea limbii croate. Maiorescu. cu cel mai mic număr de vorbitori (circa 1500. Câteva culegeri de literatură populară între 1900 şi 1930 (P. ş. Th. ĭ. opoziţia fonologică e ∼ ε (viţe „viţel” – viţę „viţea”). Petrovici. Salonic. Coteanu).-A. E. plurilingvism cu unele componente (italian. ţ. Al Graur şi I. în urma cuceririi otomane. I. Absenţa scrierilor culte. Candrea. a realizat ca å. În perioada interbelică existenţa efemeră a unui învăţământ în limba română literară a avut ca rezultat slabe influenţe dacoromâne asupra unor vorbitori de istroromănă: vocale în poziţie accentuată.

limitat la împrumuturi din sârbocroat. tendinţă de depalatalizare a consoanelor prepalatale Σ. forme şi desinenţe cauzale sârbocroate folosite în anumite construcţii lexicalizate: po svitu „prin lume”. italian. m. vocale nazalizate. adjectiv cu desinenţă de singular –o pentru neutru mai ales ca nume predicative (buno. superlativul absolut cu adverbe sârbocroate. care devin dentale: s. extinderea desinenţei de plural –ure la substantivele masculine nume de animale: lup – lupure. consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi. g λ şi prin introducerea lui în locul lui iot după f. evoluţia grupului consonantic nv > nm (invitiare > ănmeţă) şi mn > nd (în scamnum > scånd). n: rpę / ărpe → ºº º º º → < ripa. sistemul românesc la numeralele ordinale. doį pičore) şi prin împrumutarea unor substantive neutre din sârbocroată (screbo „argint”). p. absenţa diftongilor ęa (> є) şi ọa (> o). dar şi egal cu nominativul articulat şi neraticulat. dova. vocala nedeterminată â corespunde lui ∂ şi ϖ. mev. absenţa palatalizării labialelor. łerp(u) – łerpure. variante libere diftongate. clar exprimată la verbe împrumutate.în cuvinte moştenite din latină: bire. parţial şi –ule. r. absenţa lui l în poziţie finală şi preconsonantică: cå „cal”. r. ∞. vocativ (feminin şi masculin) în –o. åb „alb”. m. neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective masculine terminate în consoană: per. afereza lui a– neaccentuat: (a)flå. mai puţin gramati51 . afonizarea sau dispariţia lui -i şi -u. existenţa lui d∞. chiar la cele cu baze împrumutate: a desetile „al zecelea”. neγro. la verb categoria aspectului. cu consecinţe asupra neutralizării unor opoziţii morfologice (de exemplu grås singular şi plural). ±. (a)vϑ. knd / kănd. spure. bur singular şi plural. avé za ciru / za veceru „a avea de cină” deosebirea dintre comparativ şi superlativul relativ marcată prin neaccentuarea. →. preponderent în împrumuturi recente. n) ca realizări facultative ale secvenţei ă + l. respectiv accentuarea adverbului mai. m: fl'er. sonante silabice (l. prin comportarea ca masculin a unor substantive foste neutre (a nošt''i cråįure „regiunile noastre”. z.cu excepţia împrumuturilor neadaptate (pår „par” – par „pereche”). ml'ere) şi ń. 6 vocale în poziţie neaccentuată (neutralizarea opoziţiei e ∼ ε şi å ~ a). 23 de consoane: conservarea lui λ (frecvenţă mare prin conservarea şi a grupurilor k λ. multe numerale sârbocroate. vocativ masculin în –e. parţial 8-10. ts. existenţa consoanei t”. rotacismul lui -n. păstrarea numai a numeralelor cardinale pentru 1-7. pl'erde. slăbirea alternanţelor fonetice în special a celor vocalice. tåro). Reorganizarea genului neutru sub influenţa modelului sârbocroat.

pasiv analitic cu a fi. viitorul (cu sens şi de viitor anterior (aflår. mâηcå – pojdi). perfect. imperativ negativ diferit de pozitiv la persoana a II-a singular (egal cu infinitiv): nu cântå. gerunziu cu -ănd + -a: cântănda. M. prin folosirea formei articulate şi cu valoare nehotărâtă: furåt-a åcu „a furat un ac”. pâr la nu. A. absenţa prepoziţiei de în construcţia numeralului cardinal + substantival: dvaiset si påtru ań „24 de ani”. viitorul cu vre + infinitivul (în ambele topici). indicativ prezent cu desinenţa –u la persoana 1 singular şi 3 plural la toate conjugările neproductive. –tură (substantiv). menţinerea lui a accentuat la 1 plural (–åm). Popovici.calizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn–. facur. Formarea cuvintelor este săracă: absenţa substantivării infinitivului. Dialect românesc cu cele mai puternice influenţe străine. dar în ansamblu cu mare pondere în uz. resparti. Kovačec) cu 3 timpuri: prezent. –tor (adjectiv şi substantiv). număr sporit de conjugări: cele 4 moştenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru împrumuturi şi creaţii noi. a sufixelor –este (adverb). la indicativ absenţa perfectului simplui şi a mai mult ca perfectul. adverb în -o (< adjectiv neutru). Fondul de cuvinte moştenite din latină redus (unele păstrate numai în topică şi expresii). unele specifice (åflu fętę durmi „[o] găsesc pe fată dormind”). prepoziţii împrumutate din sârbocroată (cu restricţii de întrebuinţare): do. sto fįurini „100 de florini”. infinitiv numai scurt. somăn „somn” şi „vis”. cu multe valori verbale. s–. ţere sluzba „caută slujbă”. Caragiu-Marioţeanu) sau restrictiv (S. a ţęre „a căuta”. topică foarte liberă: de cărbun lemnu įe bur såkile „pentru cărbuni e bun orice lemn”. za. format cu auxiliarul reł + infinitiv (reł cântå). duser). sensuri specifice: scånd „masă”. rezlegå. iz–. po. nu zice. mod condiţional-optativ (I. locuţiunea na mesto de „în loc de”. za–). preferinţă pentru antepunerea adjectivelor calificative şi pronominale (cu excepţia parţială a celor posesive). puţine cuvinte moştenite specifice: cåibe „colivie”. na. sufixe iterative (bé – popi. regional şi cu a veni. înlocuirea prefixului des– cu res–: rescl'ide. na–. rescuţ „desculţ”. Puşcariu. absenţa supinului cu valoarea verbală. Influenţa sârbocroată specifică (mai ales din dialectul 52 . conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu indicativ prezent precedat de conjuncţia neca (unică excepţie cu forme diferite a fi) absenţa conjugării perfectului. do–. conjuncţii împrumutate din čå ke. forme deiotacizate. cu ręł fost + infinitiv (ręł fost cântå). slăbirea diferenţei dintre substantive cu articol hotărât şi substantive nearticulate. slăbirea şi dispariţia parţială a imperfectului. ţâsta musåtę fętę „această fată frumoasă”.

toate uneori prin sârbocroată.čakavian. Popovici. råno „devreme”. următoarele mostre de istroromână datează de la începutul secolului XIX (mici texte izolate). articolul proclitic lu cu sau fără formă specifică de feminin. circa 300 de unităţi lexicale diferite). general admisă (excepţia R. Glavina. Weigand). frustikeį „a lua micul dejun”. Puşcariu. mai puţin din sârbacroată literară. puţine poezii populare (culegerea P. ţucăr „zahăr”. influenţă italiană directă (dialect veneţian sau limbă literară) sau prin sârbocroată: alora „atunci”. în secolul nostru A. snoavele şi proverbele. influenţă slovacă controversată. În configuraţia dialectală a istroromânei. sub forma unei liste. dativul pronumelui personal accentuat cu sau fără a. vrt „grădină”. italian în sud. conservarea sau pierderea flexiunii cauzale sintetice la singular substantiv feminin. dispariţia sau menţinerea – redusă – a imperfectului. fevoiįa „cale ferată”. 10. în care intră graiurile celorlalte localităţi actuale. M. Irineo della Croce la Veneţia în 1698. desinenţele verbale –es sau –escu. Belulovici. Flora). reprezentată de graiul din Žeįău. păstrarea sau pierderea numeralelor cardinale 8. lumpeį „a chefui”. S. pensęį „a gândi”. prezenţa sau absenţa conjunctivului în –ui. Leca Morariu. prezenţa sau absenţa vocativului în –ule. Particularităţile sunt mai puţin fonetice (realizarea lui g ca ğ sau păstrarea lui g ca atare. –m sau –n. A. la articole şi la adjective pronominale. įardin „grădină” şi įardiner „grădinar”. alterarea sau păstrarea lui t + i) şi mai multe morfologice (pierderea sau conservarea genului neutru de tip românesc şi adoptarea sau nu a neutrului de tip sârbocroat. înmulţindu-se în a doua jumătate. După o tăcere de peste un secol. neutralizarea sau menţinerea opoziţiei nearticulat – articulat la substantivul feminin. Cantemir. I. În literatura populară predomină basmele relativ scurte. se găsesc într-o lucrare istorică despre Triest publicată de F. Iroaie). 9. misli „a gândi”. şi una sudică – neomogenă –. Absenţa scrierilor culte. bazată pe dialectul čakavian): čåče / ţåţe „tată”. Culegeri importante de texte folclorice începând din 1894 (G. formarea pasivului analitic numai cu auxiliarul a fi sau şi cu a veni) şi lexicale (influenţă germană – şi slovenă? – în nord. influenţă germană directă (în timpul stăpânirii austriece) sau prin sârbocroată (şi slovenă ?): fråįar „peţitor”. situate în valea râului Rała (italiana val d'Arsa). zelen „verde”. unica încercare 53 . Bartoli. primele înregistrări de cuvinte (substantive) şi construcţii (grupuri nominale şi 2 propoziţii – formula de urare) istroromân. Tr. –eł sau –ełti. consecvenţa sau inconsecvenţa rotacismului. cu traducere latină sau italiană. se distinge o arie nordică.

Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1928). Glavina şi C. 1968. Matilda. Rosetti.o constituie almanahul Calindaru lu rumeri din Istrie (Bucureşti. şi unele pasaje redactate în dialectul istroromân de Leca Morariu în antologia sa folclorică Lu frati noştri.. Boris. Ion. Bucureşti. Bucureşti. Libru lu rumeni din Istrie (Suceava. 1966. cf. Studii de dialectologie română. Diculescu. Cazacu. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea. 54 . inclusiv în grafie. Al. cu texte traduse din dacoromână (limba română literară) şi influenţate de acesta. Bucureşti. Coteanu. 1975. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Caragiu-Marioţeanu. 1905) de A. Compendiu de dialectologie română. 1961. Elemente de dialectologie a limbii române.

55 .

56 .

orice sinteză are un caracter subiectiv atât din punct de vedere al selecţiei temelor abordate. pentru că are în vedere dialectele româneşti vorbite astăzi. Este descriptivă. întro formă concentrată.ISTORIA LIMBII ROMÂNE Dialectologie Lect. prin comparaţie interdialectală. drd. transformaţională. Evident. demografice. vorbirea individuală. univ. privite ca sisteme distincte. prezentarea noastră este. De asemenea. dar lucrarea urmează îndeaproape programa universitară. Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. funcţionând după reguli proprii. date fiind dimensiunile lucrării. I. morfologice. variante sociale. istorice. în afară de bibliografie. în problemele dialectologiei în general şi ale dialectologiei româneşti în special. o descriere a tuturor unităţilor şi subunităţilor sistemelor şi subsistemelor la nivel foneticfonologic. Partea a doua este consacrată structurii dialectale a limbii române. Lucrarea cuprinde. Dialectologia este o ramură a lingvisticii. 2. constituirea şi principalele ei etape de dezvoltare. fonologice. Prin natura obiectului considerat (dialectele limbii române şi graiurile lor). ca şi a varietăţii dialectale româneşti. Cursul cuprinde minimum de noţiuni menite să ofere o imagine completă şi complexă a problemelor teoretice şi metodologice ale disciplinei. În partea întâi se expun noţiuni de dialectologie generală: obiectul dialectologiei. în acelaşi timp. structurală. două părţi. Numele disciplinei provine la noi din fr. morfo-sintactic şi lexical nu este posibilă. Evident. socio-culturale referitoare la vorbitorii lui şi este urmată de consideraţii asupra diferenţelor regionale manifestate la nivelul dialectului respectiv. cât şi din acela al dimensiunilor acordate fiecăruia în parte. a acelui trunchi comun denumit româna comună sau protoromâna. varietatea lingvistică: variante geografice. Mihai MUSTĂŢEA Semestrul al II-lea INTRODUCERE Prin conţinut şi prin destinaţie. importanţa studierii variantelor regionale ale limbii. studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile reciproce dintre limba literară şi variantele regionale ale limbii. Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică. Dialectologie tradiţională. descriptivă şi comparativ istorică. sociologică etc. s-a procedat selectiv. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI 1. aromâna şi meglenoromâna. I. cu cele patru ipostaze ale ei: dacoromâna. Pentru înţelegerea actualei diversificări. 1 . sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi date: stabileşte care şi câte sunt unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie fiecare unitate în parte (pune în evidenţă. care studiază variantele geografice (teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele.1. o introducere. cu diferite metode – în funcţie de nivelul metodologiei lingvistice în general – particularităţile fonetice. am considerat necesar ca descrierea acestor patru subdiviziuni să fie precedată de o expunere sumară asupra fazei anterioare de evoluţie. În cazul celorlalte niveluri. Orice lucrare de sinteză beneficiază de experienţa şi rezultatele altor autori. Descrierea fiecărui dialect în parte este precedată de o serie de date geografice. sinteza aceasta este un compendiu. în 1881). dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa. 3. istroromâna.

nu este vorba de „mai multe dialectologii”. la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unităţi (limbi. în graiul 2. sociologică etc. De cele mai multe ori însă. asemănările. deşi se pleacă de la un „corpus” dat.). se constituie diacronic şi funcţionează sincronic. în 2. Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră. spune E. istoric. aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia. În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor dialectale. vorbim de dialectologie tradiţională. atlase etc. dar în 3. mai conservatoare decât limba comună – care este de obicei mai inovatoare – descrierea şi. Coseriu. structurală.).). respectiv. 1. nu se exclud – de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie. Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi. în afara acestei operaţii. nu de una reală. care să pună în evidenţă atât deosebirile (acele particularităţi care individualizează fiecare unitate lingvistică). graiuri). că este vorba numai de o distincţie metodologică. la începuturile ei şi. dialecte. Dialectologia transformaţională este. dar şi asemănările dintre ele.Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare.3. dialecte. omăt. de cele mai multe ori. dialectologul – după ce stabileşte condiţiile istorico-geografice şi cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată – explică. ceea ce îi conferă continuitate.4. că între diacronie şi sincronie există o falsă antinomie. ceea ce este comun ansamblului de graiuri. elaborându-se o serie de ipoteze în formă de „reguli”. ci de diferite moduri – care.2.. a graniţelor dialectale etc. în graiul 3. a sensului cuvintelor etc. mai ales. care ar aparţine obiectului limbă. vérģe. I. pe cale de a-şi contura metodele de cercetare. se încearcă să se includă toate 2 . dialecte). felul cum s-a constituit şi cum evoluează limba literară. transformaţională. modalităţi specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii. cum se pronunţă atunci în graiul 4. organizat în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare. Aşadar. de altfel. de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente. în multe privinţe. dat fiind că dialectele şi graiurile sunt. care îmbogăţesc teoria limbii (de pildă. Limba. a formelor gramaticale. dacă în graiul 1 se pronunţă vérde. ca şi precedenta.5? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă. dialectologia poate fi diacronică şi. metode de analiză specifice dialectologiei (pentru descrierea unui grai sau a unui grup de graiuri sau de dialecte etc. Ca şi gramatica trasformaţională a limbilor. Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri şi dialecte.). deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a se constitui. efectuate la nivel intralingvistic (care nu se deosebeşte prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei limbi).? Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dialecte nişte sisteme lingvistice.. vérde. explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu. o dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat. mai ales la nivel fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel. respectiv. Hjelmslev). a apariţiei şi răspândirii inovaţiilor. dialectologia structurală îşi propune şi o analiză interlingvistică (între graiuri. în dialectologia transformaţională. cu mod de funcţionare propriu. în acest caz. ci unul singur. justificarea existenţei sunetului îdş în moldovenescul dâc faţă de dacoromâna literară zic presupune explicarea lui ca o fază intermediară între latinescul d din dico şi dacoromânescul literar z din zic). în problema legilor fonetice. se construieşte adică acea schemă structurală abstractă („construct”) care a fost denumită diasistem („sistem al mai multor sisteme”). glosare. într-o măsură mai mare. De fapt. În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte obiectul investigat. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L. principii teoretice generale. linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor.

Italianul Graziadio Isaia Ascoli. Momentul Ascoli. Până către mijlocul secolului al XIX-lea. 1873. Trăsătura comună a tuturor acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor. ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin celebra sa lucrare Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le patois d'une famille de Cellefrouin <Charente> . în nr. din secolele XVI – XVII.2. economici şi.2. Schizzi franco-provenzali. în nr. I. Geografia lingvistică (Gilliéron). Dat fiind. I. un număr de reguli specifice. Totuşi deosebirile regionale au fost sesizate încă din secolul al XV-lea (pe plan romanic). dar şi un nucleu comun. geografici. Rousselot. care se bucura de prestigiu: limbile nescrise şi. dominant în lingvistică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea principiului „legilor fonetice”. iar la noi. 1891). este considerat creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista „Arhivio glottologico italiano”. Această schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (care au pus în evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea lanţului istoric al limbilor şi cu dorinţa neogramaticilor (adepţi ai curentului neogramatic). mergând până la realizarea specific individuală a unui sistem lingvistic (ceea ce lingvistica actuală numeşte idiolect). Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general – pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelelor – dar şi pentru evoluţia dialectologiei. în Franţa. Ea s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de târziu. III. pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul – de mare actualitate astăzi – că limba nu este unitară. 1882 – 1885. Un prim impuls l-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală. că graiurile şi dialectele au. dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii. 3 . vii.I. 4. 2. varietatea lingvistică este foarte mare. să se dea. militează pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P. koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică). culturali. 5. şi. în a doua jumătate a secolului al XIXlea. I. lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete. mai ales. al dialectului sau al graiului. 3. ci. 1878 şi L'Italia dialettale. această realizare este determinată de diverşi factori sociali. către al 8-lea şi al 9-lea deceniu. Lingvistica spaţială (Bartoli). VIII. bineînţeles. ca şi limbile înrudite. Dialectologia contemporană În comparaţie cu alte discipline lingvistice. variantele regionale ale limbilor „naţionale” („comune. lingviştii acordau atenţie în primul rând limbilor literare. indo-europenist şi romanist. ale limbilor. I. Contribuţia foneticii experimentale (Rousselot). CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ŞI PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE 1. Cercetarea dialectică înainte de 1870.posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”. printr-o ierarhizare a lor (aşa-numita „ordonare”) se pot pune în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a unităţilor lingvistice investigate. dimpotrivă. 6.2. I.2. să fie auxiliarul ei. în ultimă instanţă. mai ales. mai ales în forma lor scrisă. aşa cum am arătat mai sus. care începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini (Schiţe reto-romane).1. o descriere care să pună în evidenţă caracterul infinit al limbii. dialectologia este o ramură relativ nouă. Paris. Începând cu secolul al XIX-lea însă.3. concepute ca sisteme de posibilităţi. în nr. iar în Germania Georg Wenker. Paralel cu Ascoli.

operaţia de înregistrare globală şi simultană a varietăţii dialectale de pe un teritoriu presupune o mare cantitate de timp. care. 1915. este insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională.4. ca o posibilitate mai adecvată.2. care încearcă să pună în evidenţă trăsăturile comune ale unor limbi care nu se află în contact direct sau care nu sunt înrudite genetic. profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893).6. cu metode diferite. 1880. după primul Congres internaţional al lingviştilor. au fost elaborate atlase lingvistice ale tuturor limbilor romanice.I. morfologice etc. abreviat: ALF). Bucureşti. 1881). Paris. efectuează (mai întâi pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin corespondenţă.) pe arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat. încă din 1876. Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice (a lingvisticii geografice). se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes. Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialectologie este apariţia geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le prezinte în monografii dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau. Paralel.5. Tache Papahagi – Graiul şi folclorul Maramureşului. Începând cu anul 1905. principiile geografiei lingvistice. de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naţionale puteau avea în acelaşi timp monografia lor dialectală. unei probleme). aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice. de la Haga (1928). Concepute să servească drept material ajutător istoriei limbii şi având în vedere mereu diferenţele. Totodată. Începutul l-a făcut germanul Georg Wenker. al cărei promotor a fost italianul Matteo Bartoli. mai rapidă. extinsă în 1881 la întreaga Germanie. constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mult sau mai puţin restrâns de fapte lingvistice. Leipzig. Paris. 2.und Mitteldeutschland. Pe plan teoretic. 1925). În acest fel. În anii care au urmat. 1918. I. mai cuprinzătoare.). au condus la principiile lingvisticii spaţiale. şi numeroase monografii dialectale (dintre ele cea mai cunoscută este monografia lui J. exclusiv. extinse la domenii lingvistice mai mari (cuprinzând mai multe limbi). Généalogie des mots qui désignent l'abeille d'après l'Atlas linguistique de la France. de către germanul Gustav Weigand. I. dialectologia şi geografia lingvistică erau „fundamental opuse spiritului şi 4 . ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord. mai ales. schimbare. cele mai reuşite dealtfel la noi (Ov. Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L'Atlas linguistique de la France (apărut între 1902 – 1910. Activitatea pe acest tărâm a crescut simţitor după primul război mondial şi. Densuşianu – Graiul din Ţara Haţegului. pentru monografiile româneşti din aceeaşi perioadă. vizând niveluri lingvistice diferite etc. cercetătorii şi-au dat seama că această modalitate. Primul atlas lingvistic dus până la capăt aparţine elveţianului Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône). mai ales aspectele ei nenormate). datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron. Bucureşti. ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că limba este în continuă mişcare. imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători. Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont). dialect). care a elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice (unele dintre ele viu comentate în literatura de specialitate). Gilliéron. satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai. lingvistica spaţială precedă întrucâtva conceptul de tipologie lingvistică formulat de lingvistica contemporană. 1909 (abreviat: WLAD).2. al cărui autor a fost acelaşi J.

IMPORTANŢA STUDIERII VARIANTELOR GEOGRAFICE ALE LIMBII 3. Analisi strutturalistica del dialetto campidanese (în „Orbis”. concrete ale limbii comune.metodelor lingvisticii strucurale”. într-o altă formă. La description phonologique (Paris – Genève. izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice. Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea lanţului istoric al unei limbi. 253 – 260). Pentru istoria limbii. 1967. inegalitate determinată de condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă. nu numai geografic). care nu modifică cu nimic metoda geografică. 1956). Analiza strucurală în dialectologie trebuie considerată. În urma evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor. Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure. nr. sau descrierea lui Luigi Heilmann. cele două metode – structurală şi geografică – converg.a. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E.3. tocmai de aceea. realizări regionale.4. IX. Analiza structurală în dialectologie se efectuează mai ales la nivelul fonologic. 3. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare.2. în acelaşi scop. Pentru istoria poporului. dimpotrivă. De aceea. adică.1. Cea mai recentă orientare în dialectologie este de natură sociolingvistică. sunt folosite şi textele scrise (inscripţii. ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale. să descrie raporturile dintre structura lingvistică şi structura sociologică (să descrie. Pentru teoria şi metodologia lingvistică generală. ca atare ele sunt obiectul lingvisticii. Accentul era pus mai ales pe aspectul fonetic sau lexical al varietăţii regionale.3. Bologna. care se află la început şi a căror valabilitate. p. 5 . 1955) şi a Mariei Tereza Atzori. se pot cita cunoscuta lucrare a lui André Matinet. demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate astăzi „rudele sărace” ale limbii. este greu de demonstrat deocamdată. Trubetzkoy.S.3. 3. Le amintim pe cele mai importante: I. 2) ş. concomitent cu aceeaşi orientare în domeniul cercetării limbii în general (care reprezintă de fapt o revenire. Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie transformationelle des parleurs dacoroumains. Ca modele. acestea prezintă – în comparaţie cu celelalte graiuri şi dialecte ale limbii date şi cu limba comună – atât inovaţii cât şi arhaisme. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică teritorială. aşa cum sunt şi limbile. IV. documente vechi – dacă asemenea izvoare există). Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte. ele sunt ipostaze locale. La parlata di Moena (în „Studii e ricerche”. CLTA. mai ales în ce priveşte aspectul sonor al limbii. toponimele şi onomastica. O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor încearcă metodele transformaţionale. 1962. când procedeele structurale au fost din ce în ce mai mult folosite în studierea limbilor în general. ea nu a fost totuşi aplicată decât câteva decenii mai târziu. diferenţierile de ordin social. Conceptul însuşi de „sociolingvistică” nu a reuşit încă să fie definit satisfăcător. 3. la principii mai vechi de sociologie a limbajului).1. deci. şi pot studiate cu aceleaşi metode. Se ştie că. I. Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii. alţi autori văd posibilă însă şi o analiză la nivel gramatical şi chiar lexical. indiferent de specificul fiecăruia. Deşi extinderea analizei structurale la varietatea regională a fost propusă încă din 1931 de N. Dialectologia sociologică îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea.

aromână neáuî şi.1. în foarte multe cazuri. persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi persoană a indicativului prezent. Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul slavului banja devenit dacoromân baie. graiurile dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam (cf. aromână arinî). Geografia lingvistică a demonstrat că. pentru persoana a treia plural). „cântarăm”. Este limpede. altfel omonime: (eu) am venit/(noi) am venit. neá(ųă). datorată iotului următor. de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice. aromână ayíńi).3. Comparaţiile la í interdialectal permit aşadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne.1. deci verigi care ar lipsi din lanţul elolutiv al fenomenelor respective – dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară. cantavistis. sintactice şi lexicale îl constituie. am venitără (noi). În favoarea acestui argument pledează formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi). „cântat”. 6 . Vom ilustra această idee cu câteva exemple din istoria limbii române care ne sunt mai la îndemână: I. din necesitatea de a distinge. I..1. respectiv.1. În morfologie: Formele de persoana întâi şi a doua plural ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm. cum arătam mai sus. criş. şedum „şezurăm”). pe de altă parte. elementul -ră. Până la venirea slavilor însă.în dacoromâna actuală la celelalte două persoane? Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră. În schimb. Dialectele sud-dunărene şi. În fonetică: Latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe]. nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-). a fost extins la toate persoanele la plural. criş. al românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale. elementele arhaice păstrate în graiuri şi dialecte. Aşadar. forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma latinească corespunzătoare (cantaverunt). Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele sud-dunărene (cf. ceea ce este şi mai important. de origine slavă.este destinat să deosebească persoana întâi plural de persoana întâi singular. în ciuda tuturor înnoirilor metodologice. Aceasta dovedeşte că. ele au apărut prin analogie cu persoana a treia plural. strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”! Fără îndoială că da.morfologice. aromânescului cl'áįi) dovedeşte că schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l care a devenit palatală şi. româna comună cunoştea formele apropiate de latină. şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea lui. cel puţin până la separarea dialectelor. în consecinţă. putem conchide că trecerea de la vinea la vie nu sa făcut dintr-o dată. Fazele dialectale víńe (ayíńi) şi cl'ái sunt. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi ea aceste forme fără -ră. Încă un exemplu: latinescul clavem a dat dacoromânescul cheie îkéįeş. nisip. ci după ce a parcurs etapa vińă>vińe. în care elementul -ră. Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare exactitate.(cădum „zurăm”. În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă. în acest fel a palatalizat şi consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem >*română com. dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vińe.3.2.. pe de o parte. Cum a apărut acest -ră.a fost simţit ca o marcă a pluralului şi. aromânescului cântăm”. pe care o regăsim şi în dialectele suddunărene (cf. cântarăţi) nu se explică satisfăcător din latina (cantavimus. arínă. dialectologia nu a încetat. deci. dar cântarî „cântară” ca şi în latină. datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală. că formele cu – răsunt relativ recente. de exemplu. Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă.(cf.3. I.3. dându-se totodată şi explicaţia schimbării. cl'ae>dacoromână cheie îkéįeş). „cântarăţi”. băn.

Aşadar. De pildă. Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere literare. de exemplu. cercetată. Această limbă trebuie însă cunoscută. De exemplu. limba acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei. 7 . decât aveau ardelenii să se refugieze încoace. dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă. în cursul evoluţiei lingvistice. cum ar fi. fiind foarte vechi. în consecinţă. de pildă: constatarea identităţii care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune = (ei) spune. Un alt exemplu din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunţarea vocalelor ă. Această interpretare coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului. Philippide): moldovenii aveau mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania. adeseori. această particularitate. au fost atribuite lui G. istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi. în munţii Rodopi. ceea ce permite înţelegerea şi. după cum se ştie. care nu au putut fi observate. la nordul golfului Salonic –. Cu alte cuvinte. începând cu secolul al XII-lea. a vremui. Analogia.3.3. dacă subiectul propriu-zis al cărţilor sale istorice a fost luat din cronici. Dat fiind însă că. când de fapt ele sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord). a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. I. ci au trăit undeva mai la nord. a unui mecanism al limbii. mult mai sever acolo decât aici.3. o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decât sporadic în graiurile de peste munţi.2. Astfel.3. aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace. Th. care. pe teren. Coşbuc. atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”. pe viu. şi nu invers. De altfel. I. verbe ca a vârfui. maramureşeni şi ardeleni. şi una actuală. autorul însuşi a mărturisit în repetate rânduri că. în schimb. în urma studierii fenomenelor dialectale. În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche. Alteori. sunt forme curente dialectal (de exemplu. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. de la care au împrumutat această pronunţare. observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă sesizarea. de pildă. în realitate.4.diferitele forme dialectale se succed în spaţiu. de vreme ce regimul feudal era. Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii – câmpia Meglen. În urma unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat că. explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii. din diferite alte documente sau din tradiţia orală. atestată sau presupusă. s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui Mihai Sadoveanu abundă arhaismele. î (accentuate) din celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână. se poate trage concluzia că au existat cândva relaţii strânse între moldoveni. cercetătorii pot ajunge la concluzii teoretice şi metodologice generale. meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu bulgarii. Nu o dată materialul dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru. a dinamicii ei. În sfârşit. este vorba de regionalisme şi nu de arhaisme. I. faţă de literatură (el) spune/(ei) spun face plauzibilă explicaţia istoricului de limbă pentru alte situaţii asemănătoare. în schimb. în consecinţă. pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin puternice infiltraţii fonetice şi lexicale de origine transilvăneană. în ordinea în care s-au succedat în timp. criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin cunoscute).

1. ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă.1. vârsta. ele devin îŝ. cu timpul. deci. excepţiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege ideea de „lege fonetică”. II.1. grupează indivizii din societate. din lat. aviator etc. să se deosebească unele de altele prin particularităţi de limbă. deci. un muncitor agricol are un grai relativ diferit de al unui marinar. limbii literare). ale cui variante sunt ele. II. care prezintă la persoana întâi forma sunt (care nu-l continuă pe latinescu sum.3. să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”. nu este unitar. aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai neglijent.1. iar acesta. Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca.1. limbă naţională (acolo unde vorbitorii sunt organizaţi într-un stat naţional). dată fiind această mare varietate a limbii. fără referire la alte unităţi corelate. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi jargoane. sint).2.paradigma indicativului prezent al verbului a fi. determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta. rodul încercărilor de a grupa. care duce până la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte. cu atât unitatea limbii scade: graiul vorbit într-o familie. Nu se poate nega. indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc. omogen. Limbă scrisă ~ limbă orală. cum. limbă standard.3. Tot aşa. 1. a susţinut Gilliéron). mult mai puţin îngrijit decât aspectul scris (în forma sa literară sau „vorbită”). divergenţa este determinată geografic: apropierea mai mică sau mai mare de centrul inovator. II. este mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. Orice idiom (= termenul cel mai general pentru a denumi graiul unei comunităţi lingvistice. În fine. mai puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită se opune. o constanţă? Acest sistem de elemente constante este limba comună. Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai sau dialect. limbă standard. de obicei. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute sub numele de dialecte şi graiuri. În primele cazuri. aceste grupuri ajung. permiţând pătrunderea mai rapidă a inovaţiei. divergenţa este determinată social: domeniul de activitate.1. un strungar nu se exprimă la fel ca un zootehnist. Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară. Conceptul însuşi de diasistem este. fie într-un cadru mai larg – limbă. munte etc. în mare parte. În cel de-al doilea caz. într-un număr relativ ridicat de cazuri. Limbă comună. II. VARIETATEA LINGVISTICĂ 1. explicată de istoricul de limbă ca o analogie după persoana a treia plural (unde sunt este etimologic. Prin raport cu ce entitate sunt însă aceste unităţi variabile. la un moment dat. sexul. într-o regiune. orice varianţă presupunând o invarianţă. 1. 8 . în principiu. Limbă literară ~ limbă vorbită. ŝinŝ. ž ş: îŝer. lingvistica contemporană a creat conceptul de idiolect. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare. denumită şi koine (< gr. dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă neogramaticii. atât timp cât constatăm că.2. limbă naţională. confirmându-se astfel existenţa lor.). Aspectul oral al limbii comune (în forma sa literară sau „vorbită” este. exagerat. koine. de a organiza marea varietate dialectală. la rândul lui.) faţă de una mai accesibilă. de exemplu. ziĉeş . în istoria lingvisticii. într-un sat este. dîŝiş faţă de literatură îĉer. ĉinĉi. straturi şi clase sociale legate prin interese materiale comune etc. de tipul limbă ~ dialect ~ grai). mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ. o poziţie izolată (pe deal. grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) – a îmbogăţit teoria limbii cu noi principii privind tipologia lingvistică. devenit (-î)s. caracterul regulat al unei particularităţi ca tratamentul africatelor îĉĝş în graiul moldovenesc.

II. cele mai răspândite (cf. Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de subdialect. în cursul dezvoltării unor idiomuri. Limbă. De obicei. În ierarhia limbă ← dialect ← grai. grai. definirea graiului presupune raportarea la dialect). caracter absolut. nu este uşor de făcut. iar mai târziu „varietate dialectală”.2. dialectul nu are o existenţă concretă. cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori din afara limbii. invers. dialect. Astfel. limba este termenul supraordonat. independent. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi.2. germană Sprache ~ Dialekt ~ Mundart. realizare individual-concretă.1. variantele teritoriale. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost grupate în două: criterii lingvistice şi extralingvistice. în lingvistica tradiţională. Între limbă însă. definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea dialectului presupune raportarea la limbă. ca unitate subordonată graiului. aşa cum am arătat.2. singura şi ultima subdiviziune. deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical. clasarea lor printre limbi sau printre dialecte. aşadar. iar dialectele limbii germane sau italiene. este idiolectul). grai (subgrai). 2. mai ales că lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit cărora să se poată spune în ce condiţii un idiom dat este limbă sau dialect.2. arbitrar delimitate (în funcţie de diferite criterii). definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii. bielorusa. ca realizare individuală. deosebiri de la o regiune la alta. rusa). VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII 2. foarte diferite unele de altele. un „construct”. 9 . II.2. Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)? Se ştie că există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură (fonetică. Noţiunile limbă. Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog. sunt considerate dialecte. Delimitarea noţiunilor de limbă. Cele trei trepte: limbă~ dialect ~ grai sunt însă. teoretic. este dialect sau grai. şi fr. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba). dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana. se pot stabili.1. dialect.1. este o entitate abstractă. Problema graniţelor dialectale Limba comună prezintă.II. conversaţie”. Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului. şi subgrai. concretă. indiferent câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist. denumite în mod curent dialecte şi graiuri. Ca şi limba. sunt unităţi subordonate. geografice sau regionale ale limbii comune. realizare concret-istorică (pentru alţi cercetători contemporani ultima subdiviziune. definirea ei nu presupune referirea la unităţile subordonate. care pot determina. Dialectele şi graiurile sunt. gramaticală şi lexicală) sunt considerate limbi şi. c) criteriul înţelegerii (al inteligibilităţii). grai sunt noţiuni corelative. mai puţin de ordin morfologic şi sintactic. a unui sistem lingvistic. ci în graiul său de acasă.1. cât şi în cazul dialectului. prin urmare.1. ca unitate subordonată dialectului. Primele au în vedere structura limbii. Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural: b) criteriul genetic. dialect (subdialect). Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii. II. langue ~ dialecte ~ patois. nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect. ea are. Atât în cazul graiului. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul).3.2. ca sistem abstract supraordonat.

Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”. cazul francezei). adăugând considerente diacronice: nu pot fi dialecte decât două idiomuri înrudite genetic. Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înţelegerii. dar chiar de către specialişti. cu cât deosebirile sunt mai multe. de exemplu. în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi. a căror înţelegere nu pune nici un fel de probleme. social. în diferite realizări concrete neolatine. politic. − Portugheză: Batta o ferro o tempo que está quente. d) criteriul posibilităţii de contopire. aici. Criteriile extralingvistice sunt: a ) teritoriul: b) apartenenţa la acelaşi stat. − aromână: Bati h'erlu pînî-i caldu. se încearcă a fi suplinită cu o serie de principii extralingvistice (de ordin istoric. dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi. formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele româneşti: − dacoromână: Bate fierul până-i cald. Nu este greu de observat că. fază anterioară în evoluţia celor două ipostaze considerate (de exemplu. Să se compare. c) criteriul funcţiilor idiomului respectiv. − meglenoromână: Bati ieru pănă-i cald. − Spaniolă: Bate el hierro mientras está caliente. la nivel sincronic. care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură asemănătoare. − istroromână: Båte fl'eru pira-i cåd. cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. sunt dialecte (altfel spus. se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct). există o mare asemănare structurală: aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale latinei: battuere. Cât de multe trebuie să fie deosebirile însă? Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi.Criteriul structural constă în compararea. permiţând. antepus în limbile romanice occidentale). aceeaşi topică. e) criteriul subordonării. comunicarea între vorbitorii lor. aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e>-i în poziţie finală neaccentuată sau chiar amuţit. calidum (calens -tis). există situaţii care contrazic preceptele stabilite. derivând din aceeaşi limbă. Să se raporteze. faptul că dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu 10 . formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor romanice: − italiană: Batti il ferro finché è caldo. de exemplu. − franceză: Bats le fer pendant qu'il este chaud. într-o măsură foarte mare. În schimb. locul articolului (postpus în română. cât şi între limbile romanice. a structurilor idiomurilor în discuţie. acelaşi demonstrativ ille care stă la baza articolului romanic. în condiţii identice. şi nu unul francez şi altul italian). aceeaşi modalitate de a forma predicatul nominal din urmaşul esse + adjectiv cu rol de nume predicativ. cultural). Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte limbi romanice este. pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei. ferrum. esse. atât între dialectele româneşti. Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că. sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”. aşa cum am mai spus. Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu (= teritorii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice (de exemplu. Insuficienţa principiilor lingvistice în problema acordării statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale.

nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă cumva problema nu este de domeniul terminologiei. Criteriul posibilităţii de contopire este un principiu de perspectivă: spre deosebire de limbi. Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcţiilor pe care ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcţiile culturale ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului). ci şi ca instrument al culturii (în şcoală. problema reducându-se. Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde ultimelor criterii extralingvistice). totuşi. spaniola.este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”). radio şi televiziune etc. a lega existenţa limbii de existenţa statului (ar fi. II. Principiul ar putea fi aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). în scopuri beletristice şi ştiinţifice. calitatea de) limbi” (potrivit acestui criteriu. se „varsă” în limba comună. care nu sunt limbi de stat. în presă. care. care nu converg. ar trebui să fie considerată un „dialect” – şi. olandeza. unitate dependentă de limbă. de la care iradiază evoluţia). constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare. Gröber. al cui dialect? – pentru că nu este limba unui stat). dialectul se transformă atunci în limbă. pentru că funcţia culturală a unui idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat. numărate ca atare. care. se pune problema graniţelor dintre aceste unităţi regionale: unde se termină un dialect (grai) şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este. chiar atunci când sunt foarte înrudite. Tot aşa. limba bască. Martinet. se reunesc într-o limbă comună. în celelalte situaţii fiind aprioric. cauze cronologice (aduse în discuţie de G. pe bună dreptate. aplicabilitatea este limitată. Criteriul subordonării dialectului faţă de limbă subliniază importanţa momentului în care un dialect.2. se pot reduce la trei: cauze etnologice (relevate de Ascoli). aşa cum am arătat. Din nefericire însă. ceea ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale. nimeni nu le contestă. divergente. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe acelaşi teritoriu (cazurile „tipice”). vorbită în sudul Franţei. în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu. Ea este determinată de cauze diverse. nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate. foarte mare. care. tot la raportul de dependenţă stat→ limbă. în ultimă instanţă. spune A. există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie un produs divergent. dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat. există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul de diferenţiere. În aceste cazuri. luată în ansamblu şi privită ca un sistem. nu sunt considerate „alte limbi” (în această situaţie sunt engleza. pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii. care a preluat toate funcţiile limbii naţionale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”.2. ai căror vorbitori nu au o organizaţie de tip statal proprie şi că.) Şi în acest caz însă. Există şi dialecte „atipice”. franceza. sunt subordonate ei. Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice actuale. 11 . foarte important. după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze istorico-geografice (care determină formarea unor centre de prestigiu. atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul limbii. în ultimă instanţă. scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete care determină această „eliberate”. totuşi. pe baza structurii ei. remarcă acelaşi autor. nu se pot reuni într-o singură limbă. deci „limbă” numai acel idiom care este limba unui stat. vorbite în colonii).

strălucit elev al lui Fr. Diez şi maestru al celor mai de seamă romanişti de mai târziu (şi al lui Gilliéron). a demonstrat. Acest punct de vedere se opune celui al neogramaticilor. Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluştrii filologi francezi. În felul acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa existenţei unor unităţi dialectale distincte unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi. s-a pus. Deşi aveau în vedere un număr redus de fapte.) şi era muntenească. isoglosa care separă teritoriul unde se spune aŝela faţă 12 . Ca atare. respectiv. La un moment dat. întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. I. nu există decât trăsături dialectale. susţineau că dialectul este o unitate închisă. studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu ajutorul monografiilor. Gilliéron ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie – formulare rămasă celebră în dialectologie -.În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului (cf. arată că. După Meyer. de asemenea. isoglose. riguros delimitată. se obţin nişte linii demarcative denumite. se extindea din ce în ce mai mult forma pereche. alţii negativ. căzând însă în exagerarea contrară. că nu există dialecte şi. dar cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de ALF). Concepţia neogramaticilor despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia geografiei lingvistice. având reguli care acţionează întotdeauna la fel. de fapt prin apariţia ALF. în conformitate cu concepţia lor despre legile fonetice. Iată un exemplu furnizat de acelaşi autor: latinescul paricula şi latinescul parietem au dat. Unii cercetători au răspuns afirmativ. însuşi Jules Gilliéron. la cererea „Societăţii pentru studierea limbilor romanice”. iar alţii au găsit o soluţie intermediară. De Tourtoulon şi O. care. iar. deci. Paris. Paris. dar că acestea nu coincid între ele. în privinţa posibilităţii delimitării lor geografice (teritoriale). Nu putea fi vorba deci de o regulă. Bringuier. dat fiind că liniile de demarcaţie ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. fiecare cuvânt are propria sa răspândire pe teren. părete. celălalt cuvânt. Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic. Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică francezii Ch. Gilliéron. Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului: forma pereche a fost adusă pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin sate „perechi” de ciorapi etc. Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi tratament. care se pot uneori delimita. autorul. urmărind repartizarea pe hărţi lingvistice a fenomenelor dialectale. este mai bine să se facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor. independentă de ariile altor cuvinte. Autorul lui principal. Paul Meyer şi Gaston Paris. confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte inexistenţa dialectelor. totuşi cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită. în condiţii identice. în raza Tecuci. fac o anchetă la faţa locului (1873). nici limite dialectale (continuând. J. care nu puteau fi o limită geografică. Negând legile fonetice. care. pentru că pereche şi perete sunt mai noi). O concepţie asemănătoare găsim la G. care nu pot fi explicate decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte. atunci liniile se numesc isofone. noţiunea de „idiolect”). dealtfel. păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate. ceva mai târziu. iar dacă fenomenul este morfologic. în realitate. După G. ei au considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialectele. încă de la începuturile geografiei lingvistice. teza predecesorilor săi. considerată programul dialectologiei franceze. încă de la începutul cercetărilor dialectale. În celebra sa conferinţă „Les parlers de France” (1888). Iordan arată că sunt numeroase situaţii în graiuri şi dialecte. forme care circulă în toată Moldova. isomorfe (de exemplu. cu un fonetism asemănător în prima tranşă. rămânând neschimbat. ancheta avea ca scop determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene lingvistice.

ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul maramureşan şi. fie de ordin teritorial (şi în acest caz vorbim de variante geografice. nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu dat. îmi pla „îmi place”. care prezintă alte tratamente. practic. Sociolectul.) Particularităţile morfologice. ş. dacă există. (pentru aspectul teoretic şi practic al problemei delimitării unităţilor lingvistice din punct de vedere teritorial. elementele lexicale pot fi avute în vedere – alături de cele fonetice (de pildă. dialectologii – pornind de la general la particular – împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularităţi fonetice (dar şi lexicale sau. Totuşi. poate. De obicei. atunci când noţiuni importante sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii distincte). fúzi „fuge” apare fenomenul numit fricatizare.3.3.a. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă. învecinate sau nu. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură linie isoglosă. ci o fâşie. un fascicol de linii care se întretaie. care apar. probleme speciale. dúŝi „duce” etc. decât dacă se repetă de mai multe ori: de pildă. care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat. varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori divergenţi. în măsura în care există. măi Ioa „măi Ioane” etc. stabilirea numărului de unităţi subordonate nu pune. individualizatoare a unei unităţi teritoriale. 3. nea sau cei care denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir. temeteu. În porţiunea de teren pe care isoglosele se întretaie.1. care constituie obiectul dialectologiei). 3. ažunži „ajunge” etc. deci. omăt.). fiind prin natura lor „unicate” şi. formarea conjunctivului cu şi în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului crişean (şi să baji „şi să bage”). totuşi în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria vecină. un fenomen cu caracter de „lege” fonetică. žumatati „jumătáte”. consecvent de pe un teritoriu dat. în graiul moldovenesc. II. se vorbeşte un grai de tranziţie. deşi acestea nu coincid. apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu este definitorie. de trăsătură care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în ŝins „cinci”.de ăla este o isomorfă.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat. nerepetabile. deci. deci. 13 . în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copkil de cokil este o isofonă). determinate de o mare varietate lingvistică. Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiurilor? Altfel spus. cum se stabileşte. morminţ. de pildă. fási „face”. acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi. descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de făcut. žer „ger”. instabilităţi şi fluctuaţii. ţintirim. ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer „cer”. trăsătură care poate constitui – alături de altele – o notă individualizatoare a acestui grai. Astfel. morfologic) care au caracter relativ regulat. Jargonul. îl individualizează (oi fa „voi face”. termenii care denumesc noţiunile de „zăpadă”: zăpadă.. cum se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă. Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că. sunt extrem de importante în precizarea configuraţiei dialectale: astfel. uneori pe distanţe destul de mari.2. Argoul Aşa cum se arăta la începutul acestui capitol. de care se ocupă sociolingvistica). prin raport cu alte graiuri. fie de ordin social (şi în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii. câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă (dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin adânci. VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII 3. Particularităţile lexicale.

graiul unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale. b) Istroromânii (românii din Peninsula Istria). care este. sex. Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru câteva sute de ani (este perioada „tăcerii” în istoria poporului român). fie datorită profesiunii lor. Pentru oamenii de ştiinţă însă.. care vorbesc dacoromâna (ceea ce numim în mod curent „limba română”).).3. culturali etc. II. la dreapta şi la stânga Dunării. ale sportivilor etc. în concepţia sociolingvistică contemporană.II. Sociolectul este. şi invers).3. care vorbesc aromâna. care însă. nongeografice (domeniu de activitate. la formarea unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice dintre aceste variante sociale ale limbii. sociali. vorbită. în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivităţi mai mici – sunt jargonul şi argoul. Se vorbeşte de jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante. Formarea celor patru ramificaţii ale limbii române este strâns legată de formarea poporului şi a limbii române. cant) este tot o variantă socială a limbii comune. II. germană – Sondersprache. care vorbesc istroromâna. religioase. neînţeles de ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte. câteva date sunt totuşi necesare pentru înţelegerea diversificării dialectale româneşti. VORBIREA INDIVIDUALĂ ~ (IDIOLECTUL) Dată fiind marea varietate a limbii. „limba română” este ipostaza actuală a latinei dunărene.2. singura ipostază concretă a limbii. Argoul (franceză – argot. aşadar.4. este un cod artificial creat de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret. ceea ce duce. folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a vorbitorilor. germană – Rotwelsch. care vorbesc meglenoromâna. grupări politice. c) Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică Macedonia). Varianta socială imediat subordonată limbii este. d) Meglenoromânii (românii din câmpia Meglen). sociolectul (care ar corespunde pe plan teritorial dialectului. engleză – jargon. sociolect ~ limbă) fiind abstracte. dar şi ale răufăcătorilor etc. ierarhizări stabilite de lingvist. relaţii de familie etc. 1. numai româna vorbită în nordul Dunării.3. celelalte niveluri (grai ~ dialect ~ limbă. lingo) este o variantă socială a limbii comune. îşi încarcă limba cu elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulaţie internaţională). FORMAREA LIMBII ROMÂNE Ceea ce numim în mod curent „limba română” este. De pildă. într-un dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte. straturi şi clase sociale între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de interese comune. II. deşi comparaţia nu este bună. în Dacia (Dacoromania). Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-şi găsesc locul într-un compendiu lingvistic (dialectologic) concentrat ca cel de faţă. lingviştii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are particularităţile sale proprii de vorbire. determinată de factori istorico-geografici. de fapt.3. Modul special în care limba comună să realizează la nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect. în ultimă instanţă. vârstă. problema formării poporului şi a limbii române este mult 14 . în societăţile cu clase antagonice. în consecinţă. există argouri ale elevilor. de cele mai multe ori.1. Tot variante sociale ale limbii comune – care ar putea fi considerate subdiviziuni ale sociolectului. ale studenţilor.1. jargoane ale medicilor. Jargonul (franceză – jargon. de patru grupuri de români: a) Dacoromânii (românii din Dacia). engleză – slang.

de unde a emigrat către sud şi vest (susţinută de D. care se întinde pe mai multe secole. dată la care latina dunăreană a încetat de a mai fi influenţată de centrul inovator de la Roma şi a început să se diferenţieze de latina occidentală. spre sud şi spre vest începând din secolele XI-XII (D. Pentru autorii Tratatului de Istorie a limbii române. C. F. la aceştia se adaugă numele unor istorici maghiari care au susţinut. Capidan. istorici. romanobalcanică. toponomastice etc. complicată şi. din motive politice. română primitivă (comună). căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale slave şi de alte origini. Weigand. etnografi – români şi străini) este de acord că poporul şi limba română sunt rezultatul romanizării treptate a populaţiei autohtone din dreapta şi din stânga Dunării respectiv: geto-dacii şi traco-ilirii). vorbită la nordul şi la sudul Dunării. Xenopol. O. Două aspecte ale problemei formării poporului şi a limbii române sunt însă în continuare discutate şi discutabile: data când s-au format poporul şi limba română şi locul unde s-au format. punctul de plecare pentru evoluţia latinei vorbite în partea răsăriteană a Imperiului roman spre un idiom neolatin. istroromânii şi meglenoromânii. explicabile prin aceste contacte îndelungate interbalcanice. b) Despre locul unde s-au format poporul şi limba română s-au emis mai multe păreri. Th. Sosirea slavilor în regiunile Dunării – începând din secolul al VI-lea şi în secolele următoare – a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistice. Puşcariu. V. Miklosich. cu trăsături proprii. Rosetti. Procopovici. limbile populaţiilor autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente lexicale autohtone se păstrează în limba română. latina dunăreană se transformă treptat într-o limbă romanică nouă. B.). Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul. Cantemir. în continuare. dintre care două mai importante (care au avut mai mult ecou): 1) poporul şi limba română s-au format în sudul Dunării (în urma părăsirii totale sau parţiale a Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271). Singurele argumente şi documente pe baza cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sunt. VI – VIII. vorbite astăzi pe teritorii diferite: dacoromânii. este secolul al V-lea. Al. Limba română nu este altceva decât limba latină dunăreană într-o altă etapă a dezvoltării ei. distanţele largi se explică prin aceea că.controversată. cea mai recentă lucrare de sinteză asupra istoriei limbii române. Şişmarev. IX (sau ceva mai târziu). mai ales. potrivit căreia poporul şi limba română) sar fi format în exclusivitate în nordul Dunării.P. anterioară separării celor 4 dialecte româneşti – eveniment pus în legătură cu dislocările 15 . Marea majoritate a cercetătorilor (filologi. că poporul român s-a format la sudul Dunării). Hasdeu ş. Drăganu. Al. imigraţionistă.). N. româna. româna reprezintă o serie de trăsături specifice (în raport cu alte limbi romanice). Al Philippide şi o serie de savanţi străini ca: Fr. în general. dar nu există date sigure care să permită reconstruirea lor pentru această perioadă. deschisă.D. Iorga. limba (la care se adaugă elementele arheologice. 1. cercetătorii admit limite care se cuprind între secolele V. străromână. Românii au imigrat apoi spre nord.). ea nu a avut însă niciodată adepţi. A existat şi o a treia părere. Protoromână (română comună. constituirea limbilor este un proces foarte lent şi îndelungat. Caracterul „romanic” al limbii române este incontestabil (şi nu-l mai contestă nimeni astăzi). Onciul. Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică balcanică)”. Daicoviciu ş. a) Cu privire la dată. N. 2) poporul şi limba română s-au format pe un teritoriu întins la dreapta şi la stânga Dunării (A. S.2. italiana etc. Densusianu. tracoromanică) cea mai veche perioadă din istoria limbii române constituite ca atare. Eventualele elemente slave intrate înainte de această dată nu sunt excluse.a. Punctul limită al procesului de devenire a latinei o limbă romanică este secolul al VIII-lea (care coincide cu începutul efectiv al influenţei slave asupra limbii române).a). româna (diferită de ipostazele occidentale ale latinei: franceza. lingvişti. G.

atestată de un număr mare de inscripţii.A. anterioară desprinderii unei ramuri sud-dunărene. Alonso) sau ca unică reprezentantă a unui grup – balcanoromanic – arată poziţia ei aparte în România. Meyer Lübke. Data de început este cea acceptată pentru „formarea” limbii romane (sec V. Ungaria. Româna.000 vorbitori.000. G. în orice caz. Perioada timpurie slab documentată. părerea cea mai larg acceptată stabileşte o limită în secolul X. dar. VI. istroromân rumer. Amintirea descendenţei latine păstrată în numele etnic comun moştenit din latină: Romanus: dacoromân. torna frate. XIII-XIV. dar la nivel rustic. Bulgaria. Sala) disting în protoromână 2 faze. cu excepţie discutabilă a formulei torna. Substrat traco-dac. când s-au separat şi celelalte dialecte suddunărene. Weigand) sunt cu totul izolate şi depăşite. grupul balcano-romanic (după unii cercetători grupul apenino-balcanic. pentru alţii (G. poziţia periferică în România şi. adesea cu mobil neştiinţific. Deşi unitară în esenţă. anumite legături cu Bizanţul. ca urmare a romanizării Peninsulei Balcanice (prezenţă romană din 229 î.n) şi a Daciei (106 – 275). Italia. izolată (vecini neromanici. Circa 26. Canada. nu însă un grad mai mic de romanitate.produse de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică – sau. Apartenenţa la romanitate (descendenţa latină şi înrudirea cu italiana) observată de timpuriu în cursul evului mediu de umanişti străini. Diez. Viaţă romană continuată după părăsirea oficială a Daciei. superstrat slav şi diverse alte influenţe ulterioare distinctive. meglenoromân şi istroromân. italo-balcanoromanic sau traco-iliroromanic) vorbită în România. unii cercetători (E. Ambele limite în timp ale protoromânei sunt controversate. Grecia. Româna a fost recunoscută ca limbă romanică de la începutul romanisticii ştiinţifice (Fr. Considerarea românei ca limbă negrupabilă (A. rumân/român (ultima variantă refăcută pe cale cultă încă din secolul XVI). America Latină. cu limbi de diferite familii). care o numea valahă şi evoluţia cercetărilor nu a făcut decât să confirme acest statut. Reconstrucţia nu este nici integrală (se limitează de obicei la fonetică-fonologie şi la morfologie) şi nici unanim acceptată în toate detaliile. ceea ce a favorizat apariţia unor ipoteze variate şi a unor controverse. VII sau VIII). intuită şi demonstrată de cărturari români începând din secolul XVII. în timp ce pentru unii cercetători (Al. Albania. inexistenţa unor legături cu latina cultă în continuare – deci caracterul esenţial popular al latinei care stă la baza românei şi evoluţia ei înseşi în acelaşi sens în epoca post-romană –. limbă romanică.e. Israel. Australia. limbă naţională în Moldova (sub denumirea de limba moldovenească). Continuatoare a latinităţii dunărene. fosta Iugoslavie. Limba din această perioadă este reconstruită pe baza particularităţilor comune tuturor dialectelor româneşti (prin compararea cel puţin a dialectului dacoromân cu cel aromân). aromân ar(u)mân/rumăn/rămăn. Petrovici. Specificul condiţiilor de formare şi dezvoltare a românei îl constituie durata mai mică a stăpânirii romane (în Dacia). delimitate de secolul IX. numit dacoromân (cu care se identifică limba română în sens restrâns) şi 3 dialecte sud-dunărene: aromân. Creştinism de dată romană. protoromâna permite presupunerea unor diferenţe teritoriale prin care se profilează 2 arii dialectice incipiente. din care un dialect nord-dunărean. termen propus de I. În protoromână a avut loc începutul influenţei slave asupra limbii române. Moldova. limbă de uz familial (vorbitori bilingvi) în mediile alogene. de la un timp. Romanitatea şi unitatea celor 4 dialecte române e oglindită şi în numele generic de vlahi dat vorbitorilor lor de popoarele vecine. Limita superioară variază de la evenimentul luat ca punct de reper (desprinderea dialectului aromân sau şi a celui istroromân) şi după datarea atribuită acestuia. Coteanu. Româna a fost calificată drept cea mai autentică sau pură limbă romanică (W. întrucât nu există documente de limbă. Spania. Romanizare rapidă şi intensă. Rosetti) aceasta este limita întregii perioade. M.U. care o recomanda drept 16 . Ucraina. în funcţie de separarea dialectului aromân. Turcia şi diverse alte ţări din Europa. Are 4 dialecte. în funcţie de intensificarea acestei influenţe. orientală. Limbă oficială în România. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a protoromânei care ar fi durat apoi până prin sec. comunităţi de emigranţi în S. dubiile şi încercările de a o prezenta drept limbă mixtă (H. Schuchardt.

încât istoria lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune (numai la dialectul dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o perioadă preliterară de una literară şi. numai prin trăsături comune celor 4 dialecte. muscă. meglenoromân. Rosetti). Macrea). VIII (Iorgu Iordan). E. regiunea dintre Dunăre şi Balcani. VI (O. meglenoromână. istroromână trei). istromână tomne). aromână. I.criteriu de verificare a elementelor moştenite din latină de limbile romanice occidentale) sau drept cea mai fidelă şi. istoric sau genealogic. importanţa ei pentru studiile de lingvistică romanică istorico-comparativă a fost exprimată plastic prin comparaţia cu al patrulea picior al unei mese (A. Şiadbei. Al. identificat cu limba română (în sens restrâns). Giuglea. Ivănescu). perioada veche corespunde celei preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân prin absenţa. istorice şi lingvistice este teoria (O. meglenoromână leg. care coincide aproximativ cu isoglosa diagnostică Şt ∞d. aromână. Lombard). Petrovici pentru împrumuturile vechi slave din română care conţin rezultate ale grupului *tj. comune şi ele (autumna >dacoromână. datorată condiţiilor diferite. pe care numai unele teorii izolate şi depăşite o consideră element constitutiv al românei anterior datei sale de „formare”. azi depăşite. şi la Est de actuala graniţă de stat bulgaro-iugoslavă. Periodizările curente se referă de obicei. Petrovici. exclusiv la istoria dialectului dacoromân. istroromână. Al. Principalele trăsături ale limbii române în sens larg. sunt: confuzia între latinescul ŭ şi ū (>u. Istoria română constituite ca atare începe cu perioada protoromână. datată în secolele X-XIII. G. Coteanu într-o anumită perioadă) să le nege statutul de dialect român şi să le acorde statutul de limbi romanice autonome. miez. VI-VII-VIII (T. Ca punct de reper se admite începutul influenţei efective a limbii slave ( contactul cu slavii începe în secolul VI. dat fiind că în împrumuturile slave nu mai acţionează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor moştenite din latină. Densusianu. Densuşianu. după caz. D. Papahagi. Ivănescu) care recunoaşte ca teritoriu de formare a românei – cu deosebiri de extensiune – atât Nordul Dunării (Dacia) cât şi Sudul Dunării (Moesia. Weigand. Graur şi I. stabilită de E. Capidar. aromână. VII (G. în orice caz. sec. desprinderii unei ramuri sud-dunărene. dialectul meglenoromân ńez. G. pe acelaşi plan cu româna (= dacoromân). această recunoaştere implică excluderea termenului dialect(e) pentru subdiviziunile (varietăţile) teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 dialecte. practic lipsite de variante culte. Bartoli. eventual şi Iliria. 17 . confuzia între i şi ē (>e. la Nord de linia Jireček care separă zonele de influenţă greacă şi romană din Peninsula Balcanică. în cadrul celei din urmă. Epoca de „formare” sau de constituire a identităţii romanice controversată. VI-VIII (I. Al. istroromân muske). respectiv numărul redus de atestări. Scindarea limbii (proto) române (şi formarea celor 4 dialecte a fost provocată de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor sudslave. G. Th. dar consecinţele lingvistice sunt ulterioare). Roesler. VII-VIII (Al. trē > dacoromână. aromân. Puşcariu. S. iar perioada modernă începe cu înregistrarea de texte şi cu primele descrieri ale dialectului). în istoria dialectului meglenoromân şi a celui istroromân. cu argumente arheologice. totodată cea mai infidelă dintre toate limbile romanice (M. ligo dacoromână. care remarcă pronunţata ei individualitate). Hasdeu) sau numai Sudul Dunării R. diftongarea latinescului ĕ accentuat (> je) în silabă deschisă şi închisă (medium > dacoromână. Recunoaşterea lor ca dialect român implică descrierea şi caracterizarea limbii române în sens larg. *dj din slava comună). Teritoriul de „formare” a limbii (şi poporului) române controversat şi el: 2 teorii exclusiviste şi imigraţioniste. După separarea lor. ele urmând să fie numite. individualitatea română era conturată înainte de această influenţă. aromână. subdialecte sau graiuri. Philippide). De asemenea. Coteanu). anterioară separării celor 4 dialecte române sau.P. în continuare. cu foarte puţine excepţii. ńedz. o perioadă veche şi una modernă. comune celor 4 dialecte ale ei. în privinţa terminologiei. dialectele române au avut o evoluţie independentă. admit numai Nordul Dunării (B. Weigand). singura fondată din punct de vedere ştiinţific. Rosetti. Evoluţia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi nesubordonarea lor faţă de o normă comună au făcut ca unii cercetători (G. musca > dacoromân. meglenoromână toamnă.

istroromână ziner. i identic cu cel al latinei k. deveniţi uneori ∞. aromână săndzi. aromână ţîţă. meglenoromână blastim. istroromână morę). h'erbu. transformările grupurilor consonantice latine gn > mn (lignum > dacoromână.ml'ez. istroromână bur). meglenoromână apă. închiderea vocalelor pretonice latine a >∂. meglenoromână faţă. aromână lupi. meglenoromână vini. gw + e. aromână floare. aromână. aromână. aromână. aromână. dispariţia latineştilor b şi v intervocalici (caballus > dacoromână. titia > dacoromână. meglenoromână. istroromână foc(u). fl. istroromână cåse. bonus > dacoromână. metafonia vocalelor accentuate e (< ęa. aromână. aromână cale. meglenoromână ziniri. aromână bunu. noctem > dacoromână. închiderea vocalelor neaccentuate finale a >∂. meglenoromână lónă. includo > dacoromână închid. meglenoromână moară. apoi uneori ε) şi o (> oa. g şi d >d∞ şi dz. meglenoromână duminică. meglenoromână casă. istroromână cå. meglenoromână jos. istroromână fåţe. aromână. istroromână o♥e. uenit> docoromână vine. noapti. istroromână ăncl’id. lupus > dacoromână. dar palatalizarea latină ki. istroromână dinte. aromână teru. istroromână căntu. aromână coapsă). aromână. dar –ll– > w (stella > dacoromână stea(uă). cu excepţia comună a lui –b– din latină habere (> –v–: dacoromână avere. dente > dacoromână. i (k şi t >tf şi ts : caelum > dacoromână cer. meglenoromână įerb). meglenoromână stenuă. istroromână gl’em. aromână. istroromână lege. aromână. deorsum > dacoromână. tratamentul latin kw. aromână. istroromână sănze). lingua > dacoromână. aromână. caput > dacoromână. meglenoromână limbă. meglenoromână veari. ingluto> dacoromână înghit. transformarea latină kw. o) sub influenţa vocalelor următoare a şi e (ligat > dacoromână. aromână. monte > dacoromână. istroromână cåp. o>u (lana> dacoromână. aromână ģos istroromână zos). istroromână limbă. istroromână lăre. aromână. istroromână dumireke). fierb. aromână. aromână.(*blastemo > dacoromână blestem. închiderea vocalelor urmate de latinescul -n. istroromână lup). flore > dacoromână. aromână lemnu istroromână lemne). meglenoromână cont. istroromână plir. *fetiolus > dacoromână fecior. meglenoromână aflu. aromână yini. aromână. meglenoromână cali. numeroşi diftongi. meglenoromână ancl’id. istroromână munte. aromână. fervo > dacoromână. meglenoromână uaie. meglenoromână plin. meglenoromână munti). aromână dzinire. totus > dacoromână. gλ apoi în dacoromână. respectiv z : ģenerum > dacoromână ginere. istroromână stevu) sau l (callis > dacoromână. istroromână cåse). aromână ţinţi. istroromână cl’em. meglenoromână dinti. aromână capú. canto> dacoromână cânt. meglenoromână floari). istroromână nopte). sanguem > dacoromână sânge. meglenoromână bărbat. aromână oaie. păstrarea latinescului bl-. gl (> kλ. meglenoromână. istroromână cåle). meglenoromână. meglenoromână cal. aromână fįčoru. meglenoromână. ks>ps (coxa > dacoromână. istroromână åflu). aromână (a)ngl’it. k.sau de consoane nazale implozive – a>∂ (>t. rotacizarea latinescului l intervocalic (mola > dacoromână. meglenoromână sonzi. aromână. meglenoromână bun. istroromână åpe. casa > dacoromână. accent liber cu rol fonologic (cântă indicativ prezent ∼ cîntǻ perfect simplu). istroromână bărbå. meglenoromână ţinţ. noapte. istroromână (a)ve). meglenoromână (a)ngl’it). aromână. o > u (casa > dacoromână. gw+a>p. palatalizarea şi africatizarea oclusivelor velare şi dentale latineşti + e. aromână. kt>pt (lacte > dacoromână 18 . g (cinque > dacoromână cinci. meglenoromână lemn. meglenoromână cap. dominica > dacoromână. meglenoromână. istroromână ĉinĉ / ţinţ. istroromână ţiţe. o > u (barbatus > dacoromână. aromână lână. ouis > dacoromână. istroromână lup. meglenoromână casă. *glemus > dacoromână ghem. aromână aveare. meglenoromână. istroromână tot(u). ġ : clamo> dacoromână chem. aromână. istroromână fiţor. aromână. aromână. meglenoromână. meglenoromână fičor. plenus > dacoromână. istroromână vire. aromână. facia > dacoromână. afonizarea şi chiar dispariţia lui i şi u neaccentuaţi finali (lupi > dacoromână. meglenoromână. b (aqua dacoromână. meglenoromână leagă. afflo > dacoromână. istroromână ţer. meglenoromână ţoţă. pl-. aromână steauă. păstrarea oclusivelor surde intervocalice şi a lui –s– latin (focus > dacoromână.]) e>i (>t).

a plăti. de exemplu din dacoromână în aromână şi invers). redusă. subdialectele dacoromânei vestice au mai multe particularităţi comune cu dialectele sud-dunărene decât restul dialectelor dacoromâne. influenţă (superstrat) slav. alternanţe fonetice şi cumul de mărci (hipercaracterizare). istroromână cul’b). sensuri specifice la anima. sută (< slav). articol demonstrativ. comparativ cu mai. cătuń. istroromână noi. desinenţă de feminin – n plural –le la pronumele posesiv (mele). meglenoromână lapti. aromână. vocativ singular masculin). meglenoromână. moş. cu un fond comun de cuvinte şi afixe lexicale – babă. în toate dialectele – grandis : mare (latină). structura gramaticală şi vocabularul fundamental. sîmbure. nevastă. ploro : plango (latină). centum. aromână. pe care 19 . aromână cuibu. asemănările sunt evidente şi pentru nespecialişti. tres > dacoromână. desinenţa verbală –i pentru persoana a doua singular la majoritatea timpurilor. a III-a singular indicativ prezent. manifestată şi în unele sectoare ale structurii gramaticale. istroromână låpte). modul de formare a pluralului la substantive şi adjective (desinenţă specifică femininului plural –le. ci printre ele există şi inovaţii paralele ulterioare. perfect compus cu „a avea” < latinul habere la toate verbele. extinderea folosirii conjuncţiei să < latină şi în subordonare. articol posesiv. are aproximativ ponderea superstratului germanic din celelalte limbi romanice şi a eliminat adesea aceleaşi cuvinte latine. istroromână trei). dispariţia consoanelor finale latine inclusiv a lui –s. restrângerea folosirii infinitivului. subiect (pronominal) inclus. Pe lângă asemănările generale dintre cele 4 dialecte în ansamblul lor. iar inovaţiile comune nu datează toate din perioada de dezvoltare comună (protoromâna). cuvinte latine păstrate numai în română : a(d)sterno. desinenţe comune cu italianul masculin –i. Caracterul romanic al românei în toate variantele ei dialectale este ascuns uneori de împrumuturile lexicale din surse diferite de cele ale limbilor romanice occidentale. tener. Trăsăturile comune nu sunt toate moştenite. articol hotărât postpus şi declinare articulată. mai puţin prin împrumuturi şi mai mult prin întărirea unor categorii latine slăbite. modul de formare a numeralului cardinal (11-19: unitate + spre < latin super +zece – tip doisprezece) şi a celor ordinale (articol posesiv + numeral cardinal articulat – tip al doilea). înlocuit cu conjunctiv. căruia îi corespunde –i în câteva monosilabe (nos > dacoromână. sufixul –iţă-. Conservarea genului neutru. meglenoromână. substrat trac (dac). derivare sufixală bogată. înlocuite de obicei cu acelaşi cuvânt latin sau nelatin. ordinea cuvintelor şi corespondenţa timpurilor relativ libere. În linii mari se aseamănă mai mult între ele cele 3 dialecte sud-dunărene*. Dintre aceste surse superstratul slav. cu excepţia perfectului simplu (şi a mai mult ca perfectului în dacoromână). Unitatea română în sensul larg este dată de asemănările de profunzime din evoluţia fonetică. metateza lui iot precedat de labială (*cubium > dacoromână. dublarea complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal. conservarea celor patru conjuncţii. prefixul ne-. *tene) şi dativ posesiv. lingula. flexiunea pronumelui personal (de exemplu formele accentuate de acuzatic < latin *mene. femininul –e şi neutrul –uri < latina -ora). de exemplu desinenţa -m la imperfect 1 singular sau palatalizarea labialelor. meglenoromână cuib. Influenţe interdialecticale identificate : influenţa aromână asupra unor graiuri meglenoromâne. indicativ prezent şi conjunctiv prezent cu –ez la conjugarea 1 şi – esc la conjugarea 4. slab. influenţa dacoromânei asupra vorbitorilor aromâni şi meglenoromâni din România. chiar dacă înţelegerea reciprocă nu e posibilă decât parţial (ceea ce explică fenomenul „traducerilor” moderne dintr-un dialect în altul. coasă. dativ singular feminin < dativ latin. formele am pers. viitorul „a vrea” < latinul volere. absenţa unei influenţe germanice (controverse cu privire la un număr infim de cuvinte). cu elemente comune – báci. I singular şi are pers. dar şi dialectul istroromân (şi dialectul meglenoromân) cu cel dacoromân. copac. există unele asemănări între 2 sau 3 dialecte şi diverse asemănări parţiale între graiuri ale unor dialecte diferite. cuvinte latine panromanice absente numai din română . reflexiv pasiv. distinctiv.lapte. Ponderea. conservarea unei flexiuni cauzale (forme de genitiv. reorganizat cu specificul formal al identităţii cu masculinul la singular şi cu femininul la plural. ţap. conjunctiv cu să < latin si. aromână.

Coteanu) disting două etape. retoromane (friulane). dar în perioada modernă a exercitat şi exercită unele influenţe asupra încercărilor de expresie cultă ale acestora. Roja. I. după care urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559. I. în acest sens se vorbeşte de relatinizarea (Al. Adesea s-au atribuit greşit influenţei unor limbi de altă origine fenomene pentru care există modele latine sau / şi paralele romanice. sârbocroata explică încadrarea românei de către unii cercetători în uniunea lingvistică balcanică. între elementele de substrat – comune sau nu cu ablativ – s-au identificat unele paralele dalmate. delimitate de anul 1640. Ştefan. Puşcariu) sau occidentalizarea românei literare. dativ posesiv. Eliade Rădulescu –). Maior). începând din secolul XVI. alternând cu momente de puternică unificare. pentru dialectul istroromân există o listă de cuvinte şi construcţii din 1698 (înregistrări ulterioare abia din secolul XIX). albaneza. Costin. lege „religie”). P. cel mai vechi text transmis este. urmată în acelaşi secol de numeroase documente şi alte categorii de texte. care are o oarecare tradiţie literară. În secolele XVIIXVIII scrieri literare predominant religioase (Varlaam. începe cu scriitorii clasici M. iar pentru dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este inscripţia lui Nectarie Tărpu. mai precis intervalul 1521-1780. Texte literare de la jumătatea secolului XVI (date sigure despre texte anterioare pierdute : o Evanghelie şi un Apostol existente în Moldova la 1532. Cu totul izolat se constată prezenţa unor aromânisme în texte literare dacoromâne vechi (Dosoftei secolul XVII) şi premoderne (P. Radu Popescu). torna frate. probabil. controverse în legătură cu posibila vechime mai mare a originalelor aşa-numitelor texte rotacizante*. din 1731. Gheţie) să vorbească de existenţa unor dialecte (sau variante regionale) literare. Ivănescu. Caragiale). un Catehism luteran tipărit la Sibiu în 1544). primelor 2 etape le sunt caracteristice discuţiile asupra problemelor limbii literare şi a scrierii ei. Simeon. D. italiene. Dintre dialectele sud-dunărene. Perioada veche sau medie cuprinde secolele XVI-XVIII. deci care pot fi moştenite sau rezultatul unei evoluţii interne (de exemplu. Cantacuzino. Eliade Rădulescu). Prin elementele turceşti de origine arabă se realizează asemănarea cu elementele arabe din limba iberoromanică. Eminescu. În perioada modernă româna a suferit o puternică influenţă cultă latinoromanică (în special franceza dar şi latina savantă şi italiana. Limba română literară s-a format în cadrul dialectului dacoromân. cel mai vechi text român continuu cunoscut este în dialectul dacoromân : Scrisoarea lui Neacşu. Stolnicul C. cu contribuţia în timp a celorlalte subdialecte. Istoria limbii române (dacoromâne) literare are 2 subdiviziuni principale. considerată de unii cercetători a fi în (proto)română. La începutul secolului XIX s-au făcut propuneri de creare a unei limbi române literare comune. I. ci şi întărirea unor trăsături gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului şi a pasivului analitic. mai ales a celui moldovean. Gheţie. traducerea integrală a Bibliei din 1688) şi istorice (Gr. Cantemir. precum şi a procedeelor de formare a cuvintelor. Exceptând formula torna. în care unii cercetători (I. bulgara. cu participarea şi a dialectelor aromâne (G. I. chiar asupra dialectului aromân. Ea nu este supraordonată celorlalte dialecte româneşti (sud-dunărene). Ureche. Perioada modernă durează din 1780 până astăzi. sporirea inventarului conjugării 3). Creangă. pe baza subdialectului muntean. Aplicarea 20 . eventual cu etapele 1780-1830 (premodernă sau de modernizare: numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii). L. Maior. vocala χ. iar prin elementele greceşti (vechi şi noi) asemănarea cu unele dialecte italiene. 1830-1880 (modernă : diversificare stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii 48işti) şi 1880 – (contemporană. Dosoftei. dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât începând cu sfârşitul secolului XIX. reromanizarea (S. Momente de evoluţie divergentă a limbii literare în diverse provincii. din 1521. Neculce. Graur).o are substratul este şi ea comparabilă cu cea a substratului din franceză. I. un curent latinist – iniţiat de Şcoala Ardeleană – şi unul italienizant – I. urmată în acelaşi secol de alte texte. care au făcut pe unii cercetători (G. Diverse trăsături comune cu neogreaca. care a avut ca rezultate nu numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului. I. de exemplu. Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551-1553. M.

dar neanalizabile prin acesta : ocular. conversiune. bogate şi productive numai conjugarea 1 şi 4. Ortografie esenţial fonetică. –ist. oculist – ochi. numeroase grupe consonantice (unele exclusiv în împrumuturi). –itate. număr. g urmate de e. vechi şi noi. Scrierea actuală a românei literare (= dacoromâne) este cu alfabet latin (31 de litere). ţ/ts/). Unele comportamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanţe fonetice (grotescă. şi triftongi. La conjugarea activă forme compuse cu participiul perfect invariabil (la masculuin –n singular). derivate concurente cu bază comună). înclina – închina.modelului latin şi a modelului cuvintelor moştenite din latină în adaptarea multor neologisme de origine directă romanică (lizibil < franceză lisible. î şi â. cu următoarele particularităţi : 5 litere cu semne diacritice (ă/∂/. obiecţie < franceză objection.ọ) şi 2 semiconsoane (iot şi w). Articolul posesiv variabil (al. atât la determinat cât şi la determinant. o. litera i la sfârşitul cuvintelor după consoană notează un i şoptit nesilabic. anti–. Varianta literară actuală a limbii române în sens restrâns (= dialectul dacoromân) are un sitem fonematic cu 7 vocale (opoziţie fonologică între vocalele centrale χ şiϖ : văr substantiv ∼ vîr verb). rezistent < franceză résistant. africatele t∂. Absenţa opoziţiei de deschidere la vocale şi a celei de cantitate la consoane. supusă şi unor principii gramaticale. Numeroase prepoziţii compuse. Sinonimie bogată (cuvinte populare şi culte. În secolul XVI şi până la 21 . re). este –. scrierea multor neologisme). latino – romanică în vocabular (după statistici pe dicţionare medii circa 40%. în anumite stiluri proporţie mai mare). notarea diftongului [j∂][ prin e– în câteva cuvinte – eu. respectiv semiconsoanele /j/. oficial) . evocă. –iza. Pronumele de politeţe. a ai. Flexiune pronominală bogată. cu distincţia dumneata (intim) ∼ dumneavoastră (distant. 4 conjugări cu diverse subtipuri. /d∞/) . Dublete create prin împrumutarea unor neologisme cu acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit : dens – des. ş/∂/. opoziţia singular ∼ plural marcată mult mai mult decât în majoritatea variantelor neliterare : de exemplu moş singular – moşi plural faţă de regionalul moşi sau moş singular şi plural) şi variată (număr mare de desinenţe şi alternanţe fonetice). prefixul în–). creat prin compunere (însumi). i. tendinţă de slăbire a flexiunii cauzale (renunţarea la exprimarea ei redundantă. i ca în scrierea limbii italiene (/k/. persoană şi caz. /w/. dar şi afixe vechi foarte productive (sufixul –tor. unele elemente de ortografie etimologică (notarea vocalei /ϖ/ prin două litere. Flexiune nominală relativ bogată (în special prin declinarea cu articolul hotărât enclitic. ale). derivare regresivă activă şi la neologisme. Flexiune verbală relativ bogată. cu forme marcate de persoane şi număr (opoziţia persoanei a III-a singular ∼ a III-a plural marcată mai mult decât în graiurile populare : indicativul prezent merge a III-a singular ∼ merg a III-a plural faţă de reg. tacit. locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale. generali). Articolul hotărât proclitic de genitiv – dativ singular masculin lui (cu tendinţă de extindere la feminin şi la inanimate). perfectul compus a mers a III-a singular ∼ au mers a III-a plural faţă de regionalul o mers a III-a singular şi plural). â şi î/ ϖ/. 22 consoane. merge a III-a singular şi plural. –al. cu mijloace variate: derivare cu numeroase afixe neologice (–ism. diurn – zi. Lombard). lactat. Derivate neologice raportabile semantic la un cuvânt moştenit. între care fricativele Π şi ∞. saluta – săruta. Pronumele de întărire. /ğ/. latină dependere). d∞ şi ts 2 semivocale (ẹ. Numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz. respectiv /t∂/. a depinde>franceză dépendre. el. Formarea cuvintelor activă. recomandată încă de norme : omului acesta pentru omului acestuia). lactic – loacto. Importantă componentă neologică. variabil după gen. accent grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omografelor. grupul de litere ch şi gh şi valoarea literelor c. /ọ/. era. perfectul simplu cu întrebuinţări specifice. numeroşi diftongi ascendenţi şi descendenţi. literele e. italiană resistente) sau / şi latina savantă (demn < dignus. u notează atât vocale cât şi semivocalele /e/. taciturn – tăcea.lapte. unele admise şi în normă (oscilaţii mai ales în adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice (A. Infinitivul lung substantivizat.

engleză. acuzativ complement direct cu prepoziţia pe. Australia. forme sintetice de mai mult ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv): cîntasem.. ρ/d∞/. pronume de politeţe. Someş.U. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii mari din fosta Dacie).A. Olt. neogreacă şi turcă. Cuvinte specifice moştenite din latină: ager (<agilis). italiană (scrieri din secolele XVII-XVIII ale unor misionari italieni. cu subdiviziuni regionale reciproc inteligibile. rusă. infinitiv scurt cu valoare verbală marcat de prepoziţia a. probabil prin secolul XIII). scriere actuală cu alfabet chirilic rus. din 1779. Alfabetul latin devenit oficial în 1860. sporadic şi cu ortografie străină : maghiara. Configuraţia dialectelor este 22 . Continuitate (din epoca romană şi protoromână) contestată fără nici un temei fie pentru tot teritoriul romanizat din nordul Dunării. antroponimul Urĕcle secolul XV < latinul oricla. Influenţe specifice: slavonă (exercitată pe cale bisericească şi administrativă. 1593). fetelor). fusese folosit în secolele XVI-XVIII. Pentru dialectul aromân scriere actuală cu alfabet latin. toponime păstrate din epoca preromană (nume de râuri ca Argeş. de o surprinzătoare omogenitate (K. cîntaseşi. socotit de unii lingvişti ruşi limbă autonomă.începutul secolului XIX a predominat scrierea cu alfabetul chirilic (preluat de la slavi. sârbocroată. Între 1830 şi 1860 aşa-numitul alfabet de tranziţie : alfabet chirilic cu unele litere din alfabetul latin. apoi cu cel meglenoromân şi mai puţine cu cel aromân. gata. ∂) < latin k. ghimpe. Ucraina. particularităţi: ⊥/δ/ şi mai ales. ger < gelum. Bulgaria. fie numai pentru o parte a lui (Transilvania). fosta Iugoslavie şi Ungaria. nutreţ (< nutricium). care avea multe litere superflue. Criş. Sunt deosebiri în influenţele comune cu celelalte dialecte româneşti: bulgară. armăsar (<admissarius). Identificat de obicei în mod impropriu. Asemănări particulare ale unor graiuri dialectale cu dialecte sud-dunărene sau numai cu unele graiuri ale acestora. Cuvinte specifice din substrat (mai multe decât în celelalte dialecte): droaie. germană. sisteme ortografice proprii. 1965 şi 1993. 2 timpuri la modul conjunctiv prezent < conjunctiv perfect latin (atestate în dacoromâna veche: (să) avure 1 singular şi 3 plural). a peţi (< petire). până la 1779. format din compunere: dumneata. vocativ masculin singular în –e/–ule (băiete / băiatule) şi pluralul în –lor (fraţilor. în special diminutivale. conform dublete slave de tipul sfîrşi-săvîrşi). d∞ (uneori evoluate spre ŝ. poloneză (Tatăl nostru notat de moldoveanul Luca Stroici. care a întocmit alfabetul grecesc folosit în trecut. Mureş. a vătăma (< victimare). Canada. vei (ăi) fi . pe lângă importante argumente istorice şi arheologice în favoarea continuităţii. pîrîu. Africatele t∂. sensuri specifice: femeie (< familia).. unele elemente şi în texte scrise de români..+ gerunziu. comunităţi izolate în S. polonă. Pentru subdialectul moldovean din Moldova. foarte (< forte). singurul care a devenit limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială. i: cer < caelum. atestate în faza preliterară (clamo > chem. searbăd. cu limba română şi regiunile limitrofe Moldova. care a fost un centru de iradiere spre alte regiuni. ucraineană. franceză. Unitate relativ mare. (Cartea de cântece tipărită la Cluj în 1570-1573). Tisa) atestă continuitatea dacoromână pe teritoriul actual. mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi. frumos (< formosus). chiar în secolul XVI) sau germană (documente din secolul XVIII). în mod special în Transilvania. Israel. Jaberg). compus din 43 de litere. Ortografia reglementată de Academia Română după principiul fonetic în 1881. Siret. Dacoromân. 1953. azi ureche / Ureche). glacia>gheaţă. 1932. dialectul românesc cu cel mai mare număr de vorbitori (peste 25 milioane) şi cel mai evoluat. iar ♦ (pentru /d∞/) este preluată din scrierea limbii sârbe. maghiară. Numeroase sufixe. între 1797 şi 1828. mai ales de varianta lui literară. Buzău. diverse simplificări ale acestui alfabet. perfect omonim cu viitor anterior) şi supin (omonim cu participiul perfect masculin neutru singular). g+e. şi anume etimologice. cu modificări ulterioare mai importante în 1904. pierderea fonemului λ (iot: mulierem > muiere) şi a grupurilor consonantice kλ (>∂) şi gλ (> ģ). Asemănări generale mai numeroase cu dialectul istroromân. în toponimie urme iranice preromane şi germanice.

de alţii din secolele XIV-XV iar de alţii după secolul XV. 3 subdialecte – moldovean. crişean şi maramureşean (S. Pop. Ivănescu). Petrovici) care consideră mai recentă formarea subdialectelor. numită dacoromâna comună de cercetătorii (E. Rosetti). eventual şi una de tranziţie. Vasiliu). ž . topica lui mai în construcţii cu a fi (nu-i mai bun „nu mai e bun”)sau cu pronume neaccentuat şi grup verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai putut”). numite de obicei subdialecte: 2 subdialecte. fricativele ś. unele provenite din apelative) sau grupuri de cuvinte inserate în texte aloglote – în special slave (slavo-române*) şi latine (latino-române). dar constituite de cele mai multe ori din cuvinte periferice. de exemplu. Vechimea configuraţiei dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de unii cercetători din protoromână. În cadrul tipului nordic unele particularităţi grupează între ele numai subdialectele vestice (bănăţean. africata surdă t∂ şi fricativa sonoră în subdialectul crişean (cer. Todoran). anumite graiuri de obicei de tranziţie. u (∂os. urş. pîne. într-o măsură mai mică prin particularităţi gramaticale (mai ales morfologice. după care e>∂. Iorgu. africatele dure č. În secolul XVI se pot distinge cel puţin o arie sudică şi una nordică (I. ca în limba română literară). iar -i şoptit amuţeşte (săc. Există o bogată şi variată literatură populară (după notări sporadice. crişean şi maramureşean) are o serie de particularităţi comune. ∂oc). Iordan. bănăţean. ger. Brâncuş. ţîn. žer). ts. Ivănescu. ź în subdialectul bănăţean (śer. puţine dar importante prin caracterul lor sistematic) şi lexicale (numeroase. existenţa consoanei [dz] în elemente moştenite (< latin d+e. Repartiţia în 5 subdialecte – care are cei mai mulţi adepţi – se bazează în primul rând pe rezultatele din latină k. zăr. I. unele cu subîmpărţiri. auxiliarul o la perfectul compus 3 singular. numeroase culegeri începând din primele decenii ale secolului XIX). Philippide. 5 subdialecte – moldovean. sîngur. a fost susţinut de G. şăd. toţ). źer). Puşcariu).Petrovici. păstrarea lui d∞ (netrecut la ∞) < latin d+e. cf. Numărul maxim de 20 de unităţi regionale. Gheţie). muntean. cunoscută parţial din puţinele atestări de cuvinte (mai ales nume proprii. secolele X/XII-XV. „taur”. Coteanu). se întinde şi în Muntenia – Dobrogea. „rujeolă”. şî. însă şi prezenţa / absenţa sau ponderea diferită a unor influenţe). i în hiat şi i+o. R. Cel mai vechi text continuu scris în dacoromână care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu. i>ϖ şi ea>a. E. precum şi una crişeanămaramureşeană (G. 4 subdialecte – moldovean. limba de cultură din ţările române era în acest timp slavona. Ţara 23 . jer). Deşi denumirile subdialectelor pornesc de la provinciile istorice. şi în Transilvania). grupuri sau tipuri de graiuri – nordic sau moldovean şi sudic sau muntean (Al. ∞. Dacoromâna din această perioadă este în bună parte reconstruită pornind de la elementele arhaice din textele ulterioare şi de la graiurile populare. cât şi unele accidentale). menţinerea lui ϖ fără adaos palatal în cîne. i: ord) şi de substrat (dară). Ivănescu). Uriţescu) şi graiurile transilvănene (G. Rusu). ţăs. ca termenii pentru „a ciupi”. fricativele ł. ğ în subdialectul maramureşean (čăr. bănăţean şi crişean (E. gelum): africatele t∂.controversată. muntean. Subdialectele dacoromâne se disting între ele în special prin particularităţi fonetice (atât fenomene cu caracter de lege. în care dacoromâna devină treptat limbă de cultură şi de administraţie. ca unităţi de diverse grade. graiul oşean (D. din 1521. zî. Istoria dacoromânei (după perioada protoromână) începe cu o perioadă preliterară. i (caelum. articolul posesiv invariabil (a). muntean şi bănăţean (G. reprezentată de subdialectul bănăţean (Al. la acestea unii cercetători adaugă. d∞ în subdialectul muntean (cer. g+e. cărora li se susţine autonomia: graiul oltean (Gr. în cele mai multe şi ∂. corespondenţa este numai aproximativă (subdialectul moldovean. distingându-se între 2 şi 20 de unităţi imediat inferioare. crişean şi maramureşean). ğăr). mîne şi pluralul mîni. Weigand. Subdialectul de tip nordic (moldovean. z ( şi dz). S.în subdialect moldovean (łer. În ciuda apartenenţei îndelungate (circa 6 secole) la cel puţin 3 organizaţii statale (Moldova. bănăţean. V. între care mai importante sunt: pronunţarea dură a consoanelor s. palatalizarea dentalelor. De la această dată începe perioada literară.

între Dunăre şi Munţii Balcani (deci Moesia. America Latină. Australia. sudul Albaniei). ts. cu perioade în care s-a folosit parţial şi aromâna. nuanţată de alţii ca susţinerea autohtoniei parţiale în Pind (Th. Tesalia. S. Sărună < Salona) sau în sudul Albaniei (T. Lazarou) neagă – împotriva evidenţei – şi legăturile originare. Al. mai ales cu argumente etnografice). Grecia. Albania. Lazarou). Tesalia. Liakos. Ştiri sigure despre existenţa unor vorbitori ai dialectului aromân în sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia) începând de la 976 – cronicarul bizantin Kedrenos. eşti/esţî. În perioada 1864-1945 existenţa unor forme de învăţământ românesc – preponderent în limba româna literară – pentru vorbitorii aromâni din ţările balcanice (în special din Grecia). în Canada. macedonean). Limba de cult religios (ortodox) greaca. sărăcăceani. Practica transhumanţei a menţinut legătura între grupurile de vorbitori aromâni şi a permis unele contacte chiar între dialectul aromân şi cel dacoromân. ] ). I. dar limba unor greci romanizaţi. S. autohtonia totală este susţinută numai în legătură cu teza originii etnice greceşti a vorbirii aromâne (de cercetători greci: M. ca atare (după grupuri consonantice. al doilea dialect românesc ca număr de vorbitori (circa 500. pe baza toponimului Băiasa < Vavissa. aspargu < latină spargo. cel mai important dialect din acest grup. comunităţi izolate în alte ţări europene. în împrejurări. Etolia. Macedonia. conservarea lui –u. Hrisohoou. Închiderea lui e şi i după ∂.A. se discută locul anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei. A. absenţa preiotării lui e–: alu. sau şi măcar o parte din regiunile sudice (Pind. de unde s-a produs ulterior migraţia la sud de linia Jireček. S. în general. ultimii doi şi-au retractat opinia) se referă numai la statutul actual. singurul în care s-a dezvoltat o literatură cultă). în vecinătatea altor vorbitori aromâni sau în alte zone lingvistice. Weigand. active şi azi. în timp ce alţii (A. O. În secolul XI. vocale mai puţine în poziţie neaacentuată (neutralizarea unor opoziţii referitoare la gradul de deschidere). capitli. În secolul XV cronicarul Laonic Chalcocondilas le atestă prezenţa în provincia Acarnania.000). aungu < latină ungo. În evul mediu semnalări pentru 2 zone principale: vestul Tesaliei cu Munţii Pindului şi sudul Albaniei cu muntele Gramos. mai ales în sud. cel mai târziu în secolul X. A. Controverse referitoare la teritoriul de formare („patria originară” sau „primitivă”). De la sfârşitul secolului XIX . 24 .. A. Tracia. Cel dintâi dialect român care s-a desprins de restul limbii protoromâne. M. Capidan. deci cu substrat grec). conform şi –i) sau > ©. dz. Grecizarea unor grupuri de aromâni: cupăceari (în Pind). aproape generală la formele articulate omlu. Densusianu. Epir. Bulgaria. Puşcariu. Formaţii statale pe teritoriul Greciei actuale în secolele XII-XIII. invocând evoluţia separată din ultimul mileniu. Coteanu. istoricul bizantin Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind provin din vecinătatea Dunării. există unitate de limbă şi de cultură. Aromân (macedoromân. Sistem de 7 vocale în poziţie accentuată negeneralizat (graiuri cu o singură vocală corespunzătoare lui ∂ şi i sau şi cu ε. Giuglea. se observă o influenţă crescândă a limbii literare asupra graiurilor locale. Keramopoullos.Românească şi Transilvania). România. considerând aromâna şi (daco)româna limbi formate independent. Koltsidas.U. Statutul de dialect românesc controversat: unii cercetători (G. la sfârşitul secolului XVIII migraţii din sudul Albaniei spre nord-est. la date şi pe baze diferite (în speţă aromâna ar fi o limbă romanică. Majoritatea cercetătorilor (G. Lăsun < Elasona. Modificări profunde în repartiţia teritorială şi modul de viaţă după cele două războaie mondiale din secolul XX. dacă sudul Dunării este general admis astăzi (în trecut s-a susţinut de unii cercetători nordul Dunării). munţii Rodopi şi Balcani şi remarcă înrudirea etnică şi lingvistică a aromânei cu dacoromâna. fosta Iugoslavie. de la care şi denumirea de moesodaci dată vorbitorilor aromânei). Papahagi. Graur. sincopa foarte extinsă. Rosetti) susţin prima ipoteză. Faptul că graniţele politice nu au coincis cu cele lingvistice a favorizat apariţia timpurie a conştiinţei unităţii lingvistice şi etnice şi a conferit ulterior limbii un rol important în pregătirea şi realizarea unităţii naţionale (1859 şi 1918). conservarea diftongului ęa în poziţia e: feate. Al. proteza vocalei a–: ar(ă)mîn < latină Romanus. dialect românesc (grup sud-dunărean.

mai mult ca perfectul cu va + conjunctiv perfect (va s-amu făcutî). cusurin „văr″. perfect egal cu indicativul perfect compus (s-am aflatî). genitivdativ cu articolul proclitic la numele de persoane : alu amiră „(al) împăratului”. l’u dau a viţinluį. iar i+a. naiv” a – plad) şi –ate / -ati la unele substantive feminine (γramă – γramate). gerunziu cu –înd + -alui (aflîndalui). Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină : băşu „sărut″. palatalizarea labialelor ca fenomen general şi colectiv. câteva conjuncţii.consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu. egal cu indicativul imperfect (s-aflamu). x'. superlativul relativ cu aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi . minduiescu „gândesc. latina k+e. extinderea formaţiilor cu unitate + spre + zece de la 21 la 29 (doispriγiγinţ). condiţional perfect de 3 tipuri. infinitivului lung folosit mai ales cu valoare substantiv.aplo „ simplu. articulat de genitiv-dativ singular (-l’ei) se ataşează la forma nearticulată de nominativacuzativ : vaci – genitiv-dativ singular (= plural) nearticulat văţ – articulat vacîl’ei. γ (<neogrec sau / şi albanez) şi alui. Absenţa deosebirii formale între nominativ şi acuzativ la pronumele personal 1 şi 2 singular : eu/mine kl’emu . preftu. abstracte –atic. t(r)a să „ca să″. mergând până la 30 de unităţi: conservarea lui dz. articulare enclitică a numeralelor cardinale şi declinarea lor : doil’i a doilor. uin „de oaie” donene recente: apugudescu „nimeresc”. perfect şi mai mult ca perfectul. egal. teaţiri „năut”. absenţa infinitivului scurt. folosirea prepoziţiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viţinluį. veac”. Influenţă albaneză specifică: a) împrumuturi vechi (câteodată corespunzând unor elemente de substrat din dacoromână: δallă. mai mult ca perfectul (s-aveam aflatî). dimîndari „poruncă”.ị ineku eu/mine. imperfect. conjunctiv prezent (vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-cîntamu). în unele graiuri (de nord) cu nai (< slav) + adjectivul articulat la comparativ sau pozitiv : nai ma marli / nai marli. conjugarea perfectului şi a mai mult ca perfectul. s-cîntarim. semicalcuri ca formaţiile nehotărâte (pronume şi adverb) cu –do. acuzativul complementului de loc (direcţie şi stare) fără prepoziţia : mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic”. Sufixele colective –ame. desinenţe de plural < neogreceşti specifice pentru împrumuturi relativ recente : -ad la substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică accentuată (cafigi cafiģad î . cîti tu „înspre”. latin g +e. absenţa supinului. caftu. prezent. modul conjunctiv marcat de să – cu 4 timpuri : prezent. unspridaţi di dîli. număr redus de forme neaccentuate ale pronumelui personal : o singură serie de forme la dativ plural şi neutralizarea opoziţiei dativ ∼ acuzativ. sistem consonantic bogat. pîn tu „până în”. θ. mod condiţional – marcat tot prin să– cu 3 timpuri. vitalitatea pronumelui persoana 3 nîsu<latin ipse. o. construcţia cu di începând de la 11. feču. vitalitatea perfectului simplu. ali nveasti. i>ts: caelum>ţ∂ru (dar t+io. împrumuturi neogreceşti: a) vechi şi generale: ariescu „îmi place” 25 . b) împrumuturi mai recente: muşcă „catâr”. conjugări specifice : cara „dacă” (< că + era). parmendă „plug”. adăugarea – negeneralizată – a lui δ. ń. prezent format cu să + indicativ perfect simplu (s-feču mini ?). extinderea numeralelor colective cu amîn-: amîntreil’i. perfect cu va invariabil + conjunctiv prezent (ca s-feču). conservarea desinenţelor –m 1 plural şi –t 2 plural (fără -ră) şi a tipul tare la conjugarea 3: singular arşu. în general cu indicativul prezent. formate cu vrea invariabil + condiţional prezent (vrea s-cîntarim). γ' (< evoluţie internă). comparativul de superioritate cu ma sau cama : (ca) ma mari di noi. cred”. prepoziţii specifice : stră/stri/sti „peste” < latina extra şi tră/tri/ti „pentru” < latin intra sau trans. mai mult ca perfectul (aveam aflatî). conservarea numeral latin viginti>γiγinţ / γingiţ. kęafă): bănedzu „trăiesc”. etă „timp. existenţa unui viitor anterior incertă. în special coordonatoare împrumutate. u>d∞ : jocus> ģocu). iu>t∂ : fetiolus > fičoru). reducerea flexiunii cauzale la substantivul feminin : chiar la cele care au o formă nearticulată de genitiv-dativ singular deosebită de nominativ-acuzativ. participiul cu -ă/-î la timpurile trecute compuse : indicativ perfect compus (amu aflatî). viitorul cu va invariabil + conjugarea prezentului (cu sau fără să). conservarea condiţionalului prezent sintetic. zvercă „ceafă”. –izmă. prezumtiv (dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri. i>dz : gelum>deru (dar d+io>ģ : deorsum> ģos. λ. -iu. imperativ negativ = pozitiv. di care „de vreme ce”.

Unitar în esenţă. culegere manuscris de traduceri religioase nedatate (circa 1800). singurele atestări sunt cuvinte (nume proprii. Papahagi) identifică un grup de nord. frecvenţa dativului posesiv adnominal. eventual şi pe menţinerea ca atare sau monoftongarea diftongilor ęa. oricare”. mai mult ca perfectul sintetic. călivă „colibă”. Weigand. care cuprinde graiurile pindean. în primul rând. N. gopoşean. lexiconul de conversaţie tetraglot – neogrec. prezenţa sau absenţa reluării subiectului prin pronumele personale neaccentuate în acuzativ) şi lexicale (ponderea mai mare a influenţei albaneză şi macedoneană sau a celei negrene). menţinerea vocalelor şoptite finale şi numărul vocalelor în poziţie neaccentuată. datorită influenţei limbii oficiale: neogreceşti. O clasificare (G. din care datează primele texte aromâne păstrate. nostim „gustos”. 1809) şi M. în primul loc pe absenţa / prezenţa opoziţiei ∂ ∼ ϖ. 3) perioada modernă. Boiagi (Viena. T. flexiunea cauzală (nominală şi pronomială). pronumele personal de 1 singular nominativ mine sai eu. al cărei început este marcat de primele scrieri aromâne cu alfabet latin. ea se bazează exclusiv pe particularităţi fonetice. apropiat de structura protoromânei. abecedarul nea paidagogia al lui Constantin Ucuta (Viena. numai în parte aceleaşi în cele 2 clasificări propuse. Cavallioti (Veneţia. dialectul aromân are subdiviziuni reciproc inteligibile. nk. ea se bazează pe un număr mai mare de particularităţi fonetice (ponderea cazurilor de sincopă. Th. menţinerea sau închiderea lui e posttonic. dacoromână etc. Tzintzilukis.asimi „argint”. în mare parte datorită întrepătrunderii diverselor graiuri. muzăchear. turlie „fel. Configuraţie dialectală complexă şi controversată. slave sau turceşti. menţinerea sau sonorizarea consoanelor surde din grupul mp. albane. 1797) şi Codex Dimonie. gramaticale (viitor cu sau fără să . graiuri corespunzătoare unor unităţi etnogeografice de diverse mărimi: fărşerot. bitisescu „afârşesc”. Istoria dialectului aromân după perioada protoromână cuprinde: 1) o perioadă preliterară. albaneză. Capidan. mod”. 2) o perioadă veche.muloviştean. variantele pronumelor tse / tsi. în litigiu fiind repartizarea graiului grămostean. În afara grupurilor menţionate. După unii cercetători (M. împrumuturi turceşti specifice: adeti „obicei”. olimpiot şi graiul localităţilor Beala de Sus şi de Jos din fosta Iugoslavie. G. Considerat dialectul românesc cel mai arhaic. Acestea sunt. Roja (Buda. se constată existenţa unor deosebiri recente. nt). grămostean. J. vocabularul grecesc aromân-albanez din Protopiria lui Th. Philippide. acestui / aistu. 1770). cu numeroase aspecte controversate. şi un grup de sud. Kramer). neologisme romanice prin limbi balcanice. cf. Caragiu Marioţeanu. 1813). moscopolean. caηi „fiecare. secolele X/XII – începutul secolului XVIII. lucrări filologice ale lui Gh. Liturghierul manuscris nedatat şi nelocalizat (probabil sfârşitul secolul XVIII). secolul 18. articularea prenumelor – interpretate şi altfel (drept grecisme: J. ešti sau h'iụ. C. unele fenomene invocate – impersonale are „există”. Caragiu Marioţeanu) punte de trecere între romanitatea occidentală şi cea orientală. pindean şi eventual şi muzăchear. care cuprinde graiurile fărşerot. Saramandu. în special din punct de vedere lexical. macedoneană. ∂a. este cuprins şi graiul grămostean. bulgară. h'iị. Kramer) distinge un grup de nord-vest sau de tip fărşerot. moscopolean. indicativ prezent persoana I şi a II-a singular de la „a fi” escu. în care. olimpiot şi grămostean. xen „străin”. După anumite particularităţi graiurile aromâne sunt clasificate în câte 2 grupe (sau subdiviziuni). b) recente şi locale: aftokínito „automobil”. toate cu scriere grecească: inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731 (pe o icoană. 1794 / 1802). ambele influenţate 26 . cu text paralel în neogrec. hoară „sat”. pe lângă toate graiurile de nord-est din clasificarea anterioară. limitat de graiul pindean şi olimpiot. albanez şi latin) şi inscripţia nedatată de pe vasul Simota. practic necunoscută. aromân şi bulgar – al lui Daniil Moscopoleanul (Veneţia. Capidan). M. cea mai veche atestare considerându-se a fi numele propriu de persoane. între varietăţile aromâne după statele în care sunt vorbite. tiliórasi „televizor”. citat de Niketas Acominatos Horiatul la 1156 şi interpretat drept tsintsi luќ „5 lupi” (Al. Altă clasificare (Th. unele provenite din apelative) inserate în texte greceşti. gopeşean-muloviştean şi graiul din Beala şi un grup de sud-est sau de tip nefăşerot. A. lipseaşte „trebuie”. de la 1800 până astăzi.

cei din sate rămânând creştini (ortodocşi). după dialectul aromân. Aridea. a cărui istorie este cel mai puţin cunoscută. Densusianu. G. repartizate în sate diferite. cele mai importante de după 1890 (G. vla „vlah”. l' [λ] şi ń [ń]. Circa 5000 de vorbitori (date mai vechi între 12000 şi 26000). când strămoşii meglenoromâni s-au stabilit în regiunea Meglen (pe malul drept al râului Vardar / Axios). corespunde lui ∂ şi ϖ: rọụ „râu” (în toponimie). au avut drept consecinţe unele influenţe dacoromâne. neutralizarea opoziţiilor e ∼ i şi o ∼ u în poziţie neaccentuată. realizată de obicei ca ]. afereza lui a: lună „alună”. Ivănescu. dh pentru δ. S. veari „a avea”. În ce priveşte formarea dialectului meglenoromân. latină k + e. Philippide. absenţa consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă”. δ. ş. Nicolaides). Graur). Puşcariu. iu>t∂: 27 . comunităţi izolate în Bulgaria. Scriere actuală cu alfabet latin. γ. cu excepţia graiului din Ţărnareca. Nicolae Batzaria. Controverse referitoare la gruparea genetică şi structurală (tipologică) împreună cu alt(e) dialecte româneşti: unii cercetători susţin asemănarea mai mare cu dialectul dacoromân (şi cu cel istroromân) şi originea nord-dunăreană (O. inclusiv din dialectul dacoromân – începând din 1864 (scriitori mai însemnaţi: Mihai Nicolescu. î. greu. M. alături de sau în loc de limba neogreacă. pilducl'u. publicistică. cu prime precizări în 1869 (J. Capidan. Dialectul românesc. I. Meglenoromân (meglenit). Turcia şi România (comuna Cerna din judeţul Tulcea). Ortografie esenţială fonetică. aproximativ prin secolele XII-XIII. cu variante personale sau de grup (de exemplu: Η sau ts pentru ţ. dialect românesc (grupul sud-dunărean). de la aceeaşi dată culegeri de folclor (în manuscris înainte de 1850). ţ. iar t+io. Weigand. P. â. literatură cultă – didactică. pe baza evoluţiei separate din ultimul mileniu limba romanică autonomă în raport cu limba română (Al. Particularităţi: ĭ [j] şi ú [w]. de obicei cu particularităţile celui folosit pentru româna literară (ă. von Hahn) asupra deosebirii faţă de aromânii din vecinătate şi a asemănării mai mari cu dacoromânii. valoarea literelor c. Nuşi Tuliu. se presupune că el a fost al doilea dialect sud-dunărean care s-a desprins de restul limbilor protoromâne. Statutul actual de dialect românesc controversat de asemenea uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost considerat (sub)dialectul aromân (I. evoluţie în general independentă. imixtiunea literelor greceşti θ. Constantin Belimace. Rosetti. G. păstrarea lui ụ în diftongii aụ. originală şi tradusă. care a influenţat în special graiul din Ţărnareca şi a asimilat graiul gropeşeanmuloviştean. ea apare în împrumuturi recente (macedonene sau neogreceşti) ca hutel „hotel” (cf. palatalizarea sporadică a unor consoane labiale (b nealterat. toţi bilingvi. Ungaria. de obicei şi originea sud-dunăreană (în nord-estul Peninsului Balcanice ?). artistică. Cehoslovacia. existenţa unor forme de învăţământ în limba română literară (sau / şi în dialect aromâne) şi introducerea acestei limbi ca limbă de cult ortodox. g + e. dar nereglementată. Coteanu). unele inovaţii paralele cu cele din alte dialecte româneşti. Atanasov). tot mai mult sau mai puţin influenţaţi de dacoromână). Cele 2 războaie mondiale au provocat deplasări de populaţie la mari distanţe şi întreruperea contactelor chiar între grupuri vecine. eụ: au. Taşcu Iliescu. Grecia (regiunea Meglen şi oraşele Salonic. Zicu Araia. Coteanu. P. După perioada protoromână. În perioada 1862-1912. ļ pentru l'). vocale accentuate lungi. Axiupolis) fosta Iugoslavie (Macedonia – zona oraşelor Gevgelija şi Skopje şi Voivodina). Informaţiile despre vorbitori sunt şi ele sărace. ele sunt în mod firesc numeroase la vorbitorii meglenoromânei stabiliţi în România. i). şi opoziţia regională a dubletelor rană „hrană pentru vite” ∼ hrană generic). Contacte cu dialectul aromân. Poziţie intermediară între dialectul dacoromân şi dialectul aromân. Caragiu Marioţeanu). venind dinspre nord. Al. cuscru. vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă. f > į). Se ştie ca (în secolul XVII?) meglenoromânii din oraşul Nonti au fost trecuţi la mahomedanism. neavând atestări din faze vechi. iar alţii asemănarea mai mare cu dialectul aromân (Al. Th. Natura românească a idiomului observată în 1859 (B.şi de dialectul dacoromân şi latinizante. Papahagi). Polonia. George Murnu. i>ts (s). Vocala ∂ accentuată.

Câteva culegeri de literatură populară între 1900 28 . numeroase împrumuturi macedonene. acu „dacă”. piră „flacără”). singur. exclusiv în grecisme). -urlea sau cu ęaiќi. între vorbitorii din Grecia (influenţă neogrecească). prepoziţii şi conjuncţii specifice (formaţii interne şi împrumuturi): măda di „afară de “. afliş. b) „a avea” + conjunctiv. dispariţia lui -k după consoane: sirbes „slujesc”. dar deorsum > jos. Weigand). trăpiri „a răbda. elemente de substrat numai comune cu alte dialecte româneşti.. local disinenţele -m persoana I singular.. Oşin. Prima culegere de texte meglenoromâne este din 1892 (G. antriş. mačkă „pisică”. folosirea şi a auxiliarului „a fi”. infixe diferite la imperfectiv ((-c)ăį) şi de perfectiv (-n-). gerunziu cu -ănd + -ara. Deşi aria de bază a dialectului meglenoromân este relativ mică şi a fost compactă. există unele deosebiri de la o localitate la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi localităţi. împrumuturi neogreceşti mai puţine decât în dialectul aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin”. iu şi iot +a. absenţa unei influenţe albaneze (în Ţărnareca prin dialectul aromân). jocum > joc. la perfect compus şi mai mult ca perfectul. perfect anterior cu auxiliarul la perfect compus: tuvrut-ăi măncat. revmă „curent”). există unele deosebiri recente. particularităţile constau în prezenţa / absenţa vocalei accentuate ∂ sau ] şi a diftongilor ęa. Cupă. infinitiv scurt în unele expresii. Lundziń aparte). 2 tipuri de viitor: a) = conjunctiv prezent (sau cu ăs < va să). la verb categoria aspectului: verbe prefective cu prefixe ca du-. u >∞: gena > zeană. Oşin.. vocativ singular masculin în -ule. de tipul lu + . cu valori specializate. -ura. unde se întâlnesc şi influenţe de ordin fonetic (consoanele θ şi ξ şi g. dar fetiolus > fičor. antrum. preferinţă pentru topica adjectivală + substantivală. altele. Nonti şi Lundziń (eventual cu 3 subgrupe: L'uminiţă. Birislav. altele recente şi limitate la meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniţă „spital”. aụ-ţarluị fitłor. ] în Lundziń). prezumtiv format cu auxiliarul „a vrea” + conjunctiv (prezent. isap „socoteală”. dărtoari „secure mică”. lu ampiratului. respectiv perfect). imperfect negativ = pozitiv. nă-. de asemenea genitiv + substantiv: luị fitłor. ză-. supin în expresii. participiu cu sau fără –ă la timpurile trecute compuse. menţinerea vocalelor finale u şi i (ă) după orice grup consonantic sau numai după oclusivă + lichidă. ič „deloc”. Pe de altă parte. i>dz (z) iar d+io. čop „baston”. cei din fosta Iugoslavie (influenţă macedoneană) şi cei din România (influenţă dacoromână). împrumuturi turceşti numeroase (dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente). latinescul g+e. b) graiurile din L'uminiţă. Există însă şi particularităţi după care graiul din Ţărnareca. neutralizarea opoziţiei de număr la multe substantive masculine: lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al la toate substantivele. sirbiri „a sluji. mai des situaţii cu dublă marcare. -lui. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină: corp. în special din punct de vedere lexical. feminin în -u (-o). folosirea şi a auxiliarului „a avea” la conjunctiv perfect.. cu participiu variabil. graiurile diverselor localităţi din Meglen se grupează în 2 unităţi (subdialect): a) graiurile din Umă şi Ţărnareca. tucu „ci dar”. neutralizarea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale. perfect compus cu 2 topici (auxiliar + participiu şi participiu + auxiliar). a munci”. de (l) mi „deoarece”. infinitiv lung cu valoare verbală. a suporta”). caracterul perceptibil sau nu al articolului –l genitiv cu al (aụ) sau cu lu. lipă „tei”. Nonti. ọa (> ε. unele vechi şi generale (čičă „unchi”. doguvor „contract”. După câteva dintre aceste deosebiri. rare forme cu articol enclitic. influenţă macedoneană şi în fonetică şi gramatică. -ş persoana a II-a singular la indicativ prezent (mai ales la unele verbe de conjugarea 1): aflum. voz „tren”). inclusiv celui din Umă (de exemplu velarizarea consoanei l sau unele influenţe aromâne. cu lu şi la pronume. Configuraţie dialectală e complexă. recente. dico > zik. Berislav. se opune tuturor celorlalte. aplicată şi la adjectivul posesiv: meu fičor. între care palatalizarea labialelor şi forme articulate de tipul omlu). o. dikeoma „dreptate”. păn di „aproape de”.caelum > ţer. neologisme romanice prin neogreceşti şi macedonene. în general comune cu cele din macedonean: bafčă „grădină”. altele după care graiurile din L'uminiţă şi Cupă se opun tuturor celorlalte (prin λ > iot) sau altele care grupează graiul din Umă cu cel din Lundziń (menţinerea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale). numai în Grecia (fos „lumină”. Cupă.

ml'ere) şi ń. în câteva sate din Peninsula Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka. n: rpę ºº º º º < ripa. Ultimul dialect românesc care s-a desprins de restul limbii protoromâne. fiind general admis faptul că ei s-au stabilit aici abia la începutul secolului XVI prin imigrare. I. În perioada interbelică existenţa efemeră a unui învăţământ în limba română literară a avut ca rezultat slabe influenţe dacoromâne asupra unor vorbitori de istroromănă: vocale în poziţie accentuată. ∞. bur singular şi plural. afereza lui a– neaccentuat: (a)flå. variante libere diftongate. activ şi de dată veche. 6 vocale în poziţie neaccentuată (neutralizarea opoziţiei e ∼ ε şi å ~ a). Până în secolul XIX au existat vorbitori de istroromână şi în insula Krk (italian Veglia). adjectiv cu desinenţă de singular –o pentru neutru mai ales ca nume predicative (buno. mixtă în urma puternicei influenţe sârbocroate. se menţine cel mai bine în satul nordic Žeiăn. valoarea literelor c. r. a realizat ca å. g + e. neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective masculine terminate în consoană: per. cu consecinţe asupra neutralizării unor opoziţii morfologice (de exemplu grås singular şi plural). absenţa diftongilor ęa (> є) şi ọa (> o). consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi. r. Puşcariu). existenţa consoanei t”.-A. dova. lipsite de unitatea necesară unui subdialect. doį pičore) şi prin împrumutarea unor substantive neutre din sârbocroată (screbo „argint”). î. Densusianu) şi XIII (S. 29 . łerp(u) – łerpure. 1907 (alfabet latin. date mai vechi între 1600 şi 6000). plurilingvism cu unele componente (italian. părerile rămân împărţite între originea sud-dunăreană sau autohtonia balcanică (S. absenţa palatalizării labialelor. Flora) grupul de graiuri dacoromâne. m. italian. dialect românesc (grup sud-dunărean). conţine multe dacoromânisme. prin comportarea ca masculin a unor substantive foste neutre (a nošt''i cråįure „regiunile noastre”. I. Candrea. nord-vestul fostei Iugoslavii. tendinţă de depalatalizare a consoanelor prepalatale ∂. n) ca realizări facultative ale secvenţei ă + l. Bilingvism istroromân – sârbocroat general. pl'erde. o broşură cu conţinut de popularizare ştiinţifică (sericicultură): Cum si cată bubele. i. Puşcariu. cu fenomene de dezagregare datorate influenţei acestei limbi. z. Controverse referitoare la data separării. â. existenţa lui d∞. preponderent în împrumuturi recente. 23 de consoane: conservarea lui λ (frecvenţă mare prin conservarea şi a grupurilor k λ. Densusianu. D. Coteanu). german) variabile în funcţie de vecinătăţi şi de apartenenţa administrativă. opoziţia fonologică e ∼ ε (viţe „viţel” – viţę „viţea”). Th. åb „alb”. spure. Rosetti. unde sunt semnalaţi anterior. vocala nedeterminată â corespunde lui ∂ şi ϖ. cu excepţia împrumuturilor neadaptate (pår „par” – par „pereche”). →. mev. ±. ş. m: fl'er. extinderea desinenţei de plural –ure la substantivele masculine nume de animale: lup – lupure. afonizarea sau dispariţia lui -i şi -u. m. în urma cuceririi otomane. ts. knd / kănd. limitat la împrumuturi din sârbocroat. rotacismul lui -nîn cuvinte moştenite din latină: bire. lexicale (neologisme) şi fonetice (influenţa limbii române literare explică şi folosirea apostrofului pentru afereze). Absenţa scrierilor culte. din nord-vestul Peninsulei Balcanice – Bosnia şi Croaţia -. cu cel mai mic număr de vorbitori (circa 1500. Petrovici. Statutul de dialect românesc controversat: pe baza evoluţiei separate din ultimele 7 secole considerat de unii cercetători (P. Reorganizarea genului neutru sub influenţa modelului sârbocroat. tåro). neγro. g λ şi prin introducerea lui în locul lui iot după f.şi 1930 (P. Salonic. ŭ. Skok. Popovici. p. Coteanu într-o vreme) limba autonomă. I. plasată între secolul X (O. Al. sonante silabice (l. cu deosebiri de localizare) şi originea lor nord-dunăreană (O. (a)vϑ. unica excepţie. care devin dentale: s. Al Graur şi I. vocale nazalizate. particularitate: notaţia oa pentru ]). În curs de dispariţie prin adnotarea limbii croate. cu ortografie românească: literele ă. Maiorescu. ĭ. Capidan). E. ţ. evoluţia grupului consonantic nv > nm (invitiare > ănmeţă) şi mn > nd (în scamnum > scånd).Papahagi. iar de alţii (R. Onciul) nu mai are adepţi astăzi. Istroromân (istrian). absenţa lui l în poziţie finală şi preconsonantică: cå „cal”. precum şi la teritoriul de formare: dacă teza autohtoniei vorbitorilor dialectului istroromân în Istria (I.

influenţă italiană directă (dialect veneţian sau limbă literară) sau prin sârbocroată: alora „atunci”. sto fįurini „100 de florini”. superlativul absolut cu adverbe sârbocroate. format cu auxiliarul reł + infinitiv (reł cântå). vrt „grădină”. puţine cuvinte moştenite specifice: cåibe „colivie”. chiar la cele cu baze împrumutate: a desetile „al zecelea”. topică foarte liberă: de cărbun lemnu įe bur såkile „pentru cărbuni e bun orice lemn”. influenţă slovacă controversată. cu ręł fost + infinitiv (ręł fost cântå). sistemul românesc la numeralele ordinale. prin folosirea formei articulate şi cu valoare nehotărâtă: furåt-a åcu „a furat un ac”. pasiv analitic cu a fi. regional şi cu a veni. respectiv accentuarea adverbului mai. sensuri specifice: scånd „masă”. avé za ciru / za veceru „a avea de cină” deosebirea dintre comparativ şi superlativul relativ marcată prin neaccentuarea. slăbirea diferenţei dintre substantive cu articol hotărât şi substantive nearticulate. şi una sudică – neomogenă –. Fondul de cuvinte moştenite din latină redus (unele păstrate numai în topică şi expresii). –tor (adjectiv şi substantiv). Caragiu-Marioţeanu) sau restrictiv (S. preferinţă pentru antepunerea adjectivelor calificative şi pronominale (cu excepţia parţială a celor posesive). mod condiţional-optativ (I. rescuţ „desculţ”. unele specifice (åflu fętę durmi „[o] găsesc pe fată dormind”). –tură (substantiv). parţial 8-10. po. resparti. la indicativ absenţa perfectului simplui şi a mai mult ca perfectul.slăbirea alternanţelor fonetice în special a celor vocalice. do–. sufixe iterative (bé – popi. duser). fevoiįa „cale ferată”. gerunziu cu -ănd + -a: cântănda. Puşcariu. Flora). mâηcå – pojdi). M. zelen „verde”. prepoziţii împrumutate din sârbocroată (cu restricţii de întrebuinţare): do. forme şi desinenţe cauzale sârbocroate folosite în anumite construcţii lexicalizate: po svitu „prin lume”. perfect. viitorul (cu sens şi de viitor anterior (aflår. parţial şi –ule. clar exprimată la verbe împrumutate. s–. absenţa prepoziţiei de în construcţia numeralului cardinal + substantival: dvaiset si påtru ań „24 de ani”. Formarea cuvintelor este săracă: absenţa substantivării infinitivului. conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu indicativ prezent precedat de conjuncţia neca (unică excepţie cu forme diferite a fi) absenţa conjugării perfectului. alterarea sau păstrarea lui t + i) şi mai multe morfologice (pierderea sau conservarea genului neutru de tip românesc şi adoptarea sau nu a 30 . ţâsta musåtę fętę „această fată frumoasă”. ţere sluzba „caută slujbă”. forme deiotacizate. mai puţin gramaticalizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn–. situate în valea râului Rała (italiana val d'Arsa). reprezentată de graiul din Žeįău. menţinerea lui a accentuat la 1 plural (–åm). na. a ţęre „a căuta”. infinitiv numai scurt. lumpeį „a chefui”. na–. įardin „grădină” şi įardiner „grădinar”. dar în ansamblu cu mare pondere în uz. la verb categoria aspectului. mai puţin din sârbacroată literară. adverb în -o (< adjectiv neutru). consecvenţa sau inconsecvenţa rotacismului. În configuraţia dialectală a istroromânei. A. Popovici. vocativ masculin în –e. misli „a gândi”. slăbirea şi dispariţia parţială a imperfectului. za–). a sufixelor –este (adverb). indicativ prezent cu desinenţa –u la persoana 1 singular şi 3 plural la toate conjugările neproductive. Dialect românesc cu cele mai puternice influenţe străine. iz–. vocativ (feminin şi masculin) în –o. bazată pe dialectul čakavian): čåče / ţåţe „tată”. cu multe valori verbale. facur. nu zice. imperativ negativ diferit de pozitiv la persoana a II-a singular (egal cu infinitiv): nu cântå. Influenţa sârbocroată specifică (mai ales din dialectul čakavian. frustikeį „a lua micul dejun”. Kovačec) cu 3 timpuri: prezent. influenţă germană directă (în timpul stăpânirii austriece) sau prin sârbocroată (şi slovenă ?): fråįar „peţitor”. somăn „somn” şi „vis”. înlocuirea prefixului des– cu res–: rescl'ide. viitorul cu vre + infinitivul (în ambele topici). multe numerale sârbocroate. se distinge o arie nordică. råno „devreme”. dar şi egal cu nominativul articulat şi neraticulat. rezlegå. păstrarea numai a numeralelor cardinale pentru 1-7. za. general admisă (excepţia R. locuţiunea na mesto de „în loc de”. ţucăr „zahăr”. număr sporit de conjugări: cele 4 moştenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru împrumuturi şi creaţii noi. Particularităţile sunt mai puţin fonetice (realizarea lui g ca ğ sau păstrarea lui g ca atare. conjuncţii împrumutate din čå ke. în care intră graiurile celorlalte localităţi actuale. pensęį „a gândi”. absenţa supinului cu valoarea verbală. pâr la nu.

10. Al. –eł sau –ełti. Compendiu de dialectologie română. puţine poezii populare (culegerea P. unica încercare o constituie almanahul Calindaru lu rumeri din Istrie (Bucureşti. Glavina şi C. inclusiv în grafie. 1968. –m sau –n. Cazacu. Coteanu. Cantemir. Bucureşti. A. M. prezenţa sau absenţa conjunctivului în –ui. desinenţele verbale –es sau –escu. primele înregistrări de cuvinte (substantive) şi construcţii (grupuri nominale şi 2 propoziţii – formula de urare) istroromân. Glavina. 4. În literatura populară predomină basmele relativ scurte. 9. 31 . formarea pasivului analitic numai cu auxiliarul a fi sau şi cu a veni) şi lexicale (influenţă germană – şi slovenă? – în nord. se găsesc într-o lucrare istorică despre Triest publicată de F. Studii de dialectologie română. în secolul nostru A. 1928). 1975. dispariţia sau menţinerea – redusă – a imperfectului. Iroaie). toate uneori prin sârbocroată. Bartoli. Weigand). neutralizarea sau menţinerea opoziţiei nearticulat – articulat la substantivul feminin. S. cu texte traduse din dacoromână (limba română literară) şi influenţate de acesta. 1905) de A. După o tăcere de peste un secol. înmulţindu-se în a doua jumătate. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Diculescu. Irineo della Croce la Veneţia în 1698. păstrarea sau pierderea numeralelor cardinale 8.neutrului de tip sârbocroat. Matilda. următoarele mostre de istroromână datează de la începutul secolului XIX (mici texte izolate). Bucureşti. Popovici. sub forma unei liste. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea. italian în sud. conservarea sau pierderea flexiunii cauzale sintetice la singular substantiv feminin. circa 300 de unităţi lexicale diferite). 3. şi unele pasaje redactate în dialectul istroromân de Leca Morariu în antologia sa folclorică Lu frati noştri. prezenţa sau absenţa vocativului în –ule. Boris. Ion. 1961. Belulovici.. dativul pronumelui personal accentuat cu sau fără a. Leca Morariu. Tr. I. snoavele şi proverbele. 1966. la articole şi la adjective pronominale. cf. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Rosetti. Culegeri importante de texte folclorice începând din 1894 (G. Elemente de dialectologie a limbii române. Absenţa scrierilor culte. 2. articolul proclitic lu cu sau fără formă specifică de feminin. cu traducere latină sau italiană. Bucureşti. Caragiu-Marioţeanu. Libru lu rumeni din Istrie (Suceava. Puşcariu.