Vous êtes sur la page 1sur 26

Arhitectura evului mediu occidental dupa anul 1000 Romanicul ( sec. al Xlea sec al XIIlea) Goticul (sec.

. al XIIlea sec. al XVIlea) Veacul al Xlea a fost scena celor mai violente atacuri barbare asupra teritoriilor din apusul Europei, atacuri care aveau sa nceteze n jurul anului 1000, punctul culminant al unei epoci deosebit de agitate si sngeroase. Invaziile sarazinilor care devasteaza sudul actualei Frante, ale vikingilor si ale normanzilor n regiunile de nord, ngrozesc o populatie care traia deja, de mai multe secole, cu o permanenta spaima. mpotriva agresiunilor oamenii se apara fie parasind zonele aflate n pericol, fie ntarindu-si asezarile ca sa poata tine piept ofensivei barbare. Se construiesc cetati situate n puncte strategice; se ridica fortificatii n jurul localitatilor importante, aflate n pericol; din ordinul suveranilor, se trece la construirea sistemelor de aparare n jurul mnastirilor. Populatia speriata se refugiaza adesea la adapostul acestor puncte ntarite, fie ele castele, cetati sau asezaminte monahale. Dupa anul 1000, o data cu ncetarea invaziilor care pustiisera tinuturi vaste, a luat sfrsit si teama milen 10410y2424k ara, a sfrsitului lumii. ncetul cu ncetul oamenii si regasesc linistea si forta necesara sa reconstruiasca ceea ce au pierdut. Astfel, pentru tarile din apusul Europei ncepe o noua perioada de prosperitate materiala si culturala. Unul dintre principalii factori care au determinat dezvoltarea occidentului a fost renasterea comertului. Multa vreme negotul s-a desfasurat pe plan local, schimburile la distante mai mari fiind privilegiul manastirilor si al suveranilor. De ndata ce nceteaza atacurile iar drumurile ntre regiuni devin mai sigure, comertul la distanta ia un avnt nebanuit. nflorirea pe care o cunosc productia mestesugareasca si comertul a detinut rolul principal n renasterea urbana survenita n decursul secolele al XIlea si al XIIlea. Constienti fiind de precaritatea existentei umane si mai ales de pericolele care-i pndesc pe indivizii izolati, oamenii evului mediu au preferat sa traiasca grupati n comunitati. Persoanele care nu erau integrate n societate, care nu erau legate de vreun domeniu, de vreo manastire sau de vreo grupare, erau n pericol de moarte; nu se aflau n serviciul nimanui si prin urmare nimeni nu le garanta drepturile. Principala forma de organizare a societatii medievale era breasla. Cnd productia prospera si breasla avea venituri suficient de mari, membrii ei ridicau o serie de asezaminte, mai ales cu caracter religios. Prin urmare, o data cu dezvoltarea comertului si a anumitor mestesuguri s-a

dezvoltat si cadrul urban iar prosperitatea asezarilor urbane a nsemnat totodata si prosperitatea seniorilor pe ale caror domenii se aflau localitatile n cauza. Cresterea puterii seniorilor feudali a devenit cu timpul o amenintare la adresa monarhilor. Din aceste motive, atunci cnd cetatenii oraselor au nceput sa-si ceara autonomia, monarhii s-au situat de partea cetatenilor si nu a seniorilor. n situatia izbucnirii unor conflicte politice interne, sistemele defensive construite cndva s-au dovedit a fi extrem de utile. Orasele constituite n perioada evului mediu pot fi clasificate dupa mai multe categorii. n functie de nucleul pe care l-a avut asezarea exista orase dezvoltate n jurul unei cetati, orase dezvoltate n jurul unui castel si orase dezvoltate n jurul unei manastiri. Primele doua situatii erau cel mai des ntlnite. Populatia speriata se aseza adesea la marginea unei cetati sau a unui castel care, de cele mai multe ori, erau situate pe un teren accidentat care oferea si posibilitatea unei protectii naturale. Era o situatie profitabila pentru ambele parti: cei din cetate sau din castel asigurau protectia celor stabiliti n exterior care, n caz de atac, se puteau refugia n incinta. n alta ordine de idei, mai ales n cazul unei cetati al carei rol era pur militar, populatia din exteriorul cetatii trebuia sa ofere o serie de servicii si de produse de care aveau nevoie cei din interior, lucru care a dus cu timpul la dezvoltarea unor mestesuguri. Un caz ceva mai rar ntlnit era acela al asezarilor dezvoltate n jurul unei mnastiri. n momentul n care au fost fortificate, mnastirile au devenit la rndul lor posibile locuri de refugiu. Un asezamnt monahal ntarit nu asigura numai salvarea trupului ci avea avantajul de a oferi si salvarea sufletului. Trebuie amintit ca printre numeroasele asezari care s-au constituit n perioada evului mediu timpuriu, si care s-au dezvoltat apoi dupa anul 1000, se numara si o serie de localitati care s-au format pe locul unor foste orase romane. Decaderea vietii urbane pe teritoriul fostului imperiu a avut ca urmare disparitia unor orase si restrngerea dramatica a teritoriului locuibil al altora. n unele cazuri, renasterea urbana survenita n veacul al XIlea a reprezentat n egala masura si revenirea la viata a unora dintre asezarile romane. De regula, n aceasta situatie, se constata ca centrul orasului medieval se suprapune peste vechiul for roman. n unele cazuri trama regulata, n tabla de sah, se pastreaza cel putin n anumite zone ale asezarii. n alte cazuri nsa, reteaua stradala medievala se deosebeste radical de structura vechii asezari. O alta categorie dupa care pot fi clasificate orasele se refera la configuratia terenului, ale carui trasaturi determina n mare parte caracterul fizic al localitatilor. n aceasta categorie exista doua tipuri de asezari: cele constituite pe teren plat si cele constituite pe teren accidentat.

Orasele situate pe teren n panta prezinta o retea stradala neregulata, care trebuie sa se adapteze denivelarilor terenului; cu ct panta este mai abrupta si terenul mai accidentat, cu att este mai neregulat traseul strazilor. n cazul asezarilor situate la cmpie trama stradala este ceva mai ordonata, dar si pastreaza caracterul organic, din ratiuni defensive.

Programe de arhitectura
Arhitectura militara

Fig. 1. Carcassone. Imagine exterioara a cetatii Fig. 2. Carcassone. Poarta Fig. 3. Autun. Peisaj urban Unul dintre cele mai importante programe de arhitectura practicate pe durata ntregului ev mediu a fost cel militar. Luptele interne survenite ntre monarh si vasalii sai, ntre diversii seniori ori ntre seniori si supusii de rnd au constituit motivul principal pentru care arhitectura militara a luat o amploare deosebita. Fortificatiile ridicate pentru apararea mpotriva invaziilor au fost ntarite si perfectionate. Arhitectura de aparare cuprinde trei tipuri de constructii: cetatile, castelele si fortificatiile urbane. Cetatea era o constructie cu caracter pur militar, alcatuita din una pna la trei incinte concentrice sau juxtapuse, cu ziduri masive care urmareau configuratia terenului. n interiorul acestora se aflau cazarma pentru odihna soldatilor, arsenale n care era depozitat armamentul, magazii, o fntna pentru alimentarea cu apa si o capela. n cetate era adapostita o garnizoana care asigura paza teritoriului nconjurator. Castelul, spre deosebire de cetate, ntruneste pe lnga functia militara si functia rezidentiala, castelul fiind de fapt o resedinta fortificata. Cladirea cea mai importanta din cadrul ansamblului este donjonul: locuinta ntarita a seniorului si a familiei sale. Donjonul era o cladire dezvoltata pe verticala si a carei baza, de forma circulara sau rectangulara, avea un perimetru restrns. La parterul donjonului se aflau de obicei spatii anexe, la primul nivel era o sala de dimensiuni ceva

mai importante destinata ntrunirii familiei iar la etajele superioare se aflau ncaperile de locuit ale seniorului si ale familiei sale. Accesul n donjon se facea prin intermediul unei scari mobile care conducea n sala situata la primul nivel. Donjonul putea fi amplasat izolat, n centrul incintei, sau alipit zidului interior de incinta; n caz de atac era ultimul punct de refugiu si de rezistenta. n cadrul castelului mai existau si anexe gospodaresti spatii pentru servitori, grajduri, depozite si o capela. Ansamblul era nconjurat de ziduri ntarite cu turnuri, care alcatuiau una sau mai multe incinte concentrice. Cea de-a treia categorie a constructiilor de aparare sunt fortificatiile urbane, care constau ntr-un sistem defensiv format din ziduri, turnuri si porti. Alaturi de sistemele uzuale de aparare, un rol important n protectia oraselor l detinea si trama stradala organica: tesutul urban neregulat mpiedica eventualii intrusi sa ajunga nestingheriti la obiectivele importante la care nu se putea accede dect strabatnd un traseu labirintic si plin de situatii neprevazute. Elementele componente ale arhitecturii militare Componenta principala a arhitecturii de aparare o reprezinta zidul de incinta. Pentru a putea ndeplini functia de aparare, zidul construit din piatra bruta trebuia sa fie prevazut la partea superioara cu o serie de elemente suplimentare. Cel mai important dintre aceste elemente era drumul de straja care putea fi de mai multe tipuri: Drum de straja interior, pe console din lemn; Drum de straja din lemn, sprijinit pe partea superioara a zidului si iesit n consola att spre exterior ct si spre interior; Drum de straja interior, rezultat din subtierea zidului la partea superioara; Drum de straja exterior, pe console de piatra, combinat cu guri de pacura.

Drumurile de straja pot fi protejate suplimentar de acoperisuri n una sau doua ape. De asemenea, partea superioara a zidului poate fi ntarita

suplimentar de creneluri si merloane n care sunt practicate guri de tragere. La partea inferioara, zidul putea fi prevazut cu un profil de ricosare al carui rol era sa arunce asupra asediatorilor proiectilele azvrlite de sus.

Fig. 4. Poarta ntarita

Fig. 5. Asigurarea zidurilor de incinta cu guri de tragere (A si B) pentru arcasi, cu guri de pacura si cu profil de ricosare.

Fi g. 6 si 7. Tipuri de drumuri de straja Un alt element important, de ntarire a zidului de incinta, era turnul. Initial turnurile aveau forme poligonale n plan dar n timp s-a dovedit ca turnurile circulare sunt mai potrivite deoarece ofera o vizibilitate mult mai buna dect cele cu baza rectangulara. Peretii turnurilor erau ntariti cu aceleasi elemente utilizate pentru zidurile de incinta: creneluri si merloane, la partea superioara, si guri de tragere dispuse decalat, pentru a nu slabi rezistenta zidariei. Cel mai sensibil punct care necesita o grija deosebita era poarta. Poarta era ntarita n mod obligatoriu de doua turnuri care o margineau, iar accesul propriu-zis se facea pe un pod ridicator, peste un sant cu sau fara apa, care nconjura zidul exterior de incinta. Elementul de

nchidere al portii era hersa, o usa masiva care glisa pe verticala si care era prevazuta la partea inferioara cu elemente metalice ascutite, asemanatoare dintilor unei greble. Arhitectura rezidentiala urbana Existenta sistemelor defensive, n lipsa carora viata n oraselor medievale ar fi fost probabil imposibila, au determinat limitarea suprafetei construibile din interiorul asezarilor. ntruct cea mai mare parte a constructiilor era constituita din cladiri rezidentiale, economia de spatiului a avut ca urmare definirea unui anumit tip de locuinta. Cladirile de locuit din orasele medievale occidentale au dimensiuni modeste, si de regula se dezvolta pe verticala. n zonele foarte aglomerate constructiile au plan rectangular compact; acolo unde terenul o permite, locuintele au o mica curte, accesibila din strada prin intermediul unui pasaj ngust, catre care se deschid scara, bucataria si alte spatii anexe. De cele mai multe ori, la nivelul parterului se gasesc ateliere sau pravalii, situate n contact direct cu spatiul public urban (strada sau piata). Accesul la zona de locuit propriu-zisa, situata la etaj, se face fie din curtea interioara n cazul n care aceasta exista fie dintr-un gang n care se gaseste scara care urca la nivelele superioare. Separarea dintre zona privata si cea cu caracter public denota o anumita preocupare pentru separarea functiunilor locuintei.

Fig. 8. Organizarea locuintei medievale urbane n plan.

Fig. 10. tip Fachwerk

Cladire cu structura

La parterul cladirii se afla atelierul alaturi de care se gasea gangul, accesibil att din atelier ct si din strada. Spatiile de locuit erau amplasate la etajul cladirii

Fig. 9. Locuinta medievala urbana din sudul Frantei. Fig. 11. Locuinele persoanelor nstarite aveau panourile de umplutur din materiale mai rezistente La parterul cladirii, nspre strada, pravalia se deschide catre spatiul public printr-un portic care putea fi utilizat si ca spatiu de desfacere a marfii. n orasele medievale porticele au rolul de a adaposti trecatorii de ploaie sau de caldura excesiva. Materialele folosite la construirea cladirilor de locuit sunt din cele mai diverse: piatra, caramida, lemn si paianta. De obicei locuintele sarace erau cladite din materiale perisabile cum ar fi lemnul si chirpiciul, n timp ce la cladirile persoanelor mai avute se foloseau caramida sau piatra. Alegerea materialelor pentru locuinte nu depindea nsa numai de starea economica a proprietarului, ci si de resursele locale. Astfel, n regiunile unde abundau carierele de piatra, chiar si locuintele modeste aveau peretii din zidarie masiva. n schimb n zonele unde nu era piatra dar existau paduri, locuintele celor avuti erau construite din lemn. n evul mediu s-au ntrebuintat doua tipuri structurale: cel pe pereti portanti din zidarie de piatra sau de caramida, si cel cu schelet din lemn si panouri de umplutura, cunoscut si sub numele de sistem Fachwerk. Sistemul Fachwerk era alcatuit dintrun schelet format din stlpi si grinzi de lemn; spatiile dintre piesele de lemn erau nchise cu panouri de chirpici, de caramida sau, mai rar, de piatra, care puteau fi sau nu tencuite. Golurile usilor si ale ferestrelor erau practicate n panourile de nchidere. Sistemul Fachwerk a fost extrem de raspndit n nordul Frantei, n unele tari de limba germana si n Anglia. Cladirile publice O data cu renasterea modului urban de viata s-a produs si o diversificare a programelor de arhitectura. Multa vreme, arhitectura religioasa si arhitectura de aparare s-au aflat n prim plan.

n momentul n care orasele au devenit prospere, pe lnga fortificatii si biserici, oamenii au nceput sa construiasca n folosul comunitatii si alte tipuri de cladiri, cu destinatii din cele mai diverse. O cladire deosebit de importanta pentru un oras liber era primaria, constructie n care se tineau adunarile celor care se ocupau de administrarea asezarii. Primele primarii au fost construite n secolul al XIIlea. La parterul acestora se gaseau arsenalul si depozitele orasului, iar la etaj se afla sala de ntruniri. Elementul distinctiv al primariei era turnul-clopotnita care anunta orele si avertiza populatia n caz de primejdie; pe lnga rolul strict functional turnul primariei ndeplinea si o functie cu caracter simbolic, de reprezentare a comunitatii. Alte cladiri publice importante pentru orasul medieval erau casele de breasla. Acest program se iveste ca urmare a nfloririi vietii economice care a antrenat aparitia si dezvoltarea corporatiilor. Tot din categoria programelor publice de arhitectura fac parte scolile si spitalele care tineau de obicei de asezamintele religioase. De asemenea nu trebuie omise baile publice, extrem de importante pentru igiena cetatenilor. De o anumita atentie s-au bucurat si o serie de lucrari cu caracter edilitar, cum ar fi podurile.

Arhitectura religioasa Rolul important pe care-l detinea biserica n viata comunitatilor medievale a avut ca urmare acordarea unei atentii deosebite arhitecturii religioase. n cadrul acestui program s-au facut cele mai mari progrese, att n ceea ce priveste tehnicile si materialele de constructie ct si exprimarea plastica. Arhitectura religioasa grupeaza att constructii izolate, ca biserica sau capela, ct si ansambluri complexe cum ar fi mnastirea sau catedrala. Mnastirile ntemeiate n decursul secolului al XIlea pastreaza modelul stabilit cu doua veacuri n urma, la Sankt Gallen. Nucleul ansamblului l reprezinta biserica, pe a carei latura sudica se afla claustrul nconjurat de portice. Claustrul reprezinta centrul vietii monastice, nspre care se orienteaza dormitoarele, refectoriul si biblioteca. n apropierea dormitoarelor se afla baia comuna iar lnga refectoriu se gaseau bucataria si depozitele de alimente. n afara zonei destinate monahilor existau o serie de spatii anexe si ncaperi pentru servitori. Tot n exteriorul ansamblului, dar apartinnd acestuia, se puteau afla un han pentru pelerini si un spital. Un loc important n cadrul complexului mnastiresc l ocupa locuinta abatelui, cladire n care erau gazduite persoanele de vaza care poposeau la manastire.

Catedrala este la rndul ei un complex cu destinatie religioasa care ndeplineste functia de sediul episcopal. Ca si n cazul mnastirii centrul complexului l reprezinta tot biserica; alaturi de cladirea de cult, de dimensiuni impresionante, exista o serie de alte cladiri printre care se numara palatul episcopal, scoli, spitale, etc. Biserica Importanta mare acordata programului religios a avut doua consecinte importante. Prima consecinta este aparitia unor tipologii variate, n unele cazuri foarte dificil de clasificat. A doua urmare consta n aparitia a doua curente stilistice, romanicul si goticul, posibil de identificat si de diferentiat doar la nivelul arhitecturii de cult sau al unor cladiri reprezentative. Teoretic se poate vorbi despre o arhitectura medievala n general, care s-a desfasurat ntre secolul al XIlea si al XIVlea, si care n unele cazuri a durat chiar pna n secolul al XVlea sau al XVIlea; n aceasta categorie foarte larga poate fi inclusa, de exemplu, arhitectura militara care, cel putin din punct de vedere stilistic, a ramas neschimbata. Acest lucru nu este nsa valabil si pentru cladirile de cult, deoarece dupa anul 1000 arhitectura religioasa cunoaste o evolutie surprinzatoare att n privinta componentelor artistice ct si a caracteristicilor structurale si spatial volumetrice, definitorii pentru obiectul de arhitectura. Din punct de vedere al periodizarii arhitectura romanica ncepe n secolul al XIlea si dureaza pna la sfrsitul veacului al XIIlea cnd se contureaza, din ce n ce mai limpede, trasaturile arhitecturii gotice. Arhitectura romanica poate fi considerata ca o etapa premergatoare goticului, o etapa de cautare a unei forme de expresie potrivite programului religios. Numai asa se poate explica varietatea tipologica a romanicului n opozitie cu unitatea relativa a goticului. Trecerea de la arhitectura romanica la cea gotica se face treptat, lucru ilustrat de existenta unui mare numar de monumente n a caror arhitectura coexista trasaturi apartinnd ambelor stiluri. Cladirea de cult n perioada romanica (sec. al Xlea sec al XIIlea) Varietatea foarte mare a cladirilor religioase construite n aceasta epoca a pus probleme serioase istoricilor de arhitectura si de arta care au ncercat sa alcatuiasca o clasificare dupa anumite criterii. Cea mai la ndemna metoda, aceea a mpartirii monumentelor pe zone, a dat rezultate numai ntr-un sens. Astfel, s-a observat ca anumite tipuri de cladiri se concentrau numai n anumite zone geografice; pentru a fi confirmata teoria criteriilor geografice ar fi

trebuit nsa ca acele tipuri, care se ntlneau doar n unele zone, sa reprezinte peste jumatate din numarul total al bisericilor din regiunea n cauza, lucru care nu a putut fi demonstrat. Raspndirea pe o arie extinsa a unei anumite tipologii a dat nastere unei alte teze, cea a drumurilor de pelerinaj. Pe drumul catre Santiago de Compostella se gaseau o serie de cladiri de cult de dimensiuni impresionante, construite special pentru a primi n interior un numar mare de credinciosi; aceste biserici se asemanau nu numai ca marime ci si ca mod de organizare. Teoria valabila n cazul mai sus amintit nu a putut fi nsa verificata si n cazul celorlalte drumuri de pelerinaj. Cea mai buna clasificare facuta pna n prezent mparte cladirile romanice de cult n functie de tehnicile de acoperire a navei centrale. Din combinarea acestora cu alte caracteristici arhitecturale, cum ar fi tipul de sectiune si planimetria, rezulta cteva grupe majore de monumente. Studiul sistemelor de acoperire a bisericilor romanice nu ajuta nsa numai la alcatuirea unei clasificari, ci reprezinta si cea mai buna metoda de ntelegere a felului n care a evoluat arhitectura religioasa din punct de vedere spatial si structural.

Componentele bisericilor romanice Elementele componente principale ale unei biserici romanice sunt: nartexul, nava principala si navele secundare, transeptul, corul, absida altarului, deambulatoriul, capelele, cripta si turnul clopotnita. Nartexul sau vestibulul de intrare preceda accesul n spatiul propriu-zis de cult; de obicei avea latimea egala cu cea a navei principale si era ncadrat de doua turnuri. n unele cazuri nartexul forma un corp distinct, al carui interior, extrem de generos, era separat n trei nave. Nava principala, formata dintr-o nsiruire de travei rectangulare dispuse cu latura scurta de-a lungul unui ax longitudinal, era ncadrata de navele secundare. Navele secundare sau colaterale, n numar de doua sau patru, aveau latimea egala cu distanta dintre travei. n unele cazuri, peste navele colaterale se gaseau galerii circulabile, numite tribune. La capatul navei principale si al colateralelor, la extremitatea opusa nartexului, se gasea transeptul, element dispus perpendicular pe corpul bisericii. Lungimea transeptului putea fi egala sau mai mare dect latimea bisericii. La cladirile de pelerinaj, care urmau sa fie vizitate de un numar mare de credinciosi, transeptul era alcatuit din trei nave. Un caz ceva mai rar ntlnit este cel al bisericilor la care apare un al doilea transept. Urmatorul element este corul, un spatiu

rectangular, destinat clerului. Dupa cor urma altarul care, n cele mai multe cazuri, avea forma circulara si era delimitat de un sir de coloane. Altarul era nconjurat perimetral de un culoar numit deambulatoriu, care permitea accesul la capelele radiale. Capelele mai puteau fi amplasate si pe laturile lungi ale transeptului.

Fig. 12. Conques. Biserica situata pe drumul de pelerinaj catre Santiago de Compostella. Spatiul interior a fost marit prin largirea transeptului cu doua colaterale, astfel nct edificiul sa poata primi un numar ct mai mare de pele

Fig. 13. Biserica Bourg-Charente.

Edificiu modest la care nu a fost necesara introducerea tuturor elementelor specifice bisericilor romanice.

Fig. 14. Biserica mnastirii Cluny. Cladire de dimensiuni impresionante cu cinci nave si doua transepturi. Nartexul, tratat ca volum distinct, alipit fatadei principale contribuie la accentuarea directiei longitudinale.

Fig. 15. Notre Dame la Grande din Poitiers. Spre deosebire de majoritatea bisericilor ro-manice n cazul da fata lungimea transeptului este egala cu latimea totala a cladirii. La bisericile de dimensiuni foarte modeste nu se regaseau dect componentele principale, si anume nava centrala, corul, altarul si eventual cteva capele, n timp ce cladirile foarte importante reuneau numarul maxim de elemente. Indiferent de dimensiune, exista doua trasaturi caracteristice aproape tuturor edificiilor de cult ridicate n perioada romanica. Prima dintre aceste trasaturi este dezvoltarea constructiilor pe directie longitudinala. La baza acestei solutii arhitecturale au stat doua motive, unul de natura pragmatica, altul de natura simbolica. n epoca respectiva afluxul credinciosilor era deosebit de mare, si pentru adapostirea lor era necesar sa se construiasca spatii ct mai cuprinzatoare; deoarece spatiul bisericii nu putea fi extins pe directie transversala, din ratiuni de ordin constructiv, interiorul a fost marit pe directie longitudinala, prin utilizarea unui numar ct mai mare posibil de travei. Din punct de vedere simbolic, nava centrala interpusa ntre lumea profana, aflata dincolo de accesul n biserica si altar, spatiul cu cea mai mare sacralitate reprezinta drumul pe care omul trebuie sa-l faca pentru a se lepada de tot ceea ce e necurat si a se apropia de Dumnezeu. Astfel, fiecare pas pe care credinciosul l face n drum spre altar semnifica efortul pe care acesta l face pentru a se pune n slujba lui Dumnezeu si a credintei.

Cea de-a doua caracteristica prezenta la cea mai mare parte a bisericilor romanice, este utilizarea sectiunii bazilicale: nava centrala mai nalta dect navele colaterale. naltarea navei principale peste cota de acoperire a celor secundare permitea iluminarea naturala directa a zonei centrale a edificiului. Exceptie de la aceasta regula fac doua categorii de monumente, si anume cele cu o singura nava si cele cu tribune. n timp ce interiorul edificiilor din prima grupare este puternic luminat, cel al cladirilor din a doua categorie este deosebit de ntunecos ntruct, n cazul utilizarii tribunelor, cota de acoperire a zonelor laterale coincidea adesea cu cota de acoperire a navei centrale care nu putea primi lumina dect indirect, dinspre colaterale si galeriile situate peste acestea.

Fig. 16. Saint Benot sur Loire. Fig. 17. Conques. Partile laterale Fig. 18. Angoulme. Cladire cldire trinavat cu seciune bazilical; au aceeai nlime cu nava cu nava unic; edificiul e partea plin de sub golurile central care nu poate fi luminat direct care lumineaz nava central e luminat dect indirect, decorat cu tribune false dinspre colaterale i tribune

Tehnici de acoperire a navei centrale Preocuparea de capati a mesterilor romanici a fost gasirea unui sistem optim pentru acoperirea navei principale. Cea mai simpla si cea mai veche solutie era acoperirea cu lemn. Peste peretii navei centrale se asezau grinzi masive, dispuse transversal, care alcatuiau partea inferioara a sarpantei ce acoperea spatiul. n unele cazuri sarpanta ramnea vizibila, n altele spatiile dintre grinzi erau nchise cu plansee de lemn. Sistemul era usor de executat si pe deasupra nu punea nici probleme structurale; n schimb erau un pericol n caz de incendiu. Pentru a ntelege ct de mare era acest pericol trebuie amintit ca n epoca respectiva interiorul bisericilor era bogat decorat cu materiale usor inflamabile; n cazul n care acestea se aprindeau de la lumnari, flacarile cuprindeau cu rapiditate tavanul de unde se ntindeau direct la acoperis iar de acolo la cladirile din imediata vecinatate. Situatiile dramatice de acest fel, ivite n nenumarate rnduri, au stat la baza nlocuirii planseului sau a boltii de lemn cu bolta de zidarie. Primul tip de bolta folosit a fost bolta n leagan cu profil n plin cintru. Pe lnga faptul ca este mai dificil de executat, bolta n leagan este si mult mai grea dect un simplu planseu de lemn. Din acest motiv n arhitectura edificiului de cult s-au produs o serie de modificari cum ar fi ntarirea suplimentara a zidurilor si limitarea deschiderii navei principale. La un moment dat, pentru a asigura o mai mare stabilitate sistemului structural, mesterii au nceput sa ntareasca bolta, pe intrados, prin introducerea, la distante egale, a unor arce numite dublouri. De cele mai multe ori dublourile se continua sub nivelul de nastere a boltii cu profile de sectiune circulara sau rectangulara, care se unesc cu coloanele care marginesc nava; n cazuri mai rare arcele dublouri se sprijina pe console situate sub punctul de nastere al boltii. Un pas nainte a fost facut prin nlocuirea boltii n leagan cu profil n plin cintru cu bolta n leagan cu profil n arc frnt. Spre deosebire de arcul n plin cintru, ale carui mpingeri laterale riscau sa rastoarne zidurile catre exterior, arcul frnt prezenta o solutie constructiva mult mai sigura. si n aceasta situatie bolta propriu-zisa continua sa fie ntarita cu arce dublouri. n majoritatea cazurilor bisericile a caror nava centrala e acoperita cu bolta n leagan, indiferent de tipul acesteia, sunt foarte ntunecoase. Acolo unde se urmarea iluminarea directa a navei centrale, golurile nu puteau fi practicate dect de-a lungul unei fsii orizontale nguste, situate sub cota de pornire a boltii si deasupra cotei de acoperire a colateralelor; deoarece rezistenta zidului nu trebuia slabita sub nici o forma, golurile erau foarte nguste. n unele

cazuri, din ratiuni de ordin constructiv, sau pentru crearea unei atmosfere ncarcate de mister, se evita iluminarea directa a navei centrale.

Fig. 19. Saint Savin sur Gartempe Fig. 20. Saint Sernin din Toulouse Fig. 21. Paray le Monia Bolta n leagan, fara dublouri Bolta n leagan ntarita cu dublouri Bolta n leagan cu profil n arc

frnt O solutie structurala mai buna dect cele prezentate mai sus a constat n utilizarea boltii de intersectie. Acest tip de acoperire rezulta din ntretaierea unui cilindru longitudinal cu o succesiune de cilindri transversali. Rezolvarea prezinta marele avantaj al unei bune iluminari a navei centrale. si n aceasta situatie, ca n cazul boltii n leagan, cilindrul principal este ntarit cu arce dublouri. n unele cazuri apare un element suplimentar: ntarirea zonelor de intersectie cu nervuri. Aparitia boltilor de intersectie cu muchii ntarite cu nervuri anunta trecerea la sistemul structural gotic.

Fig. 22. La Madeleine din Vezelay

Fig. 23. Catedrala din Angoulme

Fig. 24. Saint Philibert din Tournus

Bolta de intersectie, cu dublouri

Acoperire cu succesiune de cupole

Succesiune de cilindri transversali

Alaturi de tehnicile de acoperire evoluate din bolta n leagan mai exista un tip raspndit mai ales n vestul Frantei: bisericile acoperite cu succesiune de cupole. Prima constructie de acest tip este Saint Front din Prigueux, o cruce greaca formata din cinci travei acoperite cu calote semisferice. Ctitorul acestui edificiu singular s-a inspirat de la bazilica San Marco din Venetia. De la Prigueux modelul s-a raspndit n cteva centre din vestul Frantei cum ar fi Angoulme sau Poitiers. Majoritatea bisericilor cu succesiune de cupole au planul n cruce latina, cu o singura nava. Spre deosebire de tipul uzual acela al cladirilor cu trei nave si acoperite cu bolta n leagan edificiile din aceasta categorie prezinta avantajul ca spatiul interior este foarte bine luminat; n alta ordine de idei, datorita ntrebuintarii traveilor patrate, deasupra carora se nalta calotele semisferice, spatiul pare foarte vast. Inconvenientul pe care l prezinta acest tip de structura este diminuarea unitatii interne a monumentului: sistemul de acoperire fractioneaza interiorul n elemente spatiale distincte, care se nsiruie de-a lungul unui ax longitudinal. Caracteristicile structurale ale cladirilor romanice de cult Componenta de baza a sistemelor constructive romanice este zidul portant. Materialul folosit de obicei la elementul continuu de sprijin este piatra; n zonele n care nu existau cariere de piatra mesterii au utilizat caramida. Zidul este dispus pe ntregul contur al cladirii capatnd astfel, pe lnga rolul portant, si functia de nchidere a spatiului interior si de separarea a acestuia de cel exterior. Un alt element al sistemului constructiv romanic este punctul izolat de sprijin. Aceasta este dispus la interiorul cladirilor, si are rol de delimitare a navelor si de sustinere a zonei de zidarie situate la partea superioara a navei centrale. Primele biserici romanice, acoperite cu lemn, nu puneau probleme tehnice deosebite: plafonul era usor si nu ncarca zidurile care aveau mai curnd rol autoportant. O data cu introducerea boltilor de piatra, sarcinile care trebuiau preluate de elementele izolate sau continue de sprijin au crescut enorm, astfel nct masa zidariei a fost marita sensibil. Pentru o mai mare siguranta sistemul structural a fost ntarit, att la interior ct si la exterior, cu elemente suplimentare: arce dublouri si contraforti. Arcele dublouri reprezentau o metoda de consolidare locala a sistemului de acoperire prin ngrosarea, din loc n loc si la distante egale, a sectiunii boltii. Dublourile erau dispuse pe intrados iar forma lor urmarea profilul boltii: n plin cintru sau n arc frnt. Contrafortii erau elemente izolate, rezultate din ngrosarea zidurilor catre exterior;

acestia erau dispusi de-a lungul axelor transversale definite de arcele dublouri. Contrafortii ajungeau pna la cota de nastere a boltii care acoperea nava principala Caracteristici volumetrice ale bisericilor romanice

Fig. 25. Paray le Monial. Imaginea dominanta este cea a turnului amplasat

Fig. 26. Biserica mnastirii Cluny.

Una dintre trasaturile specifice cladirilor de cult ridicate n perioada romanica este exprimarea n exterior a tuturor elementelor care intra n alcatuirea edificiului. n functie de gradul de sacralitate, componentele sunt ierarhizate pe naltime astfel nct partile cele mai importante sunt si cele mai zvelte. Spatiul cu cel mai nalt grad simbolic se afla la intersectia navei centrale cu transeptul; acest nod important era marcat, de regula, printr-un turn. n unele situatii, accentul vertical ridicat n acest punct era concurat de alte doua turnuri care flancau si puneau n evidenta accesul n biserica. Pe o treapta ceva mai joasa se aflau corul si nava principala, acoperite de obicei la aceiasi cota. Urmau colateralele care se aflau sub nivelul navei centrale. Cele mai joase elemente erau deambulatoriul si capelele radiale. Aceste diferente de naltime, vizibile din exteriorul cladirii, permiteau ntelegerea interiorului prin simpla descifrare a volumetriei. Descresterea naltimii corpurilor, dinspre centrul compozitiei catre margini, creeaza impresia unei volumetrii n cascada. Decoratia n perioada evului mediu artele, si mai ales sculptura si pictura, erau supuse arhitecturii. Functia picturii si a sculpturii era dubla: de mpodobire a edificiului de cult si de narare, de

ilustrare a unor pasaje importante din textele sfinte. Deoarece serviciul religios era oficiat n limba latina, care nu era cunoscuta dect de un numar extrem de restrns de persoane, slujba nu putea fi nteleasa de marea masa a credinciosilor. Pentru a contracara acest neajuns, bisericile erau decorate cu fresce si cu sculpturi care nfatisau scene cu caracter religios.

Fig. 27. Saint Savin sur Gartempe

Fig. 28. Saint Trophime din Arles

Fig. 29. Sainte Foy din Conques

Sculptura decora fatada principala a bisericilor, si se concentra de obicei n zona portalului. Deasupra accesului se afla un timpan semicircular decorat cu scene care, n majoritatea cazurilor, se refereau la Judecata de Apoi. Centrul compozitiei era dominat de figura lui Christos; personajul principal era nconjurat de figurile dreptilor si de cetele ngeresti, de o parte, de pacatosii si diavoli, de cealalta parte. Timpanul era adncit n raport cu suprafata generala a elevatiei; trecerea de la planul principal al fatadei catre partea retrasa se face prin intermediul unor arce concentrice dispuse telescopic. Suprafata acestor arce este la rndul ei decorata cu figuri ierarhizate, dispuse radial. n unele cazuri, decoratia sculptata a portalului se extinde pe toata fatada cladirii. Suprafata elevatiei este mpartita n registre orizontale subliniate cu nise usor adncite, n interiorul carora se gasesc sculpturi. La interiorul cladirilor de cult, decoratia sculptata apare la nivelul capitelurilor care sunt ornate cu motive variate, geometrice, vegetale, antropomorfe, zoomorfe etc. Pictura era utilizata att pentru punerea n valoare a unora dintre figurile sculptate ct si pentru acoperirea peretilor cu scene care evocau evenimente religioase importante. Cea mai mare parte a frescelor executate n epoca romanica a disparut. Unele dintre elementele de arhitectura puteau ndeplini pe lnga rolul constructiv si un rol decorativ. De exemplu, zidurile colateralelor sunt decorate cu arcade oarbe; n realitate panourile retrase n raport cu fata zidului reprezinta zona plina dintre doi contraforti iar elementul vertical care separa doua astfel de panouri este contrafortul.

Cladirea de cult n perioada gotica (sec. al XIIlea sec. al XVIlea) Deosebirea esentiala ntre arhitectura romanica si cea gotica este de natura structurala. Evolutia sistemului de boltire petrecuta pe durata veacurilor romanice a facut posibila trecerea de la sistemul de zidarie portanta, caracteristic romanicului, la sistemul structural de tip schelet, tipic arhitecturii gotice. Transformarile de natura structurala au avut ca rezultat aparitia unor noi tipuri spatiale si volumetrice. Nasterea arhitecturii gotice se datoreaza abatelui Suger si are loc n prima jumatate a secolului al XIIlea. n anul 1135 Suger, care conducea mnastirea Saint Denis situata n apropierea Parisului, hotaraste sa reconstruiasca biserica abatiei. La baza modernizarii edificiului au stat ideile expuse ntr-un tratat atribuit lui Dionisie Aeropagitul, patronul spiritual al asezamntului. Conform acestei lucrari, Dumnezeu este lumina, si la aceasta lumina are acces oricine; lumina absoluta, adica divinitatea, salasluieste, n proportii diferite, n orice faptura. Pornind de la aceasta teorie, Suger vrea sa transforme casa lui Dumnezeu, biserica, ntr-un loc scaldat n lumina. Pentru acest lucru era nsa nevoie ca zidurile perimetrale ale edificiului sa fie strapunse de goluri ample. Sistemul constructiv obisnuit, cu ziduri portante, era incompatibil cu aspiratiile lui Suger: practicarea unor goluri prea mari ntr-un perete masiv care avea rolul sa preia mpingerile laterale ale boltilor ar fi nsemnat slabirea zidariei si ar fi cauzat prabusirea, cel putin partiala, a cladirii. Evolutia tehnicilor de acoperire a facut posibila nlocuirea boltilor monolit, utilizate pe scara larga pna la data respectiva, cu boltile pe ncrucisarea de ogive. Structura boltilor pe ncrucisare de ogive consta ntr-un sistem de cel putin sase arce, numite nervuri, ale caror puncte de sprijin corespund de regula cu colturile unui patrulater, regulat sau nu. Arcele diagonale sunt cunoscute si sub numele de ogive. Acest schelet este complectat prin nchiderea golurilor dintre arce cu panouri curbe de umplutura. Bolta propriu-zisa corespunde panourilor de nchidere a caror greutate si sectiune sunt reduse. ncarcarile boltilor pe ncrucisare de ogive sunt preluate de pile, amplasate pe conturul edificiului si de stlpi, situati n colturile patrulaterului definit de nervuri. Prin urmare, utilizarea boltilor pe nervuri a facut posibila transferarea totala a rolului portant ndeplinit pna n acel moment de zidaria masiva punctelor izolate de sprijin. Spatiile ramase

libere ntre elementele verticale puteau fi umplute cu zidarie sau nchise cu mari suprafete vitrate.

Fig. 30. Constructia boltii pe ncrucisare de ogive Fig. 31. Corul abatiei Saint Denis

Fig.30. Sistemul ogival

Sistemul structural folosit de arhitectura gotica se numeste sistem ogival iar elementele componente ale acestuia sunt: Bolta pe ncrucisare de ogive. n functie de numarul de panouri exista doua tipuri de bolti: sixpartita, folosita n perioada goticului timpuriu si barlonga, utilizata de goticul la apogeu; Pila culee, element izolat de sprijin, perpendicular pe axul longitudinal al cladirii, care substituie zidurile perimetrale. Pila culee are rolul de a prelua mpingerile orizontale ale boltilor si de a le transmite la fundatii; Arcul butant transmite mpingerile orizontale ale boltilor catre pila culee; Pinaclul, element amplasat la partea superioara a pilei culee, cu rol de lestare: greutatea pinaclului echilibreaza efortul transmis de arcul butant si mpiedica pila culee sa se rastoarne n exterior; Stlpii, rezultati din nmanuncherea nervurilor, preiau componenta verticala a efortului exercitat de bolti. n perioada gotica, planul edificiului de cult pastreaza n mare caracteristicile definite n perioada anterioara. Cladirile au aceleasi elemente componente: nava centrala si doua sau patru nave colaterale mai nguste, transept, cor, altar, deambulatoriu si capele. Transeptul are latimea egala cu cea a navei centrale iar lungimea poate sa depaseasca, sau nu, latimea totala a bisericii. n ceea ce priveste pozitia acestuia are loc o deplasare, din extremitatea opusa intrarii, catre centrul compozitiei. n cazul unora dintre biserici spatiile dintre pilele culee este

ntrebuintat pentru capelele accesibile din navele colaterale. Treptat, se renunta la utilizarea galeriilor peste navele colaterale. Se generalizeaza flancarea portalului principal cu turnuri care subliniaza verticalitatea monumentelor. naltimea totala a navei centrale contribuie, la rndul ei, la accentuarea directiei verticale care mpreuna cu dezvoltarea pe longitudinala simbolizau aspiratia catre absolut, catre Dumnezeu. Goticul timpuriu (~ 1150 ~ 1200) Am amintit mai sus care au fost mprejurarile n care a luat nastere arhitectura gotica. Faptul ca lucrarile pornite de abatele Suger la mnastirea Saint Denis au avut ecou o demonstreaza raspndirea rapida a noului sistem constructiv n regiunea din jurul Parisului. La 25 de ani de la consacrarea bisericii Saint Denis, n Ile de France erau deja n curs de constructie patru mari catedrale gotice: catedrala de la Senlis si cea de la Noyon, ambele ncepute n 1150, catedrala de la Laon a carei edificare a fost pornita n 1155 si catedrala Ntre Dame din Paris, nceputa n 1163. Elementul caracteristic al cladirilor construite n prima perioada a goticului este ntrebuintarea boltii sixpartite care, dupa cum o arata si numele, este formata din sase panouri. Acest tip de bolta acopera o travee patrata, delimitata de sase stlpi, patru dintre ei situati n colturile patratului iar ceilalti doi amplasati la jumatatea laturii paralele cu axul longitudinal. Stlpii sunt legati ntre ei de un numar de noua arce al caror profil e determinat de deschidere; ogivele adica arcele diagonale, sunt mai plate dect arcele transversale si dect cele longitudinale. La bolta sixpartita stlpii sunt ncarcati neuniform: n timp ce pe stlpii din colturile traveii patrate se descarca doua arce diagonale, doua arce longitudinale si unul transversal, cei intermediari primesc doua arce longitudinale si unul transversal. ncarcarile diferite au determinat ntrebuintarea unor elemente izolate cu sectiuni diferite, lucru care afecta unitatea spatiala a interiorului. O alta caracteristica definitorie a goticului timpuriu o reprezinta utilizarea tribunelor si rezolvarea desfasurarii navei centrale pe patru registre distincte: registrul inferior, al arcadelor care leaga nava centrala de colaterale, nivelul tribunelor, triforiul si registrul superior, al golurilor care lumineaza nava centrala. Elementele izolate de sprijin care separa nava principala de cele secundare sunt coloane cilindrice masive, cu capiteluri accentuate.

Spatiul edificiilor goticului timpuriu se dezvolta de-a lungul axului longitudinal pus n evidenta att prin lungimea mare a cladirilor ct si prin numarul de registre orizontale. Desi naltimea interiorului este destul de mare, impresia de verticalitate este atenuata de sublinierea orizontalitatii. ntreruperea brusca a manunchiurilor de nervuri n capitelurile pilastrilor contribuie de asemenea la anularea verticalitatii. Separarea pe orizontala este prezenta si la elevatia principala a cladirilor care este mpartita de obicei n minimum trei registre suprapuse.

Fig. 31. Catedrala Notre Dama din Paris. Fatada Fig. 32. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de ansamblu

Fig. 33. Catedrala Notre Dame din Paris. Bolta navei centrale Fig. 34. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de interior

Fig. 35. Catedrala Notre Dame din Paris. Plan

Goticul pur (1200 1250) Este reprezentat de o serie de cladiri ridicate n zona din jurul Parisului. Cele mai cunoscute monumente apartinnd acestei perioade sunt catedrala din Chartres (~ 1200), catedrala din Reims (1210), catedrala din Amiens (1220) si cea din Beauvais (1227). Diferenta esentiala ntre epoca timpurie si cea de apogeu a goticului este nlocuirea boltii sixpartite cu cea barlonga. Bolta barlonga este formata din patru panouri si sase arce doua transversale, doua longitudinale si doua diagonale si acopera o travee dreptunghiulara. Spre deosebire de sistemul sixpartit, n cazul de fata stlpii, n numar de patru, sunt ncarcati uniform si au sectiuni identice. Dintre componentele edificiului de cult dispar definitiv tribunele, fapt care conduce la scaderea sensibila a naltimii partilor laterale si la sporirea suprafetelor vitrate. ntre arcadele care separa nava centrala de colaterale si registrul vitrajelor care lumineaza nava centrala se generalizeaza triforiul. Triforiul corespunde suprafetei pline din dreptul acoperisului colateralelor si este tratat ca o galerie falsa, rezultata din nsiruirea unor arcade bifore sau trifore. n perioada goticului de apogeu se produce o accentuare a directiei verticale n detrimentul celei orizontale. Capitelurile ncep sa fie strabatute de nervurile principale, care coboara sub cota de pornire a boltilor iar punctele izolate de sprijin se transforma din pilastri masivi n coloane ncadrate de nervuri.

Fig. 36. Catedrala din Chartres

Fig. 37. Catedrala din Chartres Chartres

Fig. 38. Detaliu travee

Fig. 39. Catedrala din

Bolta barlonga

Sectiune transversala

Fatada de vest

Fig. 40. Catedrala din Chartres Plan

Fig. 41. Catedrala din Chartres Imagine de ansamblu

Goticul trziu (1250 1550) Dupa anul 1300, n Franta, activitatea constructiva scade simtitor. Aceasta epoca coincide cu debutul ultimei perioade a stilului gotic, care este si cea mai lunga. Marea majoritate a

constructiilor apartinnd goticului trziu sunt fie cladiri de dimensiuni reduse, cum ar fi La Sainte Chapelle din Paris, fie adaosuri si modernizari ale unor edificii mai vechi. Trasaturile definitorii ale acestei perioade sunt extinderea, la maximum, a vitrajelor si abundenta decorativa. Un exemplu tipic l reprezinta fatada catedralei din Strasbourg, a carei structura se pierde n bogatia decoratiilor sculptate care mpodobesc nu numai elementele majore ci si pe cele de detaliu. Raspndirea goticului n afara Frantei Goticul devine n scurt tip un stil care domina regiunile din nordul Frantei. Dupa edificarea marilor catedrale din jurul Parisului curentul generat de constructia acestora se extinde si n alte zone din Europa, mai ales n tarile de limba germana si n Anglia. Sub actiunea unor particularitati de natura locala goticul francez este adaptat necesitatilor sau preferintelor locale. n Anglia se contureaza o varianta denumita gotic perpendicular. Sistemul de acoperire se complica prin nlocuirea boltilor specific gotice, cu caracter pur structural, cu bolti cu functie preponderent decorativa. De exemplu, la capela Kings College de la Cambridge plafonul perfect orizontal pare sustinut de volume conice imense, pozitionate cu baza n sus, rezultate din nervuri care pornesc dintr-un trunchi comun. n Germania modificarile produse sunt de natura spatiala. Bisericile cu sectiune bazilicala sunt nlocuite cu bisericile tip hala, ale caror nave colaterale au naltimea egala cu cea a navei centrale. La baza acestei transformari se pare ca a stat dorinta realizarii unui spatiu a carui unitate interioara sa o depaseasca pe cea a bisericilor obisnuite, cu sectiune bazilicala. Din Germania stilul gotic patrunde n nordul Italiei unde este adaptat specificului local. Datorita conditiilor climatice goticul italian este mai putin vitrat dect cel francez sau german. n alta ordine de idei, verticalitatea specifica monumentelor gotice construite n nordul Europei va fi puternic concurata de elemente dezvoltate pe orizontala; abundenta decorativa este o alta trasatura pe care italienii o vor evita n multe situatii.

Fig. 42. Gotic german. Sectiune printr-o biserica hala

Fig. 43. Gotic englez. Kings College