ARISTOTEL

Gandirea filosofica si stiintifica greaca (si a intregii lumi antice) culmineaza in opera lui Aristotel (384-322 i.e.n.). Nascut in Stagira (un oras din Macedonia), fiu al medicului personal al regelui macedonean, discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru al viitorului cuceritor Alexandru Macedon, caruia i-a trezit interesul pentru stiinta, Aristotel a fondat si condus 13 ani, in gradinile gimnaziului Lykeion, faimoasa sa scoala, care ajunsese sa aiba pana la 2000 de discipoli, un adevarat institut se invatamant superior, dotat cu o mare biblioteca bine organizata si avand un vast program de studii filosofice si stiintifice. Dupa moartea lui Alexandru Macedon, acuzat de impietate Aristotel a trebuit sa fuga din Atena. A murit la 62 de ani, lasand o opera imensa, aproape 400 de lucrari (multe in colaborare), dintre care ni s-au pastrat 47; o opera constituie o sinteza a tuturor cunostintelor acumulate pana la acea data, in toate domeniile stiintei si filozofiei; o opera a carei influenta in cultura europeana a fost constanta timp de doua milenii. In operele sale din tinerete (din care au mai ramas doar cateva fragmente) discipolul lui Platon merge pe urmele gandirii maestrului sau, dezvoltand-o si aprofundand-o; maestru de care apoi, criticandu-i teoria ideilor, s-a indepartat, pana la a ajunge pe pozitii opuse platonismului. In primul rand, conceptul de filozofie, care pentru Platon includea toate celelalte stiinte, considerate simple stadii pregatitoare ale cunoasterii , pentru Aristotel era substantial diferit. Fiecare stiinta se ocupa de un aspect particular al realitatii (sub aspectul cantitatii matematica; sub aspectul miscarii - fizica); in timp ce filozofia are ca obiect ceea ce exista in generalitatea sa, dar folosind si ea metodele celorlalte stiinte: abstractia, axiomele si demonstratia rationala.

Pentru Aristotel, lumea ideilor nu poate fi separata de lumea fiintelor si obiectelor concrete. Intre simturi si ratiune exista o relatie de continuitate. Senzatia este prima treapta a cunoasterii, actul cunoasterii porneste de la senzatie, fara de care ratiunea nu poate ajunge la nici o cunoastere obiectiva. Dar in timp ce simturile nu pot depasi limitele perceptiei, ratiunea depasind perceptia ajunge la concept, printr-un proces de abstractizare. A doua distinctie o opereaza Aristotel, pentru a face inteligibila miscarea, intre cele doua aspecte inerente unui obiect: potentialitate si act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficienta - care initiaza miscarea - si cauza finala, cu alte cuvinte, telul spre care se indreapta, scopul insusi al miscarii, al devenirii. Aristotel distinge si intre substantele (sau realitatile) imobile - cele cunoscute numai ratiune, si anume realitatile divine - si substantele in miscare, apartinand lumii fizice, percepute de simturi . Primele fac obiectul teologiei; celelalte, al fizicii. Obiectul fizicii este lucrul in miscare. Fizica lui Aristotel fiind in fond o teorie a miscarii, filosoful stabileste patru tipuri de miscare: substantiala, calitativa, cantitativa si locala. Miscarea locala este o miscare de deplasare in spatiu, iar cea circulara este proprie numai lumilor sublunare. Universul este unic, finit , perfect si etern: n-a avut un inceput si nu va avea un sfarsit. Eterne sunt si elementele lumii, si specia umana, si speciile animale. Dupa filozofie si fizica, a treia si ultima stiinta teoretica este matematica, stiinta care studiaza cantitatea numerica (aritmetica) sau cantitatea in sensul extensiunii, plane sau in spatiu (geometria). Infinit, pentru Aristotel nu exista, decat un infinit "potential". Totul este "divizibil in parti divizibile la randul lor": aceasta definitie aristotelica sta la baza calculului infinitezimal. Aristotel a modelat si structura logicii (pe care el o numeste "analitica") dupa structura matematicii: ca o stiinta perfect demonstrativa. Lucrarile sale in domeniul logicii sunt cunoscute sub numele generic de Organon("instrument", de cercetare stiintifica). Dand acestei discipline o sistematizare unitara si intr-un spirit

foarte riguros, el stabileste cele 10 "categorii" sau determinari ale fundamentale ale gandirii (esenta, cantitate, calitate, relatie, loc, timp, posibilitate, etc.); cele 4 tipuri fundamentale de propozitii ( combinand distinctiile "afirmativ-negativ" si "universal-particular"); cele 3 principii fundamentale ale logicii (principiul identitatii, al non-contradictiei si al tertiului exclus); inductia li silogismul - cu cele 3 figuri si cele 3 tipuri de silogism; in fine, principiile logice ale oricarei stiinte (definitiile, axiomele, ipotezele si postulatele), totul in logica lui Aristotel este formulat cu o precizie si o claritate matematica. In mod deosebit l-a pasionat pe Aristotel biologia. Cercetare asupra animalelor, Partile animalelor siGeneratiunea animalelor sunt primele opere cu adevarat stiintifice de zoologie. Aristotel formuleaza aici conceptul de organ si stabileste principiul corelatiilor dintre organe, al conditionarii lor reciproce. In clasificare sistematica si in observatiile sale el face continuu comparatii intre diferite animale pe care le-a disecat, fundand astfel si anatomia comparata si embriologia comparata. Aristotel doar aminteste sistemul muscular si cel nervos, iar organul central pentru el era inima; in schimb cunostea fenomenul atavismului. El a formulat si teoria, acceptata timp de multe secole, despre "generatia spontanee", aparitia vietuitoarelor din materia umeda in descompunere; teorie care n-a putut fi infirmata, experimental, decat doua mii de ani mai tarziu. In seria lucrarilor de biologie poate fi inclus si Tratatul despre suflet, intrucat Aristotel considera sufletul ca fiind in parte o forma a organismului fizic (prin functia sa vegetativa si prin functia senzitiva), in parte a intelectului (prin functia intelectiva a sufletului rational). Aceste trei grade ale sufletului - vegetativ, senzitiv, intelectiv - fiind trei forme ale unei unitati indisolubile, evident ca nu se poate sustine, dupa Aristotel, teza despre imoralitatea sufletului. Pe de alta parte, anumite consideratii ale lui Aristotel despre suflet se extind si in domeniul propriuzis al psihologiei. Pe langa cele 5 simturi el concepe si un organ de simt comun, care distinge intre perceptiile unor simturi diferite (de exemplu, distinge un sunet de o culoare). De asemenea, Aristotel vorbeste de imaginatie - care produce

imagini independent de perceptiile simturilor - si de opinii, care sunt tot niste produse ale imaginatiei, dar intarite de o credinta ferma in realitatea lor. Imaginile furnizate de imaginatie sunt apreciate de intelect ca fiind adevarate sau false, bune sau rele, apreciere in functie de care sufletul intelectiv le aproba sau le respinge. Aristotel deosebeste simpla "capacitate" de a intelege ( intelect potential) de totalitatea notiunilor ce pot fi cunoscute de intelectul actual. Cu etica, parasim - dupa Aristotel- domeniul stiintelor teoretice, al stiintelor adevarate, deci al stiintelor "necesarului", pentru a trece in domeniul "posibilului", deci al activitatii practice, al activitatii umane (domeniul caruia ii apartine, apoi, si politica). Activitatea umana poate fi "actiune" - care isi are scopul in sine insasi (ca etica sau politica); sau poate fi "productie" - activitate in vederea realizarii unui bun, unui obiect, chiar si artistic (ca, de exemplu, poezia). Orice activitate are un scop. Sunt scopuri urmarite in vederea altor scopuri; dar scopul care trebuie urmarit pentru el insusi este binele, care procura fericirea; iar supremul bine totodata si datoria specifica, proprie omului - este exercitarea ratiunii; ceea ce inseamna practicarea stiintei, a artei, a prudentei, a intelepciunii, a prieteniei, cu alte cuvinte - virtutea. Virtutea, dupa el inseamna alegerea si urmarea caii de mijloc intre doua extreme daunatoare, ambele rele. Virtutea superioara este justitia, deci supunerea la legi. Iar forma suprema a virtutii este a te edifica cercetarii stiintifice, activitate care ii asigura celui intelept o viata senina. Dar omul nu poate atinge forma superioara a virtutii decat in cadrul societatii. Omul nu poate fi cunoscut si definit decat in cadrul si in functie de interesele societatii, caci omul este prin definitie o fiinta sociala. Stiinta vietii sociale - politica- ii stabileste Statului si atributia de a se ocupa de educatia morala a cetatenilor sai. Aceasta educatie trebuie sa fie asigurata in mod egal tuturor (cu exceptia sclavilor), si sa vizeze realizarea unei vieti pacifice si virtuoase. Cele trei forme de guvernare prezinta si riscul eventualelor degenerari: monarhia in tiranie, aristocratia in oligarhie, democratia in demagogie. Oricare din aceste forme este buna - daca evita aceste degenerari. O formula unica, de stat ideal - asa cum a

imaginat-o Platon - nu poate fi propusa. Cea mai buna forma de guvernare este cea care se adapteaza conditiilor istorice respective si firii oamenilor. De retinut este ca Aristotel, ajutat de discipolii sai, a fost cel dintai care a studiat si a expus constitutiile a 158 de state grecesti (s-a pastrat numai scrierea sa asupra constitutiei ateniene). Aceasta cercetare a stat la baza teoriilor expuse in lucrarea sa Politica. Aristotel, autorul Poeticii, din care s-a pastrat doar prima carte, referitoare la teatru, are si in problema artei o pozitie fundamental opusa pozitiei platonice. In loc sa condamne arta, cum facuse Platon, pentru ca s-ar limita doar sa copieze fiintele, faptele si lucrurile, deci sa "copieze copiile" ideilor eterne, Aristotel sustine ca arta - care este o reprezentare transfigurata de artist a realitatii, avand un scop si un efect moralizator - il ajuta pe om sa vada legatura dintre lucruri si sa patrunda sensul profund al faptelor. Prin aceasta, arta - cum este cazul tragediei "savarseste purificarea" de patimi, "starnind in sufletul spectatorului mila si frica". Artistul sesizeaza si prezinta relatiile intime ideale existente intre lucruri. "Rostul poetului nu este de a povesti lucruri intamplate cu adevarat, ci de a povesti ceea ce s-ar putea intampla" - precizeaza Aristotel. Istoricul si poetul se deosebesc "prin aceea ca unul povesteste intamplari care au avut loc, iar celalalt, intamplari care ar putea sa se petreaca. De aceea, poezia este mai filosofica si mai aleasa decat istoria; caci poezia povesteste mai mult ceea ce e general, pe cand istoria, ceea ce e particular" (Poetica ,9,1451 b). Influenta lui Aristotel de-a lungul veacurilor a fost exceptionala. Scoala sa, Lyceul, a continuat sub conducerea lui Teofrast (cca 371- cca 288 i.e.n.) si a lui Eudem din Rodos, comentator al lui Aristotel si autor a trei Istorii - a geometriei, a aritmeticii si a astronomiei. Adunat in sec. I e.n., operele lui Aristotel au fost studiate de renumiti comentatori din urmatoarele veacuri. In epoca Renasterii influenta lui Aristotel a cedat locul lui Platon; dar in unele domenii (al stiintelor naturale, al poeticii, al teoriei cunoasterii si in special al logicii) autoritatea teoriilor aristotelice s-a mentinut chiar pana acum doua secole.

Metafizica lui Aristotel Metafizica este numele uneia din operele eseniale ale metafizicii (ramur a filozofiei), scris de gnditorul i filozoful grec Aristotel. Subiectul lucrrii se refer la tot ce exist, privit prin perspectiva strict a simplei sale existene i nu a relativei importane pe care acel corp, lucru, obiect, concept, idee, noiune etc. l-ar avea sau nu. n aceast lucrare Aristotel trateaz de asemenea diferite aspecte ale cauzalitii, existena obiectelor matematice i a lui Dumnezeu. Filozofia aristotelica isi are originea in cea platonica. Dar este curios ca acesta si-a dezvoltat conceptia despre lume si viata in opozitie cu aceea a maestrului sau. Ceea ce a determinat aceasta dezvoltare a filozofiei aristotelice a fost mai ales conceptia platonica despre Idei. Aristotel considera viziunea platonica despre Idei, pe care Platon le considera a fi singura realitate adevarata si temeiul determinant al lumii aparitiilor, ca fiind o conceptie pe nimic fundamentata si care are ca urmare o dublare a realitatii, fara sa poata insa explica cum este posibil ca lumea ideilor sa produca lumea reala. Conceptia platonica despre idei nu poate lamuri de unde isi are originea deosebirea caracteristica prin care lumea aparitiilor se deosebeste de lumea ideilor, asadar ea nu poate lamuri originea devenirii si a evolutiei, fiindca la Platon ideile planau in transcendent. Desigur ca si Aristotel tine la convingerea ca lumea ca totalitate este un organism urias fundamentat pe un temei unitar spiritual. El impartaseste si conceptia platonica despre idei, dar aceasta numai cu o corectura importanta-ce face posibila depasirea greutatii de mai sus-ca acestea nu mai snt niste entitati supra-senzoriale, ci ele sunt potente, ce sunt active in lucruri; ideile sunt in lucruri si fara de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile si materia nu sunt trei grade deosebite ale realitatii, ci factori corelativi ai aceleiasi realitati, factori ce colaboreaza pentru a produce ceea ce este esential in evolutia naturii si a vietii. Ideile sunt, desigur, acelea care fac sa apara lucrurile din lume si care le dau acestora forma lor. Ca lumea este un proces evolutiv presimtisera si

Heraclit, Empedocle, Democrit si Anaxagora si chiar Platon. Dar acestia nu putusera sa explice originea acestei deveniri. Acest lucru ii reuseste lui Aristotel.

Pentru el ideile nu duc o existenta linistita in transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri active in aceasta lume ; ele sunt principii ale formarii, ce sunt imanente lumii si din aceasta pricina Aristotel inlocuieste notiunea de"idee" cu aceea de forma. Substratul tuturor schimbarilor din lume il constituie materia. Fara materie nu poate exista nimic : exceptie face numai Divinitatea. In aceasta materie actioneaza factorul creator, principiul formarii ce structureaza si formeaza materia haotica. Fiecare obiect este de aceea un produs al materiei si al formei. Si forma, ca o putere creatoare a tipului gen, nu se afla deasupra sau dincolo de materie, ci in materie, fara sa fie insa la randul ei un produs al materiei, sau determinata de materie. Este in fiinta, in substanta materiei ca ea sa fie proprie, ca in ea sa actioneze forma, sa aiba asadar plasticitate. Asa se poate explica ca forma este puterea imanenta ce misca si formeaza fiecare lucru si-i da acestuia o configuratie conforma cu ideea lui. Din acest motiv forma este in acelasi timp si cauza lucrurilor. Ba ceva si mai mult, ca o cauza interioara a lucrurilor, forma este totodata si scopul lucrului. Acest fapt inseamna ca, ca forma externa a lucrului, cu aceasta este data si menirea si scopul acestuia. Scopul unui lucru constituie esenta interioara a acestuia, asa ca la Aristotel notiunea de forma este sinonima cu aceea de scop.

Dar pentru ca procesul de devenire sa aiba loc mai este necesar si un al treilea factor, pe care Aristotel il numeste"cauza externa" sau, cum zice el,"miscatorul", fiindca forma (ideea) este cauza interna, de care depinde ce va deveni materia. In acest raport metafizic conceput de Aristotel se afla ceea ce modernii numesc legitatea devenirii.

Forma sau formele sunt principiile active in lucruri : ele constituie esenta lucrurilor, fara sa fie insa lucrurile insele. Pentru a se forma un lucru este necesara

si materia. Fara de materie-ca si fara forma-nu este posibila nici devenirea si nici lucrurile. Forma este principiul activ, miscator, dinamic in lucruri. Materia este principiul mort, nemiscat; ceea ce trebuie miscat si format. De aceea este necesara prezenta atat a formei, cat si a materiei pentru a se forma un lucru, caci forma nu poate aparea decat prin materie, iar materia prin forma, ceea ce este in sine scop si realizarea scopului. Materia n-are o realitate in sine: ea este posibilitate pura, substratul gol, ce poate deveni orice, care, insa, singura nu este nimic decat spatiul neformat ca la Platon. Materia este substanta nemiscata si lipsita de forma, iar"enteleheia" formatoarea acesteia. Ca sa existe, materia are nevoie de forma, de activitate. Bronzul si marmura sunt materia, statuia gata forma ; pamantul, lemnul si pietrele sunt materia, iar casa este forma acestora. La om corpul este materia in timp ce sufletul si viata forma acesteia. Materia, deci, nu poate exista fara forma, dar exista un principiu al formarii independent de materie. Uneori insa Aristotel lasa impresia ca ar exista totusi un fel de materie originara, nedeterminata,"prima", ultima ce poate fi gandita. Aristotel face astfel deosebirea intre o

materie"perceptibila" si alta ce este numai gandita.

Atata timp cat procesul de devenire, nu este pus in miscare de cauza externa lucrul nu exista in realitate, el nu este actual, prezent. Dar fiindca acesta are in sine, ca predispozitie, nazuinta, impulsul intern sa aspire la forma, asteptand numai sa fie tradus in procesul de realizare, se poate spune ca lucrul exista deja potential sau ca posibilitate. Deosebirea aceasta intre conceptul de"posibilitate" si"realitate" este hotaratoare pentru intelegerea filozofiei aristotelice. Filozofului ii este necesara aceasta deosebire, pentru a depasi opozitia dintre materie si forma si pentru a putea prezenta totalitatea materiei ca un ce structurat din forme existentiale inferioare si superioare, ca o totalitate stapanita de tendinta de a se misca inspre forme din ce in ce mai superioare. Conceptul"posibilitate" este la Aristotel identic cu acela de materie, iar conceptul"energie" sau realitate este identic cu acela de forma. Toate lucrurile sunt potential cuprinse in materie, materia fiind potenta generala-reala a lucrurilor, iar cu aparitia unei forme anumite dimpotriva se trece de la potentialitate

la realitate. Notional formele sunt cele mai inalte si mai pure actualitati sau activitati prin care lucrurile pot fi chemate la aparitie, ca fenomene. Realitate nu poseda, de aceea, decatt materia formata, asadar lucrurile. Acestea singure constituie realitatea. Ele sunt existenta insasi sau substanta. Ele sunt prin aceea ca forma pune stapanire pe materie, pe care o misca si o formeaza.

Atat forma cat si materia sunt absolut necesare pentru formarea lucrurilor, totusi formei ii revine o importanta mult mai mare decat materiei. Caci, in timp ce materia este ceva pur pasiv, forma este dimpotriva partea activa : ea este"entelechie". Entelechia este actul ce realizeaza un anumit scop, ea este actul intentional, care, prin configuratie, isi gaseste realizarea sa. Configuratia externa si cu scopul intern sunt intr-un raport reciproc foarte strans. S-a ajuns la o forma, s-a realizat in acelasi timp si un scop. Se schimba forma exterioara, se schimba si scopul, sau, mai corect, forma se schimba fiindca se schimba si scopul, fiindca in natura stapaneste tendinta inspre scopuri din ce in ce mai superioare. In felul acesta lucrurile se schimba mereu, ele gasindu-se intr-o evolutie, ce se misca inspre forme tot mai superioare. Curios este faptul ca, in decursul acestei evolutii, fiecare lucru ia o pozitie dubla : in raport cu materia din care el este format, lucrul este forma, dar pentru scopurile mai inalte lucrul este iarasi numai materie. Acest lucru inseamna la Aristotel ca in natura nu exista o materie fara forma, ci orice materie are o forma, bunaoara blocul de marmura avea el insusi o forma, mai inainte de a fi transformat intr-o opera de arta. De aici se vede ca, la Aristotel, materia si forma sunt niste termeni relativi: ceea ce este forma pentru o materie, poate deveni din nou materie pentru o alta forma superioara. Deci concluzia este ca fiecare lucru si fiecare fiinta nu-si este siesi scop in sine, ci acestea slujesc, alaturi de alte fiinte, unor scopuri si structuri superioare, in raport cu care fiecare dintre acestea nu este iarasi decat materie. Asa, bunaoara, pietrele si lemnul, ce au un scop al lor, sunt pentru scopul superior"casa", numai materie ; casele, materie pentru strada; strazile, materie pentru oras etc. In felul acesta, pe fiecare scop se fundamenteaza alte scopuri mai inalte, pe acestea altele si mai inalte si asa mai departe pana la un

scop ultim, cu care toate celelalte se unesc pentru a sluji lumii ca totalitate. Asa se face ca Aristotel gandeste lumea ca fiind o ierarhie uriasa de scopuri, in care atat singularul, cat si totalitatee lumii se gasesc intr-o evolutie continua spre forme superioare. Care este insa, dupa Aristotel, scopul ultim al acestei evolutii ? Raspunsul la aceasta intrebare Aristotel il da prin aceea ca el indica raportul dintre forma si materie. Intrucat lucrurile ajung la forme si scopuri superioare raportul acesta se schimba in favoarea formei. Pe masura ce evolutia aceasta progreseaza, materia dispare din ce in ce mai mult. Daca, buna oara, un sculptor daltuieste dintro bucata de marmura o statuie, materia dispare in masura in care forma sau ideea se reliefeaza mai mult, pana cand noi nu mai privim marmura, ci numai forma pura. Acelasi lucru se intampla in orice evolutie, asadar o depasire a materiei, ce are ca urmare ca scopul ultim al lumii nu este altul decat o eliberare absoluta a acesteia de materie si deci o spiritualizare desavarsita a intregii existente. Aceasta este, dupa Aristotel, forma cea mai inalta posibila a lumii scopul ei ultim si cel mai inalt.

Aristotel prezinta ideea ca trecerea de la posibilitate la realitate este dependenta in chip necesar de miscare, care nu este schimbarea exterioara a lucrului, asadar schimbarea locului, ci procesul de trecere de la materie la forma. Miscarea este, in acest sens, realitatea nedesavarsita ,- o realitate ce se afla, daca ne putem exprima asa, inca pe drumul ce duce la desavarsire. Miscarea este energie si nu entelechie, din pricina ca energia ca miscare este realizarea ca proces in timp ce entelechia dimpotriva semnifica scopul ajuns al procesului insusi, care, ca atare, are fenomenul miscarii inapoia sa. Ca tot ceea ce este dat in experienta si ceea ce este in miscare trebuie sa-si aiba cauza sa. Asa se face ca, daca urmarim mereu acest lucru si intrebam care este cauza miscarii, ajungem, deoarece timpul si spatiul sunt fara de sfarsit, la un"Prim miscator", care este nemiscat, imobil si etern; el este o Fiinta desavarsita, nemateriala, asadar rationala, ceea ce inseamna o Fiinta divina, sau, cum mai zice Aristotel, un spirit divin. Acesta este act pur :"actus purus". Aristotel ii atribuie acestei Fiinte toate atributele pe care Platon i le dadea Ideii de

bine. Ea este eterna neschimbabila, in sine si pentru sine, despartita de toate celelalte fiinte si totusi cauza suprema a acestora. Ii lipseste acesteia numai calitatea etica, din pricina ca aceasta forma pura, identica cu Divinitatea, aceasta energie ce-si are temeiul in sine insasi, este cea mai buna si cea mai inalta, dar ea este o gandire pura, care nu este ocupata decat cu sine insasi si cu contemplarea fiintei sale proprii. Esenta Divinitati este, pentru Aristotel, spiritul pur si, ca atare, gandirea pura, sau, cum se exprima el insusi,"gandirea gandirii", ceea ce inseamna o gandire in care deosebirea intre subiect si obiect este suspendata. Spiritul pur nare nevoie de om si nici de lucruri, ci dimpotriva lumea este chinuita de nostalgia dupa el. Spiritul pur isi este siesi suficient si nici nu are alt scop in afara de sine insusi. Autocontemplatia reprezinta vesnica sa fericire. El este de aceea inaintea lumii-asadar vesnic spirit pur, forma cea mai pura si cu aceasta actualitatea cea mai pura.

Este interesant ca Aristotel nu numeste nicaieri Divinitatea cu epitetul de"Creatorul", ci numai cu acela de"Miscator al lumii", in sensul amintit mai sus, ca Divinitatea misca lumea, intrucat aceasta nu poate sa faca altceva decat, ca chinuita de nostalgia dupa Divinitate, sa tinda spre Aceasta, ca fiind scopul ei cel mai frumos si mai bun. Divinitatea este ordonatoarea lumii; o ordine ce nu se sustine prin sine si in sine, ci numai prin ceea ce este divin. Cu aceasta idee, Aristotel s-a ridicat deasupra opozitiei dintre teism si panteism. El poate fi interpretat panteist, intrucat esenta Divinitatii este identica cu gandirea ce actioneaza in lume si tine lumea laolalta, asadar ca totalitatea ideilor, legilor, formelor sau valorilor ce sunt date in procesul lumii si prin care acestea ajung la realizare. Dar caracteristica teista a ideii de mai sus este ca Dumnezeu, ca activitate pura, se deosebeste cu totul de lume, prin aceea ca El este inaintea si in afara acesteia.

Lucrrile lui Aristotel sunt mprite n cinci categorii i formeaz Corpus Aristotelicum:

Scrieri de logic

Categorii (Categoriae) Despre interpretare (De Interpretatione) Analitica Prim (Analytica Priora) Analitica Secund (Analytica Posteriora) Topica (Topica) Respingerile Sofistice (De Sophisticis Elenchis)

Scrieri despre tiin

Fizica (Physica) Despre cer (De Caelo) Despre generare i corupere (De Generatione et Corruptione) Meteorologicele Despre Univers (De Mundo) * Despre suflet (De Anima) Scurte tratate naturale (Parva Naturalia):

Despre simuri i sensibile (De Sensu et Sensibilibus)

Despre memorie i reamintire (De Memoria et Reminiscentia) Despre somn i veghe (De Somno et Vigilia) Despre vise (De Insomniis) * Despre divinaie (De Divinatione per Somnum) Despre lungimea i scurtimea vieii (De Longitudine et Brevitate Vitae) Despre tineree i btrnee (De Juventute et Senectute) Despre respiraie (De Respiratione)

Despre spirit (De Spiritu) * Istoria animalelor sau Descrierea animalelor (Historia Animalium) Despre prile animalelor (De Partibus Animalium) Despre micarea animalelor (De Motu Animalium) Despre deplasarea animalelor (De Incessu Animalium) On the Generation of Animals (De Generatione Animalium) Despre culori (De Coloribus) * Despre lucruri auzite (De audibilibus)* Fizionomica (Physiognomonica) * Despre plante (De Plantis) * Despre minuni auzite (Mirabilibus Auscultationibus) * Probleme mecanice (Mechanica) * Probleme sau ntrebri (Problemata) * Despre liniile indivizibile (De Lineis Insecabilibus) * Despre poziia i denumirile vnturilor (Ventorum Situ et nominibus) * Despre Melissus, Xenophanes i Gorgias (MXG) *

Scrieri metafizice

Metafizica (Metaphysica)

Scrieri etice

Etica Nicomahic (Ethica Nicomachea) Etica Mare (Magna Moralia) *

Etica eudemic (Ethica Eudemia) Despre virtui i vicii (De Virtutibus et Vitiis Libellus) * Politica (Politica) Economicele (Oeconomica)

Scrieri estetice

Retorica (Ars Rhetorica) Retorica lui Alexandru (Rhetorica ad Alexandrum) * Poetica (Ars Poetica)

Scriere n afara Corpus Aristotelicum

Constituia atenienilor (Athenaion Politeia)

Copii dup manuscrise au fost pstrate n bibliotecile arabe; gnditorii arabi l-au readus pe Aristotel n Europa n sec. XII XIII.