Vous êtes sur la page 1sur 33

UDJ Facultatea de Litere

Istoria limbii române (literare)
Anul I

Conf.univ.dr. Doina Marta BEJAN

Galaţi 2009

CUPRINS

1. Chestiuni teoretice 2. Evoluţia normelor limbii române literare vechi • Fonetica • Morfologia • Sintaxa • Vocabularul 3. Texte române ti vechi • Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung • Literatura religioasă - textele maramureşene • Coresi • Simeon Ştefan • Biblia de la Bucureşti • Varlaam • Dosoftei • Antim Ivireanul

5 11 11 15 20 21 23 23 24 25 26 28 30 31 33

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

3

OBIECTIVE GENERALE să pună în relaţie istoria limbii române cu istoria naţională şi istoria culturală locală şi europeană; să facă distincţia între diferitele variante ale limbii naţionale; să definească şi să comenteze caracteristicile limbii literare; să cunoască trăsăturile specifice normei literare în marile etape de evoluţie a limbii culte; să încadreze un text, pe baza trăsăturilor lingvistice, într-o anumită perioada a limbii literare şi să-l circumscrie unei anumite zone culturale româneşti.

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

CHESTIUNI TEORETICE

1. CHESTIUNI TEORETICE
1.1. Definiţia noţiunii de limbă literară
“Limba literară este unul din aspectele limbii întregului popor, şi anume aspectul cel mai desăvârşit, cel mai conform cu structura gramaticală, cu sistemul fonetic şi cu sistemul lexical al limbii întregului popor.“ Iorgu Iordan, Limba literară (privire generală),în Limba Română, III, 1954, nr. 6, p. 52-77. “Limba literară este un aspect îngrijit, normat al limbii comune“. Al.Graur,Cum se studiază limba literară, în Limbă şi literatură, vol. III, 1957, p. 120. “Se ştie că limba reprezintă un sistem complex de variante coexistente, care se întrepătrund reciproc […] s-ar putea spune că […] varianta literară, (limba literară), [este] o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.“ Al.Rosetti, B.Cazacu,LiviuOnu, Istoria limbii române literare, 1971, p. 22. “Prin limbă literară înţelegem aici limba unică supradialectală, care ia naştere ca o reacţie împotriva diversificării teritoriale a unei limbi şi sfârşeşte prin a deveni limba întregii populaţii, desfiinţând dialectele” I.Gheţie,Baza dialectală a românei literare, 1975, p. 43. “Limba literară este acea variantă a limbii naţionale caracterizată printrun sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. [..] Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filologice, beletristrice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferte instituţii, administraţie, şcoală, teatru etc.“ Ştefan Munteanu,VasileD.Ţâra, Istoria limbii române literare, 1978, p. 17. “Limba literară ar putea fi definită drept aspectul cel mai îngrijit (sau varianta cea mai îngrijită) al limbii naţionale, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează.“ I.Gheţie,Istoria limbii române literare. Privire sintetică, 1978, p. 13.

1.2. Distincţia normă literară / normă lingvistică
A vorbire a a’ normă sistem c’ c C ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE d’ d D 5 b’ b B

CHESTIUNI TEORETICE “Pătratul mai mare ABCD reprezintă vorbirea efectiv realizată […] vorbirea este definită ca «actele lingvistice concrete înregistrate chiar în momentul producerii lor». Pătratul abcd «reprezintă primul grad de abstractizare, adică norma, care conţine ceea ce, în vorbirea concretă, este repetiţie de modele anterioare. În acest proces de abstractizare care se realizează în trecerea de la vorbire la normă, se elimină tot ceea ce în vorbire se prezintă ca inedit în întregime, ca variantă individuală, ocazională şi momentană». Norma nu reţine decât «aspectele comune, constante» ale vorbirii. Pătratul a’b’c’d’ «reprezintă al doilea grad de abstractizare sau de formalizare». Acesta este sistemul, în care intră «numai ceea ce în normă este formă indispensabilă, opoziţie funcţional㻓. “Ceea ce în realitate se impune individului, limitându-i libertatea expresivă şi comprimându-i posibilităţile oferite de sistem în cadrul fixat de realizările tradiţionale, este norma. Norma este de fapt un sistem de realizări obligatorii, de impuneri sociale şi culturale, şi variază după comunitate. […] În interiorul aceleiaşi comunităţi lingvistice şi naţionale şi înlăuntrul aceluiaşi sistem funcţional e posibilă constatarea unor norme variate (limbaj familiar, limbaj popular, limbă literară, limbaj elevat, limbaj ordinar etc.)“ Eugen Coşeriu,Teoria de llinguagio e lingvistica generale, 1971, p. 80-83. “O operaţie absolut necesară, care trebuie să preceadă încercarea de a defini conceptual de normă literară, este stabilirea unei distincţii clare între noţiunile de normă literară şi normă lingvistică. Un asemenea distinguo obligatoriu se întâlneşte la cei mai mulţi dintre cercetătorii români. El e prezent, de exemplu, la Liviu Onu, după părerea căruia există norme ale limbii (care are caracter normat prin însăşi structura ei) şi norme ale limbii literare. [...] O distincţie clară stabileşte I. Coteanu între norma intrinsecă (echivalată cu structura limbii şi având caracter abstract) şi norma academică, care sancţionează drept normă corectă, una din combinaţiile facultative la nivelul vorbirii. […] Nu are nici un sens să ne raportăm la opiniile lui Coşeriu în problema ce ne preocupă, întrucât ele se referă la norma lingvistică, nu la cea literară. Aşa cum arată însuşi autorul, cea dintâi ne indică cum se spune, cealaltă cum trebuie să se spună. Stabilind o distincţie tranşantă între norma lingvistică şi cea literară, nu vom nega, desigur, existenţa unor relaţii nu numai strânse, ci şi necesare între ele.“ I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, 1982, p. 31-32. “[…] În timp ce limba este o realitate ideală, structurată de un sistem, norma limbii este o realitate socială şi istorică, realizată prin tradiţie şi convenţie, iar vorbirea individuală este locul unde se manifestă libertatea de comunicare, între anumite limite totuşi, impuse de experienţa lingvistică a generaţiilor anterioare şi de viaţa sufletească a indivizilor care alcătuiesc comunitatea socială respectivă. […] Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect […]. Deşi continuă particularităţile unui dialect (subdialect sau grai), limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale, ea reprezintă o normă supradialectală unică. Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează cu timpul, prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor dialecte ale aceleiaşi limbi. […] fenomenele care au loc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor, nu se confundă cu transformările petrecute la nivelul graiurilor. In cazul limbii literare operează un principiu conştient, voluntar. Din această cauză normele sunt în mare măsură un produs al selecţiei. Prin caracterul lor selectiv, ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor, ale căror transformări sunt un produs natural, istoric, al evoluţiei. Chiar dacă sunt impuse de «sus în jos» de către o tradiţie culturală şi literară de prestigiu sau, în ultimile 6 ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

CHESTIUNI TEORETICE secole, de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective), normele consfinţesc, de obicei, un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspândit pe cale scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat.“ Şt.Munteanu,VasileD.Ţâra, Istoria limbii române literare, 1978, p. 18-20. “Spre deosebire de dialecte sau de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare ; o particularitate a limbii literare, care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice, constă în aceea că toţi care o folosesc – mai ales în forma ei scrisă – trebuie să ţină seama de anumite norme, unanim adoptate. […] Crearea normelor limbii literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii, în strânsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii; ele se constituie, aşadar, în diacronie, iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie.“ Al.Rosetti,B.Cazacu,LiviuOnu, Istoria limbii române literare, 1971, p. 25. “Norma literară (care nu trebuie confundată cu norma lingvistică, aşa cum a fost definită de E. Coşeriu) este expresia convenţională la nivelul limbii literare a unui anumit uzaj lingvistic, impusă cu o forţă coercitivă mai mare sau mai mică, oamenilor de cultură aparţinând unei anumite comunităţi.” I. Gheţie, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, 1978. p.13. “Norma lingivistică are un caracter natural şi abstract, norma literară este întotdeauna concretă şi convenţională, presupunând un acord prealabil din partea celor care o hotărăsc şi o respectă. Convenţia se poate realiza fie prin consens tacit, fie prin reglementări exprese, în funcţie de epoca istorică în care ne aflăm şi de nivelul cultural al comunităţii care se serveşte de limba respectivă. Într-o primă fază, proprie epocilor mai vechi ale culturii, norma există în conştiinţa fiecărui scriitor […]. Ea este implicită, nu explicită. Mai târziu, ea este consacrată în lucrări destinate special acestui scop şi există sub forma unui cod […] Indiferent de epoca în care este constituită, o normă literară consacră întotdeauna un anumit uz lingvistic, aflat, de regulă, în concurenţă cu unul sau mai multe alte uzuri. […] Stabilirea unei norme presupune o selecţie prealabilă şi o decizie în urma căreia unul dintre uzuri primeşte statutul de literar, refuzat celorlalte, care devin, astfel, neliterare. I.Gheţie et.alli, Istoria limbii române literare. Epoca veche, 1997, p. 32.

1.3. Limba literară – categorie istorică
“Limba literară apare în anumite împrejurări istorice, în funcţie de dezvoltarea social-culturală a unei colectivităţi umane, iar formele ei îmbracă în mod necesar aspectul unei evoluţii care se întinde pe o perioadă de timp nedeterminată. Privită în perspectivă diacronică, formarea limbii literare presupune […] un punct de plecare şi o dezvoltare progresivă sortită să se încheie într-o cristalizare definitivă. […] Începuturile românei literare trebuie plasate în momentul în care limba română devine instrumentul de expresie a unei literaturi […] în momentul în care se săvârşeşte prin limbă un act de cultură. Acest moment trebuie plasat în secolul al XVI-lea, epocă din care datează primele noastre texte literare, oricât de stângace şi de greoaie ar fi, la început, sub raportul limbii […]. În ceea ce priveşte momentul încheierii procesului de constituire a limbii române literare, el trebuie situat în secolul nostru […], odată cu fixarea normelor într-un ansamblu ordonat, prin publicarea îndreptarului ortografic, a gramaticii şi a dicţionarului Academiei. » I.Gheţie et. alli,Istoria limbii române literare. Epoca veche, 1997, p. 35. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 7

CHESTIUNI TEORETICE

1.4. Raportul limbă literară / graiuri, limbă literară / cultură
“În timpul dezvoltării sale istorice, limba literară suferă o serie de modificări sub influenţa a doi factori fundamentali : graiurile, pe baza cărora s-a format, şi cultura, al cărei instrument de expresie a devenit […]. Limba fiind divizată în graiuri şi dialecte, este de la sine înţeles că aspectul ei literar va cunoaşte la început unele varietăţi locale, în funcţie de graiurile pe baza cărora s-a întemeiat în diverse regiuni ale ţării. Intrucât tendinţa generală a limbii literare este aceea de a reduce şi, în cele din urmă, de a suprima diferenţele existente în interiorul ei [...], unul dintre cele mai importante procese pe care le cunoaşte limba literară este cel al unificării. […] Unificarea se realizează prin impunerea unuia dintre dialecte (graiuri) la baza limbii literare. Constituindu-se prin intermediul variantei literare a dialectului (graiului) dominant, limba literară […] devenită unică […] trebuie să devină şi unitară [...]. Codificarea limbii literare […] presupune, în mod obligatoriu, intervenţia conştientă a celor ce se folosesc de ea. […] Adâncirea şi diversificarea culturii, determinate de însăşi dezvoltarea socială a unei naţiuni, cunosc un reflex nemijlocit în fizionomia limbii literare. Ea se înavuţeşte cu termeni noi, tinzând totodată să-şi perfecţioneze mijloacele de epxresie (lingvistică şi stilistică). Procesul duce evident la îmbogăţirea şi la perfecţionarea limbii literare, […] la modernizarea ei continuă. Modernizarea limbii literare, indiferent dacă are loc în epoca veche sau în timpurile noastre, se oglindeşte mai cu seamă în sintaxă, în vocabular şi în formarea cuvintelor. In fonetică şi morfologie, modernizarea se face, de fapt, prin unificare, şi anume prin eliminarea diverselor norme regionale în favoarea unei norme unice.“ I. Gheţie et. alli, Istoria limbii române literare. Epoca veche, 1997, p. 36-37.

1.5. Baza dialectală a limbii literare
“[…] de regulă, la baza limbii literare se află un dialect sau un grai […] care din diverse motive îşi asigură o poziţie dominantă în raport cu celelalte. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei […] fiind o limbă comună, o koiné, rezultată din integrarea diverselor varietăţi teritoriale ale idiomului respectiv. […] limba literară este, în acelaşi timp, expresia unui dialect acceptat ca bază a unificării şi rezultatul colaborării tuturor dialectelor sau cel puţin a unora dintre ele. […] Un dialect devine limbă literară datorită poziţiei privilegiate pe care provincia în care se vorbeşte o deţine în viaţa economică, politică sau culturală a întregii comunităţi lingvistice. […] Felul în care se constituie baza dialectală a limbilor literare prezintă unele aspecte semnificative. Unificarea lingvistică nu se produce, de regulă, la nivelul dialectelor, ci la nivelul variantelor scrise ale acestor dialecte, adică la nivelul aşa numitelor variante literare. […] Crearea limbii literare unice implică, aşadar, substituirea variantelor literare regionale prin varianta corespunzătoare a dialectului dominant.“ I. Gheţie et. alli, Istoria limbii române literare. Epoca veche, 1997, p. 38-39. Cei mai mulţi cercetători, între care Mozes Gaster, Al. Philippide, Petre V. Haneş, Al. Rosetti, G. Ivănescu, Iorgu Iordan, E. Petrovici, I. Gheţie, Şt. Munteanu, Vasile D. Ţâra au recunoscut existenţa «dialectelor literare româneşti». Reproducem opiniile lui G. Ivănescu legate de această problemă. “Limba literară veche nu era perfect unitară, […] ea avea diferenţieri dialectale […] în acea epocă nu exista la scriitori o conştiinţă lingivstică unică 8 ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

CHESTIUNI TEORETICE şi identică pe tot teritoriul dacoromânesc. […], dimpotrivă existau mai multe conştiinţe lingvistice, deosebite, dar nu radical, de la o regiune la alta. […] Mă deosebeam (G. Ivănescu, nn.) de cercetători ca Hasdeu, Densusianu şi Rosetti nu prin aceea că am admis existenţa mai multor dialecte scrise (numai cercetători ca Ibrăileanu, Haneş, Bianu şi Cartojan şi-au imaginat că limba literară era aceeaşi pe tot teritoriul dacoromânesc în epoca veche şi numai acestora trebuie să li se obiecteze că n-au văzut tradiţiile regionale ale limbii literare vechi), ci prin faptul că nu consideram, ca ei, numai pe unul din aceste dialecte, şi anume pe cel muntean, drept limbă literară, reducându-le pe celelalte la simple graiuri populare ce pătrund în limba literară din neştiinţa de carte […]. De altfel aşa este şi firesc într-o epocă feudală: să nu existe o limbă literară unică, aceeaşi peste tot teritoriul unei limbi, ci o limbă literară diferenţiată regional, tot aşa după cum avem o fragmentare din punct de vedere economic şi politic. Variaţia regională a limbii literare române este chiar mai mare ca în Apus, întrucât la noi existau mai multe state. Acest lucru trebuia să ducă numaidecât la o diferenţiere a limbii scrise pe ţări. Şi celelalte limbi literare europene care s-au născut în epoca feudală şi-au început existenţa prin mai multe dialecte literare. Româna n-ar fi putut să facă excepţie. […] aceste dialecte literare există din secolul al XV-lea sau al XVIlea până în secolul al XIX-lea, când se ajunge la o limbă literară unitară, aproximativ cea de azi. […] dialectul literar moldovenesc nu se poate separa net de dialectul literar ardelean şi de cel literar bănăţean, decât prin fapte de vocabular; din punct de vedere al fonetismelor, morfomelor şi chiar al sintaxei, toate aceste dialecte alcătuiesc o unitate […] dialectul rotacizant nu poate fi încadrat în dialectul literar ardelenesc – moldovenesc, pe care-l putem numi nordic, în opoziţie cu cel muntenesc, pe care-l putem numi sudic […] dialectul literar rotacizant e o altă realitate, şi ca timp şi ca material şi trebuie distins de celellate dialecte literare. […] Situaţia dialectelor literare pe care am descris-o aici, nu este valabilă pentru toată perioada de existenţă a limbii vechi. Ea este valabilă numai pentru secolele al XVI-lea şi al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. De pe la mijlocul secolului al XVIII-lea se produce o mare uniformizare din punct de vedere fonetic, în favoarea dialectului muntean […]“ G. Ivănescu, Istoria limbii române, 1980, p. 567-569.

1.6. Problema periodizării istoriei limbii române literare
Periodizarea “trebuie să cuprindă principalele momente ale procesului de unificare şi modernizare“. Există două mari epoci în evoluţia limbii române de cultură : epoca veche (1532-1780) şi epoca modernă (1780-1960). Adoptăm concepţia autorilor tratatului academic de istorie a limbii literare coordonat de I. Gheţie. “Epoca veche se împarte în două perioade : 1. perioada cuprinsă între 1532 şi 1640 delimitează faza formării variantelor teritoriale ale limbii române literare; 2. perioada cuprinsă între 1640 şi 1780 se caracterizează prin consolidarea acestor variante, prin influenţele reciproce dintre ele şi prin realizarea celei dintâi unificări a românei literare. Epoca modernă numără trei perioade : 1. între 1780 şi 1836 se constată o perioadă de diversificare lingvistică, la capătul căreia unitatea câştigată în veacul precedent este în mare măsură pierdută; ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 9

CHESTIUNI TEORETICE 2. între 1836 şi 1881 se plasează faza de constituire a principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi; 3. între 1881 şi 1960 are loc definitivarea în amănunt a normelor limbii române literare. Epoca modernă continuă după 1960 cu o perioadă căreia putem să-i spunem contemporană, caracterizată prin păstrarea şi consolidarea unităţii câştigate şi, totodată printr-o tot mai intensă difuzare a normelor literare în graiuri.” I. Gheţie et. alli, Istoria limbii române literare. Epoca veche, 1997, p. 52-53.

Teme
1. Comparaţi diferitele definiţii ale limbii literare şi stabiliţi care sunt trăsăturile esenţiale ale acestei variante a limbii române. 2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de normă a limbii ? 3. Ce sunt normele literare şi cum se constituie ele? 4. Se poate stabili o relaţie între norma limbii, în general şi norma limbii literare? Argumentaţi. 5. Argumentaţi că limba literară este o categorie istorică. 6. Care sunt factorii care influenţează evoluţia limbii literare? 7. Cum se realizează caracterul unic şi unitar al limbii literare? 8. Ce factor este determinant în perfecţionarea limbii literare? 9. Explicaţi în ce constă modernizarea la fiecare din nivelurile limbii literare. 10. Cum ia naştere o limbă literară? 11. Ce criterii trebuie să stea la baza periodizării limbii literare? 12. Precizaţi care sunt variantele literare din epoca veche şi care este raportul între acestea şi graiurile populare.

10

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI

2. EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI
(sec. al XVI-lea – mijlocul sec. al XVIII-lea)

2.1. FONETICA
În general, variantele literare nordice (din Maramureş, nordul Ardealului, Moldova şi Banat) sunt mai conservatoare, deci mai arhaice, decât variantele literare sudice (din Ţara Românească şi din sudul Ardealului).

2.1.1.VOCALISMUL Fenomene cu caracter general
1. Formele a împlea (< lat. impleo), a îmbla (< lat. ambulo), a îmfla (< lat. inflo) cu [î], sunt predominante în toată epoca veche. Formele cu [u] apar relativ târziu, numai în Muntenia, ca urmare a acţiunii asimilatoare a contextului fonetic: [î] > [u] datorită vecinătăţii bilabialei [m]. În varianta literară sudică formele cu [î] dispar de pe la sfârşitul sec. al XVII-lea, în timp ce în variantele literare nordice, formele vechi s-au menţinut vreme îndelungată datorită suportului pe care-l aveau în limba vorbită. Exemple: am împlut (S. Ştefan), îmblu (Dosoftei), a îmbla, a împlè şi a umbla (Neculce). 2. Fonetismele cu [ă] sau [î] neaccentuaţi, neasimilaţi de vocalele învecinate, se întâlnesc în mod curent: rădica, nărod, înel, înemă, (sec. al XVI-lea); răsipi, săbor, (Gr. Ureche); rădice, răsipi, nărod (Biblia, 1688). Formele cu vocalele menţionate asimilate se întâlnesc mai rar, de ex.: norodul (Biblia, 1688). 3. Diftongarea lui [o] şi trecerea [-uă] > [-o] în cazuri ca doaă, noao; adesea asemenea forme se întâlnesc contrase la doo, noo. 4. Conservarea lui [e] etimologic în ceti, den, dentre, inemă, neşte, nemeri, beserecă, precepe etc. Ex.: denainte (Gr. Ureche), dentîi, dentriu, (S. Ştefan), denlăuntru, denafară (Biblia, 1688). Începând cu jumătatea secolul al XVII-lea asistăm la asimilarea lui e > i: citi, din, dintre, nişte şi la alternarea formelor vechi cu [e] cu cele noi cu [i]. (Stoln. Cantacuzino)

Arhaisme
1. Cazurile cu [-u] final notat după o consoană sunt rare în sec. al XVII-lea. Exemple: minunatu (Biblia, 1688); bagu, credzu, strigu (Dosoftei), formele curente fiind fără –u final notat: adaug, botedz (Dosoftei). u final apare însă notat mai des după grupuri consonantice. În secolul al XVII-lea formele cu [-u] şi formele fără [-u] alternează la majoritatea scriitorilor. În sec. al XVIII-lea numărul formelor cu [-u] se împuţinează. Exemple: un domnu, sîmtu (Varlaam); pohtescu, prescurtu, mergu, alături de pământ, ascuns (S. Ştefan); un pumnu, au strînsu, zicîndu, alături de rînd, nalt, (Biblia, 1688); cîndu, păzescu, turcescu, au cuprinsu, (Stoln. Cantacuzino); agiunsu, câmpu, povestescu, alături de pins, sfînt (Neculce). 2. Sunetul [u] interconsonantic neaccentuat se păstrează ca un arhaism în surupa (M. Costin, Cantemir), fonetism care însă alternează cu cel nou, fără [u]: surpă (Gr. Ureche), au surpat (M. Costin).

Inovaţii
1. Încă din secolul al XVI-lea, îndeosebi în scrierile provenind din Ţara românească, se înregistrează cazuri de alternanţă, în poziţia metafoniei, între mai vechiul [ea] (notat cu slova iati), înaintea unui e din silaba imediat ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 11

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI următoare, şi [e], (notat cu slova iest), forma contrasă a aceluiaşi diftong: lege > leage. În aceaaşi poziţie, diftongul [ia] accentuat trece la [ie]: iale, iape, muiare > iele, iepe, muiere. Evoluţia celor doi diftongi, în regiunile sudice, nu a fost uniformă, deoarece, cel puţin în anumite cuvinte, ei apar notaţi cu slovele ia sau iaco (iaste, grăiaşte), ceea ce poate fi o dovadă a conservării lor. Textele scrise în regiunile nordice şi în Moldova sunt mult mai conservatoare decât cele munteneşti sau cele din sudul Ardealului. La Varlaam, alături de iaste, grăiaşte, întâlnim în mod curent metafonia lui [e] în cazuri ca direage, vreame. La Gr. Ureche se întâlnesc de asemenea forme ca: iape, iazer. La Dosoftei prezenţa lui [ea] este aproape generală (grafia slovei ia este aproape generală, ceea ce impune interpretarea slovei iati tot ca [ea]). Menţinerea în scris, măcar sporadică şi regională, a lui [ia], [ea] este confirmată şi de alte texte: lăcuiaşte, iaste (Biblia, 1688), iaste, obiciaiurile (Stoln. Cantacuzino); iaste (R. Popescu); iaste, să-l chiame, trebuiaşte, înţeleageţi, greşeale (S. Ştefan). 2. După [ş], [j], [ţ], după labiale, după [r], [s], [z], [dz], mai rar după [t] sau [şt], diftongii [ea], [ia] se reduc la [a]. Fenomenul e foarte răspândit în toate regiunile, începând cu sec. al XVII-lea, cu deosebire în Moldova. Exemple: să margă (Varlaam); să-ţi înmulţască (S. Ştefan), să slujască, să şază, să împărăţască (Biblia, 1688), ameţală, să găsască, sara, albaţă alături de să tocmască (Neculce). 3. După [s], [z],mai târziu după labiale, după [ş], [ţ], [dz], [j], [r] vocala [e], în poziţie neaccentuată, devine [ă]. Fenomenul velarizării are caracter popular şi începând din sec. al XVII-lea, este foarte răspândit în toate regiunile: dumnezău, comoarăle, să să afle (S. Ştefan), sămn, să să scape (Varlaam); şărbi – şerbi (Dosoftei); zăvoarăle, paharăle, ziseră – zisără, căuşile – căuşăle (Biblia, 1688); cară, hotară, înţălegînd, îndzăcit, săninul, iubăsc, dar aşedzat, vase, înţeles, senin, au mersu, vorbescu (Neculce); hotarăle (Stoln Cantacuzino). Apar şi false regresiuni: ţesetură faţă de ţesătură. 4. Reducerea diftongului u [iú] la [-i-] se produce încă din sec. al XVIlea (menciunos > mincinos) şi se impune relativ repede în limba literară. Reducerea diftongului [iú] la [u-] este la fel de veche: iuşor > uşor. Fonetismele cu [-iu] se întâlnesc multă vreme: iuşoare (M. Costin), iuşor (Dosoftei), iuşor, iuşerime (D. Cantemir); 5. Un fenomen apărut relativ târziu, frecvent mai ales în Moldova şi în regiunile de vest, este dispariţia lui [-i] final nesilabic după [ţ], [dz], [ş], [č], după [r] şi după unele labiale. Exemple: părinţ, sinteţ, veţ fi, astădz (Dosoftei); răotaţ, ţăr (Biblia, 1688); blăstămaţ, cetăţ, supuş (I. Neculce). Fenomenul, deşi a câştigat teren în graiurile populare, a fost părăsit în limba literară de mai târziu. 6. Încă din sec. al XVI.lea, rumân apare, în unele texte modificat în român, prin apropriere de lat. romanus. Forma lui o se întâlneşte şi în derivate la Gr. Ureche, M. Costin.

Regionalisme
1. Nordul Ardealului, Maramureşul şi Moldova conservă [a] etimologic în samă (< magh. Szóm), în timp de în regiunile din sud apare seamă, cu [ea] analogic. De ex.: samă (Varlaam) – seamă. 2. Formele etimologice cîne, mîne, pîne etc. conservate în regiunile din nord şi est, cedează tot mai mult terenul fonetismelor cu [îi]: cîine, pîine, atestate încă din secolul al XVI-lea în textele din sudul Ardealului şi Ţara Românească: la Dosoftei: cînele, cînii, pîni, dar şi mîine, pîine, cîinele; în Biblia de la 1688, pe lângă mîinile, pîinile se întâlneşte şi forma mînile. La unii scriitori moldoveni apar şi fonetisme analogice: demîineaţă, rămîine, ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 12

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI tătîine-său (Varlaam). În cronicile moldovene fonetismele în îi (cîine, pîine la Gr. Ureche, M. Costin) se datorează, probabil, copiştilor munteni. 3. Trecerea lui [ă] neaccentuat la [a] este curentă, încă din secolul al XVI-lea, mai ales în regiunile de nord şi est. În sudul Ardealului şi în Ţara Românească se păstrează formele cu [ă] (ex.: căzu). Deosebirea se menţine şi în secolele următoare, cu menţiunea că, adesea, cele două aspecte alternează la unul şi acelaşi scriitor şi că forma munteană tinde să se impună. Exemple: calău, dascalul, spatar (Neculce), macar (Cantemir). 4. Închiderea lui [i] la [î] după [dz], [ţ], [s], [st], [z], [ş], [j], [r], deşi are în secolul al XVI-lea caracter regional limitat (nordul Ardealului şi Maramureş), devine din ce în ce mai răspândită şi mai populară. Exemple: sîngur, cărţîle, dzîlele, dzîe, sîlă, sîngure, alături de părinţii, dzile, grumadzii (Dosoftei); obosîte (M. Costin); casîli, sîngur, mojîci, cetăţîi, ţărîi alături de auzite, ţării, nemţii (Neculce); au eşît, cerşînd, mojîc, slujîtor, strămoşîi (R. Popescu). 5. Trecerea lui [î] la [i] este frecventă mai ales în textele scrise în Moldova: simt, osindim, simbete (Varlaam), atitea, ţiţele, sunt alături de sînt, ţîţele (Dosoftei); osinda, sint, singele (M. Costin); căzindu, singele, au zimbit, alături de sînge, văzînd (Neculce). 6. Diftongul [-ea] final apare redus la [-e] în regiunile din nord şi în Moldova (secolul al XVI-lea): mîna mé, vei vidé, faţă de mîna mea, vei vedea, din textele sudice. Se observă totuşi că în secolul al XVII-lea scriitorii moldoveni (Varlaam, Dosoftei, cronicarii etc.) în general folosesc formele cu diftongul păstrat. Mai târziu Neculce şi alţi scriitori întrebuinţează cu precădere diftongul redus: acè, bè, rè, cunoştè (Neculce). 7. în aceeaşi situaţie se află fonetismul –ia > ie (-e): abiè, tăiet, ieşi, dar şi tăiat, ieşi (Neculce). 8. În secolul al XVII-lea, textele muntene pun în circulaţie forme sincopate ca drept, dreagă, faţă de formele mai vechi derept, dirept, dereagă, păstrate cu deosebire în Moldova. Ex.: să se îndirepteze, dereptate, (Gr. Ureche), dirept (Stoln. Cantacuzino). 9. Un fenomen fonetic foarte limitat geografic şi care apare târziu în limba literară, fără şanse de generalizare, este reducerea diftongului [ie] la [e], după labiale: a împedeca, el peri.

2.1.2. CONSONANTISMUL Fenomene cu caracter general
Fenomene cu caracter general, caracteristice pentru perioada veche a limbii literare, sunt puţine. Menţionăm: • r etimologic conservat în pre, preste; fenomen general; • foarte larg răspândit foentismul etimologic rumpe, cu m din grupul mp, conservat: rumpe (Dosoftei), rumpem, rumpse (Biblia, 1688); rumptă alături de ruptă (I. Neculce), rumpe (Stoln. Cantacuzino); • laringala [h] apare păstrată într-o serie de cuvinte de origine slavă sau formate pe teren românesc din cuvinte de origine slavă: pohti, pohtă (Biblia, 1688), pohtă (Varlaam), pohtescu (Simion Ştefan), vătah (Varlaam), vihor (S. Ştefan).

Inovaţii

• Cazurile de disimilare a lui r în prepoziţiile prentru, pre > pentru, pe se generalizează foarte greu (abia în secolul al XIX-lea). Formele disimilate alternează cu cele vechi, cu r păstrat: pre şi pe (Dosoftei); pre, preste alături de pe, peste (Biblia, 1688); pre, pren, prin, alături de pe, pen, prin (Neculce); pren, alături de pen (D. Cantemir); pre şi pe (Stoln. Cantacuzino). 13

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI • Grupul consonantic ht, în cuvinte ca pohta, pohti devine ft, deşi fonetismul nou se impune foarte târziu. Formele cu ht, întâlnite în majoritatea textelor vechi, alternează cu formele ft. Exemple: pohtescu alături de poftesc (S. Ştefan). Arhaisme – se întâlnesc, mai cu seamă, în textele bisericeşti din Moldova, sporadic şi din texte de altă natură provenite din regiuni diferite. Exemple: • [d] etimologic păstrat în: putredeaşte (Varlaam); au putredit (Dosoftei) putredirea (PH), putrediră (PS). • grupul [sv] păstrat în cuvinte de origine slavă: svat, svînt, jertvă, jertvească faţă de sfat, sfînt, jertfă, jertfuiască. • grupuri cosonantice păstrate în cuvinte de origine slavă sau maghiară: bezdnă, (Varlaam); meşterşug, gînscă, (S. Ştefan), pohvală şi pohfală (A. Ivireanu).

Regionalisme

• Rotacismul lui [n] intervocalic în elemetele de origine latină, particularitate specifică textelor moldoveneşti şi nord – ardeleneşti: mînrule (PH), verirul (CV), rugăciurea (PH). Fenomenul este consemnat în secolul al XVI-lea, în aşa numitele texte rotacizante şi se află în regres spre 1600. • Rostirea dură a labialelor atrage după sine velarizarea lui [e] > [ă] şi [eá] > [a]: clipală (CTd), răpască (PŞ), văşmînt (PO) etc. În general, rostirea dură caracterizează textele nord – ardeleneşti şi pe cele moldoveneşti, iar cea moale textele elaborate în zonele sudice, munteneşti. • Palatizarea lui [f] în stadiul [h’] este bine reprezentată în textele moldoveneşti. Deşi are caracter regional, se întâlneşte în nordul Ardealului, Maramureş şi Moldova, palatizarea labialei [f] la [h’] nu se generalizează în regiunile respective, în schimb se extinde şi în alte regiuni; are hi, hieri alături de fire, fieri (Varlaam); fiară, fie alături de hiară, hie (Gr. Ureche); hiică, hiiu-său, dar fiiul, fiica (Dosoftei), ar hi fost, hireş, dar firescul, fier (Neculce), her (Stoln. Cantacuzino). Apar şi false regresiuni: ficleşug, alături de hiclenie (Stoln. Cantacuzino); ficlenie, alături de vicleşug (R. Popescu). • Rostirea dură a consoanelor [s], [dz], [z], atrage veralizarea lui [e] la [ă], a lui [i] la [î] şi reducerea diftongului [eá] la [a]; pseudo [–i] final „amuţeşte: să asamănă (PO), dumnezăiască (NT) etc. Fenomenul apare în scrieri din Moldova, nordul Transilvaniei, Banat – Hunedoara. În textele sudice, în general, rostirile sunt moi. • Lat. [d] + [i], [e] devine [dz] în texte din nordul Ardealului, Maramureş, Moldova şi Banat. Fenomenul s-a extins şi la elemente de alte origini (ex.: slobodzit), bodzi (Varlaam). În textele din sudul Ardealului şi Ţara Românescă, [dz] evoluează la [z]. În majoritatea textelor există însă inconsecvenţe, unele oglindind o situaţie reală din aspectul vorbit al limbii, altele datorate tradiţiei grafice: aspectul mai vechi [dz] alternează cu cel nou [z], deşi unul dintre ele este, de regulă, predominant: dzeace, dzua, credză (Dosoftei), zua, zuo (S. Ştefan); aşedzat, dzi, vădzusă (Neculce). • [ğ] (> lat. j + o, u) constituie norma în scrierile elaborate în Banat – Hunedoara, nordul Ardealului şi Moldova: giudeţul (CV), giumătatea (PH), giurară (PO). [ğ] (+ [o], [u]) < [j] în textele scrise în Ţara Românescă şi sudul Ardealului: jos, joc, cu o singură excepţie giur şi derivaţii săi (în care [ğ] provine dintr-un g lat. gyrus şi nu dintr-un j ); fenomenul amintit se găseşte în textele munteneşti până la începutul secolului al XVIII-lea: încungiurarămă, dar şi încujurete (Bibl. 1688). 14

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI • După [ş] şi [j] aflaţi în poziţie moale, [e] şi [eá] următori au fost păstraţi în textele din Banat – Hunedoara, nordul Transilvaniei şi Moldova: şede (PH), şerpe (PH), în schimb [eá] se reduce la [a] după [ş], [j]. În poziţie moale, în Ţara Românescă (varianta muntenescă): şapte, şase, grijaşte, greşaşte. Către jumătatea secolului al XVIII-lea, toate tipăriturile româneşti pun în circulaţie grafiile şa, ja consecinţă a adoptării normei literare munteneşti. • În nordul Ardealului, Maramureş, Moldova şi Banat, în secolul al XVI-lea se întâlnesc numeroase cazuri de păstrare a lui [n] palatizat înaintea unui [i] nesilabic următor, ex.: cuvinios, spuni. Textele din sudul Ardealului şi Ţara Românescă prezintă un stadiu mai evoluat: [n] palatizat trece la [i] semivocalic: spui, cuvios. Formele sudice tind să devină normă generală încă din secolul al XVII-lea; ani > ai este atestată până târziu, rămânând, până la urmă în afara normei literare: ai (Dosoftei); ani şi ai (Stoln. Cantacuzino).

2.2. MORFOLOGIA
În toate etapele de evoluţie a limbii literare, nivelul morfologic a prezentat o mai mare stabilitate a normelor decât nivelul fonetic. Totuşi sistemul morfologic este caracterizat printr-o serie de „puncte slabe [...] care anunţă apariţia şi dezvoltarea unor procese ce tind să modifice inventarul morfemelor sau modalitatea lor de organizare” 1 . (ILR, p. 316)

2.2.1.SUBSTANTIVUL
Câteva substantive îşi menţin structura primară în toată perioada veche: fem. sor, mînu, plural mînule, alături de care circulă şi aspectele noi: soră, mînă, plural mînile.

Declinarea
Dintre cele trei declinări româneşti moştenite din latină, cea mai stabilă este declinarea a II-a, atât în ceea ce priveşte radicalul, cât şi flectivele; urmează declinarea I şi apoi a III-a, care prezintă multe fluctuaţii, neregularităţi şi o progresivă tendinţă de pierdere a unor substantive care migrează către celelalte două declinări. • Substantive de declinarea a III-a: arame, grindine, lature, marmure, peştere, soarte, (prezintă forme în –e), care treptat vor trece la declinarea I, (forme cu –ă); formele de declinarea a III-a, mai vechi, apar în special în textele nordice, iar formele de declinarea I, mai noi se întâlnesc în special în textele sudice. • Sunt atestate numai forme de declinarea a III-a pentru substantive de tipul: berbece, iepure, pântece, şoarece, viezure, trecerea la declinarea a II-a (berbec, iepur, pântec, şoarec etc.) nefiind consemnată. Substantivul strugure prezintă două forme: una mai veche, de declinarea a doua, strugur, şi alta de declinarea a III-a, creată prin analogie cu cele în –e.

Genul
Mărcile de gen, spre deosebire de cele de număr şi caz, prezintă o mare stabilitate în cursul evoluţiei limbii. Modificările, nu prea numeroase, ţin de încadrarea unor cuvinte împrumutate din slavă: slugă (masc. şi fem.), vlădică / vlădic; voievodă / voievod – prezintă modificări formale în terminaţie, oscilând între terminaţia vocalică şi cea consonantică; veac / veci şi veac / veacure, veacuri (masc. şi neutru); rod / rodure, roduri şi rod / roadă (neutru şi fem.); sau substantive de origine turcă: agă, beizadea, paşă care prezintă fluctuaţii datorate neconcordanţei dintre gen şi sex.
1

I. Gheţie et alli, Istoria limbii române literare, 1996, p. 316.

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

15

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI

Numărul
• Substantivul mână are la singular şi plural o formă mai apropiată. • Substantivele feminine prezintă tendinţa de înlocuire a desinenţei de plural –e prin desinenţa –i; desinenţa –e este mai rezistentă în textele munteneşti, în timp ce formele în –i sunt mai frecvente în textele nordice: barbe, blane, groape, inime, palme, izbânde. • La substantivele neutre se produce modificarea structurii fobematice a desinenţei vechi –ure > –uri şi se înlocuieşte –uri cu –e sau ă. Pluralul în –ure era frecvent în secolul al XVI-lea –al XVII-lea în textele nordice: ceasure, gardure, lacure etc.; în textele sudice erau mai frecvente formele în –uri: ceasuri, daruri, lacuri. Pe la 1750, însă, -ure era un arhaism, iar –uri devenise normă în toate textele. Dar –uri suferă puternica concurenţă a lui –e, care îl înlocuieşte în unele forme de plural: obiceiuri / obicee. Desinenţa –ă, fonetică sau analogică este prezentă în norma epocii la substantivele cu radical în r: cară, hotară, izvoară, pahară etc. • Desinenţa –uri se extinde de la pluralul neutrelor la pluralul substantivelor feminine cu sens colectiv; carne – plural cărni, cărnuri, ceea ce atrage diferenţieri în plan semantic.

Cazul
• Textele reflectă procesul de unificare a paradigmelor substantivelor feminine prin modificarea grupului desinenţă + articol hotărât, proces determinat fie de factori fonetici, fie de factori morfologici. Postpunerea articolului hotărât accentuează tendinţa de dispariţie a desinenţei şi de modificare a articolului în contact cu desinenţa: -eei > -ei, ii; - iei > - ii, ei; fecioareei, pizmei, limbiei, inimiei. • Sunt atestate construcţiile analitice echivalente cu genitivul: prepoziţia de + substantiv în acuzativ: „să rădică de o parte de ceriu” = „de o parte a cerului”. • Construcţii analitice echivalente cu dativul: prepoziţia la + substantiv în acuzativ: „dete la Radul cliucerul” (An. Br.), „suis-au la vizirul” (N.L.). • Se menţine vocativul masculin etimologic sau analogic în –e: o (o)me ! hane! împărate! Vocativul în –ule, inovaţia secolului al XVI-lea în textele sudice, îşi lărgeşte aria de difuzare, treptat: bogatule!, învăţătoriule!

2.2.2. ARTICOLUL
• În mod curent, numele proprii primesc articol hotărât enclitic: Cîrmul, Bratul, Radul-vodă Negru, Fratele Mircii-vodă celui Bătrîn etc. • Formele variabile ale articolului posesiv-genitival rămân o trăsătură a textelor sudice, în timp ce forma invariabilă rămâne caracteristică textelor nordice, care foloseau uneori şi forme variabile: „poame a pomului”. • Genitivul-dativul articolului adjectival este în toate textele la feminin singular cei, formă etimologică (> ecce + illaei) şi nu celei, forma analogică după plural, apărută după 1780: „cinei ceii mari”.

2.2.3. ADJECTIVUL
• Adjectivele mare şi tare au în unele texte forme invariabile, identice la singular şi plural: „mare gîlcevi” (N.L., 45), „ţarele Tarele mîni” (C.C.). • Adjectivul gol apare cu forma goli la masculin plural. • Superlativul absolut se contruieşte în textele nordice cu prea: „nord prea cumplit” (N.L.); superlativul cu foarte este mai răspândit, întâlnindu-se în textele sudice şi nordice; o trăsătură a normei epocii este postpunerea lui foarte faţă de adjectiv: „şi-s adevărate foarte” (N.L.).

2.2.4. PRONUMELE
ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 16

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI • La pronumele personal apare concurenţa dintre el < ille şi îns(u) < ipse, care are ca rezultat înlăturarea ultimului de către primul în cele mai multe realizări contextuale. • Pronumele de întărire manifestă tendinţa de simplificare, de folosire a persoanei a III-a singular, mai rar a formei de persoana a III-a plural, pentru toate celelalte persoane: „pre însăşi ei” (P.O.). • Pronumele reflexiv cunoaşte o întrebuinţare mai largă decât în limba literară modernă, mai ales formele accentuate sine, şie, care apar şi în locul pronumelui personal, ca urmare a fidelităţii unor texte faţă de originalele slave: „să-ş logodească şie o fată” (Varlaam.). În textele netraduse (prefeţe, epiloguri, texte originale) astfel de construcţii sunt rare sau lipsesc. Textele sudice preferă pronumele personale, mai clare, în locul pronumelor reflexive, mai confuze. • Pronumele şi adjectivele posesive cunosc o folosire mai largă şi o frecvenţă mai mare ca-n limba literară modernă, întrucât uneori lui sius, sua (siu, sa) sunt utilizaţi şi când subiectul era la plural, nefiind încă înlocuit pronumele personal lor (< illorum): „spusără domnului său” (Varlaam.). • Pronumele şi adjectivele demonstrative prezintă ca normă, la genitiv-dativul feminin singular, formele etimologice aceştii(e), aceii(a), indiferent de varianta literară cărei îi aparţine termenul. • Pronumele relativ care apare atât cu forma invariabilă, mai frecventă în textele sudice şi bănăţene – hunedorene, pe când formele variabile după gen şi număr carele, carile, carii, carea caracterizează textele nordice. • Pronumele relativ invariabil de este prezent în toate variantele literare „Dumnezeul nostru, de supui ceriul şi pămîntul” (C.L.). • Pronumele şi adjectivele nehotărâte prezintă mai multe particularităţi şi neregularităţi: a) forma de plural feminin une este destul de frecventă în texte reprezentând varianta literară moldovenească: „într-une locuri” (Varlaam.). b) genitiv-dativul pronumelui altă are forma alteia. c) se foloseşte cu sensul de „fiecare”, cineşi, careleşi specific variantelor literare nordice; d) în textele moldoveneşti apare neştire (< lat. nescio quem); s-a înlocuit prin cineva în textele munteneşti; e) pronumele neşchit (< nescio quantum) „câtva, câţiva”, dispare după 1700.

2.2.5. NUMERALUL
• Numeralele cardinale „14”, „16” „60”, îşi creează, alături de formele etimologice, forme analogice scurtate – paisprezece, şaisprezece, şaizeci, care concurează cu formele vechi. • Numeralul mie este folosit în multe texte cu forma de singular şi la plural: patru mie; spre sfârşitul intervalului se generalizează forma de plural mii, însă forma invariabilă rămâne ca dublet. • Întunerec cu sensul de zece mii, calc după v.sl. tĭma, este frecvent în textele traduse din slavă „întunereci de oameni” (PŞ). • Numeralul ordinal – păstrează aspectul vechi: al doile, al treile etc. Forma mai nouă al doilea etc. apare sporadic (de ex. Biblia, 1688), iar la unii scriitori, Dosoftei sau cronicarii munteni, izolat, apar şi forme aberante: a potroi cărţi.

2.2.6. VERBUL
• Conjugările. Textele atestă o serie de treceri de la o conjugare la alta sau chiar formarea unor subdiviziuni în cadrul unor conjugări, ca urmare a acţiunii legilor fonetice sau a analogiei. Astfel la conjugarea a IV-a care era ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 17

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI cea mai bogată, fiind deschisă împrumuturilor, se dezvoltă în secolul al XVIlea o variantă în –î, în loc de –i, după –r– care se pronunţă dur. În general formele în –i caracterizează temele nordice, iar cele în –î pe cele sudice: ocări / ocărî (PS). Marea majoritate averbelor este însă stabilă în ce priveşte conjugarea. • Flexiunea verbală: moduri şi timpuri. • La indicativul şi conjunctivul prezent al verbelor de conjugarea a II-a şi a IV-a cu radicalul terminat în d, t, n şi uneori în s apar fecvent formele iotacizate: audzu, să audză, să ceaie, cei, să prindză, scoţ, să scoţ, văz, să vază. Formele refăcute sunt mai rare la începutul perioadei, insă devin mai frecvente, pe măsură ce ne apropriem de perioada modernă, în Transilvania de nord şi în Moldova: cred, văd etc. • La indicativ prezent: paradigma verbului a fi, în textele din secolul al XVI-lea se prezintă astfel: sînt, eşti, este, sem (<lat. simus) (apoi sîntem), seti (< lat. sitis) (apoi sînteţi), sînt. • Verbul a şti are, la persoana III-a singular, forma veche şti, dar şi forma mai nouă ştie. • În conjugarea lui a vrea, pe lângă formele vrem, vreţi, vreau, se folosesc şi formele vom (văm), veţi, vor. Imperfectul indicativului • Forma de persoana I singular nu are desinenţă analogică –m, aşa încât textele din secolul al XVI-lea prezintă forme etimologice (eu) cânta, auziia, mergea etc.; după 1640 se răspândeşte desinenţa analogică –m, astfel încât forma de persoana I nu mai este sincretică cu forma de persoana a III-a singular şi plural; inovaţia este prezentă mai întâi în textele munteneşti şi se răspâdeşte treptat în textele din Moldova şi din Ardeal. • La persoana a III-a plural, formele vechi, etimologice, fară –u, sunt singurele întâlnite în texte literare, indiferent de varianta literară pe care o reprezintă: ei vedea (C.V.), ei goniia (MT). - Verbele de conjugarea a IV-a singular şi plural: rodiia (PO), slujiia, ştiia (Gr. Ureche), popsiia, găsiia (Miron Costin); desinenţa este etimologică la verbele de origine latină, şi analogică, la verbele de alte origini. Perfectul simplu • În epoca veche mai sunt uzuale, la unele categorii de verbe, formele arhaice: - persoana I singular: adauş, feciu, scoş, daliu în loc de adăugai, scosei, făcei, dădui ; - persoana a II-a singular: feceş în loc de făcuşi; - persoana a III-a singular: fe(a)ce, de(a)de în loc de făcu, dădu; - persoana a II-a plural: osinditu, ucisetu, îngrăşatu-vă (C.V) – în loc de osîndirăţi, uciserăţi, vă îngrăşarăţi; - persoana a III-a plural: dederă în loc de dădură; Formele noi, de tipul făcui, dădui etc. se impun în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea. • Apar formele arhaice şi etimologice fără –ră– la persoana I şi a II-a plural: şedzumu (P.V.), plînsemu (P.V.) în loc de şezurăm, plînserăm. Perfectul compus. La persoana a III-a singular sunt curente formele cu auxiliarul au (el au fost), generalizat de la persoana a III-a plural. În formarea acestui timp se întâlnesc, mai rar, unele participii vechi ca fapī , învis (au fapt = au făcut). Mai mult ca perfectul sintetic prezintă, în textele literare din secolul al XVI-lea, la persoana I singular numai forme fără –m analogic: eu gătise, deşi de la sfârşitul aceluiaşi secol, apar în Ţara Românească şi forme analogice 18 ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI în –m: fusesem, poruncisăm. La persoanele I şi a III-a sunt înregistrate numai forme fără –ră– analogic. • Mai mult ca perfectul analitic (perifrastic) este curent alcătuit din perfectul compus al auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat: au fost luat mită (An. Brîncovenesc); au fost căzut calul (I. Neculce) în loc de luase, căzuse. Viitorul • Prezintă la persoana a II-a singular forma de auxiliar veri (lat. *velis): veri lăcui (caz. V.), te ver pocăi (MT). De la sfârşitul secolului al XVII.lea şi în secolul al XVIII-lea veri devine din ce în ce mai rar, întâlnindu-se în texte forma nouă vei. • În a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea, prin literatura istorică şi prin cărţile populare pătrund în limba literară formele populare de viitor, cu auxiliarul oi, ei, a, om etc., alături de formele mai vechi cu voi, vei, va etc. Conjunctivul prezent Alături de formele etimologice să bea, să dea, să ia, să stea, să vrea se răspândesc, în textele din Moldova şi Transilvania, formele analogice să beie, să deie, să ieie, să steie, să vreie, existente în graiul moldovenesc. • Verbul a avea îşi menţine în toate variantele literare foemele etimologice de persoana I şi a II-a singular să aib, să aibi, formele analogice după indicativ prezent apărând abia după 1750. Conjunctivul perfect prezintă în normele variantelor literare numai forma cu auxiliarul variabil: „nu e chip să hie fost sărac” (Varlaam) Condiţionalul optativ prezent sintetic de tipul se ascultare (din perfectul conjunctiv sau viitorul anterior latin), apare alături de condiţionalul compus cu a vrea, dar frecvenţa lui scade brusc la începutul secolului al XVII-lea, fiind înlocuită forma compusă; • Condiţionalul prezent analitic prezintă la persoana a III-a singular şi plural forma veche a auxiliarului are / ară în loc de ar din limba actuală: se are putea (PO), are hi (Varlaam). • La forma inversă, paradigma condiţionalului prezent păstrează infinitivul lung al verbului de conjugat: vreare – are (S. Ştefan). • Cu o frecvenţă scăzută apar şi formele perifrastice de tipul: aş vre face, ai vrea face etc. şi vrea vedea, vreai vedea etc. (Ureche) (se limitează doar la textele moldoveneşti). Imperativul afirmativ are unele forme vechi etimologice în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea: blăm (blem)!, blămaţi (blemaţi)!, pasă! păsaţi! (Varlaam, Neculce). Imperativul prohibitiv la persoana a II-a plural se întâlneşte adesea în forma veche: nu-i uitareţi! (Varlaam), nu facereţ !(Dosoftei). Infinitivul lung şi cel scurt alternează în secolul al XVI-lea şi al XVIIlea, mai ales în literatura istorică şi în cărţile populare. Ulterior, infinitivul lung se întâlneşte tot mai rar.

2.2.7. ADVERBUL
• Unele adverbe şi locuţiuni adverbiale caracterizează numai textele care apar până spre mijlocul secolul al XVII-lea: aorea „uneori”, a vremi „câteodată”, de biu „destul”, făţis „de faţă”, i(u)o (< lat. ubi) „unde”, apestit „târziu”, cândai „poate”. Ele sunt fie calcuri după construcţii similare din slavă (cu ogadă „plăcut”) sau maghiară (de bun), fie elemente arhaice din vechiul fond latin (iuo). ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 19

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI • Sunt utilizate în toată perioada: aiave „exact, pe faţă, direct”, camai „mai, puţin”, maintie (< lat. magis ante) „mai înainte”. • Adverbul acmu (< lat. *eccum módo) este frecvent în scrieri reprezentând varianta literară de tip nordic, corespondentul său acum (< lat. eccúm modo) apare în textele sudice.

2.2.8. PREPOZIŢIA
• Prepoziţia cătră (lat. < contra), folosită în secolul al XVI-lea mai ales cu forma etimologică în –ă, printr-o disimilare vocalică este dublată de forma către, atestată în textele sudice, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea; • Prepoziţia pre se întâlneşte cu această formă până la 1780, însă suferă concurenţa formei cu –r– dispărut prin disimilare totală, pe, care apare mai întâi în textele munteneşti şi apoi în cele moldoveneşti şi ardeleneşti. 2.2.9. CONJUNCŢIA – are o situaţie complexă, cu schimbări numeroase, fiind strâns legată de evoluţia structurilor sintactice pe care le introduce.

2.2.10. INTERJECŢIA
• Împrumuturile din limba turcă înlocuiesc o serie de interjecţii mai vechi din Moldova şi Ţara Românească: • Interjecţia hai! înlocuieşte imperativele blem!, pas! Precum şi interjecţia iane (iani) „iată”; interjecţia de adresare bre! este înregistrată pe la începutul secolului al XVIII-lea într-un text muntenesc.

2.3. SINTAXA
Structura sintactică a propoziţiei şi a frazei din limba literară veche prezintă o serie de construcţii cu caracter arhaic: • În primele texte româneşti complementul direct nume de persoană, exprimat prin substantiv sau prin pronume personal, se construieşte şi fără prepoziţia pre (pe): „bărbat şi muiare îi facu ei” (PO); „Nu vă clevetireţi urul altulu, fraţi, că cel ce cleveteaşte fratele sau cinre osîndeşte fratele său, leagea cleveteaşte” (Codicele Voroneţean). • Complementul direct sau indirect exprimat prin pronume personal, formă accentuată, nu este întotdeauna anticipat de forme pronominale neaccentuate, în special în secolul al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea: „tremeate nouă dulceaţa ta” (Coresi). • Complementul direct sau indirect exprimat prin pronume personal, forma accentuată, poate fi reluat prin aceeaşi formă pronominală: ţ-ai pusu-ţ scară, tu i-ai datu-i, le-ai pusu-le (Dosoftei). • Atributul substantival în dativ (dativul adnominal) de tipul: „domn Ţării Moldovei”, este frecvent când exprimă grade de rudenie, funcţii şi ranguri sociale. Tendinţa de a evita dativul adnominal şi de a-l înlocui cu un genitiv cu funcţie de atribut se observă mai ales în textele sudice. • Apoziţia apare în majoritatea textelor în acelaşi caz cu substantivul (sau substitutul acestuia) determinat: „mumă-sa băneasa Ilinca, sora jupânesei Stancăi, mumei domnului” (Anonimul Brîncovenesc). • Omiterea negaţiei nu, când predicatul este precedat de nici (negaţia simplă): nice (nici) + verb: „nice cădea stol peste stol” (M. Costin), „nici are şeapte taine” (Varlaam). • Elipsa verbului copulativ este mai frecventă în textele din secolul al XVI-lea, şi se explică prin originalul slav din care se tradusese, căci limba slavă veche se caracteriza prin lipsa copulei: „Nimenea destoinic [ = nu este destoinic] a se lega de pohtele trupului” (Coresi).

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

20

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI • În primele texte româneşti apare construcţia propoziţiilor copulative şi a celor adversative cu e (< lat. et): „demîneata ... înflori-va şi va trece-va e seara cade” (Ps. Scheiană). • Coordonarea disjunctivă se realizează prin conjuncţiile au, fie, măcar, ori, sau, tînd, verî, de cele mai multe ori cu corelative au...au, tînd...tînd etc.: „cîndu-şi pune mîna tînd într-un umăr, tînd într-alt, tînd în frunte, tînd în piept” (Varlaam); „să o cetească săva preut, săva diac” (Textele ...). • Coordonarea conclusivă se realizează prin derept aceea, derept însă, amu, „deci”: „Derept însă această noapte iaste sfinţită” (PO). • Subordonarea prezintă mai multe particularităţi decât coordonarea în ce priveşte elementele de relaţie: - propoziţia circumstanţială de timp: mainte, mainte de cât, ainte pînă, cînd nu se întâlnesc în texte doar până la începutul secolului al XVII-lea; - propoziţiile condiţionale pot fi construite şi cu să, să va, de să: „să aş grăi” (Dosoftei), cînd, cîndai: „după aceasta voi vedea faţa lui cîndoi va priimi fata mea” (Biblia). - propoziţiile cauzale se introduc prin: că, căce, căce amu, derept ce că, pentru căce că, care nu se vor mai întâlni de la mijlocul secolului al XVII-lea, fiind înlocuite cu: de vreme ce, pentru căci, căci că, den pricină că: „noi vrem ţinea de cătră domnia-voastră ... căci că ne seţ priiateni”, „M-au cutezat să margă drept la pod ...căci că avé oaste puţină” (Neculce). Se cuvine să remamrcăm două tendinţe: a) În unele texte traduse în secolul al XVI-lea şi în scrisul unor autori ca Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir apar particularităţi sintactice nefireşti, datorită fie reproducerii sintaxei originalelor slave sau maghiare, fie tendinţei autorilor amintiţi de a imita construcţiile şi frazeologia modelelor clasice; Ov. Densusianu chiar vorbea în Histoire de la langue roumaine, II, p. 372, de un „duelism sintactic” în limba textelor din secolul al XVI-lea. Inovaţiile din topica lui Dosoftei, M. Costin, D. Cantemir, precum şi anumite trăsături sintactice ale scrisului lor: construcţii participiale, aşezarea verbului la sfârşitul propoziţiei, schiţarea unor simetrii în construcţia unor fraze mai complexe etc., se explică printr-o influenţă cărturărească. b) Sintaxa din scrierile lui Varlaam, Ion Neculce, Radu Popescu, are un preponderent caracter popular care se datorează folosirii anumitor procedee specifice limbii vorbite: predominarea frazelor construite prin coordonare, realizată prin şi, iară; condiţionalele introduse prin de, anacolutul, amestecul vorbirii directe cu vorbirea indirectă. Pe măsură ce ne îndreptăm spre finele secolului al XVIII-lea observăm un efort de simplificare şi clarificare a structurilor sintactice.

2.4. VOCABULARUL
Problemele lexicografiei româneşti din perioada veche a românei literare sunt legate de necesitatea de a se crea un instrument care să uşureze traducerea în limba română a textelor, în general – texte bisericeşti şi legiuiri cu caracter ecleziastic. Până în secolul al XVIII-lea lexicul scrierilor religioase şi juridice e plin de slavonisme, care nu circulau decât într-o foarte mică măsură în limba vorbită. Caracterul livresc al vocabularului textelor religioase este evident când se compară vocabularul textelor traduse cu vocabularul textelor netraduse, din care lipsesc cuvintele slavone şi maghiare, necunoscute în limba vorbită; din fondul lexical de sursă 21 ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

EVOLUŢIA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE VECHI cărturărească slavonă: besădui „a vorbi”, bazaconie „nelegiuire”, blagodari „a mulţumi”, cadilă „tămâie”, deală „lucru”, inorog „animal fantastic”, a hlipi„ a ofta”; nădăi „a spera”, pogrebanie „înmormântare”, pripec „arşiţă”, prosfeţi „lumina”, slatină „apă sărată”, vlasti „putere” ş.a. Influenţa maghiară, mai puternică în regiunile vestice ale ţării: aldui „a binecuvânta”, alnic „viclean”, bărat „prieten”, felelui „a da răspuns”, pîrcălab „magistrat, prefect”, şoltuz „primar”. Scrierile bisericeşti conţin un număr însemnat de cuvinte dispărute mai târziu din limba literară: blagogestiv „evlavios”, bodzii „zeii”, ciudesc „minune”, isţelemia „vindecarea”, liubovul „iubirea”, măcenia „suferinţa”, oblostia „ţinutul, ţara”, oteţi „părinţi”, răpştiia „murmuran, cîrtean”, spăşenie „ispăşire”, stepenă „treaptă”, tîlcovnicu „interpreţii, comentatorii”, tvoreţ „făcător” ş.a. Se manifestă şi preocuparea de a forma cuvinte noi, din materialul existent în limbă, în special la Dimitrie Cantemir, în scopul făuririi unui instrument de expresie cât mai complex. Necesitatea împrumutării neologismelor din limbi străine este indicată în prefaţa Noului Testament din 1648 şi reprezintă un aspect al modernizării lexicului ce va deveni preocupare constantă la Dosoftei (elemente latineşti, greceşti), la Miron Costin (elemente latine), la Dimitrie Cantemir (elemente turceşti, slave, persane, ebraice, greceşti, latine şi italiene). Slavonismele fac treptat loc elementelor neogreceşti, începând cu secoluil al XVIIIlea, în Moldova şi Ţara Românească: agonisi, efor „administrator”, epitrop „împuternicit”, iroismos, alfavita „abecedar”, agramat „ignorant”, dascăl „profesor”, filodă „caiet”, spudu „atudent”, spudaxi „a studia”, paradosi „a preda”, sindaxis „sintaxă”, vivliotica „bibliotecă”, vivlion „carte” ş.a. Cuvintele turceşti încep să apară în a II-a jumătate a secolului al XVIlea, pătrunzând masiv în limba literară a epocii, în timpul domniilor fanariote (1711-1821) din literatura de ceremonial şi din cronici. Elementele populare sunt valorificate de scriitori ca Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, cronicarii moldoveni şi munteni, Dimitrie Cantemir.

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

22

TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI

3. TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI
• SCRISOAREA LUI NEACŞUL DIN CÎMPULUNG 1 (1521)
+Mudromu i plemenitomu i cistitomu i b<o>gom darovannomu župan Hanăş Begner ot Braşov mnog<o> zdravie ot Neacşul ot Dlugopole.2 I pak 3 dau ştire domnnietale za 4 lucrul 5 turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopoe 2 de mie meau spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniata pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den tote oraşele cîte 50 de omin să fie în ajutor în corabie. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţ <a> rigrad 3 cum vor treace acele corabii la locul cela strimtul 4 ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lu Mahamet beg 5 cum am auzit de boiari ce sînt megiiaş şi de genere-miu Negre cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Rumînească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi Băsărab 6 de acel lotru de Mahamet beg, mai vîrtos de domniele voastre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I b <og> i te veselit, amin. 7 Pagini de limbă şi literatură română veche. prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p. 24-25. Texte alese,

Temă
Semnalaţi trăsăturile specifice stilului epistolar.

Scrisoarea boierului Neacşul din Cîmpulung (Muscel), prin care acesta anunţă în mod confidenţial pe Hans Benkner, primarul Braşovului, de pregătirea unei incursiuni turceşti în Ardeal, datează din prima jumătate a sec.al XVI-lea. Este primul text scris în româneşte, păstrat până în zilele noastre, şi prezintă un deosebit interes nu numai lingvistic ci şi istoric. Data scrisorii (1521) rezultă din amănuntul privitor la expediţia turcilor prin Porţile de Fier (locul cela strimtul) 2 Începutul şi sfârşitul textului sunt redactate în vechea slavă, după modelul formulelor curente ale documentelor oficiale ale epocii. Cuvinte şi expresii slave apar şi în cuprinsul scrisorii “Înţeleptului şi de bun neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului, dumisale Hanăş Begner din Braşov multă sănătate de la Neacşul din Cîmpulung” (text slav). Crucea simplă de la începutul scrisorii reprezintă invocaţia din protocolul iniţial, după care urmează adresa (numele şi localitatea aceluia căruia îi este adresată scrisoarea), salutaţia (“multă sănătate”) şi subscripţia (numele semnatarului şi indicaţia localităţii de unde scrie). 3 “Şi iarăşi” (text slav; preambulul, după care urmează textul propriu-zis al scrisorii). 4 “Pentru” (cuvânt slav). 5 Acţiunea. 2 Nicopole. 3 Constantinopol. 4 Porţile deFier. 5 Mohamet beg (=bei), un renegat, pretendent la tronul Ţării Româneşti. 6 Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti (1512-1521). 7 “Şi Dumnezeu să te bucure, amin” (text slav), reprezintă clauza finală a textului scrisorii (urări din partea semnatarului)şi aprecaţia (“amin”) din protocolul final, formulă corespunzătoare invocaţiei din protocolul iniţial al scrisorii.

1

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

23

TEXTE ROMÂNE TI VECHI

• LITERATURA RELIGIOASĂ – textele maramure ene
„Profitând de avantajele tiparului – monopol absolut al bisericii până în secolul al XVIII-lea – textele religioase traduse în româneşte au cunoscut o largă răspândire pe întreg teritoriul dacoromân, fiind cele mai citite şi mai cunoscute cărţi din epoca veche a culturii noastre. Prin ele, româna s-a impus definitiv ca limbă de cultură a românilor şi a dobândit cele dintâi norme unitare specifice exprimării culte. Fiind alcătuită, în general, din traduceri şi prelucrări (doar predosloviile, epilogurile şi stihurile închinătoare sunt, de regulă, originale), literatura religioasă e scrisă într-o limbă mai convenţională decât cea laică. Marcată adesea de influenţa originalelor slavone, greceşti, sau maghiare, ea este mai arhaică, dar şi mai unitară datorită respectării tradiţiei din scrierile bisericeşti mai vechi sau datorită influenţelor reciproce dintre traducătorii aparţinând unor provincii diferite. Totuşi, până în secolul al XVIII-lea şi aceste scrieri, deşi n-au cunoscut hotar în circulaţia lor pe teritoriul dacoromânesc, au păstrat, în ansamblu normele variantelor literare din zonele în care au fost tipărite sau traduse. Abia după 1700, odată cu reducerea activităţii tipografice în Moldova şi Transilvania, concomitent cu marea înflorire a acestei îndeletniciri în Muntenia, este acceptată în toate cărţile bisericeşti tipărite, indiferent de provincia în care apar, varianta literară muntenească, în forma pe care i-o dăduseră Antim Ivireanul şi episcopii Rîmnicului: Damaschin, Chesarie şi Filaret“. Crestomaţie românească. Texe de limbă literară, alese şi adnotate de Şt. Munteanu, Doina David, Ileana Oancea, V.D. Ţâra, p. 55. „Primele traduceri în limba română sunt texte cu caracter religios, datând din secolul al XVI-lea; ele s-au păstrat sub formă de manuscrise (copii: Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Şcheiană; original: Psaltirea Hurmuzachi), fiind cunoscute sub numele de texte rotacizante (după particularitatea fonetică regională, rotacismul) sau de texte maramureşene (ţinând seama de anumite particularităţi lingvistice – prezenţa rotacismului şi a anumitor cuvinte maghiare cu circulaţie restrânsă – cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste traduceri provin din Maramureş şi din nordul Ardealului învecinat). Limba primelor traduceri româneşti se caracterizează printr-o serie de trăsături fonetice regionale şi prin imitarea, adesea servilă, a frazeologiei originalelor slave.” Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p. 31.

CODICELE VORONEŢEAN 8

(Fragment din capitolul XX din Faptele apostolilor) Întru ura de sămbăte adunară-se ucenicii se frangă pănre, şi Pavel grăia cătră ei că demăreaţa vrea să iasă, şi tinse cuvăntu pănră la miadză-noapte. Era lumănrarii multe întru comarnicu iuo era aduraţi. Şi şedea lăngă o dzăbleală un giurelu ce-i era numele Evtih. Acela purtatu cu somnu adăncatu, şi grăindu Pavelu de multe, plecă-se giurele de somnu şi cădzu din comarnicu dinr-al treile podu giosu. Deaci luară elu mortu. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese,
8

Acest manuscris, descoperit în anul 1871, la mănăstirea Voroneţ, reprezintă o traducere din slavă; el conţine în afară de Faptele apostolilor, trei epistole (una a lui Iacob şi două ale lui Petru). I s-a atribuit denumirea de Codice (deoarece reuneşte mai multe texte) Voroneţean (după locul unde a fost găsit).

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

24

TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p. 32-33.

Temă
Căutaţi în fragmentele de mai sus elementele de limbă specifice textelor nord-transilvănene.

• CORESI
„Diaconul CORESI, originar din Tîrgovişte, are meritul de a fi pus sub tipar, la Braşov, primele cărţi româneşti : Întrebarea creştinească (Catehismul luteran),1559; Evengheliarul (Tetraevanghelul), 1561; Lucrul apostolesc (Apostolul),1563; Evanghelie cu tîlc (Cazania I), 1564; Molitvenicul, 1564; Psaltirea, 1570; Liturghierul, 1570; Psaltirea slavoromînă (textul slav alternând cu textul românesc), 1577; Pravila, 15701580; Evanghelia cu învăţătura (Cazania a II-a), 1581. Originile limbii române literare sunt legate de activitatea de tipograf a lui Coresi şi a colaboratorilor săi. Pornind de la textele rotacizante din nordul Ardealului,a căror limbă o supune unei serii de modificări în sensul adaptării lor la graiul vorbit în sudul Ardealului şi nordul Munteniei, Coresi contribuie la impunerea acestui grai la baza limbii române literare“. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.41

• LUCRUL APOSTOLESC (1563) 9
[Fragment din cap.XX din Faptele apostolilor] Întru una de sămbete adunară-se ucenicii a frănge păine. Pavel grăi cătr-ănşii: vreare-aş să es de demăneaţă să tinz cuvănt 10 pănă în miazănoapte. Era lumănări multe în gorniţă unde eram adunaţi. Ce şedea un june în nume Evtih lăngă ocnă. Somnuros cu somnu adăncat. Grăia Pavel de multe, plecă-se de somn şi căzu dela al treilea acoperimănt jos, şi-l luară el mort. Deştinse Pavel, căzu sprinsul 11 şi-l cuprinse el, zise: nu voroviţi că sufletul lui întru el iaste. Aşezară-se şi frănse păine şi-îmbucă pănă la destul 12 , besedui pănă la zori.Aşa eşi,aduse feciorul viu şi măngăiară-se nu puţin. E 13 noi vinem în corabie vănslămu-ne întru Asson,de aciia vru să ia Pavel aşa amu era zis vrea însuşi pedestru a merge.Ce ca fum întru As<so>nea luo el vinem în Mitilin. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.44-45.

Teme
1. Evidenţiaţi faptele de limbă care arată că textele tipărite de diaconul Coresi respectă normele variantei literare de tip sudic (muntenească şi sud-est transilvăneană).
Lucrul apostolesc (Apostolul sau Praxiul), apărut la Braşov în 1563, este cea de a treia tipăritură romînească (dintre acelea care se cunosc pînă astăzi) a lui Coresi şi cuprinde „Fapte apostolilor” şi „Epistolele”. Textul lui Coresi a avut probabil, la bază, o traducere efectuată în nordul Ardealului -Maramureş. 10 Să tinz cuvănt = să prelungesc cuvîntarea. 11 Peste dînsul; compus din prepoziţia spre + pronumele ins. 12 Pănă la destul = pînă la săturare. 13 Şi (din conjuncţia latină et).
9

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

25

TEXTE ROMÂNE TI VECHI 2. Comparaţi fragmentul din cap. XX din Faptele apostolilor, tipărite de Coresi cu acelaşi fragment din Codicele Voroneţean; remarcaţi progresul înregistrat de limba română scrisă în tipăriturile coresiene.

• SIMEON ŞTEFAN (?-1656)
„Contemporan cu Varlaam, SIMION ŞTEFAN, mitropolit al Ardealului între anii 1643-1656, este cel dintîi cărturar român preocupat de necesitatea creării unei limbi literare unice. Activitatea lui Simion Ştefan este legată de tipărirea la Bălgrad (AlbaIulia) a Noului Testament (1648) şi a Psaltirei (1651). Împrejurările în care s-a tradus şi tipărit Noul Testament sunt precizate, de Simoin Ştefan, în dedicaţia către Gheorghe Rakoţi, craiul Ardealului, şi în “predoslovia cătră cetitori”. Textul reprezintă prima traducere integrală a Noului Testament în limba română şi are ca model nu numai versiunea slavă, ci şi cea latină şi originalul grecesc. Prin străduinţa ca textul traducerii să fie cât mai accesibil românilor de pretutindeni şi prin părerile referitoare la problemele limbii (însemnătatea valorii circulatorii a cuvintelor, necesitatea introducerii neologismelor) din prefaţa către cititori, Simion Ştefan se situează, în cultura română, printre promotorii preocupărilor pe care astăzi le denumim – cu un termen consacrat – de “cultivare” a limbii.” Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.71.

• [Fragment din cap. XX din Faptele apostolilor]
Iară în zuoa de întîiu a săptămînii adunăndu-să ucenicii să frîngă pîine, Pavel propoveduiea, vrănd să iasă a doao zi, înlungi cuvîntul pînă la miadză-noapte. Şi era făclii multe în cerdac unde era strînşi. Iară şăzînd un voinic tinăr anume Evtih într-o fereastră, îngreuieat de somnu, povestind Pavel multă vreme, cebăluit de somnu, cădzu den al treile rînd de casă gios, şi-l luară mort. Iară Pavel pogorînd să plecă spre el, şi îmbrăţişîndul pre el zise, nu gîlcevireţi: că sufletul lui într-însul iaste. Iară suindu-să frînse pîine şi gustă, şi destul vorovind cu ei pănă în zuo, şi aşa să duse. Şi adusără pre fecior viu, şi să mîngăiară foarte. Iară noi suind în corabie mersem în Asson, de colo să luom pre Pavel, că aşa ne poruncise, că el va merge pre pămînt pedestru. Iară cum să aduna cu noi în Asson, luîndu-l pre el venim în Militin. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.75-76

• NOUL TESTAMENT (1648)
[Fragment din “Predoslovie cătră cetitori”] Începeniia ceştii sf<i>nte cărţi, trebuiaşte să ştiţi şi să înţeleageţi despre ceaste lucruri carele sînt scrise pre rîndu. 1. Acest testament l-au început a izvodi ermonah Selivestru, din porunca şi chelşugul măriei sale, şi el s-au ustenit cît s-au putut şi curînd îi sau tîmplat lui moarte. Iară noi, socotind şi luînd aminte, găsit-am multă lipsă şi greşeale în scriptura lui, pentru neînţelesul limbiei şi cărţii greceşti 14 . Pentr-

14

E vorba de versiunea grecească a Noului Testament a cărei traducere, după cum rezultă din indicaţia lui Simion Ştefan, fusese începută de ieromonahul Selivestru (cunoscut prin

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

26

TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI aceea noi am început dintîi a-l posledui şi unde n-au fost bine am isprăvit şi am împlut, şi am tocmit din cît am putut. Ce numai aceasta să ştiţi, că noi n-am socotit numai pre un izvod ce toate cîte am putut afla, greceşti, şi sîrbeşti, şi lătineşti, carele au fost izvodite de cărturari mari şi înţelegători la carte grecească, le-am cetit şi le-am socotit, ce mai vîrtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit şi pre izvodul grecescu şi am socotit şi izvodul lui Eronim 15 , carele au izvodit dintîiu din limbă grecească, lătineaşte, şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din grecească, şi e tipărit în ţara Moscului 16 ; şi socotind aceastea toate, vare carea am îmblat mai aproape de cartea grecească, de pre aceaea am socotit, însă de cea grecească nu ne-am depărtat, ştiind că duhul sfînt au îndemnat ev<an>gh<e>listii şi ap<o>s<to>lii a scrie în limba grecească testamentul cel nou, şi cartea greească iaste izvorul celorlalte. 2. Aceasta încă vom să ştiţi că noi în cest testamînt întîi am pus şuma la toate capetele, şi în şumă sîntu stihuri, carele arată mai pre scurtu lucrurile ce sînt scrise într-acel cap, pentru să să afle mai îndegrabă ce va vrea să caute şi în toate capetele toate soroacele le-am pus cu număr carele să chiamă sloveneaşte s<ti>h, pentru că mai în toate limbile vedem că au acest izvod de scriu cu stihuri, pentru că foatre-i lesne a găsi îndegrabă ce veri vrea să cauţi în numărul soroacelor. 3. De aceasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu, văzînd că alte limbi încă le ţin aşea, cumu-i synagoga, şi poblican şi gangrena, şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumîneaşte ce sînt, noi încă le-au lăsat aşea 17 . 4. Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumînii nu grăescu în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip; pentr-aceaea cu nevoe poată să scrie cineva să înţeleagă toţi grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip: au veşmînt, au vase, au alte multe nu le numesc într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate ţărîle, aşea şi cuvintele acealea sînt bune carele le înţeleg toţi 18 . Noi derept aceaea ne-am silit den cît am putut, să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ<i>, iară să nu vor înţeleage toţi nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări, de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip. 5. Mai apoi de toate rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giudece numai decît, pînă nu vor socoti izvoadele, şi veţi afla pre ce cale am îmblat. Adevăr, şi noi oameni sîntem şi am putut şi greşi, săva că am silit den cît am putut să nu greşim… Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p. 72-75.

activitatea sa de tipograf şi traducător: Psaltirea slavonească, Govora, 1641, Cazania, Govora, 1642). 15 Este vorba de versiunea oficială latină a Bibliei, cunoscută sub numele de Vulgata şi atribuită lui Ieronim (Hieronymus, care a trăit între anii cca. 340-420 e.n.). 16 Ţara Moscului (= Moscovei) = Rusia. 17 În efectuarea traducerii, Simion Ştefan s-a izbit de lipsa, în limba romînă, şi cuvintele necesare exprimării anumitor noţiuni; această dificultate a rezolvat-o pe calea împrumutării, o dată cu noţiunea corespunzătoare, şi a cuvîntului din limba izvorului care i-a stat la bază. 18 Se preconizează aici, drept criteriu de selecţionare a materialului lexical, valoarea circulatorie (în spaţiu) a cuvintelor; principiul va fi reluat mai tîrziu, într-o altă formulă, de B.P. Haşdeu, care în Limba de circulaţie va invoca valoarea circulatorie a cuvintelor stabilită pe baza statisticei frecvenţei folosirii lor.

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

27

TEXTE ROMÂNE TI VECHI

Teme
1. Reţineţi, din prefaţa către cititori, părerile mitropolitului Simion Ştefan referitoare la problemele limbii scrise. 2. Observaţi în ce măsură structura lingvistică a textului reprodus reflectă concepţia mitropolitului despre unificarea şi cultivarea limbii române scrise.

• BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688)
„În 1688, „cu porunca domnitorului” Şerban Cantacuzino şi „cu îndemînarea dumnealui Constantin Brîncoveanul, marele logofăt”, apare, la Bucureşti, prima traducere integrală, în limba română, „după limba elinescă”, a Bibliei. Acestă traducere a fost efectuată de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, cu concursul mai multor cărturari (Dosithei, patriarhul Ierusalimului, Gherman de Niş, episcopul Huşilor). Traducătorii au folosit, probabil, textul manuscris al traducerii lui Nicolae Milescu, precum şi principalele versiuni anterioare ale diferitelor părţi ale Bibliei (Palia de la Orăştie, unele tipărituri ale lui Coresi, Noul Testament al lui Simeon Ştefan, Psaltirea în proză a lui Dosoftei, precum şi Evanghelia şi Apostolul tipărite la Bucureşti în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino), Biblia de la Bucureşti este un monument important al literaturii noastre vechi şi reprezintă o sinteză a eforturilor anterioare ale cărturarilor români pentru introducerea limbii române ca limbă oficială a cultului religios. Datorită prestigiului şi largii răspândiri de care s-a bucurat acestă traducere în toate ţinuturile româneşti, ea a contribuit la consolidarea variantei munteneşti a exprimării literare – ale cărei baze fuseseră puse prin tipăriturile lui Coresi.” Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.92.

• [Fragment din 19 Cantacuzino]

scrisoarea

domnului

Şerban

...Şi acesta am făcut la tălmăcirea aceştii sfinte scripturi, făcînd multă nevoinţă şi destulă cheltuială. Despre o parte puind dascali ştiuţi foarte din limba elinească, pe prea înţeleptul cel dintru dascali ales şi arhiereu Ghermanonisis 20 , şi, după petrecerea lui, pre alţii care s-au întîmlat; şi despre altă parte ai noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limba elinescă avînd ştiinţa ca să o tălmăcească; carii luînd lumină şi dintr-alte izvoade vechi şi alăturîndu-le cu cel elinesc al celor 70 de dascăli 21 , cu vrerea lui Dumnezeu o au săvîrşit pre cum se vede. Şi măcără că la unele cuvinte să fie fost foarte cu nevoe tălmăcitorilor pentru strimtarea limbii romăneşti, iară încît avînd pildă pre tălmăcitorii latinilor şi slovenilor pre cum aceia aşa şi ai noştri le-au lăsat pre cum să citesc la cea elinescă. Şi după isprăvirea tălmăcitului aceştii folositoare şi sfinte ostenele,
Partea finală a scrisorii domnului Şerban Cantacuzino, din care reproducem fragmentul, prezintă interes atât pentru precizarea unor amănunte referitoare la acţiunea de traducere a Bibliei, cât şi pentru semnalarea anumitor dificultăţi de care s-au izbit traducătorii (lipsa anumitor termeni corespunzători în limba română, rezolvată prin împrumutări directe din limba greacă). 20 Gherman din Niş, director al Academiei greceşti din Constantinopole, a fost adus de Şerban Cantacuzino ca director al Academiei din Bucureşti. 21 (Izvodul)...elinesc al celor 70 de dascăli = Septuaginta, cea mai veche traducere greacă din ebraică a Vechiului Testament, făcută în Egipt de către 72 de învăţaţi, din porunca lui Ptolomeu al II-lea Filadelful (285 – 246 î.e.n).
19

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

28

TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI luînd după cum se cade, şi voe de la sfînta şi muma noastră besereca cea mare, s-au dat în tipografie de s-au tipărit în sfînta mitropolie din Bucureşti, fiind arhiereu şi păstoriu creştinescului acestuia norod prea sfinţitul părintele nostru kir Theodosie metropolitul. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.93-94.

• [Stihuri la Stema lui Şerban Cantacuzino] 22
Soarele, luna, gripsorul şi corbul împreună, încă şi spata cu buzduganul spre laudă şi adună Şi acestea doamne-ţi împletesc stemă îmfrumuseţată În loc de părinţi soarele şi luna ţi se arată. Luminătoriu născîndu-te neamului şi moşiei, prea vrednic stăpînitoriu ţărîi şi politiei. Iară corbul, care au hrănit pre cel flămînd Ilie, aduce-ţi, doamne, cu crucea putere şi tărie. Întinde-te ca gripsorului, spre toate stăpîneşte, şi cu spata şi cu buzduganul spre vrăjmaşi izbîndeşte Spre cei văzuţi şi nevăzuţi, cu mare biruinţă; pre cum rugăm pre Dumnezău cu multă umilinţă Să te întărescă minunat, în domnie slăvită cu pace şi cu linişte, cu viaţă norocită, Şi întru al său dumnezăesc lăcaş şi fericire să-ţ dea cerescul împărat, parte de moştenire. Plecat robul măriei tale, Radul logofăt. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.94-95.

• [Fragment

din

cap.

XX

din

Faptele

apostolilor]

Iară într-una de sîmbete adunaţi fiind ucenicii, a frînge pîine, Pavel să priciiea cu ei vrînd să iasă a doa zi, şi îndelungă cuvîntul pînă la amiază noapte. Şi era făclii cîteva în foişorul unde era adunaţi. Iară şăzînd oare carele tinerel pre nume Evith la ferestră, împreunîndu-se cu adînc somn povestind lui Pavel, în multă vreme biruindu-se de somn, căzu den a treia straşină jos şi se ridică mort. Şi pogorîndu-se Pavel căzu preste el, şi îmbrăţeşîndu-l zise nu vă tulburaţi pentru că sufletul lui întru el iaste. Şi suindu-se şi frîngînd pîine şi gustînd şi oare cîte vorovind pînă la zio, aşa au ieşit. Şi aduseră pre copil viu şi s-au mîngăiat nu puţin. Iară noi venind la corabie am mers la Asso<n>, de acolo vrînd ca să luom pre Pavel pentru că aşa era rînduit, vrînd el să meargă pedestru. Şi deacă s-au împreunat cu noi la Asoon, luîndu-l pre el, am venit la Mitelini. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.97.

22

Pe verso paginii de titlu a Bibliei este reprodusă stema lui Şerban Cantacuzino şi versurile de mai jos, semnate de logofătul Radu Greceanu (fratele lui Şerban Greceanu), traducător între altele, al Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă şi autor al cronicii lui Constantin Brîncoveanu.

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

29

TEXTE ROMÂNE TI VECHI

Temă
Apreciaţi stadiul la care ajunsese limba română cultă în secolul al XVII-lea, comparând fragmentul din Faptele apostolilor cu versiunile aceluiaşi fragment studiat anterior.

• VARLAAM (?- 1657)
„Reprezentant de seamă al literaturii ecleziastice din Moldova secolului al XVII-lea, VARLAAM, originar din părţile Putnei, a urcat repede treptele ierarhiei bisericeşti ajungând în 1632 mitropolit al Moldovei, demnitate pe care o păstrează până la detronarea lui Vasile Lupu (1653), când părăseşte scaunul metropolitan, retrăgîndu-se la mănăstirea Secul, al cărei egumen fusese în tinereţe. Varlaam a desfăşurat o valoroasă activitate pe tărâm cultural, fiind un harnic traducător şi întemeind la Iaşi, cu ajutorul mitropolitului Kievului, Petru Moghilă, tipografia de la mănăstirea Trei Ierarhi şi un colegiu, după modelul Academiei din Kiev. Lucrarea de căpetenie a lui Varlaam este Cartea romînească de învăţătură (Cazaniia), Iaşi, 1643, o traducere sau o compilaţie personală cuprinzând o culegere de predici, însoţite de textele liturgice respective şi urmate, în partea a doua, de o serie de naraţiuni hagiografice (povestirea vieţii câtorva sfinţi). Răspunsul împotriva catihismului calvinesc (1645) este o operă în întregime originală, putând fi considerată printre primele lucrări cu caracter polemic din literatura română. Limba cărţilor lui Varlaam prezintă trăsături populare, cu unele particularităţi regionale, cu unele reminiscenţe ale frazei slavone şi cu anumite influenţe ale normei literare din Muntenia (fonetisme ca mîine, pîine, extinse, prin analogie, şi în demîineaţă, rămîine etc.) Naraţiunile hagiografice dovedesc realele însuşiri epice ale lui Varlaam şi datorită caracterului lor expresiv şi adesea nu lipsit de naturaleţe, reprezintă primele pagini de proză artistică din literatura romînă.” Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.59-60.

• CARTE ROMÎNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ (1643)
[Fragment din întîia parte a predicei despre lăcomia avuţiei.] Rădăcina tuturor răutăţilor iaste lăcomiea avuţiei, după cuvîntul lui Pavel apostol. Că aciasta de multe ori pre mulţi oameni piarde, cetăţi tari răsipeaşte, pămăntul împarte cu hotară şi cu vame precupeaşte-l, marea cu singe ameastecă, răuri de lacrămi din ochii săracilor varsă. Pentru dănsă sămt furtuşagurile, uciderile, războaele, giurămănturile cu strămbul. Aciasta nu lasă oamenii să între în-părăţirea ceriului. Care lucru cunoaştem pre acel voinic, carele pentru multă avuţie şi strănsură ce avea, căci că era bogat foarte, el iubiia să nu moară nice o dată, ce să custe totdeauna, să mănănce numai şi să bea, că avea de tot de agiuns. Şi găndind în sine să afle vro cale ce aceia să nu moară, ce să poată hi şi în ceia lume să lăcuiască în veaci într-aceiaşi avuţie şi într-acelaş bine cum lăcuiaşte ş-aicia, pentr-aceea mearse la Hristos cu mare plecare, de-l întrebă ce bine va face să aibă viiaţă în veaci. Că ceea ce au mult şi li-i de toate pre voe, aceia n-are iubi să moară nici o dată, ce are iubi să custe în veaci, să mănănce numai şi să bea. Cum fu şi bogatul acela de carele scrie svănta evanghelie de spune că-I bueciră, ţarinele, adecă i să înmulţi avuţiia şi agonisita. Şi găndiia întru sine de dzicea: “Ştiu ce voi face, că voiu răsipi jitniţele meale şi vistearele meale”, şi mai mari ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 30

TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI le voiu zidi. Şi voiu aduna acolo toată agonisita mea şi binele mieu şi voiu dzice sufletului mieu: “Suflete, ai mult bine de dzace în mulţi ai. Mănăncă, bea, veseleaşte-te!” Cum trăgea nedeajde acesta de cust mult şi nu ştiia că preste aceaia noapte va muri, aşea şi acest vonic bogat cerca traiu mult să custe. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.61-62.

• DOSOFTEI (1624-1693)
„Contemporan cu Miron Costin, DOSOFTEI – pe numele de mirean Dimitrie Bărilă – descinde dintr-o familie aromînească şi este unul dintre cei mai erudiţi cărturari moldoveni ai epocii: “Acest Dosoftei mitropolit nu are om prost de felul lui. Şi era neam de mazîl: prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adîncă carte ş-învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blînd ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela” – aşa îl caracterizează cronicarul Ion Neculce. [...] Fecund traducător al cărţilor religioase, dintre care unele văd lumina tiparului graţie ajutorului patriarhului Ioachim al Moscovei, Dosoftei aduce o contribuţie valoroasă la consacrarea limbii romîne ca limbă a cultului religios în Moldova. Din prodigioasa sa activitate culturală, în afara tipăririi celor mai de seamă cărţi necesare serviciului liturgic23 , o importanţă deosebită prezintă Psaltirea în versuri, Uniev, 1673 – în care pentru prima dată se supune un text amplu necesităţilor versificaţiei – şi culegerea de legende hagiografice Vieţile sfinţilor, 4 volume, Iaşi, 1682-1686, care, prin conţinutul ei variat şi interesant, s-a bucurat de o largă circulaţie. În dezvoltarea limbii române literare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Dosoftei are meritul de a fi impus limba romînă în biserică şi de a fi lărgit sfera vocabularului ei prin numeroase împrumuturi, şi, uneori, prin creaţii lexicale proprii. Prin traducereaPsaltirii în versuri, Dosoftei poate fi considerat întemeietorul poeziei romîneşti culte.” Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.77-78.

• PSALTIRE (1673) 24
[Fragment din psalmul 43] Doamne, audzît-am din părinţi poveste, Ce-ai lucrat cu dînşii de tot ni-i la veste, C-ai pierdut păgînii din sfînta ta ţară, Să nu mai jrătvască idolilor sfară. Şi moşilor noştri le-ai dat să petreacă În sfînta ta ţară şi dzîsa să-ţi facă. Că ei, moşii noştri, n-au mărs cu săgeata Cînd au luat ţara, îngrozînd cu spata. Şi-npungînd pizmaşii cu suliţa-n maţe,
Acatistul Precestei, Uniev, 1673; Liturghier, Iaşi, 1679, retipărit în 1683; Psaltirea denţăles, Iaşi, 1680, versiune în proză a psaltirii, cu prezentarea paralelă a textului românesc şi slavonesc; Molitvenic de-ntăles, Iaşi, 1681; Parimiile preste an, Iaşi, 1683. 24 Psaltirea în versuri, cea mai întinsă lucrare versificată (cca. 8000 de versuri) a lui Dosoftei, a apărut în 1673 la Uniev; ea ni s-a păstrat şi sub forma unui manuscris original dedicat lui Duca Vodă. În efectuarea traducerii acestei lucrări, Dosoftei a avut ca model psaltirea în versuri polone a poetului Jan Kochanowski (1530-1584), pe care însă nu a umat-o îndeaproape, ci a amplificat-o, modificînd uneori chiar textul biblic originar.
23

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

31

TEXTE ROMÂNE TI VECHI Să facă izbîndă cu a sale braţe. Ce tu, Doamne sfinte, cu braţele tale Le-ai făcut izbîndă şi le-ai deşchis cale. Şi sfînta-ţi direaptă le făcea lumină, Din sfînta ta faţă-n lucoare senină. Alt împărat n-avea, Doamne, fără tine, Tu purtai războiul oştii cum să vine, Cu tine da chiot şi rădica-n coarne, Nu putea pizmaşii să nu să răstoarne. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p.79-80.

• PSALMUL 46 25
Limbile să salte Cu cîntece nalte, Să strige-ntărie Glas de bucurie. Lăudînd pre Domnul, Să cînte tot omul. Domnul iaste tare, Iaste-mpărat mare Preste tot pămîntul Şi-ş ţîne cuvîntul. Supusu-ne-au gloate Şi limbile toate De ni-s supt picioarele Limbi de pre supt soare. Alesu-ş-au şie, Parte de moşie, Ţara cea dorită Care-i giuruită Lui Iacob iubitul, Ce-i ţine cuvîntul. Mila să-şi arate Cea de bunătate Spre noi, ticăloşii, Precum ne spun moşii. Pre vărvuri de munte S-aud glasuri multe De bucine mare Cu naltă strigare, Că s-au suit Domnul Să-l vadză tot omul. Cîntaţi în lăute, În dzîcături multe, Cîntaţi în pre-mpăratul, Că nu-i ca dîns altul Să domnească-n lume Cu sfîntul său nume.
25

Unii dintre psalmii traduşi de Dosoftei imită metrul versului popular, fapt care explică intrarea lor în circulaţie orală sub forma unor cântece de stea (de ex. Psalmii 46, 48, 94, 98); ei au fost reproduşi mai târziu în culegerile lui Anton Pann.

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

32

TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI Cîntaţi să-nţeleagă Preste lume largă, Că Dumnedzău poate Pre limbi preste toate, De le-mpărăţeşte Şi le-mpărăţeşte Scaunul dă radză Unde va să şadză. Domnul din direapta, Să-mpărţească plata Pre boiari, pre gloate, Pre limbile toate. Şi cine se-nnalţă Din hire sămaţă I-a vedea tot omul Cum i-a certa Domnul. Pagini de limbă şi literatură română veche. Texte alese, prefaţă şi note de Boris Cazacu [Bucureşti, 1964], p. 80-82.

Teme
1. Evidenţiaţi trăsăturile proprii variantei literare moldoveneşti, aşa cum se conturează din scrisul lui Dosoftei. 2. Căutaţi, în versurile lui Dosoftei, imaginile poetice de reală valoare care justifică aprecierea de care s-a bucurat opera mitropolitului în epocă şi mai târziu.

• ANTIM IVIREANUL
„Mitropolitul Antim Ivireanul – cel mai strălucit reprezentant al culturii ecleziastice din epoca lui Constantin Brîncoveanu – trebuie considerat ctitorul limbii liturgice româneşti şi creatorul stilului retoric la noi. Cultura vastă şi profunda cunoaştere a limbii române şi a limbilor din care traducea iau permis cărturarului muntean să transpună în româneşte, cu un remarcabil simţ al nuanţelor, cele mai însemnate cărţi de ritual, desăvârşind astfel complexa acţiune începută de Varlaam şi Dosoftei. Prin cărţile traduse şi editate de el, varianta literară munteană trece într-o fază de evoluţie superioară, devenind limba comună a cărţilor bisericeşti tipărite la noi în veacul al VIII-lea.” Crestomaţie românească. Texte de limbă literară, alese şi adnotate de Şt. Munteanu, Doina David, Ileana Oancea, V.D. Ţâra, p.70.

• Cuvînt de învăţătură la Duminica Floriilor
[...] Şi la acea mincinoasă ispovedanie, ce facem? Cercăm să aflăm duhovnic om prost, pentru ca să se teamă de noi şi să-i fie ruşine de féţele noastre şi ce vom zice noi aşa să fie, socotind în gîndurile noastre că, precum înşălăm pre dînsul, vom înşăla şi pre Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înşală, ce ne înşălăm noi înşine, spre peirea noastră cea sufletească. Şi cînd mérgem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mîncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sîngele şi sudoarea féţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mîncat la masa ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE 33

TEXTE ROMÂNE TI VECHI domnească, miercurea şi vinerea, péşte şi în post raci şi untdelemn, şi am băut vin. Nu spunem că ţinem bălaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficaţii, ca rugina pre fier şi ca cariul pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui nici un rău. Nu spunem strîmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, făţariile, mozaviriile, vînzările şi pîrăle ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemînă, că avem nevoi multe şi dări şi avem casă grea şi copilaş ca-n gloată şi oameni mulţi carii să ocrotesc pre lîngă noi. Nu spunem că crédem minciunile slugilor noastre mai vîrtos decît adevărul celui ce să năpăstuiaşte, carele, de s-ar şi jura, nu-l crédem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atîta cruzime de inimă cît de am putea l-am stinge de pre faţa pămîntului; ce zicem că fiind în valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm cîte un sărindariu, iară din jafuri, iară din nedreaptă agoniseală. Nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuişte şi pradă şi căznéşte pre săraci, îi lăudăm şi-i zicem că iaste om înţelept, îi ajunge mintea la toate şi iaste vrédnic şi face drepăţi, iar pre carele îl vedem că nu să améstecă într-acélia îl facem blestemat, mojic şi névrednic şi cum că nu-i ajunge mintea să facă judecăţi şi dreptate, neaducîndu-ne aminte de cuvîntul ce zice Isaia la capul 64 că: „pentru necurăţeniia noastră dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu iaste ca cîrpa muerii ce are pre sine (şi sîntem necuraţ)”. [...] Drept acéia, iubiţii miei ascultători, mă rog pentru numele lui Iisus Hristos, carele ş-au vărsat preacinstit şi scump sîngele său, de ni-au răscumpărat din robiia diavolului, să ne venim în fire şi să ne luom seama, că acéstia ce facem ne duc pre calea periciunii. [...] Crestomaţie românească. Texte de limbă literară, alese şi adnotate de Şt. Munteanu, Doina David, Ileana Oancea, V.D. Ţâra, p. 71.

Temă
Comentaţi elementele stilului retoric din fragmentul de mai sus.

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

34