Vasile Voiculescu- Critica literara

"Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare , postume scrise intre 70 si 74 de ani, imprumuta intocmai situatiile din sonetele marelui britanic ales ca protector si inspirator, alaturi de o doamna cu parul tors din noapte sau cu pletele de bezna (black ladY) de fictiune, nu alta decat poezia. Prin urmare, poetul si poezia, ingerul si demonul, un eros bivalent, adorat, spiritual si material, declanseaza drama. Poetul e un print inchis in versuri ca intr-o cetate a eternitatii, poezia o esenta a minunii. Iubirea fiind in conceptia lui Voiculescu unica vecie data noua, ii dedica un imn permanent: Sa-ti cant doar frumusetea mi-e unica isprava/ Nemuritoarea-ti forma pe veci s-o-nalti in slava." Alexandru Piru

"Artizan stralucit al versului, Vasile Voiculescu va fi autentic si inspirat in proza sa fantastica. Astfel poetul angelic si dionysiac se dovedeste un foarte modern prozator. Modernitatea sa consta intr-o anumita gratuitate si, in acelasi timp, seriozitate a actului de povestitor, intalnita mai ales in proza munteneasca. Vasile Voiculescu. prozatorul, reprezinta sinteza prozei muntenesti de la Caragiale pana la Gib Mihaescu si Panait Istrati. Viziunea fantastica tipic munteneasca deriva la Voiculeascu din explorarea moderna a eresurilor si a magiei folclorice, din potentarea misterului existential proiectat pe un fundal cosmic. Pentru o reintegrare mitica a faptului cotidian, insul are nevoie in perceptia realului de o incredere nestirbita in puterile magice ale eresurilor milenare. Fara aceasta incredere, misterul existential nu exista, iar proza in domeniul fantasticului (atat de explorat in proza moderna, incepand cu Kafka) este distrusa. Fantasticul la Vasile Voiculescu se leaga mai ales de increderea nezdruncinata in puterile eresului. Proza iui Vasile Voiculescu da o valoare noua poetului extatic, uimind prin prelucrarea stiintifica, absolut originala, a miturilor arhaice romanesti. Actul sau creator se pune in continuitatea gestului sadovenian din Creanga de aur, dar cu o priza mult mai moderna a fantasticului. Caci Sadoveanu era acolo un romantic cvasilivresc, pe cand V. Voiculescu exploreaza mitul in chip modern, pornind de la realul nud, nesofisticat de civilizatie, pana la o transfigurare in sine." Marin Mincu

In poezia lui Voiculescu frapeaza frecventa mitologiei etnice ca sursa extrem de bogata fie in expolatarea motivelor de basm folcloric- Zmeu batran, Ca-n basmul cu greul pamantului, Din imparatia sufletului- fie in interpretarea foarte libera a unor teme populare- Zinele de aur- sau in utilizarea ca elemente de sugestie poetica a eresurilor si credintelor folclorice. Pentru a nu mai vorbi de provenienta populara a atator formatiuni lexicale. (Ion Apetroaie- V. Voiculescu)

(V. Voiculescu)

 Toamna lui Voiculescu e una pur sufleteasca, o scena mohorata, a acalmiei, teatru al amintirilor melancolice. Peisajul exterior transpune convulsii psihice, nelinistea trecerii prin timpul indiferent si fara oprire. Se stabileste un paralelism subtil intre scurgerea timpului cosmic si cel interior, al varstei sufletesti. Somptuoasele agonii ale cerurilor de toamna- noteaza semnificativ poetul- sunt mai mult ale vietii noastre si zilele descresc mai mult in noi. Simtim solstitiul toamnei ca pe solstitiul vietii noastre si furtunile dinafarane bantuie si noua launtricelemari ale sngelui. In maretul joc de simfonii de culori, privim fresca pogorarii catre apus, in sevele pamantului, spre radacinile stramosilor. In inima tabloului coborator spre crepuscul, se strecoara umbre tainice, aluzii parabolice, reflectii triste. Soarele e o fabuloasa poama / Cazuta fara veste pe dealul vietii tale. E un cer de inalte melancolii si tristeti, coborat in vers prin alegorie, ce stabileste discret puntea de trecere de la suflet la natura. Peisajul se traduce in linii unduioase , melodice, intr-o scurgere linistita de ritmuri somnolente. (Ion Apetroaie- V. Voiculescu)

"Cariera literara curioasa a lui V. Voiculescu cu acea lovitura de teatru din final cand apar nebanuitele proze si Sonetele, ne face sa ne intoarcem astazi cu alti ochi, mai atenti, asupra poetului Voiculescu din perioada interbelica. Voiculescu isi prezinta poezia ca pe un mestesug, invatat dupa modele si practicat cu ravna neobosita din dorinta nobila a atingerii perfectiunii. Scopul acestei activitati ar fi nu exprimarea eului, ci a unor idei generale din sfera moralei, filosofiei, artei etc. O privire in laboratorul sau de creatie confirma, de altfel, impresia ca ne aflam in fata unui tip de poet mestesugar, ce porneste in elaborarea poeziei avand mai intai o tema, pe care apoi se straduieste s-o exprime in cuvinte. O lume abstracta, formata din idei, si alaturi o lume de cuvinte, doua universuri independente, dintre care primul tinde sa-l supuna pe al doilea, si niciodata invers, aceasta este imaginea poeziei in gandirea lui Voiculescu, asemanatoare cu o lectie teoretica de estetica dualista despre conditiunea materiala a poeziei si conditiunea ideala.In cariera literara a lui V. Voiculescu inceputa atat de greoi, volumele de povestiri aparute in 1966 au constituit un eveniment spectaculos: centrul de greutate al operei s-a mutat categoric pe creatia postuma. Si, in acelasi timp, despre Voiculescu a inceput sa se vorbeasca dintr-o data ca despre un mare scriitor. Prima impresie pe care o lasa proza lui Voiculescu vine totusi in continuarea celei produsa de poezia sa: fragmentarismul. O mare diversitate de teme, multe stiluri, prea mari diferente de gust, care au starnit o adevarata explozie comparatista din partea criticii. Cateva obsesii fundamentale ale poetului revin si in proza: tema vitalitatii naturii (eroii povestirilor sunt, cei mai multi, vanatori, haiduci, hoti de cai, calugari intrepatrunzatori oameni de o mare vitalitate, adaptati unui mod de existenta legat de natura), moralismul (o tema morala se insinueaza frecvent in textul naratiunilor, pentru ca uneori sa devina dominanta, imbracand forma, desueta, a parabolei naive), vocatia plastica (lumea din povestiri e contemplata cu un ochi de artist plastic, care cauta fie frumusetea, fie pitorescul)." Elena Zaharia Filipas

Vasile Voiculescu - n Grdina Ghetsemani

Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul... Cazut pe brnci n iarba, se-mpotrivea truna. Curgeau sudori de snge pe chipu-i alb ca varul Si-amarnica-i strigare strnea n slavi furtuna. O mna nendurata, tinnd grozava cupa, Se coboara-miindu-l si i-o ducea la gura... Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa... Dar nu voia s-atinga infama bautura. n apa ei verzuie jucau sterlici de miere Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata... Dar falcile-nclestndu-si, cu ultima putere Batndu-se cu moartea, uitase de viata! Deasupra fara tihna, se framntau maslinii, Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada... Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii Si uliii de seara dau roate dupa prada.
Poezia In gradina Ghetsimani face parte din volumul Parga (1921), care marcheaza evolutia poetului spre o lirica noua, alta decat pastelul traditional sau alegoriile facile din volumele anterioare. Acum scenele si motivele biblice apar nu ca simple elemente decorative, ci sunt chemate sa potenteze zbuciumul uman in cautarea divinitatii si a cunoasterii. Textul biblic de la care porneste Voiculescu ii apartine evanghelistului Luca, in care, spre deosebire de celelalte Evanghelii, se accentueaza chinul sufletesc al Mantuitorului, care 1-a precedat pe cel trupesc, in scena rastignirii. Momentul evocat este cel dinaintea arestarii lui lisus, cand acesta se retrage, dupa Cina cea de Taina, in gradina Ghetsimani de pe Muntele Maslinilor pentru a se reculege si a i se adresa lui Dumnezeu, inainte de sarutul tradator al lui Iuda. Scena este celebra si apare, in cadrul iconografiei christice, in lucrarile unor mari artisti precum Duccio, El Greco, Diirer, Mantegno, Bellini.

Desi tema este una religioasa, semnificatiile textului pot fi cautate si dincolo de aceasta. Lupta lui lisus cu moartea reprezinta alegoric eternul conflict dintre cunoastere si traire, dintre trup si suflet, dintre spirit si materie. Este drama omului ce nu poate schimba un destin ce i-a fost scris, a unui suflet in cautarea linistii, a echilibrului, a propriei identitati.

Iisus este o metafora a omului singur printre semeni si in fata lui Dumnezeu, abandonat de ceilalti si ramas sa duca singur o lupta cu sine de dragul oamenilor, al celor care l-au tradat si chinuit. El incarneaza, pe de o parte, neputinta omeneasca in lupta cu limitele, dar, pe de alta parte, si sublimul sacrificiu care anuleaza limita si da o sansa omului de a se rascumpara de pacatele pamantesti in aspiratia catre cer. Vitalitatea omului se vede in forta cu care stie sa-si depaseasca slabiciunile prin credinta si speranta. Se naste de aici un paradox al mortii care invinge moartea: Dar falcilenclestandu-si, cu ultima putere/ Batandu-se cu moartea uitase de viata! ". Este o moarte sinonima cu nasterea unei noi lumi, cea care a reprezentat o rascruce in devenirea umanitatii, atat in sens crestin, cat si in sens etic.