Vous êtes sur la page 1sur 233

Semiotica discursului juridic

CUPRINS
Cuvânt înainte Cap. 1 Stadiul actual al cercetării limbajului juridic  Perspectiva lingvistică  Perspectiva juridică  Perspectiva interdisciplinară  Note Cap. 2 Schiţă de istorie a limbajului juridic românesc  Note Cap. 3 Cadrul teoretico-metodologic al cercetării  Obiectul  Metoda  Finalitatea  Note Cap. 4 Pragmatica discursului juridic normativ  Concepte operaţionale ale analizei pragmatice: discurs/text; emiţător/receptor; competenţă comunicativă; intenţionalitate; acte de limbaj; situaţie de comunicare  Pragmatica discursului juridic normativ  Principiile tehnicii legislative privind redactarea actelor normative  Note Cap. 5 "Gramatica" discursului juridic normativ  Accepţii ale termenului "gramatică"  Nivelul transfrastic (discursiv-textual) - Mecanisme lingvistice ale coerenţei - Mecanisme lingvistice ale coeziunii - Articolul de lege - unitate informaţională şi structuralfuncţională  Nivelul frastic(enunţul juridic) Expresia lingvistică a normei juridice (aspecte morfo-sintactice)  Note Cap. 6 Semantica discursului juridic normativ  Caracterizare generală a terminologiilor

 Terminologia juridică între "tehnicitate" şi "accesibilitate"  Termeni juridici strict specializaţi  Cuvinte din vocabularul general utilizate ca termeni juridici  Polisemia în lexicul juridic  Definiţia juridică  Caracterul de sistem al terminologiei juridice  Relaţii semantice între termenii juridici  Procedee de formare a cuvintelor  Note Cap. 7 Implicaţii practice ale cercetării discursului juridic normativ  Relaţia dreptului cu viaţa socială  DJN din perspectiva specialiştilor - Redactarea legilor - Interpretarea textului legislativ - Lexicografia juridică - Traducerea textelor legislative  DJN din perspectiva nespecialiştilor - "Plain Language Movement" - Dificultăţi în receptarea DJN - Modalităţi de popularizare a legislaţiei  Impactul DJN asupra limbii literare actuale  Note Cap. 8 Concluzii Lista abrevierilor Bibliografie

CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de faţă îşi propune realizarea unui model semiotic al discursului juridic de tip normativ, aşa cum apare el în româna contemporană. Prin finalitatea sa, prin cadrul teoretic-conceptual şi prin demersul metodologic, ea se înscrie într-un domeniu interdisciplinar cunoscut sub numele de semiotică juridică. Abordarea acestui subiect se înscrie pe linia unor preocupări mai vechi ale autoarei, privind studierea limbajelor non-artistice din perspectiva stilisticii funcţionale. La baza lucrării se află teza de doctorat intitulată Stilul juridic în româna

contemporană (Stoichiţoiu, 1984), elaborată sub conducerea ştiinţifică a regretatului profesor Ion Coteanu. La vremea respectivă, cercetarea noastră reprezenta o primă tentativă de abordare interdisciplinară a limbajului juridic, realizată cu mijloacele stilisticii funcţionale, conform unei grile semiotice. Revenirea asupra subiectului, după un deceniu şi jumătate, din perspectiva noilor orientări din bibliografia de specialitate, se justifică prin argumente de ordin teoretic şi practic. Primul – şi cel mai important – este faptul că limba română nu dispune încă de o descriere a structurii şi funcţionării limbajului juridic în plan sincronic, deşi necesitatea unor studii interdisciplinare având drept obiect comunicarea juridică a fost exprimată în repetate rânduri, atât de lingvişti cât şi de jurişti. În al doilea rând, pornind de la premisa că fondul legii şi forma sa de exprimare se află într-un raport de implicare reciprocă, am considerat că investigarea discursului juridic normativ – ca practică instituţionalizată – poate contribui la mai buna rezolvare a unor probleme aflate în zona de interferenţă dintre drept şi lingvistică (perfecţionarea tehnicii legislative, interpretarea şi aplicarea textului de lege, elaborarea dicţionarelor juridice şi a lucrărilor de popularizare etc.). În al treilea rând, din perspectiva lingvisticii, abordarea semiotică la care am recurs ne-a permis descrierea mai adecvată şi mai completă a structurii şi funcţionării diverselor nivele ale discursului juridic în interdependenţa lor, dar şi a sistemului ca atare. În plan teoretic, rezultatele cercetării noastre sunt menite să contribuie la precizarea profilului discursului juridic în româna actuală; totodată, prin raportarea la lucrări privind expresia juridică în alte limbi, am urmărit evidenţierea unor „universalii lingvistice” prezente şi în discursul juridic românesc. Lucrarea se adresează, în mod prioritar, studenţilor filologi şi jurişti, doctoranzilor şi participanţilor la sistemul cursurilor de studii aprofundate/masterat. În acelaşi timp, ea poate interesa diverse categorii de specialişti implicaţi în activitatea legislativă, judiciară şi/sau didactică, în elaborarea dicţionarelor de profil sau a lucrărilor de specialitate. Bucureşti, aprilie 2000

Capitolul 1
STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRII LIMBAJULUI JURIDIC
„The law is a profession of words. Yet in a vast legal literature the portion devoted to

the language of the law is a single grain of sand at the bottom of a great sea”. (Melinkoff, 1963, p.VII)

1. De la data când David Melinkoff făcea remarca de mai sus, în contextul sporirii preocupărilor pentru studierea limbajelor specializate, numărul lucrărilor consacrate comunicării juridice a crescut considerabil, înregistrându-se totodată o diversificare a modalităţilor de investigare. Argumente în acest sens sunt oferite de două bibliografii privind limbajul juridic [LJ], elaborate pentru spaţiul cultural anglofon de Levi (1982), iar pentru cel francofon de Cornu (1990). Sugestiv intitulată Linguistics, Language and Law, lucrarea semnată de Judith Levi este – după ştiinţa noastră – prima bibliografie consacrată LJ elaborată din perspectivă lingvistică pentru uzul lingviştilor. Considerând că investigarea comunicării juridice din unghiul altor ştiinţe sociale este mai avansată decât cea realizată în lingvistică, autoarea pledează pentru concentrarea atenţiei lingviştilor asupra a ceea ce ea numeşte „un teritoriu fascinant‖. Materialul bibliografic înregistrat este sistematizat în trei capitole: (A) Limbajul interacţiunii în cursul procesului; (B) Aspecte privind politica lingvistică în domeniul dreptului; (C) Dreptul şi limbajul său scris. Este interesant că în ultimul capitol (p.35-48), care ne interesează din perspectiva cercetării de faţă, predomină lucrări scrise de jurişti, grupate în subcapitole privind: studii de ansamblu asupra LJ, tehnica legislativă, receptarea şi interpretarea LJ. În cadrul acestei sistematizări (de natură extralingvistică), Judith Levi propune o grupare a materialului după criterii lingvistice, asociind unor domenii de investigaţie tradiţionale (A. Fonetică şi fonologie; B. Morfologie şi sintaxă) modalităţi de abordare specifice lingvisticii actuale (C. Semantică, presupoziţii şi interferenţe; D. Pragmatică şi acte de vorbire; E. Sociolingvistica; F. Psiholingvistica). Bibliografia selectivă inclusă de Gérard Cornu în lucrarea sa Linguistique juridique (1990, p.47-56) cuprinde studii consacrate: (A) limbajului dreptului în general şi unor aspecte particulare ale acestuia (vocabularul juridic; definiţiile; logica normelor; formulele notariale); (B) limbajului legislatorului şi stilul legislativ; (C) limbajului judiciar şi stilului judecăţilor; (D) limbajului administrativ; (E) problemelor privind drepturile lingvistice şi traducerea textelor juridice. 2. Încercând o sistematizare a bibliografiei româneşti şi străine consultate (vezi infra) se observă că, deşi majoritatea cercetătorilor au relevat necesitatea unor studii de sinteză care să abordeze LJ din perspectivă multidisciplinară 1, numărul lucrărilor de acest gen este încă restrâns.

Studiile mai vechi analizează „stilul judiciar‖ (Dimiu, 1939) sau „limbajul dreptului‖ (Melinkoff, 1963) global, fără a distinge diversele subregistre. Cu mijloace de investigaţie aparţinând lingvisticii tradiţionale, autorii realizează abordări sincronice şi diacronice, insistând asupra aspectelor specifice. Fără a evidenţia o preocupare sistematică, fundamentată teoretic pentru probleme de tehnică legislativă, studiile menţionate includ – explicit sau implicit – şi aspecte de natură prescriptivă. Bibliografia domeniului relevă trei tipuri de abordări: (1) lingvistică; (2) juridică; (3) interdisciplinară2. 2.1. Perspectiva lingvistică prezintă limbajul/stilul juridic3 dintr-un unghi predominant teoretic4, sub aspect diacronic şi/sau sincronic. 2.1.2. Cercetările lingvistice de tip diacronic – predominante în bibliografia românească – sunt consacrate formării şi evoluţiei LJ în contextul istoriei limbii române literare5 sau unor aspecte particulare (îndeosebi terminologiei, considerată de majoritatea autorilor ca definitorie în conturarea fizionomiei acestui limbaj6). Este prezentat istoricul LJ, începând cu textele traduse (Rizescu, 1965), continuând cu primele pravile româneşti şi ajungând până în epoca modernă (Diaconescu, 1974 a; Coteanu, 1984) sau până în prezent (Gheţie, 1978; Munteanu; Ţâra, 1978). Alte studii cu caracter istoric examinează LJ dintr-o anumită epocă (Dimiu, 1937 şi 1939; Giosu, 1963; Bulgăr, 1962 şi 1969; Rosetti; Cazacu; Onu, 1971; Chivu, 1986). Întrucât vocabularul reprezintă compartimentul cel mai mobil al oricărui limbaj specializat, numeroase cercetări examinează terminologia juridică (Brâncuş, 1955; Todoran, 1962; Barborică, 1969; Saramandu,1986). 2.1.3. Abordările de tip sincronic includ analize ale LJ sau ale unor nivele ale sale realizate cu o varietate de mijloace, aparţinând lingvisticii tradiţionale, celei structurale sau unor noi direcţii de cercetare, precum stilistica funcţională, sociolingvistica, psiholingvistica, analiza discursului, gramatica textului, teoria actelor de vorbire etc. Dintre cercetările recente, studiile elaborate de Sourioux; Lerat (1975), Kielar (1977) şi, îndeosebi, Charrow (1981) şi Redish (1981) reprezintă lucrări de referinţă pentru LJ sub raport teoretic şi metodologic, fără a fi neglijate sugestiile de ordin practic. Reţinem din lucrările menţionate accentul pus pe aspectele pragmatice ale comunicării juridice, care prefigurează o semiotică juridică avant la lettre. Poate fi menţionat în acest sens studiul semnat de Sourioux; Lerat (1975), a cărui arhitectură se sprijină pe doi piloni, desemnaţi de autori prin sintagmele „sociolingvistica juridică‖7 şi „stilistica juridică‖8. La

Kielar (1977), precizarea profilului specific al LJ normativ în engleză şi poloneză se face printr-o abordare de tip pragmalingvistic9. O încercare de abordare sistemică a LJ, punându-se accentul pe relaţiile dintre componentele sale – vocabular, sintaxă, stil – stă la baza unui studiu de drept comparat privind legislaţia penală sovietică (Berman, 1975)10. În opinia lui Charrow (1981, p.10-14), o descriere completă a LJ necesită examinarea celor trei nivele definitorii: discursiv, sintactic, lexical. Dintre analizele lingvistice parţiale reţinem studiile consacrate semanticii juridice (Becquart, 1928; Scarpelli, 1959; Mackay, 1979; Bourcier, 1979; Bowers, 1982; Stoichiţoiu, 1983 şi 1990), sintaxei enunţului normativ (PanăDindelegan, 1977), relaţiei text-discurs şi organizării textuale (Stoichiţoiu, 1981). Caracterizări sumare privind unele compartimente ale LJ sunt incluse în lucrări privind stilurile literare româneşti: Golopenţia, Pavel, 1960 (lexicul juridic); Vulişici, 1966 (sintaxa juridică). Descrieri complete din perspectiva stilisticii funcţionale se găsesc la Stoichiţoiu, 1984 şi Irimia, 1986 (p.213-243). 2.2. Din perspectivă juridică sunt abordate aspecte de interes practic: perfecţionarea tehnicii legislative (Teodorescu, 1936; Nicolcioiu, 1972; Ceterchi, 1976; Reteşan, 1976; Battison, 1980; Bécane, Couderc, 1994; Zlătescu, 1996); redactarea diverselor tipuri de texte juridice (Cooper, 1963; Weihofen, 1980); interpretarea textului legislativ de către specialişti (Probert, 1972; Dickerson, 1975; Beck, 1982; Bowers, 1982; Kerchove; Ost, 1982; Bergel, 1989); receptarea textului juridic de către nespecialişti (Ghimpu, 1978; Charrow, 1979; Redish, 1979; Hartley, 1981; Fernbach, 1995). 2.3. Abordarea interdisciplinară a LJ a dus la conturarea a două noi domenii de cercetare – lingvistica juridică şi semiotica juridică. Întrucât cele două sintagme circulă în bibliografia de specialitate fără a fi precis delimitate, considerăm utilă o prezentare sintetică a semnificaţiei lor. 2.3.1. În sfera lingvisticii juridice pot fi incluse multe dintre lucrările menţionate în bibliografia noastră, deşi autorii respectivi nu recurg la această formulă (de exemplu: Melinkoff, 1953; Sourioux; Lerat, 1975; Charrow, 1981 ş.a.). În bibliografia românească, sintagma respectivă este atestată într-un studiu adresat juriştilor (Berceanu, 1981). Domeniul lingvisticii juridice este definit întro manieră restrictivă, în contextul unei analize mai cuprinzătoare, privind interferenţa specifică între drept şi lingvistică11.

În concepţia lui B.Berceanu, lingvistica juridică are ca obiect „activitatea lingvistică în domeniul dreptului, care are în vedere cuvintele cu semnificaţie juridică, specifice vieţii juridice‖, fiind precis delimitată de „activitatea dreptului în domeniul lingvistic, drept care atribuie cuvintelor o valoare juridică independent de domeniul în care se aplică‖12. În sfera de preocupări a lingvisticii juridice ar intra, aşadar, studierea terminologiei juridice – „atât cea folosită de public, cât şi cea de utilitate mai restrânsă, a specialiştilor şi practicienilor dreptului […] în vederea alegerii termenilor cei mai economici şi mai adecvaţi (ca apartenenţă semantică şi ca posibilităţi flexionare) şi a găsirii celei mai ştiinţifice definiţii‖13. De asemenea, lingvisticii juridice îi revine sarcina elaborării dicţionarelor juridice şi, în mod special, a unui „dicţionar oficial‖, care să cuprindă toate „definiţiile legale‖ (incluse în legislaţia românească în vigoare), precum şi „prescurtările şi simbolurile legale‖14. O viziune coerentă şi sistematică asupra lingvisticii juridice se găseşte în bibliografia recentă de limbă franceză, îndeosebi la Cornu (1990) şi Snow; Vanderlinden (1995). Pornind de la două ipoteze de lucru – existenţa unui limbaj specific al dreptului şi convingerea că acesta trebuie investigat dintr-o dublă perspectivă – lingvistică şi juridică, G.Cornu face o paralelă între sistemul de drept şi limbă, reliefând trăsăturile lor comune (ambele sunt fenomene cu caracter social, normativ şi tradiţional15). În sens larg, obiectul de studiu al lingvisticii juridice este identificat printr-o formulă cu caracter generic – limbajul dreptului (fr. langage du droit) – care desemnează, nediferenţiat, mai multe tipuri discursive: legislativ, jurisdicţional, contractual, cutumier (al maximelor şi adagiilor din domeniul dreptului administrativ), pledoaria, rechizitoriul etc.16. În sens strict, lingvistica juridică presupune examinarea celor două componente esenţiale ale limbajului dreptului: (1) vocabularul juridic; (2) discursul juridic17. Domeniul ei este delimitat prin raportare la lingvistica generală şi la ştiinţa dreptului18. În raport cu prima disciplină menţionată, lingvistica juridică trebuie să se concentreze asupra semanticii juridice19 şi a morfologiei (în care autorul include şi procedeele de formare a cuvintelor). În relaţie cu ştiinţa dreptului, lingvistica juridică îşi evidenţiază trei aspecte funcţionale, putând fi privită ca o stilistică sau retorică specializată 20, ca ştiinţă auxiliară a dreptului, implicată în activitatea legislativă şi în interpretarea juridică21 şi ca instrument de investigare a efectelor juridice produse prin acte de limbaj de tip performativ (jurământ, ordin, angajament, recunoaştere,

interdicţie, autorizare etc.)22. În sfârşit, lingvistica juridică este prezentată şi ca „auxiliar al ştiinţelor ajutătoare ale dreptului‖, urmărindu-se relaţiile ei cu istoria dreptului, cu dreptul comparat, cu sociologia juridică şi cu informatica juridică23. Studiile incluse în volumul coordonat de G.Snow şi J.Vanderlinden (1995)24 abordează relaţia dintre drept şi limbajul său dintr-o perspectivă practic-aplicativă. Pornind de la premisa unor legături organice între conştiinţa juridică şi cea lingvistică a unei naţiuni, respectiv între sistemul de drept şi expresia sa lingvistică, autorii examinează – din perspectiva dreptului comparat şi a lingvisticii juridice – problemele generate de situaţia de bilingvism şi bijuridism specifică spaţiului canadian, unde coexistă sistemul de drept civil francez şi cel englez (common law). În funcţie de obiectivele urmărite şi de metoda adoptată, autorii prezenţi în volumul menţionat recurg – pe lângă sintagma lingvistică juridică – şi la alte denumiri care evidenţiază caracterul pluridisciplinar al abordărilor: écologie juridique (Cornu, 1995)25; jurilinguistique (Pesant; Thibault, 1995)26, juristylistique (Picotte, 1995)27, lexicographie jurilinguistique (Picotte, 1995). 2.3.2. Domeniul semioticii juridice este stabilit de A.J.Greimas (1971) – din perspectiva lingvistului – ca fiind descrierea discursului/ textului juridic prin raportare la o gramatică şi un dicţionar de profil28. În bibliografia românească, primul model semiotic aplicabil discursului juridic se găseşte într-un studiu consacrat argumentării în domeniul dreptului (Mihai, 1982)29. 2.3.3. O altă categorie de lucrări cu caracter interdisciplinar abordează aspecte particulare ale LJ care prezintă interes pentru jurişti, logicieni, filosofi ai dreptului, traducători, lexicografi etc. Astfel, LJ a fost examinat din perspectiva teoriei generale a dreptului (Perrin, 1979; Bergel, 1989; Bécane; Couderc, 1994), a logicii deontice (Ray, 1926; Kalinowski, 1965; 1972; Popa, 1972; Arnaud, 1973; Danon-Boileau, 1976; Bergel, 1989; Mateuţ; Mihăilă, 1998), a teoriei argumentării şi retoricii (Bourcier, 1976; Vignaux, 1979; Mihai, 1982 şi 1998). Finalitatea practică a investigării LJ este evidentă în lucrări consacrate traducerii textelor legislative (Berman, 1975; Kielar, 1977; Gémar, 1995), principiilor lexicografiei juridice mono- sau plurilingve (Berceanu, 1981; Picotte, 1995), analizei didactice a textului juridic (Sourioux; Lerat, 1992) sau simplificării textului juridic pentru a-l face accesibil nespecialiştilor (Redish, 1979; Holland; Redish, 1981; Redish, 1981; Fernbach, 1995).

NOTE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Vezi Melinkoff, 1963, p.VIII; Sourioux; Lerat, 1975, p.11; Kielar, 1977, p.11; Charrow; Charrow, 1979, p.164; Cornu, 1990, p.15. Încadrarea în una dintre cele trei direcţii ţine seama de orientarea lucrării şi nu de formaţia profesională (lingvistică sau juridică) a autorului. În cuprinsul lucrărilor de acest tip, termenii limbaj şi stil sunt utilizaţi ca sinonimi, cu accepţia din stilistica funcţională (pentru definirea conceptului de stil funcţional, vezi Coteanu, 1972; 1973 şi Diaconescu, 1974 b). Vezi, în acest sens, Charrow; Charrow, 1979, p.163 („Linguists, in particular, have been reluctant to concern themselves with practical issues related to legal language‖) şi Kielar, 1977, p.10 („Linguists are less pragmatical in their remarks on the language of the law‖). Pentru o prezentare sintetică a evoluţiei LJ românesc, vezi infra, cap. 2. Cf.Diaconescu, 1974 b, p.120 şi Saramandu, 1986, p.10. „Il y a donc lieu de considérer comme constituant le domaine d’une sociolinguistique juridique d’une part la communication dans le droit et d’autre part la façon dont le langage juridique est reçu par le public, ce qu’on pourrait appeller «l’effet Thémis»‖ (Sourioux; Lerat, p.63). [Themis – zeiţa dreptăţii în mitologia greacă]. „Une stylistique juridique renvoie à la description d’un vocabulaire et des modes d’énonciation‖ (ibidem, p.102). Vezi, în acest sens, concluziile autoarei: „On the basis of intralingual confrontation, supplemented by the study of sociological and pragmatic correlates we have arrived at the conclusion that the language of the law constitutes a distincted register of Standard Polish and Standard English, respectively‖ (Kielar, 1977, p.147). its words and phrases; second, with its syntax, the ways in which its sentences are structured; third, with its style, the ways in which its larger basic modes are presented […]; and fourth, with its basic synchronic and diachronic elements of its linguistic structure as a whole, including the interrelationships between its vocabulary, its syntax, and its style‖ (Berman, 1975, p.39).

8. 9.

10. „A linguistic approach to a legal system should concern itself first with the vocabulary of the system:

11. Ca

aspecte particulare ale acestei interferenţe, Barbu Berceanu examinează: rolul limbii în justiţie, determinarea juridică a limbii (proces prin care legiuitorul stabileşte limba oficială folosită în legislaţie, reguli pentru redactarea textelor normative şi pentru interpretarea juridică a termenilor), intercondiţionarea dintre evoluţia LJ şi cea a dreptului ş.a.

12. Berceanu, 1981, p.262. 13. Ibidem, p.265. 14. Ibidem, p.265-266. 15. Cf.Cornu, 1990, p.15. 16. Primelor trei dintre acestea li se acordă capitole speciale în lucrarea citată: Le discours législatif (Le
texte de loi), p.266-334; Le discours juridictionnel (la décision de justice), p.335-356; Le discours coutumier (les maximes et les adages du droit), p.357-405.

17. „Pour aller à l’essentiel, la linguistique juridique examine les signes linguistiques que le droit emploie
(disons, pour simplifier, les mots, sous le rapport de leur sens et de leur forme) et les énoncés que le droit produit (disons, par exemple, les phrases et le textes, sous le rapport de leur fonction, de leur structure, de leur style, de leur présentation etc.)‖ (Cornu, 1990, p.13).

18. Ibidem, p.30-45.

19. „La

sémantique est la partie essentielle de la linguistique juridique. […] L’étude des significations juridiques est donc la partie la plus féconde de la linguistique juridique, au moins dans sa considération du vocabulaire juridique‖ (Cornu, 1990, p.36-37). Ca domeniu care interferează cu „semantica juridică‖, autorul menţionează „lexicologia juridică‖, „lexicografia juridică‖ şi „traducerea juridică‖ (ibidem, p.37). lois, le style des jugemetns, le style des actes entrent dans le champ de ses investigations et męme, on y arrive, de ses recommandations‖ (ibidem, p.39).

20. „La stylistique juridique est l’une des parties non négligeables de la linguistique juridique. Le style des 21. „La linguistique juridique mérite d’ętre reconnue principalement comme l’auxiliaire d’une branche de

la science de la législation: la technique législative. […] En tout acte, la linguistique juridique cultive: le choix des termes; les qualités de l’énoncé (clarté, précision); la composition d’ensemble du texte; le choix des divisions, des intitulés, de la ponctuation; la présentation formelle du texte sur le document qui le supporte; la présentation d’un sommaire ou d’un résumé; la confection d’un index‖ (ibidem, p.40).

22. Ibidem, p.43-44. 23. Ibidem, p.42-43. 24. Volumul reuneşte lucrările prezentate în anul 1993 la colocviul intitulat Français juridique et science
du droit, desfăşurat la Moncton (Canada).

25. Referindu-se la domeniul unei ecologii juridice, Gérard Cornu (1995, p.19) precizează: „Elle n’exige
pas seulement, en la forme, l’économie des textes (textes courts, phrases brčves, silences, lacunes intentionnelles), mais, au fond, moins de droit (rčgles sobres, harmonisées, unifiées, canons législatifs)‖.

26. În accepţia sa restrânsă, termenul priveşte limbajul juridic sub aspectul traducerii: „La discipline de la
jurilinguistique est née précisément au Canada des problčmes de traduction qui émergeaient de ce bijuridisme et de ce bilinguisme qui s’enchevętrent‖ (Pesant; Thibault, 1995, p.354). În sens larg, termenul se referă la implicarea lingviştilor în domeniul tehnicii legislative: „Le jurilinguiste est utile, car son rôle n’est pas tant d’expliciter le texte que d’assurer la meilleure expression linguistique du message que vise à véhiculer celui-ci; de par son statut de collaborateur spécialisé, il aide celui qui est chargé de la formulation du droit‖ (Bergeron, 1995, p.50).

27. „La 28. „Si

juristylistique se fixe pour objet le phénomčne social qu’est le langage du droit par l’étude stylistiyue du vocabulaire et du discours juridiques dans leur expression écrite ou orale‖ (Picotte, 1995, p.296). le discours juridique renvoie à une grammaire et à un dictionnaire juridiques (grammaire et dictionnaire étant les deux composantes du langage), on peut dire que le discours juridique est la manifestation, sous la forme de message-discours, d’un langage, d’une sémiotique juridique. […] Nous postulons que le texte qu’il s’agit de décrire relčve d’une sémiotique juridique, qu’il est le produit d’une grammaire et la manifestation d’un univers sémiotique particulier‖ (Greimas, 1971, p.9). la cele trei componente ale unei semiotici juridice, autorul precizează: „Problematica sintaxei logice a limbajului juridic se referă la aspecte legate de descrierea semnelor şi a expresiilor sale, de cercetarea regulilor de formare a acestor expresii din semne mai simple şi de analiză a relaţiilor dintre ele, precum şi de regulile de transformare a expresiilor. Pragmatica juridică cercetează limbajul juridic sub aspectul producătorilor lui şi se preocupă de influenţa limbajului juridic asupra comportamentului uman. Semantica juridică studiază relaţiile semnelor cu obiectul juridic desemnat de ele‖ (Mihai, 1982, p.25). Acest punct de vedere este reluat în Mihai (1998, p.37). 2

29. Referindu-se

Capitolul

SCHIŢĂ DE ISTORIE A LIMBAJULUI JURIDIC ROMÂNESC „La langue et le droit évoluent l’un par l’autre‖ (Cornu, 1995, p.15) 1. Evoluţia limbajului juridic [LJ] interesează deopotrivă istoria limbii literare şi istoria dreptului românesc. Includerea într-o analiză sincronică – aşa cum este cea de faţă – a unui capitol care prezintă sintetic evoluţia LJ în cadrul limbii române literare (cu începere din secolul al XVI-lea) are rolul de a releva dinamica proprie diverselor nivele ale acestui stil funcţional prin prezentarea elementelor de

continuitate şi a inovaţiilor desprinse din compararea unor ediţii succesive ale aceloraşi texte legislative. În examinarea acestei evoluţii am ţinut seama în mod constant de condiţionarea complexă – extralingvistică şi lingvistică – a LJ1. Considerat global, ca limbaj instituţionalizat, LJ este determinat de contextul politic şi socio-cultural în care este utilizat. În consecinţă, el reflectă în planul expresiei lingvistice schimbările intervenite în societate, reflectarea fiind mediată prin sistemul dreptului. Condiţionarea lingvistică a LJ dă seama de evoluţia acestui stil funcţional în cadrul istoriei limbii literare. Trebuie menţionat însă faptul că, datorită constrângerilor specifice unui limbaj instituţionalizat2, evoluţia LJ prezintă o serie de particularităţi în raport cu tendinţele manifestate în istoria limbii sau în alte stiluri funcţionale3 în aceeaşi perioadă. 2. În cele ce urmează, vom trece în revistă trei etape din istoria LJ românesc, aşa cum apar ele în bibliografia domeniului, deşi studiile respective nu acoperă decât fragmentar istoria acestui limbaj şi nu se referă la toate componentele sale. Cele trei perioade pe care le-am considerat semnificative pentru evoluţia LJ românesc sunt: (1) primele „pravile‖ traduse şi tipărite în Moldova şi Muntenia la mijlocul secolului al XVII-lea; (2) perioada dintre 1780 (când apare Pravilniceasca condică a lui Ipsilanti) şi 1864-1865 (când se realizează unificarea legislativă sub domnia lui Al.I.Cuza, prin promulgarea codurilor moderne ale României); (3) etapa după 1865, când LJ românesc se modernizează, fixându-se într-o formă apropiată de cea actuală. Aspectul cel mai caracteristic al acestei evoluţii, observabil în toate compartimentele LJ, este permanenta confruntare dintre tradiţie şi inovaţie sau dintre „conservatorismul legat de o anumită rigiditate a formulelor tradiţionale şi inovaţia cerută de nevoile imediate ale comunicării, în funcţie de progresul ideilor din multe domenii ale activităţii politice şi culturale‖4. Evoluţia LJ românesc a avut loc în direcţia asigurării proprietăţii, clarităţii şi conciziei printr-un proces de unificare, specializare şi modernizare la toate nivelele. De exemplu, în domeniul vocabularului juridic, dacă se ia drept criteriu al evoluţiei procentul de întrepătrundere dintre lexicul limbii comune şi terminologia juridică specializată, se constată o descreştere treptată a numărului cuvintelor din lexicul comun până în secolul al XIX-lea, când, în terminologia juridică românească predomină neologismul latino-romanic5, care permite exprimarea precisă, lipsită de ambiguitate, a conceptelor juridice. 2.1. Primele atestări ale LJ românesc datează din secolul al XVI-lea, fiind reprezentate de pravile cu caracter eterogen (juridic şi canonic), rămase în manuscris sau tipărite, precum şi de acte de cancelarie scrise în limba română6. Cele dintâi coduri de legi cu caracter laic, traduse din limba greacă şi tipărite în Moldova în 1646 (Carte românească de învăţătură sau Pravila lui Vasile Lupu) şi în Muntenia în 1652 (Îndreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab) cuprind „în embrion‖ elemente şi structuri caracteristice ale LJ7. S-a observat încă din această fază timpurie a istoriei LJ o diferenţiere stilistică între actele şi documentele particulare (mai apropiate de limba vorbită a epocii)8, actele cu caracter judiciar (care evidenţiază un stil narativ greoi şi prolix, încărcat de formule convenţionale)9 şi textele legislative, caracterizate prin prezenţa unor trăsături specifice la nivelul organizării textuale, al tiparelor morfo-sintactice şi prin efortul de constituire a unei terminologii specializate. Lexicul juridic de factură populară, tradiţională, din aceste texte este format, în principal, din cuvinte vechi româneşti, unele dintre ele fiind folosite cu accepţii specializate (arătare ‖probă‖, tocmire „convenţie‖, a învăţa „a porunci‖, a feri „a respecta, a se supune legii‖, a lăsa „a ierta‖). Particularităţile dialectale sunt prezente la nivel fonetic, morfo-sintactic şi lexical, fiind mai numeroase în textul moldovenesc10. La nivel lexical sunt de reţinut numeroase slavonisme (canon „pedeapsă fizică, tortură‖, deală „faptă, infracţiune‖, zapis „document‖) şi calcuri (făcător de rău „infractor‖, lucrurile ce sunt împregiur „circumstanţe‖). 2.2. Perioada dintre 1780 şi 1865 marchează o evoluţie importantă în direcţia modernizării şi unificării LJ normativ, aşa încât se poate afirma că, la mijlocul secolului al XIX-lea, acest stil funcţional se prezintă sub formă modernă11. Ritmul evoluţiei nu este acelaşi în toate compartimentele LJ. Lexicul cunoaşte cea mai rapidă şi profundă transformare12, în timp ce sintaxa şi fizionomia stilistică evoluează mai lent în primele decenii ale secolului al XIX-lea13. Lupta dintre tradiţie şi inovaţie face ca, în prima jumătate a secolului trecut, terminologia juridică românească să aibă un aspect de „mozaic lingvistic‖14. „Pitorescul lexical‖15 rezidă în coexistenţa unor cuvinte din lexicul comun (care reprezintă încă, în această perioadă, 52% din vocabularul juridic, cu o predominare netă a elementului latin)16, elemente populare cu caracter arhaic (de exemplu, în texte juridice din Ardeal: gloabă „amendă‖, jalobă „plângere‖, strâmbătate „nedreptate‖17), alături de numeroase neologisme împrumutate din latină (act, autoritate, contract, testament). Alte surse ale

împrumuturilor sunt: maghiara, în Ardeal (chizeşiu „garant‖, felelui „a garanta‖18), turca (avaiet „impozit‖, nizam „poruncă‖, sinet „act‖), neogreaca (dicheomă „drept‖, peristasis „împrejurare‖, pronomion „privilegiu‖) şi rusa (cinovnic „funcţionar‖, delă „afacere‖, predlojenie „hotărâre‖) în Moldova şi Muntenia19. Preocuparea pentru îmbogăţirea şi modernizarea lexicului juridic este atestată de glosarele juridice care apar la începutul secolului trecut20, deschizând calea activităţii lexicografice în acest domeniu. În Muntenia şi Moldova, procesul de modernizare se intensifică după 1830 în cadrul fenomenului general de „reromanizare‖ a limbii române. Cuvinte din vocabularul popular şi termeni nelatini sunt înlocuiţi prin neologisme latino-romanice, care îşi fixează treptat forma prin adaptare la sistemul limbii române21. În acest mod, grecismelor diată şi clironom le iau locul termenii testament şi succesor, iar cuvintele de origine slavă dopros, jalbă şi pricină dispar în favoarea neologismelor interogatoriu, reclamaţie şi cauză. În cadrul procesului general de modernizare a sintaxei limbii literare sub influenţa conjugată a vorbirii curente şi a limbilor romanice22, sintaxa LJ evoluează mai lent, ca noutăţi putând fi reţinute frecvenţa construcţiilor cauzale, a verbelor la viitor şi imperativ, înlocuirea unor perifraze şi elemente de relaţie învechite prin echivalente neologice, specializate23. 2.3. Specificul legislaţiei noastre moderne – atât în conţinut, cât şi în privinţa mijloacelor de expresie – se manifestă de la primele coduri promulgate în deceniul al şaptelea din secolul trecut24 şi până astăzi prin continuarea tradiţiilor vechiului drept românesc, paralel cu consolidarea caracterului său romanic, sub influenţa izvoarelor de drept străine utilizate pentru elaborarea noilor coduri25. Din perspectiva tehnicii legislative din deceniul al patrulea al secolului nostru, expresia lingvistică a acestor coduri a fost criticată cu severitate26. Principala critică vizează lipsa de unitate a limbajului folosit27. Cauza acestei deficienţe este insuficienta adaptare a legilor străine28, îndeosebi în domeniul vocabularului. Este condamnat abuzul de neologisme care creează dificultăţi de înţelegere nespecialiştilor29, recomandându-se utilizarea preponderentă a „cuvintelor neaoşe‖30. Fără a contesta caracterul real al faptelor semnalate în cele două lucrări citate, se cuvine să remarcăm că observaţiile autorilor – uneori exagerat de critice – nu ţin seama în suficientă măsură de specificul LJ ca limbaj specializat şi îl examinează izolat, fără a-l încadra în contextul limbii literare din epoca respectivă. În opinia noastră, dincolo de inerentele deficienţe, explicabile prin dificultatea şi complexitatea sarcinii de făurire a unui instrument lingvistic specializat31, codurile promulgate în epoca lui Cuza reprezintă un moment de incontestabilă importanţă pentru fixarea LJ românesc într-o formă apropiată de cea actuală32. În sprijinul acestei afirmaţii, vom urmări evoluţia LJ de la apariţia acestor coduri până în prezent, semnalând elementele de continuitate şi inovaţiile desprinse din cercetarea unor ediţii succesive ale aceloraşi coduri. 2.3.1. În comparaţie cu etapele anterioare, se definesc mai precis tipul de text juridic, tiparele de compunere a secvenţelor şi modalităţile de organizare a acestora. La sfârşitul secolului al XIX-lea, confruntarea dintre tradiţie şi inovaţie are drept rezultat coexistenţa – în cadrul textului juridic – a unor aspecte cu caracter arhaic şi popular cu inovaţii lingvistice, aşa cum reiese din următorul citat: „Tentativa de veriun delict, adică orice început de execuţiune a delictului care se va fi curmat din împregiurări cu totul neatârnate de voinţa autorului, precum şi delictul neizbutit, se va pedepsi numai la întâmplările prevăzute prin verio dispoziţiune specială a legii‖ (CP, 1882, p.39). Contradicţiile apar mai frecvent între tendinţele inovatoare, proprii terminologiei, şi cele mai conservatoare, tradiţionale, prezente în unele compartimente ale sintaxei şi frazeologiei. Astfel, în virtutea conservatorismului LJ se menţin formule cu caracter arhaic: este oprit; sub motiv că (CC, 1881, p.16). Dat fiind că norma sintactică a limbii române literare s-a fixat abia în a doua jumătate a secolului al XIXlea, în codurile de legi din perioada analizată se înregistrează încă oscilaţii determinate de efortul spre modernizare al LJ. Tendinţele conservatoare din morfo-sintaxă se manifestă prin păstrarea (uneori până în perioada interbelică) a unor forme arhaice şi populare ale pronumelor (adjectivelor) nehotărâte: vericine (CP, 1882, p.119; CC, 1935, p.13); verice (individ) (CC, 1888, p.4; CC, 1935, p.6); tot (Românul) (CC, 1888, p.3; CC, 1935, p.6). În paralel cu acestea, apar formele moderne acela care (CP, 1882, p.35); cei ce, cei care (CC, 1888, p.24); orice (persoană) (CP, 1882, p.35). În exprimarea raporturilor sintactice coexistă prepoziţii, conjuncţii şi locuţiuni specifice limbii vechi şi populare (la întâmplare de „în cazul‖, CP, 1882, p.72) cu elemente de relaţie de origine latinoromanică, integrate sau în curs de fixare în limba română (în contra, CP, 1882, p.87).

Principala tendinţă în evoluţia sintaxei LJ este simplificarea şi specializarea structurilor sintactice şi a elementelor de relaţie, pentru a asigura o exprimare coerentă, logică şi clară, care să evite echivocul sau interpretările subiective ale legii. Sunt înlăturate treptat construcţiile nefireşti, după tipare străine, rezultat al influenţei izvoarelor de drept folosite ca model pentru alcătuirea primelor coduri româneşti moderne. Textele de legi din Ardeal şi Bucovina s-au modernizat mai lent, menţinându-se încă, până la formarea statului unitar român, frazele lungi, cu multe determinări, construite sub influenţa textului german după care se făcea traducerea. Simplificarea şi precizarea frazei se realizează în textele juridice moderne şi prin reducerea enumerărilor care, în primele coduri, acumulau părţi secundare de propoziţie. („Oricare din nedibăcie, din nesocotinţă, din nebăgare de seamă, din neîngrijire sau din nepăzirea regulamentelor va săvârşi omor fără voie […]‖, CP, 1882, p.84) şi a inversiunilor din cadrul grupului nominal (a sa vieţuire; a sa conduită, CP, 1882, p.10). Dintre procedeele specifice enunţurilor normative actuale, se remarcă extinderea reflexivului pasiv impersonal („Dacă rebeliunea s-a urmat de mai mult de douăzeci de persoane armate, culpabilii se vor pedepsi cu recluziunea‖, CP, 1882, p.62) şi a construcţiilor cu infinitivul, în locul conjunctivului („El continuă a se folosi de uzufructul său‖, CC, 1897, p.140). În primele coduri româneşti moderne, frazele sunt, de regulă, lungi, încărcate de determinări şi intercalări (vezi, de exemplu, articolul privind infracţiunea luare de mită, în CP, 1882, p.52: „Orice funcţionar de ramul administrativ sau judecătoresc, orice agent sau însărcinat al unei administraţiuni publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau presenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri spre a face sau a nu face un act privitor la funcţiunea sa, fie şi drept, dară pentru care n-ar fi determinată de lege o plată, se va pedepsi cu închisoare de la doi până la trei ani, şi cu amenda îndoită a valorii lucrurilor primite sau făgăduite, fără ca această amendă să poată fi mai mică decât două sute lei, iar banii sau darurile, ori valoarea lor, se vor lua pe seama ospicielor sau a caselor de binefacere ale localităţii unde s-a comis mituirea‖. 2.3.2. Constituită iniţial pe baza lexicului tradiţional şi îmbogăţită cu termeni noi (formaţi prin procedee interne sau împrumutate), terminologia juridică are încă, la sfârşitul secolului trecut, un caracter eterogen cuprinzând cuvinte vechi şi populare, folosite cu accepţie specializată, neologisme juridice, calcuri şi formaţii româneşti. În primele coduri moderne, utilizarea cu accepţie juridică a unor cuvinte din lexicul comun sau popular este un fenomen frecvent, determinat de resursele limitate ale limbii literare din epoca respectivă: osândit „condamnat‖ (CP, 1882, p.128); priveghiare „supraveghere‖ (CCA, 1896, p.1031); furtişag „furt‖, gonit „expulzat‖ (CP, 1882, p.186, 64). Datorită caracterului conservator al LJ, prin reeditări succesive ale codurilor, asemenea cuvinte ajung şi în texte juridice din secolul al XX-lea, ca arhaisme. Globire „amendă‖ şi sorocire „termen‖ (CC, 1935, p.42, 55) figurează în DEI ca arhaisme, sintagma taxă de gloabă „amendă‖ este atestată şi în texte administrative actuale. Unele cuvinte de acest tip sunt înregistrate cu accepţie juridică şi în dicţionare lingvistice, fără menţiunea „arhaic‖: împricinat, osândă, pârâtor, poprire, pricină, pricinaş (DEI). Majoritatea termenilor juridici vechi (turcisme, grecisme, slavonisme sau rusisme) au ieşit însă din uz, figurând în dicţionarele din perioada interbelică şi contemporană ca arhaisme: grecismele codica „cod‖, clironom „moştenitor‖, diată „testament‖ (în DEI); rusismul sprafcă „cercetare judecătorească‖, „anchetă‖ şi turcismul tacrâr „interogatoriu‖, „proces verbal‖ (în DEX). Un rol important în specializarea şi modernizarea terminologiei juridice româneşti revine împrumuturilor neologice de termeni abstracţi, monosemantici33. Neologisme latino-romanice înlocuiesc împrumuturi mai vechi, neromanice, astfel încât cuvântul de origine slavă zapis este considerat „ieşit din uz, sinonim cu creanţă, înscris, act autentic sau privat‖, iar zălog – „termen ieşit din uz, ca un fel de amanet‖ (MD, p.133). Caracterul recent al unor termeni juridici reiese şi din necesitatea glosării lor prin sinonime din limba comună, fapt frecvent întâlnit atât în texte normative, cât şi în dicţionare de specialitate: pasporturi sau răvaşe de drum (CP, 1882, p.77); injurii sau expresiuni ocărâtoare (CP, 1882, p.112); ascendinte (rudă de sus) (CP, 1882, p.78); efracţiune (spargere) (CP, 1882, p.106); denegare de dreptate (tăgadă de dreptate) (MD, p.120). Pentru a asigura precizia termenilor juridici se recurge şi la glosare prin parafraze sau la definiţii incluse în textul legislativ: „Absenţi, adică cei care lipsesc de la locul lor‖ (CC, 1888, p.21); „Escaladare se numeşte orice intrare în case, clădiri ori împrejmuire, săvârşită peste ziduri, porţi […]‖ (CP, 1882, p.106). Numeroşi termeni specializaţi din domeniul dreptului au etimologie multiplă, fiind împrumuturi pe cale culturală (livreşti) din franceză, italiană, latină, uneori şi din germană. Astfel, conform DN, rom. debitor se poate explica prin it. debitore, fr. débiteur şi lat. debitor; rom. infracţiune – prin fr. infraction şi lat. infractio; rom. complice – prin fr. şi it. complice sau prin lat.medieval complex; rom. avocat –

prin lat. advocatus, germ. Advokat, it. avvocato, fr. avocat. Prezenţa lor masivă în terminologia juridică modernă contribuie la accentuarea caracterului internaţional al vocabularului românesc actual. Etimologia multiplă şi procesul complex de adaptare a neologismelor latino-romanice explică menţinerea unor forme paralele, al căror număr se va reduce progresiv, pe măsura impunerii normelor limbii literare. Datorită influenţei textelor juridice care au servit drept sursă pentru traduceri, precum şi curentelor latinist şi italienizant, apar forme ca debitore (CC, 1888, p.196), culpabile (CC, 1888, p.2), codice penale (CP, 1882, p.65). Oscilaţiile înregistrate în asimilarea neologismelor sunt evidenţiate de existenţa unor dublete ca sequestru-sechestru (CC, 1897, p.108; MD, p.111, 40), menţinut, ca atare şi în DEI. Cele mai rezistente în timp s-au dovedit dubletele terminate în –iune/-ie, păstrate până în perioada interbelică: citaţiune – citaţie; contravenţiune – contravenţie; comisiune – comisie; depoziţiune – depoziţie; petiţiune – petiţie (în DEI). În unele cazuri, variantele se păstrează şi în limba actuală, fiind consemnate în DEX: interdicţie – interdicţiune; reclamaţie – reclamaţiune; retenţie – retenţiune. Calcurile şi formaţiile româneşti din LJ contribuie la diversificarea şi precizarea exprimării, asigurând totodată un grad sporit de accesibilitate acestui limbaj. Perifrazele frecvent întâlnite în coduri de legi de la sfârşitul secolului al XIX-lea se explică prin sărăcia vocabularului şi instabilitatea unităţilor frazeologice, de tipul: rude de jos „descendenţi‖, rude de sus „ascendenţi‖ (CP, 1882, p.102); făcători de rele „infractori‖ (CP, 1882, p.75); cauze care apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa „circumstanţe atenuante‖ (CP, 1882, p.23). În textele juridice din primele decenii ale secolului nostru, perifrazele şi calcurile nu se mai datorează insuficientei dezvoltări a limbii, ci sunt expresia unor tendinţe puriste care s-au manifestat în LJ ca o reacţie la abuzul de neologisme de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Utilizarea formaţiilor româneşti urmărea să răspundă cerinţei de a asigura înţelegerea normelor juridice de către populaţia lipsită de cunoştinţe de specialitate34. Purismul neologic este mai evident în codurile ardelene: „crima dării de foc (CPT, 1920, p.21); temniţă grea (ibidem, p.32). Perifraze preluate din legile vechi se regăsesc şi în reeditări ale codurilor din perioada interbelică: încetare din viaţă „deces‖ (CC, 1888, p.16); încetatul din viaţă „decedatul‖ (CC, 1935, p.18). Prezenţa unor calcuri frazeologice inclusiv în LJ actual se datorează şi modelelor romanice după care sau tradus textele respective (asemenea calcuri reprezintă, adesea, traducerea unor expresii din limba franceză35). Unele dintre ele au şi corespondente italieneşti: abuz de încredere (CP, 1882, p.109); abuz de putere (ibidem, p.54); legitimă apărare (ibidem, p.86); cazuri de flagrant delict (CC, 1888, p.55); cazuri de forţă majoră (CC, 1982, p.23). Spre deosebire de LJ vechi, în care calcul lexical după greacă şi rusă în Principate, după maghiară şi germană în Transilvania, a constituit modalitatea principală de formare a terminologiei, după 1860, în paralel cu pătrunderea masivă a neologismelor, calchierea pierde treptat din importanţă. Se înregistrează totuşi un număr redus de calcuri lexicale de structură, având drept rezultat derivate şi compuse realizate prin traducere integrală sau parţială a unor modele romanice. Deşi compusele calchiate sunt rare în LJ actual, putem totuşi cita – dintre cele înregistrate în DEX – omucidere, omucigaş, sinucidere, uzufructuar. Pruncucidere este menţinut în LJ actual, în paralel cu infanticid (DJP, p.134), în timp ce părintucidere (CP, 1882, p.78) a fost complet înlocuit cu paricid (DJP, p.214).

NOTE

1.

„The factors influencing the evolution of legal language appear to be legal – historical, political and jurisprudential – in addition to the more usual types of historical and sociological factors that bring

about change in ordinary language‖ (Charrow, 1981, p.16); vezi, în acelaşi sens, Reteşan, 1976, p.252: „Nu putem ignora faptul că actul legisltiv este şi act de cultură, el va oglindi epoca şi prin expresia sa lingvistică, prin limbajul său‖.

2. 3.

Pentru descrierea cadrului pragmatic în care funcţionează LJ, vezi infra, cap.4. Vezi, în acest sens, paralelismul realizat de Saramandu (1986, p.220-221) între stilul juridicadministrativ şi cel ştiinţific: „În comparaţie cu vocabularul ştiinţific din perioada 1760-1860, vocabularul juridic-administrativ studiat de noi prezintă un procentaj mult mai ridicat de termeni proveniţi din limba comună (52% faţă de 20%) şi un procentaj mult mai scăzut de neologisme (48% faţă de 80%). Proporţia termenilor de limbă comună păstraţi din perioada studiată până astăzi este mult mai mare în vocabularul juridic-administrativ decât în cel ştiinţific: 40,3% faţă de numai 4%‖. Bulgăr, 1969, p.167; acelaşi punct de vedere se întâlneşte la Diaconescu, 1974 a, p.112. Vezi Barborică, 1969, p.43. „Constrângerile juridice aveau o expresie lingvistică şi […] exista nu numai o tehnică, ci şi un limbaj pe care textele juridice îl pun în evidenţă foarte clar încă din secolul al XVI-lea‖ (Coteanu, 1981, p.149); vezi, de asemenea, Rizescu, 1965 şi Chivu, 1986.

4. 5. 6.

7. Vezi Gheţie, 1978; Giosu, 1963. 8. Vezi Coteanu, 1981, p.154. 9. Vezi Dimiu, 1937. 10. Barborică, 1969, p.44; Rosetti; Cazacu; Onu, 1971, p.234. 11. Vezi Coteanu, 1960, p.65 şi Diaconescu, 1974 a, p.120. 12. Pentru o analiză riguroasă şi cuprinzătoare a terminologiei juridic-administrative din perioada 17801850, vezi Saramandu, 1986.

13. Gheţie, 1978, p.142. 14. Cf.Munteanu; Ţâra, 1978, p.218. 15. Cf. Bulgăr, 1962,p.181. 16. Saramandu, 1986, p.218. 17. Todoran, 1962, p.109. 18. Ibidem, p.116-117. 19. Un bogat material ilustrativ în acest sens este consemnat şi comentat de Bulgăr (1962) şi Saramandu
(1986).

20. Cf.Brâncuş, 1955 şi Dimiu, 1939, p.46. 21. Pentru detalii, vezi Bulgăr, 1969; Diaconescu, 1974 a; Gheţie, 1978; Saramandu, 1986. 22. Gheţie, 1978, p.165. 23. Ibidem, p.143; Diaconescu, 1974 a, p.120. 24. Vezi A Concise History of Romanian Law, p.29. 25. „Influenţa italiană, ca şi cea franceză şi cea belgiană ne-a ajutat să ne adaptăm mai repede culturii
juridice moderne, fără a părăsi temelia comună română şi fără a pierde spiritul latin şi însuşirile noastre; ea ne-a uşurat progresul şi ne-a dat putinţa unei apropieri tot mai strânse de popoarele latine‖ (Rădulescu, 1970, p.230).

26. Vezi Teodorescu, 1936 şi Dimiu, 1939. 27. Analizând limbajul Codului Civil în vigoare în epoca respectivă, Teodorescu (1936, p.6) semnalează

„cuvinte demodate, ieşite astăzi cu totul din uz, forme neologistice care ne apar ca inutile, întrucât avem şi forme româneşti neaoşe care le pot perfect înlocui, forme gramaticale şi sintactice greşite, incorectitudini de limbă neîngăduite, tălmăciri stângace, cu totul ridicole‖. se dea toată importanţa pe care o comportă, dar care scapă încă şi astăzi celor mai mulţi jurişti, mai ales la noi‖ (Teodorescu, 1936, p.4). Opinii similare se găsesc la Dimiu, 1939, p.90.

28. „Adaptarea lingvistică rămâne partea capitală a tehnicii legislative propriu-zise, de aceea trebuie să i 29. „A întrebuinţa şi astăzi neologismele, de cele mai multe ori inutile din actualele coduri, pe cuvânt că

sunt intrate în uz sau că sunt de origine latină şi cunoscute mai bine cu înţelesul lor precis e, fără

îndoială, o greşeală şi ar da viitoarelor coduri acelaşi caracter hibrid ca al codurilor actuale‖ (Teodorescu, 1936, p.8-9).

30. Ibidem, p.11. 31. „Tehnica legislativă, 32. Referindu-se 33. „Tous

care trebuie să facă faţă nevoilor unei societăţi ce urmează un drum evolutiv, devine o adevărată artă‖ (Teodorescu, 1936, p.2). la stilurile literare din perioada 1881-1960, Gheţie (1978, p.209) observă că „stilul juridic-administrativ înregistrează cele mai puţine modificări, fizionomia sa păstrându-se aproape neschimbată‖. ces termes nouvellement introduits comblent des lacunes et d’autre part, ils favorisent le remplacement des périphrases par un seul terme‖ (Goldiş-Poalelungi, 1973, p.193). Pentru exemple de neologisme juridice împrumutate din franceză, vezi ibidem, p.204. pedepselor şi unele denumiri care sunt cu totul neînţelese poporului nostru, cum e aceea a recluziunii [subl.ns.], pedeapsă criminală care, ori de câte ori era pronunţată de judecători, acuzaţii se întrebau ce însemnează aceasta […]. De aceea, s-a căutat să se repare această greşeală, înlocuind denumirea de recluziune prin aceea de temniţă grea [subl.ns.], pentru infracţiuni de drept comun, denumire care se găsea consacrată de vechile noastre legiuiri şi în codul ardelean şi care poate fi uşor înţeleasă şi de popor‖ (CP, 1939, p.40-41). exemple de calcuri din LJ realizate după modele franceze, vezi Goldiş-Poalelungi, 1973, p.215 şi urm..

34. „Legiuitorul român din 1864, în graba lui pentru introducerea codului penal francez, a lăsat în rândul

35. Pentru

Capitolul 3
CADRUL TEORETICO-METODOLOGIC AL CERCETĂRII
„The application of the semiotic methodology to the semantic and syntactic levels of legal argument, and law langage in general, would be a fruitful undertaking” (Kevelson, 1982, p.122)

1.

Obiectul cercetării

Întrucât bibliografia de specialitate reflectă o mare diversitate terminologică (vezi infra 1.1.), se impune precizarea obiectului de studiu, printro serie de restrângeri succesive (vezi infra 1.2.). 1.1. Sintagma cu caracter generic stil/limbaj juridic-administrativ1 acoperă o varietate de tipuri discursiv-textuale, utilizate în domeniul relaţiilor oficiale, având în comun un set de caracteristici lingvistice (îndeosebi lexico-semantice şi sintactice) şi stilistice. Individualizarea diverselor tipuri discursive se realizează în funcţie de criteriul pragmatic (chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna precizat). 1.1.1. Considerarea limbajului/stilului juridic drept o variantă a stilului administrativ este întâlnită aproape exclusiv în lucrări ale lingviştilor români:

Coteanu (1960), Golopenţia; Pavel (1960); Bulgăr (1962; 1969); Vulişici (1966), Diaconescu (1974 a, b)2, Munteanu; Ţâra (1978).Sintagma corespunzătoare din engleză – language of bureaucracy – este atestată la Redish (1981). 1.1.2. Limbajul/stilul juridic este tratat ca entitate distinctă la Dimiu (1937), Brâncuş (1955), Giosu (1963), Barborică (1969), Pană-Dindelegan (1977), Berceanu (1981), Stoichiţoiu (1984, 1990), precum şi la autorii care s-au ocupat de tehnica legislativă (Mrejeru, 1979, Zlătescu 1996) sau de logica normelor (Mihai, 1982; Mateuţ; Mihăilă, 1998). Cu aceeaşi accepţie sunt utilizate în franceză formulări ca langage du droit (Sourioux; Lerat, 1975; Gémar, 1995); discours juridique (Greimas, 1971; „Langages‖, 1979); français juridique (Cornu, 1995; Snow; Vanderlinden, 1995; Sourioux; Lerat, 1995); langage juridique (Kerchove; Ost, 1982). În engleză, dată fiind polisemia termenului law (1. „lege‖; 2. „drept‖; 3. „justiţie, foruri juridice‖; 4. „ştiinţă a dreptului, jurisprudenţă‖), terminologia este mai puţin precisă, sintagma language of the law (Melinkoff, 1963; Kielar, 1977; Berman, 1975) putând fi tradusă atât prin limbaj juridic sau limbajul legii, cât şi prin limbajul dreptului sau al justiţiei. Cea mai cuprinzătoare accepţie a conceptului legal language se întâlneşte la Charrow (1981)3. 1.2. Circumscrierea obiectului cercetării noastre presupune delimitarea limbajului juridic de cel administrativ (1.2.1.) şi, ulterior, identificarea diverselor niveluri care compun limbajul juridic (1.2.2.). 1.2.1. În ceea ce priveşte primul aspect menţionat, considerăm – în acord cu alţi cercetători – că varianta administrativă este derivată din cea juridică şi subordonată acesteia4. Cercetarea comparativă a discursului juridic şi a celui administrativ evidenţiază o serie de asemănări şi deosebiri, determinate de funcţia lor socială5. Actul administrativ este subordonat legii, având rolul de a explicita textul legislativ, indicând totodată modalităţile de punere în aplicare a acestuia. În domeniul administrativ, tipologia textuală este mai largă şi mai diversă decât în domeniul juridic. Spre deosebire de textul legislativ cu referinţă unică, neredundant şi închis, cel administrativ este plurivalent, evocând, pe lângă referinţa sa imediată, şi alte texte. Discursul administrativ are o structură mai complexă la nivel transfrastic decât cel juridic, fiind caracterizat prin utilizarea masivă a formulelor. În textele juridice, enunţarea este neutră, obiectivă, cu caracter general (impersonal). Având rol explicativ şi caracter mai particularizat textul administrativ este mai puţin rigid, permiţând individualizarea în funcţie de

destinatar6. Terminologia administrativă este mai receptivă la inovaţii decât cea juridică, având totodată un caracter mai concret. Ca urmare, vocabularul textelor administrative este mai puţin sistematizat, mai deschis termenilor de specialitate din alte domenii decât lexicul juridic7. 1.2.2. Caracterul plurifuncţional8 şi pluridimensional9 al limbajului juridic impune luarea în considerare a diverselor sale nivele, fiecare reprezentând un anumit tip de discurs: legislativ (normativ), judiciar (al instanţelor), contractual (al convenţiilor), doctrinal (al jurisprudenţei). Obiectul cercetării de faţă este discursul juridic normativ, desemnat în bibliografia românească prin sintagmele limbajul legii (Mrejeru, 1979), limbajul actelor legislative (Reteşan, 1976), stil legislativ (Zlătescu, 1996), limbaj normativ (Mateuţ; Mihăilă, 1998). Principalele sale caracteristici sunt sintetizate – din perspectiva juristului – în definiţia din DDC (p.258): „Stilul actelor normative: manieră de redactare specifică normelor juridice, potrivit căreia, acestea se scriu în formă prescriptivă, clară şi concisă, spre a fi înţeleasă de toţi cei cărora li se adresează, folosindu-se expresiile cele mai exacte, iar în măsura în care e necesar, explicându-se unii termeni. Textul normei juridice trebuie formulat cu observarea riguroasă a regulilor logicii formale, precum şi a celor gramaticale‖. 1.3. Materialul examinat provine, în principal, din coduri şi legi actuale, reflectând dreptul în vigoare. Acolo unde am considerat util, am făcut referiri şi la alte coduri, aparţinând dreptului românesc modern, începând cu cele promulgate în epoca lui Al.I.Cuza. Pentru a releva varietatea modalităţilor de exprimare a normelor juridice şi adaptarea discursului la contextul social al comunicării, au fost examinate şi lucrări/texte de popularizare a legislaţiei. Între sursele utilizate au fost incluse şi lucrări din domeniul jurisprudenţei şi dicţionare juridice elaborate pentru diverse ramuri de drept, care oferă informaţii privind sensul termenilor de specialitate. Aceste date au fost confruntate cu cele cuprinse în dicţionare generale ale limbii române. 2. Metoda Opţiunea noastră pentru abordarea discursului juridic normativ din perspectiva semioticii se justifică prin convingerea că demersul semiotic10 reprezintă cea mai adecvată modalitate de analiză pentru o realitate atât de complexă cum este comunicarea juridică. Principalele argumente în acest sens sunt natura – prin definiţie – interdisciplinară a semioticii (infra 2.1) şi capacitatea ei de a integra alte tipuri de abordări (infra 2.2.). Ne situăm astfel pe o poziţie diametral opusă celor care consideră ca incompatibile metodele de analiză

folosite de lingvişti cu cele ale juriştilor11. 2.1. Sub aspect istoric, semiotica modernă – definită în accepţia sa cea mai generală, drept „studiul semnelor şi al proceselor interpretative‖12 – s-a constituit ca un domeniu interdisciplinar, la confluenţa mai multor direcţii de cercetare, între care fundamentale sunt cea logico-filosofică (reprezentată de Charles Sanders Peirce şi Charles W.Morris) şi structuralismul lingvistic (semiologia lui Ferdinand de Saussure)13. Accentuarea caracterului interdisciplinar al semioticii, devenită după al doilea război mondial „o disciplină-conglomerat‖14 are drept consecinţă o spectaculoasă extindere a domeniului de cercetare, dublată de o permanentă diversificare a metodologiilor15. 2.2. Capacitatea integratoare a semioticii – „spaţiu al răspântiilor în care interferează antropologia, sociologia, psihologia socială, filosofia, lingvistica şi disciplinele comunicării‖16 se explică prin pluralitatea deschiderilor spre universul comunicării, abordate ca fapt social şi cultural17. 2.3. Cercetarea de faţă se încadrează în sfera semioticilor aplicate (specifice sau „regionale‖)18, mai precis, aparţine semioticii juridice. Cadrul ei teoretico-metodologic este cel oferit de semiotica tridimensională a filosofului american Charles W.Morris19, constituită din semantică, sintaxă şi pragmatică. Vom avea astfel în vedere relaţiile stabilite între semnele lingvistice şi referenţii lor (nivelul semantic), între diversele tipuri de semne (nivelul sintactic), ca şi relaţia dintre semne şi utilizatorii lor (nivelul pragmatic)20. Avantajul modelului semiotic morrisian constă în capacitatea lui de a investiga discursul juridic normativ dintr-o dublă perspectivă: ca practică socială instituţionalizată şi ca tip discursiv/textual. De pe aceste poziţii, considerăm că relaţia dintre semiotica juridică şi lingvistica juridică este una de incluziune (vezi Figura 1). Lingvistica juridică are ca obiect de studiu discursul juridic sub cele trei aspecte care îl definesc (lexic specializat; structuri enunţiative; caracteristici stilistice). Semiotica juridică înglobează lingvistica juridică şi extinde domeniul analizei prin luarea în considerare a cadrului pragmatic (în care includem, pe lângă factorii umani – Emiţător şi Receptor -, şi alţi parametri care determină specificul discursului juridic normativ: temă, acte de limbaj, finalitate, situaţie de comunicare (context social) etc.

Figura 1

Nevoia de adaptare a instrumentelor de analiză la complexitatea obiectului studiat ne-a determinat să asociem demersului semiotic – ori de câte ori ni s-a părut necesar – abordări proprii altor orientări din sfera ştiinţelor limbajului (stilistica funcţională, analiza discursului, gramatica textului, teoria actelor de limbaj, socio- şi psiholingvistica) sau a ştiinţelor sociale (logica deontică). Ne asumăm astfel riscul unor eventuale acuzaţii de „eclectism metodologic‖, de care însăşi semiotica actuală nu a fost scutită 21. 1. Finalitatea cercetării

3.1. Dat fiind raportul de implicare reciprocă dintre fondul legii şi forma sa de exprimare22, precum şi existenţa unei zone importante de intersecţie a preocupărilor profesionale ale juriştilor şi lingviştilor23, necesitatea studierii discursului juridic normativ apare ca un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. El a fost recunoscut în mod explicit atât de lingvişti24, cât şi de jurişti25 şi de specialişti în alte ştiinţe sociale26.
3.2. În raport cu lingvistica teoretică au fost enumerate patru domenii care pot beneficia de rezultatele investigării discursului juridic: lingvistica istorică, teoria gramaticală, sociolingvistica, teoria metalingvistică şi filosofică27. În opinia noastră, acestora li s-ar mai putea adăuga stilistica funcţională, semantica şi lexicografia (cea lingvistică şi cea de tip enciclopedic). 3.3. Pentru jurişti, cercetarea discursului normativ are finalităţi practice legate de statutul său de limbaj profesional (vezi infra, cap. 7.2.), ca şi de optimizarea comunicării juridice între specialişti şi nespecialişti (subiecţii legii)28.

NOTE 1. 2. 3.
Sintagma respectivă este atestată la Todoran 1962); Gheţie (1978); Chivu (1986); Saramandu (1986); Irimia (1986); cf. engl. legal and bureaucratic language (Charrow, 1981). Stilul (oficial)-administrativ este definit drept ―stilul comunicării în domeniul relaţiilor economice, juridice, diplomatice, în relaţiile comerciale şi în domeniul administrativ‖ (Diaconescu, 1974 a, p.96). ―Legal language («legalese»), as I use the term in this paper, is the variety of English that lawyers, judges, and other members of the legal community use in the course of their work. It is primarily a written code, although there are specific instances of spoken «legalese» - particularly in court proceedings. Legalese is used in all types of legal documents - wills, leases, contracts, loan forms, briefs, memoranda, statutes, laws - as well as in legal opinions, law school textbooks, and casebooks‖ (Charrow, 1981, p.2). contains features of its own that make it identifiable as a sub-variety of legalese - notably, a specialized lexicon and a few characteristic grammatical constructions‖); vezi, în acelaşi sens, Cornu, 1990, p.28.

4. Cf.Charrow, 1981, p.4 (―Bureaucratese shares many of the basic characteristics of legalese, but it also

5. Vezi Stoichiţoiu, 1981. 6. Cf. Irimia, 1986, p.218. 7. Relaţia dintre vocabularul juridic 8.

(engl. legalese) şi cel administrativ (engl. bureaucratese) pe de o parte, şi diversele terminologii tehnice (engl. technical jargon), pe de altă parte este prezentată schematic de Charrow (1981, p.5).

―Le langage juridique instrument d’élaboration de la loi (au sens générique du terme), du jugement, des conventions et męme de la littérature juridique, participe à la fonction législative (ou réglementaire), à la fonction juridictionnelle, à l’activité contractuelle, à la création doctrinale, à l’action administrative. Le langage accompagne toutes les sources et voies du droit‖ (Cornu, 1990, p.28). Din perspectiva logicii (Mateuţ; Mihăilă, 1998, p.48), principalele funcţii ale limbajului juridic sunt: (a) funcţia de fixare a cunoştinţelor juridice; (b) funcţia constitutivă (de formare a cunoaşterii şi conştiinţei juridice); (c) funcţia comunicativă (de transmitere a cunoştinţelor juridice); (d) funcţia argumentativă. ―Le langage du droit comprend plusieurs niveaux. [.... Il n’existe pas un langage juridique, mais un langage législatif, un langage judiciaire, un langage conventionnel, un langage administratif, un langage doctrinal [.... L’étude du discours juridique ne peut se faire que par niveau de langage‖. (ibidem). care precizează: ―Demersul semiotic, adică descrierea şi interpretarea corespunzătoare exigenţelor ştiinţifice, sistematică a actului semiotic are obligaţia de a analiza într-o ordine deliberat stabilită (dar nu necesar unică) fenomenele specifice următoarelor componente departajabile în limbajul descriptiv: (a) componenta sistemică; (b) componenta comunicativ-acţională; (c) componenta comunicativă-discursivă‖.

9.

10. Distincţia dintre actul semiotic (semiosis) şi demersul semiotic este stabilită de Vlad (1982, p.17),

11. Cf. Levi, 1982, p.IV. 12. Vezi NDESL, p.40. 13. Pentru istoricul semioticii
(p.439-440).

şi principalele ei direcţii de cercetare, vezi NDESL (p.140-146) şi DSL

14. Schveiger, 1984, p.20. 15. Punctul de vedere critic

exprimat de Eco (1982, p.25), pentru care semiotica actuală apare ca o disciplină cu ambiţii imperialiste insuportabile, este împărtăşit de autorii NDESL (p.143), după care ―nebuloasa semiologică a avut tendinţa să anexeze toate cercetările care tratau, direct sau indirect, fenomene implicând o relaţie de semnificare‖.

16. Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.9. 17. După Eco (1982, p.43), ―întreaga cultură poate fi înţeleasă mai bine dacă este abordată din punct de
vedere semiotic‖. Pentru concretizarea acestei aserţiuni, vezi lucrarea Danielei Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură (1999), unde se afirmă: ―Importantă practică socială şi chiar politică,

semiotica se poate constitui ca un mod activ de intervenţie asupra socialului şi culturalului‖ (p.30).

18.

―Semioticile regionale (specifice) adaptează teoria semnului la un domeniu strict circumscris‖ (Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.32). Vezi, în acest sens, lucrările consacrate semioticii discursului ştiinţific (Rovenţa-Frumuşani, 1995), didactic (Dospinescu, 1998), publicistic (Dobre, 1999) sau celui al criticii literare (Vlad, 1982). Vezi Charles W.Morris, Foundations of the Theory of Signs, în International Encyclopedia of Unified Sciences, vol.I, nr.2, Chicago, The University of Chicago Press, 1938; idem, Signes, Language and Behaviour, Englewood, Cliffs, Prentice Hall, 1946. După Schweiger (1984, p.41-42), pentru care pragmatica studiază ―relaţia cuvintelor cu contextul lor (în sensul cel mai larg al termenului)‖, relaţia dintre componentele semioticii este schematizată prin încadrarea semioticii şi a sintaxei (care au o zonă de intersecţie) în pragmatică. Eco (1982, p.18) se întreba dacă semiotica este ―o disciplină aparte cu obiect şi metode proprii‖ sau ―un domeniu de studii, un repertoriu de preocupări încă neunificat şi poate nu întrutotul unificabil‖. Într-un sens asemănător se pronunţă şi autorii NDESL (p.144): ―Reversul acestui caracter ecumenic al semioticii a fost o extindere necontrolată a termenului, care a făcut aproape imposibilă circumscrierea obiectului şi a metodelor acestei discipline‖. ―Între fondul (substanţa) legii şi forma de exprimare prin text a acestuia există un raport dialectic, un raport de implicare reciprocă. Forma (textul) este exprimarea fondului (a gândirii legiuitorului) şi fondul la rândul său nu poate să existe în afara unei exprimări, textul legii constituind mijlocul de comunicare ce exprimă voinţa legiuitorului‖ (Mrejeru, 1979, p.100). ―An appreciable part of the professional activity of lawyers consists of doing just what linguists do, namely analyzing, interpreting, studying and puzzling over language in all its wonderful complexity‖ (Levi, 1982, p.III).

19. 20. 21.

22.

23.

24. Cf. Sourioux; Lerat, 1975; Charrow; Charrow, 1979; Charrow, 1981; Cornu, 1990. 25. Cf.Dimiu, 1939; Berceanu, 1981; Berman, 1975; Bergel, 1989. 26. Cf. Danet, 1980; Mihai, 1982. 27. Cf.Charrow, 1981, p.15 şi urm. 28. ―We need serious work on the linguistic description of legal language, on the identification of those
features which obscure meaning, and above all perhaps, on the limits of reform‖ (Danet, 1980, p.369).

PRAGMATICA DISCURSULUI JURIDIC NORMATIV
―Pragmatica este o lingvistică a uzului – cu multiple implicaţii interdisciplinare –, examinând efectele diverselor componente ale contextului asupra producerii şi receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei acestora”.

(DSL, p.373)

1. Spectaculoasa afirmare în câmpul epistemologiei contemporane a pragmaticii a fost explicată ca o consecinţă a orientării tot mai accentuate a lingvisticii post-structuraliste şi post-generativiste spre dimensiunea comunicativă a limbajului1. Înţeleasă iniţial - în cadrul modelului tripartit morrisian - ca o componentă a semioticii (alături de semantică şi sintaxă), pragmatica s-a afirmat în ultimele trei-patru decenii ca un domeniu de cercetare deosebit de dinamic, aflat în continuă extindere şi diversificare. În prezent, în ciuda insuficientei elaborări teoretice şi a unui anumit eclectism metodologic2, ea tinde să devină o disciplină de sine stătătoare3, având ca domeniu de studiu - în sensul cel mai general - ―acţiunea şi interacţiunea prin limbă, într-un context dat‖4. În virtutea acestei definiţii cuprinzătoare, pragmatica actuală tinde să-şi anexeze zone ale comunicării umane aparţinând, în mod tradiţional, altor ştiinţe sau unor ramuri ale lingvisticii: sociolingvistica şi psiholingvistica5, analiza discursului6, lingvistica textuală7, stilistica funcţională8 şi retorica9, teoria actelor de vorbire10. 2. Deşi în pragmatica actuală se recunosc două direcţii de cercetare (cea ―continentală‖, bazată pe distincţia dintre enunţ şi enunţare; cea britanică şi americană, centrată pe dubla natură - acţională şi interacţională a comunicării verbale)11, am considerat că analiza discursului juridic presupune articularea celor două abordări. În consecinţă, relaţia dintre pragmatica enunţării şi pragmatica actelor de vorbire va fi una de complementaritate, justificată prin existenţa a numeroase concepte comune (locutor-interlocutor, situaţie comunicativă, funcţie, intenţionalitate etc.). Dată fiind diversitatea teoretică, metodologică şi terminologică din domeniul pragmaticii, am considerat utilă prezentarea sumară a principalelor concepte cu care vom opera în continuare. Din multitudinea accepţiilor înregistrate în bibliografia de specialitate le vom selecta pe cele care corespund cel mai bine obiectivelor noastre. 2.1. Discurs şi text sunt conceptele fundamentale implicate în analiza nivelului transfrastic prin intermediul a două noi domenii de cercetare, încă insuficient precizate – analiza discursului şi lingvistica textului. Încercarea de a defini cele două concepte este îngreunată de polisemia – adesea derutantă – care caracterizează termenii text şi discurs în lingvistica actuală şi de opiniile divergente privind raportul dintre aceştia12. 2.1.1. Termenul discurs a beneficiat de o multitudine de definiţii, începând cu cea mai generală, formulată în anii ’60 de Emile Benveniste (proces enunţiativ prin care locutorul intenţionează influenţarea auditorului13) până la cele mai recente, care pun accentul pe latura constructivă, prezentând discursul ca un ansamblu de strategii

corelate cu o anumită situaţie de comunicare14. Sintetizând ―avatarurile definiţionale‖ ale conceptului discurs15, rezultă trei tipuri de abordări: formală (structurală), funcţională şi mixtă (formală şi funcţională)16. 2.1.2. Textul – în accepţia sa cea mai generală – a fost definit ca un ansamblu finit şi structurat de semne care propune un sens17. Deşi definiţiile, ca şi modelele de analiză propuse de lingvistica textuală sunt de o mare diversitate18, toate se concentrează în jurul noţiunii de textualitate, considerată proprietate fundamentală a textului şi înţeleasă ca ―ansamblu de caracteristici formale (sintactice), semantice şi pragmatice care fac ca o configuraţie de unităţi lingvistice(de cele mai multe ori propoziţii) să constituie un text‖19. ―Standardele‖ textualităţii (condiţiile de existenţă şi funcţionare a textului) sunt de natură eterogenă: logico-lingvistică (coeziunea şi coerenţa), psihologică (internaţionalitatea şi acceptabilitatea), socială şi pragmatică (situaţionalitatea şi intertextualitatea)20. 2.1.3. În cele ce urmează, în acord cu alţi cercetători21, nu vom face o distincţie tranşantă între cele două concepte. Dat fiind că singura realitate analizabilă este textul, ne propunem descoperirea caracteristicilor DJN pe baza analizei textului legislativ. Precizăm, totuşi, că subscriem la opinia conform căreia textul (ca ansamblu consistent de enunţuri, cu o organizare internă specifică) reprezintă produsul finit, închis al unui mecanism discursiv (înţeles ca un ansamblu de reguli şi strategii condiţionate de un anumit context situaţional)22. Abordarea DJN va fi una mixtă23 – formală (structurală) şi funcţională. 2.2. Întrucât comunicarea de tip juridic normativ se realizează prin intermediul textului legislativ în sens unic (dinspre emiţătorul/locutor spre receptorul/destinatar), cercetarea s-ar putea face dintr-o perspectivă acţională, în care atenţia s-ar concentra exclusiv asupra polului emiterii şi a acţiunii de codare a mesajului24. În realitate însă, existenţa textului de lege, ca obiect comunicativ cu o finalitate pragmatică determinată, implică luarea în considerare şi a polului receptării25. În definirea statutului de emiţător [E] al discursului/textului, un rol esenţial revine conceptelor de competenţă comunicativă şi intenţionalitate. Competenţa comunicativă - în accepţia sa cea mai generală - include, pe lângă competenţa lingvistică (în sens chomskyan) o competenţă pragmatică, desemnând capacitatea vorbitorului de a se exprima adecvat în raport cu datele contextului extralingvistic (social, cultural etc.) şi cu intenţia comunicativă26. Deşi componentele competenţei comunicative variază de la un autor la altul, deosebirile sunt mai degrabă terminologice decât conceptuale. Pentru RovenţaFrumuşani, producerea unui text bine format presupune un ansamblu de competenţe: lingvistică, referenţială, textuală, interpersonală27. Schveiger distinge trei tipuri de competenţe – lingvistică, textuală, referenţială, subliniind statutul preponderent

pragmatic al celei textuale28. Pentru Vlad, competenţa comunicativă se identifică cu aceea textuală29. În analiza discursului juridic normativ, vom adopta modelul propus de RovenţaFrumuşani, cu precizarea că nu îl raportăm exclusiv la conceptul de text (produs finit), ci şi la procesul de enunţare/receptare (dându-i, deci, sensul de competenţă discursivă în raport cu E şi R). Elementul intenţional (intenţia de comunicare) reprezintă un factor de natură pragmatică30, având rol determinant la polul emiterii. În acelaşi timp, el implică şi receptorul, în măsura în care acesta recunoaşte, pe lângă conţinutul informaţional al mesajului finalitatea sa pragmatică (sau, în termenii lui Roman Jakobson – funcţia referenţială şi cea conativă)31. Intenţiile comunicative ale E (ca şi efectele asupra R) se realizează prin intermediul unor acte de vorbire (de limbaj)31, înţelese ca forme de comportament lingvistic guvernate de reguli proprii în raport cu diversele situaţii de comunicare 32. Dintre cele trei componente ale unui act de vorbire (locuţionară, ilocuţionară, perlocuţionară)33, analiza discursului juridic normativ este interesată, în principal, de dimensiunea ilocuţionară (ca expresie a intenţiei comunicative) şi de cea perlocuţionară (care urmăreşte efectul asupra R). 2.3. Situaţia de comunicare (contextul comunicativ) reprezintă un conceptcheie în abordarea pragmatică a discursului/textului34. Dificultatea definirii acestui concept este legată nemijlocit de polisemia termenului context, care apare în bibliografia de specialitate ca ―un ansamblu deosebit de complex şi eterogen, cu contururi imprecise şi extensibile‖35. Cu excepţia unui număr restrâns de autori, care disociază între context (înţeles ca vecinătate strict lingvistică) şi situaţie discursivă (ansamblu de circumstanţe de natură extralingvistică în care are loc exnunţarea)36, majoritatea lingviştilor acordă termenului context o accepţie largă, care înglobează componenta lingvistică şi pe cea extralingvistică. Tipologia contextelor diferă în funcţie de autor. E.Coşeriu distinge trei categorii de contexte: idiomatic (limba în care se comunică), verbal şi extraverbal37. În acord cu H.Parret, D.Rovenţa-Frumuşani inventariază cinci componente: contextul verbal sau co-textul, contextul existenţial al referinţelor, contextul situaţional, contextul acţional al fragmentelor discursive ca acte lingvistice şi contextul psihologic al intenţiilor, dorinţelor şi credinţelor interlocutorilor38. În opinia noastră, investigarea DJN necesită luarea în considerare a următoarelor componente ale contextului (situaţiei de comunicare): (a) contextul istoric şi sociocultural în care a fost creat şi funcţionează sistemul de drept; (b) contextul situaţional (incluzând aspecte socio- şi psiholingvistice privind statutul şi rolurile participanţilor la actul comunicativ, relaţia dintre aceştia, intenţiile şi finalitatea

acţiunii discursive; (c) contextul referenţial (reprezentat de ramura de drept); (d) contextul lingvistic (în sens intra- şi intertextual). 3. Prioritatea acordată în analiza noastră nivelului pragmatic se justifică prin faptul că DJN, mai mult decât alte discursuri specializate39, este marcat din punct de vedere structural şi funcţional de factori sociali40. Caracteristicile acestui tip discursiv/textual – care reprezintă în marea lor majoritate ―universalii lingvistice‖ – nu pot fi înţelese decât pornind de la premisa că DJN este simultan act lingvistic şi act juridic41. 3.1. Funcţia socială generală a dreptului este de a reglementa conduita membrilor unei comunităţi şi funcţionarea instituţiilor sociale prin intermediul legilor (sisteme de norme şi sancţiuni formalizate)42. În opinia juriştilor, specificul DJN derivă din trăsăturile esenţiale ale textului de lege - generalitatea - (în timp şi spaţiu) şi caracterul său obligatoriu43. Din perspectivă pragmatică, alegerea unui anumit tip discursiv depinde, în mod esenţial, de protagoniştii actului comunicativ44 şi de funcţia acestuia. De exemplu, enunţurile juridice normative reprezintă expresia lingvistică a unor acte asertive cu valoare directivă. Ele vizează inducerea la receptor a unui anumit comportament, situându-se astfel în zona modală a coerciţiei instituţionalizate. DJN are caracter unilateral, desfăşurându-se în direcţie univocă (E  R), sub forma unui monolog al legiuitorului transmis la distanţă prin intermediul textului legislativ45. Participanţii la actul comunicativ au roluri fixe. Legiuitorul reprezintă autoritatea normativă (puterea legislativă)46; el este E unic, abstract, caracterizat prin trăsăturile + Autoritate şi + Competenţă47. Categoria R, având trăsătura generală – Autoritate, include, în opinia noastră, două categorii de destinatari, diferenţiaţi prin rol social şi competenţă comunicativă48.Acestea sunt: R1 – ―receptori specialişti‖ în domeniul juridic, având rolul de a interpreta şi aplica legea, dispunând de competenţa maximă în decodarea mesajului specializat; R2 – ―receptori nespecialişti‖, respectiv masa cetăţenilor care reprezintă subiecţii legii şi cărora actul normativ le impune un anumit comportament; competenţa lor comunicativă depinde de nivelul educaţiei lingvistice şi juridice primite, fiind, în toate cazurile, inferioară competenţei comunicative a receptorilor din prima categorie (R1). Datorită eterogenităţii receptorilor, rolul social al DJN este mai complex decât al altor discursuri specializate: păstrându-şi caracterul de limbaj profesional, utilizat între specialişti, el trebuie să fie, totodată, acesibil masei cetăţenilor pentru a permite realizarea funcţiei sociale a legilor49.

În raport cu cele două categorii de R, întrebarea Cui se adresează textul legislativ?50, reflectând contradicţia dintre cerinţa de precizie “tehnică” şi cea de “accesibilitate”, poate fi considerată una dintre problemele-cheie ale tehnicii legislative şi implicit, ale semioticii DJN. Ea va fi tratată, pe larg, într-o altă secţiune a lucrării51. Precizăm însă, aici, faptul că, în raport de R, modalităţile de exprimare a conţinutului juridic se diferenţiază, după cum textul legislativ se adresează unui cerc mai restrâns sau mai larg de receptori şi în funcţie de competenţa lor comunicativă într-un anumit domeniu referenţial. Astfel, limbajul juridic utilizat în ramuri de drept mai înguste (de exemplu, dreptul internaţional, dreptul maritim, aerian etc.) îşi păstrează caracteristicile de limbaj profesional specializat, fiind folosit în mod predominant pentru comunicarea între specialişti (R1). În alte ramuri de drept, cu arie de cuprindere mai largă (de exemplu, drept civil52, drept penal), unde înţelegerea corectă a normelor juridice prezintă importanţă socială pentru masa cetăţenilor, DJN trebuie să funcţioneze ca limbaj profesional în raport cu R1, rămânând în acelaşi timp accesibil pentru R253. Diferenţierea modalităţilor de expresie în funcţie de cele două categorii de receptori este mai vizibilă în domeniul lexico-semantic54, dar ea poate fi pusă în evidenţă şi la alte nivele (discursiv-textual, sintactic). Varietatea exprimărilor, potrivit cu cele precizate mai sus, constituie o teză teoretică în lucrarea de faţă. 3.2. Sub aspectul funcţiei stilistice55, în termenii teoriei lui Roman Jakobson, discursul/textul normativ este marcat în planul structurii şi al expresiei lingvistice de interacţiunea funcţilor referenţial-denominativă, metalingvistică şi conativă, corespunzând orientării emiţătorului spre contextul extralingvistic, spre codul utilizat şi spre receptor56. 3.3. Dat fiind caracterul instituţionalizat al DJN, examinarea sa trebuie să ţină seama de principiile tehnicii legislative, referitoare la redactarea legilor, aşa cum apar ele în Metodologia privind pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative (publicată în ―Monitorul Oficial‖, nr.204 din 24 august 1993)57. Desemnat în literatura recentă de specialitate prin sintagma legistică formală58, domeniul tehnicii legislative tinde să se constituie într-o disciplină de sine stătătoare, având drept obiectiv elaborarea actelor normative59. Mai precis, procesul de legiferare – considerat, datorită complexităţii sale, ştiinţă, artă şi, deopotrivă, tehnică60 – presupune, sub aspect formal, două operaţii principale: organizarea (structurarea) textului şi redactarea propriu-zisă. 3.3.1. Întrucât ―arhitectura‖ actului normativ va constitui obiectul unei analize aparte (infra, cap. 5), ne limităm aici la câteva precizări de ordin general.

În primul rând, reţinem ideea caracterului sistemic al legislaţiei unui stat, în cadrul căreia fiecare ramură de drept, fiecare cod şi fiecare lege constituie, la rândul lor, sisteme normative organizate61 conform unor principii ţinând de logica juridică, dar şi de tradiţie. Structura diverselor categorii de acte normative (legi, decrete, hotărâri, decizii etc.) depinde de natura şi conţinutul textelor respective. De exemplu, în mod tradiţional, o lege include următoarele componente: a) titlul legii; b) preambulul; c) formula introductivă; d) dispoziţiile generale; e) dispoziţii de conţinut; f) dispoziţii finale; g) dispoziţii tranzitorii; h) anexe62. Sistematizarea materiei reglementate (a conţinutului legii) se face prin intermediul unor subdiviziuni reprezentate de: articol (element structural de bază al actului normativ, având caracter minimal şi unitar), secţiune, capitol şi titlu. În cadrul codurilor, titlurile se pot grupa în părţi sau cărţi63. Un tip superior de sistematizare este reprezentat de coduri, ca forme de integrare a prevederilor unor legi preexistente, aparţinând aceleiaşi ramuri de drept, pe care tind să o epuizeze64. Sub aspect structural, Codul penal - ―act legislativ care cuprinde, într-un sistem unitar, cele mai importante norme ale dreptului penal‖ – cuprinde două părţi: ―partea generală conţine norme cu caracter de principii generale, privind: scopul legii penale şi aplicarea acesteia în spaţiu şi timp, instituţia infracţiunii şi instituţiile legate de aceasta, instituţia răspunderii penale şi pedepsei; partea specială conţine, grupate în 11 titluri, cele mai importante categorii de infracţiuni‖65. Un alt aspect al prezentării sistematic ordonate a conţinutului actelor normative este demersul deductiv – de la general spre particular – evidenţiat anterior în structura Codului Penal, dar şi în organizarea unor legi sau articole, unde principiile sunt enunţate înaintea regulilor care, la rândul lor, sunt urmate de precizarea domeniilor de aplicare şi a sancţiunilor. Regulile precedă excepţiile, tot aşa cum dispoziţiile permanente stau înaintea celor tranzitorii sau de abrogare66. 3.3.2. Sub aspectul expresiei lingvistice, metodologia de tehnică legislativă prevede cerinţele cărora trebuie să le răspundă textul legii: claritatea, precizia, concizia şi accesibilitatea67. Deşi departajarea lor nu este simplă, vom încerca să le examinăm separat, fără a pierde din vedere interdependenţa celor patru principii care trebuie să stea la baza unei legi bine redactate68. 3.3.2.1. Între acestea, poziţia privilegiată revine principiului accesibilităţii69, în virtutea aşa-numitei prezumţii de cunoaştere a legii de către subiecţii ei, sintetizată în adagiul latin ―Nemo censetur legem ignorare‖70. Întrucât aspectele practice ale procesului de redactare legislativă vor fi discutate în altă secţiune a lucrării (infra, cap. 7), menţionăm aici numai faptul că nu există o incompatibilitate absolută între accesibilitate şi caracter ―tehnic‖, deoarece legiuitorul

poate opta pentru un anumit tip de discurs71, considerat adecvat situaţiei de comunicare. Din perspectiva metodologiei de tehnică legislativă, recomandările privind terminologia juridică pot fi sintetizate după cum urmează: ―Din punct de vedere terminologic, la redactarea unei legi necesită a fi respectate următoarele prescripţii: a) se vor folosi cuvinte ce au largă circulaţie şi sunt uşor accesibile întregii populaţii; b) cuvintele vor fi folosite în înţelesul lor propriu, etimologic, astfel cum sunt explicate în dicţionarul limbii române sau în dicţionarele de specialitate; c) se vor folosi termeni tehnici, consacraţi atunci când textul de lege se adresează în principal specialiştilor şi nu au un alt corespondent în limba uzuală; d) termenii care au o anumită accepţiune în funcţionalitatea legii vor fi definiţi în textul acesteia; d) se va asigura unitatea terminologică, atât la nivelul legii, cât şi la nivelul ansamblului legislativ, în special în cazul unor instituţii sau concepte deja consacrate; f) abrevierile se vor explica prin text, fiind contraindicat a se folosi sistemul iniţialelor‖72. 3.3.2.2. Claritatea textului legislativ – care nu trebuie confundată cu accesibilitatea73 – presupune, în planul lexicului, asigurarea preciziei în exprimare prin proprietatea şi univocitatea semantică a termenilor, evitarea formulărilor echivoce şi întrebuinţarea unei terminologii constante şi uniforme. Ca un efect tardiv al purismului în domeniul legislativ, justificabil - în opinia juriştilor – prin nevoia de precizie şi claritate, metodologia recomandă îmbogăţirea lexicului juridic prin derivare, de la cuvinte româneşti din fondul principal al limbii, evitându-se astfel împrumuturile74. În acelaşi spirit purist şi conservator, art.3 al metodologiei prevede: ―Neologismele se vor folosi numai dacă sunt de largă circulaţie‖75. Pentru a asigura precizia actelor legislative, trebuie evitate sinoni-mele76, fiind recomandată alegerea formei cu cea mai largă circulaţie77. 3.3.2.3. Precizia exprimării nu se realizează numai la nivel lexical. În plan morfosintactic, ea presupune ca în redactarea normei juridice să se utilizeze diateza activă şi indicativul prezent78. Structura sintactică cea mai simplă a unei norme este subiect verb - complement79. La nivelul frazei se recomandă ―folosirea corectă a regulilor de construcţie gramaticală, de sintaxă şi topică, a semnelor de ortografie‖80. În plan transfrastic, se urmăreşte asigurarea unităţii, coeziunii şi coerenţei textului printr-o bună ordonare şi sistematizare, atât în plan logic, cât şi lingvistic81. 3.3.2.4. Concizia - calitate care asigură stilului juridic caracterul său lapidar82 este într-o relaţie frecvent invocată cu claritatea şi cu precizia redactării83. Procedeele de realizare a conciziei se situează la nivel frastic şi transfrastic, venind, uneori, în contradicţie cu un anumit tip de redundanţă, generată de tendinţa legiuitorului de a nu

lăsa loc echivocului sau ambiguităţii. 4. Odată schiţat cadrul pragmatic în care funcţionează DJN, descrierea sa din perspectivă semiotică impune investigarea celor două componente - gramatica şi semantica - prin care se asigură caracterul specializat, respectiv ―juridicitatea‖ acestui tip discursiv84. Împărtăşim, în acest mod, concepţia lui Greimas (1971, p.15) privind ―gramaticalitatea‖ şi ―semanticitatea‖ juridică, a căror interdependenţă este pusă în evidenţă prin schema de mai jos.

Figura 2. (apud Greimas, 1971, p. 15) G = gramaticalitate juridică = agramaticalitate juridică S = semanticitate juridică = asemanticitate juridică G + S = discurs juridic (constituit din gramatică şi semantică) + G+ = discurs nonjuridic (agramatical şi asemantic din punct de vedere juridic) = nivel legislativ (gramatică juridică, fără conţinut)

+ S = nivel referenţial (univers juridic virtual, fără gramatică juridică) S S = producţie juridică (transformarea conţinutului virtual în conţinut juridic, implicând utilizarea formei gramaticale) —>G = verificare juridică (transformarea enunţurilor agramaticale în enunţuri gramaticale, implicând semanticitatea juridică a conţinutului lor.

NOTE
1. Pentru bibliografia lucrărilor recente consacrate pragmaticii, vezi NDESL, p.91-92 şi IonescuRuxăndoiu, 1990, p.120-124. Prezentări sintetice ale istoricului şi direcţiilor de dezvoltare ale pragmaticii se găsesc în DSL (p.373-374) şi Ionescu-Ruxăndoiu, 1990, p.26-34. 2. Rovenţa-Frumuşani (1999, p.298) caracterizează pragmatica drept ―un ansamblu eterogen de cercetări‖, iar Vasiliu (1990, p.108) constată că ―Statutul pragmaticii ca teorie a rămas neclar în ciuda faptului că, în ultimii ani s-a scris foarte mult în acest domeniu‖. 3. Pragmatica este considerată disciplină de sine stătătoare de către Vasiliu (loc.cit.) şi Schveiger (1984, p.152), care precizează: ―Pragmatica este o disciplină (cu un obiect corespunzător) independentă, dar strâns legată de sintaxă şi semantică‖. 4. Ionescu-Ruxăndoiu, 1999, p.34. 5. Pentru interferenţele pragmaticii cu sociolingvistica şi psiholingvistica, vezi Ionescu-Ruxăndoiu (1990, p.34 şi urm.), Schveiger (1984, p.152, 156), NDESL (p.99). 6. Natura pragmatică a discursului, înţeles ca ―activitate de construcţie‖ (cf. engl. processing) este subliniată de Vasiliu (1990, p.110-111), în relaţie cu situaţia de comunicare şi cu ―intenţia de comunicare‖. 7. Vezi capitolul III (Textul ca entitate pragmatică), în Vasiliu (1990, p.108-148), unde se precizează: ―Ideea de textualitate (=text corect format) ţine de pragmatică şi nu de sintaxă şi/sau semantică‖ (p.143). 8. Cf. NDESL, p.122 şi Vasiliu, 1990, p.145. Fără a fi explicit enunţată, relaţia dintre stilistica funcţională şi pragmatică este presupusă la Coteanu (1973, p.29): ―norma stilistico-funcţională ... integrează mesajele în mediul lor adecvat şi le asigură cadrul cel mai propice, făcând din ele o parte a unei clase de exprimări acceptabile pe plan social şi cultural‖. Puncte de vedere asemănătoare se întâlnesc la Sfârlea (1972, p.146) şi Irimia (1986, p.7 şi urm.). 9. ―Este evident faptul că pragmatica presupune o abordare retorică a limbii, în măsura în care ea se întemeiază pe noţiuni ca intenţie comunicativă a emiţătorului şi efect asupra receptorului‖ (IonescuRuxăndoiu, 1990, p.30). 10. Vezi Vasiliu, 1990, p.109;Dobre, 1999, p.135-136. 11. Pentru o prezentare sistematică a celor două tipuri de pragmatici, vezi Ionescu-Ruxăndoiu (1990, p.27-32). În alţi termeni, cele două direcţii au fost desemnate drept pragmatică enunţiativă(sau lingvistica enunţării) şi pragmatică ilocuţionară(sau teoria actelor de vorbire) (Rovenţa-Frumuşani, 1995, p.193). După autorii NDESL (p.89-90), pragmatica1 studiază ―tot ceea ce în sensul unui enunţ ţine de situaţia în care este folosit enunţul‖ (capitolul Situaţie de discurs), iar pragmatica2 ―nu se ocupă de efectul situaţiei asupra vorbirii, ci de efectul vorbirii asupra situaţiei‖ (capitolul Limbaj şi acţiune). 12. După Vlad (1994, p.63), raporturile semantice posibile între text (Tx) şi Discurs (Ds) se reduc la patru situaţii: sinonimie (Tx=Ds), antonimie (Tx vs Ds), hiperonimie (TxDs), hiponimie (TxDs). 13. Apud Tuţescu, 1990, p.74. 14. ―Le discours c’est un énoncé ou un ensemble d’énoncés considéré du point de vue du mécanisme de sa production, autrement dit un énoncé ou un ensemble d’énoncés en situation de communication‖ (Tuţescu, 1998, p.74). Vezi, în acelaşi sens, Lafont; Gardčs-Madray, 1976, p.18: ―On entend par

analyse de discours l'étude d’un texte transphrastique du point de vue de ses conditions de production‖. 15. Vezi DSL, p.174; Dobre, 1999, p.79-80. 16. Vezi Ionescu-Ruxăndoiu, 1999, p.36. 17. TPR, p.202. 18. Pentru prezentarea principalelor etape din istoria lingvisticii textului (începând din anii ’60) şi a direcţiilor ei de dezvoltare, vezi studiul introductiv din Conte, 1977 şi Dressler, 1978; un examen critic al principalelor orientări – din perspectiva conceptului de textualitate – se găseşte la Vasiliu, 1990. 19. DSL, p.509. 20. Ibidem. Pentru definirea textualităţii prin raportare la cele trei paliere semiotice, vezi Petöfi, 1974; Schveiger, 1979; Tuţescu, 1980; Vlad, 1994. 21. Cf. Tuţescu, 1998, p.74, 77; Vlad, 1994, p.23-24; Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.108. 22. Vezi Coteanu, 1978, p.116 (―Discursul este un ansamblu de reguli particulare sau particularizate, textul este o secvenţă de fraze‖); Tuţescu, 1998, p.76 (―Le texte est le produit du discours, le discours étant alors le mécanisme, le processus de la production du texte‖); Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.108 (―Discursul ca eveniment, ca generare este un proces premergător produsului obţinut care este textul - scris sau oral‖). În acelaşi sens, se pronunţă Teun Van Dijk (apud Schveiger, 1984, p.149) care consideră că discursul este baza textului (substrat al acestuia). 23. Vezi supra 2.1.1. 24. Pentru caracterizarea celor trei perspective de abordare a comunicării interpersonale (acţională, interacţională, tranzacţională), vezi Ionescu-Ruxăndoiu, 1999, p.35. 25. Schveiger (1984, p.163) subliniază necesitatea ca teoria textului să ia în considerare comportamentul emiţătorului şi pe cel al receptorului şi modul de interacţiune prin intermediul textului. 26. Cf. DSL, p.116. 27. Rovenţa-Frumuşani, 1995, p.19. 28. Schveiger, 1984, p.136. 29. Vlad, 1982, p.78. 30. ―Ceea ce am numit «intenţie de comunicare» este, de asemenea, un factor în mod evident pragmatic, în măsura în care conceptul reflectă finalitatea cu care vorbitorul face uz de sistemul lingvistic‖ (Vasiliu, 1990, p.111). 31. ―Actul de vorbire este încununat de succes dacă lumea (adică contextul) se schimbă în conformitate cu scopul agentului actului (emiţătorul mesajului). Actul de vorbire urmăreşte schimbarea sistemului cunoştinţelor, credinţelor receptorului‖ (Schveiger, 1984, p.141); vezi, în acelaşi sens, RovenţaFrumuşani, 1999, p.299 şi Gălăţanu, 1982, p.152-153. 32. Pentru definirea actului de limbaj, vezi DSL, p.17 (―Act complex, realizat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete‖) şi Dobre, 1999, p.136 (―L’acte de langage = l’unité minimale de base de la communication linguistique, impliquant une dimension volitive (un VOULOIR AGIR) et cognitive; il

suppose un locuteur, un auditeur, une intention communicative, un contenu propositionnel et un but‖). Pentru o prezentare sintetică a teoriei actelor de vorbire, formulată de filosoful englez J.L.Austin, vezi DSL, p.17 şi, îndeosebi, NDESL, p.503-507. 33. ―Rostind un anumit enunţ, vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete, organizate sub forma unor secvenţe de structuri morfo-sintactice, care transmit anumite semnificaţii lexicale şi gramaticale (act locuţionar), dar, în acelaşi timp, exprimă o anumită intenţie comunicativă (act ilocuţionar) şi urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuţionar)‖ (DSL, p.17). 34. ―Pragmatica este definită adesea ca fiind studiul influenţei situaţiei asupra sensului enunţurilor" (NDESL, p.492). Vezi, în acelaşi sens Halliday; Hasan, 1976, p.22 (―The more specifically we can characterize the context of situation, the more specifically we can predict the properties of a text in that situation‖) şi Vasiliu, 1990, p.145 (―Noţiunea de text nu poate fi privită în mod independent de o anumită situaţie de comunicare‖). 35. Apud Tuţescu, 1982, p.12. 36. Cf. NDESL, p.356. O disociere similară apare la J.S.Petöfi care distinge între componentul contextual (pragmatic) şi cel co-textual (semantic şi sintactic) (apud Schveiger, 1984, p.71) şi la Schveiger (1984,p.213) care operează cu conceptele macrocontext şi microcontext. Pentru Halliday; Hasan (1976, p.21), contextul situaţional reprezintă ―totalitatea factorilor extralingvistici care exercită o influenţă asupra textului‖. 37. Apud Vlad, 1994, p.63. 38. Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.108. 39. Pentru un model teoretic de analiză pragmatică a discursului specializat, vezi Gălăţanu (1982, p.143 şi urm.), unde se precizează: ―La dimension pragmatique des langues de spécialité rend compte des rapports qui s’établissent entre les caractéristiques de l’utilisation de ces langues dans différetnes formes de communication socialisée et les propriéteés formelles des structures linguistiques, au niveau phrastique et transphrastique‖. 40. "L’énoncé de la rčgle légale porte, dans sa structure, les marques de la fonction législative .... La spécificité du discours législatif est fonctionnelle et stylistique‖ (Cornu, 1990, p.266). 41. Ibidem, p.211. 42. ―Les normes juridiques correspondent toujours à des prescriptions destinées à ordonner des relations sociales en imposant des comportements déterminés dont le respect est assuré par l’autorité publique‖ (Bergel, 1989, p.40); acelaşi punct de vedere este susţinut, din perspectiva sociologiei juridice, de Popa (1983, p.176). 43. Referindu-se la caracterul general şi obligatoriu al legii, Bécane; Couderc (1994, p.45) afirmă că textul legislativ este ―une prescription qui ne vise ni un cas particulier et actuel, ni telles personnes déterminées, mais qui est édictée d’avance pour s’appliquer à tous les cas et à toutes les personnes entrant dans les prévisions abstraites du texte régulateur‖. 44. ―Pragmatica juridică cercetează limbajul juridic sub aspectul producătorilor lui şi se ocupă de influenţa limbajului juridic asupra comportamentului uman‖ (Mihai, 1982, p.25). 45. ―La loi est un message étatique et solitaire. Seule à se faire entendre, la voix du législateur tombe de haut et vient de loin. Dans ce monologue du pouvoir à des destinataires absents et muets, le message émane d’un émetteur maître et distant‖ (Cornu, 1990, p.266). Acelaşi autor caracterizează discursul juridic drept ―un discours à distance, un télélangage‖(ibidem, p.291). 46. Vezi von Wright, 1982, p.24 (―În general vorbind, prescripţiile sunt comenzi sau permisiuni date de

cineva aflat în situaţia de autoritate cuiva aflat în situaţia de «supus»‖) şi Mateuţ; Mihăilă, 1998, p.211 (―Prescripţia denotă o relaţie de comandă – supunere presupunând doi poli aşezaţi pe diferite trepte ierarhice: o autoritate care comandă şi subiecţi care se supun‖). 47. Pentru explicitarea conceptului generic de legiuitor în cadrul procesului de elaborare a actelor normative, a se vedea Bécane; Couderc, 1994 (cap. Genčse de la loi) şi Zlătescu, 1996 (cap. Sistemul izvoarelor dreptului). 48. Ne distanţăm astfel, parţial, de punctul de vedere al lui Cornu (1990, p.230), care consideră că mesajul legislativ are un destinatar neprecizat, încadrându-se în categoria ―des actes à tout entendeur‖. 49. În termenii lui Cornu (1990, p.232-234), cele două tipuri de comunicare sunt desemnate prin sintagmele ―message d’initié à initié‖ şi, respectiv, ―message d’initié à non-initié‖. Problema accesibilităţii DJN în raport cu receptorii ―nespecialişti‖ sau ―neiniţiaţi‖ (R2) a preocupat numeroşi cercetători (cf. Holland, 1981, p.14: ―Who the readers are is important for predicting how difficult a word, a sentence or the document as a whole will be. Readers culture-based expectations and abilities are the characteristics that appear crucial‖). 50. Cf. Cooper, 1963, p.310; Reteşan, 1976, p.233; Bergel, 1989, p.219; Cornu, 1990, p.228; vezi, în acelaşi sens, Bécane; Couderc, 1994, p.54 (―L’art du législateur consistera donc à rester abstrait sans ętre insuffisant‖). 51. Vezi infra, cap. 7, 2.1.2. 52. ―Aşadar, o bună parte din coordonatele vieţii noastre sunt determinate sau cel puţin influenţate, de normele dreptului civil. De aici, nevoia stringentă pentru noi toţi de a cunoaşte ceea ce este esenţial în conţinutul conceptelor cu care operează aceste norme - concepte dintre care multe sunt destul de larg utilizate (e drept, nu întotdeauna corect) în limbajul cotidian‖ (DDC, p.5). 53. Pentru raportul dintre necesităţile social-culturale ale vorbitorilor şi vocabularul specializat, vezi Coteanu, 1978 b, p.440. 54. Cf. definiţiile pentru arme în CP, p.418 (―Arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte care au fost întrebuinţate pentru atac‖). În DJP, p.39, la definiţia de mai sus se adaugă clasificarea în A. militare, A. de tir, A. de vânătoare, A. ascunse, A. de panoplie); în DDI, p.29-31 se dau definiţii separate conform convenţiilor internaţionale pentru arme ale viitorului, arme bacteriologice, arme chimice, arme de distrugere în masă, arme ecologice, arme incendiare, arme nucleare. 55. Cf.Irimia, 1986, p.7-8. (―Indirect, stilul este o rezultantă a interacţiunii factorilor care delimitează cele două axe ale câmpului semiotic: context – cod şi emiţător – receptor‖). 56. Ibidem, p.213-215. 57. Până la data respectivă a fost în vigoare Metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative (publicată în ―Buletinul Oficial‖ la 13 februarie 1976). Pentru prezentarea ei detaliată, vezi Ceterchi, 1976; Mrejeru, 1979. 58. Pentru definirea conceptului de legistică formală, precizarea conţinutului şi importanţei sale pentru ştiinţa dreptului, vezi Zlătescu, 1996, p.13-25. Reţinem distincţia făcută de autor între ―tehnica juridică materială‖ (care priveşte fondul sau substanţa reglementărilor) şi ―tehnica juridică formală‖ (legistica formală), dar şi sublinierea relaţiei de condiţionare reciprocă dintre cele două domenii: ―Chiar dacă legistica formală nu se preocupă atât de conţinutul normativ cât de aspectul exterior, de forma de expresie a dreptului, nu e mai puţin adevărat că într-o dialectică foarte realistă nu se poate face abstracţie – şi, în realitate, nimeni nu face abstracţie – de raportul dintre formă şi conţinut‖ (ibidem,

p.48). 59. ―La technique formelle est l’ensemble des procédés de rédaction qui permettent de satisfaire aux exigences de la technique fondamentale. Elle consiste dans l’art de bien rédiger les lois, c’est-à-dire d’établir le texte sous la forme la plus convenable à son aplication ... de maničre à représenter la volonté du législateur et à la faire connaître et accepter par tous‖ (Bécane; Couderc, 1994, p.199200). 60. ―A legifera este o ştiinţă, este în acelaşi timp o artă, dar este totodată şi o tehnică‖ (Zlătescu, 1996, p.13). Deşi consideră că legistica nu are încă statut de ştiinţă, Bécane; Couderc (1994, p.199) afirmă: ―S’appuyant sur une «technique» ..., la légistique n’est encore aujourd’hui que l’autre nom de «l’art législatif»‖. 61. Cf. Zlătescu, 1996, p.73. 62. Ibidem, p.73-80; Bécane; Couderc, 1994, p.201-209. 63. ―O bună sistematizare a actului normativ îl face mai inteligibil şi uşor asimilabil. Din punctul de vedere al conţinutului, capitolele, secţiunile şi celelalte diviziuni şi subdiviziuni trebuie să aibă caracter omogen, să se refere la acelaşi obiect, să nu exprime idei amalgamate‖ (Mrejeru, 1979, p.125). Un punct de vedere similar este exprimat de Cornu (1990, p.305): ―Un code n’est pas un magma d’articles. Ce n’est pas un chaos, mais un ordre, une présentation ordonée d’un pan de l’ordre juridique .... L’unité de l’ensemble peut ętre obtenue ou au moins recherchée, par divers moyens, principalement par l’agencement de divisions et d’éléments de cohésion‖. 64. ―Codificarea, în sensul propriu al termenului, exprimă gradul superior de integrare, în care prevederile unor legi preexistente, cu strânsă legătură între ele, sunt topite de legiuitor într-un ansamblu nou şi omogen, denumit Cod‖ (Zlătescu, 1996,p.52). În raport cu această precizare, definiţia dată termenului cod în DN3 (p.224) se dovedeşte nu numai simplistă, ci şi inadecvată (―Culegere de legi dintr-un anumit domeniu al dreptului‖). În schimb, definiţia din DEX (p.168) reuşeşte să redea într-o formă accesibilă - aspectele esenţiale din punct de vedere juridic (―Act normativ care cuprinde o culegere sistematică de reguli juridice privitoare la o anumită ramură a dreptului‖). 65. DJP, p.62. 66. Vezi Bécane-Couderc, 1994, p.211. 67. Vezi prevederile din art.3 al Metodologiei; aceleaşi principii sunt enumerate în DDCA (p.258): ―Stilul actelor normative, manieră de redactare specifică normelor juridice, potrivit căreia, acestea se scriu în formă prescriptivă, clară, precisă şi concisă, spre a fi înţeleasă de toţi cei cărora li se adresează, folosindu-se expresiile cele mai exacte, iar în măsura în care e necesar, explicându-se unii termeni. Textul normei juridice trebuie formulat cu observarea riguroasă a regulilor logicii formale, precum şi a celor gramaticale‖. 68. Cf. Bergel, 1989, p.221 (―La rčgle de droit étant une proposition destinée à imposer une rčgle de conduite sous la contrainte sociale, doit avoir certaines qualités essentielles: l’unité, l’ordre, la précision et la clarté. Elle doit donc ętre composée de mots ayant un sens clair, précis, certain‖). 69. ―Accesibilitatea constă în evitarea utilizării excesive a termenilor tehnici şi a unor procedee tehnice greu de descifrat, folosirea - acolo unde e posibil - a unui limbaj pe înţelesul tuturor‖ (Zlătescu, 1996, p.63). 70. ―O lege ermetică este inexistentă pe plan preventiv-educativ, fiindu-i astfel amputată principala funcţie; în mod inevitabil a devenit o lege eminamente represivă‖ (Nicolcioiu, 1972, p.46). Deşi consideră prezumţia de cunoaştere a legilor o ficţiune, Zlătescu (1996, p.138) subscrie la ideea că accesibilitatea reprezintă premisa esenţială a respectării legislaţiei. Un punct de vedere similar este susţinut de Bécane; Couderc (1994, p.229): ―La compréhension du texte légal, préoccupation

constante des juristes, est la condition nécessaire à son application‖. 71. Vezi Cornu, 1990, p.319: ―De toute évidence, deux exigences s’imposent au législateur avec la męme force: (1). Chaque fois qu’il est possible, le législateur doit s’exprimer de maničre à ętre compris de tous. Nul n’est censé ignorer la loi. (2). Chaque fois qu’il est nécessaire, le législateur doit utiliser la précision de son langage technique. C’est aussi une garantie de clarté, de sécurité et de liberté‖. 72. Mrejeru, 1979, p.103-104. 73. ―Claritatea este o noţiune cu valenţe multiple. Un text poate fi foarte bine redactat din punctul de vedere al tehnicii legislative, nelăsând loc la interpretări diferite (fiind deci foarte clar pentru specialişti), dar să folosească un limbaj de mare tehnicitate, inaccesibil profanilor‖ (Zlătescu, 1996, p.63). 74. Reteşan, 1976, p.235. 75. Exagerările puriste - în contradicţie flagrantă cu realităţile terminologice actuale - sunt evidente în comentariul lui Zlătescu, 1996, p.68: ―Cât priveşte neologismele, folosirea lor trebuie cât mai mult evitată. La ea trebuie să se apeleze numai atunci când noţiunea în cauză nu are corespondent în limba noastră şi este absolut necesară folosirea ei‖. 76. ―Sinonimele prezintă marele pericol de a fi izvor de false probleme. Actele legislative trebuie să fie ferite de ispita limbajului colorat. Credem că nu greşim dacă afirmăm că între limbajul colorat şi precizia actelor legislative există un raport invers proporţional‖ (Reteşan, 1976, p.249-250). 77. Zlătescu, 1976, p.68. 78. Ibidem, p.66. 79. Ibidem. 80. Mrejeru, 1979, p.104. 81. Cf. Cornu, 1990, p.308: ―Coordonner, simplifier, clarifier, sont trois voies vers l’unité et la cohérence. Dans chaque voie, ces moyens sont inséparablement présentés, sous leur double face, comme procédé intellectuel de technique législative et comme mode linguistique d’énoncé au sein du discours législatif‖. 82. Pentru Bécane; Couderc (1994, p.244), stilul lapidar rezultă din concizia, forţa şi claritatea redactării. 83. Cf. Zlătescu, 1986, p.67: ―De fapt, finalitatea conciziei este claritatea. Eliminarea oricăror distorsiuni stilistice, repetiţii, întorsături de fraze, reluarea unor idei în variante diferite, toate acestea pot conduce la un stil greoi, baroc, greu de urmărit şi mai ales lipsit de preciziune‖. 84. ―Le discours juridique, résultat de la convergence de ses deux composantes que sont la grammaire et le dictionnaire, produit des énoncés juridiques (au sens large de ce terme) qui se définissent à la fois par leur forme canonique, résultat de l’application des rčgles de construction grammaticale – ce qui constituie leur grammaire (G) – et par leur contenu juridique, considérée comme relevant de l’univers sémantique que le langage juridique se donne pour son champ d’exercice - et qui constitue leur sémanticité (S) “ (Greimas, 1971, p.13).

Capitolul 5
„GRAMATICA” DISCURSULUI JURIDIC NORMATIV

Accepţii ale termenului "gramatică"
„Tout discours juridique est produit, quant à sa forme, par une grammaire juridique distincte de la grammaire de la langue naturelle dans laquelle ce discours se manifeste”. „Tout discours juridique est produit, quant à sa forme, par une grammaire juridique distincte de la grammaire de la langue naturelle dans laquelle ce discours se manifeste”. (Greimas, 1971, p.9) „La logique du discours laisse des marques de structure. Le ton du discours laisse des marques du style. Le discours juridique se reconnaît à sa structure et à son style”. (Cornu, 1990, p.21)

1. Opiniile cercetătorilor privind existenţa unei gramatici juridice sunt contradictorii, înscriindu-se între negarea vehementă1 şi acceptarea cu titlu de componentă intrinsecă a semioticii juridice2. Dată fiind această diversitate a punctelor de vedere, explicabilă şi prin polisemia termenului gramatică, precizăm că în acest capitol termenul respectiv este utilizat cu o semnificaţie aparte (semnalată prin ghilimelele din titlu). El trimite la un concept operaţional bivalent pe care îl socotim mai adecvat obiectului analizat (DJN) decât altele utilizate în bibliografia de specialitate (de exemplu, sintaxă/lingvistică/teorie a textului). 1. Opiniile cercetătorilor privind existenţa unei gramatici juridice sunt contradictorii, înscriindu-se între negarea vehementă1 şi acceptarea cu titlu de componentă intrinsecă a semioticii juridice2. Dată fiind această diversitate a punctelor de vedere, explicabilă şi prin polisemia termenului gramatică, precizăm că în acest capitol termenul respectiv este utilizat cu o semnificaţie aparte (semnalată prin ghilimelele din titlu). El trimite la un concept operaţional bivalent pe care îl socotim mai adecvat obiectului analizat (DJN) decât altele utilizate în bibliografia de specialitate (de exemplu, sintaxă/lingvistică/teorie a textului). Cele două accepţii acordate aici termenului gramatică (echivalent în sens larg cu lingvistica textului, iar în sens restrâns cu morfosintaxa) sunt, în opinia noastră, pe deplin congruente şi nu contrazic în spiritul lor utilizările consacrate ale termenului în discuţie. 1.1. Într-o primă accepţie – cea mai cuprinzătoare – termenul gramatică se

referă la nivelul transfrastic. Obiectul analizei este textul, înţeles ca produs al discursului/procesului de enunţare (vezi supra, cap.4, 2.1.3) şi, în acelaşi timp, ca ansamblu structurat de secvenţe între care se stabilesc raporturi logico-sintacticosemantice3 . În acest fel ne plasăm pe terenul unei gramatici/lingvistici sau sintaxe a textului4, care depăşeşte sfera sintaxei (în sensul ei tradiţional, dar şi în cel morrisian), vizând „stabilirea şi codificarea unui sistem de reguli care să explice relaţiile existente între propoziţii/fraze, cu alte cuvinte, determinarea factorilor care fac ca o secvenţă oarecare de propoziţii să constituie sau nu un text‖5. Deşi accentul va cădea în cele ce urmează pe aspectele de construcţie („arhitectură‖) a DJN, facem menţiunea că nu subscriem la acele teorii care definesc textul exclusiv ca entitate sintactică, analizabilă cu mijloace proprii gramaticii (sintaxei) frazei, extrapolate la nivel transfrastic în virtutea unor analogii existente între cele două tipuri de structuri (text; frază)6. Fără a neglija importanţa componentei pragmatice în definirea textualităţii (vezi cadrul pragmatic schiţat supra, în cap. 4), ne vom concentra aici atenţia asupra modalităţilor de a asigura unitatea semantică (coerenţa) şi unitatea sintactică (coeziunea) discursului/ textului juridic normativ. Cu scopul de a evita orice ambiguitate generată de semantica termenilor coeziune şi coerenţă în raport cu diverse modele de analiză textologică7, vom preciza accepţiile cu care îi utilizăm (vezi infra 2.1.). Pentru o descriere cât mai adecvată a specificului DJN în raport cu alte tipuri discursive, alături de cele două elemente esenţiale în definirea textului, vor mai fi luate în considerare alte trei criterii ale textualităţii: intenţionalitatea, intertextualitatea şi informativitatea. 1.2. A doua accepţie cu care este utilizat termenul gramatică este una mai restrictivă, vizând nivelul frastic al structurilor desemnate generic, în cercetările moderne de sintaxă, drept enunţuri (fraze sau propoziţii în terminologia tradiţională9). 1.2.1. Dat fiind faptul că sintaxa reprezintă, alături de terminologii, un element fundamental în descrierea stilurilor funcţionale, în general10, şi a celui juridicadministrativ, în special11, ne vom îndrepta atenţia, mai întâi, asupra unor categorii şi mecanisme sintactice „privilegiate‖12, având ca finalitate obţinerea unor propoziţii şi fraze „bine-formate‖ (din perspectiva actelor de limbaj specifice DJN şi a cerinţelor tehnicii legislative). Considerăm „bine-formate‖ acele enunţuri a căror „juridicitate‖ este nu numai acceptată de specialişti (R1), ci şi recognoscibilă de către nespecialişti (R2)13. 1.2.2. Întrucât descrierea nu ar fi completă dacă s-ar limita la nivelul sintagmatic (al combinărilor sintactice), neglijând relaţiile paradigmatice, includem în sfera gramaticii juridice, pe lângă sintaxa enunţului, şi morfosintaxa14. Avem în vedere, în

acest sens, aspecte specifice DJN, tratate, în mod tradiţional, de morfologie15: frecvenţa şi importanţa funcţională deosebită a unor părţi de vorbire; modalităţi proprii de exprimare şi organizare a unor categorii gramaticale (persoană, număr, caz, mod, timp, diateză, determinare); particularităţi flexionare etc. 1.3. În încheierea acestor precizări de natură conceptual-terminologică, semnalăm existenţa unei zone de intersecţie între ceea ce am numit aici gramatica juridică şi domeniul stilisticii (de orientare lingvistică sau funcţională). O dovadă în acest sens este existenţa unui domeniu de cercetare interdisciplinară numit stilistică juridică (fr. juristylistique)16. În prima sa accepţie, referitoare la principiile de organizare secvenţială a DJN (vezi supra 1.1.), gramatica textului este inclusă – implicit sau explicit – în stilistica lingvistică (Enkvist, 1978)17 sau în stilistica funcţională (Irimia, 1986)18. Pentru alţi cercetători (Coteanu, 1978; Szabo, 1981; Irimia, 1986; Rovenţa-Frumuşani, 1995; Dobre, 1998,; Dospinescu, 1998), gramatica textului oferă cadrul teoretic pentru analiza diverselor tipuri de discursuri specializate (ştiinţific, juridic, didactic, publicistic, beletristic etc.). De pildă, din această perspectivă, mecanismele de realizare a coeziunii pot fi considerate mărci stilistice definitorii pentru un anumit tip discursiv. A doua accepţie pe care am dat-o gramaticii – aceea de morfosintaxă (vezi supra 1.2.) – este înglobată în mod explicit în sfera stilisticii de diverşi cercetători ai limbajului juridic (Coteanu, 1960 şi 1972; Sfârlea, 1972; Irimia, 1986; Cornu, 1990). În determinarea specificului acestui limbaj se ţine seama preponderent de relaţiile stabilite între cuvinte în cadrul enunţurilor19, dar şi de nivelul morfematic20. Consecinţa faptului că analiza noastră recurge la tehnici aparţinând atât gramaticii (transfrastice şi frastice), cât şi stilisticii funcţionale este dublul său caracter – generativ (sintetic) şi descriptiv (analitic)21 – având ca finalitate descoperirea caracteristicilor tipologice ale discursului/textului juridic normativ22 şi a mărcilor stilistice23 prezente la diverse nivele.

Capitolul 5
„GRAMATICA” DISCURSULUI JURIDIC NORMATIV

Accepţii ale termenului "gramatică"
„Tout discours juridique est produit, quant à sa forme, par une grammaire juridique distincte de la grammaire de la langue naturelle dans laquelle ce discours se manifeste”. „Tout discours juridique est produit, quant à sa forme, par une grammaire juridique distincte de la grammaire de la langue naturelle dans laquelle ce discours se manifeste”. (Greimas, 1971, p.9) „La logique du discours laisse des marques de structure. Le ton du discours laisse des marques du style. Le discours juridique se reconnaît à sa structure et à son style”. (Cornu, 1990, p.21)

1. Opiniile cercetătorilor privind existenţa unei gramatici juridice sunt contradictorii, înscriindu-se între negarea vehementă1 şi acceptarea cu titlu de componentă intrinsecă a semioticii juridice2. Dată fiind această diversitate a punctelor de vedere, explicabilă şi prin polisemia termenului gramatică, precizăm că în acest capitol termenul respectiv este utilizat cu o semnificaţie aparte (semnalată prin ghilimelele din titlu). El trimite la un concept operaţional bivalent pe care îl socotim mai adecvat obiectului analizat (DJN) decât altele utilizate în bibliografia de specialitate (de exemplu, sintaxă/lingvistică/teorie a textului). 1. Opiniile cercetătorilor privind existenţa unei gramatici juridice sunt contradictorii, înscriindu-se între negarea vehementă1 şi acceptarea cu titlu de componentă intrinsecă a semioticii juridice2. Dată fiind această diversitate a punctelor de vedere, explicabilă şi prin polisemia termenului gramatică, precizăm că în acest capitol termenul respectiv este utilizat cu o semnificaţie aparte (semnalată prin ghilimelele din titlu). El trimite la un concept operaţional bivalent pe care îl socotim mai adecvat obiectului analizat (DJN) decât altele utilizate în bibliografia de specialitate (de exemplu, sintaxă/lingvistică/teorie a textului). Cele două accepţii acordate aici termenului gramatică (echivalent în sens larg cu lingvistica textului, iar în sens restrâns cu morfosintaxa) sunt, în opinia noastră, pe deplin congruente şi nu contrazic în spiritul lor utilizările consacrate ale termenului în discuţie. 1.1. Într-o primă accepţie – cea mai cuprinzătoare – termenul gramatică se

referă la nivelul transfrastic. Obiectul analizei este textul, înţeles ca produs al discursului/procesului de enunţare (vezi supra, cap.4, 2.1.3) şi, în acelaşi timp, ca ansamblu structurat de secvenţe între care se stabilesc raporturi logico-sintacticosemantice3 . În acest fel ne plasăm pe terenul unei gramatici/lingvistici sau sintaxe a textului4, care depăşeşte sfera sintaxei (în sensul ei tradiţional, dar şi în cel morrisian), vizând „stabilirea şi codificarea unui sistem de reguli care să explice relaţiile existente între propoziţii/fraze, cu alte cuvinte, determinarea factorilor care fac ca o secvenţă oarecare de propoziţii să constituie sau nu un text‖5. Deşi accentul va cădea în cele ce urmează pe aspectele de construcţie („arhitectură‖) a DJN, facem menţiunea că nu subscriem la acele teorii care definesc textul exclusiv ca entitate sintactică, analizabilă cu mijloace proprii gramaticii (sintaxei) frazei, extrapolate la nivel transfrastic în virtutea unor analogii existente între cele două tipuri de structuri (text; frază)6. Fără a neglija importanţa componentei pragmatice în definirea textualităţii (vezi cadrul pragmatic schiţat supra, în cap. 4), ne vom concentra aici atenţia asupra modalităţilor de a asigura unitatea semantică (coerenţa) şi unitatea sintactică (coeziunea) discursului/ textului juridic normativ. Cu scopul de a evita orice ambiguitate generată de semantica termenilor coeziune şi coerenţă în raport cu diverse modele de analiză textologică7, vom preciza accepţiile cu care îi utilizăm (vezi infra 2.1.). Pentru o descriere cât mai adecvată a specificului DJN în raport cu alte tipuri discursive, alături de cele două elemente esenţiale în definirea textului, vor mai fi luate în considerare alte trei criterii ale textualităţii: intenţionalitatea, intertextualitatea şi informativitatea. 1.2. A doua accepţie cu care este utilizat termenul gramatică este una mai restrictivă, vizând nivelul frastic al structurilor desemnate generic, în cercetările moderne de sintaxă, drept enunţuri (fraze sau propoziţii în terminologia tradiţională9). 1.2.1. Dat fiind faptul că sintaxa reprezintă, alături de terminologii, un element fundamental în descrierea stilurilor funcţionale, în general10, şi a celui juridicadministrativ, în special11, ne vom îndrepta atenţia, mai întâi, asupra unor categorii şi mecanisme sintactice „privilegiate‖12, având ca finalitate obţinerea unor propoziţii şi fraze „bine-formate‖ (din perspectiva actelor de limbaj specifice DJN şi a cerinţelor tehnicii legislative). Considerăm „bine-formate‖ acele enunţuri a căror „juridicitate‖ este nu numai acceptată de specialişti (R1), ci şi recognoscibilă de către nespecialişti (R2)13. 1.2.2. Întrucât descrierea nu ar fi completă dacă s-ar limita la nivelul sintagmatic (al combinărilor sintactice), neglijând relaţiile paradigmatice, includem în sfera gramaticii juridice, pe lângă sintaxa enunţului, şi morfosintaxa14. Avem în vedere, în

acest sens, aspecte specifice DJN, tratate, în mod tradiţional, de morfologie15: frecvenţa şi importanţa funcţională deosebită a unor părţi de vorbire; modalităţi proprii de exprimare şi organizare a unor categorii gramaticale (persoană, număr, caz, mod, timp, diateză, determinare); particularităţi flexionare etc. 1.3. În încheierea acestor precizări de natură conceptual-terminologică, semnalăm existenţa unei zone de intersecţie între ceea ce am numit aici gramatica juridică şi domeniul stilisticii (de orientare lingvistică sau funcţională). O dovadă în acest sens este existenţa unui domeniu de cercetare interdisciplinară numit stilistică juridică (fr. juristylistique)16. În prima sa accepţie, referitoare la principiile de organizare secvenţială a DJN (vezi supra 1.1.), gramatica textului este inclusă – implicit sau explicit – în stilistica lingvistică (Enkvist, 1978)17 sau în stilistica funcţională (Irimia, 1986)18. Pentru alţi cercetători (Coteanu, 1978; Szabo, 1981; Irimia, 1986; Rovenţa-Frumuşani, 1995; Dobre, 1998,; Dospinescu, 1998), gramatica textului oferă cadrul teoretic pentru analiza diverselor tipuri de discursuri specializate (ştiinţific, juridic, didactic, publicistic, beletristic etc.). De pildă, din această perspectivă, mecanismele de realizare a coeziunii pot fi considerate mărci stilistice definitorii pentru un anumit tip discursiv. A doua accepţie pe care am dat-o gramaticii – aceea de morfosintaxă (vezi supra 1.2.) – este înglobată în mod explicit în sfera stilisticii de diverşi cercetători ai limbajului juridic (Coteanu, 1960 şi 1972; Sfârlea, 1972; Irimia, 1986; Cornu, 1990). În determinarea specificului acestui limbaj se ţine seama preponderent de relaţiile stabilite între cuvinte în cadrul enunţurilor19, dar şi de nivelul morfematic20. Consecinţa faptului că analiza noastră recurge la tehnici aparţinând atât gramaticii (transfrastice şi frastice), cât şi stilisticii funcţionale este dublul său caracter – generativ (sintetic) şi descriptiv (analitic)21 – având ca finalitate descoperirea caracteristicilor tipologice ale discursului/textului juridic normativ22 şi a mărcilor stilistice23 prezente la diverse nivele.

Capitolul 5
„GRAMATICA” DISCURSULUI JURIDIC NORMATIV

Accepţii ale termenului "gramatică"
„Tout discours juridique est produit, quant à sa forme, par une grammaire juridique distincte de la grammaire de la langue naturelle dans laquelle ce discours se manifeste”. „Tout discours juridique est produit, quant à sa forme, par une grammaire juridique distincte de la grammaire de la langue naturelle dans laquelle ce discours se manifeste”. (Greimas, 1971, p.9) „La logique du discours laisse des marques de structure. Le ton du discours laisse des marques du style. Le discours juridique se reconnaît à sa structure et à son style”. (Cornu, 1990, p.21)

1. Opiniile cercetătorilor privind existenţa unei gramatici juridice sunt contradictorii, înscriindu-se între negarea vehementă1 şi acceptarea cu titlu de componentă intrinsecă a semioticii juridice2. Dată fiind această diversitate a punctelor de vedere, explicabilă şi prin polisemia termenului gramatică, precizăm că în acest capitol termenul respectiv este utilizat cu o semnificaţie aparte (semnalată prin ghilimelele din titlu). El trimite la un concept operaţional bivalent pe care îl socotim mai adecvat obiectului analizat (DJN) decât altele utilizate în bibliografia de specialitate (de exemplu, sintaxă/lingvistică/teorie a textului). 1. Opiniile cercetătorilor privind existenţa unei gramatici juridice sunt contradictorii, înscriindu-se între negarea vehementă1 şi acceptarea cu titlu de componentă intrinsecă a semioticii juridice2. Dată fiind această diversitate a punctelor de vedere, explicabilă şi prin polisemia termenului gramatică, precizăm că în acest capitol termenul respectiv este utilizat cu o semnificaţie aparte (semnalată prin ghilimelele din titlu). El trimite la un concept operaţional bivalent pe care îl socotim mai adecvat obiectului analizat (DJN) decât altele utilizate în bibliografia de specialitate (de exemplu, sintaxă/lingvistică/teorie a textului). Cele două accepţii acordate aici termenului gramatică (echivalent în sens larg cu lingvistica textului, iar în sens restrâns cu morfosintaxa) sunt, în opinia noastră, pe deplin congruente şi nu contrazic în spiritul lor utilizările consacrate ale termenului în discuţie. 1.1. Într-o primă accepţie – cea mai cuprinzătoare – termenul gramatică se

referă la nivelul transfrastic. Obiectul analizei este textul, înţeles ca produs al discursului/procesului de enunţare (vezi supra, cap.4, 2.1.3) şi, în acelaşi timp, ca ansamblu structurat de secvenţe între care se stabilesc raporturi logico-sintacticosemantice3 . În acest fel ne plasăm pe terenul unei gramatici/lingvistici sau sintaxe a textului4, care depăşeşte sfera sintaxei (în sensul ei tradiţional, dar şi în cel morrisian), vizând „stabilirea şi codificarea unui sistem de reguli care să explice relaţiile existente între propoziţii/fraze, cu alte cuvinte, determinarea factorilor care fac ca o secvenţă oarecare de propoziţii să constituie sau nu un text‖5. Deşi accentul va cădea în cele ce urmează pe aspectele de construcţie („arhitectură‖) a DJN, facem menţiunea că nu subscriem la acele teorii care definesc textul exclusiv ca entitate sintactică, analizabilă cu mijloace proprii gramaticii (sintaxei) frazei, extrapolate la nivel transfrastic în virtutea unor analogii existente între cele două tipuri de structuri (text; frază)6. Fără a neglija importanţa componentei pragmatice în definirea textualităţii (vezi cadrul pragmatic schiţat supra, în cap. 4), ne vom concentra aici atenţia asupra modalităţilor de a asigura unitatea semantică (coerenţa) şi unitatea sintactică (coeziunea) discursului/ textului juridic normativ. Cu scopul de a evita orice ambiguitate generată de semantica termenilor coeziune şi coerenţă în raport cu diverse modele de analiză textologică7, vom preciza accepţiile cu care îi utilizăm (vezi infra 2.1.). Pentru o descriere cât mai adecvată a specificului DJN în raport cu alte tipuri discursive, alături de cele două elemente esenţiale în definirea textului, vor mai fi luate în considerare alte trei criterii ale textualităţii: intenţionalitatea, intertextualitatea şi informativitatea. 1.2. A doua accepţie cu care este utilizat termenul gramatică este una mai restrictivă, vizând nivelul frastic al structurilor desemnate generic, în cercetările moderne de sintaxă, drept enunţuri (fraze sau propoziţii în terminologia tradiţională9). 1.2.1. Dat fiind faptul că sintaxa reprezintă, alături de terminologii, un element fundamental în descrierea stilurilor funcţionale, în general10, şi a celui juridicadministrativ, în special11, ne vom îndrepta atenţia, mai întâi, asupra unor categorii şi mecanisme sintactice „privilegiate‖12, având ca finalitate obţinerea unor propoziţii şi fraze „bine-formate‖ (din perspectiva actelor de limbaj specifice DJN şi a cerinţelor tehnicii legislative). Considerăm „bine-formate‖ acele enunţuri a căror „juridicitate‖ este nu numai acceptată de specialişti (R1), ci şi recognoscibilă de către nespecialişti (R2)13. 1.2.2. Întrucât descrierea nu ar fi completă dacă s-ar limita la nivelul sintagmatic (al combinărilor sintactice), neglijând relaţiile paradigmatice, includem în sfera gramaticii juridice, pe lângă sintaxa enunţului, şi morfosintaxa14. Avem în vedere, în

acest sens, aspecte specifice DJN, tratate, în mod tradiţional, de morfologie15: frecvenţa şi importanţa funcţională deosebită a unor părţi de vorbire; modalităţi proprii de exprimare şi organizare a unor categorii gramaticale (persoană, număr, caz, mod, timp, diateză, determinare); particularităţi flexionare etc. 1.3. În încheierea acestor precizări de natură conceptual-terminologică, semnalăm existenţa unei zone de intersecţie între ceea ce am numit aici gramatica juridică şi domeniul stilisticii (de orientare lingvistică sau funcţională). O dovadă în acest sens este existenţa unui domeniu de cercetare interdisciplinară numit stilistică juridică (fr. juristylistique)16. În prima sa accepţie, referitoare la principiile de organizare secvenţială a DJN (vezi supra 1.1.), gramatica textului este inclusă – implicit sau explicit – în stilistica lingvistică (Enkvist, 1978)17 sau în stilistica funcţională (Irimia, 1986)18. Pentru alţi cercetători (Coteanu, 1978; Szabo, 1981; Irimia, 1986; Rovenţa-Frumuşani, 1995; Dobre, 1998,; Dospinescu, 1998), gramatica textului oferă cadrul teoretic pentru analiza diverselor tipuri de discursuri specializate (ştiinţific, juridic, didactic, publicistic, beletristic etc.). De pildă, din această perspectivă, mecanismele de realizare a coeziunii pot fi considerate mărci stilistice definitorii pentru un anumit tip discursiv. A doua accepţie pe care am dat-o gramaticii – aceea de morfosintaxă (vezi supra 1.2.) – este înglobată în mod explicit în sfera stilisticii de diverşi cercetători ai limbajului juridic (Coteanu, 1960 şi 1972; Sfârlea, 1972; Irimia, 1986; Cornu, 1990). În determinarea specificului acestui limbaj se ţine seama preponderent de relaţiile stabilite între cuvinte în cadrul enunţurilor19, dar şi de nivelul morfematic20. Consecinţa faptului că analiza noastră recurge la tehnici aparţinând atât gramaticii (transfrastice şi frastice), cât şi stilisticii funcţionale este dublul său caracter – generativ (sintetic) şi descriptiv (analitic)21 – având ca finalitate descoperirea caracteristicilor tipologice ale discursului/textului juridic normativ22 şi a mărcilor stilistice23 prezente la diverse nivele.

Capitolul 5
Nivelul transfrastic (discursiv-textual) 2. Nivelul transfrastic (discursiv-textual) reprezintă domeniul cel mai puţin investigat în bibliografia consacrată DJN, deşi importanţa sa pentru redactarea, receptarea şi interpretarea actelor legislative nu mai trebuie demonstrată. Dintre cele şapte standarde ale textualităţii (caracteristici sintactice, semantice şi pragmatice care fac ca o configuraţie de unităţi lingvistice să constituie un text), enumerate de Beaugrande şi Dressler 24, considerăm ca

definitorii pentru DJN coeziunea şi coerenţa. Dificultatea de a defini şi utiliza în mod riguros cele două concepte provine pe de o parte dintr-o anumită imprecizie şi inconsistenţă care caracterizează domeniul textologiei în general, iar pe de altă parte, din determinarea complexă a DJN, supus atât regulilor lingvistice (discursiv-textuale), cât şi celor proprii tehnicii legislative şi logicii juridice. Prima categorie de dificultăţi este ilustrată de multitudinea accepţiilor date, în bibliografia de specialitate, coerenţei şi coeziunii (vezi infra 2.1.). Cea de a doua este susţinută de constatarea că unele principii cu valoare axiomatică în sfera textologiei îşi relativizează conţinutul când se raportează la textul juridic. De pildă, principiul conform căruia textul are autonomie (sintactică şi semantică) şi caracter închis25 nu ţine seama de fenomenul intertextualităţii juridice (vezi infra 2.2.3.). Pe lângă intertextualitate, şi alte aspecte ale coerenţei (cum ar fi coreferenţializarea, non-contradicţia, progresia tematică) se realizează în DJN în moduri specifice, impuse de principiile de organizare şi funcţionare a sistemului legislativ. 2.1. Coerenţă şi/sau coeziune 2.1.1. Lucrările mai vechi (anterioare anilor '80) nu disting cele două concepte operând, de regulă, numai cu unul dintre ele. - Halliday; Hasan (1976), într-o lucrare de referinţă pentru domeniul textologiei, folosesc coeziunea drept termen general, în care includ, ca tip particular de relaţie şi coerenţa. În acord cu premisa că textul este, în primul rând, o unitate semantică, şi coeziunea se defineşte ca un concept semantic mai întâi, dar şi relaţional27. Relaţiile şi, implicit, mecanismele coezive sunt clasificate în două categorii: gramaticale (referinţa, substituţia, elipsa, joncţiunea) şi lexicale28. Această separare tranşantă este însă amendată în cuprinsul lucrării, unde referinţa este considerată relaţie logico-semantică, iar substituirea şi elipsa – relaţii lexico-gramaticale, toate trei fiind puse în legătură cu conceptul de presupoziţie. - Charolles (1978) operează exclusiv cu conceptul de coerenţă, stabilind patru tipuri de „meta-reguli‖, cu dublu caracter (lingvistic şi pragmatic), care asigură buna-formare a textului: meta-reguli de repetiţie, de progresie, de non-contradicţie, de relaţie29. Reţinem ideea că regulile menţionate asigură coerenţa discursivă şi textuală atât la nivel microstructural (local) prin raporturi intrasecvenţiale între fraze care se succed, cât şi la nivel macrostructural (global), prin relaţii intersecvenţiale, în cadrul textului30. 2.1.2. Lucrările recente utilizează diferenţiat cele două concepte, acceptându-se (cel puţin ca premisă), definirea coeziunii în termeni sintactici („ansamblu de trăsături care asigură unitatea sintactică a textului, marcând

legătura în secvenţa de unităţi lingvistice [propoziţii/fraze]‖31), iar a coerenţei în termeni semantici („ansamblu de trăsături care asigură unitatea semantică a unui set de propoziţii/fraze, astfel încât acestea să formeze un tot unitar din punctul de vedere al semnificaţiei‖32). - Distincţia menţionată apare la Beaugrande şi Dressler (1981), fiind preluată şi în DESL şi DSL. Ca o ilustrare a contradicţiilor din domeniul textologiei actuale, consemnăm opinia lui Vasiliu (1990), după care mărcile stabilite de Beaugrande şi Dressler pentru a caracteriza coeziunea33 nu ar fi de natură sintactică, ci semantică, definind – în fapt – coerenţa34. - O poziţie aparte are Vasiliu (1990), pentru care coeziunea este definită în termeni formali ca „totalitatea trăsăturilor gramaticale (sintactice) care marchează caracterul de tot unitar al unei suite de propoziţii (fraze)‖ 35. Acelaşi autor defineşte coerenţa în termeni exclusiv pragmatici, în corelaţie cu expectaţiile vorbitorilor36. - Teorii mai nuanţate şi mai bine articulate privind coeziunea şi coerenţa se găsesc la Vlad (1994) şi Rovenţa-Frumuşani (1995). Trăsătura comună celor două modele de analiză textuală este definirea coeziunii în termeni sintactico-semantici, ca relaţie explicită, iar a coerenţei în termeni semantico-pragmatici, ca domeniu al conexiunilor implicite37. Ca aspect distinctiv, la Rovenţa-Frumuşani (1995) reţinem incluziunea coerenţăcoeziune, având drept consecinţă stabilirea a două tipuri de coerenţă (lexicală şi gramaticală)38. - Dată fiind natura complexă a mecanismelor de realizare a coerenţei şi coeziunii şi numeroasele interferenţe, care fac extrem de dificilă departajarea lor, s-a încercat şi abordarea acestora nediferenţiat, din perspectiva finalităţilor comune. De exemplu, Cornu (1990) clasifică procedeele respective după cum ele urmăresc coordonarea, simplificarea sau clarificarea DJN39. 2.1.3. Opţiunea noastră pentru tratarea separată a mecanismelor coerenţei şi coeziunii, dintr-o dublă perspectivă – lingvistică şi juridică – se explică, în principal, prin raţiuni didactice, ţinând de nevoia de claritate şi sistematizare. De aceea, mecanismele de realizare a coerenţei şi coeziunii considerate specifice pentru DJN vor fi prezentate în funcţie de două criterii: finalitate (asigurarea conectivităţii conceptuale sau a celei secvenţiale) şi nivel discursiv-textual (transfrastic şi/sau frastic).

Capitolul 5
Mecanisme lingvistice ale coerenţei Ca trăsături generale ale acestui tip de relaţie discursivă au fost menţionate: conexiune implicită (asidentică); predominanţa dimensiunii semantice; actualizare la nivel macrostructural; dependenţă faţă de contextul situaţional40. Dată fiind dubla natură (semantică şi pragmatică) a coerenţei, descrierea formelor sale de realizare specifice DJN va urmări şi impactul condiţionărilor juridice asupra mecanismelor discursive. În plan semantic, condiţiile minimale pentru a asigura coerenţa la nivel transfrastic sunt: (1) identitatea referenţială şi (2) existenţa unui „plus” semantic41, la care se poate adăuga (3) globalitatea sensului (capacitatea unui discurs de a funcţiona şi de a fi receptat/interpretat ca un întreg)42. 2.2.1. Identitatea referenţială presupune ca enunţurile din componenţa unei secvenţe sau secvenţele care alcătuiesc un text să trimită la acelaşi referent43. Natura pragmatică a actului de referinţă – care implică utilizarea semnelor de către vorbitori într-un anumit context situaţional44 – condiţionează semnificaţiile termenilor juridici coreferenţiali de concepte şi norme proprii domeniului dreptului. Coreferenţialitatea interenunţială (intersecvenţială) asigură, pe lângă precizie, progresia sensului textual, continuitatea tematică şi caracterul non-contradictoriu al DJN. Principala şi cea mai simplă modalitate de realizare a coreferenţialităţii la nivel transfrastic şi frastic este recurenţa lexicală45, inclusă de majoritatea cercetătorilor în categoria mai largă a repetiţiei46. Faptul că în DJN, procedeul recurenţei lexicale presupune raportarea – implicită sau explicită – la sistemul referenţial şi la contextul situaţional juridic este ilustrat prin relaţiile de echivalenţă în care intră termenul generic făptuitor. Astfel, în art.86 („Executarea pedepsei la locul de muncă‖), funcţionează echivalenţa implicită făptuitor-condamnat, în art.197 („Violul‖) – echivalenţa făptuitor-autor, în timp ce, în majoritatea articolelor din CP, prin făptuitor se înţelege infractor47. Raportarea explicită (expresă) la un anumit text legislativ sau ramură de drept este marcată prin formule specifice (de exemplu, în înţelesul legii penale,

pentru definirea pericolului social, în art.18 al CP). Recurenţa lexicală se realizează în DJN sub patru forme48: (a) prin repetarea aceluiaşi cuvânt (recurenţă strictă sau forte) în enunţuri diferite, care compun o secvenţă textuală: termenul minorul apare succesiv în poziţie iniţială (subiect) în cele trei paragrafe ale art.99 („Limitele răspunderii penale‖); în mod similar se repetă termenul tentativă în cele trei paragrafe ale art.20 care precizează „conţinutul tentativei‖; (b) prin echivalenţă sinonimică (recurenţă slabă): victimă-persoană vătămată (art.197); se pedepseşte–se sancţionează (art.318); inamic– duşman (art.338); Un tip de sinonimie specifică DJN este cea de tip definiţional, realizată între descrierea infracţiunii în cadrul unui articol şi desemnarea ei, în marginea textului, într-o manieră cât mai concisă (de regulă printr-un singur cuvânt). Formula prin care se defineşte infracţiunea poate fi reluată integral sau parţial în articolul respectiv: „Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care a depăşit 24 ore […‖ (art.331 – „Absenţa nejustificată‖); „Călcarea regulilor serviciului de gardă, de pază, de însoţire sau de securitate […‖ (art.333 – „Călcarea de consemn‖). Cea mai frecventă este situaţia de sinonimie stabilită între denumirea specializată a infracţiunii (situată în marginea textului) şi definirea ei în cuprinsul articolului respectiv, unde termenul juridic nu figurează (vezi art.203 – „Incestul‖; art.303 – „Bigamia‖; art.332 – „Dezertarea‖). (c) prin incluziune - de tip generic, bazată pe termeni cu extensiune largă (faptă, acţiune, făptuitor) – vezi art.255 – „Darea de mită‖; - de tip hiperonimic (prin indicarea unui termen supraordonat): „lovirea sau alte acte de violenţă (art.250); „banii, valorile sau orice alte bunuri (art.329); (d) prin determinare definită Coreferenţializarea prin articol hotărât funcţionează la nivel transfrastic, atât între articole, cât şi între alineate ale aceluiaşi articol. Astfel, în definiţiile date participanţilor la o infracţiune în art.25 şi 26, aceştia sunt desemnaţi prin substantive nearticulate, având valoare generică („Instigator este persoana care […‖). În articolul următor („Pedeapsa în caz de participaţie‖), termenii respectivi apar sub forma articulată hotărât, care marchează unicitatea

referentului în contextul verbal şi situaţional dat: „Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor‖ (art.27). În cadrul art.236 („Ofensa adusă unor însemne‖), primul alineat, care enunţă norma, conţine termenul manifestare la forma nearticulată („Orice manifestare prin care se exprimă dispreţ pentru însemnele României […), iar al doilea reia substantivul respectiv, însoţit de articol definit pentru a identifica o formă particularizată a infracţiunii49: „Manifestarea prin care se exprimă dispreţ pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă‖. 2.2.2. A doua condiţie a coerenţei – „plusul semantic‖ – cores-punzând regulii de progresie semantică din teoria lui Charolles (1978) se realizează în planul relaţiilor discursive verticale de tip temă/remă (engl. topic/comment)50. Asocierea temă+remă asigură continuitatea tematică a discursului şi surplusul de informaţie51 prin trei procedee frecvent întâlnite în DJN. (a) Rema poate preciza accepţia juridică a unor cuvinte utilizate şi în lexicul comun. De exemplu, termenii autor, instigator şi complice sunt enunţaţi în art.23 (corespunzând temei), iar în articolele 24-26 (reprezentând rema) fiecare dintre ei este definit în sistemul referenţial al dreptului penal. (b) Un alt mod specific de realizare a progresiei semantice şi, în acelaşi timp, de înlăturare a oricărei ambiguităţi este corelarea unui enunţ afirmativă (temă) cu unul sau mai multe enunţuri negative (remă), având acelaşi referent. Astfel, art.20 conţine două enunţuri de tip afirmativ (temă1 + remă1) care precizează „conţinutul tentativei‖ şi un enunţ negativ („Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea‖), reprezentând rema2, în raport cu tema2 (formată din cele două enunţuri afirmative), conform schemei
TEMA2 + REMA2

Acelaşi mecanism de asociere semantică funcţionează la nivelul unor secvenţe textuale mai ample. De pildă, cap.V („Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei‖) încheie titlul II („Infracţiunea‖) din partea generală a CP. Capitolul respectiv are valoare de remă, în raport cu capitolele anterioare, fiind construit pe baza unui paralelism sintactico-semantic din opt articole (44-51) care prezintă excepţiile sub forma unor enunţuri negative („Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă/când […]"). (c) Enumerarea, ca modalitate de realizare a progresiei semantice, poate avea caracter „închis‖ (exhaustiv) sau „deschis‖ (exemplificativ). Prima epuizează materia avută în vedere şi are mărci introductive

specifice („vreuna din următoarele împrejurări‖), urmate de dispunerea tipografică sub formă de alineate, marcate prin litere. O asemenea structură prezintă art.175 („Omorul calificat‖), art.209 („Furtul calificat‖), art.211 („Tâlhăria‖) ş.a. Enumerarea „deschisă‖ nu prezintă o dispunere tipografică specifică, fiind caracterizată de mărci „nehotărâte‖ (generice): „Sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru, document sau orice alt înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unui organ sau unei instituţii de stat […‖ (art.242). Sub aspect logico-semantic, elementele incluse într-o enumerare „închisă‖ pot fi omogene (art.33 „Felurile pedepselor‖), dar, mai frecvent, ele au caracter eterogen (de exemplu, art. 209 precizează limitativ elementele care disting furtul calificat de cel „simplu‖: agentul (alineatele a, b, c), victima (alineatul d), locul faptei (alineatele e, f), momentul (alineatele g, h) şi modalitatea (alineatul i). 2.2.3. La nivel discursiv-textual global (al CP în ansamblul său) funcţionează un tip de coerenţă realizată prin echivalenţe implicite sau explicite, valabile numai în contextul referenţial şi situaţional al dreptului penal. Examinarea mecanismelor de realizare a coerenţei din perspectiva distanţei şi a orientării relaţiei de recurenţă evidenţiază câteva situaţii proprii DJN52: (a) reluare imediată (în secvenţe succesive): În art.3 („Teritorialitatea legii penale‖), din partea generală a CP se precizează: „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României‖. Începând din articolul următor şi, ulterior, în tot cuprinsul CP se foloseşte hiperonimul ţară, echivalenţa (România – ţară) fiind implicită (dedusă din succesiunea articolelor 3 şi 4). (b) reluare „la distanţă”, care poate fi de două feluri: - mediată (prin intermediul unor secvenţe care exprimă anumite presupoziţii): echivalenţa infracţiune – faptă este stabilită implicit în art.2 („Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte‖), ea este explicitată abia în art.17 („Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală‖), între cele două enunţuri citate inserându-se alte articole; - izolată: infracţiunea este definită în art.17 (vezi supra), iar cauzele care înlătură caracterul penal al fapte sunt prezentate în art. 44-51. (c) trimiteri explicite din textul legii, reprezentând un mecanism de

realizare a globalităţii specific DJN, ale cărui reguli sunt fixate de tehnica legislativă în funcţie de situaţia de comunicare53. La nivelul DJN, trimiterile realizează un tip aparte de intertextualitate. Înţeleasă ca factor de natură semantico-pragmatică (situat în sfera coerenţei textuale), intertextualitatea „juridică” se deosebeşte de cea „literară‖ (definită în DSL şi cercetată de poetică) prin următoarele trăsături: - caracter deliberat („construit‖), având la bază factorul pragmatic intenţionalitate; - finalitate practică: (a) prin economia de mijloace54; (b) prin asigurarea coordonării intra- şi intertextuale55; (c) prin posibilitatea unor referiri exacte şi economice la reguli de drept, în practica judiciară şi în jurisprudenţă; (d) prin funcţia mnemotehnică; - organizare sistematică, riguroasă (prin indicarea cu precizie a subdiviziunilor sau a textelor legislative avute în vedere); - caracterul explicit al relaţiilor (care exclud presupoziţia), marcat prin formule specifice. Trimiterea se poate face în cadrul aceluiaşi articol, vizând alineate anterioare, desemnate cu precizie („Datele prevăzute la alin. lit.b), c) şi d) se comunică persoanelor sau organelor stabilite la lit.a)‖, art. 86) sau în mod generic („Faptele prevăzute în prezentul articol nu se sancţionează […‖, art. 303). În cadrul textului, trimiterea se poate face la unul sau mai multe articole, de regulă anterioare, aflate în imediata vecinătate (art. 286 şi 287) sau la distanţă (art. 262 face trimitere la art. 174, 175, 176, 211, 212, 215, 217, 218 şi 276). De asemenea, pot fi avute în vedere anumite unităţi structurale (titlu, capitol, parte) din componenţa unui cod: „Tentativa infracţiunilor prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte‖ (art. 361); „La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod şi de limitele de pedeapsă fixate în partea specială […‖ (art. 72). Într-un număr redus de cazuri, trimiterile se fac la alte texte legislative, desemnate precis („potrivit legii de procedură penală‖, art. 263) sau în mod generic, prin formule consacrate („potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea‖, art. 6; „în conformitate cu convenţiile internaţionale‖, art. 8).

Capitolul 5

Mecanisme lingvistice ale coeziunii În opinia majorităţii cercetătorilor, dacă prin coerenţă se asigură conectivitatea conceptuală a unui discurs/text, prin coeziune se realizează conectivitatea secvenţială56. Cu alte cuvinte, coeziunea reprezintă un tip de conexiune sintactică, realizată explicit la nivel microstructural şi dependentă exclusiv de contextul lingvistic57. În analiza DJN, pornim de la premisa că mecanismele de realizare a coeziunii sunt de natură sintactico-semantică58. Din varietatea procedurilor coezive59 nu vom prezenta în continuare decât pe acelea care reţin atenţia prin frecvenţă şi funcţie specifică în DJN. Astfel, bogăţia şi diversitatea mecanismelor, prin care se realizează recurenţa şi joncţiunea se justifică prin nevoia de claritate, precizie şi unitate a DJN. Aceleaşi caracteristici stilistico-funcţionale explică prezenţa extrem de redusă în DJN a elipsei. 2.3.1. Coreferenţialitatea – ca formă particulară de recurenţă (repetiţie) – constă în instituirea unei relaţii la nivel frastic (intraenunţial) sau transfrastic (interenunţial) între două unităţi verbale având referent comun. În virtutea identităţii referenţiale, unii cercetători consideră acest tip de recurenţă ca o relaţie exclusiv semantică60 sau logico-semantică61. În opinia noastră, este vorba de o relaţie cu dublă natură – gramaticală şi lexicosemantică – deoarece reluarea referentului se realizează prin substituirea cu elemente fără sens propriu (pro-forme), aparţinând unei alte clase morfo-sintactice decât elementul substituit. În acord cu acest principiu, am încadrat recurenţa strict lexicală (reluarea prin acelaşi element lexical sau printr-un sinonim al său din aceeaşi clasă morfologică) între mecanismele coerenţei textuale (vezi supra 2.2.1.)62. Principala modalitate de realizare a coreferinţei – înţeleasă ca mecanism textual coeziv – sunt pro-formele. Termenul, utilizat în lingvistica actuală cu semnificaţie generică, desemnează „întreaga clasă de cuvinte lipsite de referinţă proprie, care îşi procură referinţa contextual, în contextul lingvistic, prin legarea de un component plin referenţial, numit sursă referenţială‖63. Rezultă, de aici, că în categoria pro-formelor se includ şi substitutele. Reţinem faptul că, spre deosebire de categoria deicticelor, caracterizată prin referinţă exoforică (situaţională), în cazul pro-formelor, referinţa este endoforică (intratextuală)64, situându-se la nivel frastic (în acelaşi enunţ, paragraf etc. al textului respectiv). În continuare, pro-formele considerate specifice DJN vor fi examinate în funcţie de patru parametri de natură morfo-sintactică, apreciaţi ca definitorii pentru această

clasă de cuvinte65. 2.3.1.1. În funcţie de clasa morfologică (partea de vorbire) prin care se realizează pro-forma, în DJN ponderea covârşitoare revine pro-formelor pronominale, urmate de cele adjectivale şi, mai rar, adverbiale. (a) În categoria pro-formelor pronominale şi adjectivale, o frecvenţă net superioară celei din uzul comun înregistrează categoriile demonstrativelor, nehotărâtelor şi relativelor. - Pronumele demonstrative de apropiere asigură, de regulă, coeziunea intraenunţială (în propoziţie sau frază) şi, totodată, precizia DJN, prin reluarea unuia sau mai multor substantive (animate sau inanimate) reprezentând sursa referenţială prezentă în acelaşi enunţ: „Detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciarele anume destinate pentru aceasta […‖ (art.54); „«Rude apropiate» sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora […]‖ (art.149). Dintre adjectivele demonstrative, cele mai frecvente sunt cele de apropiere, de depărtare şi de identitate: „Când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor până la jumătate din acel maxim‖ (art.34); „Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea‖ (art.35). - Pronumele şi adjectivele nehotărâte îşi explică frecvenţa prin caracterul general şi abstract al enunţării specific DJN: „Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător, precum şi introducerea, în orice mod, sau tranzitarea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani‖ (art.302). - Pronumele relative – reprezentând, prin definiţie, mărci ale coeziunii intrafrastice – au în DJN o frecvenţă mai mare decât în alte tipuri discursive datorită lungimii şi complexităţii frazei juridice, care tinde să concentreze o mare cantitate de informaţie într-un enunţ unic (care, de multe ori, coincide cu articolul de lege): „Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a încunoştinţa autoritatea, de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă‖ (art.315). - Pronumele personale şi reflexive apar exclusiv sub forma persoanei a III-a66, cele mai frecvente fiind formele atone de dativ şi acuzativ: „Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putinţa de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Este apărată de pedeapsă persoana, care, după săvârşirea faptei, îşi reia

de bună-voie îndatoririle‖ (art.314). Prezenţa – cu rol de pro-forme – a pronumelor personale în nominativ este menită să asigure precizia normei juridice (chiar în situaţii care creează impresia de redundanţă): „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare‖ (art.10). - Adjectivele provenite din adverbe reprezintă modalitatea predilectă de exprimare a similarităţii în DJN: „un asemenea secret‖ (art.252); „astfel de foloase‖ (art.254). - Pro-formele adverbiale îndeplinesc un rol similar cu adjectivele de natură adverbială: „«Arme» sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale‖ (art.151).

În cele mai multe cazuri, în cuprinsul unui articol constituit dintr-o singură frază, coexistă mai multe tipuri de pro-forme, numărul şi varietatea lor fiind direct proporţionale cu amploarea şi complexitatea enunţului. Un exemplu în acest sens este art.267 („Tortura”), unde aglomerarea pro-formelor şi lungimea frazei îngreunează – cel puţin pentru receptorul nespecialist – receptarea adecvată a mesajului: „Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis; ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.
2.3.1.2. După natura morfologică şi extinderea sursei referenţiale, în DJN predomină pro-numele (substitute ale numelui). De un interes aparte, din perspectiva cerinţelor de concizie şi precizie, specifice DJN, sunt pro-grupurile (care substituie, de regulă, o sintagmă) şi pro-frazele (care înlocuiesc o propoziţie sau o frază). Rolul de pro-grup revine adverbului astfel în art.150, unde el substituie sintagma „secrete de stat‖, în timp ce pronumele demonstrativ cu valoare generică aceasta (precedat de prepoziţie), îndeplineşte în art.246 funcţia de pro-frază, în raport cu două subordonate anterioare: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act – ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă‖.

2.3.1.3. După aşezarea sursei în raport cu pro-forma se disting substitute anaforice şi cataforice. Atât anafora, cât şi catafora sunt considerate fenomene sintactico-semantice, deosebindu-se între ele numai prin poziţia de antecesor (în primul caz) sau de succesor (în al doilea) pe care o ocupă sursa referenţială în raport cu substitutul (proforma)67. (a) Relaţiile de tip anaforic presupun reluarea, printr-un substitut, a unui termen plin referenţial (numit antecesor sau antecedent). Acesta poate fi exprimat printr-un cuvânt, un grup de cuvinte sau un enunţ anterior. Întrucât cvasi-totalitatea exemplelor citate sub 2.3.1.1. şi 2.3.1.2. ilustrează categoria anaforicelor (care deţin în DJN o pondere covârşitoare), nu vom insista aici asupra lor. (b) Legăturile de tip cataforic – în care sursa referenţială (numită subsecvent) urmează substitutul (pro-forma) – sunt mult mai rar întâlnite decât cele de tip anaforic. De regulă, cataforele din DJN sunt reprezentate de substitute pronominale din categoria nehotărâtelor sau a reflexivelor în dativ: „Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complimentară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii‖ (art.35); „Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare‖ (art.128). Mai rar, relaţia cataforică implică un adverb sau o locuţiune adverbială modală (cu rol de corelativ), a cărei sursă referenţială (subsecvent) este o propoziţie circumstanţială: „Toate aceste mijloace trebuie folosite în aşa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnaţi‖ (art.56). 2.3.1.4. După distanţa şi poziţia ierarhică a pro-formei în raport cu sursa referenţială, se înregistrează două situaţii: (a) Cel mai frecvent, pro-forma funcţionează la nivel frastic (intraenunţial), găsindu-se în acelaşi enunţ cu sursa ei.Este cazul majorităţii substitutelor pronominale şi adjectivale (vezi supra 2.3.1.1. şi 2.3.1.2.). (b) Pro-forma funcţionează ca anaforic la nivel transfrastic (interenunţial), făcând parte dintr-un enunţ, în timp ce sursa ei referenţială se găseşte într-un enunţ anterior, aflat în imediata vecinătate sau la distanţă. De exemplu, în art.359, ultimul alineat conţine pro-fraza adverbială tot astfel [se sancţionează distrugerea …], al cărei referent este reprezentat de propoziţia „se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi‖, inclusă într-un paragraf anterior al aceluiaşi articol. În concluzie, în DJN, coreferinţa se realizează preponderent la nivel frastic (intraenunţial), prin pro-forme pronominale şi adjectivale de tip anaforic, care substituie, de regulă, nume şi, mai rar, sintagme sau enunţuri.

2.3.2. Repetiţia şi paralelismul reprezintă mecanisme coezive sintacticosemantice înrudite prin procedeul reluării (recurenţei)68 şi prin finalitate (asigurarea preciziei şi unităţii textuale). 2.3.2.1. Repetiţia lexicală sub aspectul ei cel mai simplu se realizează la nivel frastic (intraenunţial) sub o formă redundantă, care evită recursul la pro-forme: „Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării‖ (art.87). Mai frecvent, repetiţia lexicală se realizează în cadrul unor construcţii simetrice de tipul paralelismelor. De exemplu, în art.111, fiecare alineat începe cu sintagma măsurile de siguranţă. 2.3.2.2. Paralelismul constă în repetarea unei scheme structurale asociată cu înlocuirea elementelor (lexicale) care o realizează concret. Prin definiţie cele două condiţii de existenţă ale paralelismului sunt: repetiţia şi simetria69. În DJN, paralelismul se realizează, de regulă, la nivel transfrastic, în cadrul enumerărilor cuprinse într-un articol sau capitol. Cel mai frecvent, reluarea schemei sintactice este parţială, deoarece priveşte numai segmentul iniţial al enunţurilor componente ale unei enumerări (vezi art.34). Când schema sintactică se reia integral, paralelismul poate fi considerat total. Este cazul art.122, în care fiecare dintre alineatele privind termenele de prescripţie a răspunderii penale au structura „x ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de y ani, dar care nu depăşeşte z ani‖. Acelaşi tip de paralelism se întâlneşte în articolele 76 şi 135. 2.3.3. Procedeu de tip gramatical, opus recurenţei(repetiţiei), elipsa este extrem de rar întâlnită în CP, deoarece avantajul conciziei, pe care l-ar putea prezenta, vine în contradicţie cu nevoia de precizie, dominantă în DJN. La nivel frastic (intraenunţial), elipsa constă în suprimarea70 unuia dintre cei doi membri identici ai unei sintagme coordinative („cel care are ori care trebuie să aibă grija administrării acelor bunuri‖, art. 214). La nivel transfrastic, elipsa se realizează sub forma brahilogiei71, prin omisiunea unor determinanţi de tip atributiv, care au fost enunţaţi anterior (de exemplu, în cuprinsul aceluiaşi capitol din CP): „Sporul [de pedeapsă] prevăzut în art.34 alin.1 lit.b se poate mări până la 7 ani‖ (art.39); „Termenele de prezentare se sporesc cu 10 zile în cazul în care cei chemaţi [la încorporare sau concentrare] se află în străinătate‖ (art.354). 2.3.4. Între mecanismele coezive transfrastice prezente în DJN, conectorii textuali au o pondere redusă. De regulă, în CP relaţiile inter- sau transfrazale se realizează prin conexiuni implicite (neexprimate prin elemente de relaţie), în virtutea unor presupoziţii comune E şi R.

Întrucât unii conectori textuali pot funcţiona şi la nivel frastic, în calitate de conectori frazali (de exemplu, conjuncţiile şi adverbele), vom prezenta aici câteva tipuri de conectori, specifici DJN, care leagă enunţuri succesive izolate grafic prin punct72. Procedeul are caracter sintactico-semantic, contribuind la realizarea unităţii textuale atât în plan formal, cât şi logico-semantic73. 2.3.4.1. Sub aspect morfologic, conectorii textuali aparţin clasei adverbelor şi conjuncţiilor (incluzând şi locuţiunile corespunzătoare). În ordinea frecvenţei, din prima categorie pot fi citate locuţiunile adverbiale de asemenea, tot astfel şi adverbul şi. Dintre conjuncţii, cea mai des întâlnită în funcţie de conector textual este dacă (în alternanţă cu adverbul relativ când şi locuţiunea conjuncţională în cazul când). 2.3.4.2. Sub aspect logico-semantic, conectorii textuali din DJN stabilesc un număr de relaţii relativ redus (în raport cu tipologia proprie altor discursuri)74: - relaţii aditive: „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust […]. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul‖ (art.44); - relaţii comparative: „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la […]. De asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea […]‖ (art.38); „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează însuşirea sub orice formă […]. Tot astfel, se sancţionează distrugerea în întregime sau în parte, ori însuşirea sub orice formă, nejustificată de vreo necesitate militară şi săvârşită în proporţii mari, a oricăror bunuri‖ (art.359); - relaţii condiţionale: „Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei‖ (art.113); - relaţii metatextuale, realizate prin procedeul trimiterilor (vezi supra 2.2.3.-c). 2.3.4.3. Mult mai frecvent, coeziunea textuală se realizează în mod implicit (fără conectori), prin simpla succesiune a enunţurilor, într-o ordine determinată de criterii proprii logicii juridice75. În cadrul unui articol de lege, coeziunea implicită poate presupune o relaţie de

tipul coordonării sau al subordonării. Prima situaţie este ilustrată de corelarea –în cuprinsul aceluiaşi articol – a două enunţuri (unul afirmativ şi unul negativ), între care, în structura de adâncime, există o relaţie de coordonare adversativă: „Prescripţia înlătură răspunderea penală. Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii‖ (art.121). A doua situaţie se întâlneşte în cazul unor articole în care primul alineat enunţă infracţiunea, iar următoarele prezintă situaţii ipotetice derivate din enunţul iniţial, corespunzând unor propoziţii condiţionale din structura de adâncime: „Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală‖ (art.181).

Capitolul 5
Articolul de lege - unitate informaţională şi structural-funcţională

3. Articolul funcţionează în cadrul textului legislativ (lege, cod) cu dublu statut:
ca unitate informaţională (logico-semantică) de sine stătătoare sau ca secvenţă structural-funcţională a întregului (textului). Acest dublu statut, recunoscut de jurişti76, nu a fost încă suficient investigat de lingvişti, deşi prezintă un interes deosebit, atât din punct de vedere teoretic şi metodologic (pentru gramatica textului, naratologie etc.), cât şi practic (pentru redactarea, interpretarea şi traducerea legilor). 3.1. Din perspectiva tehnicii legislative, articolul este definit ca elementul structural de bază al unui act normativ, fiind, totodată, cea mai mică subdiviziune a unui asemenea text. Pentru a asigura cerinţa de claritate, articolul ―trebuie să prezinte un caracter unitar, exprimând un singur comandament, sau uneori mai multe, dar subsumate toate uneia şi aceleiaşi idei‖77. Pentru jurişti, împărţirea textului legislativ în articole are o dublă utilitate: practică şi logică78. Sub aspect practic, diviziunea în articole – numerotate, în continuare, cu cifre arabe79 – permite sistematizarea conţinutului legii, identificarea sigură a regulilor de drept şi stabilirea referinţelor în practica judiciară. Funcţia logică a articolului derivă din unitatea conceptuală care îl caracterizează ca întreg, în raport cu subdiviziunile sale (alineatul80 sau paragraful81,

eventual teza82), dar şi cu textul în ansamblu. Sub aspectul funcţiei îndeplinite de fiecare articol în cadrul unei subdiviziuni a CP, se disting83: - articole-anunţ (care, de regulă, deschid un capitol printr-un enunţ cu valoare de principiu general, ale cărui elemente principale sunt ulterior reluate şi detaliate în articole succesive): art.32 prezintă formele pluralităţii de infracţiuni (―Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă‖), art.33-36 se referă la concursul de infracţiuni, iar art.37-40, la recidivă; - articole-definiţie, cuprinzând: (a) definiţii explicite (termi-nologice): ―Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală‖ (art.17); (b) definiţii implicite (―Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 7 ani‖, art.203 – „Incestul‖); - articole de sinteză (plasate la sfârşitul unui titlu sau capitol): de exemplu, art.355 („Acţiunea penală pentru infracţiunile prevăzute în prezentul capitol se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului‖) încheie capitolul III – „Infracţiuni săvârşite de civili‖ – din titlul X. 3.2. Din perspectivă lingvistică, articolul poate fi examinat izolat, ca text de sine stătător, sau ca parte componentă a ansamblului legislativ, implicată într-o reţea complexă de relaţii intratextuale. În cele ce urmează ne vom concentra asupra articolului considerat ca text. Abordarea articolului de lege cu metode ale gramaticii textului pune în evidenţă autonomia sa sintactică şi semantică, alături de caracterul închis şi posibilitatea de segmentare în microstructuri coerente şi coezive, adică acele caracteristici considerate definitorii pentru conceptul de text84. 3.2.1. Sub aspect formal, deşi concizia este o cerinţă esenţială a DJN85, lungimea articolelor din CP variază de la unele foarte scurte (de 9-15 cuvinte – art. 3, 10, 24, 32), până la altele foarte extinse, care conţin câte 14 alineate (art.868)86. Ambele situaţii menţionate reprezintă cazuri de excepţie, deoarece CP conţine numeroase articole formate dintr-o unică frază, de lungime medie sau relativ mare (art.246, 248, 310, 315, 327, 349), ori din două-trei alineate (art.273, 275, 323, 336). Lungimea articolelor depinde de conţinutul acestora, respectiv de tipul dispoziţiei cuprinse. De pildă, concizia este caracteristică pentru articolele care enunţă principii generale („Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României‖, art.3), reguli de procedură („Orice împrejurare reţinută ca circumstanţă atenuantă sau ca circumstanţă agravantă trebuie arătată în hotărâre‖, art.79) sau definiţii („Prin «lege penală» se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete‖, art.141).

Există, de asemenea, articole de mică întindere, conţinând o unică prevedere, prin care se face prezentarea infracţiunii şi se indică sancţiunea corespunzătoare (de ex., art.356 – „Cerşetoria‖; art.327 – „Vagabondajul‖; art.203 – „Incestul‖). În schimb, articolele care enumeră circumstanţele definitorii pentru o anumită infracţiune (art.175 – „Omorul calificat‖; art.209 – „Furtul calificat‖) au dimensiuni ample, fiind compuse din mai multe alineate şi incluzând, frecvent, enumerări (marcate prin litere). 3.2.2. Sub aspect conceptual, coerenţa articolului format din mai multe alineate (marcate sau nu în mod explicit) este asigurată, de regulă, prin relaţiile logicosemantice stabilite între enunţurile respective87. Din diversitatea acestor tipuri de relaţii le semnalăm pe cele stabilite între: principiu şi excepţie (art. 264, 264, 314); principiu şi circumstanţele agravante (art. 321, 334, 340); principiu şi compliniri explicative (art. 41, 350, 354); principiu şi condiţiile de aplicare (art.13, 14, 34). Articularea enunţurilor juridice – reprezentând alineate – la nivelul articolului, nu este întotdeauna marcată explicit. Conexiunile nemarcate (implicite88) presupun raporturi de subordonare sintactico-semantice în structura de adâncime a textului (vezi supra 2.3.4.3.), aşa cum se observă în cazul alineatelor al doilea şi al treilea din art.213: „Însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală‖. Conexiuni explicite stau la baza unor articole care cuprind enumerări, marcate ca alineate în text (vezi, de exemplu, art. 81: „Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate‖ – în care se precizează: „Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii […]"). 3.2.3. Dat fiind caracterul riguros structurat şi tipizat al enunţării normelor juridice, conţinutul articolului de lege poate fi cu uşurinţă formalizat89, conform unui model generativ de tip Fillmore90, în termenii unei gramatici narative generale (vezi infra 3.2.3.1.) sau conform principiilor logicii deontice (vezi infra 3.2.3.2.). 3.2.3.1. Din diversitatea modelelor propuse de Şcoala naratologică franceză (Tz.Todorov, R.Barthes, Cl.Bremond, G.Genette, J.Kristeva, A.J.Greimas)91, am reţinut două posibilităţi de formalizare a articolului de lege, considerat ca text narativ, în virtutea faptului că prezintă un eveniment sau o succesiune de evenimente coordonate între ele. (a) Considerând articolul ca o secvenţă (macro-structură) narativă, caracterizată printr-o dinamică proprie putem adopta modelul ternar propus de A.J.Greimas pentru

a explica logica naraţiei prin intermediul unui „faire transformateur‖92: Stare iniţială [Sx]  Transformare [T]  Stare finală [Sx+1]93. O altă posibilitate este oferită de modelul – cu mai mare valoare explicativă – propus de J.-M.Adam (1978)94, cuprinzând cinci factori. Conform acestei descrieri, dinamica naraţiei are la bază următoarea schemă: Echilibrul iniţial Ei este tulburat de o Forţă perturbatoare Fp, ceea ce duce la o stare de Dezechilibru D;prin intervenţia unei Forţe echilibrante Fe se ajunge la starea de Echilibru final Ef Dat fiind că în structura articolului de lege nu sunt exprimate, în mod explicit, toate elementele modelului narativ, putem accepta că – pe baza unor presupoziţii de natură pragmatică – se consideră cunoscute Ei (starea iniţială de legalitate), Ef (starea de legalitate restabilită) şi Fe (autoritatea); de exemplu, în textul art.214 („Gestiunea frauduloasă‖) se precizează numai Fp (acţiunea care provoacă [D] şi sancţiunea [S], care restabileşte echilibrul [Ef]. (b) Conform modelului actanţial al povestirii elaborat de A.J.Greimas (care operează cu trei categorii de invariante – actanţi, predicate, circumstanţe), textul juridic poate fi considerat ca o „micro-povestire‖95 sau ca un „scenariu ipotetic‖96. Nu vom insista aici asupra modelului actanţial, deoarece – în opinia noastră – el îşi poate dovedi utilitatea pentru analiza DJN numai în asociere cu schemele logicii deontice. 3.2.3.2. Conform celui mai cunoscut şi coerent sistem de logică deontică97 – cel elaborat de logicianul finlandez Georg Henrik von Wright – principala trăsătură distinctivă a normelor juridice (NJ) este caracterul lor prescriptiv: „Prescripţiile sunt date sau emise de cineva. Ele «emană» din sau îşi au «sursa» în voinţa unei autorităţi normative. De asemenea, ele se adresează unui agent sau unor agenţi, pe care-i vom numi subiectele normei […]. Emiterea normei exprimă voinţa autorităţii de a face ca subiectul (subiectele) să se comporte într-un anumit mod […] . Spre a-şi face efectivă voinţa, autoritatea ataşează normei o sancţiune sau o ameninţare cu pedeapsa‖98. În alţi termeni, NJ reglementează comportamentul oamenilor în situaţii şi relaţii tipice, prin prescrierea unor modele abstracte de conduită, cu funcţie evaluativă şi directivă99. Referindu-ne la componentele prescripţiilor indicate de von Wright (caracterul, conţinutul, condiţia de aplicare, autoritatea, subiectul, situaţia), reţinem, în continuare, aspectele considerate esenţiale pentru descrierea NJ100. - În funcţie de caracterul lor101, NJ pot fi norme-obligaţii, norme-permisiuni şi norme-interdicţii (sau prohibitive). În diverse ramuri de drept predomină anumite tipuri de NJ. În dreptul penal, normele au, în multe cazuri, caracter prohibitiv (exprimat indirect), întrucât acţiunile descrise reprezintă infracţiuni („Înşelarea, prin folosirea unui instrument de măsură inexact, ori prin folosirea frauduloasă a unui instrument de

măsură exact, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani‖ – art.296). În dreptul civil întâlnim frecvent norme cu caracter de obligaţie („Copilul care, pentru cauza arătată la articolul precedent, atacă împărţeala făcută de ascendent este dator a plăti înainte cheltuielile estimaţiei‖ – CC, 1981, p.101) şi normele permisive („Împărţeala făcută de ascendent se poate ataca, când ar rezulta dintr-însa sau dintr-alte acte că, prin dispoziţia făcută de ascendent, vreunul din acei între care s-au împărţit bunurile sar găsi vătămat în partea legitimă‖ – CC, 1981, p.101). Normele juridice pot fi reprezentate prin scheme propoziţionale deontice102 de tipul: (1) c Pa p (2) c Ia p (3) c Oa p (‖În condiţiile c este permis ca agentul a să întreprindă acţiunea interzis obligatoriu p‖). Fiind propoziţii prescriptive, ele nu sunt funcţie de adevăr. - Din punctul de vedere al conţinutului103, NJ reprezintă norme de acţiune pozitive (care prevăd realizarea unor acte) sau negative (abţineri de la realizarea unor acte). - În cazul NJ, autoritatea104 care emite legile statului este impersonală şi investită printr-o anumită funcţie (legiuitorul). - Condiţiile de aplicare au în vedere factorii (indicaţi expres sau deduşi) care trebuie întruniţi pentru realizarea conţinutului normei. NJ pot fi, din acest punct de vedere categorice, când condiţia de aplicare este inclusă chiar în conţinutul lor. Mai frecvent, NJ sunt norme ipotetice, făcând menţionarea expresă a condiţiei (adiţionale)105: „Dacă fapta prevăzută în alin.1 [traficul de stupefiante] a fost săvârşită organizat, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea […]‖ (art.312). Reprezentarea (schema deontică) este: „În condiţiile c, a trebuie p‖ (unde a = agentul; p = acţiunea prescrisă). - Subiecţii NJ106 reprezintă clasa persoanelor cărora li se adresează NJ. Prescripţiile legii penale au, de regulă, caracter general, dar ele pot fi şi particulare, când vizează anumiţi subiecţi, individualizaţi prin profesie (funcţionar, în art.254 „Luarea de mită‖; comandant de navă, în art. 341 „Părăsirea navei‖), stare civilă (persoană căsătorită, în art.303 „Bigamia‖ şi 304 „Adulterul‖), vârsta (minorul în

art.99 „Limitele răspunderii penale‖) etc. - Situaţia (ocazia) indică determinarea temporală şi/sau spaţială a normei prin precizări de genul „în timp de război‖ (art.349), „în timpul luptei‖ (art.342), „într-o casă particulară‖ (art.330), „în public‖ (art.200). De regulă, caracterul general sau particular al unei prescripţii (sau NJ) se stabileşte în raport cu subiectul şi/sau ocazia107. 3.2.3.3. Din punct de vedere logico-juridic, norma are o anumită structură internă. Într-un sens mai larg, filosofic, NJ se compune din ipoteză şi consecinţă108. În sensul mai precis, al tehnicii legislative, ea cuprinde trei părţi: ipoteza, care arată subiectele de drept vizate şi condiţiile în prezenţa cărora se aplică regula de drept; dispoziţia care defineşte conduita oamenilor, indicând ce este impus, permis sau interzis; sancţiunea, care arată efectele nerespectării dispoziţiei109. Structura fixă a NJ permite formalizarea conţinutului său. Vom ilustra această afirmaţie prin analiza unor NJ din Codul Penal. În dreptul penal, predomină normele prohibitive, având o structură sintacticosemantică tipică şi repetabilă. Categoriile obligatorii în exprimarea NJ sunt: Infracţiunea (I) şi Sancţiunea (S). Pentru dezambiguizare şi asigurarea preciziei, pot apărea expansiuni, cuprinzând alte categorii logico-semantice precum: Agent (A), Parte vătămată (Pv), Instrument (In), Circumstanţe (C), Finalitate (F), Consecinţa (Cs). Schema logică minimală este:

(„Contrafacerea sau folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă‖, art.299).
Alte articole prezintă scheme mai ample deoarece în cadrul NJ, unele categorii semantice se pot prezenta sub forma unor alternative exprimate explicit în text (notate mai jos în paranteze rotunde). Pentru art.348 („Sustragerea de la serviciul militar‖: „Fapta persoanei care îşi provoacă vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, simulează o boală sau o infirmitate, foloseşte înscrisuri false sau orice alte mijloace, în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar în timp de război cu închisoare de la 3 la 10 ani‖) se poate stabili următoarea schemă:

În cuprinsul aceluiaşi articol, reprezentând o unică NJ pot fi incluse mai multe alineate care reiau şi amplifică schema iniţială prin introducerea unor categorii suplimentare (reprezentând, de obicei, conform logicii juridice, circumstanţe agravante). Făcând o analogie cu domeniul fonologiei, enunţul-nucleu (iniţial) corespunde invariantei (cazul general), iar alineatele următoare reprezintă variante (cazuri particulare)110. De exemplu, în art.189 („Lipsirea de libertate în mod ilegal‖),

primul alineat (enunţul-nucleu) are structura:

(„Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 5 ani‖). Luând în considerare şi alineatul secund (fraza derivată), articolul are structura:
(„În cazul în care fapta este săvârşită prin simulare de calităţi oficiale, prin răpire, ori de către o persoană înarmată, sau de către două ori mai multe persoane împreună, sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material, ori dacă victima este un minor sau este supusă unor suferinţe, ori dacă sănătatea sau viaţa îi sunt puse în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani‖). „Individualizarea‖ (particularizarea) NJ se poate realiza în raport cu:  Agentul (Subiectul NJ)111: „Dacă fapta [ruperea de sigilii] a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă‖ (art.243).  Pacientul (Partea vătămată): „Dacă fapta prevăzută în alin.1 [proxenitismul] este săvârşită faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi‖ (art.329).  Obiectul infracţiunii: „Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice‖ (art.288 – „Falsul material în înscrisuri oficiale‖).  Modalitatea de săvârşire a infracţiunii: „Dacă fapta prevăzută în alin.1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare, ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar a unui imobil aflat în posesia altuia, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani‖ (art.220 – „Tulburarea de posesie‖).  Timpul: „În timp de război, absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depăşit 24 ore, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani‖ (art.332 – „Dezertarea‖).  Consecinţa: „Dacă prin fapta prevăzută în alin.1 s-a tulburat grav liniştea publică, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani‖ (art.321 – „Ultrajul contra bunelor moravuri‖). În unele cazuri, „individualizarea‖ prescripţiei se face în raport cu mai multe componente ale NJ (de exemplu, în art.334 – „Insubordonarea‖ – subiectele NJ, modalitatea, consecinţa, timpul: ‖Dacă fapta este săvârşită de un ofiţer, de un maistru militar sau subofiţer, de un militar angajat, de doi sau mai mulţi militari împreună ori în faţa trupei adunate sau dacă fapta are urmări grave, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani. În timp de război, pedeapsa pentru fapta prevăzută în alin.1 este închisoarea de la 2 la 6 ani […]‖.

În raport cu sistemul de norme instituţionalizat, ilegalitatea se defineşte, în general, prin executarea de către Agent a unei acţiuni nepermise (infracţiune comisivă); în unele cazuri însă, nonexecutarea de către Agent a unei acţiuni obligatorii poate reprezenta o ilegalitate (infracţiune omisivă)112. Printre acţiunile din ultima categorie, „Lăsarea fără ajutor‖ („Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înştiinţa autoritatea, de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă‖ – art.134) are schema:

4. Din punctul de vedere semiotic adoptat în lucrarea noastră, analiza logică a NJ trebuie corelată cu examinarea structurii sintactice a enunţului normativ113. 4.1. Opiniile cercetătorilor privind utilitatea analizei lingvistice în studierea normei juridice sunt diferite. Constatarea că exprimarea normelor se poate realiza printr-o varietate de procedee lingvistice stă la baza opiniei conform căreia analiza lingvistică nu este relevantă pentru logica deontică114. La polul opus acestei opinii se situează constatarea că DJN posedă modalităţi sintactice specifice pentru exprimarea normelor115. „Gramatica juridică‖, distinctă de gramatica limbii comune, este recunoscută (alături de vocabularul juridic) ca o componentă definitorie a DJN. Caracterul ei este predominant practic. Prescripţiile gramaticii juridice, având drept scop principal evitarea ambiguităţii, vizează axa sintagmatică a discursului, de la enunţuri simple până la unităţi discursive mai largi116. Investigarea gramaticii juridice prezintă interes şi din punctul de vedere al receptării DJN de către nespecialişti. Cercetări psiholingvistice experimentale au arătat faptul că dificultăţi majore în receptarea textului juridic de către nespecialişti („the average person‖) se situează la nivel sintactic şi sunt generate de aspecte specifice (construcţii nominale şi pasive, topica subordonatelor şi relaţiile dintre ele)117. În bibliografia românească, gramatica enunţului juridic reprezintă un domeniu mai bine studiat decât gramatica DJN (a textului). Lucrările de tehnică legislativă cuprind indicaţii cu caracter general, privind „folosirea corectă a regulilor de construcţie gramaticală, de sintaxă şi topică, a semnelor ortografice‖118. Pentru a asigura exprimarea logică, clară şi precisă a normelor juridice se fac recomandări privind construcţia frazei119 (care nu se respectă, întotdeauna, în modul de redactare a legilor) şi unele aspecte morfologice (de exemplu, timpurile verbale)120. Cercetările lingvistice au abordat – din perspectivă comparativă – aspecte ale gramaticii juridice care diferenţiază acest stil de celelalte stiluri literare121. Studii privind istoria limbajului juridic-administrativ românesc122 pun în evidenţă caracteristici

gramaticale ale acestui stil, dintre care unele se păstrează şi în prezent. În sfârşit, trebuie menţionată cercetarea teoretică a sintaxei limbajului juridic actual din perspectiva gramaticii fillmoriene123, care urmăreşte structura semanticosintactică tipică a NJ. În cele ce urmează, luând în considerare rezultatele cercetărilor menţionate, ne propunem examinarea gramaticii juridice din perspectivă funcţională sau, cu alte cuvinte, abordarea unor aspecte gramaticale (sintactice, morfologice) în relaţie cu actele lingvistice specifice DJN. 4.2. Modalitatea de enunţare a NJ şi, implicit, organizarea sintactică a enunţului normativ este determinată de un criteriu pragmatic – intenţionalitatea124. Din punctul de vedere al intenţiei ilocuţionare125, textele juridice vizează inducerea la interlocutor a unui anumit comportament non-verbal, în principal, prin acte lingvistice directive de tip prescriptiv-imperativ (a ordona) sau restrictiv (a interzice). În acest scop se recurge la modalităţi deontice126 care exprimă relaţii coercitive instituţionalizate. Întrucât coerciţia se exercită în numele unei reguli de comportament – norma juridică – E este instituţionalizat şi nedeterminat. Prezenţa sa nu este indicată explicit în text, iar modalitatea de enunţare are caracter neutru şi obiectiv. Se creează astfel o contradicţie între sintaxa teoretică a dreptului, manifestată în structura de adâncime prin propoziţii normative imperative şi sintaxa practică a DJN, manifestată în structura de suprafaţă prin propoziţii enunţiative127. Deşi enunţarea NJ din dreptul penal implică valorile modale a ordona şi a interzice, în textul Codului Penal, în locul propoziţiilor prescriptive apar enunţuri descriptive128 („Fapta personei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani‖ – art.326 „Cerşetoria‖). În texte juridice mai vechi, predicatul deontic este lexicalizat prin expresii verbale impersonale cu caracter popular, reprezentând formule de exprimare a normelor („Nu este iertat a trece în a doua căsătorie fără ca cea dintâi să fie desfăcută‖ – CCA, [f.a.], p.207: „Este oprit judecătorului de a se pronunţa în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţiuni generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse‖, ibidem, p.37). Afirmaţia de mai sus este ilustrată de compararea modurilor de prezentare a infracţiunii „Falsificare de monedă‖ în două ediţii ale Codului Penal. Textul vechi pune în centrul enunţului persoana infractorului ca autor al infracţiunii, prezentând NJ sub forma unui „scenariu‖ virtual („Cine va contraface, ori va falsifica monetele de aur sau de argint de acelea ce au curs în România, se va pedepsi cu muncă silnică pe timp mărginit, iar pentru monetele de aramă se va pedepsi cu recluziunea‖ – CP, 1882, p.41). În Codul Penal actual apar formule sintactice tipice pentru DJN: modalitatea de enunţare este impersonală, caracterul general valabil al normei rezultă din exprimarea

nominalizată a infracţiunii prin abstracte verbale („Falsificarea de monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel plăţilor, emisă de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit falsificarea oricăror alte titluri se pedepseşte cu închisoarea de interzicerea unor drepturi‖ – art.282).

monedă metalică, pentru efectuarea componente, sau la 3 la 12 ani şi

Pentru detaşarea caracteristicilor „sintaxei juridice‖ este revelatoare examinarea schemelor sintactice tipice de exprimare a unor elemente esenţiale ale NJ (Infracţiunea, Sancţiunea, Agentul). 4.2.1. Structura sintactică profundă a NJ este bipropoziţională, conţinând două nuclee verbale129, care reprezintă Infracţiunea (I) şi Sancţiunea (S). În codurile mai vechi, atât I cât şi S erau exprimate în structura de suprafaţă a NJ prin verbe (de obicei, la indicativ viitor). În codurile actuale, primul verb (reprezentând I) apare în structura de suprafaţă a enunţului sub formă nominală (prin substantive abstracte de natură verbală): „lipsirea de libertate a unei persoane! (art.189); „atingerea adusă onoarei ori reputaţiei‖ (art.205); „distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei conducte‖ (art.217). Scheme sintactice mai complexe de exprimare a I cuprind substantive având sensul „fapta‖ (fapta, actul, manifestarea), utilizate ca elemente introductive, urmate de: - un substantiv care exprimă agentul („Fapta comandantului unei nave militare […]‖, art.343); - un verb la modul infinitiv, care exprimă I („Fapta de a îndemna publicul prin grai, scris sau prin orice alte mijloace, de a nu respecta legile […]‖, art.324). Al doilea verb (desemnând S) apare sub forma fixă a reflexivului pasiv impersonal: „Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă […]‖, art.2671). Această modalitate de enunţare stabileşte distanţa maximă între E şi enunţul său, asigurând caracterul impersonal şi obiectiv al discursului juridic130. Între „convenţiile‖ DJN, recunoscute tacit atât de jurişti, cât şi de receptorii nespecialişti, se înscrie utilizarea modurilor şi timpurilor verbale. Indicativul prezent este folosit în locul imperativului în exprimarea NJ, datorită avantajelor pe care le prezintă în plan psiho-logic131 şi semantic. Dintre multiplele valori ale prezentului, NJ actualizează, de regulă, valoarea omnitemporală: (a) sub aspectul prezentului gnomic, utilizat în definiţii („Autor este

persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală‖, art.24); (b) sub forma prezentului etern, care exprimă o acţiune periodică repetată („Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii sau se dedă la orice alte manifedstări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă‖, art.321). Alături de prezent, NJ utilizează – mult mai rar – timpul viitor. Uneori (de exemplu, în dreptul civil), prezentul şi viitorul pot fi utilizate alternativ, fără a modifica sensul textului („Regulile mai sus prescrise nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă‖, CC, 1981, p.173: „Dispoziţiile celor trei articole precedente nu se vor aplica decât în lipsă de stipulaţie contrară între părţi‖, CC, 1981, p.183). Deşi prezenţa viitorului în formularea NJ are o justificare semantică bine întemeiată (în formula „se (refl.) + a voi + verb la infinitiv‖, verbul a voi nu mai este un simplu auxiliar, ci sugerează ideea de „necesitate‖ sau „obligaţie‖), nu în toate ramurile de drept se înregistrează o frecvenţă semnificativă a formelor verbale de viitor. Astfel, NJ din dreptul penal conţin toate verbele la timpul prezent, ceea ce contribuie la întărirea caracterului abstract şi a puterii de generalizare a normei. Datorită acestui fapt, unii autori consideră, din perspectiva tehnicii legislative şi a interpretării legilor, că ar fi necesară generalizarea folosirii timpului prezent în formularea NJ132. 4.2.2. În NJ din Codul Penal precizarea Agentului (A) este necesară pentru a asigura claritatea şi precizia unor construcţii reflexive cu valoare pasivă şi a verbelor nominalizate care desemnează I („Lovirea superiorului de către inferior sau a şefului de către subordonat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani‖, art.335). În majoritatea cazurilor se recurge la exprimarea complementului de agent prin substantive precedate de propoziţia compusă de către. Din raţiuni de natură juridică – necesitatea unor precizări ţinând de ipoteza NJ – complementul de agent poate fi însoţit de determinări atributive simple („Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită […]‖, art.303) sau dezvoltate („Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere faţă de cel îndreptăţit la întreţinere […]‖, art.305). Determinări complexe însoţesc în mod obligatoriu complementele de agent exprimate prin pronume relative precedate de (a)cel(a): „Neînştiinţarea autorităţilor de către cel ce găseşte o persoană abandonată sau pierdută, care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în pericol viaţa […]‖ (art.316).

Capitolul 5

Nivelul frastic(enunţul juridic) Expresia lingvistică a normei juridice (aspecte morfosintactice) 5.Caracteristicile morfo-sintactice evidenţiate de analiza la nivel frastic a textului normativ nu pot fi înţelese şi interpretate corect decât prin raportare la specificul funcţional (pragmatic) şi stilistic al DJN134. În cadrul limbii literare, stilul juridic (în varianta sa normativă) este considerat cel mai închis, conservator şi cel mai omogen135. Cercetătorii români şi străini care l-au analizat au scos în evidenţă claritatea, concizia şi precizia acestui stil funcţional136, trăsături care îl apropie de stilul ştiinţific137. Stilul textelor juridice este auster şi impersonal, lipsit de ornamente literare138. Larga utilizare a formulelor poate fi considerată unul dintre elementele stilistice definitorii139. 5.1. Ideea suveranităţii imperative a legii are ca reflexe în planul enunţării generalitatea şi obiectivitatea impersonală, realizate prin următoarele procedee: (a) absenţa din text a emiţătorului (autoritatea legislativă sau legiuitorul), prezumat de receptor printr-o referinţă implicită, de tipul ―Legea/legiuitorul dispune […]‖140; (b) neutralizarea opoziţiilor de gen şi număr prin folosirea genului masculin şi a numărului singular ca expresie a generalului141: ―Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal‖ (art.99); ―Este în stare de necesitate, acela care săvârşeşte fapta pentru a se salva de la un pericol iminent […]‖ (art.45); (c) utilizarea articolului hotărât, care conferă valoare de generalitate substantivului la care se ataşează şi, prin extensie, NJ: ―Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită‖ (art.119). În mod paradoxal, în enunţarea NJ şi articolul nehotărât poate avea funcţie generalizatoare (când este echivalent cu fiecare sau oricare)142: ―Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu […]‖ (art.249); (d) larga utilizare a pronumelor şi adjectivelor nehotărâte143, având de regulă – funcţie de subiect(pronumele) sau de atribut (adjectivele pronominale): ―Dacă vreuna dintre faptele prevăzute […]‖ (art.256); (e) preponderenţa - la verbe - a persoanei a III-a singular, care asociază generalitatea exprimată de persoană cu cea proprie numărului144; (f) frecvenţa ridicată a construcţiilor impersonale145 la diatezele pasivă şi/sau reflexivă:
 

reflexivul pasiv, cu agentul neexprimat146: ―Tentativa se pedepseşte‖ (art.296); reflexivul nedeterminării alternează cu pasivul nedeterminării în construcţii care conţin verbul a putea147: "[…] se poate înlătura în totul au în parte executarea

amenzii" (art.14); "Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de […]" (art.81); (g) utilizarea indicativului şi conjunctivului prezent cu valoare imperativă (vezi supra 4.2.1); (h) desemnarea Agentului din structura NJ prin forme de participiu substantivizate cu ajutorul articolului hotărât (―Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani […]‖, art.55) sau al celui demonstrtiv (―Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii […]‖ (art.55). 5.2. Caracterul convenţional, stereotip al DJN148 poate fi demonstrat prin prezenţa formulelor şi a unor scheme sintactice (construcţii-şablon) specifice. 5.2.1. În DJN, formulele reprezintă un element definitoriu149. Larga lor utilizare este justificată pe de o parte de nevoia exprimării concise a rezultatelor unor raţionamente normative150, iar pe de altă parte, de necesitatea de a asigura larga aplicabilitate a normei prin formularea unor reguli tipice, cu caracter abstract şi general. Din perspectivă sociolingvistică se evidenţiază rolul formulelor în asigurarea prestigiului social al acestui limbaj151. La aceasta contribuie funcţia performativă a unor formule152 (care nu intră însă în domeniul cercetării noastre), precum şi trăsăturile lor generale, semnalate în primul rând de jurişti: convenţionalitate, rigiditate153 şi caracter tradiţional, conservator154. Interpretarea corectă a sensului enunţurilor juridice este condiţionată de cunoaşterea mecanismului logico-lingvistic care a generat formulele şi de punerea lor în relaţie cu intenţia ilocuţionară a E. De aceea, receptarea textului juridic de către nespecialişti este adesea îngreunată de prezenţa unor formule juridice specifice155. În cadrul textului juridic, formulele apar la toate nivelurile, având extinderi diferite. Formulele maximale sunt reprezentate de normele juridice (vezi supra 3.2.3.2.), iar cele minimale de sintagmele specializate. Între formulele cu cea mai mare frecvenţă se înscriu cele care asigură trimiterile la alte prevederi din textul juridic (vezi supra 2.2.3). Unele dintre aceste formule au caracter general, lăsând posibilităţi mai largi de interpretare (potrivit dispoziţiilor legale - art.6; în temeiul legii, art.9; în cazurile prevăzute de lege - art.62; potrivit dispoziţiilor legale, art.185; după caz - art.49). Alteori, formule specializate precizează excepţiile de la normă (afară de cazul când, art.19; în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale, art.266).

Un tip special de formule este reprezentat de denumirile infracţiunilor, consemnate în Codul Penal şi în dicţionare specializate. În dreptul penal în vigoare, desemnarea infracţiunilor printr-un singur termen este relativ rară şi se referă la forma generală, neparticularizată a faptei. Astfel, în CP şi în DJP apar ca infracţiuni: calomnia, complotul, delapidarea, dezertarea. Pentru sistematizarea articolelor în cadrul Codului Penal, sunt utilizate diverse formule, în funcţie de unitatea textuală (titlu, capitol, secţiune) şi de criteriul avut în vedere pentru denumirea infracţiunii. Majoritatea formulelor care reprezintă titluri în ―Partea specială‖ a Codului Penal precizează în mod generic obiectul lezat prin infracţiunea respectivă: infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra avutului personal sau particular, infracţiuni contra capacităţii de apărare a României. Gravitatea infracţiunii este implicit evaluată prin formula utilizată: infracţiuni care aduc atingere …, infracţiuni care împiedică …, infracţiuni contra … În cazul capitolelor şi al secţiunilor, criteriile care stau la baza formulelor sunt mai variate. Unele formule delimitează obiectul lezat (infracţiuni contra libertăţii persoanei, infracţiuni contra sănătăţii publice); altele au în vedere agentul (infracţiuni săvârşite de militari sau de civili) sau domeniul vieţii sociale în care se petrece ilegalitatea (infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul; infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare). 5.2.2. Stereotipia şi conservatorismul sintaxei juridice apar şi în construcţiile cu topică inversă. Procedeul este frecvent atestat în textele de lege încă din secolul al XVIII-lea, şi în mai mare măsură în secolul trecut156. Funcţionalitatea topicii inverse în textul legislativ este de a reliefa ideea considerată esenţială din punct de vedere juridic157. Această topică reflectă ordinea evenimenţială reală (dacă/când/în cazul când X… atunci Y) şi corespunde schemei sintactice tipice pentru exprimarea normei juridice, punând în relaţie ipoteza (condiţia normei), exprimată printr-o propoziţie subordonată şi sancţiunea (consecinţa): ―Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public, pedeapsa este de la 3 la 5 ani‖ (art.217). În unele cazuri, această organizare a frazei creează dificultăţi de înţelegere a raporturilor logice şi sintactice, mai ales când subordonatele sunt înlocuite prin complementele corespunzătoare: ―Urmând contestaţii asupra preţului contractului verbal a cărui punere în lucrare a început, şi nefiind nici o chitanţă, proprietarul jurând va fi crezut, dacă locatarul nu preferă a cere o estimaţie prin experţi‖ (CC, 1981, p.196).

Cele mai multe atestări ale topicii inverse în DJN se întâlnesc în dreptul civil, având ca scop sublinierea determinantului: ―La toate întâmplările mai sus arătate, tribunalele de judeţ sunt datoare, sub a lor răspundere, a se îngriji despre îndeplinirea la vreme a legiuitelor formalităţi, spre a nu se vătăma interesele orfanilor, rămânând ele răspunzătoare pentru orice încuviinţare a nelegalelor măsuri propuse de consiliul familiei, şi membrii consiliului vor fi răspunzători pentru frauduloasele lucrări din parte-le, prin care s-ar cauza pagubă pupilului" (CCA, [f.a.], p.561). Topica inversă caracterizează anumite formule (în prezentul articol, art.360; în prezentul capitol, art.355; bune oficii, DDI, p.43; bună vecinătate, DDI, p.43; depline puteri, DDI, p.113). Acest fenomen este frecvent atestat în varianta administrativă pentru care formalismul constituie o trăsătură funcţională. Apar astfel sintagme nominale fixe unde adjectivul antepus are valoarea deictică a demonstrativului acest(a): ―prezenta lege‖; ―prezentul proces-verbal‖; ―sus-numitul debitor‖. Topica inversă a unor propoziţii subordonate este justificată de raţiuni logicojuridice, iar cea din formulele specializate se explică prin caracterul unitar din punct de vedere semantic şi sintactic al acestor unităţi lexicale. În schimb, inversiunile din cadrul grupului nominal, prezente în texte juridice actuale sunt lipsite de justificare şi reprezintă o dovadă a conservatorismului DJN. Astfel, inversiunile ―adoptatul fiu‖ şi ―înfiitorul tată‖ (CC, 188, p.29) sunt păstrate şi în LJ din secolul nostru. (―Adoptatul fiu nu se poate căsători cu aceea ce a fost femeia înfiitorului tată‖, CCA, [f.a.], p.218). Numeroase asemenea exemple se pot găsi în CC, 1981: ―după a sa voinţă‖ (p.50), ―hotărâre de nerevocabilă autoritate‖ (p.286). 5.3. Claritatea şi precizia DJN se realizează prin organizarea specifică a raporturilor sintactice (intrapropoziţionale şi intrafrazale), conform unor scheme-tip (vezi infra 5.3.1.) şi prin specializarea elementelor de relaţie (vezi infra 5.3.2.). 5.3.1. Complexitatea enunţului juridic – determinată de numărul elementelor constitutive şi, mai ales, de relaţiile sintactice care se stabilesc între ele – poate intra în contradicţie cu imperativele simplităţii şi conciziei. Cu toate acestea, tiparele sintactice specifice se menţin, deoarece ele corespund structurilor logice ale reglementărilor juridice. De exemplu, construcţiile frastice arborescente, realizate printr-o aglomerare de subordonate158 sunt semnalate ca o trăsătură stilistică a DJN încă din primele coduri de legi româneşti din secolul al XVII-lea159. Ele sunt impuse de nevoia cuprinderii într-o singură frază (care poate reprezenta o NJ) a tuturor aspectelor unei stări de fapt care este sancţionată legal, ceea ce presupune – în plan logico-semantic – coexistenţa generalului cu particularul160. 5.3.1.1. Prezenţa raportului de coordonare – care implică, în general, mai mult de două unităţi sintactice, determină apariţia în textul normativ a unor „lanţuri sintactice‖. Coordonarea se poate stabili între:

a) unităţi sintactice de acelaşi fel, situate în acelaşi plan (părţi de propoziţie multiple): - părţi de propoziţie principale („Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor‖ (art.17) sau secundare („Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase […] se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani‖ (art.256); - propoziţii subordonate de acelaşi tip, având regent comun, repetat pentru a asigura precizia enunţului: „Neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret […] se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani‖ (art.252); b) unităţi sintactice de acelaşi fel, având regent comun, situate în planuri diferite (de exemplu, atribut şi propoziţie atributivă aflate în raport de coordonare): „Nu sunt supuse confiscării bunurile necesare uzului casnic sau folosinţei personale a condamnatului şi familiei sale, bunurile care servesc la exercitarea profesiei condamnatului ori a membrilor familiei sale, precum şi bunurile care sunt de strictă trebuinţă pentru asigurarea traiului acestuia sau al familiei sale” (art.70); c) unităţi sintactice de diverse tipuri, situate în acelaşi plan (de exemplu, complemente de agent, complemente circumstanţiale de timp şi instrumentale): „În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii, sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani‖ (art.192). Acest tip de coordonare este frecvent în textul legislativ pentru că include într-un unic enunţ toate elementele care formează Ipoteza normei juridice, asigurând astfel precizia şi concizia exprimării. Raporturile de coordonare se realizează în DJN prin următoarele procedee: a) utilizarea conjuncţiilor coordonatoare: ‖Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care a depăşit 24 ore dar nu mai mult de 3 zile, a militarului, în termen sau concentrat […]‖ (art.331); b) utilizarea combinată a conjuncţiilor şi a juxtapunerii (mai ales în cazul când coordonarea implică mai mulţi termeni): „Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau aşezarea de obstacole pe linia ferată […]‖ (art.276); c) juxtapunerea (în cazul când unităţile sintactice coordonate, prezentate ca alineate distincte în cuprinsul articolului de lege, fac parte dintr-o enumerare): „Pedepsele principale sunt:

a. detenţiunea pe viaţă; b. închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c. amenda de la 100.000 lei la 50.000.000 lei‖ (art.53). Acest tip de coordonare – specific textelor legislative – pune în relaţie propoziţii subordonate de acelaşi fel (atributive sau completive circumstanţiale) având regent comun. Frazele respective sunt construite pe baza principiului sintactic al subînţelegerii, întrucât propoziţia principală funcţionează ca un cadru comun în care se inserează, pe rând, fiecare subordonată, contribuind astfel la concizia enunţului juridic: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război: a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale armatei române sau care servesc apărării; b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot sluji purtării războiului; c) procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel; d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea duşmanului, ori să slăbească puterea de luptă a armatei române sau a armatelor aliate, se pedepseşte cu moartea şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii‖ (art.156). Principalele tipuri de coordonare atestate în DJN sunt coordonarea copulativă şi cea disjunctivă, care exprimă în plan logico-semantic relaţii de asociere, respectiv de opoziţie161. În cadrul coordonării copulative se remarcă larga utilizare a locuţiunii conjuncţionale precum şi, care poate fi considerată specifică pentru DJN: „Executarea pedepsei închisorii care nu depăşeşte 2 ani, de către militarii în termen, se face într-o unitate militară disciplinară în cazurile prevăzute de lege, precum şi în cazurile când instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurările cauzei şi de persoana condamnatului, dispune aceasta‖ (art.62). Coordonarea disjunctivă se realizează prin conjuncţiile sau şi ori, folosite alternativ, în aceeaşi frază, pentru evitarea repetiţiilor: „Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie‖ (art.115).

5.3.1.2. Raporturile de subordonare existente la nivelul frazei şi al propoziţiei reprezintă – prin frecvenţa lor ridicată şi prin varietatea tipologică – o „marcă stilistică‖ definitorie a DJN. Lungimea şi complexitatea frazei juridice (care constituie o dificultate majoră de receptare pentru nespecialişti162) se explică prin exigenţele impuse de logica juridică. De exemplu, determinarea cu precizie a Ipotezei NJ presupune precizarea subiectelor de drept vizate şi a condiţiilor în care acestea cad sub incidenţa NJ163. În planul sintactico-semantic al frazei/propoziţiei, consecinţa este predominarea structurilor subordonate de tip atributiv şi circumstanţial (condiţional şi temporal)164. a) Circumstanţialele condiţionale, având uneori nuanţă temporală sunt introduse prin: - conjuncţia dacă („Dacă fapta [evadarea] este săvârşită prin folosire de violenţe, de arme sau de alte instrumente, ori de către două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani‖, art.269); - adverbul cu valoare conjuncţională când („Când respingerea cererii [de reabilitare] se bazează pe lipsa de forme, ea poate fi reînnoită potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală‖, art.138); - îmbinări cu rol de locuţiuni conjuncţionale: în cazul când („În cazul când bunul are deosebită valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, pedeapsa este închisoarea de la unu la 10 ani‖, art.217); în cazul în care („În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi‖, art.2151).
Considerarea modalităţilor sintactice de mai sus ca echivalente din punct de vedere funcţional165 este justificată de relaţia de coordonare care se poate stabili în cadrul articolului de lege între fraze cu construcţie simetrică („Dacă îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea cu ştiinţă arătată în alin.1 a avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar în cazul când s-a produs o catastrofă de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii", art.274); b) Circumstanţialele temporale sunt introduse prin: locuţiuni conjuncţionale („Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”, art.256); adverbul relativ când, care poate fi întărit prin adverbul corelativ atunci: ("Fapta prevăzută în alineatul precedent nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita”, art.255). c) Circumstanţialele finale sunt introduse prin:

- conjuncţia să („Fapta comandantului unor nave militare sau grupări de nave

militare care […] nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva duşmanului, să ajute o navă a statului român […]‖, art.343); - locuţiunea conjuncţională pentru ca… să („După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa încunoştinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea la care este angajat, pentru ca acestea să colaboreze la reeducarea minorului împreună cu persoana căreia acesta I-a fost încredinţat‖, art. 103). d) Circumstanţialele concesive sunt introduse prin: - conjuncţia deşi (pentru concesivele propriu-zise): „Fapta persoanei care nu are locuinţă statornică şi nici mijloace de trai, şi care, deşi are capacitate de a munci, nu exercită în mod obişnuit o ocupaţie […]‖ (art.327); - locuţiunile echivalente funcţional chiar atunci când, chiar în cazul în care şi chiar dacă (pentru concesivele ipotetice): „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de acesta din greşeală sau din întâmplare‖ (art.195); „Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când ea era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp‖ (art.16). e) Circumstanţialele opoziţionale („false modale‖) sunt introduse prin locuţiunea conjuncţională fără (ca) … să: „Predarea în mâinile inamicului de către comandant a forţelor militare pe care le comandă […] fără ca aceasta să fi fost determinată de condiţiile de luptă se pedepsesc cu detenţiunea […]‖ (art.238). f) Circumstanţialele consecutive sunt introduse prin locuţiuni formate din conjuncţie şi corelativ sudate: „Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul […]‖ (art. 215). g) Subordonatele atributive sunt introduse prin: - pronumele relativ care (precedat uneori de prepoziţie): „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 […]‖ (art.18); - pronumele relativ ce (care apare, de obicei, pentru evitarea repetiţiei): „Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe […] acţiunea

educativă ce trebuie desfăşurată […]‖ (art.56); - adverbe relative (aflate în context în corelaţie cu substantive din aceeaşi sferă semantică): „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea‖ (art.20). Marea majoritate a propoziţiilor atributive din DJN au rol de identificare a unui substantiv articulat: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal‖ (art.99). Atributivele din DJN pot avea nuanţe circumstanţiale (de exemplu, instrumentale): „Fapta prin care se tulbură în mod repetat folosirea locuinţei […]‖ (art.320). h) Propoziţiile completive de agent – mult mai frecvente în LJ decât în alte tipuri de discurs – sunt introduse prin pronume relative compuse (cel care, cel ce), precedate de prepoziţia compusă de către: „Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înştiinţa autoritatea, de către cel care a găsit o persoană […] „ (art.315); „Neînştiinţarea autorităţii de către cel ce găseşte o persoană abandonată sau pierdută […]‖ (art.316). 5.3.1.3. Alte particularităţi sintactice care complică „arhitectura‖ frazei în DJN, din raţiuni ţinând de logica juridică sunt: - organizarea simetrică a propoziţiilor, în cadrul frazei, ceea ce dă impresia de monotonie în plan prozodic166: „Când prin faptele prevăzute în alineatele precedente s-a produs o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, iar în cazul când s-a produs o catastrofă de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii‖ (art.275); - frecvenţa ridicată a intercalărilor la nivelul frazei (în general propoziţiile subordonate sunt intercalate în propoziţia principală, dar sunt numeroase şi cazurile de intercalări ale unor subordonate în alte subordonate, ca în exemplul următor – intercalarea unei concesive într-o atributivă: ‖Fapta persoanei care nu are locuinţă statornică şi nici mijloace de trai şi care, deşi are capacitate de a munci, nu exercită în mod obişnuit o ocupaţie sau o profesie, ori nu prestează nici o altă muncă pentru întreţinerea sa, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 ani‖ (art.327); - topica inversă167 determină plasarea propoziţiei principale la sfârşitul frazei, iar subordonatele cuprind alte subordonate intercalate: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea

nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei‖ (art.15). 5.3.2. Preferinţa DJN pentru elemente de relaţie complexe (locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale) se explică prin necesitatea exprimării clare, lipsite de echivoc a normelor juridice. În comparaţie cu prepoziţiile şi conjuncţiile care au un sens abstract şi vag, realizând mai multe variante contextuale, locuţiunile corespunzătoare sunt mai bine precizate semantic şi funcţional, exprimând un număr mai mic de valori sintactice. Astfel, locuţiunile prepoziţionale prin care se introduc în DJN complemente circumstanţiale de scop (în scopul), de cauză (din cauza), de timp (în timp de) sunt analizabile şi au sens lexical mai puternic, datorită faptului că substantivele îşi păstrează sensul iniţial. Din punct de vedere sintactic, ele sunt specializate pentru exprimarea unui unic raport. Observaţii asemănătoare se pot face privind locuţiunile conjuncţionale utilizate în DJN. De exemplu, pentru introducerea propoziţiilor cauzale, DJN preferă locuţiunea din cauză că, iar pentru introducerea propoziţiilor finale recurge la locuţiunea pentru ca să, întrucât amândouă exprimă mai precis raporturile sintactice decât conjuncţiile deoarece, fiindcă, respectiv să. În structura complementului de agent şi a propoziţiei corespunzătoare, DJN utilizează, în general, prepoziţia compusă de către, având faţă de prepoziţia simplă de avantajele clarităţii, specializării sintactice şi al corpului fonetic mai dezvoltat; aceleaşi criterii determină preferinţa pentru locuţiunea prepoziţională împreună cu în construirea complementului circumstanţial sociativ, în locul prepoziţiei cu (în mod similar se poate explica în domeniul coordonării preferinţa pentru locuţiunea conjuncţională precum şi în locul conjuncţiei şi). 5.4. Pentru a satisface nevoia de concizie proprie DJN (caracterizat prin stilul lapidar al enunţării168), fără a afecta precizia impusă de logica juridică, legiuitorul recurge la două procedee care, prin frecvenţa lor extrem de ridicată, pot fi considerate „mărci stilistice‖ la nivel frastic: (a) substituirea subordonatelor (în special, circumstanţiale şi atributive) prin părţile de propoziţie corespunzătoare (vezi infra 5.4.1.); (b) transformările de nominalizare având drept rezultat substantive postverbale abstracte (vezi infra 5.4.2.). 5.4.1. În comparaţie cu alte stiluri funcţionale se constată o frecvenţă mult mai mare în DJN a unor tipuri de complemente (de timp, de scop, de relaţie, de agent 169), ceea ce are drept consecinţă apariţia unor grupuri verbale dezvoltate: „Coborârea pavilionului în timpul luptei, în scopul de a servi cauza duşmanului, săvârşită de către comandantul unei nave militare […]‖ (art.345).

Corespondenţa dintre propoziţiile circumstanţiale subordonate şi complementele respective nu este întotdeauna perfectă. De exemplu, propoziţiile circumstanţiale cauzale şi instrumentale nu apar în DJN, în timp ce complementele respective sunt foarte frecvente şi se caracterizează printr-o mare varietate a modalităţilor de exprimare. Complementele circumstanţiale concesiv şi opoziţional lipsesc din textele analizate, fiind însă atestate subordonatele respective. a) Complementele circumstanţiale condiţionale sunt exprimate prin: - substantive precedate de locuţiunea prepoziţională în caz de („Părăsirea unei nave militare, în caz de naufragiu […] se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani‖, art.340); - verbe la gerunziu („Prepararea de alimente ori băuturi falsificate […] cunoscând că sunt falsificate sau alterate ori interzise consumului, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 8 ani‖, art.313). b) Complementele circumstanţiale temporale sunt exprimate prin: - substantive precedate de prepoziţie („Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii […]‖ (art. 14) sau de locuţiuni prepoziţionale: în timp de („În cazul când fapta se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani‖, art.352); în termen de („Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor […]‖, art.216); - verbe la gerunziu („Instanţa, dispunând ridicarea măsurii prevăzute în art.105, poate, dacă este cazul, să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare‖, art.106); - verbe la infinitiv precedate de prepoziţii („Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei împiedică consumarea acesteia‖, art.30). c) Complementele circumstanţiale de scop sunt exprimate prin: - substantive precedate de prepoziţii: spre („[…]orice persoană căreia minorul I-a fost încredinţat spre creştere şi educare‖, art.306); pentru („[…] înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare‖, art.293) sau substantive precedate de locuţiuni prepoziţionale: în scopul („Fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni […]‖, art.323); în vederea („Fapta de a vinde sau răspândi, precum şi de a confecţiona ori deţine în vederea răspândirii, obiecte, desene, scrieri sau alte materiale cu caracter obscen […]‖, art.325);

- verbe la infinitiv, precedate de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale: „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material […]‖ (art.44); „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea […]‖ (art.155). d) Complementele circumstanţiale concesive sunt exprimate de verbe la gerunziu: „Fapta persoanei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului […]‖ (art.326). e) Complementele circumstanţiale de cauză sunt reprezentate de: - substantive precedate de prepoziţii („Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite […]‖, art.20) sau de locuţiuni prepoziţionale („Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista‖, art.46); - verbe la gerunziu: „Neînştiinţarea autorităţii de către cel ce găseşte o persoană abandonată sau pierdută, care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în pericol viaţa […]‖ (art.316). f) Complementele circumstanţiale de mod propriu-zise sunt reprezentate de: - adverbe („Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani […]‖, art.254) sau locuţiuni adverbiale – cu grade diferite de sudură – care reprezintă formule specifice pentru DJN: „Fapta funcţionarului care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act […]‖ (art.246); „Este apărată de pedeapsă persoana care, după săvârşirea faptei îşi reia de bună-voie îndatoririle‖ (art.315); „[…] dacă fapta este de natură să aducă în orice mod atingere securităţii statului‖ (art.163); „Împăcarea produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu‖; - substantive precedate de prepoziţii („Purtarea, fără drept, de decoraţii, de uniforme sau de semne distinctive ale unui organ de stat […]‖, art.241); - substantive cu sens cantitativ care pot fi precedate de prepoziţie („[…] partea din durata pedepsei ce a mai rămas de executat se reduce cu o treime, iar dacă s-a evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate depăşi o treime […]‖, art.62); - verbe la infinitiv precedate de prepoziţii („Amenda se stabileşte […] fără a-l pune însă pe infractor în situaţia […]‖, art.63). g) Complementele circumstanţiale de mod care arată măsura sunt reprezentate

de substantive cu prepoziţii însoţite de un numeral („Sporul prevăzut în art.34 se poate mări până la 7 ani […]‖, art.39). h) Complementele circumstanţiale instrumentale sunt reprezentate de: - substantive precedate de prepoziţia prin („Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se săvârşeşte prin incendiere, explzie ori prin orice alt asemena mijloc […]‖, art.163); - verbe la gerunziu („Fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane […]‖, art.328). i) Complementele circumstanţiale de relaţie sunt reprezentate de substantive precedate de locuţiuni prepoziţionale („Fapta martorului care […] nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale […]‖, art.260). Atributele reprezintă în DJN o categorie bogată de determinări, având o gamă largă de valori. a) Atributele adjectivale sunt exprimate prin adjective propriu-zise şi prin numerale cu valoare adjectivală: „Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă‖ (art.184). b) Atributele substantivale – mai numeroase decât cele adjectivale – sunt exprimate prin: - substantive în cazul genitiv, cu valoare gramaticală de genitiv subiectiv („Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie […]‖, art.155) sau de genitiv obiectiv („Uciderea copilului nou-născut […]‖, art.177); - substantive precedate de prepoziţia de sau locuţiuni prepoziţionale compuse cu de („Sustragerea de la recrutare în timp de pace se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă‖, art.353); „Călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciu de gardă sau de pază […] ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat […]‖, art.333). Atributele verbale sunt exprimate prin: - verbe la infinitiv, precedate de prepoziţii („Fapta de a folosi o organizaţie din cele prevăzute în art.145 ori de a împiedica activitatea normală a acesteia […]‖, art.165); - verbe la gerunziu care înlocuiesc propoziţii atributive („Transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup […]‖, art.356).

c) Atributele adverbiale, puţin numeroase, sunt exprimate prin adverbele astfel şi asemenea prepuse faţă de substantiv şi însoţite de prepoziţia de cu topică fixă („punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate‖, art.283). d) Atributele pronominale sunt rare în DJN, deoarece utilizarea lor contravine cerinţelor de exprimare clară şi precisă proprii acestui stil funcţional170 („La alegerea sancţiunii se ţine seama de comportarea lui [a minorului] […]‖, art.100). Nevoia de precizie a DJN explică frecvenţa deosebită a atributelor apoziţionale multiple realizate prin enumerări, subordonate unor regenţi substantivali cu sens generic (condiţie, împrejurare, drept, etc.)171: „Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: (a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda; (b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior […]‖ (art.81). Complementele de agent reprezentând subiectul logic al acţiunii exprimate de un verb la diateza pasivă au o frecvenţă mai mare în DJN decât în orice alt stil funcţional172. Ele sunt reprezentate de: - substantive precedate de prepoziţia de şi, mai ales, de prepoziţia compusă de către: „Dacă fapta este săvârşită de un ofiţer, de un maistru militar, sau subofiţer, de doi sau mai mulţi militari […]‖ (art.334); „În cazul în care părăsirea comenzii s-a săvârşit în timpul luptei, de către comandantul unei nave […]‖ (art.342); - pronume demonstrative precedate de aceleaşi prepoziţii: „Divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia I-au fost încredinţate […]‖ (art.196). 5.4.2. Transformările de nominalizare173 – având ca rezultat substantive postverbale abstracte – contribuie, în principal, la concizia DJN, dar şi la asigurarea caracterului său abstract şi impersonal. Procedeul, atestat în diverse limbi174, cunoaşte în română, o varietate de forme şi o productivitate ridicată. Principala modalitate de realizare este derivarea cu sufixul abstract –re, ataşat unor baze verbale. Infinitivele lungi substantivale, desemnând nume de acţiuni, abundă în formularea NJ. De exemplu, art.279 din CP cuprinde nouă abstracte postverbale; „Primirea, deţinerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare […] se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi‖. Alte sufixe lexico-gramaticale, cu o frecvenţă mult redusă faţă de –re, sunt cele de participiu şi supin: „Deţinerea, portul, confecţionarea, transportul, precum şi orice operaţie privind circulaţia armelor şi muniţiilor sau funcţionarea atelierelor de reparat arme, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani‖ (art.279). Între abstractele post-verbale care desemnează infracţiuni, se înscriu şi cele

derivate cu sufixe lexicale abstracte: -ciune (Înşelăciunea, art. 215), -ie (Cerşetoria, art. 326), ca şi derivate regresive (Omorul, art. 174). Specifice DJN sunt „lanţurile nominale‖ în care abstractele verbale (reprezentând centrul unui grup nominal) îşi evidenţiază dubla valoare, fiind însoţite de determinanţi atât nominali cât şi verbali: „Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, de către angajaţii căilor ferate […] se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani‖ (art. 273). Asemenea „lanţuri nominale‖ desemnează într-o formulare sintetică, în CP, conţinutul infracţiunii: „Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji‖ (art. 314); „Lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare‖ (art. 316); „Abuzul în serviciu contra intereselor publice‖ (art. 248).

NOTE
1. „L’étude grammaticale d’un énoncé de droit est un exercice utile; une grammaire juridique une
absurdité‖ (Cornu, 1990, p.35).

2. „La «sémiotique juridique» […] s’oriente, selon les Ecoles, vers la formalisation logique des

propositions ou énoncés relevant du droit ou la construction d’une grammaire du droit (s.n.), en tant qu’ensemble de rčgles régissant la production et l’interprétation des discours et des pratiques sociales à valeur juridique" (Bergel, 1989, p.219). termes plus précis, le texte est un ensemble de propositions, une séquence ou un ensemble de séquences de propositions rattachées par des rapports logico-syntactico-sémantiques‖ (Tuţescu, 1980, p.16).

3. „Le texte est un au-delà de la phrase. C’est une extension et un dépassement de la phrase […]. En

4. Termenii gramatică şi sintaxă (a textului) sunt consideraţi sinonimi de Coteanu (1978, p.14) şi 5. DSL, p.231. 6. Împărtăşim, astfel, concluzia lui Vasiliu (1990, p.37), conform căruia „textul nu poate fi definit în

Vasiliu (1990, p.14); pentru accepţiile date celor două concepte, vezi cap.I (Textul ca entitate sintactică).

termeni sintactici, altfel spus, nu se poate construi o sintaxă pe a cărei bază (deci, pe bază strict formală) să discernem între texte şi non-texte‖. prezentate şi accepţiile date celor doi termeni în bibliografia străină. p.509.

7. Vezi, în acest sens, Tuţescu, 1980; Vasiliu, 1990; Vlad, 1994; Rovenţa-Frumuşani, 1995, unde sunt 8. Accepţiile pe care le vom da infra celor trei concepte nu se suprapun în totalitate cu cele din DSL, 9. Pentru definirea enunţului, vezi DSL, p.185 şi Ionescu-Ruxăndoiu (1999, p.34), care precizează că
enunţul „poate coincide cu o propoziţie, dar poate avea şi dimensiuni inferioare sau superioare acesteia‖.

10. Vezi Coteanu, 1960, p.59. 11. Vezi Vulişici, 1966; Sfârlea, 1972; Stoichiţoiu, 1981; Irimia, 1986. 12. „Le découpage formel des textes en articles, d’une part, le caractčre prescriptif du discours législatif

et sa vocation à la généralité, d’autre part, ont privilégié quelques types de phrases communes à la

plupart des textes de lois‖ (Bécane; Couderc, 1994, p.236). Vezi, în acelaşi sens, Greimas (1971, p.10): „Elle [la grammaire juridique] prend la forme d’un inventaire trčs peu ordonné de définitions et de prescripstions, et non d’une hiérarchie de concepts ou d’une série déductive de rčgles; elle apparaît comme une syntagmatique essentiellement préoccupée de la formation correcte des énoncés et des unités discursives plus larges (du type, par exemple, de si …alors)”.

13. „Le discours juridique présente quelques particularités ou marques syntaxiques qui le feront

reconnaître assez facilement par le lecteur/auditeur d’un texte juridique quelconque: loi, rčglement, acte ou jugement‖ (Gémar, 1995, p.137). intercondiţionată a fenomenelor sintactice şi morfologice, adică a implicaţiilor sintactice pentru diferite fapte flexionare şi, invers, a manifestărilor morfologice pentru fapte considerate, prin tradiţie, ca aparţinând sintaxei‖ (DSL, p.310). Aceeaşi viziune integratoare este adoptată de Vasiliu (1990, p.19) şi de Gémar (1995, p.136), ultimul exemplificând dificultatea distingerii între valori morfologice şi sintactice prin situaţia verbului shall din engleză, care cumulează calitatea morfologică de auxiliar al viitorului cu cea de verb modal.

14. Ca disciplină lingvistică integratoare, morfosintaxa are ca obiect de studiu „urmărirea

15. Vezi Irimia, 1986, p.219-225. 16. După Picotte (1995, p.296), stilistica juridică (fr. juristylistique) are ca obiect „de décrire les moyens
lexicaux et syntaxiques auxquels fait appel le droit pour formuler ses rčgles et ses énoncés et d’élaborer un systčme de procédés propres à assurer que l’expression de la pensée soit conforme au registre dans lequel s’expriment les specialistes du droit‖. Pentru relaţia dintre stilistică şi lingvistica textului, vezi Enkvist, 1978.

17. „Text stylistics is not merely the sum total of the stylistic analysis of individual sentences, but also a
consideration of the way in which sentences form texts, must be a close study of intersentence grammar‖ (Enkvist, 1973, p.125).

18. „Sintaxa textului şi structura vocabularului dezvoltă cele mai multe din mărcile specifice stilului
juridico-adminstrativ‖ (Irimia, 1986, p.225).

19. „Il existe donc des relations stylistiques qui, fondées sur un certain assembalge des mots dans un
texte, tendent à produire certains effets de valeur, et il n’est pas exclu que certains de ces effets soient une marque particuličre du style juridique‖ (Cornu, 1990, p.135); vezi, în acelaşi sens, Sourioux; Lerat, 1975, p.102. p.231; Cornu, 1990.

20. Vezi Sourioux; Lerat, 1975, p.231; Reteşan, 1976, p.250-251; Irimia, 1986, p.219-225; Bergel, 1989, 21. Ne situăm astfel pe o poziţie diferită de cea susţinută de Vasiliu(1990), care consideră că există o
antinomie între o gramatică generativă a textului, capabilă să spună „nu ce este obiectul (sintactic) investigat, ci cum se poate el construi‖ (p.11) şi una descriptivă, vizând relevarea aspectelor sintactice comune şi/sau specifice diferitelor categorii de texte (ibidem, p.37). textului (structurale, dar şi funcţionale), pentru ca apoi să realizeze o tipologie a textelor‖ (DSL, p.232).

22. „Gramatica textuală trebuie să fie capabilă să specifice cel puţin câteva caracteristici minimale ale

23. „A

style marker is any linguistic feature whose density in the text is significantly different from its density in the contextually relevant norm‖ (Enkvist, 1978, p.176).

Capitolul 6
SEMANTICA DISCURSULUI JURIDIC

NORMATIV

“Dans l’application au langage du droit de l’analyse linguistique, c’est l’approche sémantique

qui se charge du plus haut intéręt. La sémantique est la partie essentielle de la linguistique juridique” (Cornu, 1990, p.36) 1. În cadrul semioticii juridice, semantica studiază relaţiile dintre semne şi obiectul juridic (referentul) desemnat de ele1. Specificul procesului de semioză din care rezultă ―juridicitatea‖ sensului nu poate fi descris în mod adecvat decât prin abordarea ―dicţionarului juridic‖2 dintr-o triplă perspectivă: semantică, lexico-logică şi lexicografică3. În consecinţă, ne vom concentra atenţia asupra nivelului lexico-semantic al DJN, deoarece acesta prezintă o importanţă recunoscută pentru tehnica legislativă, pentru interpretarea şi aplicarea normelor de către specialişti şi pentru înţelegerea lor de către cetăţeni. Dintr-o perspectivă pragmatic-funcţională4, vocabularul juridic [VJ] va fi examinat prin raportare la vocabularul general [VG] al limbii literare standard, urmărindu-se stabilirea trăsăturilor sale specifice ca sistem lexical, precum şi a caracteristicilor semantice ale termenului juridic, în relaţie cu utilizatorii săi5. 2. Ca sistem lexical, VJ reprezintă o terminologie, adică ―un ansamblu de termeni sau cuvinte specializate aparţinând unui sociolect, care se caracterizează prin univocitate şi non-ambiguitate‖ Demersul terminologic este de tip onomasiologic, fiind orientat dinspre concept spre cuvânt (termen), ceea ce presupune o permanentă raportare la sistemul noţional al domeniului de referinţă: ―Cuvântul interesează mai ales lingviştii, iar termenul este, în primul rând, o componentă a disciplinei căreia îi aparţine şi abia apoi a limbii în general6. Termenul a fost definit ca element al unei terminologii sau al unui limbaj specializat, reprezentând denumirea cunoştinţelor din domeniul respectiv. Principalele sale caracteristici sunt univocitatea, monorefe-renţialitatea şi precizia, determinate de relaţia reflexivă şi biunivocă dintre denumire şi noţiune7. Această relaţie se reflectă în definiţia termenului8. Ca unitate lingvistică, termenul trebuie să fie integrabil în enunţuri. În comparaţie cu elementele lexicului general, termenii sunt în mai mare măsură independenţi faţă de context (deoarece, ca unităţi ale cunoaşterii, ei au un conţinut stabil). Cercetarea relaţiei dintre terminologii şi lexicul general este justificată de fenomenul de interacţiune dintre limba liberară şi stilurile sale funcţionale, respectiv

limbajele specializate9. Procesul se realizează în ambele sensuri10: (a) prin ―specializarea‖ cuvintelor din lexicul general, care dobândesc statutul de termen prin atribuirea unei semnificaţii unice, independente de context; (b) prin transferul de termeni specializaţi în limbajul standard, fenomen desemnat drept ―banalizare‖ 11 sau ―determinologizare‖12, al cărui rezultat este îmbogăţirea limbii literare şi - în unele cazuri - creşterea gradului său de expresivitate prin întrebuinţarea cu valoare figurată a termenilor specializaţi13. Raportarea terminologiilor la ansamblul vocabularului relevă particularităţi de natură semantică şi formală14. Din punct de vedere semantic, termenii au valoare strict denotativă, caracter monoreferenţial şi monosemic15. Aplicând principiile analizei semice la studierea vocabularelor specializate se constată că terminologiile reprezintă (sub)ansambluri, în cadrul cărora termenul tehnic îşi precizează sensul prin raportare la alţi membri ai aceleiaşi serii lexicale16 şi prin inserare în combinaţii sintagmatice specifice. În consecinţă, cercetarea semantică a unui termen specializat impune utilizarea corelată a două tipuri de analiză structurală: analiza paradigmatică şi analiza sintagmatică17. Din punct de vedere formal, vocabularele specializate se caracterizează prin predilecţia pentru anumite tipuri de derivare şi compunere18. Dintre acestea trebuie remarcată compunerea sintagmatică19, având drept rezultat ―unităţi semantice complexe‖20. Un ultim aspect care trebuie avut în vedere pentru analiza terminologiilor este dinamica vocabularelor specializate21. Sub influenţa factorilor extralingvistici, terminologiile cunosc un ritm mai rapid de transformare decât lexicul general22. Pentru îmbogăţirea sau înnoirea terminologiilor, se recurge la mijloace interne (specializarea unor cuvinte din lexicul general, compunere, derivare) sau la împrumutul lingvistic, fiind cunoscută permeabilitatea acestor limbaje pentru neologismele împrumutate23.

3. Terminologia a fost considerată – în mod explicit24 sau implicit25 – componenta esenţială a DJ, beneficiind de cel mai mare număr de studii, atât din perspectivă sincronică, cât şi diacronică. În limba română actuală, VJ reprezintă un ansamblu organizat de termeni, caracterizat din punct de vedere statistic prin bogăţie mică şi concentraţie mare26. Tehnica legislativă prevede că terminologia legii trebuie să fie precisă, accesibilă

şi unitară27. În cazul DJN, examinarea raporturilor dintre terminologie sau vocabularul juridic [VJ] şi vocabularul general [VG]) reprezintă o etapă obligatorie, întrucât VJ s-a constituit pe baza VG28, iar graniţa dintre ele este relativ imprecisă. Intrepătrunderea dintre VJ şi VG în diverse limbi a fost demonstrată de numeroşi cercetători 29, ceea ce dovedeşte caracterul de ―universalie lingvistică‖ al acestui fenomen. Ca urmare a evoluţiei complexe a DJN, determinată de factori sociali, culturali şi lingvistici, suprafaţa zonei de contact dintre VJ şi VG diferă în funcţie de limba avută în vedere şi în funcţie de epocă. Specializarea accentuată a VJ şi îndepărtarea sa de VG duc la considerarea limbajului juridic ca un jargon profesional, greu de înţeles în afara grupului de specialişti30. Întrucât ―tehnicitatea‖ DJN se explică, în primul rând, prin natura referentului (obiectul juridic) şi în al doilea rând prin statutul emiţătorului31, perspectiva juridică trebuie conjugată cu cea lingvistică32. În acest mod pot fi elucidate două aparente contradicţii, considerate caracteristice pentru DJN - cea dintre ―tehnicitate‖ şi accesibilitate (vezi 3.1.) şi cea dintre precizie şi supleţe în exprimarea NJ (vezi 3.2.). 3.1. ―Tehnicitatea‖ şi accesibilitatea - cerinţe fundamentale şi complementare din perspectiva tehnicii legislative33 - au drept ―reflex‖ în plan lingvistic coexistenţa, în cadrul VJ34, a trei straturi lexicale distincte: termeni juridici strict specializaţi; termeni ―tehnici‖ preluaţi din alte terminologii; cuvinte din VG utilizate cu accepţie juridică35. 3.1.1. În VJ actual, criteriul preciziei este integral satisfăcut - prin monosemantism - numai de neologisme juridice dintr-o categorie pe care o putem numi a ―împrumuturilor savante‖ sau a ―termenilor juridici tehnici‖ (în sensul restrâns al cuvântului, ―de strictă specialitate‖)36. Aceştia au o circulaţie şi o frecvenţă redusă în textele normative, fiind însă predominanţi în ―limbajul juriştilor‖ şi înregistraţi în lucrări ştiinţifice din domeniul dreptului şi în dicţionare specializate. Termeni din această categorie sunt utilizaţi în Codul Civil: erede (CC, 1981, p.81); comodat (CC, 1981, p.224); fideicomis (CC, 1981, p.102); (vicii) redhibitorii (CC, 1981, p.187). Ei sunt definiţi pentru uzul specialiştilor în DDC, fiind înregistraţi în DEX cu specificări privind uzul: ―livresc‖ pentru erede (p.304), ―rar‖ pentru comodat (p.176), ―juridic‖ pentru fideicomis (p.332) şi redhibitoriu (p.304). Termenii de acest tip contribuie la considerarea limbajului juridic ca un ―jargon‖ sau ―argou‖ propriu specialiştilor37, dar greu accesibil nespecialiştilor. De aceea, ei sunt evitaţi - pe cât posibil - în textele legislative, fiind înlocuiţi de sinonime din VG. Se creează astfel perechi de termeni juridici sinonimi, diferenţiaţi prin apartenenţa lor la ―limbajul dreptului‖ sau la ―limbajul juriştilor‖ şi prin grade diferite de precizie

semantică. De exemplu, în Codul Penal se foloseşte termenul încăierare (art.322), iar în DJP, termenul rix ―denumire dată încăierării‖ (p.253), cel de al doilea nefiind înregistrat nici în DEX, nici în DS. Alte asemenea perechi de sinonime sunt incluse în DS; în textul legii este atestat primul termen, provenit din VG moştenire - succesiune (DS, p.547); pruncucidere - infanticid (DS, p.375); viclenie - dol (DS, p.1074), al doilea termen fiind considerat ―juridic‖. Din aceeaşi categorie, a ―termenilor juridici‖ în sens restrâns, fac parte şi numeroasele expresii latineşti cu circulaţie internaţională, frecvent utilizate în limbajul juriştilor, îndeosebi în comentarii şi adnotări ale legilor: ―Se precizează astfel momentul de când începe să curgă termenul de reabilitare (dies a quo), ceea ce însemnează, desigur, şi determinarea punctului final al termenului (dies ad quem)‖ (CPCA, 1972, p.679). Aceste expresii sunt înregistrate ca atare în dicţionare specializate, româneşti şi străine: corpus delicti (DJP, p.81; LD, p.47); in personam, in rem (DJP, p.129; LD, p.105, 106). În dreptul internaţional, alături de latinisme (mala fides, DDI, p.177; quid pro quo, DDI, p.248; res nullius, DDI, p.258) sunt utilizate expresii cu caracter juridic din limba franceză (a l’amiable, aide-mémoire, DDI, p.19) şi engleză (due dilligence DDI, p.129; gentlemen’s agreement, DDI, p.149), având, de asemenea, caracter internaţional. Studierea acestei categorii de termeni nu intră în sfera analizei noastre, care are în vedere, în principal, textele normative38. Examinarea diacronică a VJ relevă faptul că barierele dintre ―limbajul juriştilor‖ şi ―limbajul dreptului‖ (sau dintre terminologia strict specializată şi cea cu un grad mai redus de specializare) nu sunt imuabile. Ca o consecinţă a utilizării frecvente a unor termeni şi a creşterii nivelului culturii juridice a cetăţenilor, are loc ―determinologizarea‖ progresivă a termenilor juridici de strictă specialitate sau trecerea lor din ―limbajul juriştilor‖ în ―limbajul dreptului‖ şi, apoi, în limba literară. Transferul are loc în etape şi este evidenţiat de compararea diverselor ediţii ale aceloraşi coduri. Astfel, în codurile de la sfârşitul secolului trecut, neologisme juridice recent intrate în limba română, care nu erau accesibile la acea dată nici specialiştilor, sunt glosate prin termeni juridici de factură populară, tradiţională. În codurile actuale, glosările respective nu mai sunt necesare, neologismul juridic fiind folosit independent. De exemplu, în CP, 1882 sunt înregistrate glosările ascendinte (rudă de sus), p.78 şi custozi (păzitori), p.450. Unele neologisme juridice beneficiază atât de glosare, cât şi de definire în textul legii: ―Vagabonzii, adică oamenii fără căpătâi sunt acei care n-au nici domiciliu statornic, nici mijloc de hrană, nici exercitează obişnuit vreo profesiune sau meşteşug‖ (CP, 1882, p.76). În CP actual, neologismele în discuţie sunt utilizate fără glosări: ascendent, custode, vagabondaj. 3.1.2. Categoria termenilor monosemantici îi include şi pe cei preluaţi din diverse terminologii (tehnică, medicală, militară etc.). Aceştia se utilizează, cu precădere, în lucrări de specialitate, adresate juriştilor39. Astfel, în texte legislative care vizează un public mai larg sunt incluşi termeni tehnici cu caracter general, accesibili categoriei respective de receptori (de exemplu, în CP:

aeronavă; coliziune; stare de ebrietate; substanţe stupefiante sau toxice; toxicoman). În dicţionarele juridice destinate specialiştilor sunt atestaţi termeni tehnici cu un grad sporit de precizie semantică şi cu circulaţie mai limitată. De exemplu, în timp ce în CP apar sintagmele îmbibaţie alcoolică şi bolnav mintal, în DJP sunt înregistraţi termenii specializaţi alcoolemie (p.29) şi alienaţie mintală (p.29). Numărul termenilor tehnici este cu atât mai mare cu cât domeniul de drept este mai restrâns (de exemplu: drept internaţional, drept maritim, drept aerian etc.). Utilizarea unei terminologii tehnice adecvate reprezintă în aceste cazuri condiţia aplicării corecte a legii. În DDI balizaj (P.38), sabotaj (p.45), şenal (p.287) sunt definiţi ca termeni tehnici aparţinând dreptului maritim sau fluvial. În definirea armelor incendiare (DDI, p.30) se face apel la terminologia chimiei, iar în clasificarea tipurilor de aeronave la terminologia aeronautică: ―Aeronavă, aparat de zbor mai greu decât aerul care poate fi utilizat ca mijloc de transport şi de comunicaţie, de explorare, de observaţie şi de luptă. După caracteristicile lor, a. sunt de două categorii: 1) aerostatele (dirijabile şi planoare); 2) aerodinele (avioane, hidroavioane, elicoptere, autogire etc.)‖ (DDI, p.17). 3.2. Utilizarea cuvintelor din VG ca termeni juridici trebuie examinată din perspectiva celor două tendinţe contradictorii care caracterizează DJ: nevoia de precizie şi cea de supleţe în exprimarea NJ40. 3.2.1. Polisemia unor cuvinte din VG41 (de exemplu, act, acţiune, parte) vine în contradiţie cu cerinţa exprimării clare şi precise a conceptelor juridice42. De aceea, una dintre problemele centrale în tehnica legislativă este asigurarea unei accepţiuni tehnice riguroase acestor termeni, prin utilizarea lor în contexte juridice43. De exemplu, în dreptul internaţional sunt folosite cuvinte cu sensuri multiple din VG ca tăcere (DDI, p.289) sau vizită (DDI, p.341). Ele devin termeni juridici prin delimitarea şi precizarea sensului sau prin selectarea unui sens intre mai multe posibile. Astfel, cuvântul tăcere are în DEX sensurile: ―faptul de a tăcea‖; ―pauză, întrerupere mai lungă într-o discuţie‖; fig. ―indiferenţă‖; fig. ―lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorţire‖ (p.941). Unicul sens al termenului juridic respectiv în DDI a fost selectat dintre sensurile figurate ale cuvântului din VG: ―tăcerea (în dreptul internaţional), absenţa unei atitudini exprese a unei părţi asupra unor fapte juridice care apar în procesul raporturilor juridice‖ (DDI, p.288). O altă categorie de cuvinte din VG care contravin nevoii de precizie a DJN este reprezentată de termenii indeterminaţi semantic44 sau cuvinte şi expresii cu înţelesuri “flexibile”45, numite şi ―cuvinte elastice‖ sau ―cuvinte supapă‖46. Ele sunt folosite deliberat pentru a desemna concepte nedeterminate (―concept flou‖47, ―conceptos de libre apreciation‖48). Rolul lor este de a permite aplicarea şi interpretarea legii în speţe determinate. Din această categorie fac parte sintagme juridice cuprinzând termeni din VG cu grade diverse de imprecizie semantică (de exemplu, pericol social, ca un criteriu de individualizare a pedepsei49; linişte publică; bună-credinţă - în CP; rea-credinţă, DDC, p.51; bună vecinătate, DDI, p.42). Uneori, pentru corecta interpretare şi aplicare

a legii, chiar astfel de termeni primesc definiţii valabile pentru textul legislativ respectiv (de exemplu, în CC, 1981, p.36-37 este definită buna-credinţă: ―Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute‖)50. 4. Polisemia termenilor juridici51 cunoaşte două forme: (1) polisemie externă (în cazul termenilor utilizaţi atât în VG, cât şi în VJ); (2) polisemia internă (în cazul termenilor juridici care au mai multe sensuri în domeniul dreptului). 4.1. Polisemia externă se manifestă printr-o dublă apartenenţă52 a termenilor din VJ care funcţionează – cu sensuri identice sau parţial modificate – şi în VG. În funcţie de semnificaţia de bază (primară) există: (1) termeni ai VG care au dobândit un sens specializat în VJ; (2) termeni ai VJ care au pătruns în VG prin procesul de "banalizare" sau "determinologizare". 4.1.1. Categoria cuvintelor din VG devenite termeni juridici este cea mai importantă din punct de vedere numeric şi funcţional53. Între sensul general (uzual) şi cel juridic (specializat) poate exista identitate totală sau parţială. 4.1.1.1. Identitatea totală între uzul general şi cel juridic se întâlneşte în cazul unor neologisme de origine latino-romanică, având sens abstract, utilizate în toate ramurile de drept pentru a desemna concepte, operaţii şi raţionamente fundamentale din punctul de vedere al logicii juridice54. Ilustrăm această categorie lexico-semantică, prin următorii termeni selectaţi din CP: a aplica, calitate, categorie, circumstanţă, condiţie, consecinţă, a constata, a dispune, a executa, a expira, legal, ilegal, infracţiune, intenţie, a interzice, major, minor, maxim, minim, pericol, pluralitate, rezultat, a sancţiona, situaţie, a stabili, tentativă, termen. Acelaşi tip de identitate semantică se întâlneşte în cazul unor cuvinte din fondul vechi şi popular al limbii. În primele coduri româneşti moderne, utilizarea cu accepţie juridică a unor cuvinte din VG este un fenomen frecvent, determinat de resursele limitate ale limbii literare din epoca respectivă: osândit "condamnat", furtişag "furt", gonit "expulzat" (CP, 1882, p.128, 186). La sfârşitul secolului trecut, neologismele juridice sunt glosate în texte legislative prin sinonime reprezentate de termeni juridici vechi, proveniţi din VG: pasporturi sau răvaşe de drum (CP, 1882, p.77); injurii sau expresiuni ocărâtoare (ibidem, p.112); ascendinte (rudă de sus) (ibidem, p.78); custozi (păzitori) (ibidem, p.450). În virtutea conservatorismului său recunoscut55, limbajul juridic actual păstrează numeroşi termeni din VG (având uneori caracter popular şi/sau arhaic) pe care îi utilizează cu accepţia lor uzuală: bănuit, dare în vileag, defăimare, desdăunare,

făptuitor, încăierare, jefuire, mită, mituitor, nevinovăţie, pedeapsă, poprire, rea-credinţă, sluţire, tăinuire (DJP).

omor,

pagubă,

Transformarea lor în termeni de specialitate se face prin situarea la periferia lexicului limbii literare actuale56 şi prin folosire repetată în contexte juridice57. 4.1.1.2. Majoritatea cuvintelor din VG devenite termeni ai VJ îşi păstrează numai parţial semnificaţia primară (de regulă, este vorba de semele centrale componente ale "nucleului semic" al cuvântului)58. Principalele căi prin care se realizează modificările semantice sunt: 1. Restrângerea sensului59, prin care cuvinte din fondul vechi sau neologisme cu o semnificaţie generică dobândesc un sens specializat ("tehnic"). În această situaţie se află numeroşi termeni din DJP a căror definiţie evidenţiază specializarea semantică: abatere ("încălcare a unei dispoziţii legale, prezentând un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea şi pentru care se prevăd sancţiuni nepenale […]"); apărător ("persoană specializată care are dreptul să participe în proces spre a asigura asistenţa juridică sau reprezentarea părţilor"); citare ("act procedural prin care o persoană este chemată în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată"); martor ("persoană care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal şi care poate fi ascultată în acest scop de către organele judiciare"); parte ("persoană care participă la desfăşurarea procesului penal în legătură cu apărarea drepturilor sale legale"); scuze ("denumire dată în literatura juridică circumstanţelor atenuante legale [scuze atenuante]"). 2. Extinderea sensului este consemnată în definiţii incluse în CP (titlul VIII "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală") pentru termeni precum teritoriu, arme sau sintagme ca funcţionar public, rude apropiate ş.a. Reţinem precizarea din art.151 privind lărgirea sensului: "Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac". 3. Figuri semantice lexicalizate ("tocite"), prin care un cuvânt cu sens concret în VG dezvoltă în VJ un sens abstract, iniţial figurat. În majoritatea cazurilor, catacrezele din VJ provin din metafore. Exemple în acest sens sunt termeni din DDC: deghizare ("formă de simulaţie în care actul aparent îmbracă haina unui alt act decât acela încheiat realmente între părţi, a cărui natură adevărată este stabiită în actul secret"); fructe ("tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanţa sa să scadă; au această calitate de exemplu: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor etc.); leziune ("pagubă materială pe care o suferă una dintre părţile contractante […]"). Aceleaşi evoluţii semantice (de la un sens metaforic la unul neutru, denotativ) stau la baza sintagmelor parte vătămată, stingerea acţiunii penale, violare de domiciliu (DJP); deschiderea succesiunii, dizolvarea persoanei juridice, donaţie deghizată, parteneri tăcuţi, stingerea obligaţiei (DDC). În cazuri cu totul izolate, catacrezele pot avea la origine metonimii sau

sinecdoce. Prin metonimie, sintagma cazier judiciar ("denumire care se dă fişei de evidenţă în care sunt consemnate datele privind antecedentele penale ale unei persoane") este utilizată şi pentru a desemna "serviciul care ţine evidenţa antecedentelor penale [ale populaţiei]" (DPP). Prin sinecdocă, picătura streşinilor denumeşte în DDC o "falsă servitute comportând obligaţia proprietarului unui fond de a construi streşina casei sale astfel încât apa rezultată din ploi sau zăpezi să cadă pe propriul său teren, ori pe drumul public, iar nu pe fondul învecinat". 4.1.2. Termenii polisemantici al căror sens originar şi, totodată, principal se găseşte în VJ pătrund în VG cu un sens derivat care contribuie la îmbogăţirea limbii literare. Întrucât asupra acestei categorii lexicale vom reveni dintr-o perspectivă mai aplicată, într-o altă secţiune a lucrării (vezi infra, cap. 7, 4.1), menţionăm aici principalele sale caracteristici (care reprezintă universalii lingvistice)61. 1. Termenii respectivi denumesc noţiuni şi categorii fundamentale, putând fi consideraţi "cuvinte-cheie" în sistemul juridic. Ei aparţin vocabularului de bază al dreptului (drept, lege, acţiune, autoritate, autorizaţie, interdicţie, sancţiune, prerogativă, valid, legitim) şi vocabularului judiciar (a judeca, judecător, jurisdicţie, tribunal, competenţă, avocat, arbitraj, magistrat, magistratură, pledoarie, proces, procedură, sentinţă). Prin astfel de termeni sunt desemnate principalele operaţii şi acte juridice (contract., convenţie, clauză, alienare, donaţie, testament, moştenire, gaj, garanţie, revocare). Se mai înscriu în aceeaşi categorie şi alte cuvinte-cheie, precum patrimoniu, privilegiu, divorţ, delict, prejudiciu, tutelă. 1. Principala calitate a termenilor juridici asimilaţi de VG este claritatea lor, care îi face accesibili şi receptorilor nespecialişti. 1. Din perspectivă pragmatică, termenii respectivi sunt "purtători" ai unei experienţe sociale, deoarece desemnează referenţi legaţi de viaţa juridică a comunităţii (ceea ce explică şi frecvenţa lor în DJN). De regulă, valorile secundare au apărut prin extensie semantică (lărgirea sensului), în cazul unor termeni ca dosar ("învelitoare de carton în care se păstrează acte", DEX, p.278); patrimoniu ("bunuri spirituale care aparţin întregului popor, fiind transmise de la strămoşi; moştenire culturală; bunuri spirituale, culturale etc. care aparţin omenirii întregi", DEX, p.661); sancţiune ("pedeapsă", DEX, p.825); tutelă ("sprijin, ocrotire, protecţie", DEX, p.933). Creşterea "distanţei semantice" dintre semnificaţia juridică şi cea uzuală (din VG)62 creează vorbitorului nespecialist – care nu mai sesizează relaţia respectivă – impresia unui sens nou (de exemplu, în cazul cuvântului proces, al cărui sens secund – indicat în DEX, p.747 prin sinonimele evoluţie, dezvoltare, desfăşurare, acţiune – se actualizează în sintagmele proces chimic, proces de producţie, proces de

fabricaţie, ca şi în proces inflamator – specific domeniului medical). Fenomene similare se întâlnesc în cazul unor sintagme, locuţiuni sau expresii având iniţial semnificaţie juridică, precum din oficiu sau (a face) opinie separată. Ambele figurează în DPP cu sensuri specializate: locuţiunea adjectivală/adverbială din oficiu are în DPP (p.200) sensul "însuşire a unui act procedural de a fi îndeplinit nu la cererea părţilor sau a altor persoane, ci din iniţiativa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată"; în DEX (p.629) aceeaşi locuţiune este înregistrată cu două sensuri uzuale – propriu ("care este în conformitate cu o dispoziţie dată de o autoritate [şi nu la cererea cuiva]") şi figurat ("în mod automat"). Dintre termenii juridici care au dezvoltat în VG sensuri figurate menţionăm: divorţ ("nepotrivire, dezacord între două lucruri, acţiuni, idei", DEX, p.273); faliment ("ruină, eşec total", DEX, p.322); rechizitoriu ("acuzare gravă şi violentă", DEX, p.785); sentinţă ("stigmatizare, oprobiu, blam", DEX, p.851). 4.2. Polisemia internă caracterizează termenii juridici care posedă două sau mai multe sensuri în sistemul dreptului63. Considerată o "marcă esenţială a vocabularului juridic" datorită numărului important de termeni pe care îi afectează64, polisemia internă se întâlneşte, de regulă, la cuvinte reprezentative din punct de vedere noţional şi al frecvenţei. 4.2.1. Fenomenul este prezent în aceeaşi ramură de drept sau în ramuri diferite. De exemplu, termenul înscris este definit în mod sumar şi generic în DDCA (p.181) ca "act scris", în timp ce DPP (p.153) îi precizează sensul după cum urmează: "orice act care emană de la o organizaţie de stat sau obştească sau de la o persoană fizică sau juridică ori aparţine unui asemenea subiect". Familie şi rude apropiate, ca termeni juridici, au semnificaţii variabile (prin extensiunea câmpului referenţial) în dreptul penal, în dreptul familiei, în dreptul civil şi chiar în cuprinsul unor reglementări juridice speciale. În acest sens, DDF (p.87) precizează: "Familia poate avea un caracter mai larg, nelimitându-se numai la descendenţii rezultaţi din căsătorie (de ex., fac parte din familie şi copiii recunoscuţi, rezultaţi din afara relaţiilor de căsătorie şi cei înfiaţi)". În reglementări anterioare anului 1990 termenului familie i se dădeau accepţii distincte în legea locativă ("familia formată din soţi, copii şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia") şi în legea privind construcţia şi vânzarea de locuinţe ("familia formată din soţ, soţie şi copiii minori ai acestora") (DDC, p.246). În Codul Penal, prin rude apropiate se înţeleg „ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora (nepoţii de frate şi soră), precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii astfel de rude (apud DDF, p.168), în timp ce în alte ramuri de drept (de exemplu, în dreptul civil), noţiunea respectivă nu este utilizată, fiind prea vagă, iar în dreptul familiei se operează cu o tipologie mai precisă, bazată pe criteriul descendenţei – rudenie firească (de sânge), rudenie rezultată din înfiere şi rudenie prin alianţă (afinitate) (DDF, p.165). Polisemia internă înregistrată în cadrul aceleiaşi ramuri de drept poate fi ilustrată prin termeni din DDPC ca apărare, apel, înscris, probă (având fiecare un sens larg şi

unul restrâns), din DJP (absorbţie, acţiune, deţinere, hotărâre) sau din DDC (moştenire, obligaţie, succesibil, validare). De pildă, termenul obligaţie este înregistrat în DDC (p.350) cu următoarele sensuri: 1. raport juridic civil […]; 2. datoria pe care o are debitorul […]; 3. înscris constatator […]; 4. titlu de valoare […]‖. 4.2.2. Deşi raporturile semantice care generează polisemia internă sunt diverse şi complexe, se poate stabili o tipologie a celor mai frecvente relaţii de sens65. 4.2.2.1. Polisemia „coerentă”66 se caracterizează prin existenţa unor relaţii logice evidente între sensuri ordonate în aşa fel încât cuvântul polisemantic apare ca un microsistem de sensuri. Raporturile între sensuri sunt: 1. de derivare concentrică (prin care sensurile „acoperă‖ în succesiunea lor toate nivelurile domeniului referenţial)67: termenul succesibil are în DDC (p.504) următoarele sensuri: „1. Persoană având aptitudinea legală de a o moşteni pe alta, datorită gradului de rudenie în care se află faţă de aceasta. 2. Persoană chemată la moştenirea altei persoane. 3. Persoană care are vocaţie succesorală, dar care nu şi-a manifestat încă opţiunea succesorală. 4. Moştenitor, succesor‖. Alte exemple, de acelaşi tip, sunt termenii obligaţie (DDC, p.350) şi terţ (DDC, p.513). 2. de complementaritate (sensurile, care vizează câte un aspect esenţial al aceluiaşi referent, se grupează în „cupluri conceptuale‖68): 1. asociere între un sens concret şi un sens abstract: alibi „1. Probă de nevinovăţie decurgând din prezenţa unei persoane, în momentul săvârşirii infracţiunii, în altă parte decât la locul unde s-a comis infracţiunea (a avea un alibi). 2. Mijloc de apărare prin care se invocă împrejurarea de mai sus‖(DPP, p.17); 2. asociere între un sens intelectual şi un sens material: despă-gubire „1. Modalitate prin care se realizează desdăunarea unei persoane care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. 2. Sumă plătită pentru repararea pagubei‖ (DJP, p.93); 3. sensuri paralele (care desemnează aspecte particulare ale aceleiaşi noţiuni generice): forţă majoră lat. vis major (în răspunderea contractuală) 1. „eveniment de forţă majoră‖. 2. „situaţie de forţă majoră‖ (DDC, p.256); 4. sens generic şi sens specific: înscris 1. (în sens larg). Orice scriere care materializează pe hârtie un act juridic precum şi orice obiect material (de exemplu, o scândură, o cărămidă, o înregistrare pe peliculă sau pe bandă magnetică etc.) care încorporează un asemenea act. 2. (în sens restrâns) Mijloc legal de dovadă constând în orice act sau document scris pe hârtie, prin care se atestă existenţa unui act juridic sau a unui fapt juridic, ori o anumită împrejurare sau situaţie privitoare la un asemenea act‖ (DDPC, p.274). 4.2.2.2. Polisemia „dezordonată”69 este rezultatul unor relaţii de sens mai puţin

logice şi transparente sau al absenţei acestora. Ea se poate realiza prin: 1. juxtapunere de sensuri distincte, corespunzând unor referenţi diferiţi70: absorbţie 1. „Drept acordat de lege instanţei ierarhic superioare de a lua din competenţa instanţelor ierarhic inferioare orice cauză aflată în curs de judecare în fond […]. 2. Sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni constând în aplicarea pedepsei celei mai grave în care sunt absorbite celelalte pedepse‖ (DPP, p.8); 2. intersectare a sensurilor71, care se raportează grosso modo la aceeaşi realitate, creând impresia de neconcordanţă sau chiar contradicţie: procedură 1. „Ansamblul actelor şi formelor îndeplinite în cadrul activităţii desfăşurate de un organ de jurisdicţie sau de executare, în vederea soluţionării unei cauze sau a executării unei hotărâri. 2. Chemare a unei persoane în faţa instanţei ori a organelor de urmărire penală‖ (DJP, p.229; 3. „dispersia” sensurilor72, întâlnită mai ales în cazul adjectivelor, este evidenţiată în cadrul numeroaselor combinaţii lexicale (sintagme) în care acelaşi adjectiv dezvoltă sensuri care diferă printr-un anumit număr de seme şi care intră în relaţii paradigmatice (sinonimie; antonimie) proprii pe care le vom ilustra cu ajutorul adjectivelor material73 şi simplu, aşa cum apar ele în DJP. Material are: (a) sinonimul substanţial şi antonimul formal (procedural) în sintagma drept penal material; (b) sinonimul fizic şi antonimul moral în sintagma complicitate materială; (c) sinonimul real şi antonimul ideal (formal) în sintagma concurs de infracţiuni material. Simplu are antonimele: (a) calificat în sintagma furt simplu; (b) organizat în sintagma criminalitate simplă; (c) legal în sintagma prezumţie simplă; (d) complex în sintagma participaţie simplă. 5. Principalele modalităţi de rezolvare a polisemiei din VJ prin dezambiguizare şi actualizarea unui unic sens (specializat) sunt: (1) utilizarea termenilor în contexte juridice bine determinate; (2) inserarea în unităţi sintagmatice cu semnificaţie juridică; (3) re(definirea) în textul legislativ sau în dicţionare specializate. 5.1. Prima dintre modalităţile de dezambiguizare menţionate se bazează pe conservatorismul şi pe rigoarea stilului legislativ. Prin tradiţie, cuvinte din VG s-au impus ca termeni juridici monosemantici (vezi supra, 4.1.1.1.). Disciplina şi rigoarea care caracterizează DJN prevăd – ca o cerinţă esenţială a tehnicii legislative – ca terminologia legii să fie constantă şi uniformă: „În textul aceleiaşi legi, în caz de repetare, aceeaşi noţiune trebuie exprimată prin acelaşi termen‖74. În acest fel, legiuitorul este constrâns să respecte regula monosemiei75, atât în cazul cuvintelor din fondul vechi, popular (plângere, pârât, rea-credinţă), cât şi al neologismelor (regim, „totalitatea normelor/ dispoziţiilor legale care reglementează un anumit domeniu‖; titlu „înscris care constituie temeiul unui drept invocat‖, DJP; cauză „obiect al procesului penal‖, DPP). 5.2. O altă cale prin care se realizează dezambiguizarea şi specia-lizarea

semantică (îndeosebi în cazul termenilor juridici proveniţi din VG) este inserarea lor în construcţii şi sintagme cu caracter juridic. Numeroase sintagme nominale din VJ actual reprezintă unităţi semantice complexe, în cadrul cărora sensul termenului-bază (provenit din VG) este precizat prin asociere cu un determinant care aparţine VJ: stingerea acţiunii penale, tăgăduirea paternităţii; ticluire de probe mincinoase; tulburare de posesie (DJP); viciu procedural (DPP); carte funciară (DDC). Mai rar, determinanţi preluaţi din VG dezvoltă un sens juridic în asociere cu termeni specializaţi (de exemplu, adjectivul mincinos, utilizat cu sensul „fals‖ în sintagme din DJP: calităţi mincinoase; probe mincinoase). În DN sunt înregistrate titlu de proprietate, a avea personalitate juridică, complet de judecată, precum şi alte unităţi frazeologice în care neologisme din VG devin termeni juridici prin atribuirea unui regim gramatical diferit (în special sub aspectul diatezei şi al tranzitivităţii): a se constitui parte civilă; a decădea din drepturi; a acţiona (pe cineva) în justiţie. În majoritatea cazurilor, termenul-bază şi determinanţii săi aparţin aceloraşi niveluri lexicale: popular (vânzare cu arvună/cu grămada/pe încercate, DDC, p.542543) sau neologic (buletin de vot, DDCA, p.256). Ca o nouă dovadă a spiritului conservator al DJN se constată păstrarea unor sintagme care reunesc neologisme şi cuvinte populare sau arhaisme (proprietate comună în devălmăşie, DDC, p.209); raport de prepuşenie, DDC, p.416; executare prin poprire, DPPC, p.222; executare vremelnică, DPPC, p.228). În dicţionare juridice şi în lucrări de jurisprudenţă sunt atestate şi sintagme bilingve („compuse mixte‖), aparţinând „limbajului juriştilor‖. Ele conţin, de regulă, un termen-bază românesc asociat cu un termen latinesc („ancheta in futurum‖, DDC, p.39; „clauza rebus sic stantibus‖, DDI, p.54; „clausa si omnes‖, DDI, p.55). Mult mai rar apar şi determinanţi din alte limbi („contract de know-how‖, DDC, p.131). 5.3. Definiţia reprezintă cea mai importantă modalitate de asigurare a preciziei termenilor specializaţi (îndeosebi în cazul celor proveniţi din VG)76. Din punctul de vedere al logicii juridice, definiţia este „operaţia logică prin care se indică notele caracteristice ale unei noţiuni, care o deosebesc de oricare altă noţiune‖77. În logica juridică se utilizează, în principal, trei tipuri de definiţii78: 1. definiţiile legale (formulate expres în textul legii) au ca autori legiuitorii şi sunt impuse; 2. definiţiile doctrinare (considerate opinabile) sunt formulate de teoreticieni ai dreptului, fiind supuse argumentării; 3. definiţiile de aplicare (care sunt admisibile sau inadmisibile) au ca autori juriştii

practicieni şi sunt elaborate în cadrul operei de interpretare şi calificare juridică. Indiferent de tipul lor, definiţiile din domeniul dreptului trebuie să satisfacă pe lângă regulile generale (logico-lingvistice)79, criteriul conformităţii cu principiile şi valorile dreptului. În cadrul tehnicii legislative, definiţia are o dublă valoare – cognitivă şi practic-operaţională80. Necesitatea definirii este cu atât mai stringentă cu cât uneori, acelaşi termen poate avea accepţiuni deosebite în diferite ramuri ale dreptului (de exemplu, audienţă: „primire a cetăţenilor de către conducerea organelor de stat, în scopul prezentării de către aceştia, verbal sau în scris, a unor cereri, reclamaţii, sesizări sau propuneri‖, DDCA, p.40; „denumire dată şedinţei de judecată, ca urmare a faptului că în cadrul ei are loc audierea părţilor‖, DJP, p.44; pentru alte exemple, vezi supra 4.2.1.)81. Termenii juridici sunt definiţi în textul legii (prin definiţii legale), în dicţionare specializate (prin definiţii de tip enciclopedic) şi în dicţionare generale (prin definiţii lexicografice sau lingvistice). În continuare, definiţia juridică [DJ] va fi examinată dintr-o perspectivă funcţională, pe care o considerăm cea mai adecvată pentru a pune în lumină intercondiţionarea dintre aspectele de natură pragmatică şi cele semantice caracteristice funcţionării acestui limbaj. 5.3.1. Acceptând ca premisă ideea că „definiţia este dată şi recepţionată de subiecţi logic distincţi şi îndeplineşte funcţii de cunoaştere complexe, deosebite în raport cu fiecare dintre subiecţii care intervin în operaţia de definire‖82, vom avea în vedere – în analiza DJ – cele două categorii de receptori [R], diferenţiaţi prin rol social şi competenţă comunicativă: R1 – "receptori specialişti" în domeniul dreptului, având rolul de a interpreta şi aplica legea, dispunând de competenţa maximă în decodarea textului specializat; R2 – "receptori nespecialişti", respectiv masa cetăţenilro care reprezintă subiecţii legii; competenţa acestora depinde de nivelul educaţiei lingvistice şi juridice primite, fiind, în toate cazurile, inferioară competenţei receptorilor din prima categorie. În raport cu cele două categorii de R, întrebarea „Cui se adresează textele legislative?‖83, reflectând contradicţia dintre cerinţa de precizie „tehnică‖ şi cea de „accesibilitate‖, poate fi considerată una dintre problemele-cheie ale tehnicii legislative cu implicaţii în domeniul definirii termenilor. În funcţie de R avuţi în vedere şi de tipurile de texte în care sunt incluse definiţiile, ne vom referi la (a) DJ cuprinse în lucrări de popularizare destinate R2 [DJp]; (b) DJ legale cuprinse în texte legislative destinate ambelor categorii de R [DJlg]; (c) DJ incluse în dicţionare specializate şi în lucrări ştiinţifice din domeniul dreptului [DJşt], destinate R1. Examinarea acestor tipuri de DJ din perspectiva opoziţiei „definiţie lingvistică‖ vs.

„definiţie enciclopedică‖ confirmă constatarea că, în cazul cuvintelor care sunt folosite în paralel în limbajul comun şi în limbaje specializate putem vorbi despre o tranziţie de la definiţia de tip „lingvistic‖ (lexicografic) la cea de tip „enciclopedic‖, reflectând tranziţia graduală de la sensul preştiinţific (uzual) la sensul ştiinţific (specializat) 84. Într-o prezentare schematică, tranziţia de la definiţia „lingvistică‖ la cea „enciclopedică‖ este pusă în evidenţă de succesiunea DJ: DJl, DJp, DJlg, DJşt.

Figura 3 Compararea celor două tipuri de definiţie relevă rigoarea definiţiei de tip enciclopedic, determinată de relaţia ei strânsă cu sistemul conceptual al ştiinţei respective85 (vezi, de exemplu, infra 5.2.). Existenţa unor deosebiri între DJlg şi DJşt – privind îndeosebi gradul de specializare şi de abstractizare – poate fi explicată prin formularea primului tip de definiţie (DJlg) în „limbajul dreptului‖ (al lucrărilor normative), în timp ce al doilea tip de definiţie (DJşt) ilustrează „limbajul juriştilor‖ (al lucrărilor ştiinţifice lexicografice, de jurisprudenţă etc.)86. Pentru ambele categorii de R definiţia are rolul de a asigura semnificaţia univocă (specializată) a termenilor juridici. Modalităţile de realizare a acestui obiectiv sunt diferite, în funcţie de R. În raport cu R1, DJ îndeplineşte funcţii cognitive (contribuind la perfecţionarea terminologiei respective)87 şi practic-operaţionale, fiind implicată în redactarea, interpretarea şi aplicarea legilor, precum şi în elaborarea lucrărilor lexicografice specializate. 5.3.1.1. Prin DJlg incluse în textul normativ, legiuitorul precizează accepţiile funcţionale ale termenilor în legea respectivă, cu scopul de a le asigura o semnificaţie unică, instituţionalizată: „La redactarea proiectelor de acte normative este necesar, de asemenea, a se acorda o atenţie deosebită definirii prin text a conceptelor, noţiunilor şi categoriilor juridice, economice şi de altă natură pe care le instituie şi cu care operează în aplicare actul normativ respectiv‖88. Astfel, prin definiţii incluse în titlul VII din CP, „Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală‖, cuvântului teritoriu i se acordă o accepţie juridico-penală mai cuprinzătoare decât înţelesul uzual (geografic):

„Prin termenul teritoriu din expresiile teritoriul României şi teritoriul ţării se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia‖ (art.142); „Teritoriu: întindere de pământ [subl.ns.] delimitată prin graniţele unui stat sau ale unei unităţi administrative şi supusă suveranităţii statului respectiv‖ (DEX). Termenului arme i se atribuie un dublu înţeles – acela de arme „propriu-zise‖, declarate astfel prin dispoziţii legale, precum şi acela de arme „prin asimilare‖ sau „prin întrebuinţare‖ (art.151). În mod similar, perfecţionarea legislaţiei rutiere a impus clarificarea şi delimitarea sensului unor termeni precum accident (de circulaţie) şi drum (public). Primului i se atribuie (prin Decretul nr.328/1966) un sens mai restrâns decât cel din VG, celui de al doilea i se acordă în Legea drumurilor nr.13/1974 un sens mai cuprinzător decât cel uzual (vezi CT, p.25-26; 50-51). Acest tip de definiţii legale – foarte frecvente în Codul Penal şi mai rar întâlnite în Codul Civil89 – are un caracter convenţional şi relativ din punct de vedere logic, deoarece impune un sens anume, valabil numai într-un anumit act normativ (lege, cod etc.)90. În plan funcţional, prin asemenea definiţii care stau la baza interpretării legale91 a textului normativ sunt evitate cazurile de înţelegere diferită şi aplicare neunitară în practica judiciară (vezi infra, cap. 7, 2.2). 5.3.1.2. Principalele modalităţi de definire a termenilor juridici proveniţi din VG sunt: (a) definiţii de înregistrare sau recapitulative („pur lexicale‖), care nu modifică sensul termenului ci consemnează anumite relaţii de sinonimie intralingvistică; (b) definiţii de precizare sau delimitare, prin care se selectează sau se nuanţează un sens al cuvântului de definit; (c) definiţii stipulative, prin care legiuitorul propune – într-un anumit context – o accepţie principial nouă pentru termenul de definit, neglijând sensul lui iniţial92. a) În cadrul DJ de înregistrare, relaţia de echivalenţă se poate realiza între un termen juridic provenit din VG şi un enunţ, sau numai între termeni ai VG: „Desdăunare: repararea daunei (pagubei) [subl.ns.] produse unei persoane în mod ilicit‖ (DJP,p.93). Această modalitate de definire, caracteristică primelor coduri moderne este frecvent utilizată în lucrări de popularizare de tipul „cod de legi pe înţelesul tuturor‖, ‖îndrumar juridic‖ etc. În general, glosarea se realizează prin sinonime aproximative (imperfecte): „Distrugerea poate fi comisă şi din culpă, adică din greşeală, neatenţie‖ (CPIT, p.233). Glosarea prin sinonime este asociată în lucrări de popularizare cu explicarea prin perifrază: „Comit această infracţiune [rele tratamente aplicate minorului] părinţii sau alte persoane care au în îngrijire pe minor dacă, prin aplicarea de tratamente vătămătoare [subl.ns.] îi pun în primejdie gravă viaţa, integritatea corporală,

sănătatea‖ (CPIT, p.289). Glosarea prin sinonime este exclusă din textele legislative, deoarece contravine nevoii de precizie şi unitate terminologică şi poate fi cauza unor interpretări eronate93. b) Definiţiile de precizare (delimitare) reprezintă o modalitate tipică de atribuire a sensului specializat în cazul termenilor din VG incluşi în terminologii şi nomenclaturi: „Micşorarea sferei de aplicare a unui cuvânt coincide cu specializarea lui, deci cu «tehnicizarea», pentru că enunţul ştiinţific nu suferă echivocul, ci urmăreşte monosemantismul‖94. Această categorie de definiţii apare în toate tipurile de texte juridice şi în dicţionare specializate. Spre deosebire de definiţiile „pur lexicale‖, care vizează îndeosebi „nucleul semantic‖ al cuvântului, definiţiile de precizare insistă asupra delimitării „periferiei semantice‖ a termenului respectiv95. „Redefinirea‖96 vizând precizarea sensului juridic al termenului se face prin includerea în DJlg şi în DJşt a unor informaţii de natură enciclopedică, importante din perspectiva juristului97. Un exemplu edificator este oferit de (re)definirea înfierii în DDC, p.297: „Înfiere, actul juridic consimţit de înfietor, de soţul acestuia (dacă înfietorul este căsătorit), de înfiat (dacă a împlinit vârsta de 10 ani) şi de părinţii (sau tutorele) înfiatului (dacă înfiatul este minor) şi încuviinţat de autoritatea tutelară, act prin care înfiatul (şi descendenţii săi) intră în raporturi de rudenie civilă (similare raporturilor de rudenie firească, izvorâte din filiaţie), fie numai cu înfietorul (la î. – cu efecte restrânse), fie cu înfietorul şi cu rudele acestuia (la î. – cu efecte depline)‖. În DJşt precizările necesare (re)definirii termenilor pot avea pronunţat caracter „tehnic‖ („Starea de ebrietate este atinsă, de regulă generală, la o intoxicaţie cu alcool etilic de 1,5 g. alcool/1 litru de sânge‖, OL – AF, p.274) sau pot fi înlocuite de referiri (trimiteri) la acte normative („A dispune «arestarea» înseamnă a se lua măsura arestării conform art.136, alin.1, lit. C, art.146, 148, 233, 236, 267 C. proc. pen. de către procuror […] „ – ibidem, p.253). c) Mai puţin numeroase decât primele două categorii, definiţiile stipulative propun accepţiuni noi prin stabilirea unor convenţii privind domeniul de utilizare a termenului. O modalitate de realizare a definiţiei stipulative frecvent utilizată în VJ este enumerarea98 (vezi, de exemplu, definiţia pentru rude apropiate în CP, art.149: „Rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude‖). 5.3.2. Comparând ansamblul definiţiilor juridice [DJ] cu ansamblul definiţiilor lexicografice [DL] ale aceloraşi termeni99, se constată o sistematizare specifică a subansamblurilor lexicale (câmpuri semantice) din DJP şi CP prin comparaţie cu cele din DEX. DJ decupează câmpul conceptual mai exact, fără suprapuneri sau spaţii albe. Explicaţia constă în relaţiile care se stabilesc pe de o parte între DJ şi referentul său, iar pe de altă parte între definiţiile diferiţilor termeni desemnând noţiuni din aceeaşi sferă conceptuală, care îşi precizează reciproc sensurile. Delimitarea precisă a referentului prin asigurarea caracterului monosemantic al

termenului şi prin eliminarea ambiguităţii este evidentă în definirea corelativă a trei tipuri de „infracţiuni contra avutului personal sau particular‖ (CP, art.208, 209, 211): furtul (simplu), furtul calificat şi tâlhăria. În CP cele trei infracţiuni sunt definite specificând: (a) Subiecţii infracţiunii (Agentul şi Partea vătămată); (b) Obiectul material al infracţiunii, (c) Scopul; (d) Circumstanţele (loc, timp, modalitate); (e) Consecinţele actului; (f) Sancţiunea prevăzută. Pentru furtul (simplu) se precizează (a), (b), (c), (f); pentru furtul calificat - (a), (b), (c); (d), (f); pentru tâlhărie – (a), (b), (c), (d), (e), (f). Relaţia între cele trei concepte juridice – aşa cum reiese din definiţiile examinate – este: - furt calificat = furt (simplu) + circumstanţe atenuante (d) - tâlhărie = furt (simplu) sau calificat + circumstanţe agravante (d) + consecinţe (e). În DEX, definiţiile furtului („infracţiune ce constă în însuşirea pe nedrept a unui lucru mobil al altuia‖ şi tâlhăriei („furt însoţit de ameninţări sau violenţă‖) au un caracter mult mai general, permiţând mai multe interpretări, prin posibile conotaţii ale cuvintelor respective. Caracterul sistematic al VJ poate fi ilustrat şi de câmpul semantic al actelor care încalcă regulile convieţuirii sociale. Acesta cuprinde termenii: abatere, act, cauză, contravenţie, crimă, delict, faptă, infracţiune, litigiu, pricină, înregistraţi atât în DJP cât şi în DEX. Considerând actul ca termen generic („manifestare exterioară prin care o persoană încalcă cu intenţie sau din culpă regulile convieţuirii sociale‖, DJP, p.21), DJP defineşte tipurile de acte prin raportare la Codul Penal, în funcţie de o serie de criterii unitare (intenţionalitate, gravitatea pericolului social, mod de sancţionare): infracţiune („faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală‖, DJP, p.135) este sinonim cu faptă penală (DJP, p.115), cauză penală, litigiu penal, pricină penală (DJP, p.53). În CP din 1864 şi 1936 crima reprezenta cea mai gravă infracţiune, fiind urmată de delict şi contravenţie. În legislaţia actuală, abaterea (încălcarea unor dispoziţii legale, prezentând un grad de pericol social mai redus şi pentru care se prevăd sancţiuni nepenale‖, DJP, p.17) şi contravenţia (abatere administrativă) sunt acte care nu intră sub incidenţa Codului Penal. În DEX, ansamblul definiţiilor acestor termeni [DL] prezintă o sistematizare mai puţin riguroasă, întrucât nu se raportează consecvent la logica juridică şi la legislaţia în vigoare. Astfel, cauză („proces, pricină‖), litigiu („conflict între persoane, instituţii, state etc. care poate forma obiectul unui proces, unui arbitraj etc.‖) şi pricină („motiv de ceartă, de neînţelegere, problemă litigioasă, conflict, spec. proces‖) nu apar cu sensurile

lor speciale ca termeni juridici, ci numai ca elemente ale VG. Observaţii asemănătoare se pot face privind câmpul semantic al persoanei implicate într-o acţiune penală: acuzat, autor, complice, făptuitor, inculpat, infractor, instigator, învinuit, pârât, prevenit. În DJP, criteriul unitar folosit în definiţii este referinţa la procedura penală (etapele acţiunii penale): pârât („persoană chemată în judecată într-un proces civil printr-o acţiune introdusă de reclamant‖, DJP, p.221); învinuit („persoană faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa‖, DJP, p.174); inculpat („persoană împotriva căreia a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi care este parte în procesul penal‖, DJP, p.132). În funcţie de caracterul penal al faptei, autorul acesteia este considerat făptuitor sau infractor („persoană care a săvârşit cu vinovăţie vreuna din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, ori care a participat la săvârşirea unei asemenea fapte ca autor, instigator sau complice‖, DJP, p.134) (vezi Figura 4). Figura 4 În DEX, lipsa raportării tuturor definiţiilor la un criteriu unitar şi definirea frecventă prin sinonimie nu permit o sistematizare precisă a câmpului semantic discutat. Se stabilesc astfel echivalenţe sinonimice valabile pentru cuvinte din lexicul comun, care încalcă însă principiile logicii juridice: comp. inculpat ("persoană acuzată de o culpă; pârât, acuzat, învinuit") şi acuzat – termen ieşit din uz în legislaţia actuală, dar menţinut în DEX, cu sensul general "persoană învinuită de ceva; pârât; inculpat". 6. Caracterul de sistem al VJ este evidenţiat de relaţiile semantice (6.1.) şi etimologice (6.2) dintre termeni. 6.1. Relaţiile semantice dintre termenii juridici reprezintă modalităţi de organizare a VJ în diverse tipuri de structuri lexicale, determinate de factori extralingvistici (în primul rând, de natura referentului)100. Dintre relaţiile paradigmatice cu rol organizator în structurarea VJ conform logicii juridice, pot fi menţionate îndeosebi sinonimia (împărţeală - partaj, DDC, p.285); antonimia (bună-credinţă - rea credinţă, CC, 1981, p.136; ascendenţi descendenţi, CC, 1981, p.69); hiponimia sau incluziunea (victime de război – bolnavi şi răniţi, DDI, p.310) şi câmpurile lexico-semantice. Cea mai adecvată metodă de investigare a relaţiilor paradigmatice din VJ este analiza componenţială (semică)101, care permite descrierea exactă a semnificaţiei în trăsături distinctive (seme)102. Importanţa analizei semice este evidenţiată de compararea definiţiilor date aceloraşi cuvinte în VG şi VJ. Astfel, un cuvânt, având un sens larg, general în VG, îşi restrânge sensul în VJ prin precizarea unor seme suplimentare (vezi, de exemplu, definiţiile date încăierării: „acţiunea de a se încăiera şi rezultatul ei; bătaie, încăierat―, DEX; „infracţiune care constă în fapta mai multor persoane, împărţite în două tabere de câte cel puţin două

persoane, de a se încăiera între ele, în aşa fel încât nu se poate şti care a fost conduita diferiţilor participanţi în cursul încăierării‖, DJP, p.165)103. Mecanismele de restrângere şi de lărgire a sensului pot acţiona succesiv asupra aceloraşi cuvinte din VG în procesul specializării lor semantice. Această situaţie este ilustrată de examinarea definiţiei pentru bolnavi şi răniţi în dreptul internaţional (DDI, p.41). În DEX, cele două cuvinte sunt înregistrate şi definite independent: Bolnav „fiinţa care suferă de o boală; (om) suferind, beteag‖ (p.91); Rănit „care a căpătat o rană, o leziune‖ (p.776). În DDI, ele apar ca termeni juridici, fiind asociate şi prezentate ca lexeme subordonate arhilexemului victime de război. Astfel, în definiţia juridică, într-o primă etapă sensul celor două cuvinte se restrânge faţă de definiţia din DEX, prin precizarea unor seme suplimentare, semnificative pentru dreptul internaţional: „Bolnavi şi răniţi (victime de război), termeni ce definesc persoanele militare şi civile care, în situaţii de conflict armat, din cauza unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice ori mintale au nevoie de îngrijire medicală, abţinându-se de la orice act de ostilitate‖ (DDI, p.41). În a doua etapă, sensul termenului juridic bolnavi şi răniţi se lărgeşte pe baza trăsăturilor semantice considerate distinctive din punct de vedere juridic: /care au nevoie de îngrijire medicală/ + /care se abţin de la orice act de ostilitate/. Astfel, în continuarea definiţiei se prevede: „Termenii vizează, de asemenea, femeile lehuze, nou-născuţii şi alte persoane care ar putea avea nevoie de îngrijire medicală imediată; infirmii şi femeile însărcinate, cu condiţia ca aceştia să se abţină de la orice act de ostilitate‖ (ibidem). 6.1.1. Sinonimia – ca expresie a raporturilor de analogie104 dintre termeni – este evitată, în principiu, în cadrul DJN deoarece contravine nevoii de precizie a exprimării şi poate fi cauza unor interpretări eronate ale prevederilor legii105. De aceea, sinonimia perfectă este rareori întâlnită în VJ. În evoluţia limbajului juridic se poate urmări procesul de reducere a sinonimiei, pentru a se asigura precizia expresiei juridice. În cazul perechilor de termeni juridici compuse dintr-un cuvânt provenit din VG şi un neologism, cuvântul vechi, polisemantic este treptat înlocuit prin termenul juridic împrumutat (cf. (bun) mişcător – (bun) mobil; (bun) nemişcător – (bun) imobil, DPPC, p.94). Pot fi totuşi aduse în discuţie ca sinonime perfecte (totale) în plan semantic omor – omucidere, amăgire – inducere în eroare, încăierare – rix (DJP), moştenire – succesiune (DDC), care au sens identic, cu precizarea că ele se diferenţiază prin utilizarea preferenţială în anumite variante stilistico-funcţionale ale comunicării juridice106. În cazul perechilor de sinonime citate mai sus, primul termen (provenit din VG) aparţine „limbajului dreptului‖, fiind folosit în texte legislative, iar al doilea este utilizat, de preferinţă, în „limbajul juriştilor‖. O formă de manifestare a sinonimiei totale, caracteristică lexicografiei juridice, este indicarea unor termeni echivalenţi sub aspect semic şi contextual-stilistic (funcţional). Respectivele cuvinte pot funcţiona ca sinonime şi în VG al limbii literare (alienaţie mintală/ iresponsabilitate; conlucrare/cooperare; pederastie/ homosexua-litate; delincvent/infractor, DJP) sau pot stabili o relaţie de echivalenţă numai în context juridic107. Ultima situaţie este ilustrată de sintagme precum faptă

penală/ilicit penal; absorbţie/concurs de infracţiuni (DJP), dar, mai ales, de sinonimiile totale stabilite între expresii latineşti consacrate în domeniul juridic şi echivalentul lor românesc (abolitio criminis/desfiinţarea crimei; locus delicti comissi/locul comiterii infracţiunii; onus probandi/sarcina probei; nomen juris/numele dispoziţiei legale; vis major/forţă majoră (DJP). Mult mai rar, sinonimele totale sunt împrumutate din engleză: „white-collar criminality”/criminalitatea gulerelor albe; gang/bandă organizată; holdup/lovitură, jaf (DJP). Sinonimia din VJ este una parţială (în sens larg), fiind reprezentată, cel mai frecvent, de termeni identici sub aspect semic (al conţinutului), dar diferenţiaţi contextual şi stilistic. De exemplu, termenul juridic pact are în DDC (p.375) cinci sinonime, dintre care două aparţin VG al limbii literare standard (învoială, înţelegere), iar celelalte trei aparţin VJ (acord de voinţe, contract, convenţie). Dintr-un corpus foarte bogat, selectăm cele mai frecvente situaţii de apartenenţă a sinonimelor la registre stilistice distincte: - popular/specializat: împărţeală/partaj (DDC); plăsmuire/ contrafacere; surghiun/exil; încăierare/rix (DJP); coschimbaş/ copermutant; consângeni/consanguini (DDC); pricină/cauză, litigiu (DJP); - popular(arhic)/specializat: zălog/gaj; copil de suflet/adoptat (DDC); înşelăciune/fraudă (DJP); - popular/literar: rămăşag, amăgire/inducere în eroare (DJP); prinsoare/pariu; chiriaş/locatar (DDC);

- literar(uzual)/literar (neologic sau livresc): dovadă/probă; câştig nerealizat/beneficiu nerealizat (DDC); îmbibaţie alcoolică/ alcoolemie; închisoare/penitenciar (DJP); - literar(uzual)/specializat: învinuire/inculpare; abţinere/ incompatiblitate, recuzare; client/justiţiabil (DJP). În numeroase cazuri, sinonimia din VJ are caracter contextual, echivalenţa semantică existând exclusiv în cadrul unor sintagme care trimit la concepte proprii dreptului (în termeni saussurieni, sinonimia respectivă se realizează numai în vorbire, fiind absentă din limbă/sistem). Numeroase exemple în acest sens se găsesc în DDC: brevet paralel (analog); substituţie vulgară (alternativă); coproprietate forţată (perpetuă); coproprietate ordinară (temporară), dar şi în DJP (cameră de chibzuire (de consiliu); termene cominatorii (absolute); termene de recomandare (absolute). 6.1.2. Antonimia - ca relaţie logico-lingvistică între sensuri contrare sau contradictorii108 – reprezintă o modalitate de organizare a VJ şi, în acelaşi timp, de elucidare a sensului unor termeni/expresii puşi în opoziţie109 sub aspect formal.

Principalele tipuri de antonimie întâlnite în VJ sunt: a) antonimia marcată morfologic (antonime homolexe) prin prefixe: bun corporal/necorporal, incorporal; bun mobil/imobil; termen precis (cert)/imprecis (incert); moştenitor sezinar/nesezinar; moştenire/dezmoştenire (DDC). b) antonimia realizată prin termeni neînrudiţi formal (antonime heterolexe): acuzare – apărare; autor – victimă (DJP); creditor – debitor; constituire – dizolvare [a persoanei juridice, societăţii comerciale etc.] (DDC). Sub aspect semantic-funcţional există: a) antonime absolute (polare şi simetrice), care exprimă sensuri diametral opuse, atât în VG, cât şi în VJ, nefiind dependente de contextul verbal: legal/ilegal; licit/ilicit; bună-credinţă/rea-credinţă (DJP). b) antonime relative (contextuale), care nu se opun la nivelul VG, ci numai în cadrul clasificărilor conceptuale proprii unei ramuri de drept110. De exemplu, în DDC apar antonimii adjectivale limitate la anumite sintagme strict specializate: substituţie vulgară - substituţie alternativă; coproprietate forţată – coproprietate ordinară; bun generic – bun cert. Acest tip de opoziţie antrenează frecvent noţiuni-cheie din sfera dreptului reprezentând protagoniştii unor relaţii, operaţii sau activităţi juridice (donatordonatar; locator-locatar; mandant-mandatar; cumpărător-vânzător; accipienssolvens; judecător-părţi; autor-victimă, DJP) sau elemente/faţete constitutive ale unei realităţi sau instituţii juridice: activ-pasiv [succesoral]; [prejudiciu] material/moral; [persoană] fizică/juridică (DDC). 6.1.3. Hiponimia reprezintă o relaţie semantică de incluziune a sensurilor termenilor luaţi în considerare111. Relaţiile de subordonare a hiponimelor faţă de un hiperonim (corespunzând genului proxim) stabilesc o ierarhizare lexico-semantică, având la bază o structură ierarhică noţională existentă într-un anumit domeniu al dreptului. Un exemplu este relaţia de hiponimie (subordonare) a termenilor sentinţă şi decizie faţă de hiperonimul hotârâre. Conform DJP (p.426), hotărâre are sensul generic „înscris care constată soluţia adoptată de instanţă în rezolvarea unei pricini‖, iar hiponimele sale se definesc în raport cu instanţele care judecă o cauză (sentinţa este o hotărâre pronunţată de prima instanţă, iar decizia – o hotărâre a instanţei de recurs). 6.1.4. Câmpurile lexico-semantice reprezintă modalităţi de structurare a VJ corespunzând unor câmpuri noţionale (conceptuale) din domeniul dreptului112. Fiecare câmp apare ca un microsistem structurat prin intermediul semelor comune şi distinctive (vezi supra câmpuri semantice din terminologia dreptului penal). 6.1.5. Alte tipuri de „familii semantice‖113 sunt constituite pe baza unor

raporturi asociative între termeni precum următoarele: 1. raportul gen-specie114, prin gruparea termenilor în ordinea descrescândă a extensiunii lor semantice (exemplificăm acest tip de raporturi prin paradigma 115: fapt juridic/licit sau ilicit//faptul ilicit poate fi infracţiune penală (crimă, delict, contravenţie) sau delict civil (delict stricto sensu sau cvasidelict); 1. raportul de „vecinătate semantică”, stabilit între termeni cu sensuri apropiate, care decupează un câmp referenţial în aşa fel încât sensurile (între care pot exista şi zone de suprapunere) se precizează în cadrul ansamblului lexical respectiv116. Asemenea câmpuri asociative („vecinătăţi‖) sunt cele formate în jurul unor concepte juridice importante: valabil (licit, valid, legal, legitim, regulat, justificat, legalizat, legitimat, constituţional, reglementar); ilicit (ilegal, ilegitim, delictuos, criminal, fraudulos, dolosiv, abuziv, vinovat, clandestin, ocult, simulat, ascuns, nejustificat); conflict (litigiu, diferend, contestare, proces, dezacord, neînţelegere, criză, ruptură); 1. raportul de „complementaritate operaţională” stabilit între termeni care desemnează diversele faţete ale aceleiaşi acţiuni juridice, fiind prezenţi simultan în descrierea respectivei operaţiuni117 (spre deosebire de termenii „vecini‖ care se exclud reciproc din acelaşi enunţ). Asemenea ansambluri lexicale grupează, de exemplu, termenii care desemnează protagoniştii unui proces: părţi, reclamant, pârât, recurent, revizuient, contestatar, intimat, terţe persoane, intervenient, apelant, coreclamant, copârât (DDPC). 6.2. Relaţiile etimologice dintre termenii juridici permit o structurare a VJ în funcţie de procedeele de formare a cuvintelor. Din perspectiva tehnicii legislative, o modalitate importantă de organizare a VJ este reprezentată de familiile lexicale. Constituirea lor asigură unitatea şi sistematizarea VJ în jurul unor termeni-bază118. La originea unor familii de cuvinte din VJ se pot recunoaşte tipare lingvistice care reflectă structuri tipice pentru exprimarea raporturilor juridice: a dona – donaţie – donator – donatar; a reclama – reclamaţie – reclamant – reclamat. Familiile lexicale pot fi formate de la baze neologice (a adopta – adoptare – adoptat – adoptiv) sau de la termeni juridici proveniţi din VG (a înfia – înfiere – înfietor – înfiat). Unele dintre aceste familii lexicale sunt atestate încă din primele coduri româneşti moderne, în componenţa actuală: comodat – comodatar – comodant (CC, 1888, p.299); a mandata – mandatar – mandant (CC, 1981, p.295). Întrucât majoritatea derivatelor şi compuselor având baze neologice din VJ românesc reprezintă împrumuturi din franceză, nu vom face aici un inventar exhaustiv al procedeelor de formare a cuvintelor, limitându-ne la semnalarea unor aspecte

specifice, în raport cu VG119. Deşi procedeele de formare şi inventarul de formanţi (afixe, afixoide) sunt identice în VJ din franceză şi română, raportarea la VG conduce la concluzii diferite. Astfel, în timp ce în VJ francez derivarea cu sufixe şi prefixe are un caracter conservator (prin păstrarea unor afixe a căror productivitate a scăzut în VG)120, derivatele româneşti conţin, în majoritate, afixe neologice, cu etimologie multiplă latinoromanică, proprii limbajelor specializate. 6.2.1. Compunerea. În timp ce în VG al limbii române procedeul derivării este mai productiv decât compunerea, în VJ, la fel ca în alte limbaje de specialitate, compunerea ocupă un loc privilegiat121. Tipurile de compuse din VJ românesc coincid perfect cu cele din VJ francez, atât sub aspectul tiparelor structurale, cât şi al valorilor semantice şi al productivităţii122. a) Cea mai frecventă structură lexicală obţinută prin compunere este sintagma nominală (unitate semantică complexă)123. Deşi gradul de coeziune gramaticală a elementelor componente este mai redus decât în cazul compuselor din VG, considerăm că aceste combinaţii lexicale, stabile în VJ, pot fi incluse în categoria compuselor întrucât desemnează un referent (concept) unic. Elementele componente îşi pierd – într-o anumită măsură – sensul iniţial şi dobândesc un înţeles nou (sau mai precis) prin asociere cu determinantul. Termenii-bază („cuvinte-nucleu‖) din unităţile sintagmatice (de exemplu, în dreptul civil: act, acţiune, asigurare, bun, contract, DDC) sunt determinaţi prin substantive sau adjective („cuvinte-satelit‖). Cea mai frecventă este structura binară [subst.+prep.+subst.]: buletin de identitate, buletin de vot (DDCA); complet de judecată (DJP); titlu de proprietate (DDC). Mai rar, cele două substantive sunt juxtapuse: clauză-aur (DDI); daune-interese (DDC), după fr. dommages-intéręts. Preferinţa VJ pentru acest tipar de compunere se explică – în română, ca şi în franceză – prin faptul că satisface cerinţele de precizie şi economie lingvistică, specifice limbajului juridic124. După modele străine se formează tipuri aparte de unităţi sintagmatice, printr-o utilizare specifică a prepoziţiilor: „acţiune în anularea actelor notariale‖ (DDPC); „acţiune în constituirea de drepturi‖ (DDPC); „acţiune în desfacerea înfierii‖ (DDPC); „contestaţie în anulare‖ (DDPC); contestaţie la poprire‖ (DDPC); „decădere din probă‖ (DDPC). Fiecare dintre elementele componente ale unei unităţi sintagmatice are posibilitatea unor expansiuni prin determinări succesive: just titlu putativ (DDC, p.309); daune-interese moratorii (DDC, p.173). b) Compusele realizate prin juxtapunere dintr-un substantiv şi un adjectiv se bucură de o frecvenţă însemnată. Deşi din punct de vedere morfologic, elementul

central al compusului este substantivul, sub aspect semantic şi funcţional (din perspectivă juridică), ponderea aparţine adjectivului, prin capacitatea sa distinctivă125. În general, determinanţii adjectivali sunt postpuşi faţă de substantivul determinat (amprente digitale; azil diplomatic; mare liberă; portret vorbit, DJP). După modelele străine, apar şi adjective antepuse cu topică fixă126: bun gospodar; justă cauză, just titlu; nuda proprietate (DDC); bunele moravuri; rele tratamente (DJP); depline puteri; fals pavilion (DDI). c) Compusele care conţin prefixoide (cvasidelict, cvasiuzufruct, DDC; autoabrogare, automutilare, autopază, DJP) reprezintă, de regulă, împrumuturi sau calcuri. 6.2.2. Derivarea propriu-zisă reprezintă un procedeu productiv de îmbogăţire a VJ, cu ajutorul unor afixe din fondul vechi al limbii, dar mai ales prin utilizarea sufixelor şi prefixelor neologice. Majoritatea termenilor juridici care conţin afixe cu circulaţie internaţională127 reprezintă în română împrumuturi latino-romanice (de exemplu, în DEX sunt înregistrate: ilicit < fr. illicite, lat. illicitus, p.415; legalitate < fr. légalité, p.493). Prin adaptarea termenilor juridici împrumutaţi, utilizând sufixe româneşti, se formează serii lexicale (de exemplu, ajdective cu sufixul –(or)iu care corespunde fr. –oire: (acţiune) confesorie, declaratorie, interogatorie, negatorie, provocatorie, subrogatorie, DDPC. Categoria restrânsă a derivatelor formate prin calchiere cuprinde formaţii semianalizabile în care afixe neologice (îndeosebi prefixe savante, cu etimologie multiplă latino-romanică, împrumutate din limba franceză), sunt detaşate din împrumuturi neologice şi ataşate unor teme româneşti (vezi infra 6.2.2.2.). 6.2.2.1. Sufixarea rămâne cel mai productiv procedeu derivativ în VJ, atât în română, cât şi în franceză, cele mai importante sub aspect semantic şi statistic fiind sufixele care formează termeni abstracţi128: a) – sufixe substantivale pentru nume de agent: 4. - tor: înfietor; lichidator; asigurator (DDC); 5. - ar: beneficiar; cesionar; mandatar (DDC); 6. - ist: recidivist (DJP). b) – sufixe substantivale pentru nume de acţiuni: 7. - re – foarte productiv pentru a reda denumirea acţiunii prin forma de infinitiv lung substantivat (de exemplu, în CP, găsim: prelucrare, revânzare, exercitare, dare (de bani), primire, înşelare, folosire, falsificare, substituire, expunere, vânzare, divulgare). Numărul mare al derivatelor de acest tip din VJ se explică prin tiparele sintactice specifice de exprimare a normei; 8. - itate - cu valoare de „abstract al calităţii‖ – formează substantive din

adjective; apare mai ales la termeni juridici împrumutaţi din franceză (contrarietate, DDPC; DEX, p.192); solvabilitate (DDPC; DEX, p.876), sau în termeni cu etimologie multiplă (minoritate, CP < fr. minorité, lat. minoritas, -atis, germ. Minorität, DEX, p.551). Deşi sufixul –itate este foarte productiv în limba română actuală şi îndeosebi în limbajele specializate, în VJ găsim relativ puţine creaţii româneşti formate cu acest sufix: contradictorialitate (DDPC) este înregistrat în DEX ca format din contradictoriu + suf. –alitate (DEX, p.191); colegialitate (DDPC), format din colegial + suf. –itate, după germ. Kollegialität (DEX, p.171). c) – sufixe adjectivale (selectate din DDC): 9. care exprimă posibilitatea sau virtualitatea: - bil (cf. fr. -ible, -able): anulabil, brevetabil, inalienabil, imputabil; 10.care exprimă finalitatea (obiectivul): -oriu (cf. fr. -oire): accesoriu; preparatoriu, derogatoriu; 11.care indică efectul sau funcţia: -iv (cf. fr. –if): abdicativ, constitutiv, confirmativ; 12.care indică apartenenţa: -al: notarial, patrimonial, succesoral. 6.2.2.2. Prefixarea este un procedeu productiv în VJ, datorită simplităţii mecanismului derivativ şi „transparenţei‖ derivatului. Majoritatea prefixelor productive în VJ românesc au caracter neologic şi circulaţie internaţională, fiind prezente în împrumuturi din franceză (coinculpt, colocatar, deposedare, nonintervenţie, subcontract, preaviz129) şi în formaţii calchiate. Astfel, prefixul savant sub-, considerat specific pentru limbajele administrativ şi ştiinţific130, a fost utilizat pentru calchierea parţială a unor termeni juridici latinoromanici: a subscrie < sub- + scrie după fr. souscrire, lat. subscribere; a subsemna < sub- + semna după fr. soussigner (DEX, p.906); a subînchiria, subscripţie (Gherman-Vasiliu, p.233). Dintre prefixele neologice intrate în limba română prin intermediul termenilor juridici împrumutaţi, au devenit productive în VJ, ataşându-se unor teme româneşti: co(m)-, care formează un mare număr de derivate, majoritatea fiind (semi)calcuri 131 (copârât, comoştenitor, coproprietar, coschimbas, DDC; complângere, DDPC); contra – (contrafacere, contraînscris, DDC); re- (repunere [în termen], reorganizarea [persoanelor juridice], DDC). Numeroşi termeni juridici sunt realizaţi prin calchiere parţială cu vechiul prefix de origine slavă, foarte productiv ne-, ataşat unor teme împrumutate, ca o prelungire în timp a unui procedeu mai vechi de îmbogăţire a limbii132. Încă din primele coduri moderne, ne- intră în concurenţă cu prefixul neologic in-, specific pentru stilurile ştiinţific şi juridic133, dar neproductiv pe teren românesc („incapacitate de lucru‖ – „necapacitate de lucru‖, CP, 1882, p.81).Concurenţa celor două prefixe este atestată

şi în codurile actuale (de exemplu, în CC, 1897, p.187 şi în CC, 1981, p.99 găsim insolvabil/nesolvabil). Examinarea dubletelor din VJ relevă distribuţia specifică a celor două prefixe: in- (im-) este limitat la combinarea cu teme neologice, de provenienţă romanică (incapacitate, DDC; imprescriptibilitate, DDI), în timp ce nese ataşează atât temelor vechi româneşti (netemeinicie, DDPC), cât şi celor împrumutate (necombatanţi, nebeligerantă, DDI; necompetenţă; nelegalitate, DDPC). 6.2.3. Schimbarea categoriei gramaticale (conversiunea) se manifestă în română (ca şi în franceză134), în principal, sub forma substantivizării adjectivului, ceea ce permite o exprimare concisă, prin evitarea perifrazelor. Cel mai frecvent sunt supuse conversiunii adjectivele participiale (acuzat, bănuit, condamnat, învinuit, inculpat, înscris, DJP), dar fenomenul se întâlneşte şi în cazul unor adjective primare (fals [în declaraţii]; stupefiante, DJP) sau derivate (justiţiabil „client‖, DJP).

NOTE 1. Vezi Mihai, 1982, p.25. 2. Greimas (1971, p.9)
defineşte ―dicţionarul juridic‖ astfel: ―Ce dictionnaire n’est alors que la manifestation sous la forme lexicale (mots, expressions, etc.) d’un certain univers sémantique que l’on dénommera univers juridique‖. în context juridic, este prezentată de Cornu (1990, p.37).

3. Pentru relaţia dintre semantică, lexicologie şi lexicografie, vezi Bidu-Vrănceanu (1993); aceeaşi relaţie, 4. 5.
―There can be no doubt that the semantic aspect cannot be taken care of before the pragmatic one has been worked out‖ (Akhmanova, 1972, p.137). DSL, p.50. Pentru o abordare teoretică a problemei terminologiilor ştiinţifice din perspectiva relaţiei lexic comun/lexic specializat, vezi Bidu-Vrănceanu et al. (1977).

6. Bidu-Vrănceanu et al., 1977, p.6. 7. Ibidem, p.5-6. 8. ―Terms are definitonal words. For

a word to be a term it must be in a relationship of one-to-one correspondence with a scientific definition‖ (Akhmanova; Agapova, 1974, p.3). Vezi, în acelaşi sens, Greimas, 1966, p.15 (―Le métalangage scientifique est construit: cela veut dire que tous les termes qui le composent constituent un corps de définitions cohérent‖).

9.

―Interacţiunea dintre stiluri este un fenomen de pe urma căruia au de câştigat atât limbajele de strictă specialitate, care se îmbogăţesc pe seama limbii comune, cât şi limba literară. Aceasta din urmă îşi însuşeşte termeni şi sintagme noi din alte variante stilistice, anulând însă sensurile tehnice, proprii terminologiei specifice unuia sau altuia dintre compartimentele de activitate profesională, în care aceşti termeni sunt folosiţi curent‖ (Munteanu; Ţâra; 1978, p.223). ―Un échange généralisé se produit entre les termes proprement «techniques» et le lexique général, soit par la pénétration des mots communs dans la terminologie technique, soit par l’extension des noms techniques, au lexique général‖ (Guilbert, 1973, p.15).

10.

11. Vezi Dubois, 1966, p.103. 12. Vezi Akhmanova, 1972, p.142.

13. Vezi Vidos, 1965, p.356. 14. ―Terminologiile reprezintă variante legate de ansamblul vocabularului prin fondul lexical comun, cu
tot ce implică el ca structură fonologică, morfologică etc. Ele se deosebesc de acest fond printr-o semantică adaptată la temele pe care şi le propun să le exprime, printr-o frecvenţă mai mică şi, în cazul celor savante, prin tendinţa de a utiliza sistemul de derivare şi compunere într-un mod propriu spre a-şi asigura rigoarea de care au nevoie‖ (Coteanu, Forăscu; Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 169).

15. Cf. Guilbert, 1973, p.8-10. 16. Cf. Guibert, 1973. Vezi,

în acelaşi sens, Bidu-Vrănceanu et al. (1997, p.6), care precizează: ―Semnificatul unui termen [trebuie] să se definească în raport cu ansamblul de semnificaţi aparţinând aceluiaşi domeniu […]. Termenul îşi găseşte locul într-o structură ierarhică noţională din interiorul fiecărui domeniu‖. ―Pe cale paradigmatică, delimitarea unităţii lexicale se face în raport cu alte unităţi ale aceluiaşi sistem, iar pe cale sintagmatică, unităţile se definesc în raport cu lanţul vorbit, avându-se în vedere combinaţiile cu care este compatibil întrucât se consideră că interpretarea exactă a unui termen variază după contextele în care apare‖ (Bidu-Vrănceanu, 1980, p.7). Pentru o sistematizare a procedeelor de derivare şi compunere specifice, se poate vedea Cuniţă, 1982a. complexă este definită ca ―un ensemble de deux ou plusieurs éléments signifiants qui ne conservent dans cette unité sémantique qu’une partie de leurs traits pertinents (ou sčmes) et qui ne saurait ętre analiysée comme la somme de ces éléments divers‖ (Dubois, 1960, p.62-63).

17.

18.

19. Vezi Guilbert, 1970. 20. Unitatea semantică

21. ―Terminologies are not static systems, they develop‖ (Akhmanova; Agapova, 1974, p.94). 22. ―La stabilité relative du léxique général pourrait ętre opposée à un mouvement accéléré propre aux
vocabulaires techniques‖ (Guilbert, 1973, p.7).

23. ―Les mots techniques sont par leur nature męme plus sujet à l’emprunt que les mots non techniques‖
(Vidos, 1965, p.365).

24. 25.

Cf. Teodorescu, 1936, p.4 (―Tehnica juridică se reduce în bună parte la o chestiune de terminologie, căci limbajul este cel care dă efect elementelor substanţiale ale dreptului‖). Melinkoff (1963, p.11) începe analiza caracteristicilor principale ale DJ prin cercetarea trăsăturilor de natură lexico-semantică (vezi cap.II al lucrării citate); Sourioux; Lerat (1977, p.3) consideră că prima componentă pertinentă a DJ care trebuie analizată este vocabularul (―Le premier est le vocabulaire, car la barričre des mots est le premier obstacle à la communication juridique‖); Bergel (1989, p.220) consideră că tehnica legislativă este interesată, în principal, de terminologie.

26. Vezi Golopenţia; Pavel, 1960, p.63. 27. Pentru comentarii, vezi Reteşan (1976). 28. ―En mejor ejemplo de un lenguaje cientifico 29. 30.

que se encuentra entre el lenguaje comun y una nomenclatura es, a mi ver, el lenguaje juridico. Este lenguaje se sirve en gran medida de la lengua comun‖ (Baldinger, 1970, p.58).

Melinkoff, 1963, p.11; Kalinowski, 1965, p.53; Kielar, 1977, p.24; Bergel, 1989, p.224-225; Bécane; Couderc, 1994, p.231. ―En droit, comme en tout langage technique, la compétence sociolinguistique n'appartient qu’aux spécialistes. On rencontre ici le problčme de l’initiation‖ (Sourioux; Lerat, 1977, p.66);; vezi şi Charrow, 1981, p.2-3; Redish, 1981, p.8; Cornu (1990, p.23) consideră că limbajul juridic este un limbaj profesional de grup, deoarece aparţine comunităţii celor care profesează în domeniul dreptului. ―La spécialité du langage du droit tient aussi à sa technicité. Celle-ci est la technicité męme du droit. La spécialité du langage vient ici de la matičre. Dans la communication linguistique, elle est inhérente au référent‖ (Cornu, 1990, p.24). ―Structura internă a cuvântului şi organizarea vocabularului,în plan paradigmatic şi în plan sintagmatic, reflectă specificitatea perspectivei juridico-administrative în care este situat obiectul comunicării, precum şi exigenţele pe care se întemeiază elaborarea textului lingvistic‖ (Irimia, 1986,

31. 32.

p.239).

33.

Vezi Cornu (1990, p.319): ―De toute évidence deux exigences s’imposent au législateur avec la męme force: (1) Chaque fois qu’il est possible, le législateur doit s’exprimer de maničre à ętre compris de tous. Nul n’est censé ignorer la loi. (2) Chaque fois qu’il est nécessaire, le législateur doit utiliser la précision de son langage technique. C’est aussi une garantie de clarté, de sécurité et de liberté‖. Considerând că ―le vocabulaire juridique est l’ensemble des mots qui ont, au moins, un sens juridique‖, Cornu (1990, p.59) estimează numărul acestora, în limba franceză, la circa 10.000 de cuvinte. Vezi Bergel, 1989, p.225; Cornu (1990, p.62) identifică două categorii de termeni - cei care aparţin exclusiv VJ şi cei cu dublă apartenenţă. În bibliografia juridică de limbă engleză, această categorie este desemnată sub denumirea ―terms (words) of art‖: ―words which have a particular meaning to a particular area of study; […] they have either no, or different meanings outside a legal context‖ (LD, p.225). În opinia lui Cornu (1990, p.67), ―Tous les termes d’appartenance exclusive ont un sens technique de précision. Ils désignent de façon trčs pointue un élément spécifique du systčme juridique. Vezi Melinkoff (1963,p.18): ―Argot has the connotation of a language of communication within the group, whether or not deliberately designed to exclude the stranger […]. Lawyers also use language that is intended to speak primarily to each other, in pleadings, opinions, articles, books, argument, the whole gamut of legal papers, and in the day-to day negotiation and discussion that is the lawyer’s life. In this latter aspect, a proportion of the language of the law is argot, a «professional language»―; Mimin (1962, p.33) numeşte cuvintele din această categorie ―termes confinés dans la langue du Palais‖. Cornu (1990, p.63 şi urm.) include în categoria termenilor cu sens exclusiv juridic pe cei aparţinând domeniilor procedural, succesoral, teoriei generale a dreptului etc. Vezi Bergel (1989, p.233), care - referindu-se la aspectele pragmatice ale utilizării termenilor specializaţi - precizează: ―Il est cependant possible de limiter l’utilisation de ce langage spécifique aux textes juridiques ayant en eux-męmes une autorité propre (actes juridiques, décisions de justice, autorisations officielles, lois et rčglements) et aux relations entre professionnels du droit‖. ―La redactarea textului se vor folosi în principal termeni de largă circulaţie, arhicunoscuţi. În cazul actelor normative care se adresează - în privinţa aplicării - unor anumite categorii de specialişti, exprimarea ideilor se va face, după caz, şi prin folosirea unor termeni tehnici sau ştiinţifici consacraţi‖ (Mrejeru, 1979, p.102-103); vezi şi Bécane; Couderc, 1994, p.232. Vezi Becquart, 1928, p.23) care, discutând cele două tendinţe menţionate, precizează: ―Toutes deux éloignent la langue juridique de la langue vulgaire, pour la faire participer - et franchement - aux caractčres des langues scientifiques‖. p.240); Cornu (1990, p.68); Bécane; Couderc (1994, p.232); Melinkoff (1963, p.11) ş.a. Pentru o analiză detaliată a cauzelor, surselor şi tipologiei polisemiei termenilor juridici, a se vedea Cornu (1990, p.68-133) care precizează: ―La polysémie est, dans le vocabulaire juridique, comme ailleurs, un phénomčne irréductible. L’essentiel est de comprendre que la polysémie n’est pas une complication accidentelle et marginale du langage du droit, mais un état profond et rayonnant du vocabulaire juridique‖.

34. 35. 36.

37.

38.

39.

40.

41. Prezenţa polisemiei în VJ este comentată de majoritatea cercetătorilor români şi străini: Irimia (1986,

42. Vezi Cooper, 1963, p.8; Reteşan, 1976, p.247. 43. Vezi Kerchove, Ost, 1982, p.234 (―Ces termes

connaisssent du fait de leur mobilisation dans un contexte juridique une transformation (réduction, altération) de leur sens courant. La polisémie de ces termes est donc tantôt réduite, le droit ne retenant qu’une acceptation parmi les multiples sens possibles, tantôt et le plus souvent, augmentée par l’adjonction d’un sens nouveau‖). ce qu’on a pu appeler leur «texture ouverte» ―).

44. Cf. Kerchove, Ost, 1982, p.235 (―Ces termes sont caractérisés en ce qui concerne leur extension par 45. Melinkoff, 1963, p.11. 46. Becquart, 1928, p.29. 47. ―Les notions floues et, plus généralement la fluidité sémantique des termes juridiques, ne sont pas
une entrave aléatoire à un systčme autrement parfait et certain, mais bien au contraire forment un élément essentiel au bon fonctionnement du droit. Elles reflčtent la division du travail entre le législateur, les tribunaux et le pouvoir exécutif‖ (Mackay, 1979, p.49). Vezi şi Cornu (1990, p.90-91):

―Certains termes ou expressions, sont intentionnellement indéterminés. Ils correspondent à des notions floues que l’on peut nommer notions-cadres […]. La particularité de ces notions est: 1) d’ętre ouvertes, dans le présent et l’avenir, à une multitude d’applications que leur indétermination, au sein du cadre qui les dessine, rend possible; 2) d’avoir toujours et nécessairement besoin pour ętre appliquées à un cas particulier de la médiation d’un juge (ou d’un autre agent d’exécution) […]‖.

48. Baldinger, 1970, p.72. 49. ―Pericolul social generic este evaluat de legiuitor, în momentul incriminării, în raport cu un complex
de elemente comune tuturor faptelor de acest fel şi se reflectă în limitele legale ale pedepsei‖ (DJP, p.218-219).

50. Vezi şi definiţiile date în LD, p.170 pentru reasonable doubt şi reasonable man. 51. Pentru o analiză aprofundată a polisemiei din limbajul juridic, vezi Cornu, 1990, p.68-132. 52. Vezi definirea – în manieră metaforică – a dublei apartenenţe la Cornu (1990, p.68):

„Un męme terme est, par la pluralité de ses sens, à cheval sur le langage du droit et sur le langage courant. Un tel chevauchement pourrait ętre nommé double appartenance. Les termes de double appartenance sont ceux qui ont au moins un sens dans chaque vocabulaire‖. O situaţie similară celei din română este semnalată pentru franceză de Cornu (1990, p.75), care estimează că numai în dreptul civil există câteva sute de termeni juridici proveniţi din VG; pentru engleză, vezi Melinkoff (1963, p.11).

53. 54.

Cornu (1990, p.76-77) evidenţiază valoarea instrumentală a acestor termeni: „Dans l’application qu’il fait de ces opérations fondamentales aux choses du droit, le langage juridique met en oeuvre ces termes-outils dans le respect absolu de leur sens commun. Il les transpose purement et simplement dans leur sens propre sans en altérer la force ni la valeur‖. «stokage» nous entendons le maintient par le droit de mots de la langue commune sortis de l’usage‖).

55. „Le langage du droit est, en majeure part, un legs de la tradition‖ (Cornu, 1990, p.25). 56. Pentru analiza acestui proces în limba franceză, vezi Sourioux; Lerat, 1977, p.97 („Par 57.

Vezi Dimiu (1939, p.9): „Necesităţi sociale care se reiterează au determinat o întrebuinţare repetată a aceloraşi cuvinte spre a desemna aceleaşi noţiuni juridice; în acest mod cuvintele care la început aveau un caracter obişnuit, au căpătat caracterul de formule care vor rămâne indispensabile pentru toţi acei ce vor vorbi sau scrie despre acele noţiuni juridice‖. un terme commun doté d’un sens générique en lui conférant, dans son ordre, un sens spécifique‖ (Cornu, 1990, p.77). Catacreza este definită în DSL (p.89) drept „figura semantică (trop) lexicalizată, provenită dintr-o metonimie/sinecdocă/metaforă al cărei sens – la origine figurativ – s-a pierdut prin uz; catacrezele se mai numesc şi figuri împietrite,tocite sau cristalizate‖. Pentru sensurile juridice figurate din limba franceză, vezi Cornu (1990, p.79-81). Caracteristicile respective sunt formulate, pentru limba franceză, de Cornu (1990, p.68-75), care estimează la 150 numărul termenilor respectivi („termes d’appartenance juridique principale‖). Cornu (1990, p.72) denumeşte acest fenomen „estomparea juridicităţii termenilor‖, precizând că termenii juridici respectivi „ont revętu un sens propre, dans la mesure oů le sens qu’il délivrent vient à l’esprit directement et non par l’intermédiaire d’une image juridique‖. „Il y a polisémie interne lorsqu’au regard du droit, dans un systčme juridique donné, un męme terme est chargé, dans l’usage actuel, de deux au plusieurs sens distincts‖ (Cornu, 1990, p.89). Cornu (1990, p.93) estimează că polisemia internă afectează peste două treimi din vocabularul juridic francez. Adoptăm, în această clasificare, tipologia propusă de Cornu (1990, p.95-102). Coincidenţele frecvente dintre franceză şi română duc la concluzia că numeroşi termeni juridici polisemantici au fost împrumutaţi ca atare în limba română.

58. Vezi Sourioux; Lerat (1975, p. 94 şi urm.). 59. „Il est fréquent que le langage du droit utilise 60.

61. 62. 63. 64. 65.

66. Cf. Cornu, 1990, p.95. 67. Metaforic, acest tip de relaţie semantică este desemnat prin sintagma "polisemie în cascadă‖ (Cornu,
1990, p.96).

68. Cf. Cornu, 1990, p.97.

69.

Ibidem, p.99 („La pluralité des sens d’un męme mot a parfois un aspect chaotique ou foisonnant. Elle paraît ętre le résultat de coïncidences ou de hasard. Quand ils existent, les rapports entre les sens sont moins clairs‖). precizând „Le désordre naît ici de la non concordance, ou de la contradiction, entre des sens qui se recoupent en partie ou se heurtent‖.

70. Relaţia corespunde fenomenului de omonimie din vocabularul general. 71. Cornu (1990, p.100) o denumeşte metaforic „la polysémie à chevauchement‖, 72. 73.

Tot în manieră metaforică, acest tip de relaţie semantică este numită „polysémie étoilée‖ şi definită după cum urmează: „Un polyséme étoilé est celui qui jette une multitude de sens, comme autant d’éclats, dans des directions trčs diverses et parfois opposées‖ (Cornu, 1990, p.101). Cornu (1990, p.102) invetnariază în limba franceză 10 sensuri juridice pentru adjectivul matériel, 15 pentru public şi 19 pentru libre.

74. Zlătescu, 1996, p.69. 75. Vezi Cornu (1990, p.107), care referindu-se la disciplina redactării („discipline d’écriture‖) precizează:
„Elle suppose que le législateur s’impose lui męme cette discipline dans la rédaction des lois: qu’il fasse régner dans ses lois la monosémie‖.

76.

„Terms are definitional words. For a word to be a term it must be in a relationship of one-to-one correspondence with a scientific definition‖ (Akhmanova; Agapova, 1974, p.3); vezi, în acelaşi sens, Popa (1972, p.162): „Este mai presus de orice îndoială că definiţia are un rol important în stabilirea unei punţi între limbajele specializate şi limbajul comun‖.

77. Mateuţ; Mihăilă, 1998, p.97. 78. Ibidem, p.107-108. 79. După Mateuţ; Mihăilă (1998, p.105-107), definiţia este guvernată de: (1) regula adecvării (definitorul
şi definitul trebuie să fie exprimaţi prin termeni identici sau coextensivi); (2) regula ireflexivităţii (definitorul trebuie să nu repete definitul, pentru ca definiţia să nu fie tautologică); (3) regula asimetriei (termenul definitor trebuie să nu se sprijine pe termenul definit, ci să fie independent de acesta, pentru a se evita caracterul circular al definiţiei); (4) regula clarităţii şi univocităţii (definitorul trebuie să cuprindă numai cuvinte cunoscute, evitându-se termenii strict specializaţi, cei ambigui sau figuraţi).

80.

„Il linguaggio tecnico giuridico č, nel campo del linguaggio usato in fonzione normativa, quello, entro il quale si č dedicato piů lavoro alla definizione dei concetti‖ (Scarpelli, 1959, p.92); vezi şi Mateuţ; Mihăilă (1998, p.108): „Definiţia are un rol important în opera de sistematizare a dreptului, cu implicaţii adiacente de calificare juridică‖. Această situaţie este frecvent întâlnită în vocabularul juridic al altor limbi. De exemplu, în LD definiţiile termenilor sunt precedate de precizarea domeniului în care definiţia este valabilă: „in commercial law‖ (LD, p.23); „in criminal law‖ (LD, p.31).

81.

82. Vezi Popa, 1972, p.173. 83. Cf. Reteşan, 1976, p.232-233. 84. Vezi Vasiliu, 1986, p.87, 90 şi Bidu-Vrănceanu, 1993, p.48-49. 85. „Principala sarcină a unei definiţii terminologice este de a arăta 86. 87. 88.

clar locul conceptului în cadrul sistemului de concepte ştiinţifice‖ (Akhmanova; Agapova, 1974, p. 59). Pentru analiza comparativă a definiţiilor de tip lexicografic şi „tehnic‖ (juridic), vezi Stoichiţoiu, 1990, p.379 şi urm. Pentru distincţia „langage du droit‖ vs. „langage des juristes‖, vezi Kalinowski, 1965, p.3-4 şi Reteşan, 1976, p.235. Referitor la importanţa definiţiei pentru constituirea terminologiilor specialzate, vezi Popa (1972, p.158-159) şi Akhmanova; Agapova (1974, p.158-159); pentru relaţia dintre lexicografia specializată (terminografia) şi lexicografia generală, vezi Bidu-Vrănceanu, 1997, p.10-12. Mrejeru, 1979, p.103.Acelaşi punct de vedere apare la Cornu (1990, p.105): „Le premier moyen, pour le législateur, de lutter ponctuellement, contre la polysemie, consiste à donner lui-męme la définition de certaines notions ou de certains termes‖.

89. Vezi Zlătescu, 1996, p.129. 90. Ibidem, p.128; vezi şi Cornu (1990, p.106), care precizează: „Certains définitions légales sont tout

relatives. Elles sont données par la loi qui les porte pour l’application de cette loi (et sont parfois expressement introduits par la formule «au sens de la présente loi»)―.

91. 92. 93.

„Interpretarea se numeşte legală sau autentică, atunci când însăşi legea explică sensul termenilor sau expresiilor folosite în legea penală. Această interpretare este obligatorie ca şi norma interpretată‖ (DJP, p.159); vezi şi Kielar (1977, p.97) şi Cornu (1990, p.106). Pentru precizări asupra celor trei tipuri de definiţii, vezi Popa (1972, p.94-95); Mihai (1982, p.120122; 1998, p.242-243); Mateuţ; Mihăilă (1998, p.103-104). Vezi Reteşan, 1976, p.252: „În interesul preciziei textelor legislative trebuie evitate sinonimele, chiar cu riscul repetării unor cuvinte, sinonimele fiind adesea izvoare de false probleme‖.

94. Coteanu, Forăscu, Bidu-Vrănceanu, 1985, p.173. 95. „Para los juristas, los limites de aplicatíon son mas decisivos que el centro de aplicacíon, mientras
que en el idioma corriente decide mas el centro que sus limites‖ (Baldinger, 1970, p.59).

96.

„Si ha una ridefinizione quando rimanendo nell’ambito degli usi preesistenti, si determina in modo univoco e preciso il significate di una espressione, che in modo univoco e preciso non era usata. Si puo estendere, il nomme di «ridefinizione» anche al caso in cui si da a una espressione un significate che essa non ha mai avuto, ma vicino al significato o alla gamma de significati che negli usi precedenti aveva" (Scarpelli, 1959, p.28). Pentru analiza logică a DJ, vezi Bourcier, 1976, p.115 („Son statut est spécifique par rapport à toute définiton de type lexicographique, parce que les conditions de validité et les critčres d’organisation du sens sont à la fois formels et argumentatifs‖). „A quelque moment qu’elle intervienne, l’énumération est, en męme temps que définition, classification: au lieu de donner, comme la définition classique, l’idée de l’espčce par référence au genre dont l’espčce est différenciée, elle donne l’idée par référence aux espčces qui le composent‖ (Ray, 1926, p.225). „Dans la définition, c’est l’ensemble des concepts qui renvoie à l’ensemble des signifiants: les deux sommes sont équivalentes, mais non les termes de chaque somme pris deux à deux‖ (Rey-Debove, 1966, p.74). Cf. Miclău, 1982b, p.30 („Rendre compte de l’organisation sémantique globale des langues de spécialité signifie au fond mettre en évidence une connaissance enyclopédique de leurs domaines‖. Pentru principiile teoretice ale analizei, vezi Coteanu, Forăscu, Bidu-Vrănceanu (1985) şi BiduVrănceanu (1979) şi (1980). Cf. Miclău, 1982b, p.23 („En réalité, si la conception de la signification peut se réveler trop schématique pour le langage courant ou poétique, pour les signes techniques et scientifiques, elle représente un avantage net, parce que ces signes sont strictement délimités et s’organisent sur le plan sémantique en traits qui fonctionnent dans un jeu combinatoire trčs subtil‖). juridici charge (LD, p.31), estate (LD, p.73), issue (LD, p.110).

97. 98.

99.

100. 101. 102.

103. Situaţii similare de restrângere a sensului cuvântului din VG prezintă în engleza americană termenii 104.
Pentru Cornu (1990, p.175-176), sinonimia şi antonimia sunt modalităţi de realizare a raportului comparativ şi, totodată, auxiliare ale definiţiei juridice („Analogie et opposition remplissent en parallčle une fonction définitoire évidente. Ce sont les auxiliaires, d’ailleurs complémentaires, de la définiton légale‖). interpretarea textelor unii să nu mai pună semnul egalităţii între cele două expresii şi să considere că ar avea sfere noţionale diferite […]. Sinonimele trebuie evitate nu numai în textele aceluiaşi act legislativ, ci deopotrivă în diferite asemenea acte‖). Un punct de vedere similar se întâlneşte la Cornu (1990, p.177): „Le vocabulaire juridique est défavorable à la synonymie parce qu’il est à la recherche de la plus haute précision, et qu’il dispose d’un nombre défini de signes pour exprimer un nombre illimité de significations‖.

105. Vezi Reteşan, 1976, p.248 („Folosirea unor expresii considerate echivalente prezintă pericolul ca la

106. 107.

Pentru definirea şi tipologia sinonimiei din perspectiva semanticii structurale, vezi DSL, p.457-459 şi Coteanu, Forăscu, Bidu-Vrănceanu, 1985, p.85-104. Vezi Cornu (1990, p.179): „Certains termes ne sont synonymes que dans le langage particulier d’un milieu qui fait abstraction de leurs différences. Cette synonymie par façon de parler est courante dans le langage du Palais‖.

108. Ibidem, p.179 şi urm.; pentru tipologia antonimelor, vezi DSL, p.56-57.

109.

„Les oppositions de mots sont encore plus stimulantes que les analogies pour leur définition, car c’est souvent par contraste que s’éclairent leurs sens respectifs. Le sens d’un mot ne se pose qu’en s’opposant au sens d’un autre. Les rapports d’opposition sont les auxiliaires précieux de la définition lexicale‖ (Cornu, 1990, p.179). Cornu (1990, p.182) desemnează acest tip de antonime prin sintagma opposants de classification: „On pourrait ainsi nommer les termes qui, pris comme éléments d’une classification, s’opposent au sein de celle-ci sous un certain rapport. Ces opposants ne sont pas à proprement parler des antonymes, car ils ne possčdent pas des sens opposés. Mais ils s’opposent par la différence spécifique que met en relief leur rapprochement au sein d’une classification‖.

110.

111. DSL, p.238-239. 112. Ibidem, p.97-98. 113. Termenul este utilizat 114.

de Cornu (1990, p.195-207) pentru a desemna ansambluri lexicale organizate în funcţie de afinităţi semantice şi de criterii pertinente din punct de vedere juridic. „Déterminé par le genre et l’espčce, chaque élément du réseau correspond par son signifié, a une catégorie juridique‖ (ibidem, p.200). sintagma „communautés de voisinage‖ şi precizează: „La communauté de voisinage a pour principal intéręt de situer chaque mot à sa juste place par rapport à ses voisins, et relativement à la notion de base qui les unit. Il est essentiel de saisir en effet que tous les voisins de sens se déploient autour d’une réalité centrale, dont chacun exprime un aspect‖. Cornu (1990, p.205) desemnează aceste asocieri semantice prin sintagma „famille opérationnelle‖: „Ce qui caractérise, dans leurs rapports mutuels les éléments de ce regroupement, c’est leur communauté d’action. De męme que les données qu’il désignent, interviennent ensemble dans la réalisation de l’opération, de męme les termes qui servent à les désigner interviennent ensemble dans la description de l’opération‖. Vezi Reteşan, 1976, p.236-237 („Credem că ar trebui să se respecte un minimum de ordine în constituirea familiilor de cuvinte, folosind cuvântul de bază, nu alt cuvânt sinonim, în construcţia tuturor formelor sale derivate, pentru a face, şi sub acest aspect, cât mai uşoară înţelegerea textelor şi pentru a le da (de ce nu?) o formă care să răspundă tuturor exigenţelor‖).

115. Apud Cornu, 1990, p.198. 116. Cornu (1990, p.204) utilizează

117.

118.

119. O asemenea paralelă este făcută pentru VJ francez de Bergel (1989, p.226-227). 120. Ibidem, p.227. 121. Vezi Cuniţă (1982a, p.44-93), care constată: „C’est ainsi que la composition

syntagmatique fonctionne avec une haute productivité dans la lexique des langues de spécialité (les lexiques techniques), alors que son rendement dans le lexique de la langue courante est moins élevé‖ (p.93); pentru analiza acestui procedeu de îmbogăţire a VJ în limba franceză, vezi Sourioux; Lerat (1975, p.26-31); Cornu (1990, p.172-175) şi Bergel (1989, p.227). ca „orice combinaţie de două sau de mai multe cuvinte cu sens lexical deplin între care se stabilesc raporturi (exprimate sau nu prin elemente de legătură) de coordonare sau de subordonare şi orice combinaţie formată din cuvinte cu sens lexical deplin şi cuvinte ajutătoare care are o funcţiune sintactică unică ori exprimă un raport sintactic‖. de compuse, foarte răspândite în VJ francez, Cornu (1990, p.173) observă: „Son intéręt majeur est de montrer la force de l’adjectif dans la détermination du sens du mot composé. Car le substantif est neutre, et c’est l’apport decisif de l’ajectif qui fait du tout la désignation d’une institution ou d’une opération‖. on observe l’enrichissement du lexique avec des dérivés formés à l’aide des éléments formatifs internationaux. La plupart de ces mots entrent dans le roumain par la filičre française. On peut parler d’un internationalisme linguistique […]. Il suffit de penser aux termes abstraits, scientifiques, techniques et les exemples sont par centaines‖).

122. După Cornu (1990, p.172),două treimi din VJ francez reprezintă cuvinte compuse. 123. Asan; Ciobanu (1967, p.239) propun denumirea generică „grup sintactic‖ definit

124. Vezi Cornu, 1990, p.174. 125. Referindu-se la acest tip

126. Cf. Asan; Ciobanu (1968, p.250) şi Cornu (1990, p.173). 127. Cf.Goldiş-Poalelungi, 1973, p.297. („Dans le vocabulaire

128. Cf. Cornu, 1990, p.159 şi urm. 129. Cf. Cornu, 1990, p.165 şi urm. 130. Vezi Gherman; Vasiliu, 1978, p.234. 131. Vezi Rizescu, 1978, p.71. 132. „În perioada pătrunderii masive de cuvinte din limbile romanice (care începe de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea), cu ne- se calchiază formaţii din franceză (uneori latină sau italiană) conţinând prefixul in-" (FCLR, vol.II, p.166).

133.

Cf. Ficşinescu, 1967, p.7 („Aspectul cel mai caracteristic al pătrunderii derivatelor cu in- rămâne însă concurenţa dintre in- şi prefixul vechi în limbă ne- în legătură cu aceeaşi temă neologică. Este de remarcat că formaţia cu ne-, calchiată sau, eventual, dezvoltată spontan când tema există mai demult în limbă apare – sau persistă – şi circulă concomitent cu cea în in-"); vezi şi Rădulescu, 1978, p.127.

Cf. Cornu, 1990, p.158-159.

Capitolul 7
IMPLICAŢII PRACTICE ALE CERCETĂRII DISCURSULUI JURIDIC
"La mise en oeuvre du Droit passe par des concepts bien définis et un langage clair et précis". (Bergel, 1989, p.175) "În cele din urmă, limbajul juridico-administrativ este determinat în diversele lui aspecte de raportul dintre cunoştinţele şi scopul legiuitorilor şi ale celor care trebuie să li se supună". (Coteanu, 1981, p.156)

1. Dintre toate tipurile discursive specializate, DJN are cea mai strânsă legătură cu viaţa socială. În suprastructura complexă a societăţii, dreptul acţionează - prin intermediul legislaţiei - ca principal factor normativ, de organizare, orientare şi coordonare a conduitei cetăţenilor1. Sistemul dreptului şi sistemul legislaţiei apar ca două concepte organic legate, dar distincte2. Sistemul dreptului are un caracter mai stabil şi obiectiv, în timp ce sistemul legislaţiei, deşi dependent de sistemul dreptului, are o independenţă relativă, este mai mobil şi preponderent subiectiv, depinzând de politica legislativă a statului. Instaurarea, prin noua Constituţie a României, adoptată în anul 1991, a statului de drept, democratic şi social3 a creat condiţii favorabile pentru întărirea locului şi rolului legii în cadrul procesului general de adâncire a democraţiei şi

de impunere a legalităţii. În cele ce urmează vom analiza implicaţiile practice ale cercetării DJN pentru specialişti şi pentru nespecialişti (subiecţii legii), semnalând totodată posibile direcţii de investigare interdisciplinară a acestei problematici de larg interes ştiinţific şi social. 2. Necesitatea cercetării DJN a fost afirmată în repetate rânduri de jurişti, în virtutea raportului de implicare reciprocă dintre drept şi limbajul în care acestea se exprimă4. Dintre multiplele domenii în care cercetarea DJN este necesară şi utilă specialiştilor în drept, vom avea în vedere redactarea (2.1.), interpretarea (2.2.) şi traducerea (2.3.) textelor legislative, precum şi elaborarea dicţionarelor specializate (2.4.). 2.1. Redactarea legilor se face conform principiilor tehnicii legislative (legisticii formale). Importanţa activităţii de legiferare şi, implicit, a tehnicii legislative, în cadrul marelui sistem de drept romano-germanic (în care se înscrie şi dreptul românesc) derivă din faptul că legea scrisă şi, în primul rând codurile, reprezintă principalul izvor de drept (spre deosebire de sistemul de drept anglosaxon, cunoscut sub denumirea de common law, în care rolul esenţial revine practicii judiciare5). Conceptul de tehnică legislativă este definit ca "un ansamblu de metode şi procedee, folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte normative, care ajută la determinarea unor soluţii legislative judicios alese - potrivit cerinţei sociale - şi, deopotrivă, la modul de exprimare a acestora în texte corespunzător redactate"6. Sistemul legislaţiei reprezintă ansamblul unitar şi independent al actelor normative (legi, decrete, ordonanţe guvernamentale etc.) prin care se instituie normele juridice. Ca atare, perfecţionarea procedeelor tehnicii legislative este condiţia esenţială pentru a asigura eficienţa socială a legilor. Întrucât principiile tehnicii legislative privind redactarea legilor au fost discutate într-o altă secţiune a lucrării7, nu vom reveni asupra lor, ci vom selecta o serie de aspecte ale DJN a căror natură interdisciplinară implică dreptul, lingvistica, sociologia juridică şi logica. Dată fiind legătura dialectică dintre dinamica vieţii sociale şi necesitatea de perfecţionare a legislaţiei conform mutaţiilor intervenite în societate, evoluţia DJN este un proces complex şi nu lipsit de contradicţii. Două dintre aceste contradicţii prezintă o importanţă deosebită în plan

practic, atât pentru jurişti cât şi pentru lingvişti: (1) precizie vs. supleţe în exprimarea NJ; (2) caracter "tehnic" (specializat) vs. accesibilitate a DJN. 2.1.1. Pentru a fi clar înţeleasă, întrucât are o influenţă mai puţin evidentă asupra DJN, prima contradicţie trebuie pusă în legătură cu un principiu legislativ esenţial - realizarea echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor juridice8. Cele două cerinţe, aparent divergente, au fost mult dezbătute în literatura de specialitate. Opinia generală, susţinută de numeroşi jurişti (reprezentând epoci şi şcoli diferite) şi preluată şi de lingvişti, este că "supleţea în exprimarea NJ are un rol însemnat pentru a asigura pe de o parte starea de durabilitate a legii, iar pe de altă parte, pentru a permite interpretarea legii în situaţii determinate, care pot fi de o mare diversitate"9. Ca urmare, tehnica legislativă are în vedere atât procedee lingvistice de asigurare a exprimării precise, neechivoce, cât şi modalităţi menite să păstreze "flexibilitatea" legii10. Între formulele indeterminate semantic din CP se înscriu cele care conţin adjectivul important (vătămare importantă, art.249); grav (urmări grave, art.340); deosebit (măsuri de siguranţă de natură deosebită, art.35); normal (normala folosinţă a locuinţei, art.320). Specialiştii francezi în domeniul legisticii formale au observat că o tendinţă a epocii actuale în domeniul codificării este trecerea de la "modernismul hiper-normativ" (caracterizat prin predominarea legilor cu caracter obligatoriu, imperativ, în detrimentul celor cu caracter facultativ, permisiv) la "postmodernismul hipo-normativ" (care atenuează rigiditatea normelor de drept în favoarea flexibilităţii").11 Fenomenul, semnalat încă din anii '60 pe plan european, s-a manifestat iniţial în dreptul civil, extinzându-se apoi, progresiv, şi în alte ramuri de drept. Rezultatul acestei tendinţe de "relaxare" normativă este apariţia unor "legi suple" sau, în sens mai general, a "dreptului flexibil" (cf. fr. "loi souple"; "flexible droit")12, în care noţiunile/conceptele vagi (cf. fr. ―notions floues‖) joacă un rol important13. Prezenţa lor în DJN nu trebuie înţeleasă ca o diminuare a autorităţii legiuitorului, ci, mai curând, ca o implicare în procesul legislativ a celor chemaţi să interpreteze şi să aplice legea. Contradicţia dintre cerinţele de stabilitate şi mobilitate în exprimarea normelor are drept consecinţă, în plan lingvistic, coexistenţa unor aspecte care reflectă spiritul conservator (arhaisme, formule şi tipare sintactice învechite) cu altele caracterizate prin dinamism şi tendinţă de modernizare (înnoiri terminologice, schimbări de sens, crearea unor unităţi sintactice complexe, reorganizarea câmpurilor lexico-semantice etc.). 2.1.2. Cea de a doua contradicţie (precizie tehnică vs. accesibilitate) care a generat întrebarea "Pentru cine trebuie să fie scrise legile?" 14 se datorează naturii eterogene a destinatarilor (specialişti în domeniul dreptului şi

nespecialişti) În dreptul românesc, preocuparea legiuitorilor pentru o exprimare simplă şi accesibilă are o îndelungată tradiţie, fiind atestată - implicit sau explicit - încă din vechea legislaţie15. Lucrări de tehnică legislativă din perioada interbelică consideră că înţelegerea DJN de către masa cetăţenilor reprezintă premisa esenţială pentru respectarea legalităţii. Purismul neologic în domeniul limbajului juridic, atestat "oficial" la mijlocul secolului al XIX-lea16 - epocă de adânci transformări în domeniul dreptului românesc - se menţine timp de încă un secol, astfel că în perioada interbelică se recomandă cu hotărâre utilizarea "cuvintelor neaoşe" ca bază a unei terminologii juridice durabile şi accesibile tuturor17. În aceeaşi perioadă sunt înregistrate şi opinii mai moderate privind terminologia juridică, alcătuită pe baza VG ale cărui cuvinte dobândesc accepţiuni specializate, şi îmbogăţită cu neologisme cu caracter tehnic18. Un pas important spre constituirea unei tehnici legislative moderne este extinderea preocupărilor de la terminologie la probleme de stil şi organizare textuală specifice exprimării NJ19. Principiul accesibilităţii şi-a păstrat poziţia privilegiată şi în tehnica legislativă actuală. În încercarea de a rezolva dilema cuprinsă în întrebarea "Cui se adresează textele legislative?", se aduc argumente atât în favoarea considerării LJ ca limbaj profesional specializat, cât şi în favoarea unui limbaj al actelor legislative pe înţelesul subiecţilor de drept. Prima categorie de argumente justifică utilizarea terminologiei specializate prin nevoia de precizie, concizie şi stabilitate, proprie oricărui limbaj profesional, în opoziţie cu limba comună20. Cea de a doua categorie de argumente, având la bază principiul înscris în dreptul roman "Nemo censetur legem ignorare" condiţionează respectarea legalităţii de accesibilitatea DJN21. Întrucât problematica receptării DJN de către nespecialişti va fi analizată într-o altă secţiune a lucrării22, considerăm, în încheierea discuţiei privind gradul de specializare al discursului legislativ, că opinia cea mai realistă şi adecvată este că "limbajul actelor legislative nu poate fi identic nici cu limbajul comun faţă de care va fi mai abstract, dar nici cu limbajul lucrărilor de literatură juridică, mai abstract, la rândul lui, din raţiuni teoretice, decât cel al actelor legislative"23. De altfel, în analiza DJN pe care am întreprins-o24, această stratificare a fost demonstrată, în primul rând la nivel lexico-semantic, prin existenţa unor

termeni juridici şi a unor unităţi frazeologice strict specializate, cu circulaţie limitată la limbajul juriştilor şi al literaturii juridice. 2.1.3. În actuala etapă din evoluţia pe plan internaţional a ştiinţelor juridice, activitatea de legiferare se desfăşoară preponderent sub forma "codificării-compilaţie", în detrimentul "codificării creatoare"25. În consecinţă, perfecţionarea şi sistematizarea legislaţiei în concordanţă cu mutaţiile intervenite în viaţa social-politică, impun modificări, atât în conţinutul legilor (prin abrogarea, modificarea sau reformularea unor articole26), cât şi în denumirea şi definirea unor concepte specifice27. Se poate vorbi în acest sens de o adevărată dinamică a terminologiei juridice28. Principalele ei forme de manifestare sunt: - apariţia de noi termeni (de regulă, împrumutaţi sau calchiaţi) pentru a desemna referenţi sau reglementări recent introduse în legislaţia românească (instituţii sau acte juridice, infracţiuni, tipuri de convenţii, contracte, acorduri etc.): Avocatul Poporului; ONG (organizaţie non-guvernamentală); ordonanţă de urgenţă; crimă organizată, acord stand by, contract de leasing, asigurare de malpraxis29; - introducerea în legislaţia românească a unor termeni sau sintagme menţionate în dicţionare anterioare anului 1990 cu referire exclusiv la legislaţia străină: contract de engineering şi contract de know-how apar în DDC (p.124, 131), cu precizarea "contract de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, nereglementat în legislaţia noastră" [subl.ns.]; inamovibilitate este definit în DJP ca "situaţie juridică privilegiată creată în unele state capitaliste, în favoarea unor categorii de funcţionari […] în scopul declarat de a-i sustrage dependenţei faţă de organele puterii executive"; - lărgirea sensului unor termeni juridici consemnaţi în dicţionare de specialitate (de exemplu, termenul imunitate, definit în DJP, p.128-129, numai în raport cu convenţiile internaţionale, se utilizează frecvent astăzi în sintagma imunitate parlamentară; termenul piraterie, restrâns în DJP, p.221 la pirateria aeriană şi maritimă şi-a extins sfera de aplicabilitate în domeniul informaticii şi al audio-vizualului); - restrângerea sensului se observă în cazul formulei latineşti restitutio in integrum (înregistrată în DDC, p.461 cu un sens generic) şi utilizată în prezent pentru a desemna repunerea în posesie a persoanelor deposedate de regimul comunist; - reintroducerea în uz a unor termeni sau sintagme aparţinând "dreptului burghez": concesiune; domeniu [public] (DDC, p.96; 192); Curte de Apel

/Casaţie/ Supremă (DJP, p.85); - dispariţia din uz a unor termeni/sintagme aparţinând dreptului socialist: cooperativizare socialistă; naţionalizare socialistă; organizaţie socialistă de stat (DDC, p.159; 338; 373). Spre deosebire de VG în care factorul decisiv este uzul, în VJ dinamica lexicală are o determinare mult mai complexă, pe lângă factorii schimbării din VG - şi uneori chiar înaintea lor - intervenind cei de natură juridică şi socialpolitică. Schimbările terminologice impuse de modificarea unor concepte sau instituţii sunt consemnate în lucrări de jurisprudenţă, în dicţionare de specialitate şi în note de subsol incluse în textul legii30. Astfel, în CC 1981, textul legislativ păstra încă vechile denumiri ale unor instanţe judecătoreşti. De exemplu, în text apărea sintagma Curtea de Apel, iar în notă se preciza "În loc de Curtea de Apel se va citi «instanţa care, potrivit legii, pronunţă o hotărâre definitivă»" (CC, 1981, p.282). În mod similar DJP (apărut în 1976) înregistrează ca ieşite din uz denumirile Curte de Apel, Curte cu juraţi, Curte de Casaţie, Curte Supremă, precizând "Codul de procedură penală în vigoare nu mai foloseşte noţiunea de Curte în denumirea instanţelor" (p.86). În dicţionare generale, care acordă mai puţină atenţie preciziei "tehnice" a termenilor, cuvinte ieşite din uzul juridic sunt menţinute ca elemente ale lexicului comun, fără referiri la actualitatea lor în sistemul legislaţiei (cf. definiţiile date asasinatului în DJP şi DEX: "Asasinat, denumire folosită în C.P. anterior [subl.ns.] pentru infracţiunea de omor cu premeditare", DJP, p.39; "Asasinat, omor cu premeditare", DEX, p.55). Comparaţia între CP actual (intrat în vigoare în 1996) şi CP anterior (intrat în vigoare în 1969 şi republicat în 1973) evidenţiază - în note de subsol modificări terminologice determinate de schimbări legislative. Printre acestea se înscrie abolirea pedepsei cu moartea, despre care CP în vigoare (p.18) precizează: "Toate dispoziţiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi alte acte normative, sunt considerate că se referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă". Alte modificări terminologice din acelaşi text legislativ sunt: înlocuirea sintagmei unitate militară disciplinară prin închisoare militară (p.37), a sintagmei interes obştesc prin interes public (p.148). Modificări terminologice similare fuseseră operate în CP 1969 în raport cu CP anterior: înlocuirea formulei starea de pericol a infractorului cu starea de pericol a făptuitorului (art.111); adoptarea termenului infracţiune în locul formulării pleonastice infracţiune penală (art.17).

Un caz interesant este cel al termenului crimă, care şi-a restrâns sensul în CP 1969 faţă de folosirea sa în coduri mai vechi cu semnificaţia "infracţiune deosebit de gravă": crima plăsmuirii de monetă (CPT, 1920, p.64); crima dării de foc (CPT, 1920, p.19); crima de omor (CP, 1939, p.395)31; în limbajul juridic actual, termenul a revenit în uz, prin intermediul calcului frazeologic crimă (= infracţionalitate) organizată. Dată fiind relaţia de implicare reciprocă dintre sistemul dreptului şi DJN, perfecţionările survenite în unul din aceste domenii au efecte pozitive şi asupra celuilalt32. Definiţiile din CP 1969 sunt mai complete şi mai precise (vezi termenul tentativă, CPCA, 1972, p.109); de asemenea, cuprinde definiţii care nu figurau în ediţia anterioară, stabilind astfel accepţii unice, instituţionalizate pentru termeni sau expresii ca lege penală, săvârşirea unei infracţiuni, secrete de stat, înscris oficial, infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării. Prin noi definiţii se precizează în CP, 1969, sensul unor termeni cărora li s-a atribuit un conţinut diferit: calculul timpului, rude, apropiate, arme. Definiţiile introduse (vezi CPCA, 1972, p.693-715, "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală") au în vedere, în primul rând, termeni juridici proveniţi din VG, cărora urmăresc să le acorde o semnificaţie precisă, care să excludă orice ambiguitate, pentru a asigura astfel o interpretare corectă şi unitară a textului legislativ. Perfecţionarea DJN pentru a răspunde celor patru cerinţe considerate esenţiale (precizie, concizie, claritate şi durabilitate33) trebuie să depăşească sfera terminologiei. În acest scop, specialiştii în tehnica legislativă au în vedere organizarea textuluI şi relaţiile logice, sintactice şi semantice dintre componentele sale, structura frazei conform tiparelor specifice34. De exemplu, în Codul penal 1969, comparat cu ediţiile anterioare, se constată îmbunătăţiri realizate printr-o nouă structurare la nivelul textului. Astfel, art.33 concentrează într-un singur articol toate modalităţile sub care se poate prezenta concursul de infracţiuni (CPCA, 1972, p.221). Cu toate acestea, atenţia mai redusă acordată nivelului textual şi sintactic are drept consecinţă menţinerea şi în codurile în vigoare a unor fraze defectuos formulate, în care raporturile sintactice sunt neclare. De exemplu, în CP, 1969, p.443 întâlnim următoarea definiţie: "Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale ori sănătăţii mai multor persoane". În CC, 1981, p.182 găsim fraza: "El [vânzătorul] nu va fi dator să facă predarea, chiar de ar fi şi dat un termen pentru plată, dacă de la vânzare încoace, cumpărătorul a căzut în faliment sau în nesolvabilitate, încât vânzătorul se află în pericol de a pierde preţul, afară numai dacă cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la

termen". 2.1.4. Perfecţionarea procedeelor tehnicii legislative presupune o abordare complexă, care are în vedere atât condiţionările de natură pragmatică ale DJN, cât şi caracteristicile sale lingvistice35. Un asemenea model funcţional conceput pentru redactarea textelor specializate - a fost elaborat încă din anii '80 de cercetătorii americani de la Document Design Center [DDC] din Washington D.C. În urma unor studii experimentale (bazate, în principal, pe metode din psiholingvistică şi sociolingvistică), au fost identificate trăsăturile definitorii ale unor tipuri discursiv-textuale (juridic normativ; administrativ; medical) care pot genera dificultăţi în procesul de redactare, interpretare sau receptare, acordându-se o atenţie deosebită receptorilor nespecialişti. Modelul menţionat prezintă elaborarea şi revizuirea documentelor oficiale ca un proces ("Document Design as a Process") care cuprinde trei etape obligatorii pentru elaborarea unor documente eficiente: etapa pregătitoare, redactarea, etapa de evaluare şi revizuire36. Din perspectiva eficienţei documentelor, remarcăm atenţia acordată aspectelor de natură pragmatică şi, în primul rând, receptorilor textului specializat37. În funcţie de caracteristicile publicului vizat, corelate cu scopul şi funcţiile documentului, se stabilesc modalităţile de comunicare cele mai adecvate 38 (desigur că documentele care se adresează unui public eterogen - cum sunt textele legislative - pun probleme mai complexe din acest punct de vedere).
Figura 5. Procesul elaborării documentului (apud Battison, 1980, p.5).

Figura 5. Procesul elaborării documentului (apud Battison, 1980, p.5).

Fără a pune semnul egalităţii între accesibilitate şi simplitate39, autorii modelului recomandă evitarea terminologiei strict specializate (a "jargonului" ştiinţific) şi a construcţiilor sintactice particulare sau ambigue cu care receptorul mediu nu este familiarizat40. Fără a pune semnul egalităţii între accesibilitate şi simplitate 39, autorii modelului recomandă evitarea terminologiei strict specializate (a "jargonului" ştiinţific) şi a construcţiilor sintactice particulare sau ambigue cu care receptorul mediu nu este familiarizat40. După redactare se impune reexaminarea documentului din punctul de

vedere al eficienţei sale. Evaluarea eficienţei se face prin testare în raport cu scopul documentului şi poate fi urmată de revizuirea textului41. 2.1.5. În comparaţie cu numărul relativ mare al descrierilor teoretice ale DJN, lucrările consacrate aspectelor practice ale redactării textelor legislative sunt mult mai puţin numeroase. Din această ultimă categorie fac parte lucrări ale juriştilor englezi din secolul al XIX-lea (Jeremy Bentham, Arthur Symonds, George Coode, Henry Thring)42 şi rapoarte oficiale ale unor comisii guvernamentale din aceeaşi perioadă, cuprinzând analize critice ale DJN din epocă şi soluţii pentru a-i spori accesibilitatea în raport cu masa cetăţenilor. Dintre lucrările mai noi43 consacrate redactării textelor legislative vom menţiona câteva care au în vedere pregătirea profesională a viitorilor specialişti, precizând că unele dintre recomandările pe care le cuprind sunt preluate din autori "clasici" ai domeniului44. Majoritatea sunt cursuri universitare pentru studenţii facultăţilor de drept şi ilustrează importanţa pe care însuşirea tehnicilor de redactare legislativă o are pentru viitorii jurişti. Autorii americani (vezi nota 43) abordează problematica DJN din perspectivă multidisciplinară, evidenţiind interdependenţa dintre claritatea redactării şi cea a raţionamentelor juridice45. Lucrările au un pronunţat caracter practic, de "ghid", cuprinzând analize de text, exerciţii de redactare, precum şi liste de termeni şi formule nerecomandabile (arhaisme, latinisme, jargon juridic). În domeniul perfecţionării învăţământului juridic se situează şi un proiect de cercetare teoretică şi aplicativă iniţiat de DDC în colaborare cu cinci universităţi americane, vizând îmbunătăţirea programelor, metodelor şi materialelor didactice în domeniul redactării legislative ("legal writing"). Cursul are o orientare pragmatică, urmărindu-se corelaţia dintre scopul documentului juridic, destinatar şi regulile de redactare46. Pe baza principiilor de elaborare a documentelor promovate la DDC a fost alcătuit, dintr-o evidentă perspectivă pragmatică, un "manual al profesorului" pentru predarea/învăţarea redactării de texte specializate47. Bibliografia de limbă franceză a domeniului cuprinde lucrări consacrate redactării legislative în situaţii de bilingvism (Canada, Belgia)48, dar şi lucrări cu caracter didactic-aplicativ, destinate deprinderii metodelor de analiză (şi, implicit, de producere) a diverselor tipuri de texte juridice. Cele trei modalităţi propuse de Sourioux-Lerat (1992) pentru abordarea textului juridic sunt: analiza de conţinut (vizând cuvintele-cheie în relaţie cu noţiuni sau conceptecheie); analiza stilistică (privind retorica textului) şi analiza discursului (construcţia textului sub aspect gramatical şi logic). Partea a doua a lucrării prezintă aplicaţii realizate - conform etapelor de analiză menţionate - pe trei tipuri de texte juridice (normativ, contractual, doctrinal).

Prezentarea lucrărilor menţionate sub 2.1.5. are scopul de a atrage atenţia juriştilor şi lingviştilor, în primul rând, dar şi a specialiştilor în alte ştiinţe sociale asupra necesităţii abordării interdisciplinare a procesului de redactare legislativă sub multiplele sale aspecte. Din păcate, asemenea lucrări cu caracter practic-aplicativ, realizate pentru necesităţi didactice sunt cvasiabsente - după ştiinţa noastră - din bibliografia românească. Cu atât mai mult este regretabilă absenţa din programele facultăţilor de drept din România49 a unui obiect de studiu cu caracter interdisciplinar, consacrat discursului juridic (în diversele sale variante) şi tehnicilor de exprimare specifice acestora. 2.2. În strânsă legătură cu redactarea în drept se află problematica interpretării textului legislativ, domeniu în care aspectele de natură juridică, lingvistică şi logică apar într-o legătură organică50. Importanţa actului interpretativ în raport cu dispoziţiile legale a fost evidenţiată de numeroşi teoreticieni ai dreptului, ajungându-se până la aserţiuni conform cărora interpretarea ar reprezenta însăşi esenţa dreptului 51, iar sensul legislativ nu ar exista în afara actului de interpretare şi aplicare a legii52. Între obiectivele esenţiale ale interpretării dispoziţiilor legale se află: înlăturarea ambiguităţilor, completarea unor lacune ale legii, precizarea unor sensuri, precum şi a aplicabilităţii sale spaţiale, temporale, materiale sau juridice53. 2.2.1. În teoria generală a dreptului figurează mai multe tipuri de interpretare, stabilite în funcţie de criteriile avute în vedere54: a) În funcţie de autorul interpretării, de situaţia comunicativă în care se realizează şi de sfera de aplicabilitate, interpretarea poate fi:  legală sau autentică, atunci când însăşi legea explică sensul legilor şi al expresiilor; interpretarea de acest tip este obligatorie, ca şi norma interpretată (vezi, spre exemplificare, secţiunea "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală", în CP, art.140-157);  judiciară, realizată de organele judiciare (instanţe de judecată) pentru rezolvarea unui conflict de drept; interpretarea respectivă are valoare numai în speţa soluţionată (vezi, în acest sens, prevederea din finalul art.74, CP: "Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav");  doctrinală sau ştiinţifică, prezentă în literatura de specialitate (lucrări ştiinţifice, tratate, manuale, reviste de drept); are valoare prin adevărul pe care îl exprimă. b) După procedeele la care recurge autorul (în cazul când legea este obscură sau ambiguă), interpretarea poate fi:

 textuală sau literală (când înţelesul legii este căutat în termenii şi formulările utilizate de aceasta);  raţională sau logică (când înţelesul legii este clarificat cu ajutorul unor raţionamente/argumente: "a pari"; "a fortiori"; "a contrario")55. Dintr-o perspectivă mai amplă, cele două procedee se subsumează interpretării "în litera" sau "în spiritul legii" (respectiv, interpretării intrinseci sau extrinseci)56. c) După rezultatul său, interpretarea poate fi:  declarativă (când se constată concordanţa dintre textul legii şi intenţia legiuitorului - "lex dixit quam voluit");  restrictivă (când se constată că textul legii exprimă mai mult decât a intenţionat legiutorul - "lex dixit plus quam voluit");  extensivă (când se constată că textul legislativ spune mai puţin decât a voit legiuitorul - "lex dixit minus quam voluit"). 2.2.2. Din perspectiva semiotică asupra DJN adoptată în analiza noastră, ne interesează în mod deosebit interpretarea judiciară, care presupune o importantă componentă lingvistică57, evidenţiată în bibliografia de specialitate58. Acest tip de interpretare devine posibilă şi necesară datorită modalităţii abstracte, generale şi schematice de formulare a NJ59, precum şi unui anumit grad de "indeterminare voluntară"60. De aceea, în aplicarea NJ la cazuri individuale, concrete, instanţele de judecată trebuie să se bazeze pe o bună înţelegere a textului legislativ61. Într-o abordare funcţională, care ia în considerare caracteristicile pragmatice ale actului interpretării judiciare se poate stabili o analogie între această activitate şi joc62, bazată pe caracteristici comune, printre care existenţa unor tensiuni între aspecte antinomice (inventivitate vs. conformism; spontaneitate vs. formalism; libertate vs. constrângere). Interpretarea judiciară este prezentată ca o activitate cu caracter creator63, care asociază metode de interpretare intrinsecă sau exegetică (limitată la exegeza strictă a textului legislativ) şi metode de interpretare extrinsecă (prin care se recurge la elemente exterioare textului interpretat) 64. Printre cele din urmă se înscriu metoda teleologică şi metoda istorică sau evolutivă. Consecinţa acestei pendulări între "litera" şi "spiritul" legii este o mai mare libertate de apreciere acordată judecătorului (vezi, în acest sens, prevederile art.18 din CP privind "Stabilirea în concret [subl.ns.] a gradului de pericol social" al unei infracţiuni). 2.2.3. Interpretarea judiciară este supusă unor constrângeri de natură juridică, lingvistică şi socială. Principalul element de constrângere este

contextul65, atât cel extern (situaţional), cât şi cel intern (lingvistic)66. În legătură cu contextul extern, reţinem componentele sale socio-legală şi istorică, reprezentând primul nivel care trebuie luat în considerare în interpretare67. Pentru a înţelege importanţa abordării istorice a DJN în interpretarea textului legislativ68, se pot examina schimbările din terminologia juridică, în corelaţie cu modificările intervenite în plan social, economic şi politic. De exemplu, în CC, 1981, art.199 include termenul juridic parafernă, care apare glosat într-o notă, precizându-se şi echivalenţele sale din vechea legislaţie românească: "Parafernă, adică averea nedotală a femeii şi a cărei administraţiune o are ea personal, se numea în Codul Calimach şi Caragea exoprică". În raport cu textul legislativ ca întreg, contextul extern poate fi reprezentat de o anumită ramură a dreptului (cf. sensurile diferite ale termenului audienţă în DJP, p.44 şi DDCA, p.40)69 sau de ansamblul textelor legislative referitoare la un anumit domeniu. De exemplu, definiţia familiei în DDC, p.246 este prezentată "în accepţiunea dată de legea locativă" şi "în accepţiunea dată de legea privind construcţia şi vânzarea de locuinţe", iar în CC, 1981, p.134, la secţiunea "Despre interpretarea convenţiilor", art.979 precizează: "Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului". Contextul intern este reprezentat, la un prim nivel, de textul juridic văzut ca sistem închis, cu organizare textuală proprie70. În sens îngust, contextul lingvistic poate fi reprezentat de o frază sau sintagmă din textul legislativ. Rolul contextului este de a restrânge aria semantică a cuvintelor din VG, asigurând monosemantismul termenilor juridici71, rol recunoscut de doctrina juridică: "Înţelesul unor expresii folosite în legea penală poate să fie mai larg sau mai restrâns decât înţelesul lor în limbajul comun, iar în unele situaţii expresiile folosite sunt susceptibile de semnificaţii diferite în raport de contextul frazei" (CPCA, 1972, p.693). 2.2.3. Problematica interpretării judiciare are în vedere toate nivelurile actului legislativ considerat ca sistem unitar72. 2.2.4. Importanţa abordării lingvistice a textului legislativ în actul interpretării judiciare a fost afirmată explicit în dreptul românesc73. Principalul obiectiv al interpretării judiciare este rezolvarea ambiguităţilor (con)textuale, sintactice şi semantice74. La nivel textual, dezambiguizarea se realizează prin mecanismele de asigurare a coerenţei textului, prin corelarea - în plan logic, sintactic şi semantic - dintre enunţuri (articol, alineat, frază). Astfel, în CC, 1981, p.135, art.982 prevede: "Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-

se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg". Dintre diversele categorii de sensuri ale enunţurilor juridice75, sensul implicit - condiţionat (con)textual la nivel (trans)frastic - este deosebit de important pentru interpretarea judiciară76. Ambiguitatea sintactică, socotită de unii autori ca un însemnat factor perturbator77, are în limba română mai puţine efecte negative, datorită utilizării unor scheme sintactice tipice. Ambiguitatea sintactică poate fi produsă de frazele prea ample, cu numeroase subordonate şi intercalări, sau, din contră, de frazele prea comprimate, din care nu reies clar raporturile logico-sintactice dintre componente78. În limba română, cea mai importantă sursă de ambiguitate rămâne VJ. Ambiguitatea semantică se manifestă la cuvinte provenite din VG. Pentru interpretarea acestora juriştii recurg la diverse procedee79. În cazul când legea nu conţine precizări exprese pentru interpretarea legală a termenului respectiv (a ratione legis stricta), se ia în considerare, în general, sensul uzual din VG (vulgari usu loquendi) al termenului80. În această situaţie se află numeroşi termeni juridici din Codul penal: furt, insultă, înşelăciune, omor, tâlhărie, ucidere. Un rol important în dezambiguizarea cuvintelor din VG are contextul lingvistic (sintagma, fraza) în care este inserat termenul respectiv81. Interpretarea termenilor şi expresiilor în spiritul legii (ab ratione legis) permite precizarea în practica judiciară a unor noţiuni ambigue precum necorespundere a locuinţei, muncă corespunzătoare, altă localitate, domiciliu82. De exemplu, sensul primei noţiuni citate este astfel explicat în spiritul legii: "Într-o interpretare echitabilă şi deci corectă a noţiunii de necorespundere a locuinţei pe care o deţine cel care formulează o cerere de extindere, trebuie înţeleasă şi situaţia când acestea deţine o singură încăpere, care deşi din punct de vedere al normei locative, însumate, în raport cu numărul membrilor de familie, corespunde suprafeţei locative la care, el şi aceştia sunt îndreptăţiţi, potrivit legii, dar care nu corespunde însă în raport cu numărul şi sexul membrilor de familie, această din urmă împrejurare, justificând, fără posibilitate de dubiu, o vocaţie legală la extindere, chiar într-o astfel de împrejurare" (ibidem, p.62). În unele cazuri, termenii juridici proveniţi din VG sunt interpretaţi în sensul potrivit cu clauza sau dispoziţia, chiar dacă astfel are loc o abatere de la sensul termenului în limbajul uzual (pro subjecta materiae). De exemplu, loc public, în accepţia Codului penal este considerat orice loc în care publicul are acces, chiar dacă în momentul săvârşirii faptei nu este prezentă nici o persoană în locul respectiv83. 2.3. Interesul major acordat aspectelor lexico-semantice ale DJN se concretizează prin activitatea de îndelungată tradiţie la noi de elaborare a dicţionarelor specializate pentru diverse ramuri ale dreptului84. Necesitatea acestor instrumente de lucru pentru specialişti a fost afirmată încă din perioada interbelică85.

Dicţionarele juridice mai noi (DJP, DDCA, DDC, DDPC, DJTU) sunt concepute pentru a servi ca instrumente de lucru juriştilor teoreticieni şi practicieni, studenţilor de la facultăţile de drept, precum şi celor implicaţi în aplicarea legislaţiei. În acelaşi timp, abordând ramuri ale dreptului aflate în strânsă legătură cu viaţa socială (drept civil, penal), dicţionarele respective îşi propun să informeze masa cetăţenilor asupra conceptelor, noţiunilor şi instituţiilor juridice, contribuind astfel la ridicarea nivelului general al cunoaşterii juridice şi, implicit, la educarea civică a populaţiei86. În "Cuvânt înainte" la DDC se precizează că aceste dicţionar "se vrea a fi, în egală măsură [subl.ns.], un instrument de cunoaştere pentru marele public şi, totodată, un instrument de lucru pentru specialişti" (DDC, p.6). În "Cuvânt introductiv" la DJP se afirmă "preocuparea autorilor pentru a configura dicţionarul şi ca un instrument de educaţie juridică, proiectat pe fundalul ansamblului mijloacelor educaţionale" (DJP, p.8). O finalitate asemănătoare are DJTU, ai căror autori se adresează studenţilor în drept, specialiştilor implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie, dar şi publicului interesat de prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional (DJTU, ,,Cuvânt înainte―). Având în vedere aceste dublu scop şi caracterul eterogen al audienţei, în dicţionarele citate coexistă - în proporţii diferite - aspecte proprii lexicografiei specializate (terminografiei) cu modalităţi specifice lexicografiei generale, menite să asigure înţelegerea termenilor juridici de către nespecialişti 87. 2.3.1. În lexicografia specializată, definiţia - de tip enciclopedic - are, în principal, funcţie normalizatoare şi prescriptivă, plasându-se între lingvistică şi epistemologia cunoaşterii. Abordarea specifică este cea de tip paradigmatic, în care termenul este decontextualizat. Metalimbajul lexicografic - mai abstract şi mai "tehnic" decât cel din dicţionarele generale se apropie - prin unele trăsături de natură sintactică şi semantică - de cel utilizat în limbajul ştiinţific. După mărturisirea autorilor, dicţionarele respective sunt destinate "în egală măsură" specialiştilor şi publicului larg, ceea ce ar implica două tipuri de lectură (medie şi specială), diferenţiate în funcţie de competenţa profesională a vorbitorilor şi de obiectivele lor specifice88. În opinia noastră însă, dicţionarele pe care le-am consultat89 rămân - în primul rând - instrumente de lucru pentru jurişti. Aceste lucru este evidenţiat de maniera specifică în care sunt definiţi termenii de specialitate: "Definiţia legală concretizează un sistem aplicat în împrejurări bine precizate, în timp ce definiţia conceptului permite un total de posibilităţi, dintre care numai una e soluţia legiuitorului. Apoi aria de definiţii a legiuitorului este diferită de aria de definiţii a materiei juridice deoarece legiuitorul nu-şi propune să definească toţi termenii juridici, tot astfel cum el îşi poate propune să definească şi termeni din afara dreptului"90. Caracterul enciclopedic al respectivelor dicţionare reiese şi din frecventele referiri cu caracter extralingvistic. Astfel, în DJP, articolul consacrat unui

concept juridic cuprinde, pe lângă definiţia propriu-zisă, trimiteri la doctrină şi indicarea textelor de lege unde apare termenul definit. Ca exemplu, cităm termenul abordaj, aşa cum apare în DJP (p.18): "Ciocnire a două nave sau ciocnire a unei nave de un obstacol. Când are ca urmare avarierea gravă a unei nave civile, atrage răspunderea penală a persoanei vinovate, potrivit art.115D nr.443/1972, iar când se referă la nave militare, potrivit art.345 c.p.V. şi coliziune". Trimiterile la literatura de specialitate, la doctrină şi la istoricul unor concepte şi instituţii juridice se adresează, de asemenea, specialiştilor, ele nefiind relevante pentru subiecţii legii. De exemplu, DJP include o serie de denumiri folosite în Codul penal anterior, făcând precizările necesare privind echivalentele din Codul penal în vigoare: "Bandă (ceată), denumire folosită în C.p. anterior pentru a desemna adunarea sau întrunirea de cel puţin trei persoane, în vederea săvârşirii de infracţiuni (b. de hoţi, b. de tâlhari, b. de huligani, etc.). În C.p. anterior era incriminată constituirea de b. în scopul terorist sau de sabotaj (art.207 C.p.) şi săvârşirea de acte de violenţă contra persoanelor sau bunurilor de către bande (art.330-332 C.p.). C.p. în vigoare nu mai foloseşte această noţiune, ci pe aceea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.p.) ori aceea de complot (art.167 C.p.)" (DJP, p.48). În mod similar sunt prezentaţi în DJP şi alţi termeni juridici dispăruţi din legislaţia penală actuală: asasinat (p.39); atrupamente (p.44); huliganism (p.126); recluziune (p.239). Dicţionarele juridice oglindesc în acest mod dinamica VJ şi mutaţiile specifice epocii actuale91. 2.3.2. Pentru a veni în sprijinul publicului larg, dicţionarele juridice recurg la o serie de procedee specifice lexicografiei generale, în aşa fel încât definiţiile să fie accesibile şi nespecialiştilor92. Cel mai frecvent se recurge la indicarea de sinonime, care pot înlocui sau însoţi definiţia. Primul caz poate fi ilustrat prin seria de sinonime ale termenului juridic pact (învoială; înţelegere; acord de voinţe; contract; convenţie, DDC, p.375) sau sintagmei specializate temeiul răspunderii penale (fundamentul; cauza; motivul, DJP, p.271). A doua situaţie poate fi exemplificată prin termenul distrugere, explicitat în DJTU (p.116) atât prin definiţie, cât şi prin sinonime: "nimicire, ruinare, activitate prin care o persoană provoacă vătămarea materială a unui bun, alterându-l sau nimicindu-l în totalitate". De regulă, sinonime din VG, bine cunoscute nespecialiştilor, sunt indicate pentru a elucida sensul unor termeni juridici de strictă specialitate: coliziuneciocnire (DJP, p.63); corupţie activă-dare de mită (DJP, p.82); rix-încăierare (DJP, p.253); adopţiune-înfiere (DDC, p.33). Riscul recurgerii la sinonime din VG decontextualizate este menţinerea unui anumit grad de ambiguitate, datorată semnificaţiei mai largi a cuvintelor uzuale (adesea polisemantice) în raport cu termenii specializaţi. Ca exemple pot fi date sinonimele nimicire şi ruinare, indicate în DJTU (p.116) pentru distrugere (a unui bun), precum şi echivalenţele sinonimice din DDC act ascuns - act secret (p.13) şi bun(patrimonial) - lucru (p.241).

Neologismele juridice împrumutate sunt glosate prin calcuri lexicale, mult mai transparente pentru nespecialişti şi mai economice pentru lexicograf: infanticid - pruncucidere (DJP, p.1344); consanguini - cosângeni (DDC, p.101); copermutant - coschimbaş (DDC, p.159). Formulele latineşti consacrate în "limbajul juriştilor" sunt traduse sau însoţite de echivalentele lor româneşti. Din DJP selectăm: aberratio ictus ("devierea loviturii"); iter criminis ("drumul crimei"); in personam ("cu privire la persoană"); in rem ("cu privire la faptă"). Din DDC pot fi menţionate: actio de in rem verso ("locuţiune latină prin care se desemnează dreptul la acţiune izvorât din îmbogăţirea fără justă cauză"); ex nunc ("locuţiune latină folosită pentru a exprima ideea că efectele unui act juridic se produc numai pentru viitor, din momentul încheierii sale"). În cuprinsul articolelor, pentru a facilita înţelegerea, se recurge la paranteze explicative: "Calităţi mincinoase, calitate neadevărată (de ex., că deţine o anumită funcţie ori este în raporturi de rudenie cu cineva) pe care o persoană o invocă sau o atribuie altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare pe cineva. Folosirea de calităţi mincinoase constituie fie un mijloc de săvârşire a unor infracţiuni (de ex., infracţiunea de fals privind identitatea), fie o modalitate agravată a acestora (de ex., violare de domiciliu, înşelăciune etc.)" (DJP, p.51). Pentru a permite nespecialiştilor înţelegerea corectă şi completă a sensului unor cuvinte din VG devenite termeni juridici, este utilizat procedeul definirii prin enumerare. În DJP, p.221 se precizează: "În sensul legii penale, sunt pietre preţioase: diamantele, briliantele, rubinele, safirele, smaraldele şi perlele naturale"; în DDC, p.246 se dă definiţia prin enumerare a familiei, în accepţiunea dată de legea locativă: "familie formată din soţi, copii şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia". 2.3.3. Atât "lectura" specială a definiţiei juridice (realizată de specialişti), cât şi "lectura" medie (făcută de vorbitorul obişnuit) pot fi afectate de încălcarea unora dintre principiile lexicografiei generale. Dintre acestea, menţionăm: circularitatea unor definiţii ("linişte publică - liniştea în relaţiile dintre oameni în domeniul vieţii publice", DJP, p.183; "arestare - privare de libertate a unei persoane prin arestarea sa", DJP, p.33); inconsecvenţe în stabilirea genului proxim (defăimare şi jefuire/jaf nu sunt definite iniţial ca infracţiuni, DJP, p.89, 175); formulări improprii (de exemplu, pleonasmul: "urmări posterioare comiterii infracţiunii", DJTU, p.130) şi prezenţa unor informaţii redundante (care se repetă mai mult sau mai puţin evident, fiind - din această cauză - mai greu de utilizat ca distinctive de către un receptor nespecialist 93). Ca exemple de redundanţă, pot fi citate din DDC următoarele: indicarea unor sinonime parţiale ("subiect de drept - noţiune ce exprimă calitatea, capacitatea, însuşirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să participe individual sau în colectiv la raporturile juridice", p.500) sau totale ("probatoriu totalitatea probelor (dovezilor) administrate într-un litigiu", p.405; "înregistrarea naşterii - (înscrierea /notarea) evenimentului naşterii unei persoane în registrul de stare civilă […]―, p.299); reluarea informaţiei prin parafrază (,,exercitarea posesiei pe faţă, în mod public“, p.412) sau

paranteze (,,înfiere - actul juridic consimţit de înfietor, de soţul acestuia (dacă înfietorul este căsătorit […])―, p.297); prezenţa unui hiponim alături de hiperonimul său ("Înfiatul nu poate fi fiu (fiică) sau frate (soră) a înfietorului", p.297). 2.3.4. Într-o categorie specială de lucrări lexicografice, plasate între dicţionarele juridice de tip enciclopedic şi cele lingvistice se înscriu dicţionarele juridice de uz didactic, destinate studenţilor din primii ani ai facultăţilor de drept: De Foutette, 1988 [FVJ]; Guillien; Vincent, 1995 [TJ] (pentru limba franceză); Gifis, 1975 (pentru limba engleză). Fără ambiţia de a rivaliza cu marile dicţionare juridice, lucrările citate prezintă liste de termeni uzuali (însoţiţi de definiţii), necesari unei iniţieri juridice, evitând termenii de interes restrâns (,,ezoterici―), ca şi referinţele la jurisprudenţă sau doctrină 94. În concluzie, examinarea dicţionarelor juridice din perspectiva destinatarilor avuţi în vedere de către autori şi a modalităţilor lingvistice utilizate, conduce la concluzia că un dicţionar juridic ,,general―, destinat atât specialiştilor, cât şi nespecialiştilor nu este realizabil şi nici util din punct de vedere practic. Cauzele pentru care nu ni se pare posibil acest tip de lucrare ţin de aspectele pragmatice ale comunicării juridice, în primul rând, de obiectivele şi competenţa comunicativă diferite ale receptorilor specialişti şi nespecialişti. Întrucât problemele receptării DJN de către nespecialişti vor fi tratate întro altă secţiune a lucrării95, nu insistăm asupra lor aici. Precizăm însă faptul că necesitatea unor dicţionare juridice concepute pentru uzul specialiştilor apare frecvent menţionată în literatura de specialitate96. Recent, s-a conturat o ramură a lexicografiei, specializată în acest sens lexicografia juridică97, al cărei scop este elaborarea "juridicţionarului" (fr. juridictionnaire). În viziunea cercetătorilor canadieni de la Centre de traduction et de terminologie juridique (Moncton) - care au publicat în perioada 1991-1993 primele două volume dintr-un asemenea dicţionar, fiecare cu peste 300 cuvinte - intrare, "juridicţionarul" trebuie să aibă caracter noţional şi normativ. Termenii sunt grupaţi după criterii logice, în notions-cadre (al căror conţinut este variabil) şi notions-polysčmes (cu un conţinut determinat sau invariabil). Fiecare articol conţine o secţiune consacrată sintagmelor şi frazeologismelor proprii terminologiei juridice98. Latura normativă constă în semnalarea unor posibile greşeli de utilizare (sub aspect lingvistic sau juridic). 2.4. Transpunerea textelor legislative dintr-o limbă în alta pune probleme teoretice şi practice deosebit de complexe, întrucât presupune din partea traducătorului specializat ("jurilingvist"99) o abordare comparativă interdisciplinară - juridică şi lingvistică100 - a celor două sisteme legislative. Traducerea poate fi realizată "în litera legii" (rămânând fidelă textului din limbasursă şi, implicit, intenţiei legiuitorului) sau "în spiritul legii" (în funcţie de destinatar şi de contextul social-cultural în care va fi receptată)101. Deşi în prezent există numeroase dicţionare juridice bi- sau plurilingve102, stabilirea echivalenţelor terminologice rămâne problema esenţială a traducerii. Rezolvarea ei presupune analize intralingvistice (vizând identificarea

trăsăturilor specifice limbajului juridic din cele două idiomuri), urmate de confruntarea interlingvistică şi interlegală a celor două sisteme103. Date fiind dificultăţile şi riscurile traducerii (în accepţia tradiţională discutată supra), în decursul ultimului deceniu s-au experimentat noi modalităţi de redactare legislativă, considerate mai adecvate în statele cu caracter federal şi mai multe limbi naţionale (Elveţia, Canada): redactarea bilingvă (elaborarea a două versiuni consecutive, urmată de revizuirea făcută de o autoritate unică); redactarea paralelă (cele două versiuni ale proiectului legislativ sunt concepute simultan dar separat în cele două limbi); coredactarea (redactare monolingvă a proiectului legislativ, realizată de doi jurişti în cele două limbi, urmată de controlul reciproc al celor două versiuni şi de verificarea finală de către o comisie de jurişti şi lingvişti reprezentând ambele limbi)104. Utilizată cu succes în Canada încă din 1978, adoptată ulterior în Elveţia şi Belgia, coredactarea este considerată astăzi cea mai avantajoasă soluţie din perspectiva nevoii de armonizare a legislaţiilor naţionale la nivel european, fiind deja aplicată în domeniul unor directive comunitare (de exemplu, în materie contractuală)105. 3. Cercetarea DJN are importante consecinţe practice pentru categoria receptorilor nespecialişti (masa cetăţenilor reprezentând subiecţii legii). 3.1. Necesitatea redactării legilor într-un limbaj accesibil nespecialiştilor constituie unul dintre obiectivele principale ale tehnicii legislative, frecvent susţinut în istoria dreptului românesc şi al altor ţări106. Tehnica legislativă actuală acordă principiului accesibilităţii o atenţie deosebită 107, dat fiind că înţelegerea corectă a prevederilor legii este premisa esenţială a respectării legalităţii. În condiţiile instaurării statului de drept şi adâncirii democraţiei în toate domeniile vieţii social-politice, juriştilor le revin sarcini sporite, atât în domeniul redactării legilor, într-o formă clară, sintetică, de largă accesibilitate, cât şi în ceea ce priveşte educaţia juridică a cetăţenilor. 3.1.1. Pentru reducerea dificultăţilor întâmpinate de nespecialişti în decodarea DJN au fost iniţiate cercetări cu caracter teoretic şi aplicativ privind cauzele neînţelegerii acestui limbaj şi modalităţi de remediere a situaţiei. Etapa simplei constatări a dificultăţilor pe care le au nespecialiştii în decodarea textului legislativ108 a fost urmată de cercetarea cauzelor care generează dificultăţile respective. Întrucât pentru limba română nu s-au efectuat până în prezent - după cunoştinţa noastră - investigaţii privind receptarea textelor juridice de către nespecialişti, vom prezenta, în continuare, principalele direcţii abordate de cercetătorii străini, dat fiind faptul că multe dintre rezultatele lor sunt valabile şi pentru limbajul juridic românesc. Cercetările cu caracter pluridisciplinar (la care participă jurişti, lingvişti,

specialişti în comunicare, în socio- şi psiholingvistică) se înscriu în cadrul unui amplu curent de reforme lingvistice cunoscut sub numele de "Plain Language Movement" ("Mişcarea pentru un limbaj clar/simplu") [abreviat, în continuare PLM]. Acesta s-a constituit în spaţiul cultural anglofon (dominat de sistemul de drept "Common Law") cu o evidentă finalitate practică: simplificarea discursului juridic-administrativ pentru a-i asigura claritatea şi accesibilitatea (lizibilitatea) în raport cu receptorii nespecialişti. Reţinem faptul că, pentru reprezentanţii PLM, între claritatea şi precizia DJN nu există o opoziţie ireconciliabilă109, întrucât "claritatea" nu este identificată cu "simplitatea", ci presupune înlăturarea aspectelor care "complică" DJN din punctul de vedere al nespecialiştilor110. Rădăcinile mişcării se găsesc în secolul al XIX-lea, dar ideea reîntoarcerii la un limbaj juridic cât mai apropiat de cel uzual s-a impus în ultimele trei decenii în S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia, Noua-Zeelandă şi în unele ţări scandinave111. Obiectivele PLM au fost promovate prin intermediul unor institute de cercetare112 şi al publicaţiilor editate de acestea, dar şi prin decizii politice urmărind să asigure "transparenţa" textelor juridice (de exemplu, "Plain Language Drafting Act", adoptat în unele state americane în timpul Administraţiei Carter sau reglementări impuse oficial în 1992 de Guvernul provinciei canadiene Ontario)113. Îndeplinirea obiectivelor PLM presupune două etape aflate în interdependenţă: (1) cercetări experimentale (bazate îndeosebi pe metodologia psiholingvistică), menite să identifice dificultăţile de receptare a textului/discursului juridic de către nespecialişti; (2) elaborarea unor lucrări cu pronunţat caracter practic (tip "ghid de redactare"), care propun soluţii pentru revizuirea şi perfecţionarea redactării juridice114. 3.1.1.1. Dată fiind lipsa de relevanţă pentru domeniul DJN a metodelor tradiţionale de măsurare a dificultăţii textului ("readability formulas"115), pentru evaluarea gradului de dificultate a textelor juridice în raport cu receptorul mediu ("the average reader"), se propune o abordare complexă, din perspectivă funcţională, prin cercetarea aspectelor pragmatice, discursivtextuale, sintactice, lexico-semantice şi a prezentării grafice116. În plan pragmatic, principala deficienţă care produce dificultăţi de înţelegere la toate nivelurile textului este încălcarea "principiului cooperării" între factorii implicaţi în comunicare, ceea ce are drept rezultat "noncommunicative documents". Lipsa comunicării între E şi R, respectiv între specialiştii care elaborează textul şi publicul care îl utilizează, este generată de insuficienta cunoaştere a competenţei lingvistice a publicului 117 şi a factorilor contextuali care influenţează receptarea. Toate acestea au drept consecinţă redactarea documentelor exclusiv din perspectiva E specialist118, ceea ce are implicaţii negative asupra determinării conţinutului de informaţii, a formei de exprimare şi a prezentării grafice.

Se constată, de asemenea, lipsa unor preocupări consecvente şi sistematice pentru testarea şi evaluarea textelor din punctul de vedere al gradului de accesibilitate şi al eficienţei lor în raport cu publicul vizat. Deşi opinia generală este că principala cauză a dificultăţilor de receptare rezidă în caracterul strict specializat al terminologiei, s-a demonstrat că dificultăţi majore pentru nespecialişti sunt generate de factori de natură (con)textuală119. La nivelul textului juridic, factorii (con)textuali care influenţează receptarea sunt: organizarea ierarhică a textului şi a diverselor sale subdiviziuni (articol, alineat), relaţiile dintre ele, prezenţa unor scheme specifice de organizare textuală, modalităţile de asigurare a coeziunii şi coerenţei şi grafica textului. Nivelul sintactic prezintă serioase dificultăţi pentru nespecialişti datorită structurii frazei juridice120. Complexitatea raporturilor logico-sintactice face dificilă atât receptarea enunţurilor prea lungi, cât şi a celor prea scurte 121. Frazele ample, conţinând o mare cantitate de informaţii, exprimate printr-o aglomerare de subordonate de diverse tipuri creează dificultăţi de receptare şi de stocare a informaţiei122. Uneori şi exprimarea prea concisă (de exemplu, construcţiile nominale sau gerunziale în locul unor propoziţii sau înlocuirea subordonării cu raporturi de coordonare logico-semantică, fără instrumente de relaţie) este greu de înţeles de receptorul nespecialist, care nu stabileşte corelaţia necesară între structura de suprafaţă comprimată 123 şi structura de adâncime dezvoltată. Majoritatea construcţiilor gramaticale "problematice" aparţin aşa-numitului stil nominal124. Dificultatea înţelegerii construcţiilor pasive (îndeosebi a celor cu complementul de agent neexprimat) a fost demonstrată prin experimente psiholingvistice. Din cauze de natură psihologică, nespecialiştii întâmpină dificultăţi şi în înţelegerea corectă a "lanţurilor nominale"125, specifice variantei administrative, precum cele înregistrate în DDC: acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (p.20); cauze de exonerare de răspundere contractuală (p.74); dobândirea posesiunii moştenirii (p.90). În plan lexico-semantic, dificultăţile nespecialiştilor provin din utilizarea termenilor strict specializaţi ("terms of art"), aparţinând "jargonului" juridicadministrativ126, a arhaismelor ieşite din uz127, a unor formule redundante (de exemplu, nul şi neavenit). Determinarea referenţială şi cea contextuală a sensului termenilor juridici pun, de asemenea, probleme de receptare nespecialiştilor. 3.1.1.2. Soluţiile propuse pentru evitarea dificultăţilor menţionate se prezintă sub forma unor principii/reguli de redactare a textelor juridice adresate nespecialiştilor. Faptul că principiile respective sunt, în esenţă, aceleaşi în limbi diferite (de exemplu, în engleză şi franceză) demonstrează

caracterul lor de "universalii" (psiho)lingvistice128. Spre exemplificare, cităm cele zece principii de redactare în limba engleză, promovate în cadrul DDC sub deviza "How to Draft More Understandable Documents"129: (1) Renunţaţi la conţinutul care nu este necesar; (2) Organizaţi-vă materialul; (3) Înlăturaţi cuvintele de prisos; (4) Nu folosiţi două cuvinte când unul singur este suficient; (5) Înlocuiţi termenii dificili, cu caracter strict tehnic, prin cuvinte din limba comună, cunoscute cititorilor; (6) Segmentaţi frazele lungi; (7) Puneţi ideile din fiecare frază în ordine logică; (8) Clarificaţi relaţiile din frazele complexe; (9) Folosiţi pronume personale dacă vreţi să vă adresaţi direct cititorilor; (10) Utilizaţi procedee grafice pentru a clarifica mesajul. Conform acestei concepţii, E trebuie să-şi concentreze atenţia asupra publicului vizat ("an audience-focused approach"130). Pentru a facilita receptarea enunţurilor juridice cu caracter general, abstract de către nespecialişti, se recomandă prezentarea acestora sub formă de "scenarii" sau "naraţiuni" cu agenţi umani ("human-centered scenarios"131), întrucât s-a demonstrat pe cale experimentală că expunerea de tip narativ este mai uşor înţeleasă şi memorată de subiecţi. Asigurarea caracterului narativ al textului juridic se realizează prin respectarea a trei principii de bază 132. Primul se referă la evitarea abuzului de construcţii nominale, care solicită R reconstituirea mentală a operaţiilor lingvistice în urma cărora a rezultat construcţia nominală, respectiv identificarea "actorilor" şi a "acţiunilor" pe care aceştia le îndeplinesc133. Al doilea principiu recomandă înlocuirea construcţiilor pasive cu verbe la diateza activă, care transmit informaţia mai clar şi mai direct, datorită topicii normale din punct de vedere logic (subiect-verb-obiect)134. Al treilea principiu, aflat în strânsă legătură cu precedentele, priveşte folosirea pronumelor personale pentru a preciza "actorii" care realizează acţiunile. Utilizarea pronumelor personale, pe lângă clarificarea sensului enunţurilor, asigură caracterul direct, "personalizat" al comunicării135. Prezentarea în paralel a unor texte originale şi a celor modificate (rescrise în "Plain English") şi compararea rezultatelor obţinute la teste de receptare a celor două variante136 oferă argumente convingătoare privind eficienţa principiilor discutate. Pentru reprezentanţii francofoni ai PLM, condiţiile de "lizibilitate" a textului juridic se prezintă sub forma a cinci principii fundamentale: simplitate, concizie, coerenţă, logică, adaptare la R. În procesul de redactare, aceste principii trebuie urmărite la toate cele patru niveluri ale textului (lexic, sintaxă, organizare structurală şi prezentare grafică)137. Simplitatea se obţine prin utilizarea lexicului uzual, evitarea cuvintelor prea lungi, a neologismelor puţin cunoscute, a arhaismelor, a împrumuturilor şi a abrevierilor. În plan sintactic, frazele trebuie să fie scurte şi clare, construite

conform unei structuri previzibile (subiect + verb + complement), evitându-se intercalările care formează aşa-numitul "ecran lingvistic"138. Se recomandă folosirea verbelor în locul numelor abstracte, a diatezei active în locul celei pasive şi evitarea construcţiilor impersonale. Concizia presupune economia de mijloace atât în plan lexical, cât şi sintactic. Se vor evita repetiţiile inutile, redundanţa, clişeele, pleonasmele, enumerările prea ample şi abuzul de trimiteri intra- sau intertextuale. Coerenţa se realizează printr-o exprimare riguroasă lipsită de ambiguităţi, prin monosemantismul termenilor şi evitarea sinonimelor (în plan lexical) şi prin structuri clare, simetrice (în plan sintactic), care evită "telescopajul" (prezenţa mai multor idei distincte în aceeaşi frază)139. Logica redactării se evidenţiază în selectarea termenilor, în modul de enunţare, şi în organizarea la nivel frastic şi transfrastic (textual). Adaptarea la receptor ("l'intéręt humain") - principiu fundamental al PLM - presupune elaborarea textului în funcţie de obiectivele, cunoştinţele juridice, competenţa lingvistică şi atitudinea destinatarului. Principalele modalităţi de realizare sunt: utilizarea preponderentă a cuvintelor uzuale, cu sens concret, a pronumelor personale, a exemplificărilor, a glosării şi/sau definirii termenilor de specialitate. Se vor evita digresiunile şi explicaţiile inutile prin parafrază, utilizându-se un ton "cordial", "personalizat". Spre mijlocul deceniului trecut, încrederea absolută în "soluţia miraculoasă" numită PLM a început să fie subminată de criticile venite din două direcţii. Lingviştii din zona francofoniei, nemulţumiţi de rigiditatea normelor de revizuire a textului juridic elaborate în mod expres pentru limba engleză, au susţinut necesitatea adaptării lor la specificul DJN din diverse limbi140. La rândul lor, juriştii au repus în discuţie eficienţa soluţiilor propuse în cadrul PLM din perspectiva costurilor ridicate şi a riscurilor de ambiguitate pe care le presupune revizuirea testelor legislative141. 3.2. Dată fiind importanţa culturii juridice pentru formarea conştiinţei juridice a cetăţenilor şi, implicit, pentru întărirea legalităţii142, considerăm utilă examinarea modalităţilor de popularizare a legislaţiei. Vom avea în vedere trei tipuri de asemenea lucrări (cod de legi comentat; "dialoguri" (reale sau imaginare) pe teme juridice; dicţionar juridic pentru nespecialişti) care îşi propun explicarea conţinutului textelor legislative şi familiarizarea cetăţenilor cu terminologia de specialitate143, precum şi rolul mass-media în informarea juridică a populaţiei. 3.2.1. Chiar unele dintre lucrările menţionate conţin remarci despre dificultăţile întâmpinate de nespecialişti în decodarea unor texte legislative (de exemplu, în DDL: "E prea tehnic ce-mi spui", p.43; "Am citit legea, dar mi s-a părut că termenii ei sunt prea sintetici", p.176; "Niciodată nu m-am descurcat în

faţa unui text de lege. Limbajul juridic rămâne ermetic pentru mine", p.197). În ceea ce priveşte modalităţile de expresie utilizate în CPIT şi DDL, sunt de reţinut două principii importante din punct de vedere psiholingvistic: prezentarea "umanizată" a normelor de drept şi exprimarea lor "pe înţelesul tuturor", respectiv prin termeni de largă circulaţie. Primul principiu, de natură pragmatică, vizează reducerea distanţei dintre E şi R, asigurând astfel comunicării un caracter direct, personalizat (spre deosebire de modalitatea abstractă, generală şi impersonală de exprimare a textelor legislative). Procedeele retorice utilizate în aceste scop sunt variate dar, în general, ele aparţin limbii vorbite (stilului colocvial), ceea ce justifică abordarea lor din perspectiva stilisticii. De exemplu, în DDL se recurge la dialogul imaginat între jurist şi non-jurist, conceput sub forma unei consultaţii juridice, solicitată fie din cauza neînţelegerii unui text de lege ("Textul este cam eliptic şi eu nu prea ştiu ce e cu această modificare a contractului de muncă", DDL, p.20), fie din nevoia de a înţelege motivarea unor acte legislative ("De ce nu mi-ai pomenit nimic până acum despre decretul privind carnetul de muncă? Am auzit de el întâmplător. Explică-mi de ce a fost nevoie de o nouă reglementare?", DDL, p.55), fie din necesitatea de a cunoaşte prevederile legii referitoare la anumite "situaţii de viaţă" ("De câteva luni sunt bolnav. Spune-mi, mi se poate desface contractul de muncă?", DDL, p.31). Unele titluri de dialoguri din DDL poartă amprenta oralităţii, apărând sub forma interogativă: "Spune-mi unde să contest?" (p.38), "Este sau nu «vădit ilegal»?" (p.42); "Un medic şi o soră răspund, dar cât?" (p.185). CPIT se caracterizează printr-o mai pronunţată impresie de oralitate şi printr-o mai mare varietate a procedeelor cu coloratură afectivă utilizate în acest scop (de exemplu, propoziţiile interogative şi exclamative). Numeroase formulări interogative, uneori cu caracter retoric, introduc problemele în discuţie. De exemplu, în Cuprinsul CPIT găsim titluri de capitole sau subcapitole precum: "Ce este legea penală?"; "Este nevoie de reguli de constrângere în societate?" ; "Care sunt limitele teritoriului după Codul Penal?" (p.13); "Ce înseamnă vinovăţia?"; "Cum este descrisă fapta în legea penală?" (p.14); "Cum ajunge un condamnat să fie reabilitat?" (p.16). În mod frecvent apare conjunctivul cu sens imperativ. Valoarea stilistică a acestei forme verbale - care este din punct de vedere formal conjunctiv, dar semantic - imperativ - se asociază cu cea specifică "pluralului solidarităţii" în titlurile unor capitole din CPIT care reprezintă, de fapt, formulări sintetice ale unor norme generale: "Să respectăm regulile din domeniul economic" (p.20); "Să apărăm pacea şi omenirea" (p.22). Această formă verbală este utilizată şi în textul CPIT marcând, de obicei, "scenarii" imaginate cu scopul de a clarifica prevederile legale. De exemplu, pentru a explica "eroarea de fapt" se construieşte un "scenariu" cu agenţi umani: "Să ne închipuim că cineva ajută în adevăr pe un infractor să se sustragă de la urmărire, însă nu cunoaşte că acestea a sustras din avutul obştesc, ci credea că a comis o altă infracţiune (de

pildă, a lovit grav o anumită persoană)" (CPIT, p.102). Înlocuirea modalităţii enunţiative de exprimare a normelor din dreptul penal prin imperativul prohibitiv accentuează sensul de interdicţie ("Să nu furi", CPIT, p.18). Exprimarea unor norme juridice prin adresare directă, imperativă, cu verbul la persoana a II-a singular are conotaţii de "autoritate familiară": "Dacă eşti în armată, poartă-te ca un ostaş" (CPIT, p.21); "Respectă autoritatea statului" (CPIT, p.18). În comentarea normelor juridice apar aspecte lexicale ale oralităţii, prin utilizarea unor expresii idiomatice de origine populară sau livrescă: "Când cineva este surprins luând lucruri care nu-i aparţin, deci «cu mâţa în sac», cum spune poporul, nu va putea susţine că n-a avut intenţia să fure" (CPIT, p.62); "Cel instigat şi-a dat seama în ceasul al doisprezecelea de pericol şi a renunţat" (CPIT, p.82). Frazele interogative au rolul de a "dramatiza" textul în CPIT, reţinând astfel în mai mare măsură atenţia cititorului: "Va putea fi pedepsit acestea pentru furt? Desigur că nu" (CPIT, p.101); acelaşi rol Este îndeplinit de interogaţiile retorice incluse în text: "Câte persoane n-ar fi şi azi condamnate eronat, câte nedreptăţi nu s-ar face dacă justiţia nu ar cerceta şi intenţia cu care au fost comise faptele?" (CPIT, p.62). Pentru "a însufleţi textele reci ale Codului"144 şi, în acelaşi timp, în scop instructiv şi educativ, autorii CPIT recurg la exemplificări din literatura cultă şi populară, din filosofie, istorie etc.145. Se fac dese comparaţii cu prevederile din vechi legi româneşti - pravilele lui Caragea, Vasile Lupu (p.91) şi Matei Basarab (p.97). În legătură cu diversele nivele ale DJN care pot produce dificultăţi nespecialiştilor, constatăm că autorii lucrărilor analizate îşi concentrează atenţia exclusiv asupra terminologiei juridice, fără a lua în considerare aspectele textual146 şi sintactic care, după cum au dovedit cercetările experimentale, pun - şi în limba română - probleme de receptare. Terminologia specializată apare astfel ca răspunzătoare pentru dificultăţile întâmpinate atât de specialişti, cât şi de nespecialişti147. De aceea, pentru explicarea "pe înţelesul tuturor" a prevederilor din Codul Penal, se recomandă, în primul rând, utilizarea unor "cuvinte obişnuite de largă circulaţie" 148. Ca lucrare cu caracter enciclopedic, IJT îşi propune explicarea terminologiei juridic-administrative "într-un limbaj accesibil tinerilor"149. Între termenii juridici explicaţi sau "traduşi" în lucrările de popularizare găsim numeroase cuvinte provenite din VG. Autorii acestor lucrări insistă asupra deosebirilor semantice dintre cuvântul utilizat în vorbirea curentă şi termenul juridic: "În limbajul obişnuit prin greşeală se înţelege, de regulă, orice abatere de la lege ori de la regulile de convieţuire socială, de la un regulament sau de la alte dispoziţii. În legea penală noţiunea de greşeală are un înţeles mai restrâns şi se referă la o anumită formă de vinovăţie, denumită culpă, spre

deosebire de intenţie" (CPIT, p.64). Precizări de acest tip sunt cuprinse în capitolul "Cum să înţelegem unele expresii din Codul Penal" (p.155-159). Ele se referă, de asemenea, la sensul unor termeni ca ameninţare (CPIT, p.205); furt (CPIT, p.218); încăierare (CPIT, p.302); fals (IJT, p.317). Alte categorii de termeni juridici explicaţi în lucrările de popularizare sunt neologismele juridice împrumutate: amnistie (CPIT, p.145); a prescrie (CPIT, p.149); dol (DDL, p.67); contestaţie în anulare (DDL, p.147) şi expresii latineşti din domeniul dreptului: res judicata (DDL, p.142); persona non grata (DDL, p.49). Se consideră necesară şi explicarea unor termeni cu sens nedeterminat: rea-credinţă (DDL, p.175); bune-moravuri (IJT, p.322). Modalităţile explicative folosite pentru a clarifica sensul termenilor juridici în lucrările de popularizare sunt mult mai variate decât cele din textele legislative. Definiţia este rar utilizată în lucrări de popularizare când acestea nu au caracter de dicţionar (ca IJT). Definirea unor termeni juridici poate apărea ca răspuns la o întrebare explicită în dialog ("Ce înseamnă contestaţie în anulare? Este o cale extraordinară de atac pusă la îndemână de legiuitor părţilor dintr-un litigiu […]", DDL, p.147). Mai frecvent, în lucrările de popularizare sensul termenilor juridic este glosat prin cuvinte din VG ("preterintenţie, adică intenţie depăşită", CPIT, p.68; "paricid (omorul tatălui de către fiu)", CPIT, p.109; "mutuum sau împrumut propriu-zis", IJT, p.249) sau prin expresii idiomatice ("intenţia depăşită sau «una a dorit şi alta a ieşit»", CPIT, p.68). Uneori, autorii recurg la explicaţii de natură etimologică pentru a clarifica sensul termenilor juridici (de exemplu, pentru pedeapsă, CPIT, p.103 şi amnistie, CPIT,p.145). Frecvent precizarea sensului unui termen juridic se face în cadrul relaţiilor semantice pe care el le întreţine cu alţi termeni din VJ. Dintre acestea cităm: relaţii de sinonimie (daună - pagubă - prejudiciu, DDL, p.43; dol - viclenie, DDL, p.67; alianţă - afinitate, IJT, p.201), de antonimie (circumstanţe atenuante - circumstanţe agravante, IJT, p.291), câmpuri semantice (furt delapidare, IJT, p.223; furt - tâlhărie, IJT, p.225). În sfârşit, o modalitate specifică lucrărilor de popularizare este explicarea termenilor sau expresiilor juridice prin exemplificare: "Când este vorba de infracţiuni grave, cum sunt cele contra securităţii statului, în dauna avutului obştesc, tâlhăria, pirateria […]" (CPIT, p.254); "mijloace care provoacă pericol (explozie, incendiere)" (CPIT, p.233); "calamitate naturală (incendiu, inundaţie)" (CPIT, p.150). Exemplificările sunt prezente şi în IJT, ele însoţind definiţia: "Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu, între ginere şi socri, între cumnaţi etc.), deci, nu şi între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu, cuscrii)" (IJT, p.201). Această procedură (definiţie însoţită de exemple) este utilizată şi pentru lămurirea sensului expresiilor

juridice circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante (IJT, p.291). 3.2.2. În difuzarea şi explicarea terminologiei juridice în rândul cetăţenilor, un rol important revine în epoca actuală mijloacelor moderne de informare: presă, radio, televiziune. Încă din secolul al XIX-lea, presa românească a reprezentat un factor foarte activ de difuzare a terminologiei juridic-administrative în masa cetăţenilor150. 3.2.2.1. În perioada anterioară anului 1989, publicul cititor se putea familiariza cu terminologia juridică prin rubrici de educaţie civică din ziarul "Scânteia" [S] - "Ancheta socială" şi "Din caietul grefierului". De exemplu, în cadrul primei rubrici menţionate apar termeni sau expresii juridice ca: flagrant delict de luare de mită (S, 5.III.1983); tulburarea liniştii, sancţiune contravenţională (S, 19.III.1983). Numeroşi termeni şi expresii juridice sunt difuzaţi prin rubrica "Din instanţă în faţa opiniei publice": domiciliu conjugal, situaţii litigioase (S, 6.II.1983); a exonera de răspundere civilă, a admite recursul, recuperarea prejudiciului, pedepse privative de libertate (S, 10.IV.1983); a retrage acţiunea, a se constitui parte civilă, infractor (S, 24.IV.1983); complice, circumstanţe atenuante (S, 15.V.1983); antecedente, vătămare foarte gravă a integrităţii corporale, ultraj contra bunelor moravuri, inculpat (S, 7.VIII.1983). În general, termenii juridici sunt prezentaţi în contexte revelatoare pentru cititori; în cazuri speciale se dau explicaţii pentru a asigura înţelegerea corectă şi pentru a evita confuziile. De exemplu, în cazul expresiei juridice gestiune frauduloasă se precizează că "termenul nu are nici o legătură cu avutul obştesc" şi se explică sensul său: "Infracţiunea constă în administrarea sau folosirea incorectă de către cineva a valorilor ce aparţin altcuiva" (S, 18.IX.1983). Examinarea rubricii "Din caietul grefierului" pune în evidenţă efectele influenţei pe care o exercită limbajul actelor legislative - variantă cu "prestigiu" (în sensul din sociolingvistică al termenului) - asupra modului de exprimare al cetăţenilor, îndeosebi în cazul redactării unor documente oficiale (declaraţii ale martorilor, reclamaţii, plângeri etc.). Această influenţă este foarte evidentă la nivel lexical şi se manifestă prin pătrunderea masivă a termenilor juridici în vocabularul cetăţenilor. Dintre termenii şi expresiile frecvent utilizate putem cita: parte vătămată (S, 13.III.1983); pârât(ă) (S, 9.I.1983); inculpat (S, 13.III.1983). Întrebuinţarea unor termeni, expresii sau construcţii sintactice specifice DJN în limbajul colocvial este generatoare de efecte comice prin tensiunea stilistică creată între registrul oficial şi cel familiar-colocvial151. 3.2.2.2. Presa postdecembristă oferă un spaţiu mult mai extins pentru reflectarea problemelor juridice. Se observă şi o diversificare a modalităţilor de informare a publicului, care nu se mai limitează la publicarea unor legi după

promulgarea şi intrarea lor în vigoare sau la rubrici prin care se răspunde unor întrebări ale cititorilor referitoare la aspecte punctuale din domeniul legislaţiei muncii, familiei, proprietăţii etc. (vezi, în acest sens, "Curier juridic" în cotidianul "Adevărul"). O contribuţie importantă în educarea juridică şi responsabilizarea socială a cetăţenilor revine dezbaterilor consacrate unor proiecte de acte normative de larg interes, cum ar fi legislaţia privind protecţia consumatorului152, legislaţia electorală153, cea economică154 ori modificările produse în planul legislaţiei penale şi procesuale penale155. În cadrul unor "studii de caz" (vizând îmbunătăţirea legislaţiei economice şi financiare) sunt semnalate inadvertenţe, anomalii legislative sau neconcordanţe între reglementări din acelaşi domeniu. Dintre criticile care au tangenţă cu aspectele lingvistice ale tehnicii legislative reţinem imprecizia unor definiţii156, confuzii între termeni157, omisiuni care se transformă în "portiţe legislative" în procesul de interpretare a textului normativ158. În opinia noastră, cea mai eficientă formă de popularizare a legislaţiei prin presa scrisă rămân prezentările tematice consacrate câte unei probleme juridice propuse de cititori (de felul celor incluse săptămânal în rubrica "Audienţa notarială la Adevărul" din cotidianul cu acelaşi nume). Prezentările - realizate de specialişti sub formă de dialog sau expunere sistematizată - au meritul circumscrierii exacte a subiectului şi al tratării complete a acestuia, într-o manieră accesibilă, din perspectiva intereselor practice ale cetăţeanului. Majoritatea temelor abordate aparţin dreptului civil: problema moştenirii, procedura sucesorală şi categoriile de moştenitori (A, 21.II.2000; A, 26.IX.2000; A, 3.X.2000), contractele civile de donaţie (A, 12.IV.2000) şi de locaţiune (A, 26.VI.2000), garanţiile mobiliare şi imobiliare (A, 6.III.2000), actele de identitate (A, 31.VII.2000). Punctul de plecare al prezentărilor respective este, de regulă, textul legii care reglementează materia respectivă, cu trimiterea şi citarea exactă: "În ceea ce priveşte termenul general de opţiune succesorală a moştenitorilor legali (6 luni), art.700 Cod Civil prevede în alin.2 […]" (A, 26.IX.2000). Desemnarea conceptelor juridice se face prin termeni de specialitate glosaţi prin sinonime uzuale: masa succesorală - averea (A, 21.II.2000), legatar - moştenitor testamentar (A, 26.IX.2000); contract de comodat împrumut de folosinţă; coindivizar - coproprietar (A, 26.VI.2000). Mai rar, se recurge la definiţii de tip enciclopedic, însoţite de precizări suplimentare, destinate nespecialiştilor: "Prin «liberalităţi» se înţeleg atât acte între viii care diminuează patrimoniul unei persoane în mod irevocabil (şi mă refer la donaţii acte cu titlu gratuit), cât şi dispoziţii pentru cauza de moarte (şi am în vedere dispoziţiile testamentare" (A, 3.X.2000). Uneori, definiţia de specialitate este reformulată în "plain language": "Mai simplu [subl.ns.], donaţia poate fi calificată drept un dat pe care donatorul îl face donatorului, fără să urmărească ceva în

schimbul darului făcut" (A, 12.IV.2000). Definirea unor termeni aparţinând aceluiaşi câmp lexico-semantic se face în cadrul paradigmei respective, prin evidenţierea semelor comune şi a celor distinctive (vezi, de exemplu, categoria garanţiilor reale, cuprinzând gajul, ipoteca şi privilegiul, A, 6.III.2000). În plan sintactic, reflexul nevoii de precizie este prezenţa construcţiilor cu funcţie explicativă, de tip apozitiv sau incident: "Trebuie doar ca acest scop să fie real, licit (să nu fie contrar legii sau bunelor moravuri […]" (A, 11.XI.2000). În cazul unor reglementări normative care interesează întreaga societate românească (de exemplu, Legea fondului funciar) sunt selectate şi comentate cu precădere aspectele controversate, având implicaţii practice în aplicarea legii respective159. Dintre formulările lingvistice din legea menţionată care au generat dispute parlamentare şi publicistice au fost reţinute două: dilema celor "nu mai mult de" sau "până la" 50 ha (ca limită a suprafeţei agricole restituibile) 160 şi contradicţia dintre precizia şi generalitatea reglemen-tărilor, tranşată prin înlocuirea unor hiponime (conace, armane) prin hiperonimul construcţii161. 4. Cercetarea relaţiei dintre limba literară şi stilurile sale funcţionale în epoca actuală pune în evidenţă influenţele exercitate de limbajele specializate asupra lexicului şi sintaxei limbii literare. 4.1. Fenomenul de "intelectualizare a vocabularului limbii române contemporane" este un fapt recunoscut. El se extinde şi asupra graiurilor, în care termeni juridici neologici tind să elimine treptat terminologia tradiţională, de factură populară. De exemplu, în aria lingvistică a Maramureşului, neologismele divorţ, reclamant, a condamna concurează termenii vechi despărţenie, pârâş, a osândi. Dintre termenii juridici neologici pătrunşi în grai în ultimele trei decenii pot fi citaţi: acuzat, amnistie, anchetă, contravenţie, delict, graţiere, inculpat, mandat, sentinţă162. Prin "determinologizare" sau "banalizare", termenii juridici pătrund în VG al limbii literare, care se îmbogăţeşte astfel cantitativ şi calitativ, diversificânduşi resursele expresive163. Termenii juridici asimilaţi de limba literară aparţin acelor ramuri ale dreptului care au impact mai puternic în viaţa socială: drept civil (asigurare, contract, colocatar, gestiune, majorat, mandatar, DDC) şi penal (cazier judiciar, contrabandă, contumacie, premeditare, DJP). Prin intermediul rubricilor din presă sau al emisiunilor care informează asupra încălcărilor legii (de exemplu, "Cronica neagră" în Adevărul; "Brigada mobilă" la TV Antena 1) au devenit cunoscute denumirile unor infracţiuni din Codul Penal: "ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea gravă a ordinii şi liniştei publice": "vătămări cauzatoare de moarte"; "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor"; "fals intelectual şi uz de fals" (A, 28.X.1999, p.8). Forma

adoptată de limbajul uzual poate fi una simplificată prin elipsă (flagrant < flagrant delict): "Falşi poliţişti - prinşi în flagrant la magazinul «Unirea» în timp ce jefuiau doi ciprioţi" (A, 11.IX.2000, p.11). Datorită difuzării lor prin massmedia, tot mai mulţi termeni din dreptul internaţional intră în limba literară actuală (acreditare, consens, coexistenţă paşnică, imigrare, nealiniere, DDI). Majoritatea termenilor proveniţi din VJ îşi păstrează în limba literară sensul propriu, denotativ (a casa, ilicit, în contumacie, în speţă, procesverbal, sechestru)164. O parte dintre termenii juridici îşi lărgesc sensul în limba literară: recidivist: "(persoană) care comite o recidivă; p.ext.: "(persoană) care repetă aceeaşi greşeală" (DEX, p.785); sancţiune: "pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care calcă dispoziţiile ei"; p.gener.: "pedeapsă" (DEX, p.285), fiind preluaţi şi de alte limbaje specializate (de exemplu, recidivist, în limbajul medical, DEX, p.785). Unii termeni juridici sunt inseraţi în expresii cu caracter figurat (abuz de încredere, a face apel, a se face/a fi avocatul cuiva, a avea alibi, a avea/a da câştig de cauză, a pleda o cauză) sau intră în argou. Dintre termenii juridici utilizaţi cu accepţii speciale (secrete) în argoul infractorilor sau al lumii interlope cităm: a aboli ("a lovi mortal, a ucide"), a achita ("a omorî"), autobiografie ("cazier judiciar, antecedente penale"), deputat ("complice"), a se exila ("a executa o pedeapsă privativă de libetate lungă"), genocid ("băutură spirtoasă contrafăcută"), împroprietărit ("condamnat la închisoare"), legist ("poliţist"), onorariu ("rezultatul unei infracţiuni pradă"), penalistă ("prostituată de cea mai joasă speţă")165. În varianta colocvială a limbii sunt utilizate cu valoare expresivă şi formaţii româneşti având la bază termeni juridici, care au primit conotaţii ironice, datorită unor sufixe cu sens peiorativ: advocatlâc "şiretlic, chiţibuş întrebuinţat de avocat" (DEI); procesoman "persoană care are mania de a intenta procese juridice" (DEX); reclamagiu "persoană care face reclamaţii nefondate, neserioase, care are mania de a reclama" (DEX). În paginile presei se întâlnesc şi creaţii lexicale recente, având la bază sintagme cu caracter juridic: urmărit general, evazionist fiscal. 4.2. Influenţa DJN asupra sintaxei limbii literare actuale este mai puţin evidentă decât cea din domeniul lexicului şi are o coloratură stilistică. Ea se manifestă cu precădere în varianta scrisă şi se încadrează în tendinţa de înlocuire a construcţiilor comune din limba vorbită cu altele, având caracter "cult". Unele tendinţe din sintaxa limbii literare se pot explica prin influenţa conjugată a mai multor limbaje specializate. De exemplu, larga utilizare a infinitivului în construcţii cu prepoziţii (după modele sintactice romanice) este atestată atât în DJN cât şi în limbajul ştiinţific: "Scopul acestor noi operaţiuni […] este de a crea un climat de teroare şi panică în rândul populaţiei, de a destabiliza situaţia internă şi de a afecta eforturile de dezvoltare independentă ale tânărului stat african" (RL, 28.XII.1983, p.6). După modelul DJN s-a extins folosirea gerunziului cu funcţie atributivă

("Poliţia spaniolă a anunţat […] confiscarea a 32 kg de cocaină, valorând 2 milioane pesetas", RL, 4.I.1984, p.6) şi circumstanţială ("În centrul capitalei elene şi în împrejurimile acesteia numărul autovehiculelor admise a fost redus la jumătate, folosindu-se drept criterii numărul de înmatriculare", ibidem), întrucât aceste construcţii asigură concizia exprimării. Sub influenţa sintaxei juridice este tot mai mult utilizat pasivul ("Un acord […] a fost semnat recent la Viena", RL, 28.XII.1983, p.6) şi, corelat cu acest fenomen, se extinde folosirea prepoziţiei compuse de către pentru introducerea complementului de agent ("[…] pe piaţa internaţională a armelor se înregistrează de către ţări puternic industrializate exporturi masive spre ţările lumii a treia", ibidem). Limba literară actuală a preluat o serie de elemente de relaţie frecvent utilizate în DJN: conform ("La sfârşitul acestui an cheltuielile militare ar urma să atingă, conform aceloraşi surse fantastica cifră de 800 de miliarde de dolari", RL, 28.XII.1983, p.6); potrivit ("Potrivit măsurătorilor, pe întreg parcursul anului 1983 Turnul din Pisa s-a mai înclinat cu 1,28 milimetri",RL, 4.I.1984, p.6); în temeiul ("Reactorul a fost furnizat de S.U.A. în temeiul unui acord bilateral semnat în 1980", RL, 28.XII.1983, p.6). În domeniul elementelor conjuncţionale, se remarcă prin frecvenţă locuţiunea conjuncţională precum şi, utilizată în locul conjuncţiei şi, pentru a marca opoziţia cult/colocvial (comun) ("La mitingul desfăşurat în apropierea bazei, vorbitorii au evidenţiat pericolele care planează asupra Europei, în cazul instalării de noi arme nucleare pe continent, precum şi necesitatea de a se trece la măsuri efective de dezarmare", ibidem). În planul frazei, a fost preluat din DJN tiparul sintactic de enunţare a normelor "dacă X … atunci Y". Această construcţie este utilizată uneori în limbajul presei cu valoare retorică (raportul sintactic real nu este de subordonare condiţională, ci de coordonare copulativă): "Dacă cu 10 ani în urmă, în anul 1973, conform datelor furnizate de Institutul internaţional de studii strategice de la Londra şi SIPRI de la Stockholm, sumele alocate în lume pentru înarmări se cifrau la 273 miliarde de dolari, la sfârşitul acestui an cheltuielile militare ar urma să atingă, conform aceloraşi surse fantastica cifră de 800 de miliarde de dolari" (RL, 28.XII.1983, p.6). În ultimele două decenii, tendinţele menţionate supra s-au consolidat, atât la nivel lexical, cât şi morfo-sintactic.

Capitolul 7
IMPLICAŢII PRACTICE ALE CERCETĂRII DISCURSULUI JURIDIC
"La mise en oeuvre du Droit passe par des concepts bien définis et un langage clair et précis". (Bergel, 1989, p.175) "În cele din urmă, limbajul juridico-administrativ este determinat în diversele lui aspecte de raportul dintre cunoştinţele şi scopul legiuitorilor şi ale celor care trebuie să li se supună". (Coteanu, 1981, p.156)

1. Dintre toate tipurile discursive specializate, DJN are cea mai strânsă legătură cu viaţa socială. În suprastructura complexă a societăţii, dreptul acţionează - prin intermediul legislaţiei - ca principal factor normativ, de organizare, orientare şi coordonare a conduitei cetăţenilor1. Sistemul dreptului şi sistemul legislaţiei apar ca două concepte organic legate, dar distincte2. Sistemul dreptului are un caracter mai stabil şi obiectiv, în timp ce sistemul legislaţiei, deşi dependent de sistemul dreptului, are o independenţă relativă, este mai mobil şi preponderent subiectiv, depinzând de politica legislativă a statului. Instaurarea, prin noua Constituţie a României, adoptată în anul 1991, a statului de drept, democratic şi social3 a creat condiţii favorabile pentru întărirea locului şi rolului legii în cadrul procesului general de adâncire a democraţiei şi de impunere a legalităţii. În cele ce urmează vom analiza implicaţiile practice ale cercetării DJN pentru specialişti şi pentru nespecialişti (subiecţii legii), semnalând totodată posibile direcţii de investigare interdisciplinară a acestei problematici de larg interes ştiinţific şi social. 2. Necesitatea cercetării DJN a fost afirmată în repetate rânduri de jurişti, în virtutea raportului de implicare reciprocă dintre drept şi limbajul în care acestea se exprimă4. Dintre multiplele domenii în care cercetarea DJN este necesară şi utilă specialiştilor în drept, vom avea în vedere redactarea (2.1.), interpretarea (2.2.) şi traducerea (2.3.) textelor legislative, precum şi elaborarea dicţionarelor specializate (2.4.). 2.1. Redactarea legilor se face conform principiilor tehnicii legislative

(legisticii formale). Importanţa activităţii de legiferare şi, implicit, a tehnicii legislative, în cadrul marelui sistem de drept romano-germanic (în care se înscrie şi dreptul românesc) derivă din faptul că legea scrisă şi, în primul rând codurile, reprezintă principalul izvor de drept (spre deosebire de sistemul de drept anglosaxon, cunoscut sub denumirea de common law, în care rolul esenţial revine practicii judiciare5). Conceptul de tehnică legislativă este definit ca "un ansamblu de metode şi procedee, folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte normative, care ajută la determinarea unor soluţii legislative judicios alese - potrivit cerinţei sociale - şi, deopotrivă, la modul de exprimare a acestora în texte corespunzător redactate"6. Sistemul legislaţiei reprezintă ansamblul unitar şi independent al actelor normative (legi, decrete, ordonanţe guvernamentale etc.) prin care se instituie normele juridice. Ca atare, perfecţionarea procedeelor tehnicii legislative este condiţia esenţială pentru a asigura eficienţa socială a legilor. Întrucât principiile tehnicii legislative privind redactarea legilor au fost discutate într-o altă secţiune a lucrării7, nu vom reveni asupra lor, ci vom selecta o serie de aspecte ale DJN a căror natură interdisciplinară implică dreptul, lingvistica, sociologia juridică şi logica. Dată fiind legătura dialectică dintre dinamica vieţii sociale şi necesitatea de perfecţionare a legislaţiei conform mutaţiilor intervenite în societate, evoluţia DJN este un proces complex şi nu lipsit de contradicţii. Două dintre aceste contradicţii prezintă o importanţă deosebită în plan practic, atât pentru jurişti cât şi pentru lingvişti: (1) precizie vs. supleţe în exprimarea NJ; (2) caracter "tehnic" (specializat) vs. accesibilitate a DJN. 2.1.1. Pentru a fi clar înţeleasă, întrucât are o influenţă mai puţin evidentă asupra DJN, prima contradicţie trebuie pusă în legătură cu un principiu legislativ esenţial - realizarea echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor juridice8. Cele două cerinţe, aparent divergente, au fost mult dezbătute în literatura de specialitate. Opinia generală, susţinută de numeroşi jurişti (reprezentând epoci şi şcoli diferite) şi preluată şi de lingvişti, este că "supleţea în exprimarea NJ are un rol însemnat pentru a asigura pe de o parte starea de durabilitate a legii, iar pe de altă parte, pentru a permite interpretarea legii în situaţii determinate, care pot fi de o mare diversitate"9. Ca urmare, tehnica legislativă are în vedere atât procedee lingvistice de asigurare a exprimării precise, neechivoce, cât şi modalităţi menite să păstreze

"flexibilitatea" legii10. Între formulele indeterminate semantic din CP se înscriu cele care conţin adjectivul important (vătămare importantă, art.249); grav (urmări grave, art.340); deosebit (măsuri de siguranţă de natură deosebită, art.35); normal (normala folosinţă a locuinţei, art.320). Specialiştii francezi în domeniul legisticii formale au observat că o tendinţă a epocii actuale în domeniul codificării este trecerea de la "modernismul hiper-normativ" (caracterizat prin predominarea legilor cu caracter obligatoriu, imperativ, în detrimentul celor cu caracter facultativ, permisiv) la "postmodernismul hipo-normativ" (care atenuează rigiditatea normelor de drept în favoarea flexibilităţii").11 Fenomenul, semnalat încă din anii '60 pe plan european, s-a manifestat iniţial în dreptul civil, extinzându-se apoi, progresiv, şi în alte ramuri de drept. Rezultatul acestei tendinţe de "relaxare" normativă este apariţia unor "legi suple" sau, în sens mai general, a "dreptului flexibil" (cf. fr. "loi souple"; "flexible droit")12, în care noţiunile/conceptele vagi (cf. fr. ―notions floues‖) joacă un rol important13. Prezenţa lor în DJN nu trebuie înţeleasă ca o diminuare a autorităţii legiuitorului, ci, mai curând, ca o implicare în procesul legislativ a celor chemaţi să interpreteze şi să aplice legea. Contradicţia dintre cerinţele de stabilitate şi mobilitate în exprimarea normelor are drept consecinţă, în plan lingvistic, coexistenţa unor aspecte care reflectă spiritul conservator (arhaisme, formule şi tipare sintactice învechite) cu altele caracterizate prin dinamism şi tendinţă de modernizare (înnoiri terminologice, schimbări de sens, crearea unor unităţi sintactice complexe, reorganizarea câmpurilor lexico-semantice etc.). 2.1.2. Cea de a doua contradicţie (precizie tehnică vs. accesibilitate) care a generat întrebarea "Pentru cine trebuie să fie scrise legile?" 14 se datorează naturii eterogene a destinatarilor (specialişti în domeniul dreptului şi nespecialişti) În dreptul românesc, preocuparea legiuitorilor pentru o exprimare simplă şi accesibilă are o îndelungată tradiţie, fiind atestată - implicit sau explicit - încă din vechea legislaţie15. Lucrări de tehnică legislativă din perioada interbelică consideră că înţelegerea DJN de către masa cetăţenilor reprezintă premisa esenţială pentru respectarea legalităţii. Purismul neologic în domeniul limbajului juridic, atestat "oficial" la mijlocul secolului al XIX-lea16 - epocă de adânci transformări în domeniul dreptului românesc - se menţine timp de încă un secol, astfel că în perioada interbelică se recomandă cu hotărâre utilizarea "cuvintelor neaoşe" ca bază a unei terminologii juridice durabile şi accesibile tuturor17. În aceeaşi perioadă sunt înregistrate şi opinii mai moderate privind

terminologia juridică, alcătuită pe baza VG ale cărui cuvinte dobândesc accepţiuni specializate, şi îmbogăţită cu neologisme cu caracter tehnic18. Un pas important spre constituirea unei tehnici legislative moderne este extinderea preocupărilor de la terminologie la probleme de stil şi organizare textuală specifice exprimării NJ19. Principiul accesibilităţii şi-a păstrat poziţia privilegiată şi în tehnica legislativă actuală. În încercarea de a rezolva dilema cuprinsă în întrebarea "Cui se adresează textele legislative?", se aduc argumente atât în favoarea considerării LJ ca limbaj profesional specializat, cât şi în favoarea unui limbaj al actelor legislative pe înţelesul subiecţilor de drept. Prima categorie de argumente justifică utilizarea terminologiei specializate prin nevoia de precizie, concizie şi stabilitate, proprie oricărui limbaj profesional, în opoziţie cu limba comună20. Cea de a doua categorie de argumente, având la bază principiul înscris în dreptul roman "Nemo censetur legem ignorare" condiţionează respectarea legalităţii de accesibilitatea DJN21. Întrucât problematica receptării DJN de către nespecialişti va fi analizată într-o altă secţiune a lucrării22, considerăm, în încheierea discuţiei privind gradul de specializare al discursului legislativ, că opinia cea mai realistă şi adecvată este că "limbajul actelor legislative nu poate fi identic nici cu limbajul comun faţă de care va fi mai abstract, dar nici cu limbajul lucrărilor de literatură juridică, mai abstract, la rândul lui, din raţiuni teoretice, decât cel al actelor legislative"23. De altfel, în analiza DJN pe care am întreprins-o24, această stratificare a fost demonstrată, în primul rând la nivel lexico-semantic, prin existenţa unor termeni juridici şi a unor unităţi frazeologice strict specializate, cu circulaţie limitată la limbajul juriştilor şi al literaturii juridice. 2.1.3. În actuala etapă din evoluţia pe plan internaţional a ştiinţelor juridice, activitatea de legiferare se desfăşoară preponderent sub forma "codificării-compilaţie", în detrimentul "codificării creatoare"25. În consecinţă, perfecţionarea şi sistematizarea legislaţiei în concordanţă cu mutaţiile intervenite în viaţa social-politică, impun modificări, atât în conţinutul legilor (prin abrogarea, modificarea sau reformularea unor articole26), cât şi în denumirea şi definirea unor concepte specifice27. Se poate vorbi în acest sens de o adevărată dinamică a terminologiei juridice28. Principalele ei forme de manifestare sunt:

- apariţia de noi termeni (de regulă, împrumutaţi sau calchiaţi) pentru a desemna referenţi sau reglementări recent introduse în legislaţia românească (instituţii sau acte juridice, infracţiuni, tipuri de convenţii, contracte, acorduri etc.): Avocatul Poporului; ONG (organizaţie non-guvernamentală); ordonanţă de urgenţă; crimă organizată, acord stand by, contract de leasing, asigurare de malpraxis29; - introducerea în legislaţia românească a unor termeni sau sintagme menţionate în dicţionare anterioare anului 1990 cu referire exclusiv la legislaţia străină: contract de engineering şi contract de know-how apar în DDC (p.124, 131), cu precizarea "contract de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, nereglementat în legislaţia noastră" [subl.ns.]; inamovibilitate este definit în DJP ca "situaţie juridică privilegiată creată în unele state capitaliste, în favoarea unor categorii de funcţionari […] în scopul declarat de a-i sustrage dependenţei faţă de organele puterii executive"; - lărgirea sensului unor termeni juridici consemnaţi în dicţionare de specialitate (de exemplu, termenul imunitate, definit în DJP, p.128-129, numai în raport cu convenţiile internaţionale, se utilizează frecvent astăzi în sintagma imunitate parlamentară; termenul piraterie, restrâns în DJP, p.221 la pirateria aeriană şi maritimă şi-a extins sfera de aplicabilitate în domeniul informaticii şi al audio-vizualului); - restrângerea sensului se observă în cazul formulei latineşti restitutio in integrum (înregistrată în DDC, p.461 cu un sens generic) şi utilizată în prezent pentru a desemna repunerea în posesie a persoanelor deposedate de regimul comunist; - reintroducerea în uz a unor termeni sau sintagme aparţinând "dreptului burghez": concesiune; domeniu [public] (DDC, p.96; 192); Curte de Apel /Casaţie/ Supremă (DJP, p.85); - dispariţia din uz a unor termeni/sintagme aparţinând dreptului socialist: cooperativizare socialistă; naţionalizare socialistă; organizaţie socialistă de stat (DDC, p.159; 338; 373). Spre deosebire de VG în care factorul decisiv este uzul, în VJ dinamica lexicală are o determinare mult mai complexă, pe lângă factorii schimbării din VG - şi uneori chiar înaintea lor - intervenind cei de natură juridică şi socialpolitică. Schimbările terminologice impuse de modificarea unor concepte sau instituţii sunt consemnate în lucrări de jurisprudenţă, în dicţionare de specialitate şi în note de subsol incluse în textul legii30. Astfel, în CC 1981, textul legislativ păstra încă vechile denumiri ale unor instanţe judecătoreşti. De exemplu, în text apărea sintagma Curtea de Apel,

iar în notă se preciza "În loc de Curtea de Apel se va citi «instanţa care, potrivit legii, pronunţă o hotărâre definitivă»" (CC, 1981, p.282). În mod similar DJP (apărut în 1976) înregistrează ca ieşite din uz denumirile Curte de Apel, Curte cu juraţi, Curte de Casaţie, Curte Supremă, precizând "Codul de procedură penală în vigoare nu mai foloseşte noţiunea de Curte în denumirea instanţelor" (p.86). În dicţionare generale, care acordă mai puţină atenţie preciziei "tehnice" a termenilor, cuvinte ieşite din uzul juridic sunt menţinute ca elemente ale lexicului comun, fără referiri la actualitatea lor în sistemul legislaţiei (cf. definiţiile date asasinatului în DJP şi DEX: "Asasinat, denumire folosită în C.P. anterior [subl.ns.] pentru infracţiunea de omor cu premeditare", DJP, p.39; "Asasinat, omor cu premeditare", DEX, p.55). Comparaţia între CP actual (intrat în vigoare în 1996) şi CP anterior (intrat în vigoare în 1969 şi republicat în 1973) evidenţiază - în note de subsol modificări terminologice determinate de schimbări legislative. Printre acestea se înscrie abolirea pedepsei cu moartea, despre care CP în vigoare (p.18) precizează: "Toate dispoziţiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi alte acte normative, sunt considerate că se referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă". Alte modificări terminologice din acelaşi text legislativ sunt: înlocuirea sintagmei unitate militară disciplinară prin închisoare militară (p.37), a sintagmei interes obştesc prin interes public (p.148). Modificări terminologice similare fuseseră operate în CP 1969 în raport cu CP anterior: înlocuirea formulei starea de pericol a infractorului cu starea de pericol a făptuitorului (art.111); adoptarea termenului infracţiune în locul formulării pleonastice infracţiune penală (art.17). Un caz interesant este cel al termenului crimă, care şi-a restrâns sensul în CP 1969 faţă de folosirea sa în coduri mai vechi cu semnificaţia "infracţiune deosebit de gravă": crima plăsmuirii de monetă (CPT, 1920, p.64); crima dării de foc (CPT, 1920, p.19); crima de omor (CP, 1939, p.395)31; în limbajul juridic actual, termenul a revenit în uz, prin intermediul calcului frazeologic crimă (= infracţionalitate) organizată. Dată fiind relaţia de implicare reciprocă dintre sistemul dreptului şi DJN, perfecţionările survenite în unul din aceste domenii au efecte pozitive şi asupra celuilalt32. Definiţiile din CP 1969 sunt mai complete şi mai precise (vezi termenul tentativă, CPCA, 1972, p.109); de asemenea, cuprinde definiţii care nu figurau în ediţia anterioară, stabilind astfel accepţii unice, instituţionalizate pentru termeni sau expresii ca lege penală, săvârşirea unei infracţiuni, secrete de stat, înscris oficial, infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării.

Prin noi definiţii se precizează în CP, 1969, sensul unor termeni cărora li s-a atribuit un conţinut diferit: calculul timpului, rude, apropiate, arme. Definiţiile introduse (vezi CPCA, 1972, p.693-715, "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală") au în vedere, în primul rând, termeni juridici proveniţi din VG, cărora urmăresc să le acorde o semnificaţie precisă, care să excludă orice ambiguitate, pentru a asigura astfel o interpretare corectă şi unitară a textului legislativ. Perfecţionarea DJN pentru a răspunde celor patru cerinţe considerate esenţiale (precizie, concizie, claritate şi durabilitate33) trebuie să depăşească sfera terminologiei. În acest scop, specialiştii în tehnica legislativă au în vedere organizarea textuluI şi relaţiile logice, sintactice şi semantice dintre componentele sale, structura frazei conform tiparelor specifice34. De exemplu, în Codul penal 1969, comparat cu ediţiile anterioare, se constată îmbunătăţiri realizate printr-o nouă structurare la nivelul textului. Astfel, art.33 concentrează într-un singur articol toate modalităţile sub care se poate prezenta concursul de infracţiuni (CPCA, 1972, p.221). Cu toate acestea, atenţia mai redusă acordată nivelului textual şi sintactic are drept consecinţă menţinerea şi în codurile în vigoare a unor fraze defectuos formulate, în care raporturile sintactice sunt neclare. De exemplu, în CP, 1969, p.443 întâlnim următoarea definiţie: "Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale ori sănătăţii mai multor persoane". În CC, 1981, p.182 găsim fraza: "El [vânzătorul] nu va fi dator să facă predarea, chiar de ar fi şi dat un termen pentru plată, dacă de la vânzare încoace, cumpărătorul a căzut în faliment sau în nesolvabilitate, încât vânzătorul se află în pericol de a pierde preţul, afară numai dacă cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la termen". 2.1.4. Perfecţionarea procedeelor tehnicii legislative presupune o abordare complexă, care are în vedere atât condiţionările de natură pragmatică ale DJN, cât şi caracteristicile sale lingvistice35. Un asemenea model funcţional conceput pentru redactarea textelor specializate - a fost elaborat încă din anii '80 de cercetătorii americani de la Document Design Center [DDC] din Washington D.C. În urma unor studii experimentale (bazate, în principal, pe metode din psiholingvistică şi sociolingvistică), au fost identificate trăsăturile definitorii ale unor tipuri discursiv-textuale (juridic normativ; administrativ; medical) care pot genera dificultăţi în procesul de redactare, interpretare sau receptare, acordându-se o atenţie deosebită receptorilor nespecialişti. Modelul menţionat prezintă elaborarea şi revizuirea documentelor oficiale

ca un proces ("Document Design as a Process") care cuprinde trei etape obligatorii pentru elaborarea unor documente eficiente: etapa pregătitoare, redactarea, etapa de evaluare şi revizuire36. Din perspectiva eficienţei documentelor, remarcăm atenţia acordată aspectelor de natură pragmatică şi, în primul rând, receptorilor textului specializat37. În funcţie de caracteristicile publicului vizat, corelate cu scopul şi funcţiile documentului, se stabilesc modalităţile de comunicare cele mai adecvate 38 (desigur că documentele care se adresează unui public eterogen - cum sunt textele legislative - pun probleme mai complexe din acest punct de vedere).
Figura 5. Procesul elaborării documentului (apud Battison, 1980, p.5).

Figura 5. Procesul elaborării documentului (apud Battison, 1980, p.5).

Fără a pune semnul egalităţii între accesibilitate şi simplitate39, autorii modelului recomandă evitarea terminologiei strict specializate (a "jargonului" ştiinţific) şi a construcţiilor sintactice particulare sau ambigue cu care receptorul mediu nu este familiarizat40. Fără a pune semnul egalităţii între accesibilitate şi simplitate 39, autorii modelului recomandă evitarea terminologiei strict specializate (a "jargonului" ştiinţific) şi a construcţiilor sintactice particulare sau ambigue cu care receptorul mediu nu este familiarizat40. După redactare se impune reexaminarea documentului din punctul de vedere al eficienţei sale. Evaluarea eficienţei se face prin testare în raport cu scopul documentului şi poate fi urmată de revizuirea textului41. 2.1.5. În comparaţie cu numărul relativ mare al descrierilor teoretice ale DJN, lucrările consacrate aspectelor practice ale redactării textelor legislative sunt mult mai puţin numeroase. Din această ultimă categorie fac parte lucrări ale juriştilor englezi din secolul al XIX-lea (Jeremy Bentham, Arthur Symonds, George Coode, Henry Thring)42 şi rapoarte oficiale ale unor comisii guvernamentale din aceeaşi perioadă, cuprinzând analize critice ale DJN din epocă şi soluţii pentru a-i spori accesibilitatea în raport cu masa cetăţenilor. Dintre lucrările mai noi43 consacrate redactării textelor legislative vom menţiona câteva care au în vedere pregătirea profesională a viitorilor specialişti, precizând că unele dintre recomandările pe care le cuprind sunt

preluate din autori "clasici" ai domeniului44. Majoritatea sunt cursuri universitare pentru studenţii facultăţilor de drept şi ilustrează importanţa pe care însuşirea tehnicilor de redactare legislativă o are pentru viitorii jurişti. Autorii americani (vezi nota 43) abordează problematica DJN din perspectivă multidisciplinară, evidenţiind interdependenţa dintre claritatea redactării şi cea a raţionamentelor juridice45. Lucrările au un pronunţat caracter practic, de "ghid", cuprinzând analize de text, exerciţii de redactare, precum şi liste de termeni şi formule nerecomandabile (arhaisme, latinisme, jargon juridic). În domeniul perfecţionării învăţământului juridic se situează şi un proiect de cercetare teoretică şi aplicativă iniţiat de DDC în colaborare cu cinci universităţi americane, vizând îmbunătăţirea programelor, metodelor şi materialelor didactice în domeniul redactării legislative ("legal writing"). Cursul are o orientare pragmatică, urmărindu-se corelaţia dintre scopul documentului juridic, destinatar şi regulile de redactare46. Pe baza principiilor de elaborare a documentelor promovate la DDC a fost alcătuit, dintr-o evidentă perspectivă pragmatică, un "manual al profesorului" pentru predarea/învăţarea redactării de texte specializate47. Bibliografia de limbă franceză a domeniului cuprinde lucrări consacrate redactării legislative în situaţii de bilingvism (Canada, Belgia)48, dar şi lucrări cu caracter didactic-aplicativ, destinate deprinderii metodelor de analiză (şi, implicit, de producere) a diverselor tipuri de texte juridice. Cele trei modalităţi propuse de Sourioux-Lerat (1992) pentru abordarea textului juridic sunt: analiza de conţinut (vizând cuvintele-cheie în relaţie cu noţiuni sau conceptecheie); analiza stilistică (privind retorica textului) şi analiza discursului (construcţia textului sub aspect gramatical şi logic). Partea a doua a lucrării prezintă aplicaţii realizate - conform etapelor de analiză menţionate - pe trei tipuri de texte juridice (normativ, contractual, doctrinal). Prezentarea lucrărilor menţionate sub 2.1.5. are scopul de a atrage atenţia juriştilor şi lingviştilor, în primul rând, dar şi a specialiştilor în alte ştiinţe sociale asupra necesităţii abordării interdisciplinare a procesului de redactare legislativă sub multiplele sale aspecte. Din păcate, asemenea lucrări cu caracter practic-aplicativ, realizate pentru necesităţi didactice sunt cvasiabsente - după ştiinţa noastră - din bibliografia românească. Cu atât mai mult este regretabilă absenţa din programele facultăţilor de drept din România49 a unui obiect de studiu cu caracter interdisciplinar, consacrat discursului juridic (în diversele sale variante) şi tehnicilor de exprimare specifice acestora. 2.2. În strânsă legătură cu redactarea în drept se află problematica interpretării textului legislativ, domeniu în care aspectele de natură juridică, lingvistică şi logică apar într-o legătură organică50.

Importanţa actului interpretativ în raport cu dispoziţiile legale a fost evidenţiată de numeroşi teoreticieni ai dreptului, ajungându-se până la aserţiuni conform cărora interpretarea ar reprezenta însăşi esenţa dreptului 51, iar sensul legislativ nu ar exista în afara actului de interpretare şi aplicare a legii52. Între obiectivele esenţiale ale interpretării dispoziţiilor legale se află: înlăturarea ambiguităţilor, completarea unor lacune ale legii, precizarea unor sensuri, precum şi a aplicabilităţii sale spaţiale, temporale, materiale sau juridice53. 2.2.1. În teoria generală a dreptului figurează mai multe tipuri de interpretare, stabilite în funcţie de criteriile avute în vedere54: a) În funcţie de autorul interpretării, de situaţia comunicativă în care se realizează şi de sfera de aplicabilitate, interpretarea poate fi:  legală sau autentică, atunci când însăşi legea explică sensul legilor şi al expresiilor; interpretarea de acest tip este obligatorie, ca şi norma interpretată (vezi, spre exemplificare, secţiunea "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală", în CP, art.140-157);  judiciară, realizată de organele judiciare (instanţe de judecată) pentru rezolvarea unui conflict de drept; interpretarea respectivă are valoare numai în speţa soluţionată (vezi, în acest sens, prevederea din finalul art.74, CP: "Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav");  doctrinală sau ştiinţifică, prezentă în literatura de specialitate (lucrări ştiinţifice, tratate, manuale, reviste de drept); are valoare prin adevărul pe care îl exprimă. b) După procedeele la care recurge autorul (în cazul când legea este obscură sau ambiguă), interpretarea poate fi:  textuală sau literală (când înţelesul legii este căutat în termenii şi formulările utilizate de aceasta);  raţională sau logică (când înţelesul legii este clarificat cu ajutorul unor raţionamente/argumente: "a pari"; "a fortiori"; "a contrario")55. Dintr-o perspectivă mai amplă, cele două procedee se subsumează interpretării "în litera" sau "în spiritul legii" (respectiv, interpretării intrinseci sau extrinseci)56. c) După rezultatul său, interpretarea poate fi:  declarativă (când se constată concordanţa dintre textul legii şi intenţia legiuitorului - "lex dixit quam voluit");  restrictivă (când se constată că textul legii exprimă mai mult decât a

intenţionat legiutorul - "lex dixit plus quam voluit");  extensivă (când se constată că textul legislativ spune mai puţin decât a voit legiuitorul - "lex dixit minus quam voluit"). 2.2.2. Din perspectiva semiotică asupra DJN adoptată în analiza noastră, ne interesează în mod deosebit interpretarea judiciară, care presupune o importantă componentă lingvistică57, evidenţiată în bibliografia de specialitate58. Acest tip de interpretare devine posibilă şi necesară datorită modalităţii abstracte, generale şi schematice de formulare a NJ59, precum şi unui anumit grad de "indeterminare voluntară"60. De aceea, în aplicarea NJ la cazuri individuale, concrete, instanţele de judecată trebuie să se bazeze pe o bună înţelegere a textului legislativ61. Într-o abordare funcţională, care ia în considerare caracteristicile pragmatice ale actului interpretării judiciare se poate stabili o analogie între această activitate şi joc62, bazată pe caracteristici comune, printre care existenţa unor tensiuni între aspecte antinomice (inventivitate vs. conformism; spontaneitate vs. formalism; libertate vs. constrângere). Interpretarea judiciară este prezentată ca o activitate cu caracter creator63, care asociază metode de interpretare intrinsecă sau exegetică (limitată la exegeza strictă a textului legislativ) şi metode de interpretare extrinsecă (prin care se recurge la elemente exterioare textului interpretat) 64. Printre cele din urmă se înscriu metoda teleologică şi metoda istorică sau evolutivă. Consecinţa acestei pendulări între "litera" şi "spiritul" legii este o mai mare libertate de apreciere acordată judecătorului (vezi, în acest sens, prevederile art.18 din CP privind "Stabilirea în concret [subl.ns.] a gradului de pericol social" al unei infracţiuni). 2.2.3. Interpretarea judiciară este supusă unor constrângeri de natură juridică, lingvistică şi socială. Principalul element de constrângere este contextul65, atât cel extern (situaţional), cât şi cel intern (lingvistic)66. În legătură cu contextul extern, reţinem componentele sale socio-legală şi istorică, reprezentând primul nivel care trebuie luat în considerare în interpretare67. Pentru a înţelege importanţa abordării istorice a DJN în interpretarea textului legislativ68, se pot examina schimbările din terminologia juridică, în corelaţie cu modificările intervenite în plan social, economic şi politic. De exemplu, în CC, 1981, art.199 include termenul juridic parafernă, care apare glosat într-o notă, precizându-se şi echivalenţele sale din vechea legislaţie românească: "Parafernă, adică averea nedotală a femeii şi a cărei administraţiune o are ea personal, se numea în Codul Calimach şi Caragea exoprică". În raport cu textul legislativ ca întreg, contextul extern poate fi reprezentat

de o anumită ramură a dreptului (cf. sensurile diferite ale termenului audienţă în DJP, p.44 şi DDCA, p.40)69 sau de ansamblul textelor legislative referitoare la un anumit domeniu. De exemplu, definiţia familiei în DDC, p.246 este prezentată "în accepţiunea dată de legea locativă" şi "în accepţiunea dată de legea privind construcţia şi vânzarea de locuinţe", iar în CC, 1981, p.134, la secţiunea "Despre interpretarea convenţiilor", art.979 precizează: "Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului". Contextul intern este reprezentat, la un prim nivel, de textul juridic văzut ca sistem închis, cu organizare textuală proprie70. În sens îngust, contextul lingvistic poate fi reprezentat de o frază sau sintagmă din textul legislativ. Rolul contextului este de a restrânge aria semantică a cuvintelor din VG, asigurând monosemantismul termenilor juridici71, rol recunoscut de doctrina juridică: "Înţelesul unor expresii folosite în legea penală poate să fie mai larg sau mai restrâns decât înţelesul lor în limbajul comun, iar în unele situaţii expresiile folosite sunt susceptibile de semnificaţii diferite în raport de contextul frazei" (CPCA, 1972, p.693). 2.2.3. Problematica interpretării judiciare are în vedere toate nivelurile actului legislativ considerat ca sistem unitar72. 2.2.4. Importanţa abordării lingvistice a textului legislativ în actul interpretării judiciare a fost afirmată explicit în dreptul românesc73. Principalul obiectiv al interpretării judiciare este rezolvarea ambiguităţilor (con)textuale, sintactice şi semantice74. La nivel textual, dezambiguizarea se realizează prin mecanismele de asigurare a coerenţei textului, prin corelarea - în plan logic, sintactic şi semantic - dintre enunţuri (articol, alineat, frază). Astfel, în CC, 1981, p.135, art.982 prevede: "Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dânduse fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg". Dintre diversele categorii de sensuri ale enunţurilor juridice75, sensul implicit - condiţionat (con)textual la nivel (trans)frastic - este deosebit de important pentru interpretarea judiciară76. Ambiguitatea sintactică, socotită de unii autori ca un însemnat factor perturbator77, are în limba română mai puţine efecte negative, datorită utilizării unor scheme sintactice tipice. Ambiguitatea sintactică poate fi produsă de frazele prea ample, cu numeroase subordonate şi intercalări, sau, din contră, de frazele prea comprimate, din care nu reies clar raporturile logico-sintactice dintre componente78. În limba română, cea mai importantă sursă de ambiguitate rămâne VJ. Ambiguitatea semantică se manifestă la cuvinte provenite din VG. Pentru interpretarea acestora juriştii recurg la diverse procedee79. În cazul când legea nu conţine precizări exprese pentru interpretarea legală a termenului respectiv

(a ratione legis stricta), se ia în considerare, în general, sensul uzual din VG (vulgari usu loquendi) al termenului80. În această situaţie se află numeroşi termeni juridici din Codul penal: furt, insultă, înşelăciune, omor, tâlhărie, ucidere. Un rol important în dezambiguizarea cuvintelor din VG are contextul lingvistic (sintagma, fraza) în care este inserat termenul respectiv81. Interpretarea termenilor şi expresiilor în spiritul legii (ab ratione legis) permite precizarea în practica judiciară a unor noţiuni ambigue precum necorespundere a locuinţei, muncă corespunzătoare, altă localitate, domiciliu82. De exemplu, sensul primei noţiuni citate este astfel explicat în spiritul legii: "Într-o interpretare echitabilă şi deci corectă a noţiunii de necorespundere a locuinţei pe care o deţine cel care formulează o cerere de extindere, trebuie înţeleasă şi situaţia când acestea deţine o singură încăpere, care deşi din punct de vedere al normei locative, însumate, în raport cu numărul membrilor de familie, corespunde suprafeţei locative la care, el şi aceştia sunt îndreptăţiţi, potrivit legii, dar care nu corespunde însă în raport cu numărul şi sexul membrilor de familie, această din urmă împrejurare, justificând, fără posibilitate de dubiu, o vocaţie legală la extindere, chiar într-o astfel de împrejurare" (ibidem, p.62). În unele cazuri, termenii juridici proveniţi din VG sunt interpretaţi în sensul potrivit cu clauza sau dispoziţia, chiar dacă astfel are loc o abatere de la sensul termenului în limbajul uzual (pro subjecta materiae). De exemplu, loc public, în accepţia Codului penal este considerat orice loc în care publicul are acces, chiar dacă în momentul săvârşirii faptei nu este prezentă nici o persoană în locul respectiv83. 2.3. Interesul major acordat aspectelor lexico-semantice ale DJN se concretizează prin activitatea de îndelungată tradiţie la noi de elaborare a dicţionarelor specializate pentru diverse ramuri ale dreptului84. Necesitatea acestor instrumente de lucru pentru specialişti a fost afirmată încă din perioada interbelică85. Dicţionarele juridice mai noi (DJP, DDCA, DDC, DDPC, DJTU) sunt concepute pentru a servi ca instrumente de lucru juriştilor teoreticieni şi practicieni, studenţilor de la facultăţile de drept, precum şi celor implicaţi în aplicarea legislaţiei. În acelaşi timp, abordând ramuri ale dreptului aflate în strânsă legătură cu viaţa socială (drept civil, penal), dicţionarele respective îşi propun să informeze masa cetăţenilor asupra conceptelor, noţiunilor şi instituţiilor juridice, contribuind astfel la ridicarea nivelului general al cunoaşterii juridice şi, implicit, la educarea civică a populaţiei86. În "Cuvânt înainte" la DDC se precizează că aceste dicţionar "se vrea a fi, în egală măsură [subl.ns.], un instrument de cunoaştere pentru marele public şi, totodată, un instrument de lucru pentru specialişti" (DDC, p.6). În "Cuvânt introductiv" la DJP se afirmă "preocuparea autorilor pentru a configura dicţionarul şi ca un instrument de educaţie juridică, proiectat pe fundalul ansamblului mijloacelor educaţionale" (DJP, p.8). O finalitate asemănătoare are DJTU, ai căror autori se adresează

studenţilor în drept, specialiştilor implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie, dar şi publicului interesat de prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional (DJTU, ,,Cuvânt înainte―). Având în vedere aceste dublu scop şi caracterul eterogen al audienţei, în dicţionarele citate coexistă - în proporţii diferite - aspecte proprii lexicografiei specializate (terminografiei) cu modalităţi specifice lexicografiei generale, menite să asigure înţelegerea termenilor juridici de către nespecialişti 87. 2.3.1. În lexicografia specializată, definiţia - de tip enciclopedic - are, în principal, funcţie normalizatoare şi prescriptivă, plasându-se între lingvistică şi epistemologia cunoaşterii. Abordarea specifică este cea de tip paradigmatic, în care termenul este decontextualizat. Metalimbajul lexicografic - mai abstract şi mai "tehnic" decât cel din dicţionarele generale se apropie - prin unele trăsături de natură sintactică şi semantică - de cel utilizat în limbajul ştiinţific. După mărturisirea autorilor, dicţionarele respective sunt destinate "în egală măsură" specialiştilor şi publicului larg, ceea ce ar implica două tipuri de lectură (medie şi specială), diferenţiate în funcţie de competenţa profesională a vorbitorilor şi de obiectivele lor specifice88. În opinia noastră însă, dicţionarele pe care le-am consultat89 rămân - în primul rând - instrumente de lucru pentru jurişti. Aceste lucru este evidenţiat de maniera specifică în care sunt definiţi termenii de specialitate: "Definiţia legală concretizează un sistem aplicat în împrejurări bine precizate, în timp ce definiţia conceptului permite un total de posibilităţi, dintre care numai una e soluţia legiuitorului. Apoi aria de definiţii a legiuitorului este diferită de aria de definiţii a materiei juridice deoarece legiuitorul nu-şi propune să definească toţi termenii juridici, tot astfel cum el îşi poate propune să definească şi termeni din afara dreptului"90. Caracterul enciclopedic al respectivelor dicţionare reiese şi din frecventele referiri cu caracter extralingvistic. Astfel, în DJP, articolul consacrat unui concept juridic cuprinde, pe lângă definiţia propriu-zisă, trimiteri la doctrină şi indicarea textelor de lege unde apare termenul definit. Ca exemplu, cităm termenul abordaj, aşa cum apare în DJP (p.18): "Ciocnire a două nave sau ciocnire a unei nave de un obstacol. Când are ca urmare avarierea gravă a unei nave civile, atrage răspunderea penală a persoanei vinovate, potrivit art.115D nr.443/1972, iar când se referă la nave militare, potrivit art.345 c.p.V. şi coliziune". Trimiterile la literatura de specialitate, la doctrină şi la istoricul unor concepte şi instituţii juridice se adresează, de asemenea, specialiştilor, ele nefiind relevante pentru subiecţii legii. De exemplu, DJP include o serie de denumiri folosite în Codul penal anterior, făcând precizările necesare privind echivalentele din Codul penal în vigoare: "Bandă (ceată), denumire folosită în C.p. anterior pentru a desemna adunarea sau întrunirea de cel puţin trei persoane, în vederea săvârşirii de infracţiuni (b. de hoţi, b. de tâlhari, b. de huligani, etc.). În C.p. anterior era incriminată constituirea de b. în scopul terorist sau de sabotaj (art.207 C.p.) şi săvârşirea de acte de violenţă contra persoanelor

sau bunurilor de către bande (art.330-332 C.p.). C.p. în vigoare nu mai foloseşte această noţiune, ci pe aceea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.p.) ori aceea de complot (art.167 C.p.)" (DJP, p.48). În mod similar sunt prezentaţi în DJP şi alţi termeni juridici dispăruţi din legislaţia penală actuală: asasinat (p.39); atrupamente (p.44); huliganism (p.126); recluziune (p.239). Dicţionarele juridice oglindesc în acest mod dinamica VJ şi mutaţiile specifice epocii actuale91. 2.3.2. Pentru a veni în sprijinul publicului larg, dicţionarele juridice recurg la o serie de procedee specifice lexicografiei generale, în aşa fel încât definiţiile să fie accesibile şi nespecialiştilor92. Cel mai frecvent se recurge la indicarea de sinonime, care pot înlocui sau însoţi definiţia. Primul caz poate fi ilustrat prin seria de sinonime ale termenului juridic pact (învoială; înţelegere; acord de voinţe; contract; convenţie, DDC, p.375) sau sintagmei specializate temeiul răspunderii penale (fundamentul; cauza; motivul, DJP, p.271). A doua situaţie poate fi exemplificată prin termenul distrugere, explicitat în DJTU (p.116) atât prin definiţie, cât şi prin sinonime: "nimicire, ruinare, activitate prin care o persoană provoacă vătămarea materială a unui bun, alterându-l sau nimicindu-l în totalitate". De regulă, sinonime din VG, bine cunoscute nespecialiştilor, sunt indicate pentru a elucida sensul unor termeni juridici de strictă specialitate: coliziuneciocnire (DJP, p.63); corupţie activă-dare de mită (DJP, p.82); rix-încăierare (DJP, p.253); adopţiune-înfiere (DDC, p.33). Riscul recurgerii la sinonime din VG decontextualizate este menţinerea unui anumit grad de ambiguitate, datorată semnificaţiei mai largi a cuvintelor uzuale (adesea polisemantice) în raport cu termenii specializaţi. Ca exemple pot fi date sinonimele nimicire şi ruinare, indicate în DJTU (p.116) pentru distrugere (a unui bun), precum şi echivalenţele sinonimice din DDC act ascuns - act secret (p.13) şi bun(patrimonial) - lucru (p.241). Neologismele juridice împrumutate sunt glosate prin calcuri lexicale, mult mai transparente pentru nespecialişti şi mai economice pentru lexicograf: infanticid - pruncucidere (DJP, p.1344); consanguini - cosângeni (DDC, p.101); copermutant - coschimbaş (DDC, p.159). Formulele latineşti consacrate în "limbajul juriştilor" sunt traduse sau însoţite de echivalentele lor româneşti. Din DJP selectăm: aberratio ictus ("devierea loviturii"); iter criminis ("drumul crimei"); in personam ("cu privire la persoană"); in rem ("cu privire la faptă"). Din DDC pot fi menţionate: actio de in rem verso ("locuţiune latină prin care se desemnează dreptul la acţiune izvorât din îmbogăţirea fără justă cauză"); ex nunc ("locuţiune latină folosită pentru a exprima ideea că efectele unui act juridic se produc numai pentru viitor, din momentul încheierii sale"). În cuprinsul articolelor, pentru a facilita înţelegerea, se recurge la paranteze explicative: "Calităţi mincinoase, calitate neadevărată (de ex., că deţine o anumită funcţie ori este în raporturi de rudenie cu cineva) pe care o

persoană o invocă sau o atribuie altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare pe cineva. Folosirea de calităţi mincinoase constituie fie un mijloc de săvârşire a unor infracţiuni (de ex., infracţiunea de fals privind identitatea), fie o modalitate agravată a acestora (de ex., violare de domiciliu, înşelăciune etc.)" (DJP, p.51). Pentru a permite nespecialiştilor înţelegerea corectă şi completă a sensului unor cuvinte din VG devenite termeni juridici, este utilizat procedeul definirii prin enumerare. În DJP, p.221 se precizează: "În sensul legii penale, sunt pietre preţioase: diamantele, briliantele, rubinele, safirele, smaraldele şi perlele naturale"; în DDC, p.246 se dă definiţia prin enumerare a familiei, în accepţiunea dată de legea locativă: "familie formată din soţi, copii şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia". 2.3.3. Atât "lectura" specială a definiţiei juridice (realizată de specialişti), cât şi "lectura" medie (făcută de vorbitorul obişnuit) pot fi afectate de încălcarea unora dintre principiile lexicografiei generale. Dintre acestea, menţionăm: circularitatea unor definiţii ("linişte publică - liniştea în relaţiile dintre oameni în domeniul vieţii publice", DJP, p.183; "arestare - privare de libertate a unei persoane prin arestarea sa", DJP, p.33); inconsecvenţe în stabilirea genului proxim (defăimare şi jefuire/jaf nu sunt definite iniţial ca infracţiuni, DJP, p.89, 175); formulări improprii (de exemplu, pleonasmul: "urmări posterioare comiterii infracţiunii", DJTU, p.130) şi prezenţa unor informaţii redundante (care se repetă mai mult sau mai puţin evident, fiind - din această cauză - mai greu de utilizat ca distinctive de către un receptor nespecialist 93). Ca exemple de redundanţă, pot fi citate din DDC următoarele: indicarea unor sinonime parţiale ("subiect de drept - noţiune ce exprimă calitatea, capacitatea, însuşirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să participe individual sau în colectiv la raporturile juridice", p.500) sau totale ("probatoriu totalitatea probelor (dovezilor) administrate într-un litigiu", p.405; "înregistrarea naşterii - (înscrierea /notarea) evenimentului naşterii unei persoane în registrul de stare civilă […]―, p.299); reluarea informaţiei prin parafrază (,,exercitarea posesiei pe faţă, în mod public“, p.412) sau paranteze (,,înfiere - actul juridic consimţit de înfietor, de soţul acestuia (dacă înfietorul este căsătorit […])―, p.297); prezenţa unui hiponim alături de hiperonimul său ("Înfiatul nu poate fi fiu (fiică) sau frate (soră) a înfietorului", p.297). 2.3.4. Într-o categorie specială de lucrări lexicografice, plasate între dicţionarele juridice de tip enciclopedic şi cele lingvistice se înscriu dicţionarele juridice de uz didactic, destinate studenţilor din primii ani ai facultăţilor de drept: De Foutette, 1988 [FVJ]; Guillien; Vincent, 1995 [TJ] (pentru limba franceză); Gifis, 1975 (pentru limba engleză). Fără ambiţia de a rivaliza cu marile dicţionare juridice, lucrările citate prezintă liste de termeni uzuali (însoţiţi de definiţii), necesari unei iniţieri juridice, evitând termenii de interes restrâns (,,ezoterici―), ca şi referinţele la jurisprudenţă sau doctrină 94. În concluzie, examinarea dicţionarelor juridice din perspectiva destinatarilor avuţi în vedere de către autori şi a modalităţilor lingvistice utilizate, conduce la concluzia că un dicţionar juridic ,,general―, destinat atât

specialiştilor, cât şi nespecialiştilor nu este realizabil şi nici util din punct de vedere practic. Cauzele pentru care nu ni se pare posibil acest tip de lucrare ţin de aspectele pragmatice ale comunicării juridice, în primul rând, de obiectivele şi competenţa comunicativă diferite ale receptorilor specialişti şi nespecialişti. Întrucât problemele receptării DJN de către nespecialişti vor fi tratate întro altă secţiune a lucrării95, nu insistăm asupra lor aici. Precizăm însă faptul că necesitatea unor dicţionare juridice concepute pentru uzul specialiştilor apare frecvent menţionată în literatura de specialitate96. Recent, s-a conturat o ramură a lexicografiei, specializată în acest sens lexicografia juridică97, al cărei scop este elaborarea "juridicţionarului" (fr. juridictionnaire). În viziunea cercetătorilor canadieni de la Centre de traduction et de terminologie juridique (Moncton) - care au publicat în perioada 1991-1993 primele două volume dintr-un asemenea dicţionar, fiecare cu peste 300 cuvinte - intrare, "juridicţionarul" trebuie să aibă caracter noţional şi normativ. Termenii sunt grupaţi după criterii logice, în notions-cadre (al căror conţinut este variabil) şi notions-polysčmes (cu un conţinut determinat sau invariabil). Fiecare articol conţine o secţiune consacrată sintagmelor şi frazeologismelor proprii terminologiei juridice98. Latura normativă constă în semnalarea unor posibile greşeli de utilizare (sub aspect lingvistic sau juridic). 2.4. Transpunerea textelor legislative dintr-o limbă în alta pune probleme teoretice şi practice deosebit de complexe, întrucât presupune din partea traducătorului specializat ("jurilingvist"99) o abordare comparativă interdisciplinară - juridică şi lingvistică100 - a celor două sisteme legislative. Traducerea poate fi realizată "în litera legii" (rămânând fidelă textului din limbasursă şi, implicit, intenţiei legiuitorului) sau "în spiritul legii" (în funcţie de destinatar şi de contextul social-cultural în care va fi receptată)101. Deşi în prezent există numeroase dicţionare juridice bi- sau plurilingve102, stabilirea echivalenţelor terminologice rămâne problema esenţială a traducerii. Rezolvarea ei presupune analize intralingvistice (vizând identificarea trăsăturilor specifice limbajului juridic din cele două idiomuri), urmate de confruntarea interlingvistică şi interlegală a celor două sisteme103. Date fiind dificultăţile şi riscurile traducerii (în accepţia tradiţională discutată supra), în decursul ultimului deceniu s-au experimentat noi modalităţi de redactare legislativă, considerate mai adecvate în statele cu caracter federal şi mai multe limbi naţionale (Elveţia, Canada): redactarea bilingvă (elaborarea a două versiuni consecutive, urmată de revizuirea făcută de o autoritate unică); redactarea paralelă (cele două versiuni ale proiectului legislativ sunt concepute simultan dar separat în cele două limbi); coredactarea (redactare monolingvă a proiectului legislativ, realizată de doi jurişti în cele două limbi, urmată de controlul reciproc al celor două versiuni şi de verificarea finală de către o comisie de jurişti şi lingvişti reprezentând ambele limbi)104. Utilizată cu succes în Canada încă din 1978, adoptată ulterior în Elveţia şi Belgia, coredactarea este considerată astăzi cea mai avantajoasă soluţie din perspectiva nevoii de armonizare a legislaţiilor naţionale la nivel european, fiind

deja aplicată în domeniul unor directive comunitare (de exemplu, în materie contractuală)105. 3. Cercetarea DJN are importante consecinţe practice pentru categoria receptorilor nespecialişti (masa cetăţenilor reprezentând subiecţii legii). 3.1. Necesitatea redactării legilor într-un limbaj accesibil nespecialiştilor constituie unul dintre obiectivele principale ale tehnicii legislative, frecvent susţinut în istoria dreptului românesc şi al altor ţări106. Tehnica legislativă actuală acordă principiului accesibilităţii o atenţie deosebită 107, dat fiind că înţelegerea corectă a prevederilor legii este premisa esenţială a respectării legalităţii. În condiţiile instaurării statului de drept şi adâncirii democraţiei în toate domeniile vieţii social-politice, juriştilor le revin sarcini sporite, atât în domeniul redactării legilor, într-o formă clară, sintetică, de largă accesibilitate, cât şi în ceea ce priveşte educaţia juridică a cetăţenilor. 3.1.1. Pentru reducerea dificultăţilor întâmpinate de nespecialişti în decodarea DJN au fost iniţiate cercetări cu caracter teoretic şi aplicativ privind cauzele neînţelegerii acestui limbaj şi modalităţi de remediere a situaţiei. Etapa simplei constatări a dificultăţilor pe care le au nespecialiştii în decodarea textului legislativ108 a fost urmată de cercetarea cauzelor care generează dificultăţile respective. Întrucât pentru limba română nu s-au efectuat până în prezent - după cunoştinţa noastră - investigaţii privind receptarea textelor juridice de către nespecialişti, vom prezenta, în continuare, principalele direcţii abordate de cercetătorii străini, dat fiind faptul că multe dintre rezultatele lor sunt valabile şi pentru limbajul juridic românesc. Cercetările cu caracter pluridisciplinar (la care participă jurişti, lingvişti, specialişti în comunicare, în socio- şi psiholingvistică) se înscriu în cadrul unui amplu curent de reforme lingvistice cunoscut sub numele de "Plain Language Movement" ("Mişcarea pentru un limbaj clar/simplu") [abreviat, în continuare PLM]. Acesta s-a constituit în spaţiul cultural anglofon (dominat de sistemul de drept "Common Law") cu o evidentă finalitate practică: simplificarea discursului juridic-administrativ pentru a-i asigura claritatea şi accesibilitatea (lizibilitatea) în raport cu receptorii nespecialişti. Reţinem faptul că, pentru reprezentanţii PLM, între claritatea şi precizia DJN nu există o opoziţie ireconciliabilă109, întrucât "claritatea" nu este identificată cu "simplitatea", ci presupune înlăturarea aspectelor care "complică" DJN din punctul de vedere al nespecialiştilor110. Rădăcinile mişcării se găsesc în secolul al XIX-lea, dar ideea reîntoarcerii la un limbaj juridic cât mai apropiat de cel uzual s-a impus în ultimele trei decenii în S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia, Noua-Zeelandă şi în

unele ţări scandinave111. Obiectivele PLM au fost promovate prin intermediul unor institute de cercetare112 şi al publicaţiilor editate de acestea, dar şi prin decizii politice urmărind să asigure "transparenţa" textelor juridice (de exemplu, "Plain Language Drafting Act", adoptat în unele state americane în timpul Administraţiei Carter sau reglementări impuse oficial în 1992 de Guvernul provinciei canadiene Ontario)113. Îndeplinirea obiectivelor PLM presupune două etape aflate în interdependenţă: (1) cercetări experimentale (bazate îndeosebi pe metodologia psiholingvistică), menite să identifice dificultăţile de receptare a textului/discursului juridic de către nespecialişti; (2) elaborarea unor lucrări cu pronunţat caracter practic (tip "ghid de redactare"), care propun soluţii pentru revizuirea şi perfecţionarea redactării juridice114. 3.1.1.1. Dată fiind lipsa de relevanţă pentru domeniul DJN a metodelor tradiţionale de măsurare a dificultăţii textului ("readability formulas"115), pentru evaluarea gradului de dificultate a textelor juridice în raport cu receptorul mediu ("the average reader"), se propune o abordare complexă, din perspectivă funcţională, prin cercetarea aspectelor pragmatice, discursivtextuale, sintactice, lexico-semantice şi a prezentării grafice116. În plan pragmatic, principala deficienţă care produce dificultăţi de înţelegere la toate nivelurile textului este încălcarea "principiului cooperării" între factorii implicaţi în comunicare, ceea ce are drept rezultat "noncommunicative documents". Lipsa comunicării între E şi R, respectiv între specialiştii care elaborează textul şi publicul care îl utilizează, este generată de insuficienta cunoaştere a competenţei lingvistice a publicului 117 şi a factorilor contextuali care influenţează receptarea. Toate acestea au drept consecinţă redactarea documentelor exclusiv din perspectiva E specialist118, ceea ce are implicaţii negative asupra determinării conţinutului de informaţii, a formei de exprimare şi a prezentării grafice. Se constată, de asemenea, lipsa unor preocupări consecvente şi sistematice pentru testarea şi evaluarea textelor din punctul de vedere al gradului de accesibilitate şi al eficienţei lor în raport cu publicul vizat. Deşi opinia generală este că principala cauză a dificultăţilor de receptare rezidă în caracterul strict specializat al terminologiei, s-a demonstrat că dificultăţi majore pentru nespecialişti sunt generate de factori de natură (con)textuală119. La nivelul textului juridic, factorii (con)textuali care influenţează receptarea sunt: organizarea ierarhică a textului şi a diverselor sale subdiviziuni (articol, alineat), relaţiile dintre ele, prezenţa unor scheme specifice de organizare textuală, modalităţile de asigurare a coeziunii şi coerenţei şi grafica textului. Nivelul sintactic prezintă serioase dificultăţi pentru nespecialişti datorită

structurii frazei juridice120. Complexitatea raporturilor logico-sintactice face dificilă atât receptarea enunţurilor prea lungi, cât şi a celor prea scurte 121. Frazele ample, conţinând o mare cantitate de informaţii, exprimate printr-o aglomerare de subordonate de diverse tipuri creează dificultăţi de receptare şi de stocare a informaţiei122. Uneori şi exprimarea prea concisă (de exemplu, construcţiile nominale sau gerunziale în locul unor propoziţii sau înlocuirea subordonării cu raporturi de coordonare logico-semantică, fără instrumente de relaţie) este greu de înţeles de receptorul nespecialist, care nu stabileşte corelaţia necesară între structura de suprafaţă comprimată 123 şi structura de adâncime dezvoltată. Majoritatea construcţiilor gramaticale "problematice" aparţin aşa-numitului stil nominal124. Dificultatea înţelegerii construcţiilor pasive (îndeosebi a celor cu complementul de agent neexprimat) a fost demonstrată prin experimente psiholingvistice. Din cauze de natură psihologică, nespecialiştii întâmpină dificultăţi şi în înţelegerea corectă a "lanţurilor nominale"125, specifice variantei administrative, precum cele înregistrate în DDC: acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (p.20); cauze de exonerare de răspundere contractuală (p.74); dobândirea posesiunii moştenirii (p.90). În plan lexico-semantic, dificultăţile nespecialiştilor provin din utilizarea termenilor strict specializaţi ("terms of art"), aparţinând "jargonului" juridicadministrativ126, a arhaismelor ieşite din uz127, a unor formule redundante (de exemplu, nul şi neavenit). Determinarea referenţială şi cea contextuală a sensului termenilor juridici pun, de asemenea, probleme de receptare nespecialiştilor. 3.1.1.2. Soluţiile propuse pentru evitarea dificultăţilor menţionate se prezintă sub forma unor principii/reguli de redactare a textelor juridice adresate nespecialiştilor. Faptul că principiile respective sunt, în esenţă, aceleaşi în limbi diferite (de exemplu, în engleză şi franceză) demonstrează caracterul lor de "universalii" (psiho)lingvistice128. Spre exemplificare, cităm cele zece principii de redactare în limba engleză, promovate în cadrul DDC sub deviza "How to Draft More Understandable Documents"129: (1) Renunţaţi la conţinutul care nu este necesar; (2) Organizaţi-vă materialul; (3) Înlăturaţi cuvintele de prisos; (4) Nu folosiţi două cuvinte când unul singur este suficient; (5) Înlocuiţi termenii dificili, cu caracter strict tehnic, prin cuvinte din limba comună, cunoscute cititorilor; (6) Segmentaţi frazele lungi; (7) Puneţi ideile din fiecare frază în ordine logică; (8) Clarificaţi relaţiile din frazele complexe; (9) Folosiţi pronume personale dacă vreţi să vă adresaţi direct cititorilor; (10) Utilizaţi procedee grafice pentru a clarifica mesajul. Conform acestei concepţii, E trebuie să-şi concentreze atenţia asupra publicului vizat ("an audience-focused approach"130).

Pentru a facilita receptarea enunţurilor juridice cu caracter general, abstract de către nespecialişti, se recomandă prezentarea acestora sub formă de "scenarii" sau "naraţiuni" cu agenţi umani ("human-centered scenarios"131), întrucât s-a demonstrat pe cale experimentală că expunerea de tip narativ este mai uşor înţeleasă şi memorată de subiecţi. Asigurarea caracterului narativ al textului juridic se realizează prin respectarea a trei principii de bază 132. Primul se referă la evitarea abuzului de construcţii nominale, care solicită R reconstituirea mentală a operaţiilor lingvistice în urma cărora a rezultat construcţia nominală, respectiv identificarea "actorilor" şi a "acţiunilor" pe care aceştia le îndeplinesc133. Al doilea principiu recomandă înlocuirea construcţiilor pasive cu verbe la diateza activă, care transmit informaţia mai clar şi mai direct, datorită topicii normale din punct de vedere logic (subiect-verb-obiect)134. Al treilea principiu, aflat în strânsă legătură cu precedentele, priveşte folosirea pronumelor personale pentru a preciza "actorii" care realizează acţiunile. Utilizarea pronumelor personale, pe lângă clarificarea sensului enunţurilor, asigură caracterul direct, "personalizat" al comunicării135. Prezentarea în paralel a unor texte originale şi a celor modificate (rescrise în "Plain English") şi compararea rezultatelor obţinute la teste de receptare a celor două variante136 oferă argumente convingătoare privind eficienţa principiilor discutate. Pentru reprezentanţii francofoni ai PLM, condiţiile de "lizibilitate" a textului juridic se prezintă sub forma a cinci principii fundamentale: simplitate, concizie, coerenţă, logică, adaptare la R. În procesul de redactare, aceste principii trebuie urmărite la toate cele patru niveluri ale textului (lexic, sintaxă, organizare structurală şi prezentare grafică)137. Simplitatea se obţine prin utilizarea lexicului uzual, evitarea cuvintelor prea lungi, a neologismelor puţin cunoscute, a arhaismelor, a împrumuturilor şi a abrevierilor. În plan sintactic, frazele trebuie să fie scurte şi clare, construite conform unei structuri previzibile (subiect + verb + complement), evitându-se intercalările care formează aşa-numitul "ecran lingvistic"138. Se recomandă folosirea verbelor în locul numelor abstracte, a diatezei active în locul celei pasive şi evitarea construcţiilor impersonale. Concizia presupune economia de mijloace atât în plan lexical, cât şi sintactic. Se vor evita repetiţiile inutile, redundanţa, clişeele, pleonasmele, enumerările prea ample şi abuzul de trimiteri intra- sau intertextuale. Coerenţa se realizează printr-o exprimare riguroasă lipsită de ambiguităţi, prin monosemantismul termenilor şi evitarea sinonimelor (în plan lexical) şi prin structuri clare, simetrice (în plan sintactic), care evită "telescopajul" (prezenţa mai multor idei distincte în aceeaşi frază)139. Logica redactării se evidenţiază în selectarea termenilor, în modul de

enunţare, şi în organizarea la nivel frastic şi transfrastic (textual). Adaptarea la receptor ("l'intéręt humain") - principiu fundamental al PLM - presupune elaborarea textului în funcţie de obiectivele, cunoştinţele juridice, competenţa lingvistică şi atitudinea destinatarului. Principalele modalităţi de realizare sunt: utilizarea preponderentă a cuvintelor uzuale, cu sens concret, a pronumelor personale, a exemplificărilor, a glosării şi/sau definirii termenilor de specialitate. Se vor evita digresiunile şi explicaţiile inutile prin parafrază, utilizându-se un ton "cordial", "personalizat". Spre mijlocul deceniului trecut, încrederea absolută în "soluţia miraculoasă" numită PLM a început să fie subminată de criticile venite din două direcţii. Lingviştii din zona francofoniei, nemulţumiţi de rigiditatea normelor de revizuire a textului juridic elaborate în mod expres pentru limba engleză, au susţinut necesitatea adaptării lor la specificul DJN din diverse limbi140. La rândul lor, juriştii au repus în discuţie eficienţa soluţiilor propuse în cadrul PLM din perspectiva costurilor ridicate şi a riscurilor de ambiguitate pe care le presupune revizuirea testelor legislative141. 3.2. Dată fiind importanţa culturii juridice pentru formarea conştiinţei juridice a cetăţenilor şi, implicit, pentru întărirea legalităţii142, considerăm utilă examinarea modalităţilor de popularizare a legislaţiei. Vom avea în vedere trei tipuri de asemenea lucrări (cod de legi comentat; "dialoguri" (reale sau imaginare) pe teme juridice; dicţionar juridic pentru nespecialişti) care îşi propun explicarea conţinutului textelor legislative şi familiarizarea cetăţenilor cu terminologia de specialitate143, precum şi rolul mass-media în informarea juridică a populaţiei. 3.2.1. Chiar unele dintre lucrările menţionate conţin remarci despre dificultăţile întâmpinate de nespecialişti în decodarea unor texte legislative (de exemplu, în DDL: "E prea tehnic ce-mi spui", p.43; "Am citit legea, dar mi s-a părut că termenii ei sunt prea sintetici", p.176; "Niciodată nu m-am descurcat în faţa unui text de lege. Limbajul juridic rămâne ermetic pentru mine", p.197). În ceea ce priveşte modalităţile de expresie utilizate în CPIT şi DDL, sunt de reţinut două principii importante din punct de vedere psiholingvistic: prezentarea "umanizată" a normelor de drept şi exprimarea lor "pe înţelesul tuturor", respectiv prin termeni de largă circulaţie. Primul principiu, de natură pragmatică, vizează reducerea distanţei dintre E şi R, asigurând astfel comunicării un caracter direct, personalizat (spre deosebire de modalitatea abstractă, generală şi impersonală de exprimare a textelor legislative). Procedeele retorice utilizate în aceste scop sunt variate dar, în general, ele aparţin limbii vorbite (stilului colocvial), ceea ce justifică abordarea lor din perspectiva stilisticii. De exemplu, în DDL se recurge la dialogul imaginat între jurist şi non-jurist, conceput sub forma unei consultaţii juridice, solicitată fie din

cauza neînţelegerii unui text de lege ("Textul este cam eliptic şi eu nu prea ştiu ce e cu această modificare a contractului de muncă", DDL, p.20), fie din nevoia de a înţelege motivarea unor acte legislative ("De ce nu mi-ai pomenit nimic până acum despre decretul privind carnetul de muncă? Am auzit de el întâmplător. Explică-mi de ce a fost nevoie de o nouă reglementare?", DDL, p.55), fie din necesitatea de a cunoaşte prevederile legii referitoare la anumite "situaţii de viaţă" ("De câteva luni sunt bolnav. Spune-mi, mi se poate desface contractul de muncă?", DDL, p.31). Unele titluri de dialoguri din DDL poartă amprenta oralităţii, apărând sub forma interogativă: "Spune-mi unde să contest?" (p.38), "Este sau nu «vădit ilegal»?" (p.42); "Un medic şi o soră răspund, dar cât?" (p.185). CPIT se caracterizează printr-o mai pronunţată impresie de oralitate şi printr-o mai mare varietate a procedeelor cu coloratură afectivă utilizate în acest scop (de exemplu, propoziţiile interogative şi exclamative). Numeroase formulări interogative, uneori cu caracter retoric, introduc problemele în discuţie. De exemplu, în Cuprinsul CPIT găsim titluri de capitole sau subcapitole precum: "Ce este legea penală?"; "Este nevoie de reguli de constrângere în societate?" ; "Care sunt limitele teritoriului după Codul Penal?" (p.13); "Ce înseamnă vinovăţia?"; "Cum este descrisă fapta în legea penală?" (p.14); "Cum ajunge un condamnat să fie reabilitat?" (p.16). În mod frecvent apare conjunctivul cu sens imperativ. Valoarea stilistică a acestei forme verbale - care este din punct de vedere formal conjunctiv, dar semantic - imperativ - se asociază cu cea specifică "pluralului solidarităţii" în titlurile unor capitole din CPIT care reprezintă, de fapt, formulări sintetice ale unor norme generale: "Să respectăm regulile din domeniul economic" (p.20); "Să apărăm pacea şi omenirea" (p.22). Această formă verbală este utilizată şi în textul CPIT marcând, de obicei, "scenarii" imaginate cu scopul de a clarifica prevederile legale. De exemplu, pentru a explica "eroarea de fapt" se construieşte un "scenariu" cu agenţi umani: "Să ne închipuim că cineva ajută în adevăr pe un infractor să se sustragă de la urmărire, însă nu cunoaşte că acestea a sustras din avutul obştesc, ci credea că a comis o altă infracţiune (de pildă, a lovit grav o anumită persoană)" (CPIT, p.102). Înlocuirea modalităţii enunţiative de exprimare a normelor din dreptul penal prin imperativul prohibitiv accentuează sensul de interdicţie ("Să nu furi", CPIT, p.18). Exprimarea unor norme juridice prin adresare directă, imperativă, cu verbul la persoana a II-a singular are conotaţii de "autoritate familiară": "Dacă eşti în armată, poartă-te ca un ostaş" (CPIT, p.21); "Respectă autoritatea statului" (CPIT, p.18). În comentarea normelor juridice apar aspecte lexicale ale oralităţii, prin utilizarea unor expresii idiomatice de origine populară sau livrescă: "Când cineva este surprins luând lucruri care nu-i aparţin, deci «cu mâţa în sac», cum spune poporul, nu va putea susţine că n-a avut intenţia să fure" (CPIT, p.62); "Cel instigat şi-a dat seama în ceasul al doisprezecelea de pericol şi a renunţat" (CPIT, p.82).

Frazele interogative au rolul de a "dramatiza" textul în CPIT, reţinând astfel în mai mare măsură atenţia cititorului: "Va putea fi pedepsit acestea pentru furt? Desigur că nu" (CPIT, p.101); acelaşi rol Este îndeplinit de interogaţiile retorice incluse în text: "Câte persoane n-ar fi şi azi condamnate eronat, câte nedreptăţi nu s-ar face dacă justiţia nu ar cerceta şi intenţia cu care au fost comise faptele?" (CPIT, p.62). Pentru "a însufleţi textele reci ale Codului"144 şi, în acelaşi timp, în scop instructiv şi educativ, autorii CPIT recurg la exemplificări din literatura cultă şi populară, din filosofie, istorie etc.145. Se fac dese comparaţii cu prevederile din vechi legi româneşti - pravilele lui Caragea, Vasile Lupu (p.91) şi Matei Basarab (p.97). În legătură cu diversele nivele ale DJN care pot produce dificultăţi nespecialiştilor, constatăm că autorii lucrărilor analizate îşi concentrează atenţia exclusiv asupra terminologiei juridice, fără a lua în considerare aspectele textual146 şi sintactic care, după cum au dovedit cercetările experimentale, pun - şi în limba română - probleme de receptare. Terminologia specializată apare astfel ca răspunzătoare pentru dificultăţile întâmpinate atât de specialişti, cât şi de nespecialişti147. De aceea, pentru explicarea "pe înţelesul tuturor" a prevederilor din Codul Penal, se recomandă, în primul rând, utilizarea unor "cuvinte obişnuite de largă circulaţie" 148. Ca lucrare cu caracter enciclopedic, IJT îşi propune explicarea terminologiei juridic-administrative "într-un limbaj accesibil tinerilor"149. Între termenii juridici explicaţi sau "traduşi" în lucrările de popularizare găsim numeroase cuvinte provenite din VG. Autorii acestor lucrări insistă asupra deosebirilor semantice dintre cuvântul utilizat în vorbirea curentă şi termenul juridic: "În limbajul obişnuit prin greşeală se înţelege, de regulă, orice abatere de la lege ori de la regulile de convieţuire socială, de la un regulament sau de la alte dispoziţii. În legea penală noţiunea de greşeală are un înţeles mai restrâns şi se referă la o anumită formă de vinovăţie, denumită culpă, spre deosebire de intenţie" (CPIT, p.64). Precizări de acest tip sunt cuprinse în capitolul "Cum să înţelegem unele expresii din Codul Penal" (p.155-159). Ele se referă, de asemenea, la sensul unor termeni ca ameninţare (CPIT, p.205); furt (CPIT, p.218); încăierare (CPIT, p.302); fals (IJT, p.317). Alte categorii de termeni juridici explicaţi în lucrările de popularizare sunt neologismele juridice împrumutate: amnistie (CPIT, p.145); a prescrie (CPIT, p.149); dol (DDL, p.67); contestaţie în anulare (DDL, p.147) şi expresii latineşti din domeniul dreptului: res judicata (DDL, p.142); persona non grata (DDL, p.49). Se consideră necesară şi explicarea unor termeni cu sens nedeterminat: rea-credinţă (DDL, p.175); bune-moravuri (IJT, p.322). Modalităţile explicative folosite pentru a clarifica sensul termenilor juridici în lucrările de popularizare sunt mult mai variate decât cele din textele

legislative. Definiţia este rar utilizată în lucrări de popularizare când acestea nu au caracter de dicţionar (ca IJT). Definirea unor termeni juridici poate apărea ca răspuns la o întrebare explicită în dialog ("Ce înseamnă contestaţie în anulare? Este o cale extraordinară de atac pusă la îndemână de legiuitor părţilor dintr-un litigiu […]", DDL, p.147). Mai frecvent, în lucrările de popularizare sensul termenilor juridic este glosat prin cuvinte din VG ("preterintenţie, adică intenţie depăşită", CPIT, p.68; "paricid (omorul tatălui de către fiu)", CPIT, p.109; "mutuum sau împrumut propriu-zis", IJT, p.249) sau prin expresii idiomatice ("intenţia depăşită sau «una a dorit şi alta a ieşit»", CPIT, p.68). Uneori, autorii recurg la explicaţii de natură etimologică pentru a clarifica sensul termenilor juridici (de exemplu, pentru pedeapsă, CPIT, p.103 şi amnistie, CPIT,p.145). Frecvent precizarea sensului unui termen juridic se face în cadrul relaţiilor semantice pe care el le întreţine cu alţi termeni din VJ. Dintre acestea cităm: relaţii de sinonimie (daună - pagubă - prejudiciu, DDL, p.43; dol - viclenie, DDL, p.67; alianţă - afinitate, IJT, p.201), de antonimie (circumstanţe atenuante - circumstanţe agravante, IJT, p.291), câmpuri semantice (furt delapidare, IJT, p.223; furt - tâlhărie, IJT, p.225). În sfârşit, o modalitate specifică lucrărilor de popularizare este explicarea termenilor sau expresiilor juridice prin exemplificare: "Când este vorba de infracţiuni grave, cum sunt cele contra securităţii statului, în dauna avutului obştesc, tâlhăria, pirateria […]" (CPIT, p.254); "mijloace care provoacă pericol (explozie, incendiere)" (CPIT, p.233); "calamitate naturală (incendiu, inundaţie)" (CPIT, p.150). Exemplificările sunt prezente şi în IJT, ele însoţind definiţia: "Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu, între ginere şi socri, între cumnaţi etc.), deci, nu şi între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu, cuscrii)" (IJT, p.201). Această procedură (definiţie însoţită de exemple) este utilizată şi pentru lămurirea sensului expresiilor juridice circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante (IJT, p.291). 3.2.2. În difuzarea şi explicarea terminologiei juridice în rândul cetăţenilor, un rol important revine în epoca actuală mijloacelor moderne de informare: presă, radio, televiziune. Încă din secolul al XIX-lea, presa românească a reprezentat un factor foarte activ de difuzare a terminologiei juridic-administrative în masa cetăţenilor150. 3.2.2.1. În perioada anterioară anului 1989, publicul cititor se putea familiariza cu terminologia juridică prin rubrici de educaţie civică din ziarul "Scânteia" [S] - "Ancheta socială" şi "Din caietul grefierului". De exemplu, în cadrul primei rubrici menţionate apar termeni sau expresii juridice ca: flagrant delict de luare de mită (S, 5.III.1983); tulburarea liniştii, sancţiune contravenţională (S, 19.III.1983). Numeroşi termeni şi expresii

juridice sunt difuzaţi prin rubrica "Din instanţă în faţa opiniei publice": domiciliu conjugal, situaţii litigioase (S, 6.II.1983); a exonera de răspundere civilă, a admite recursul, recuperarea prejudiciului, pedepse privative de libertate (S, 10.IV.1983); a retrage acţiunea, a se constitui parte civilă, infractor (S, 24.IV.1983); complice, circumstanţe atenuante (S, 15.V.1983); antecedente, vătămare foarte gravă a integrităţii corporale, ultraj contra bunelor moravuri, inculpat (S, 7.VIII.1983). În general, termenii juridici sunt prezentaţi în contexte revelatoare pentru cititori; în cazuri speciale se dau explicaţii pentru a asigura înţelegerea corectă şi pentru a evita confuziile. De exemplu, în cazul expresiei juridice gestiune frauduloasă se precizează că "termenul nu are nici o legătură cu avutul obştesc" şi se explică sensul său: "Infracţiunea constă în administrarea sau folosirea incorectă de către cineva a valorilor ce aparţin altcuiva" (S, 18.IX.1983). Examinarea rubricii "Din caietul grefierului" pune în evidenţă efectele influenţei pe care o exercită limbajul actelor legislative - variantă cu "prestigiu" (în sensul din sociolingvistică al termenului) - asupra modului de exprimare al cetăţenilor, îndeosebi în cazul redactării unor documente oficiale (declaraţii ale martorilor, reclamaţii, plângeri etc.). Această influenţă este foarte evidentă la nivel lexical şi se manifestă prin pătrunderea masivă a termenilor juridici în vocabularul cetăţenilor. Dintre termenii şi expresiile frecvent utilizate putem cita: parte vătămată (S, 13.III.1983); pârât(ă) (S, 9.I.1983); inculpat (S, 13.III.1983). Întrebuinţarea unor termeni, expresii sau construcţii sintactice specifice DJN în limbajul colocvial este generatoare de efecte comice prin tensiunea stilistică creată între registrul oficial şi cel familiar-colocvial151. 3.2.2.2. Presa postdecembristă oferă un spaţiu mult mai extins pentru reflectarea problemelor juridice. Se observă şi o diversificare a modalităţilor de informare a publicului, care nu se mai limitează la publicarea unor legi după promulgarea şi intrarea lor în vigoare sau la rubrici prin care se răspunde unor întrebări ale cititorilor referitoare la aspecte punctuale din domeniul legislaţiei muncii, familiei, proprietăţii etc. (vezi, în acest sens, "Curier juridic" în cotidianul "Adevărul"). O contribuţie importantă în educarea juridică şi responsabilizarea socială a cetăţenilor revine dezbaterilor consacrate unor proiecte de acte normative de larg interes, cum ar fi legislaţia privind protecţia consumatorului152, legislaţia electorală153, cea economică154 ori modificările produse în planul legislaţiei penale şi procesuale penale155. În cadrul unor "studii de caz" (vizând îmbunătăţirea legislaţiei economice şi financiare) sunt semnalate inadvertenţe, anomalii legislative sau neconcordanţe între reglementări din acelaşi domeniu. Dintre criticile care au tangenţă cu aspectele lingvistice ale tehnicii legislative reţinem imprecizia unor definiţii156, confuzii între termeni157, omisiuni care se transformă în "portiţe

legislative" în procesul de interpretare a textului normativ158. În opinia noastră, cea mai eficientă formă de popularizare a legislaţiei prin presa scrisă rămân prezentările tematice consacrate câte unei probleme juridice propuse de cititori (de felul celor incluse săptămânal în rubrica "Audienţa notarială la Adevărul" din cotidianul cu acelaşi nume). Prezentările - realizate de specialişti sub formă de dialog sau expunere sistematizată - au meritul circumscrierii exacte a subiectului şi al tratării complete a acestuia, într-o manieră accesibilă, din perspectiva intereselor practice ale cetăţeanului. Majoritatea temelor abordate aparţin dreptului civil: problema moştenirii, procedura sucesorală şi categoriile de moştenitori (A, 21.II.2000; A, 26.IX.2000; A, 3.X.2000), contractele civile de donaţie (A, 12.IV.2000) şi de locaţiune (A, 26.VI.2000), garanţiile mobiliare şi imobiliare (A, 6.III.2000), actele de identitate (A, 31.VII.2000). Punctul de plecare al prezentărilor respective este, de regulă, textul legii care reglementează materia respectivă, cu trimiterea şi citarea exactă: "În ceea ce priveşte termenul general de opţiune succesorală a moştenitorilor legali (6 luni), art.700 Cod Civil prevede în alin.2 […]" (A, 26.IX.2000). Desemnarea conceptelor juridice se face prin termeni de specialitate glosaţi prin sinonime uzuale: masa succesorală - averea (A, 21.II.2000), legatar - moştenitor testamentar (A, 26.IX.2000); contract de comodat împrumut de folosinţă; coindivizar - coproprietar (A, 26.VI.2000). Mai rar, se recurge la definiţii de tip enciclopedic, însoţite de precizări suplimentare, destinate nespecialiştilor: "Prin «liberalităţi» se înţeleg atât acte între viii care diminuează patrimoniul unei persoane în mod irevocabil (şi mă refer la donaţii acte cu titlu gratuit), cât şi dispoziţii pentru cauza de moarte (şi am în vedere dispoziţiile testamentare" (A, 3.X.2000). Uneori, definiţia de specialitate este reformulată în "plain language": "Mai simplu [subl.ns.], donaţia poate fi calificată drept un dat pe care donatorul îl face donatorului, fără să urmărească ceva în schimbul darului făcut" (A, 12.IV.2000). Definirea unor termeni aparţinând aceluiaşi câmp lexico-semantic se face în cadrul paradigmei respective, prin evidenţierea semelor comune şi a celor distinctive (vezi, de exemplu, categoria garanţiilor reale, cuprinzând gajul, ipoteca şi privilegiul, A, 6.III.2000). În plan sintactic, reflexul nevoii de precizie este prezenţa construcţiilor cu funcţie explicativă, de tip apozitiv sau incident: "Trebuie doar ca acest scop să fie real, licit (să nu fie contrar legii sau bunelor moravuri […]" (A, 11.XI.2000). În cazul unor reglementări normative care interesează întreaga societate românească (de exemplu, Legea fondului funciar) sunt selectate şi comentate cu precădere aspectele controversate, având implicaţii practice în aplicarea legii respective159. Dintre formulările lingvistice din legea menţionată care au generat dispute

parlamentare şi publicistice au fost reţinute două: dilema celor "nu mai mult de" sau "până la" 50 ha (ca limită a suprafeţei agricole restituibile) 160 şi contradicţia dintre precizia şi generalitatea reglemen-tărilor, tranşată prin înlocuirea unor hiponime (conace, armane) prin hiperonimul construcţii161. 4. Cercetarea relaţiei dintre limba literară şi stilurile sale funcţionale în epoca actuală pune în evidenţă influenţele exercitate de limbajele specializate asupra lexicului şi sintaxei limbii literare. 4.1. Fenomenul de "intelectualizare a vocabularului limbii române contemporane" este un fapt recunoscut. El se extinde şi asupra graiurilor, în care termeni juridici neologici tind să elimine treptat terminologia tradiţională, de factură populară. De exemplu, în aria lingvistică a Maramureşului, neologismele divorţ, reclamant, a condamna concurează termenii vechi despărţenie, pârâş, a osândi. Dintre termenii juridici neologici pătrunşi în grai în ultimele trei decenii pot fi citaţi: acuzat, amnistie, anchetă, contravenţie, delict, graţiere, inculpat, mandat, sentinţă162. Prin "determinologizare" sau "banalizare", termenii juridici pătrund în VG al limbii literare, care se îmbogăţeşte astfel cantitativ şi calitativ, diversificânduşi resursele expresive163. Termenii juridici asimilaţi de limba literară aparţin acelor ramuri ale dreptului care au impact mai puternic în viaţa socială: drept civil (asigurare, contract, colocatar, gestiune, majorat, mandatar, DDC) şi penal (cazier judiciar, contrabandă, contumacie, premeditare, DJP). Prin intermediul rubricilor din presă sau al emisiunilor care informează asupra încălcărilor legii (de exemplu, "Cronica neagră" în Adevărul; "Brigada mobilă" la TV Antena 1) au devenit cunoscute denumirile unor infracţiuni din Codul Penal: "ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea gravă a ordinii şi liniştei publice": "vătămări cauzatoare de moarte"; "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor"; "fals intelectual şi uz de fals" (A, 28.X.1999, p.8). Forma adoptată de limbajul uzual poate fi una simplificată prin elipsă (flagrant < flagrant delict): "Falşi poliţişti - prinşi în flagrant la magazinul «Unirea» în timp ce jefuiau doi ciprioţi" (A, 11.IX.2000, p.11). Datorită difuzării lor prin massmedia, tot mai mulţi termeni din dreptul internaţional intră în limba literară actuală (acreditare, consens, coexistenţă paşnică, imigrare, nealiniere, DDI). Majoritatea termenilor proveniţi din VJ îşi păstrează în limba literară sensul propriu, denotativ (a casa, ilicit, în contumacie, în speţă, procesverbal, sechestru)164. O parte dintre termenii juridici îşi lărgesc sensul în limba literară: recidivist: "(persoană) care comite o recidivă; p.ext.: "(persoană) care repetă aceeaşi greşeală" (DEX, p.785); sancţiune: "pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care calcă dispoziţiile ei"; p.gener.: "pedeapsă" (DEX, p.285), fiind preluaţi şi de alte limbaje specializate (de exemplu, recidivist, în limbajul medical, DEX, p.785). Unii termeni juridici sunt inseraţi în expresii cu caracter figurat (abuz de

încredere, a face apel, a se face/a fi avocatul cuiva, a avea alibi, a avea/a da câştig de cauză, a pleda o cauză) sau intră în argou. Dintre termenii juridici utilizaţi cu accepţii speciale (secrete) în argoul infractorilor sau al lumii interlope cităm: a aboli ("a lovi mortal, a ucide"), a achita ("a omorî"), autobiografie ("cazier judiciar, antecedente penale"), deputat ("complice"), a se exila ("a executa o pedeapsă privativă de libetate lungă"), genocid ("băutură spirtoasă contrafăcută"), împroprietărit ("condamnat la închisoare"), legist ("poliţist"), onorariu ("rezultatul unei infracţiuni pradă"), penalistă ("prostituată de cea mai joasă speţă")165. În varianta colocvială a limbii sunt utilizate cu valoare expresivă şi formaţii româneşti având la bază termeni juridici, care au primit conotaţii ironice, datorită unor sufixe cu sens peiorativ: advocatlâc "şiretlic, chiţibuş întrebuinţat de avocat" (DEI); procesoman "persoană care are mania de a intenta procese juridice" (DEX); reclamagiu "persoană care face reclamaţii nefondate, neserioase, care are mania de a reclama" (DEX). În paginile presei se întâlnesc şi creaţii lexicale recente, având la bază sintagme cu caracter juridic: urmărit general, evazionist fiscal. 4.2. Influenţa DJN asupra sintaxei limbii literare actuale este mai puţin evidentă decât cea din domeniul lexicului şi are o coloratură stilistică. Ea se manifestă cu precădere în varianta scrisă şi se încadrează în tendinţa de înlocuire a construcţiilor comune din limba vorbită cu altele, având caracter "cult". Unele tendinţe din sintaxa limbii literare se pot explica prin influenţa conjugată a mai multor limbaje specializate. De exemplu, larga utilizare a infinitivului în construcţii cu prepoziţii (după modele sintactice romanice) este atestată atât în DJN cât şi în limbajul ştiinţific: "Scopul acestor noi operaţiuni […] este de a crea un climat de teroare şi panică în rândul populaţiei, de a destabiliza situaţia internă şi de a afecta eforturile de dezvoltare independentă ale tânărului stat african" (RL, 28.XII.1983, p.6). După modelul DJN s-a extins folosirea gerunziului cu funcţie atributivă ("Poliţia spaniolă a anunţat […] confiscarea a 32 kg de cocaină, valorând 2 milioane pesetas", RL, 4.I.1984, p.6) şi circumstanţială ("În centrul capitalei elene şi în împrejurimile acesteia numărul autovehiculelor admise a fost redus la jumătate, folosindu-se drept criterii numărul de înmatriculare", ibidem), întrucât aceste construcţii asigură concizia exprimării. Sub influenţa sintaxei juridice este tot mai mult utilizat pasivul ("Un acord […] a fost semnat recent la Viena", RL, 28.XII.1983, p.6) şi, corelat cu acest fenomen, se extinde folosirea prepoziţiei compuse de către pentru introducerea complementului de agent ("[…] pe piaţa internaţională a armelor se înregistrează de către ţări puternic industrializate exporturi masive spre ţările lumii a treia", ibidem). Limba literară actuală a preluat o serie de elemente de relaţie frecvent utilizate în DJN: conform ("La sfârşitul acestui an cheltuielile militare ar urma să atingă, conform aceloraşi surse fantastica cifră de 800 de miliarde de dolari", RL, 28.XII.1983, p.6); potrivit ("Potrivit măsurătorilor, pe întreg

parcursul anului 1983 Turnul din Pisa s-a mai înclinat cu 1,28 milimetri",RL, 4.I.1984, p.6); în temeiul ("Reactorul a fost furnizat de S.U.A. în temeiul unui acord bilateral semnat în 1980", RL, 28.XII.1983, p.6). În domeniul elementelor conjuncţionale, se remarcă prin frecvenţă locuţiunea conjuncţională precum şi, utilizată în locul conjuncţiei şi, pentru a marca opoziţia cult/colocvial (comun) ("La mitingul desfăşurat în apropierea bazei, vorbitorii au evidenţiat pericolele care planează asupra Europei, în cazul instalării de noi arme nucleare pe continent, precum şi necesitatea de a se trece la măsuri efective de dezarmare", ibidem). În planul frazei, a fost preluat din DJN tiparul sintactic de enunţare a normelor "dacă X … atunci Y". Această construcţie este utilizată uneori în limbajul presei cu valoare retorică (raportul sintactic real nu este de subordonare condiţională, ci de coordonare copulativă): "Dacă cu 10 ani în urmă, în anul 1973, conform datelor furnizate de Institutul internaţional de studii strategice de la Londra şi SIPRI de la Stockholm, sumele alocate în lume pentru înarmări se cifrau la 273 miliarde de dolari, la sfârşitul acestui an cheltuielile militare ar urma să atingă, conform aceloraşi surse fantastica cifră de 800 de miliarde de dolari" (RL, 28.XII.1983, p.6). În ultimele două decenii, tendinţele menţionate supra s-au consolidat, atât la nivel lexical, cât şi morfo-sintactic.

Capitolul 7
IMPLICAŢII PRACTICE ALE CERCETĂRII DISCURSULUI JURIDIC
"La mise en oeuvre du Droit passe par des concepts bien définis et un langage clair et précis". (Bergel, 1989, p.175) "În cele din urmă, limbajul juridico-administrativ este determinat în diversele lui aspecte de raportul dintre cunoştinţele şi scopul legiuitorilor şi ale celor care trebuie să li se supună". (Coteanu, 1981, p.156)

1. Dintre toate tipurile discursive specializate, DJN are cea mai strânsă legătură cu viaţa socială. În suprastructura complexă a societăţii, dreptul acţionează - prin intermediul legislaţiei - ca principal factor normativ, de organizare, orientare şi coordonare a conduitei cetăţenilor1. Sistemul dreptului şi sistemul legislaţiei apar ca două concepte organic legate, dar distincte2. Sistemul dreptului are un caracter mai stabil şi obiectiv, în timp ce sistemul legislaţiei, deşi dependent de sistemul dreptului, are o independenţă relativă, este mai mobil şi preponderent subiectiv, depinzând de politica legislativă a statului. Instaurarea, prin noua Constituţie a României, adoptată în anul 1991, a statului de drept, democratic şi social3 a creat condiţii favorabile pentru întărirea locului şi rolului legii în cadrul procesului general de adâncire a democraţiei şi de impunere a legalităţii. În cele ce urmează vom analiza implicaţiile practice ale cercetării DJN pentru specialişti şi pentru nespecialişti (subiecţii legii), semnalând totodată posibile direcţii de investigare interdisciplinară a acestei problematici de larg interes ştiinţific şi social. 2. Necesitatea cercetării DJN a fost afirmată în repetate rânduri de jurişti, în virtutea raportului de implicare reciprocă dintre drept şi limbajul în care acestea se exprimă4. Dintre multiplele domenii în care cercetarea DJN este necesară şi utilă specialiştilor în drept, vom avea în vedere redactarea (2.1.), interpretarea (2.2.) şi traducerea (2.3.) textelor legislative, precum şi elaborarea dicţionarelor specializate (2.4.). 2.1. Redactarea legilor se face conform principiilor tehnicii legislative (legisticii formale). Importanţa activităţii de legiferare şi, implicit, a tehnicii legislative, în

cadrul marelui sistem de drept romano-germanic (în care se înscrie şi dreptul românesc) derivă din faptul că legea scrisă şi, în primul rând codurile, reprezintă principalul izvor de drept (spre deosebire de sistemul de drept anglosaxon, cunoscut sub denumirea de common law, în care rolul esenţial revine practicii judiciare5). Conceptul de tehnică legislativă este definit ca "un ansamblu de metode şi procedee, folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte normative, care ajută la determinarea unor soluţii legislative judicios alese - potrivit cerinţei sociale - şi, deopotrivă, la modul de exprimare a acestora în texte corespunzător redactate"6. Sistemul legislaţiei reprezintă ansamblul unitar şi independent al actelor normative (legi, decrete, ordonanţe guvernamentale etc.) prin care se instituie normele juridice. Ca atare, perfecţionarea procedeelor tehnicii legislative este condiţia esenţială pentru a asigura eficienţa socială a legilor. Întrucât principiile tehnicii legislative privind redactarea legilor au fost discutate într-o altă secţiune a lucrării7, nu vom reveni asupra lor, ci vom selecta o serie de aspecte ale DJN a căror natură interdisciplinară implică dreptul, lingvistica, sociologia juridică şi logica. Dată fiind legătura dialectică dintre dinamica vieţii sociale şi necesitatea de perfecţionare a legislaţiei conform mutaţiilor intervenite în societate, evoluţia DJN este un proces complex şi nu lipsit de contradicţii. Două dintre aceste contradicţii prezintă o importanţă deosebită în plan practic, atât pentru jurişti cât şi pentru lingvişti: (1) precizie vs. supleţe în exprimarea NJ; (2) caracter "tehnic" (specializat) vs. accesibilitate a DJN. 2.1.1. Pentru a fi clar înţeleasă, întrucât are o influenţă mai puţin evidentă asupra DJN, prima contradicţie trebuie pusă în legătură cu un principiu legislativ esenţial - realizarea echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor juridice8. Cele două cerinţe, aparent divergente, au fost mult dezbătute în literatura de specialitate. Opinia generală, susţinută de numeroşi jurişti (reprezentând epoci şi şcoli diferite) şi preluată şi de lingvişti, este că "supleţea în exprimarea NJ are un rol însemnat pentru a asigura pe de o parte starea de durabilitate a legii, iar pe de altă parte, pentru a permite interpretarea legii în situaţii determinate, care pot fi de o mare diversitate"9. Ca urmare, tehnica legislativă are în vedere atât procedee lingvistice de asigurare a exprimării precise, neechivoce, cât şi modalităţi menite să păstreze "flexibilitatea" legii10. Între formulele indeterminate semantic din CP se înscriu cele care conţin adjectivul important (vătămare importantă, art.249); grav (urmări grave, art.340); deosebit (măsuri de siguranţă de natură deosebită, art.35); normal (normala folosinţă a locuinţei, art.320). Specialiştii francezi în domeniul legisticii formale au observat că o tendinţă a epocii actuale în domeniul codificării este trecerea de la "modernismul

hiper-normativ" (caracterizat prin predominarea legilor cu caracter obligatoriu, imperativ, în detrimentul celor cu caracter facultativ, permisiv) la "postmodernismul hipo-normativ" (care atenuează rigiditatea normelor de drept în favoarea flexibilităţii").11 Fenomenul, semnalat încă din anii '60 pe plan european, s-a manifestat iniţial în dreptul civil, extinzându-se apoi, progresiv, şi în alte ramuri de drept. Rezultatul acestei tendinţe de "relaxare" normativă este apariţia unor "legi suple" sau, în sens mai general, a "dreptului flexibil" (cf. fr. "loi souple"; "flexible droit")12, în care noţiunile/conceptele vagi (cf. fr. ―notions floues‖) joacă un rol important13. Prezenţa lor în DJN nu trebuie înţeleasă ca o diminuare a autorităţii legiuitorului, ci, mai curând, ca o implicare în procesul legislativ a celor chemaţi să interpreteze şi să aplice legea. Contradicţia dintre cerinţele de stabilitate şi mobilitate în exprimarea normelor are drept consecinţă, în plan lingvistic, coexistenţa unor aspecte care reflectă spiritul conservator (arhaisme, formule şi tipare sintactice învechite) cu altele caracterizate prin dinamism şi tendinţă de modernizare (înnoiri terminologice, schimbări de sens, crearea unor unităţi sintactice complexe, reorganizarea câmpurilor lexico-semantice etc.). 2.1.2. Cea de a doua contradicţie (precizie tehnică vs. accesibilitate) care a generat întrebarea "Pentru cine trebuie să fie scrise legile?" 14 se datorează naturii eterogene a destinatarilor (specialişti în domeniul dreptului şi nespecialişti) În dreptul românesc, preocuparea legiuitorilor pentru o exprimare simplă şi accesibilă are o îndelungată tradiţie, fiind atestată - implicit sau explicit - încă din vechea legislaţie15. Lucrări de tehnică legislativă din perioada interbelică consideră că înţelegerea DJN de către masa cetăţenilor reprezintă premisa esenţială pentru respectarea legalităţii. Purismul neologic în domeniul limbajului juridic, atestat "oficial" la mijlocul secolului al XIX-lea16 - epocă de adânci transformări în domeniul dreptului românesc - se menţine timp de încă un secol, astfel că în perioada interbelică se recomandă cu hotărâre utilizarea "cuvintelor neaoşe" ca bază a unei terminologii juridice durabile şi accesibile tuturor17. În aceeaşi perioadă sunt înregistrate şi opinii mai moderate privind terminologia juridică, alcătuită pe baza VG ale cărui cuvinte dobândesc accepţiuni specializate, şi îmbogăţită cu neologisme cu caracter tehnic18. Un pas important spre constituirea unei tehnici legislative moderne este extinderea preocupărilor de la terminologie la probleme de stil şi organizare textuală specifice exprimării NJ19. Principiul accesibilităţii şi-a păstrat poziţia privilegiată şi în tehnica legislativă actuală.

În încercarea de a rezolva dilema cuprinsă în întrebarea "Cui se adresează textele legislative?", se aduc argumente atât în favoarea considerării LJ ca limbaj profesional specializat, cât şi în favoarea unui limbaj al actelor legislative pe înţelesul subiecţilor de drept. Prima categorie de argumente justifică utilizarea terminologiei specializate prin nevoia de precizie, concizie şi stabilitate, proprie oricărui limbaj profesional, în opoziţie cu limba comună20. Cea de a doua categorie de argumente, având la bază principiul înscris în dreptul roman "Nemo censetur legem ignorare" condiţionează respectarea legalităţii de accesibilitatea DJN21. Întrucât problematica receptării DJN de către nespecialişti va fi analizată într-o altă secţiune a lucrării22, considerăm, în încheierea discuţiei privind gradul de specializare al discursului legislativ, că opinia cea mai realistă şi adecvată este că "limbajul actelor legislative nu poate fi identic nici cu limbajul comun faţă de care va fi mai abstract, dar nici cu limbajul lucrărilor de literatură juridică, mai abstract, la rândul lui, din raţiuni teoretice, decât cel al actelor legislative"23. De altfel, în analiza DJN pe care am întreprins-o24, această stratificare a fost demonstrată, în primul rând la nivel lexico-semantic, prin existenţa unor termeni juridici şi a unor unităţi frazeologice strict specializate, cu circulaţie limitată la limbajul juriştilor şi al literaturii juridice. 2.1.3. În actuala etapă din evoluţia pe plan internaţional a ştiinţelor juridice, activitatea de legiferare se desfăşoară preponderent sub forma "codificării-compilaţie", în detrimentul "codificării creatoare"25. În consecinţă, perfecţionarea şi sistematizarea legislaţiei în concordanţă cu mutaţiile intervenite în viaţa social-politică, impun modificări, atât în conţinutul legilor (prin abrogarea, modificarea sau reformularea unor articole26), cât şi în denumirea şi definirea unor concepte specifice27. Se poate vorbi în acest sens de o adevărată dinamică a terminologiei juridice28. Principalele ei forme de manifestare sunt: - apariţia de noi termeni (de regulă, împrumutaţi sau calchiaţi) pentru a desemna referenţi sau reglementări recent introduse în legislaţia românească (instituţii sau acte juridice, infracţiuni, tipuri de convenţii, contracte, acorduri etc.): Avocatul Poporului; ONG (organizaţie non-guvernamentală); ordonanţă de urgenţă; crimă organizată, acord stand by, contract de leasing, asigurare de malpraxis29; - introducerea în legislaţia românească a unor termeni sau sintagme menţionate în dicţionare anterioare anului 1990 cu referire exclusiv la legislaţia străină: contract de engineering şi contract de know-how apar în DDC (p.124, 131), cu precizarea "contract de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, nereglementat în legislaţia noastră" [subl.ns.]; inamovibilitate este definit în DJP ca "situaţie juridică privilegiată creată în unele state capitaliste, în favoarea unor categorii de funcţionari […] în scopul

declarat de a-i sustrage dependenţei faţă de organele puterii executive"; - lărgirea sensului unor termeni juridici consemnaţi în dicţionare de specialitate (de exemplu, termenul imunitate, definit în DJP, p.128-129, numai în raport cu convenţiile internaţionale, se utilizează frecvent astăzi în sintagma imunitate parlamentară; termenul piraterie, restrâns în DJP, p.221 la pirateria aeriană şi maritimă şi-a extins sfera de aplicabilitate în domeniul informaticii şi al audio-vizualului); - restrângerea sensului se observă în cazul formulei latineşti restitutio in integrum (înregistrată în DDC, p.461 cu un sens generic) şi utilizată în prezent pentru a desemna repunerea în posesie a persoanelor deposedate de regimul comunist; - reintroducerea în uz a unor termeni sau sintagme aparţinând "dreptului burghez": concesiune; domeniu [public] (DDC, p.96; 192); Curte de Apel /Casaţie/ Supremă (DJP, p.85); - dispariţia din uz a unor termeni/sintagme aparţinând dreptului socialist: cooperativizare socialistă; naţionalizare socialistă; organizaţie socialistă de stat (DDC, p.159; 338; 373). Spre deosebire de VG în care factorul decisiv este uzul, în VJ dinamica lexicală are o determinare mult mai complexă, pe lângă factorii schimbării din VG - şi uneori chiar înaintea lor - intervenind cei de natură juridică şi socialpolitică. Schimbările terminologice impuse de modificarea unor concepte sau instituţii sunt consemnate în lucrări de jurisprudenţă, în dicţionare de specialitate şi în note de subsol incluse în textul legii30. Astfel, în CC 1981, textul legislativ păstra încă vechile denumiri ale unor instanţe judecătoreşti. De exemplu, în text apărea sintagma Curtea de Apel, iar în notă se preciza "În loc de Curtea de Apel se va citi «instanţa care, potrivit legii, pronunţă o hotărâre definitivă»" (CC, 1981, p.282). În mod similar DJP (apărut în 1976) înregistrează ca ieşite din uz denumirile Curte de Apel, Curte cu juraţi, Curte de Casaţie, Curte Supremă, precizând "Codul de procedură penală în vigoare nu mai foloseşte noţiunea de Curte în denumirea instanţelor" (p.86). În dicţionare generale, care acordă mai puţină atenţie preciziei "tehnice" a termenilor, cuvinte ieşite din uzul juridic sunt menţinute ca elemente ale lexicului comun, fără referiri la actualitatea lor în sistemul legislaţiei (cf. definiţiile date asasinatului în DJP şi DEX: "Asasinat, denumire folosită în C.P. anterior [subl.ns.] pentru infracţiunea de omor cu premeditare", DJP, p.39; "Asasinat, omor cu premeditare", DEX, p.55). Comparaţia între CP actual (intrat în vigoare în 1996) şi CP anterior (intrat în vigoare în 1969 şi republicat în 1973) evidenţiază - în note de subsol modificări terminologice determinate de schimbări legislative. Printre acestea se înscrie abolirea pedepsei cu moartea, despre care CP în vigoare (p.18)

precizează: "Toate dispoziţiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi alte acte normative, sunt considerate că se referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă". Alte modificări terminologice din acelaşi text legislativ sunt: înlocuirea sintagmei unitate militară disciplinară prin închisoare militară (p.37), a sintagmei interes obştesc prin interes public (p.148). Modificări terminologice similare fuseseră operate în CP 1969 în raport cu CP anterior: înlocuirea formulei starea de pericol a infractorului cu starea de pericol a făptuitorului (art.111); adoptarea termenului infracţiune în locul formulării pleonastice infracţiune penală (art.17). Un caz interesant este cel al termenului crimă, care şi-a restrâns sensul în CP 1969 faţă de folosirea sa în coduri mai vechi cu semnificaţia "infracţiune deosebit de gravă": crima plăsmuirii de monetă (CPT, 1920, p.64); crima dării de foc (CPT, 1920, p.19); crima de omor (CP, 1939, p.395)31; în limbajul juridic actual, termenul a revenit în uz, prin intermediul calcului frazeologic crimă (= infracţionalitate) organizată. Dată fiind relaţia de implicare reciprocă dintre sistemul dreptului şi DJN, perfecţionările survenite în unul din aceste domenii au efecte pozitive şi asupra celuilalt32. Definiţiile din CP 1969 sunt mai complete şi mai precise (vezi termenul tentativă, CPCA, 1972, p.109); de asemenea, cuprinde definiţii care nu figurau în ediţia anterioară, stabilind astfel accepţii unice, instituţionalizate pentru termeni sau expresii ca lege penală, săvârşirea unei infracţiuni, secrete de stat, înscris oficial, infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării. Prin noi definiţii se precizează în CP, 1969, sensul unor termeni cărora li s-a atribuit un conţinut diferit: calculul timpului, rude, apropiate, arme. Definiţiile introduse (vezi CPCA, 1972, p.693-715, "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală") au în vedere, în primul rând, termeni juridici proveniţi din VG, cărora urmăresc să le acorde o semnificaţie precisă, care să excludă orice ambiguitate, pentru a asigura astfel o interpretare corectă şi unitară a textului legislativ. Perfecţionarea DJN pentru a răspunde celor patru cerinţe considerate esenţiale (precizie, concizie, claritate şi durabilitate33) trebuie să depăşească sfera terminologiei. În acest scop, specialiştii în tehnica legislativă au în vedere organizarea textuluI şi relaţiile logice, sintactice şi semantice dintre componentele sale, structura frazei conform tiparelor specifice34. De exemplu, în Codul penal 1969, comparat cu ediţiile anterioare, se constată îmbunătăţiri realizate printr-o nouă structurare la nivelul textului. Astfel, art.33 concentrează într-un singur articol toate modalităţile sub care se poate prezenta concursul de infracţiuni (CPCA, 1972, p.221). Cu toate acestea, atenţia mai redusă acordată nivelului textual şi sintactic are drept consecinţă menţinerea şi în codurile în vigoare a unor fraze defectuos

formulate, în care raporturile sintactice sunt neclare. De exemplu, în CP, 1969, p.443 întâlnim următoarea definiţie: "Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale ori sănătăţii mai multor persoane". În CC, 1981, p.182 găsim fraza: "El [vânzătorul] nu va fi dator să facă predarea, chiar de ar fi şi dat un termen pentru plată, dacă de la vânzare încoace, cumpărătorul a căzut în faliment sau în nesolvabilitate, încât vânzătorul se află în pericol de a pierde preţul, afară numai dacă cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la termen". 2.1.4. Perfecţionarea procedeelor tehnicii legislative presupune o abordare complexă, care are în vedere atât condiţionările de natură pragmatică ale DJN, cât şi caracteristicile sale lingvistice35. Un asemenea model funcţional conceput pentru redactarea textelor specializate - a fost elaborat încă din anii '80 de cercetătorii americani de la Document Design Center [DDC] din Washington D.C. În urma unor studii experimentale (bazate, în principal, pe metode din psiholingvistică şi sociolingvistică), au fost identificate trăsăturile definitorii ale unor tipuri discursiv-textuale (juridic normativ; administrativ; medical) care pot genera dificultăţi în procesul de redactare, interpretare sau receptare, acordându-se o atenţie deosebită receptorilor nespecialişti. Modelul menţionat prezintă elaborarea şi revizuirea documentelor oficiale ca un proces ("Document Design as a Process") care cuprinde trei etape obligatorii pentru elaborarea unor documente eficiente: etapa pregătitoare, redactarea, etapa de evaluare şi revizuire36. Din perspectiva eficienţei documentelor, remarcăm atenţia acordată aspectelor de natură pragmatică şi, în primul rând, receptorilor textului specializat37. În funcţie de caracteristicile publicului vizat, corelate cu scopul şi funcţiile documentului, se stabilesc modalităţile de comunicare cele mai adecvate 38 (desigur că documentele care se adresează unui public eterogen - cum sunt textele legislative - pun probleme mai complexe din acest punct de vedere).
Figura 5. Procesul elaborării documentului (apud Battison, 1980, p.5).

Figura 5. Procesul elaborării documentului (apud Battison, 1980, p.5).

Fără a pune semnul egalităţii între accesibilitate şi simplitate39, autorii modelului recomandă evitarea terminologiei strict specializate (a "jargonului" ştiinţific) şi a construcţiilor sintactice particulare sau ambigue cu care receptorul mediu nu este familiarizat40.

Fără a pune semnul egalităţii între accesibilitate şi simplitate 39, autorii modelului recomandă evitarea terminologiei strict specializate (a "jargonului" ştiinţific) şi a construcţiilor sintactice particulare sau ambigue cu care receptorul mediu nu este familiarizat40. După redactare se impune reexaminarea documentului din punctul de vedere al eficienţei sale. Evaluarea eficienţei se face prin testare în raport cu scopul documentului şi poate fi urmată de revizuirea textului41. 2.1.5. În comparaţie cu numărul relativ mare al descrierilor teoretice ale DJN, lucrările consacrate aspectelor practice ale redactării textelor legislative sunt mult mai puţin numeroase. Din această ultimă categorie fac parte lucrări ale juriştilor englezi din secolul al XIX-lea (Jeremy Bentham, Arthur Symonds, George Coode, Henry Thring)42 şi rapoarte oficiale ale unor comisii guvernamentale din aceeaşi perioadă, cuprinzând analize critice ale DJN din epocă şi soluţii pentru a-i spori accesibilitatea în raport cu masa cetăţenilor. Dintre lucrările mai noi43 consacrate redactării textelor legislative vom menţiona câteva care au în vedere pregătirea profesională a viitorilor specialişti, precizând că unele dintre recomandările pe care le cuprind sunt preluate din autori "clasici" ai domeniului44. Majoritatea sunt cursuri universitare pentru studenţii facultăţilor de drept şi ilustrează importanţa pe care însuşirea tehnicilor de redactare legislativă o are pentru viitorii jurişti. Autorii americani (vezi nota 43) abordează problematica DJN din perspectivă multidisciplinară, evidenţiind interdependenţa dintre claritatea redactării şi cea a raţionamentelor juridice45. Lucrările au un pronunţat caracter practic, de "ghid", cuprinzând analize de text, exerciţii de redactare, precum şi liste de termeni şi formule nerecomandabile (arhaisme, latinisme, jargon juridic). În domeniul perfecţionării învăţământului juridic se situează şi un proiect de cercetare teoretică şi aplicativă iniţiat de DDC în colaborare cu cinci universităţi americane, vizând îmbunătăţirea programelor, metodelor şi materialelor didactice în domeniul redactării legislative ("legal writing"). Cursul are o orientare pragmatică, urmărindu-se corelaţia dintre scopul documentului juridic, destinatar şi regulile de redactare46. Pe baza principiilor de elaborare a documentelor promovate la DDC a fost alcătuit, dintr-o evidentă perspectivă pragmatică, un "manual al profesorului" pentru predarea/învăţarea redactării de texte specializate47. Bibliografia de limbă franceză a domeniului cuprinde lucrări consacrate redactării legislative în situaţii de bilingvism (Canada, Belgia)48, dar şi lucrări cu caracter didactic-aplicativ, destinate deprinderii metodelor de analiză (şi, implicit, de producere) a diverselor tipuri de texte juridice. Cele trei modalităţi

propuse de Sourioux-Lerat (1992) pentru abordarea textului juridic sunt: analiza de conţinut (vizând cuvintele-cheie în relaţie cu noţiuni sau conceptecheie); analiza stilistică (privind retorica textului) şi analiza discursului (construcţia textului sub aspect gramatical şi logic). Partea a doua a lucrării prezintă aplicaţii realizate - conform etapelor de analiză menţionate - pe trei tipuri de texte juridice (normativ, contractual, doctrinal). Prezentarea lucrărilor menţionate sub 2.1.5. are scopul de a atrage atenţia juriştilor şi lingviştilor, în primul rând, dar şi a specialiştilor în alte ştiinţe sociale asupra necesităţii abordării interdisciplinare a procesului de redactare legislativă sub multiplele sale aspecte. Din păcate, asemenea lucrări cu caracter practic-aplicativ, realizate pentru necesităţi didactice sunt cvasiabsente - după ştiinţa noastră - din bibliografia românească. Cu atât mai mult este regretabilă absenţa din programele facultăţilor de drept din România49 a unui obiect de studiu cu caracter interdisciplinar, consacrat discursului juridic (în diversele sale variante) şi tehnicilor de exprimare specifice acestora. 2.2. În strânsă legătură cu redactarea în drept se află problematica interpretării textului legislativ, domeniu în care aspectele de natură juridică, lingvistică şi logică apar într-o legătură organică50. Importanţa actului interpretativ în raport cu dispoziţiile legale a fost evidenţiată de numeroşi teoreticieni ai dreptului, ajungându-se până la aserţiuni conform cărora interpretarea ar reprezenta însăşi esenţa dreptului 51, iar sensul legislativ nu ar exista în afara actului de interpretare şi aplicare a legii52. Între obiectivele esenţiale ale interpretării dispoziţiilor legale se află: înlăturarea ambiguităţilor, completarea unor lacune ale legii, precizarea unor sensuri, precum şi a aplicabilităţii sale spaţiale, temporale, materiale sau juridice53. 2.2.1. În teoria generală a dreptului figurează mai multe tipuri de interpretare, stabilite în funcţie de criteriile avute în vedere54: a) În funcţie de autorul interpretării, de situaţia comunicativă în care se realizează şi de sfera de aplicabilitate, interpretarea poate fi:  legală sau autentică, atunci când însăşi legea explică sensul legilor şi al expresiilor; interpretarea de acest tip este obligatorie, ca şi norma interpretată (vezi, spre exemplificare, secţiunea "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală", în CP, art.140-157);  judiciară, realizată de organele judiciare (instanţe de judecată) pentru rezolvarea unui conflict de drept; interpretarea respectivă are valoare numai în speţa soluţionată (vezi, în acest sens, prevederea din finalul art.74, CP: "Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav");

 doctrinală sau ştiinţifică, prezentă în literatura de specialitate (lucrări ştiinţifice, tratate, manuale, reviste de drept); are valoare prin adevărul pe care îl exprimă. b) După procedeele la care recurge autorul (în cazul când legea este obscură sau ambiguă), interpretarea poate fi:  textuală sau literală (când înţelesul legii este căutat în termenii şi formulările utilizate de aceasta);  raţională sau logică (când înţelesul legii este clarificat cu ajutorul unor raţionamente/argumente: "a pari"; "a fortiori"; "a contrario")55. Dintr-o perspectivă mai amplă, cele două procedee se subsumează interpretării "în litera" sau "în spiritul legii" (respectiv, interpretării intrinseci sau extrinseci)56. c) După rezultatul său, interpretarea poate fi:  declarativă (când se constată concordanţa dintre textul legii şi intenţia legiuitorului - "lex dixit quam voluit");  restrictivă (când se constată că textul legii exprimă mai mult decât a intenţionat legiutorul - "lex dixit plus quam voluit");  extensivă (când se constată că textul legislativ spune mai puţin decât a voit legiuitorul - "lex dixit minus quam voluit"). 2.2.2. Din perspectiva semiotică asupra DJN adoptată în analiza noastră, ne interesează în mod deosebit interpretarea judiciară, care presupune o importantă componentă lingvistică57, evidenţiată în bibliografia de specialitate58. Acest tip de interpretare devine posibilă şi necesară datorită modalităţii abstracte, generale şi schematice de formulare a NJ59, precum şi unui anumit grad de "indeterminare voluntară"60. De aceea, în aplicarea NJ la cazuri individuale, concrete, instanţele de judecată trebuie să se bazeze pe o bună înţelegere a textului legislativ61. Într-o abordare funcţională, care ia în considerare caracteristicile pragmatice ale actului interpretării judiciare se poate stabili o analogie între această activitate şi joc62, bazată pe caracteristici comune, printre care existenţa unor tensiuni între aspecte antinomice (inventivitate vs. conformism; spontaneitate vs. formalism; libertate vs. constrângere). Interpretarea judiciară este prezentată ca o activitate cu caracter creator63, care asociază metode de interpretare intrinsecă sau exegetică (limitată la exegeza strictă a textului legislativ) şi metode de interpretare extrinsecă (prin care se recurge la elemente exterioare textului interpretat) 64. Printre cele din urmă se înscriu metoda teleologică şi metoda istorică sau evolutivă. Consecinţa acestei pendulări între "litera" şi "spiritul" legii este o mai

mare libertate de apreciere acordată judecătorului (vezi, în acest sens, prevederile art.18 din CP privind "Stabilirea în concret [subl.ns.] a gradului de pericol social" al unei infracţiuni). 2.2.3. Interpretarea judiciară este supusă unor constrângeri de natură juridică, lingvistică şi socială. Principalul element de constrângere este contextul65, atât cel extern (situaţional), cât şi cel intern (lingvistic)66. În legătură cu contextul extern, reţinem componentele sale socio-legală şi istorică, reprezentând primul nivel care trebuie luat în considerare în interpretare67. Pentru a înţelege importanţa abordării istorice a DJN în interpretarea textului legislativ68, se pot examina schimbările din terminologia juridică, în corelaţie cu modificările intervenite în plan social, economic şi politic. De exemplu, în CC, 1981, art.199 include termenul juridic parafernă, care apare glosat într-o notă, precizându-se şi echivalenţele sale din vechea legislaţie românească: "Parafernă, adică averea nedotală a femeii şi a cărei administraţiune o are ea personal, se numea în Codul Calimach şi Caragea exoprică". În raport cu textul legislativ ca întreg, contextul extern poate fi reprezentat de o anumită ramură a dreptului (cf. sensurile diferite ale termenului audienţă în DJP, p.44 şi DDCA, p.40)69 sau de ansamblul textelor legislative referitoare la un anumit domeniu. De exemplu, definiţia familiei în DDC, p.246 este prezentată "în accepţiunea dată de legea locativă" şi "în accepţiunea dată de legea privind construcţia şi vânzarea de locuinţe", iar în CC, 1981, p.134, la secţiunea "Despre interpretarea convenţiilor", art.979 precizează: "Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului". Contextul intern este reprezentat, la un prim nivel, de textul juridic văzut ca sistem închis, cu organizare textuală proprie70. În sens îngust, contextul lingvistic poate fi reprezentat de o frază sau sintagmă din textul legislativ. Rolul contextului este de a restrânge aria semantică a cuvintelor din VG, asigurând monosemantismul termenilor juridici71, rol recunoscut de doctrina juridică: "Înţelesul unor expresii folosite în legea penală poate să fie mai larg sau mai restrâns decât înţelesul lor în limbajul comun, iar în unele situaţii expresiile folosite sunt susceptibile de semnificaţii diferite în raport de contextul frazei" (CPCA, 1972, p.693). 2.2.3. Problematica interpretării judiciare are în vedere toate nivelurile actului legislativ considerat ca sistem unitar72. 2.2.4. Importanţa abordării lingvistice a textului legislativ în actul interpretării judiciare a fost afirmată explicit în dreptul românesc73. Principalul obiectiv al interpretării judiciare este rezolvarea ambiguităţilor

(con)textuale, sintactice şi semantice74. La nivel textual, dezambiguizarea se realizează prin mecanismele de asigurare a coerenţei textului, prin corelarea - în plan logic, sintactic şi semantic - dintre enunţuri (articol, alineat, frază). Astfel, în CC, 1981, p.135, art.982 prevede: "Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dânduse fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg". Dintre diversele categorii de sensuri ale enunţurilor juridice75, sensul implicit - condiţionat (con)textual la nivel (trans)frastic - este deosebit de important pentru interpretarea judiciară76. Ambiguitatea sintactică, socotită de unii autori ca un însemnat factor perturbator77, are în limba română mai puţine efecte negative, datorită utilizării unor scheme sintactice tipice. Ambiguitatea sintactică poate fi produsă de frazele prea ample, cu numeroase subordonate şi intercalări, sau, din contră, de frazele prea comprimate, din care nu reies clar raporturile logico-sintactice dintre componente78. În limba română, cea mai importantă sursă de ambiguitate rămâne VJ. Ambiguitatea semantică se manifestă la cuvinte provenite din VG. Pentru interpretarea acestora juriştii recurg la diverse procedee79. În cazul când legea nu conţine precizări exprese pentru interpretarea legală a termenului respectiv (a ratione legis stricta), se ia în considerare, în general, sensul uzual din VG (vulgari usu loquendi) al termenului80. În această situaţie se află numeroşi termeni juridici din Codul penal: furt, insultă, înşelăciune, omor, tâlhărie, ucidere. Un rol important în dezambiguizarea cuvintelor din VG are contextul lingvistic (sintagma, fraza) în care este inserat termenul respectiv81. Interpretarea termenilor şi expresiilor în spiritul legii (ab ratione legis) permite precizarea în practica judiciară a unor noţiuni ambigue precum necorespundere a locuinţei, muncă corespunzătoare, altă localitate, domiciliu82. De exemplu, sensul primei noţiuni citate este astfel explicat în spiritul legii: "Într-o interpretare echitabilă şi deci corectă a noţiunii de necorespundere a locuinţei pe care o deţine cel care formulează o cerere de extindere, trebuie înţeleasă şi situaţia când acestea deţine o singură încăpere, care deşi din punct de vedere al normei locative, însumate, în raport cu numărul membrilor de familie, corespunde suprafeţei locative la care, el şi aceştia sunt îndreptăţiţi, potrivit legii, dar care nu corespunde însă în raport cu numărul şi sexul membrilor de familie, această din urmă împrejurare, justificând, fără posibilitate de dubiu, o vocaţie legală la extindere, chiar într-o astfel de împrejurare" (ibidem, p.62). În unele cazuri, termenii juridici proveniţi din VG sunt interpretaţi în sensul potrivit cu clauza sau dispoziţia, chiar dacă astfel are loc o abatere de la sensul termenului în limbajul uzual (pro subjecta materiae). De exemplu, loc public, în accepţia Codului penal este considerat orice loc în care publicul are acces, chiar dacă în momentul săvârşirii faptei nu este prezentă nici o persoană în locul respectiv83. 2.3. Interesul major acordat aspectelor lexico-semantice ale DJN se

concretizează prin activitatea de îndelungată tradiţie la noi de elaborare a dicţionarelor specializate pentru diverse ramuri ale dreptului84. Necesitatea acestor instrumente de lucru pentru specialişti a fost afirmată încă din perioada interbelică85. Dicţionarele juridice mai noi (DJP, DDCA, DDC, DDPC, DJTU) sunt concepute pentru a servi ca instrumente de lucru juriştilor teoreticieni şi practicieni, studenţilor de la facultăţile de drept, precum şi celor implicaţi în aplicarea legislaţiei. În acelaşi timp, abordând ramuri ale dreptului aflate în strânsă legătură cu viaţa socială (drept civil, penal), dicţionarele respective îşi propun să informeze masa cetăţenilor asupra conceptelor, noţiunilor şi instituţiilor juridice, contribuind astfel la ridicarea nivelului general al cunoaşterii juridice şi, implicit, la educarea civică a populaţiei86. În "Cuvânt înainte" la DDC se precizează că aceste dicţionar "se vrea a fi, în egală măsură [subl.ns.], un instrument de cunoaştere pentru marele public şi, totodată, un instrument de lucru pentru specialişti" (DDC, p.6). În "Cuvânt introductiv" la DJP se afirmă "preocuparea autorilor pentru a configura dicţionarul şi ca un instrument de educaţie juridică, proiectat pe fundalul ansamblului mijloacelor educaţionale" (DJP, p.8). O finalitate asemănătoare are DJTU, ai căror autori se adresează studenţilor în drept, specialiştilor implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie, dar şi publicului interesat de prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional (DJTU, ,,Cuvânt înainte―). Având în vedere aceste dublu scop şi caracterul eterogen al audienţei, în dicţionarele citate coexistă - în proporţii diferite - aspecte proprii lexicografiei specializate (terminografiei) cu modalităţi specifice lexicografiei generale, menite să asigure înţelegerea termenilor juridici de către nespecialişti 87. 2.3.1. În lexicografia specializată, definiţia - de tip enciclopedic - are, în principal, funcţie normalizatoare şi prescriptivă, plasându-se între lingvistică şi epistemologia cunoaşterii. Abordarea specifică este cea de tip paradigmatic, în care termenul este decontextualizat. Metalimbajul lexicografic - mai abstract şi mai "tehnic" decât cel din dicţionarele generale se apropie - prin unele trăsături de natură sintactică şi semantică - de cel utilizat în limbajul ştiinţific. După mărturisirea autorilor, dicţionarele respective sunt destinate "în egală măsură" specialiştilor şi publicului larg, ceea ce ar implica două tipuri de lectură (medie şi specială), diferenţiate în funcţie de competenţa profesională a vorbitorilor şi de obiectivele lor specifice88. În opinia noastră însă, dicţionarele pe care le-am consultat89 rămân - în primul rând - instrumente de lucru pentru jurişti. Aceste lucru este evidenţiat de maniera specifică în care sunt definiţi termenii de specialitate: "Definiţia legală concretizează un sistem aplicat în împrejurări bine precizate, în timp ce definiţia conceptului permite un total de posibilităţi, dintre care numai una e soluţia legiuitorului. Apoi aria de definiţii a

legiuitorului este diferită de aria de definiţii a materiei juridice deoarece legiuitorul nu-şi propune să definească toţi termenii juridici, tot astfel cum el îşi poate propune să definească şi termeni din afara dreptului"90. Caracterul enciclopedic al respectivelor dicţionare reiese şi din frecventele referiri cu caracter extralingvistic. Astfel, în DJP, articolul consacrat unui concept juridic cuprinde, pe lângă definiţia propriu-zisă, trimiteri la doctrină şi indicarea textelor de lege unde apare termenul definit. Ca exemplu, cităm termenul abordaj, aşa cum apare în DJP (p.18): "Ciocnire a două nave sau ciocnire a unei nave de un obstacol. Când are ca urmare avarierea gravă a unei nave civile, atrage răspunderea penală a persoanei vinovate, potrivit art.115D nr.443/1972, iar când se referă la nave militare, potrivit art.345 c.p.V. şi coliziune". Trimiterile la literatura de specialitate, la doctrină şi la istoricul unor concepte şi instituţii juridice se adresează, de asemenea, specialiştilor, ele nefiind relevante pentru subiecţii legii. De exemplu, DJP include o serie de denumiri folosite în Codul penal anterior, făcând precizările necesare privind echivalentele din Codul penal în vigoare: "Bandă (ceată), denumire folosită în C.p. anterior pentru a desemna adunarea sau întrunirea de cel puţin trei persoane, în vederea săvârşirii de infracţiuni (b. de hoţi, b. de tâlhari, b. de huligani, etc.). În C.p. anterior era incriminată constituirea de b. în scopul terorist sau de sabotaj (art.207 C.p.) şi săvârşirea de acte de violenţă contra persoanelor sau bunurilor de către bande (art.330-332 C.p.). C.p. în vigoare nu mai foloseşte această noţiune, ci pe aceea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.p.) ori aceea de complot (art.167 C.p.)" (DJP, p.48). În mod similar sunt prezentaţi în DJP şi alţi termeni juridici dispăruţi din legislaţia penală actuală: asasinat (p.39); atrupamente (p.44); huliganism (p.126); recluziune (p.239). Dicţionarele juridice oglindesc în acest mod dinamica VJ şi mutaţiile specifice epocii actuale91. 2.3.2. Pentru a veni în sprijinul publicului larg, dicţionarele juridice recurg la o serie de procedee specifice lexicografiei generale, în aşa fel încât definiţiile să fie accesibile şi nespecialiştilor92. Cel mai frecvent se recurge la indicarea de sinonime, care pot înlocui sau însoţi definiţia. Primul caz poate fi ilustrat prin seria de sinonime ale termenului juridic pact (învoială; înţelegere; acord de voinţe; contract; convenţie, DDC, p.375) sau sintagmei specializate temeiul răspunderii penale (fundamentul; cauza; motivul, DJP, p.271). A doua situaţie poate fi exemplificată prin termenul distrugere, explicitat în DJTU (p.116) atât prin definiţie, cât şi prin sinonime: "nimicire, ruinare, activitate prin care o persoană provoacă vătămarea materială a unui bun, alterându-l sau nimicindu-l în totalitate". De regulă, sinonime din VG, bine cunoscute nespecialiştilor, sunt indicate pentru a elucida sensul unor termeni juridici de strictă specialitate: coliziuneciocnire (DJP, p.63); corupţie activă-dare de mită (DJP, p.82); rix-încăierare (DJP, p.253); adopţiune-înfiere (DDC, p.33). Riscul recurgerii la sinonime din VG decontextualizate este menţinerea unui anumit grad de ambiguitate,

datorată semnificaţiei mai largi a cuvintelor uzuale (adesea polisemantice) în raport cu termenii specializaţi. Ca exemple pot fi date sinonimele nimicire şi ruinare, indicate în DJTU (p.116) pentru distrugere (a unui bun), precum şi echivalenţele sinonimice din DDC act ascuns - act secret (p.13) şi bun(patrimonial) - lucru (p.241). Neologismele juridice împrumutate sunt glosate prin calcuri lexicale, mult mai transparente pentru nespecialişti şi mai economice pentru lexicograf: infanticid - pruncucidere (DJP, p.1344); consanguini - cosângeni (DDC, p.101); copermutant - coschimbaş (DDC, p.159). Formulele latineşti consacrate în "limbajul juriştilor" sunt traduse sau însoţite de echivalentele lor româneşti. Din DJP selectăm: aberratio ictus ("devierea loviturii"); iter criminis ("drumul crimei"); in personam ("cu privire la persoană"); in rem ("cu privire la faptă"). Din DDC pot fi menţionate: actio de in rem verso ("locuţiune latină prin care se desemnează dreptul la acţiune izvorât din îmbogăţirea fără justă cauză"); ex nunc ("locuţiune latină folosită pentru a exprima ideea că efectele unui act juridic se produc numai pentru viitor, din momentul încheierii sale"). În cuprinsul articolelor, pentru a facilita înţelegerea, se recurge la paranteze explicative: "Calităţi mincinoase, calitate neadevărată (de ex., că deţine o anumită funcţie ori este în raporturi de rudenie cu cineva) pe care o persoană o invocă sau o atribuie altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare pe cineva. Folosirea de calităţi mincinoase constituie fie un mijloc de săvârşire a unor infracţiuni (de ex., infracţiunea de fals privind identitatea), fie o modalitate agravată a acestora (de ex., violare de domiciliu, înşelăciune etc.)" (DJP, p.51). Pentru a permite nespecialiştilor înţelegerea corectă şi completă a sensului unor cuvinte din VG devenite termeni juridici, este utilizat procedeul definirii prin enumerare. În DJP, p.221 se precizează: "În sensul legii penale, sunt pietre preţioase: diamantele, briliantele, rubinele, safirele, smaraldele şi perlele naturale"; în DDC, p.246 se dă definiţia prin enumerare a familiei, în accepţiunea dată de legea locativă: "familie formată din soţi, copii şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia". 2.3.3. Atât "lectura" specială a definiţiei juridice (realizată de specialişti), cât şi "lectura" medie (făcută de vorbitorul obişnuit) pot fi afectate de încălcarea unora dintre principiile lexicografiei generale. Dintre acestea, menţionăm: circularitatea unor definiţii ("linişte publică - liniştea în relaţiile dintre oameni în domeniul vieţii publice", DJP, p.183; "arestare - privare de libertate a unei persoane prin arestarea sa", DJP, p.33); inconsecvenţe în stabilirea genului proxim (defăimare şi jefuire/jaf nu sunt definite iniţial ca infracţiuni, DJP, p.89, 175); formulări improprii (de exemplu, pleonasmul: "urmări posterioare comiterii infracţiunii", DJTU, p.130) şi prezenţa unor informaţii redundante (care se repetă mai mult sau mai puţin evident, fiind - din această cauză - mai greu de utilizat ca distinctive de către un receptor nespecialist 93). Ca exemple de redundanţă, pot fi citate din DDC următoarele: indicarea unor sinonime parţiale ("subiect de drept - noţiune ce exprimă calitatea, capacitatea,

însuşirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să participe individual sau în colectiv la raporturile juridice", p.500) sau totale ("probatoriu totalitatea probelor (dovezilor) administrate într-un litigiu", p.405; "înregistrarea naşterii - (înscrierea /notarea) evenimentului naşterii unei persoane în registrul de stare civilă […]―, p.299); reluarea informaţiei prin parafrază (,,exercitarea posesiei pe faţă, în mod public“, p.412) sau paranteze (,,înfiere - actul juridic consimţit de înfietor, de soţul acestuia (dacă înfietorul este căsătorit […])―, p.297); prezenţa unui hiponim alături de hiperonimul său ("Înfiatul nu poate fi fiu (fiică) sau frate (soră) a înfietorului", p.297). 2.3.4. Într-o categorie specială de lucrări lexicografice, plasate între dicţionarele juridice de tip enciclopedic şi cele lingvistice se înscriu dicţionarele juridice de uz didactic, destinate studenţilor din primii ani ai facultăţilor de drept: De Foutette, 1988 [FVJ]; Guillien; Vincent, 1995 [TJ] (pentru limba franceză); Gifis, 1975 (pentru limba engleză). Fără ambiţia de a rivaliza cu marile dicţionare juridice, lucrările citate prezintă liste de termeni uzuali (însoţiţi de definiţii), necesari unei iniţieri juridice, evitând termenii de interes restrâns (,,ezoterici―), ca şi referinţele la jurisprudenţă sau doctrină 94. În concluzie, examinarea dicţionarelor juridice din perspectiva destinatarilor avuţi în vedere de către autori şi a modalităţilor lingvistice utilizate, conduce la concluzia că un dicţionar juridic ,,general―, destinat atât specialiştilor, cât şi nespecialiştilor nu este realizabil şi nici util din punct de vedere practic. Cauzele pentru care nu ni se pare posibil acest tip de lucrare ţin de aspectele pragmatice ale comunicării juridice, în primul rând, de obiectivele şi competenţa comunicativă diferite ale receptorilor specialişti şi nespecialişti. Întrucât problemele receptării DJN de către nespecialişti vor fi tratate întro altă secţiune a lucrării95, nu insistăm asupra lor aici. Precizăm însă faptul că necesitatea unor dicţionare juridice concepute pentru uzul specialiştilor apare frecvent menţionată în literatura de specialitate96. Recent, s-a conturat o ramură a lexicografiei, specializată în acest sens lexicografia juridică97, al cărei scop este elaborarea "juridicţionarului" (fr. juridictionnaire). În viziunea cercetătorilor canadieni de la Centre de traduction et de terminologie juridique (Moncton) - care au publicat în perioada 1991-1993 primele două volume dintr-un asemenea dicţionar, fiecare cu peste 300 cuvinte - intrare, "juridicţionarul" trebuie să aibă caracter noţional şi normativ. Termenii sunt grupaţi după criterii logice, în notions-cadre (al căror conţinut este variabil) şi notions-polysčmes (cu un conţinut determinat sau invariabil). Fiecare articol conţine o secţiune consacrată sintagmelor şi frazeologismelor proprii terminologiei juridice98. Latura normativă constă în semnalarea unor posibile greşeli de utilizare (sub aspect lingvistic sau juridic). 2.4. Transpunerea textelor legislative dintr-o limbă în alta pune probleme teoretice şi practice deosebit de complexe, întrucât presupune din partea traducătorului specializat ("jurilingvist"99) o abordare comparativă interdisciplinară - juridică şi lingvistică100 - a celor două sisteme legislative. Traducerea poate fi realizată "în litera legii" (rămânând fidelă textului din limba-

sursă şi, implicit, intenţiei legiuitorului) sau "în spiritul legii" (în funcţie de destinatar şi de contextul social-cultural în care va fi receptată)101. Deşi în prezent există numeroase dicţionare juridice bi- sau plurilingve102, stabilirea echivalenţelor terminologice rămâne problema esenţială a traducerii. Rezolvarea ei presupune analize intralingvistice (vizând identificarea trăsăturilor specifice limbajului juridic din cele două idiomuri), urmate de confruntarea interlingvistică şi interlegală a celor două sisteme103. Date fiind dificultăţile şi riscurile traducerii (în accepţia tradiţională discutată supra), în decursul ultimului deceniu s-au experimentat noi modalităţi de redactare legislativă, considerate mai adecvate în statele cu caracter federal şi mai multe limbi naţionale (Elveţia, Canada): redactarea bilingvă (elaborarea a două versiuni consecutive, urmată de revizuirea făcută de o autoritate unică); redactarea paralelă (cele două versiuni ale proiectului legislativ sunt concepute simultan dar separat în cele două limbi); coredactarea (redactare monolingvă a proiectului legislativ, realizată de doi jurişti în cele două limbi, urmată de controlul reciproc al celor două versiuni şi de verificarea finală de către o comisie de jurişti şi lingvişti reprezentând ambele limbi)104. Utilizată cu succes în Canada încă din 1978, adoptată ulterior în Elveţia şi Belgia, coredactarea este considerată astăzi cea mai avantajoasă soluţie din perspectiva nevoii de armonizare a legislaţiilor naţionale la nivel european, fiind deja aplicată în domeniul unor directive comunitare (de exemplu, în materie contractuală)105. 3. Cercetarea DJN are importante consecinţe practice pentru categoria receptorilor nespecialişti (masa cetăţenilor reprezentând subiecţii legii). 3.1. Necesitatea redactării legilor într-un limbaj accesibil nespecialiştilor constituie unul dintre obiectivele principale ale tehnicii legislative, frecvent susţinut în istoria dreptului românesc şi al altor ţări106. Tehnica legislativă actuală acordă principiului accesibilităţii o atenţie deosebită 107, dat fiind că înţelegerea corectă a prevederilor legii este premisa esenţială a respectării legalităţii. În condiţiile instaurării statului de drept şi adâncirii democraţiei în toate domeniile vieţii social-politice, juriştilor le revin sarcini sporite, atât în domeniul redactării legilor, într-o formă clară, sintetică, de largă accesibilitate, cât şi în ceea ce priveşte educaţia juridică a cetăţenilor. 3.1.1. Pentru reducerea dificultăţilor întâmpinate de nespecialişti în decodarea DJN au fost iniţiate cercetări cu caracter teoretic şi aplicativ privind cauzele neînţelegerii acestui limbaj şi modalităţi de remediere a situaţiei. Etapa simplei constatări a dificultăţilor pe care le au nespecialiştii în decodarea textului legislativ108 a fost urmată de cercetarea cauzelor care generează dificultăţile respective. Întrucât pentru limba română nu s-au efectuat până în prezent - după

cunoştinţa noastră - investigaţii privind receptarea textelor juridice de către nespecialişti, vom prezenta, în continuare, principalele direcţii abordate de cercetătorii străini, dat fiind faptul că multe dintre rezultatele lor sunt valabile şi pentru limbajul juridic românesc. Cercetările cu caracter pluridisciplinar (la care participă jurişti, lingvişti, specialişti în comunicare, în socio- şi psiholingvistică) se înscriu în cadrul unui amplu curent de reforme lingvistice cunoscut sub numele de "Plain Language Movement" ("Mişcarea pentru un limbaj clar/simplu") [abreviat, în continuare PLM]. Acesta s-a constituit în spaţiul cultural anglofon (dominat de sistemul de drept "Common Law") cu o evidentă finalitate practică: simplificarea discursului juridic-administrativ pentru a-i asigura claritatea şi accesibilitatea (lizibilitatea) în raport cu receptorii nespecialişti. Reţinem faptul că, pentru reprezentanţii PLM, între claritatea şi precizia DJN nu există o opoziţie ireconciliabilă109, întrucât "claritatea" nu este identificată cu "simplitatea", ci presupune înlăturarea aspectelor care "complică" DJN din punctul de vedere al nespecialiştilor110. Rădăcinile mişcării se găsesc în secolul al XIX-lea, dar ideea reîntoarcerii la un limbaj juridic cât mai apropiat de cel uzual s-a impus în ultimele trei decenii în S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia, Noua-Zeelandă şi în unele ţări scandinave111. Obiectivele PLM au fost promovate prin intermediul unor institute de cercetare112 şi al publicaţiilor editate de acestea, dar şi prin decizii politice urmărind să asigure "transparenţa" textelor juridice (de exemplu, "Plain Language Drafting Act", adoptat în unele state americane în timpul Administraţiei Carter sau reglementări impuse oficial în 1992 de Guvernul provinciei canadiene Ontario)113. Îndeplinirea obiectivelor PLM presupune două etape aflate în interdependenţă: (1) cercetări experimentale (bazate îndeosebi pe metodologia psiholingvistică), menite să identifice dificultăţile de receptare a textului/discursului juridic de către nespecialişti; (2) elaborarea unor lucrări cu pronunţat caracter practic (tip "ghid de redactare"), care propun soluţii pentru revizuirea şi perfecţionarea redactării juridice114. 3.1.1.1. Dată fiind lipsa de relevanţă pentru domeniul DJN a metodelor tradiţionale de măsurare a dificultăţii textului ("readability formulas"115), pentru evaluarea gradului de dificultate a textelor juridice în raport cu receptorul mediu ("the average reader"), se propune o abordare complexă, din perspectivă funcţională, prin cercetarea aspectelor pragmatice, discursivtextuale, sintactice, lexico-semantice şi a prezentării grafice116. În plan pragmatic, principala deficienţă care produce dificultăţi de înţelegere la toate nivelurile textului este încălcarea "principiului cooperării" între factorii implicaţi în comunicare, ceea ce are drept rezultat "noncommunicative documents". Lipsa comunicării între E şi R, respectiv între specialiştii care elaborează textul şi publicul care îl utilizează, este generată de

insuficienta cunoaştere a competenţei lingvistice a publicului 117 şi a factorilor contextuali care influenţează receptarea. Toate acestea au drept consecinţă redactarea documentelor exclusiv din perspectiva E specialist118, ceea ce are implicaţii negative asupra determinării conţinutului de informaţii, a formei de exprimare şi a prezentării grafice. Se constată, de asemenea, lipsa unor preocupări consecvente şi sistematice pentru testarea şi evaluarea textelor din punctul de vedere al gradului de accesibilitate şi al eficienţei lor în raport cu publicul vizat. Deşi opinia generală este că principala cauză a dificultăţilor de receptare rezidă în caracterul strict specializat al terminologiei, s-a demonstrat că dificultăţi majore pentru nespecialişti sunt generate de factori de natură (con)textuală119. La nivelul textului juridic, factorii (con)textuali care influenţează receptarea sunt: organizarea ierarhică a textului şi a diverselor sale subdiviziuni (articol, alineat), relaţiile dintre ele, prezenţa unor scheme specifice de organizare textuală, modalităţile de asigurare a coeziunii şi coerenţei şi grafica textului. Nivelul sintactic prezintă serioase dificultăţi pentru nespecialişti datorită structurii frazei juridice120. Complexitatea raporturilor logico-sintactice face dificilă atât receptarea enunţurilor prea lungi, cât şi a celor prea scurte 121. Frazele ample, conţinând o mare cantitate de informaţii, exprimate printr-o aglomerare de subordonate de diverse tipuri creează dificultăţi de receptare şi de stocare a informaţiei122. Uneori şi exprimarea prea concisă (de exemplu, construcţiile nominale sau gerunziale în locul unor propoziţii sau înlocuirea subordonării cu raporturi de coordonare logico-semantică, fără instrumente de relaţie) este greu de înţeles de receptorul nespecialist, care nu stabileşte corelaţia necesară între structura de suprafaţă comprimată 123 şi structura de adâncime dezvoltată. Majoritatea construcţiilor gramaticale "problematice" aparţin aşa-numitului stil nominal124. Dificultatea înţelegerii construcţiilor pasive (îndeosebi a celor cu complementul de agent neexprimat) a fost demonstrată prin experimente psiholingvistice. Din cauze de natură psihologică, nespecialiştii întâmpină dificultăţi şi în înţelegerea corectă a "lanţurilor nominale"125, specifice variantei administrative, precum cele înregistrate în DDC: acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (p.20); cauze de exonerare de răspundere contractuală (p.74); dobândirea posesiunii moştenirii (p.90). În plan lexico-semantic, dificultăţile nespecialiştilor provin din utilizarea termenilor strict specializaţi ("terms of art"), aparţinând "jargonului" juridicadministrativ126, a arhaismelor ieşite din uz127, a unor formule redundante (de exemplu, nul şi neavenit). Determinarea referenţială şi cea contextuală a sensului termenilor juridici pun, de asemenea, probleme de receptare

nespecialiştilor. 3.1.1.2. Soluţiile propuse pentru evitarea dificultăţilor menţionate se prezintă sub forma unor principii/reguli de redactare a textelor juridice adresate nespecialiştilor. Faptul că principiile respective sunt, în esenţă, aceleaşi în limbi diferite (de exemplu, în engleză şi franceză) demonstrează caracterul lor de "universalii" (psiho)lingvistice128. Spre exemplificare, cităm cele zece principii de redactare în limba engleză, promovate în cadrul DDC sub deviza "How to Draft More Understandable Documents"129: (1) Renunţaţi la conţinutul care nu este necesar; (2) Organizaţi-vă materialul; (3) Înlăturaţi cuvintele de prisos; (4) Nu folosiţi două cuvinte când unul singur este suficient; (5) Înlocuiţi termenii dificili, cu caracter strict tehnic, prin cuvinte din limba comună, cunoscute cititorilor; (6) Segmentaţi frazele lungi; (7) Puneţi ideile din fiecare frază în ordine logică; (8) Clarificaţi relaţiile din frazele complexe; (9) Folosiţi pronume personale dacă vreţi să vă adresaţi direct cititorilor; (10) Utilizaţi procedee grafice pentru a clarifica mesajul. Conform acestei concepţii, E trebuie să-şi concentreze atenţia asupra publicului vizat ("an audience-focused approach"130). Pentru a facilita receptarea enunţurilor juridice cu caracter general, abstract de către nespecialişti, se recomandă prezentarea acestora sub formă de "scenarii" sau "naraţiuni" cu agenţi umani ("human-centered scenarios"131), întrucât s-a demonstrat pe cale experimentală că expunerea de tip narativ este mai uşor înţeleasă şi memorată de subiecţi. Asigurarea caracterului narativ al textului juridic se realizează prin respectarea a trei principii de bază 132. Primul se referă la evitarea abuzului de construcţii nominale, care solicită R reconstituirea mentală a operaţiilor lingvistice în urma cărora a rezultat construcţia nominală, respectiv identificarea "actorilor" şi a "acţiunilor" pe care aceştia le îndeplinesc133. Al doilea principiu recomandă înlocuirea construcţiilor pasive cu verbe la diateza activă, care transmit informaţia mai clar şi mai direct, datorită topicii normale din punct de vedere logic (subiect-verb-obiect)134. Al treilea principiu, aflat în strânsă legătură cu precedentele, priveşte folosirea pronumelor personale pentru a preciza "actorii" care realizează acţiunile. Utilizarea pronumelor personale, pe lângă clarificarea sensului enunţurilor, asigură caracterul direct, "personalizat" al comunicării135. Prezentarea în paralel a unor texte originale şi a celor modificate (rescrise în "Plain English") şi compararea rezultatelor obţinute la teste de receptare a celor două variante136 oferă argumente convingătoare privind eficienţa principiilor discutate. Pentru reprezentanţii francofoni ai PLM, condiţiile de "lizibilitate" a textului juridic se prezintă sub forma a cinci principii fundamentale: simplitate, concizie, coerenţă, logică, adaptare la R. În procesul de redactare, aceste

principii trebuie urmărite la toate cele patru niveluri ale textului (lexic, sintaxă, organizare structurală şi prezentare grafică)137. Simplitatea se obţine prin utilizarea lexicului uzual, evitarea cuvintelor prea lungi, a neologismelor puţin cunoscute, a arhaismelor, a împrumuturilor şi a abrevierilor. În plan sintactic, frazele trebuie să fie scurte şi clare, construite conform unei structuri previzibile (subiect + verb + complement), evitându-se intercalările care formează aşa-numitul "ecran lingvistic"138. Se recomandă folosirea verbelor în locul numelor abstracte, a diatezei active în locul celei pasive şi evitarea construcţiilor impersonale. Concizia presupune economia de mijloace atât în plan lexical, cât şi sintactic. Se vor evita repetiţiile inutile, redundanţa, clişeele, pleonasmele, enumerările prea ample şi abuzul de trimiteri intra- sau intertextuale. Coerenţa se realizează printr-o exprimare riguroasă lipsită de ambiguităţi, prin monosemantismul termenilor şi evitarea sinonimelor (în plan lexical) şi prin structuri clare, simetrice (în plan sintactic), care evită "telescopajul" (prezenţa mai multor idei distincte în aceeaşi frază)139. Logica redactării se evidenţiază în selectarea termenilor, în modul de enunţare, şi în organizarea la nivel frastic şi transfrastic (textual). Adaptarea la receptor ("l'intéręt humain") - principiu fundamental al PLM - presupune elaborarea textului în funcţie de obiectivele, cunoştinţele juridice, competenţa lingvistică şi atitudinea destinatarului. Principalele modalităţi de realizare sunt: utilizarea preponderentă a cuvintelor uzuale, cu sens concret, a pronumelor personale, a exemplificărilor, a glosării şi/sau definirii termenilor de specialitate. Se vor evita digresiunile şi explicaţiile inutile prin parafrază, utilizându-se un ton "cordial", "personalizat". Spre mijlocul deceniului trecut, încrederea absolută în "soluţia miraculoasă" numită PLM a început să fie subminată de criticile venite din două direcţii. Lingviştii din zona francofoniei, nemulţumiţi de rigiditatea normelor de revizuire a textului juridic elaborate în mod expres pentru limba engleză, au susţinut necesitatea adaptării lor la specificul DJN din diverse limbi140. La rândul lor, juriştii au repus în discuţie eficienţa soluţiilor propuse în cadrul PLM din perspectiva costurilor ridicate şi a riscurilor de ambiguitate pe care le presupune revizuirea testelor legislative141. 3.2. Dată fiind importanţa culturii juridice pentru formarea conştiinţei juridice a cetăţenilor şi, implicit, pentru întărirea legalităţii142, considerăm utilă examinarea modalităţilor de popularizare a legislaţiei. Vom avea în vedere trei tipuri de asemenea lucrări (cod de legi comentat; "dialoguri" (reale sau imaginare) pe teme juridice; dicţionar juridic pentru nespecialişti) care îşi propun explicarea conţinutului textelor legislative şi familiarizarea cetăţenilor cu terminologia de specialitate143, precum şi rolul mass-media în informarea

juridică a populaţiei. 3.2.1. Chiar unele dintre lucrările menţionate conţin remarci despre dificultăţile întâmpinate de nespecialişti în decodarea unor texte legislative (de exemplu, în DDL: "E prea tehnic ce-mi spui", p.43; "Am citit legea, dar mi s-a părut că termenii ei sunt prea sintetici", p.176; "Niciodată nu m-am descurcat în faţa unui text de lege. Limbajul juridic rămâne ermetic pentru mine", p.197). În ceea ce priveşte modalităţile de expresie utilizate în CPIT şi DDL, sunt de reţinut două principii importante din punct de vedere psiholingvistic: prezentarea "umanizată" a normelor de drept şi exprimarea lor "pe înţelesul tuturor", respectiv prin termeni de largă circulaţie. Primul principiu, de natură pragmatică, vizează reducerea distanţei dintre E şi R, asigurând astfel comunicării un caracter direct, personalizat (spre deosebire de modalitatea abstractă, generală şi impersonală de exprimare a textelor legislative). Procedeele retorice utilizate în aceste scop sunt variate dar, în general, ele aparţin limbii vorbite (stilului colocvial), ceea ce justifică abordarea lor din perspectiva stilisticii. De exemplu, în DDL se recurge la dialogul imaginat între jurist şi non-jurist, conceput sub forma unei consultaţii juridice, solicitată fie din cauza neînţelegerii unui text de lege ("Textul este cam eliptic şi eu nu prea ştiu ce e cu această modificare a contractului de muncă", DDL, p.20), fie din nevoia de a înţelege motivarea unor acte legislative ("De ce nu mi-ai pomenit nimic până acum despre decretul privind carnetul de muncă? Am auzit de el întâmplător. Explică-mi de ce a fost nevoie de o nouă reglementare?", DDL, p.55), fie din necesitatea de a cunoaşte prevederile legii referitoare la anumite "situaţii de viaţă" ("De câteva luni sunt bolnav. Spune-mi, mi se poate desface contractul de muncă?", DDL, p.31). Unele titluri de dialoguri din DDL poartă amprenta oralităţii, apărând sub forma interogativă: "Spune-mi unde să contest?" (p.38), "Este sau nu «vădit ilegal»?" (p.42); "Un medic şi o soră răspund, dar cât?" (p.185). CPIT se caracterizează printr-o mai pronunţată impresie de oralitate şi printr-o mai mare varietate a procedeelor cu coloratură afectivă utilizate în acest scop (de exemplu, propoziţiile interogative şi exclamative). Numeroase formulări interogative, uneori cu caracter retoric, introduc problemele în discuţie. De exemplu, în Cuprinsul CPIT găsim titluri de capitole sau subcapitole precum: "Ce este legea penală?"; "Este nevoie de reguli de constrângere în societate?" ; "Care sunt limitele teritoriului după Codul Penal?" (p.13); "Ce înseamnă vinovăţia?"; "Cum este descrisă fapta în legea penală?" (p.14); "Cum ajunge un condamnat să fie reabilitat?" (p.16). În mod frecvent apare conjunctivul cu sens imperativ. Valoarea stilistică a acestei forme verbale - care este din punct de vedere formal conjunctiv, dar semantic - imperativ - se asociază cu cea specifică "pluralului solidarităţii" în titlurile unor capitole din CPIT care reprezintă, de fapt, formulări sintetice ale unor norme generale: "Să respectăm regulile din domeniul economic" (p.20); "Să

apărăm pacea şi omenirea" (p.22). Această formă verbală este utilizată şi în textul CPIT marcând, de obicei, "scenarii" imaginate cu scopul de a clarifica prevederile legale. De exemplu, pentru a explica "eroarea de fapt" se construieşte un "scenariu" cu agenţi umani: "Să ne închipuim că cineva ajută în adevăr pe un infractor să se sustragă de la urmărire, însă nu cunoaşte că acestea a sustras din avutul obştesc, ci credea că a comis o altă infracţiune (de pildă, a lovit grav o anumită persoană)" (CPIT, p.102). Înlocuirea modalităţii enunţiative de exprimare a normelor din dreptul penal prin imperativul prohibitiv accentuează sensul de interdicţie ("Să nu furi", CPIT, p.18). Exprimarea unor norme juridice prin adresare directă, imperativă, cu verbul la persoana a II-a singular are conotaţii de "autoritate familiară": "Dacă eşti în armată, poartă-te ca un ostaş" (CPIT, p.21); "Respectă autoritatea statului" (CPIT, p.18). În comentarea normelor juridice apar aspecte lexicale ale oralităţii, prin utilizarea unor expresii idiomatice de origine populară sau livrescă: "Când cineva este surprins luând lucruri care nu-i aparţin, deci «cu mâţa în sac», cum spune poporul, nu va putea susţine că n-a avut intenţia să fure" (CPIT, p.62); "Cel instigat şi-a dat seama în ceasul al doisprezecelea de pericol şi a renunţat" (CPIT, p.82). Frazele interogative au rolul de a "dramatiza" textul în CPIT, reţinând astfel în mai mare măsură atenţia cititorului: "Va putea fi pedepsit acestea pentru furt? Desigur că nu" (CPIT, p.101); acelaşi rol Este îndeplinit de interogaţiile retorice incluse în text: "Câte persoane n-ar fi şi azi condamnate eronat, câte nedreptăţi nu s-ar face dacă justiţia nu ar cerceta şi intenţia cu care au fost comise faptele?" (CPIT, p.62). Pentru "a însufleţi textele reci ale Codului"144 şi, în acelaşi timp, în scop instructiv şi educativ, autorii CPIT recurg la exemplificări din literatura cultă şi populară, din filosofie, istorie etc.145. Se fac dese comparaţii cu prevederile din vechi legi româneşti - pravilele lui Caragea, Vasile Lupu (p.91) şi Matei Basarab (p.97). În legătură cu diversele nivele ale DJN care pot produce dificultăţi nespecialiştilor, constatăm că autorii lucrărilor analizate îşi concentrează atenţia exclusiv asupra terminologiei juridice, fără a lua în considerare aspectele textual146 şi sintactic care, după cum au dovedit cercetările experimentale, pun - şi în limba română - probleme de receptare. Terminologia specializată apare astfel ca răspunzătoare pentru dificultăţile întâmpinate atât de specialişti, cât şi de nespecialişti147. De aceea, pentru explicarea "pe înţelesul tuturor" a prevederilor din Codul Penal, se recomandă, în primul rând, utilizarea unor "cuvinte obişnuite de largă circulaţie" 148. Ca lucrare cu caracter enciclopedic, IJT îşi propune explicarea terminologiei juridic-administrative "într-un limbaj accesibil tinerilor"149. Între termenii juridici explicaţi sau "traduşi" în lucrările de popularizare găsim numeroase cuvinte provenite din VG. Autorii acestor lucrări insistă

asupra deosebirilor semantice dintre cuvântul utilizat în vorbirea curentă şi termenul juridic: "În limbajul obişnuit prin greşeală se înţelege, de regulă, orice abatere de la lege ori de la regulile de convieţuire socială, de la un regulament sau de la alte dispoziţii. În legea penală noţiunea de greşeală are un înţeles mai restrâns şi se referă la o anumită formă de vinovăţie, denumită culpă, spre deosebire de intenţie" (CPIT, p.64). Precizări de acest tip sunt cuprinse în capitolul "Cum să înţelegem unele expresii din Codul Penal" (p.155-159). Ele se referă, de asemenea, la sensul unor termeni ca ameninţare (CPIT, p.205); furt (CPIT, p.218); încăierare (CPIT, p.302); fals (IJT, p.317). Alte categorii de termeni juridici explicaţi în lucrările de popularizare sunt neologismele juridice împrumutate: amnistie (CPIT, p.145); a prescrie (CPIT, p.149); dol (DDL, p.67); contestaţie în anulare (DDL, p.147) şi expresii latineşti din domeniul dreptului: res judicata (DDL, p.142); persona non grata (DDL, p.49). Se consideră necesară şi explicarea unor termeni cu sens nedeterminat: rea-credinţă (DDL, p.175); bune-moravuri (IJT, p.322). Modalităţile explicative folosite pentru a clarifica sensul termenilor juridici în lucrările de popularizare sunt mult mai variate decât cele din textele legislative. Definiţia este rar utilizată în lucrări de popularizare când acestea nu au caracter de dicţionar (ca IJT). Definirea unor termeni juridici poate apărea ca răspuns la o întrebare explicită în dialog ("Ce înseamnă contestaţie în anulare? Este o cale extraordinară de atac pusă la îndemână de legiuitor părţilor dintr-un litigiu […]", DDL, p.147). Mai frecvent, în lucrările de popularizare sensul termenilor juridic este glosat prin cuvinte din VG ("preterintenţie, adică intenţie depăşită", CPIT, p.68; "paricid (omorul tatălui de către fiu)", CPIT, p.109; "mutuum sau împrumut propriu-zis", IJT, p.249) sau prin expresii idiomatice ("intenţia depăşită sau «una a dorit şi alta a ieşit»", CPIT, p.68). Uneori, autorii recurg la explicaţii de natură etimologică pentru a clarifica sensul termenilor juridici (de exemplu, pentru pedeapsă, CPIT, p.103 şi amnistie, CPIT,p.145). Frecvent precizarea sensului unui termen juridic se face în cadrul relaţiilor semantice pe care el le întreţine cu alţi termeni din VJ. Dintre acestea cităm: relaţii de sinonimie (daună - pagubă - prejudiciu, DDL, p.43; dol - viclenie, DDL, p.67; alianţă - afinitate, IJT, p.201), de antonimie (circumstanţe atenuante - circumstanţe agravante, IJT, p.291), câmpuri semantice (furt delapidare, IJT, p.223; furt - tâlhărie, IJT, p.225). În sfârşit, o modalitate specifică lucrărilor de popularizare este explicarea termenilor sau expresiilor juridice prin exemplificare: "Când este vorba de infracţiuni grave, cum sunt cele contra securităţii statului, în dauna avutului obştesc, tâlhăria, pirateria […]" (CPIT, p.254); "mijloace care provoacă pericol (explozie, incendiere)" (CPIT, p.233); "calamitate naturală (incendiu, inundaţie)"

(CPIT, p.150). Exemplificările sunt prezente şi în IJT, ele însoţind definiţia: "Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu, între ginere şi socri, între cumnaţi etc.), deci, nu şi între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu, cuscrii)" (IJT, p.201). Această procedură (definiţie însoţită de exemple) este utilizată şi pentru lămurirea sensului expresiilor juridice circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante (IJT, p.291). 3.2.2. În difuzarea şi explicarea terminologiei juridice în rândul cetăţenilor, un rol important revine în epoca actuală mijloacelor moderne de informare: presă, radio, televiziune. Încă din secolul al XIX-lea, presa românească a reprezentat un factor foarte activ de difuzare a terminologiei juridic-administrative în masa cetăţenilor150. 3.2.2.1. În perioada anterioară anului 1989, publicul cititor se putea familiariza cu terminologia juridică prin rubrici de educaţie civică din ziarul "Scânteia" [S] - "Ancheta socială" şi "Din caietul grefierului". De exemplu, în cadrul primei rubrici menţionate apar termeni sau expresii juridice ca: flagrant delict de luare de mită (S, 5.III.1983); tulburarea liniştii, sancţiune contravenţională (S, 19.III.1983). Numeroşi termeni şi expresii juridice sunt difuzaţi prin rubrica "Din instanţă în faţa opiniei publice": domiciliu conjugal, situaţii litigioase (S, 6.II.1983); a exonera de răspundere civilă, a admite recursul, recuperarea prejudiciului, pedepse privative de libertate (S, 10.IV.1983); a retrage acţiunea, a se constitui parte civilă, infractor (S, 24.IV.1983); complice, circumstanţe atenuante (S, 15.V.1983); antecedente, vătămare foarte gravă a integrităţii corporale, ultraj contra bunelor moravuri, inculpat (S, 7.VIII.1983). În general, termenii juridici sunt prezentaţi în contexte revelatoare pentru cititori; în cazuri speciale se dau explicaţii pentru a asigura înţelegerea corectă şi pentru a evita confuziile. De exemplu, în cazul expresiei juridice gestiune frauduloasă se precizează că "termenul nu are nici o legătură cu avutul obştesc" şi se explică sensul său: "Infracţiunea constă în administrarea sau folosirea incorectă de către cineva a valorilor ce aparţin altcuiva" (S, 18.IX.1983). Examinarea rubricii "Din caietul grefierului" pune în evidenţă efectele influenţei pe care o exercită limbajul actelor legislative - variantă cu "prestigiu" (în sensul din sociolingvistică al termenului) - asupra modului de exprimare al cetăţenilor, îndeosebi în cazul redactării unor documente oficiale (declaraţii ale martorilor, reclamaţii, plângeri etc.). Această influenţă este foarte evidentă la nivel lexical şi se manifestă prin pătrunderea masivă a termenilor juridici în vocabularul cetăţenilor. Dintre termenii şi expresiile frecvent utilizate putem cita: parte vătămată (S, 13.III.1983); pârât(ă) (S, 9.I.1983); inculpat (S, 13.III.1983). Întrebuinţarea unor termeni, expresii sau construcţii sintactice specifice DJN în limbajul colocvial este generatoare de efecte comice prin tensiunea

stilistică creată între registrul oficial şi cel familiar-colocvial151. 3.2.2.2. Presa postdecembristă oferă un spaţiu mult mai extins pentru reflectarea problemelor juridice. Se observă şi o diversificare a modalităţilor de informare a publicului, care nu se mai limitează la publicarea unor legi după promulgarea şi intrarea lor în vigoare sau la rubrici prin care se răspunde unor întrebări ale cititorilor referitoare la aspecte punctuale din domeniul legislaţiei muncii, familiei, proprietăţii etc. (vezi, în acest sens, "Curier juridic" în cotidianul "Adevărul"). O contribuţie importantă în educarea juridică şi responsabilizarea socială a cetăţenilor revine dezbaterilor consacrate unor proiecte de acte normative de larg interes, cum ar fi legislaţia privind protecţia consumatorului152, legislaţia electorală153, cea economică154 ori modificările produse în planul legislaţiei penale şi procesuale penale155. În cadrul unor "studii de caz" (vizând îmbunătăţirea legislaţiei economice şi financiare) sunt semnalate inadvertenţe, anomalii legislative sau neconcordanţe între reglementări din acelaşi domeniu. Dintre criticile care au tangenţă cu aspectele lingvistice ale tehnicii legislative reţinem imprecizia unor definiţii156, confuzii între termeni157, omisiuni care se transformă în "portiţe legislative" în procesul de interpretare a textului normativ158. În opinia noastră, cea mai eficientă formă de popularizare a legislaţiei prin presa scrisă rămân prezentările tematice consacrate câte unei probleme juridice propuse de cititori (de felul celor incluse săptămânal în rubrica "Audienţa notarială la Adevărul" din cotidianul cu acelaşi nume). Prezentările - realizate de specialişti sub formă de dialog sau expunere sistematizată - au meritul circumscrierii exacte a subiectului şi al tratării complete a acestuia, într-o manieră accesibilă, din perspectiva intereselor practice ale cetăţeanului. Majoritatea temelor abordate aparţin dreptului civil: problema moştenirii, procedura sucesorală şi categoriile de moştenitori (A, 21.II.2000; A, 26.IX.2000; A, 3.X.2000), contractele civile de donaţie (A, 12.IV.2000) şi de locaţiune (A, 26.VI.2000), garanţiile mobiliare şi imobiliare (A, 6.III.2000), actele de identitate (A, 31.VII.2000). Punctul de plecare al prezentărilor respective este, de regulă, textul legii care reglementează materia respectivă, cu trimiterea şi citarea exactă: "În ceea ce priveşte termenul general de opţiune succesorală a moştenitorilor legali (6 luni), art.700 Cod Civil prevede în alin.2 […]" (A, 26.IX.2000). Desemnarea conceptelor juridice se face prin termeni de specialitate glosaţi prin sinonime uzuale: masa succesorală - averea (A, 21.II.2000), legatar - moştenitor testamentar (A, 26.IX.2000); contract de comodat împrumut de folosinţă; coindivizar - coproprietar (A, 26.VI.2000). Mai rar, se recurge la definiţii de tip enciclopedic, însoţite de precizări suplimentare, destinate nespecialiştilor: "Prin «liberalităţi» se înţeleg atât acte între viii care diminuează patrimoniul unei persoane în mod irevocabil (şi mă refer la donaţii -

acte cu titlu gratuit), cât şi dispoziţii pentru cauza de moarte (şi am în vedere dispoziţiile testamentare" (A, 3.X.2000). Uneori, definiţia de specialitate este reformulată în "plain language": "Mai simplu [subl.ns.], donaţia poate fi calificată drept un dat pe care donatorul îl face donatorului, fără să urmărească ceva în schimbul darului făcut" (A, 12.IV.2000). Definirea unor termeni aparţinând aceluiaşi câmp lexico-semantic se face în cadrul paradigmei respective, prin evidenţierea semelor comune şi a celor distinctive (vezi, de exemplu, categoria garanţiilor reale, cuprinzând gajul, ipoteca şi privilegiul, A, 6.III.2000). În plan sintactic, reflexul nevoii de precizie este prezenţa construcţiilor cu funcţie explicativă, de tip apozitiv sau incident: "Trebuie doar ca acest scop să fie real, licit (să nu fie contrar legii sau bunelor moravuri […]" (A, 11.XI.2000). În cazul unor reglementări normative care interesează întreaga societate românească (de exemplu, Legea fondului funciar) sunt selectate şi comentate cu precădere aspectele controversate, având implicaţii practice în aplicarea legii respective159. Dintre formulările lingvistice din legea menţionată care au generat dispute parlamentare şi publicistice au fost reţinute două: dilema celor "nu mai mult de" sau "până la" 50 ha (ca limită a suprafeţei agricole restituibile) 160 şi contradicţia dintre precizia şi generalitatea reglemen-tărilor, tranşată prin înlocuirea unor hiponime (conace, armane) prin hiperonimul construcţii161. 4. Cercetarea relaţiei dintre limba literară şi stilurile sale funcţionale în epoca actuală pune în evidenţă influenţele exercitate de limbajele specializate asupra lexicului şi sintaxei limbii literare. 4.1. Fenomenul de "intelectualizare a vocabularului limbii române contemporane" este un fapt recunoscut. El se extinde şi asupra graiurilor, în care termeni juridici neologici tind să elimine treptat terminologia tradiţională, de factură populară. De exemplu, în aria lingvistică a Maramureşului, neologismele divorţ, reclamant, a condamna concurează termenii vechi despărţenie, pârâş, a osândi. Dintre termenii juridici neologici pătrunşi în grai în ultimele trei decenii pot fi citaţi: acuzat, amnistie, anchetă, contravenţie, delict, graţiere, inculpat, mandat, sentinţă162. Prin "determinologizare" sau "banalizare", termenii juridici pătrund în VG al limbii literare, care se îmbogăţeşte astfel cantitativ şi calitativ, diversificânduşi resursele expresive163. Termenii juridici asimilaţi de limba literară aparţin acelor ramuri ale dreptului care au impact mai puternic în viaţa socială: drept civil (asigurare, contract, colocatar, gestiune, majorat, mandatar, DDC) şi penal (cazier judiciar, contrabandă, contumacie, premeditare, DJP). Prin intermediul rubricilor din presă sau al emisiunilor care informează asupra încălcărilor legii (de exemplu, "Cronica neagră" în Adevărul; "Brigada

mobilă" la TV Antena 1) au devenit cunoscute denumirile unor infracţiuni din Codul Penal: "ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea gravă a ordinii şi liniştei publice": "vătămări cauzatoare de moarte"; "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor"; "fals intelectual şi uz de fals" (A, 28.X.1999, p.8). Forma adoptată de limbajul uzual poate fi una simplificată prin elipsă (flagrant < flagrant delict): "Falşi poliţişti - prinşi în flagrant la magazinul «Unirea» în timp ce jefuiau doi ciprioţi" (A, 11.IX.2000, p.11). Datorită difuzării lor prin massmedia, tot mai mulţi termeni din dreptul internaţional intră în limba literară actuală (acreditare, consens, coexistenţă paşnică, imigrare, nealiniere, DDI). Majoritatea termenilor proveniţi din VJ îşi păstrează în limba literară sensul propriu, denotativ (a casa, ilicit, în contumacie, în speţă, procesverbal, sechestru)164. O parte dintre termenii juridici îşi lărgesc sensul în limba literară: recidivist: "(persoană) care comite o recidivă; p.ext.: "(persoană) care repetă aceeaşi greşeală" (DEX, p.785); sancţiune: "pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care calcă dispoziţiile ei"; p.gener.: "pedeapsă" (DEX, p.285), fiind preluaţi şi de alte limbaje specializate (de exemplu, recidivist, în limbajul medical, DEX, p.785). Unii termeni juridici sunt inseraţi în expresii cu caracter figurat (abuz de încredere, a face apel, a se face/a fi avocatul cuiva, a avea alibi, a avea/a da câştig de cauză, a pleda o cauză) sau intră în argou. Dintre termenii juridici utilizaţi cu accepţii speciale (secrete) în argoul infractorilor sau al lumii interlope cităm: a aboli ("a lovi mortal, a ucide"), a achita ("a omorî"), autobiografie ("cazier judiciar, antecedente penale"), deputat ("complice"), a se exila ("a executa o pedeapsă privativă de libetate lungă"), genocid ("băutură spirtoasă contrafăcută"), împroprietărit ("condamnat la închisoare"), legist ("poliţist"), onorariu ("rezultatul unei infracţiuni pradă"), penalistă ("prostituată de cea mai joasă speţă")165. În varianta colocvială a limbii sunt utilizate cu valoare expresivă şi formaţii româneşti având la bază termeni juridici, care au primit conotaţii ironice, datorită unor sufixe cu sens peiorativ: advocatlâc "şiretlic, chiţibuş întrebuinţat de avocat" (DEI); procesoman "persoană care are mania de a intenta procese juridice" (DEX); reclamagiu "persoană care face reclamaţii nefondate, neserioase, care are mania de a reclama" (DEX). În paginile presei se întâlnesc şi creaţii lexicale recente, având la bază sintagme cu caracter juridic: urmărit general, evazionist fiscal. 4.2. Influenţa DJN asupra sintaxei limbii literare actuale este mai puţin evidentă decât cea din domeniul lexicului şi are o coloratură stilistică. Ea se manifestă cu precădere în varianta scrisă şi se încadrează în tendinţa de înlocuire a construcţiilor comune din limba vorbită cu altele, având caracter "cult". Unele tendinţe din sintaxa limbii literare se pot explica prin influenţa conjugată a mai multor limbaje specializate. De exemplu, larga utilizare a infinitivului în construcţii cu prepoziţii (după modele sintactice romanice) este atestată atât în DJN cât şi în limbajul ştiinţific: "Scopul acestor noi operaţiuni […] este de a crea un climat de teroare şi panică în rândul populaţiei, de a

destabiliza situaţia internă şi de a afecta eforturile de dezvoltare independentă ale tânărului stat african" (RL, 28.XII.1983, p.6). După modelul DJN s-a extins folosirea gerunziului cu funcţie atributivă ("Poliţia spaniolă a anunţat […] confiscarea a 32 kg de cocaină, valorând 2 milioane pesetas", RL, 4.I.1984, p.6) şi circumstanţială ("În centrul capitalei elene şi în împrejurimile acesteia numărul autovehiculelor admise a fost redus la jumătate, folosindu-se drept criterii numărul de înmatriculare", ibidem), întrucât aceste construcţii asigură concizia exprimării. Sub influenţa sintaxei juridice este tot mai mult utilizat pasivul ("Un acord […] a fost semnat recent la Viena", RL, 28.XII.1983, p.6) şi, corelat cu acest fenomen, se extinde folosirea prepoziţiei compuse de către pentru introducerea complementului de agent ("[…] pe piaţa internaţională a armelor se înregistrează de către ţări puternic industrializate exporturi masive spre ţările lumii a treia", ibidem). Limba literară actuală a preluat o serie de elemente de relaţie frecvent utilizate în DJN: conform ("La sfârşitul acestui an cheltuielile militare ar urma să atingă, conform aceloraşi surse fantastica cifră de 800 de miliarde de dolari", RL, 28.XII.1983, p.6); potrivit ("Potrivit măsurătorilor, pe întreg parcursul anului 1983 Turnul din Pisa s-a mai înclinat cu 1,28 milimetri",RL, 4.I.1984, p.6); în temeiul ("Reactorul a fost furnizat de S.U.A. în temeiul unui acord bilateral semnat în 1980", RL, 28.XII.1983, p.6). În domeniul elementelor conjuncţionale, se remarcă prin frecvenţă locuţiunea conjuncţională precum şi, utilizată în locul conjuncţiei şi, pentru a marca opoziţia cult/colocvial (comun) ("La mitingul desfăşurat în apropierea bazei, vorbitorii au evidenţiat pericolele care planează asupra Europei, în cazul instalării de noi arme nucleare pe continent, precum şi necesitatea de a se trece la măsuri efective de dezarmare", ibidem). În planul frazei, a fost preluat din DJN tiparul sintactic de enunţare a normelor "dacă X … atunci Y". Această construcţie este utilizată uneori în limbajul presei cu valoare retorică (raportul sintactic real nu este de subordonare condiţională, ci de coordonare copulativă): "Dacă cu 10 ani în urmă, în anul 1973, conform datelor furnizate de Institutul internaţional de studii strategice de la Londra şi SIPRI de la Stockholm, sumele alocate în lume pentru înarmări se cifrau la 273 miliarde de dolari, la sfârşitul acestui an cheltuielile militare ar urma să atingă, conform aceloraşi surse fantastica cifră de 800 de miliarde de dolari" (RL, 28.XII.1983, p.6). În ultimele două decenii, tendinţele menţionate supra s-au consolidat, atât la nivel lexical, cât şi morfo-sintactic.

NOTE

1.

Vezi Popa (1983), cap. Societatea şi activitatea normată. Importanţa reglementării juridice a conduitei umane (p.93-118). După Danet (1980, p.368), se poate vorbi despre două funcţii principale ale dreptului: "the facilitative-regulative function"; "the dispute-processing function". Pentru analiza teoretică a relaţiei dintre sistemul dreptului şi sistemul legislaţiei, vezi Ceterchi, 1976, p.13-22. Vezi Constituţia României (1991), titlul I, art.1. Pentru importanţa fenomenului de constituţionalizare progresivă a diferitelor ramuri ale dreptului românesc după adoptarea Constituţiei din 1991, vezi Zlătescu, 1996, p.45 şi urm. "Norma juridică s-a precizat şi a dăinuit pe măsură ce a fost exprimată lingvistic" (Berceanu, 1981, p.257).

2. 3.

4.

5. Vezi Zlătescu, 1996, p.45. 6. Mrejeru, 1979, p.29. 7. Vezi supra, cap. 4, 3.3. 8.
"Pentru a răspunde tot mai bine noilor realităţi social-economice, perfecţionarea legislaţiei trebuie privită ca un proces neîntrerupt. El însă se cere realizat printr-o raţională şi dialectică îmbinare a stabilităţii şi mobilităţii reglementărilor, pentru a evita atât rigiditatea unor norme vetuste, depăşite cât şi instabilitatea unor acte normative insuficient corelate cu realitatea socială" (Ceterchi, apud Mrejeru, 1979, p.23). Cf. Ray, 1926, p.33 ("La souplesse est une qualité inhérente à toute loi d'application étendue et durable"); Cooper, 1963, p.305 ("The primary problem of the legislative draftsman is to set forth in unmistakably clear language an explicit statement of the legislative command which will be capable of precise and equitable application to every contingency that may possibly arise"); Melinkoff, 1963, p.398 ("In a more immediate, controllable sense, complete precision is sometimes also incompatible with some of the other desirables of law langage - durability, inteligibility, brevity, for instance"); Mrejeru, 1979, p.94 ("Lipsa unei soluţii suple, adaptabile cerinţelor sociale determină scurtarea vieţii legii şi intervenţii legislative repetate care afectează starea de stabilitate a ordinii de drept"); vezi şi Bécane; Couderc, 1994, p.52 ("La loi s'inscrit dans la durée. Ne visant pas le «cas actuel» comme la décision administrative ou juridictionnelle, elle est à la fois prévision et permanence").

9.

10. Vezi supra, cap.VI, 3.2.1. 11. Vezi Bécane; Couderc, 1994, p.275-282. 12. Ibidem, p.281-282. 13.
"Les notions floues à contenu variable renvoient à une appréciation d'opportunité changeante selon les circonstances. Instruments de la doctrine et de la jurisprudence, elles sont de plus en plus utilisées par le législateur. Elles vont pénétrer tous les domaines: pénal ("circonstances atténuantes", "gage sérieux de réhabilitation"), civil ("intéret de l'enfant"); audio-visuel ("mieuxdisant culturel") (ibidem, p.282).

14. Cf. Cooper, 1963, p.310; Reteşan, 1976, p.233. 15.
Exemplificări şi comentarii asupra acestei probleme se găsesc la Coteanu, 1981, p.147. Pentru preocupările şi recomandările unor jurişti englezi din secolul al XIX-lea privind accesibilitatea textelor legislative se poate vedea Bowers, 1980.

16.

Vezi, în acest sens, circulara din 1847, reprodusă apud Dimiu, 1939, p.28 ("S-au văzut că unele din tribunale în a lor lucrări se slujesc de cuvinte necunoscute până acum în dialectul naţional, care străine fiind de cunoştinţa obştei, aduc îndoielnică înţălegere lucrărilor tribunalelor … Dreptu aceea, spre înlăturarea unor asemenea necuviinţe care prin urmare poate aduce şi schimonosire limbei, şi aşa precum nu este iertat Reg[lement Organic] şi acţiunile cîrmuirei, nici ca judecătorii să se facă academişti (!), fiecare după a lui părere Departam[entul] acesta au găsitu de cuviinţă a scrie şi acei judec[ătorii] ca pe viitorime să nu se mai slujască în lucrările ei cu cuvinte necunoscute în deobşte"). "Cuvintele neaoşe sunt mai puţin expuse la schimbările de sens şi au mai multă chezăşie de dăinuire în limbă. E deci timpul să se sfârşească odată cu fetişismul neologismelor, care e apanajul semi-docţilor sau al celor care nu cunosc şi nu ştiu să-şi cinstească cum se cuvine propria limbă" (Teodorescu, 1936, p.11). "Limba noilor coduri va trebui să se inspire din limba vie, frumoasă şi trainică a poporului căruia se adresează, întrebuinţându-se neologismul tehnic numai acolo unde este necesar pentru preciziunea noţiunii juridice" (Dimiu, 1936, p.271). Cf.Dimiu, 1936, p.94-95 ("Stilul în care se redactează o lege trebuie să fie simplui … O limbă uşor de înţeles, articole de lege compuse din propoziţiuni scurte şi clare, vor contribui în bună măsură la justa respectare şi aplicare a principiilor, înlăturând multe din controversele pe care le produce nu coroborarea principiilor, ci defectuoasa confecţionare tehnică a textului"). "Pentru judecător textul legii trebuie să fie scris într-o limbă clară, fără echivocuri, fără cuvinte cu mai multe înţelesuri sau neadecvate, chiar dacă unele dintre ele ar fi greu de înţeles pentru nejurist … Din actele legislative nu vor putea fi excluşi toţi termenii juridici de circulaţie limitată la cercul specialiştilor. Înlăturarea lor ar obliga la exprimări lungi, greoaie, care ar trebui să înlocuiască conţinutul concis, condensat al termenilor înlăturaţi. Un asemeena stil prolix ar face textele mai imprecise şi deci mai susceptibile de interpretări eronate" (Reteşan, 1976, p.233; 235). "Limbajul juridic nu trebuie să fie de rigiditatea unui limbaj algebric şi să nu poată fi înţeles decât de cei iniţiaţi în ştiinţele juridice. Un cod nu trebuie să fie o carte scrisă într-un limbaj ermetic, străin înţelegerii celor mulţi" (Teodorescu, 1936, p.3). Pentru probleme de pedagogie juridică, vezi vol. Dreptul ca instrument de formare, dezvoltare şi ocrotire a personalităţii umane.

17.

18.

19.

20.

21.

22. Vezi infra, cap. 7, 3. 23. Reteşan, 1976, p.235; vezi, în acelaşi sens, Bergel, 1989, p.223. 24. Vezi supra, cap. 6, 3.1.1. 25.
Pentru clarificarea celor două concepte, vezi Bécane; Couderc (1994, p.251-264): "La codification-compilation ordonne un droit déjà crée afin d'en faciliter la connaissance à l'administré comme à l'administreur. Elle sert l'État de droit".

26. Vezi, în acest sens, numeroasele menţiuni cuprinse în notele de subsol din CP 1996. 27.
"Asistăm, de asemenea, la permanente înnoiri ale conţinutului, la o metamorfoză novatoare a conceptelor vechi; uneori forma veche primeşte un conţinut social nou, urmând dialectica luptei şi unităţii dintre conţinut şi formă. De aici decurg nu puţine dificultăţi în definirea termenilor juridici" (DJP, p.12); vezi şi Popa (1983, p.174), care precizează: "În condiţiile societăţii de astăzi, când raporturile individului cu semenii săi cunosc o multiplicare fără precedent, când dimensiunile juridice ale convieţuirii sociale sunt în creştere, evoluţia rapidă a legislaţiei, complexitatea ei, legate nemijlocit de accelerarea progresului tehnic şi economic, reprezintă o realitate incontestabilă". "Legal language has its own sub-process of change and growth. Thus, while languages changes

28.

lexically through normal meanings and losing the old meanings of words, the legal sub-language develops and changes lexical meanings through legislation and judicial decisions, and because of socio-legal factors" (Charrow, 1981, p.16-17).

29.

Dată fiind noutatea sa, termenul malpraxis (întâlnit şi sub forma calcului lexical parţial malpractică) este explicat într-o ştire din presă: "asigurarea de malpraxis, o formă de asigurare a medicilor, a altor cadre medicale şi în general a prestatorilor de servicii medicale, prin care societatea preia răspunderea pentru eventualele prejudicii aduse pacienţilor datorită unor greşeli sau omisiuni! ("Adevărul", 21.II.2000, p.5).

30. Modificări terminologice de tipul celor discutate de noi sunt atestate şi în alte limbi: rusă (Berman,
1975); franceză (Sourioux; Lerat, 1977).

31.

"Clasificarea infracţiunilor în crime [subl.ns.], delicte şi contravenţii a fost consacrată de Codul penal din 1864 şi de Codul penal din 1936. Codul penal în vigoare nu mai cunoaşte o asemenea clasificare şi, ca atare, nu mai foloseşte nici noţiunea de crimă" (DJP, p.82). Cf.Greimas, 1977, p.12 ("Si le systčme juridique … apparaît comme une architecture solide et immobile - l'immuabilité du droit étant męme une de ses principales connotations, il n'empęche que ce systčme évolue, se complčte et se transforme grâce justement aux discours juridiques toujours renouvélés qui répercutent leurs novations au niveau du systčme qui leur est soustendu").

32.

33. Cf. Melinkoff, 1963, p.285 şi urm. 34. Cf.Bergeron, 1995, p.47. 35. Un asemenea model ("ghid") de redactare a textului, realizat din perspectiva didacticii moderne şi
a celor mai noi abordări din teoria textului, a fost propus recent de Andra Şerbănescu (Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iaşi, 2000). Cele patru capitole ale cărţii (Etapele redactării textului; Modalităţi de organizare a textului; Structura textului; Argumentarea) au un caracter accentuat aplicativ, putând fi utile nu numai studenţilor, ci şi specialiştilor interesaţi de perfecţionarea tehnicilor de redactare în domeniul juridic-administrativ.

36.

Pentru diversele versiuni ale modelului, vezi şi Redish, 1981, p.41; The Process Model of Document Design, în SS, 18/1981.

37. Pentru modul cum reflectă preocuparea de a asigura accesibilitatea LJ se cuvin remarcate lucrări
ale juriştilor englezi din secolul al XIX-lea (Jeremy Bentham, Arthur Symonds, George Coode, Henry Thring) şi rapoarte oficiale ale unor comisii guvernamentale din aceeaşi perioadă, cuprinzând analize critice ale LJ din epoca respectivă. Bowers, 1980, p.346-347 prezintă astfel recomandările din manualul lui Henry Thring (1854): "To achieve clarity, Thring suggests that technical terminology should be avoided, English words preferred to Latin, nouns repeated where pronominal reference is likely to be ambiguous generic terms used to avoid long lists and that the same term should always bear the same meaning and vice-versa".

38.

"Your choice of words, sentence structrues and sentence length will vary with the audience. Content and organization will be influenced by the general background and knowledge of your audience" (SS, 18/1981, p.12).

39. "Remember that «plain English» need not always mean simple English" (SS, 18/1981, p.4). 40.
"Use language that your intended audience can understand. Using clear and simple language does not mean «talking down» to your audience, but it does mean avoiding unfamiliar jargon, technical terms, acronyms, legalese, long or convoluted sentences, and impersonal constructions"(SS, 18/1981, p.3). "Rewriting should be seen as a positive step, not a negative one. Multiple drafts will probably

41.

result in a better document" (SS, 18/1981, p.4).

42. Vezi Bowers, 1980. 43. Cooper, 1963; Reed Dickerson, Materials on Legal Drafting, St.Paul, Minn., 1981 (recenzată în
SS 26/1982); George Gopen, Writing from a Legal Perspective (f.a.), (recenzată în SS, 17/1981); David Melinkoff, Legal Writing: Sense and Non-sense, St.Paul, Minn. (recenzată în SS 26/1982).

44. 45.

Vezi Bowers (1980, p.346-347), care prezintă recomandările din manualul lui Henry Thring (1854). Cf. SS, 26/1982 ("He tries to give both instructor and students a broader perspective on the task of legal drafting, to show that not only does clear thinking improve drafting, but that learning to draft can improve thinking").

46. Vezi SS 11/1980 şi 22/1981. 47.
Dixie Goswami, Janice C.Redish, Daniel B. Felker, and Alan Siegel, Writing in the Profession: A Course Guide and Instructional Materials for an Advanced Composition Course, Washington, DC. (f.a.) (recenzat în SS, 31/1982). Vezi, de exemplu La rédaction française des lois. Comission de réforme du Droit au Canada (1980); Guide de rédaction législative, Société Québécoise d'information juridique (1984) (apud Cornu, 1990, p.50). Vezi, argumentarea lui Zlătescu (1996, p.9) pentru introducerea legisticii formale în programele facultăţilor de drept: "Prin cunoaşterea tehnicilor, procedurilor şi procedeelor legisticii formale, câştigă nu doar legiuitorii […], dar şi interpreţii legii - practicieni şi teoreticieni, care decelând à rebours modul de a proceda al legiuitorului, pot să se apropie mai mult de intenţiile sale"; un punct de vedere similar este susţinut de Bécane; Couderc, 1994, p.286. Vezi definiţia dată interpretării de Dickerson, 1977, p.284-285: "Interpretation - As certainment of the meaning of a statute (1) in accordance with established principles of communication; (2) in accordance with the meanings of language established in the speech community to which the legislative audience belongs, and (3) in the light of the tacit assumptions ordinarily made in that speech community (the cognitive function). It is also often used to include the judicial supplementation or repair of a statute necessary to apply it to a concrete controversy (the creative function)"; Berceanu, 1981, p.253 subliniază întrepătrunderea aspectelor de natură juridică şi lingvistică în interpretare ("E dificil azi să nu conchidem că această materie [teoria interpretării] aparţine deopotrivă ştiinţei dreptului, ca şi lingvisticii"). Din perspectiva relaţiei interpretare-tehnică legislativă, reţinem precizarea "Nu legea e interpretabilă, ci modul de fixare a ei în actele normative" (Mihai, 1998, p.263).

48.

49.

50.

51. "Law may be characterized as the interpretation of texts" (Beck, 1982, p.201). 52.
"Aucun précepte de la loi, dit-on encore, ne reçoit son sens d'un tréfonds législatif; il devient significatif par l'application qui en est faite et grâce à l'interprétation que celle-ci implique" (F.Rigaux, apud Bergel, 1989, p.24).

53. Bergel, 1989, p.241. 54. Vezi DJP, p.159-160. 55.
Pentru prezentarea principalelor procedee de interpretare logică, vezi Bergel, 1989, p.244-245; Mihai, 1982, p.122; Mateuţ; Mihăilă, 1998, p.186.

56. Vezi infra 2.2.2. 57.
"Judicial interpretation is worth looking at in relation to linguistic theory for several reasons: first, because it is an area of language behaviour where expression and interpretation are necessarily bound up with significant social action" (Bowers, 1982, p.1). Vezi Dickerson, 1975; Beck, 1982; Bowers, 1982; Kerchove; Ost, 1982; Mihai, 1982; Bergel, 1989; Mateuţ; Mihăilă, 1998. Referinţe bibliografice asupra acestui domeniu se găsesc la Lévi, 1982 (cap. "Problems in Interpretation of Legal Documents", p.41-42). Date interesante privind interpretarea termenilor şi a expresiilor juridice în sistemul judiciar american sunt cuprinse în lucrarea Words and Phrases (Paul, Minn., 1970), ajunsă la vol.46 ("An eye-opener and an invaluable source for the linguists interesed in seeing how the American judicial system approaches problems of definition and interpretation", Lévi, 1982, p.42). O lucrare de referinţă pentru aplicarea principiilor de interpretare judiciară a unor aspecte de natură lingvistică este WEST's Federal Practice Digest (St.Paul, Minn., 1980), la care ne vom referi în continuare (abreviat WPPD). "Reglementarea juridică reflectă esenţialul şi tipicul ca structuri şi legităţi […]. Modelele de conduită juridică oglindesc realitatea umană nu in concreto şi individual, ci abstract şi general" (Mihai, 1982, p.89). Cf.Kerchove; Ost, 1982, p.242 ("La formule légale possčde nécessairement une texture suffisamment «ouverte» pour autoriser une part d'incertitude interprétative, une part de jeu"). Acest punct de vedere este exprimat din perspectiva practicii judecătoreşti de Gabriela Chivu (apud Mihai, 1982, p.90), care afirmă "Norma juridică, ca să poată fi aplicată, trebuie mai întâi înţeleasă". Vezi Kerchove, Ost, 1982: "L'interprétation serait un jeu distinct à la fois de la simple reproduction d'une siginifcation préexistente et de la libre création d'une significattion nouvelle ce par quoi nous retrouvons, à un niveau constitutif l'idée d'un nécessaire dépassement de l'opposition liberté - constrainte déjà évoquée" (p.241). Aceiaşi autori caracterizează metaforic interpretarea judiciară: "On peut dire, en quelque sorte, que le juge doit «trouver la piece» manquante du puzzle juridique et en découper les contours de maničre à ce qu'elle s'emboîte parfaitement avec toutes les autres et contribue ainsi à reproduire la représentation d'ensemble" (p.244). Cf.Beck, 1982, p.207 şi Dickerson, 1975, cap.13 - How to Apply a Statute (Summarizing the Creative Function), p.238 şi urm. Pentru o analiză critică a celor două tipuri de interpretare (examinate în diacronie), vezi Bergel (1989, p.241-248), care - referindu-se la metodele actuale de interpretare - subliniază caracterul lor complementar: "La lettre et l'esprit des textes, des institutions, du droit en général orientent à la fois l'interprétation des textes et l'appréciation des comportements sociaux" (p.240). Vezi cap. The Limiting Froce of the Context, în Dickerson, 1975, p.64 şi urm. Acelaşi autor precizează: "The role of the context is highly significant. An utterance taken out of the specific context that it presupposes is at best inadequately oriented and overgeneral" (p.111).

58.

59.

60. 61.

62.

63. 64.

65.

66. Pentru examinarea contextelor potenţial relevante în interpretare, vezi Probert, 1972, p.242-243. 67. 68.
"A statute is a function of the situation in which it is interpreted" (Probert, 1972, p.281); vezi, în acelaşi sens, Bergel, 1989, p.247. "In interpreting statutory language a court may consider the history of the language as it finally evolved, with particular reference to the language used in earlier statutes" (WFPD, p.111).

69. "Same words can have different meaning in different statutes" (WFPD, p.160). De exemplu, engl.
principal are sensuri diferite în legea penală, comercială şi civilă (LD, p.161).

70. 71. 72.

"No word, phrase or sentence of statute should be read in isolation and apart from context in which it appears" (WFPD, p.160). Cf. Dickerson, 1977, p.111 ("The most useful indeed, almost indispensable function of context is to narrow the range of reference of otherwise overgeneral words"). "Judicial interpretation is systemic in that no single aspect or function of meaning predominates over any other, and that consequently it is necessary to have a description whose theoretic components are interdependent, and that its structure is that of network" (Bowers, 1982, p.1); caracterul de sistem al textului legislativ este o premisă esenţială în interpretarea judiciară: "When interpreting a statute, the courd will not look merely to a particular clause in which general words may be used, but will take in connection with it the whole statute or statutes on same subject an objects and policy of the law" (WFPD, p.107). "Juriştii vor trebui ca pe lângă preocupările lor profesionale să se îngrijească şi de chestiunile privitoare la gramatică şi stil, spre a înţelege şi interpreta textul cât mai exact" (Dimiu, 1939, p.65). "Perhaps the most serious disease of language is ambiguity in the trditional sense of equivocation" (Dickerson, 1977, p.43); acelaşi autor subliniază necesitatea de a distinge exprimarea ambiguă de cea cu caracter vag sau general (p.283); pentru sistemul de "reguli lingvistice" utilizate în interpretarea judiciară, vezi Bowers, 1982. La Dickerson, 1977, p.38-42: Actual Meaning, Literal Meaning and True Meaning; Legal Meaning; Expres/Implicit Meaning. Vezi Bourcier, 1979, p.14 ("Il existe donc un écart entre ce qui est «contenu» et ce qui est exprimé. On retrouve ici toute la question de l'interprétation en droit").

73. 74.

75. 76.

77. Vezi Dickerson, 1977, p.46. 78.
"Un defect esenţial al stilului [juridic] este datorit redactării prea sumare. Legea care este un comandament cu o generală aplicare, trebuie să fie formulată simplu şi concis. Adeseori redactorii uită însă că textul este necesar să fie inteligibil pentru toată lumea, atât pentru cei care au obligaţiunea să-l respecte, cât şi pentru acei care îl aplică" (Dimiu, 1939, p.77-78). Vezi Mihai, 1982, p.122; Bowers, 1982 (p.11 şi urm.) comentează trei reguli de interpretare care urmăresc dezambiguizarea şi precizarea sensului cuvintelor "vagi": "noscitur a sociis" (a word is known by its fellows); "ejusdem generis" (words of the same kind) and expressio unius exclusio alterius (the mention of one word excludes other unmentioned words of the same class). "A word used in a statute, in absence of some established technical meaning, should be read in its ordinary sense, unless clear intent of the statute requires otherwise" (WFDP, p.121).

79.

80.

81. "Under the rule of noscitur a sociis, the intent of a specific word may become clear by reference
to the other words associated with it in statute" (WFDP, p.141).

82. 83.

Vezi Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1977, Bucureşti, 1978, p.62, 144, 167, 172. Cf. Filipaş, 1976, p.97 ("Condiţia esenţială pe care trebuie să o îndeplinească un sector determinat în spaţiu pentru a fi considerat loc public este aceea de a fi accesibil publicului permanent sau ocazional. Nu interesează sub acest aspect, prezenţa efectivă a vreunei

persoane, ci numai virtualitatea prezenţei publicului").

84.

Dintre dicţionarele vechi pot fi citate: Const.Ticu-Ştefănescu, Mic dicţionar juridic de termene în materie civilă, taxele portăreilor; Bucureşti, 1902; Aurel Sterescu, Dicţionar administrativ pentru uzul ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, primarilor, medicilor comunali etc., Bucureşti, 1904. Pentru dicţionare recente, vezi Lista abrevierilor, 8.1.2.1.

85. Vezi Dimiu, 1939, p.276 ("Amintim necesitatea unui vocabular juridic, aşa cum s-a făcut în Franţa
acum câţiva ani, aşa cum am avut în România acum câteva decenii, spre a se fixa uniform înţelesul cuvintelor necesare scrisului juridic").

86. 87. 88.

Pentru limba franceză, un astfel de dicţionar adresat atât specialiştilor, cât şi nespecialiştilor a apărut în perioada interbelică (Henri Capitant, Vocabulaire juridique, Paris, 1936). Pentru descrierea comparativă a celor două tipuri de abordări lexicografice, vezi Vasiliu, 1986; Bidu-Vrănceanu, 1993, p.33-62. Cf. Bidu-Vrănceanu, 1993, p.35: "«Lectura» medie s-ar bizui pe ideea că, indiferent de cel care utilizează dicţionarul şi de scopul cu care o face, este necesar să se reţină un minimum de elemente obligatorii […]. "«Lectura» specială poate rafina datele definiţiei în funcţie de profilul profesional al vorbitorului şi de obiectivele lui specifice în comunicare sau în funcţie de factori contextuali-stilistici determinaţi".

89. Vezi Secţiunea 1.2.1. (Dicţionare juridice) din Lista abrevierilor. 90. Berceanu, 1981, p.264. 91.
Vezi, în acest sens, Cuvânt introductiv la DJP, p.11-12: "Asistăm nu numai la o explozie informaţională propriu-zisă, ci şi la o explozie a terminologiei, a noţiunilor, conceptelor şi categoriilor de specialitate, inclusiv cea juridică".

92. "Definiţia termenilor în lexicografia generală ar trebui să aibă un nivel mai scăzut de abstractizare
a cunoştinţelor (admiţând principiul definiţiilor alternative, viziunea duală asupra cunoaşterii), în aşa fel încât să fie accesibile nespecialiştilor […]. În lexicografia generală, accesul la cunoştinţele de specialitate se face prin intermediul unor expresii verbale şi într-un anumit context lingvistic şi extralingvistic (psiho-socio-cultural)" (Bidu-Vrănceanu et al., 1997, p.9).

93. Cf. Bidu-Vrănceanu, 1993, p.44. 94. Vezi, în acest sens, Introducerea la FVJ (p.3-4) şi la TJ (p.III-IV). 95. Vezi infra, secţiunile 3.1. şi 3.2. 96.
Principiile unei asemenea lucrări lexicografice sunt prezentate în Sourioux; Lerat, 1977 (p.99100); Berceanu, 1981 (p.264 şi urm.) propune realizarea unui nou tip de dicţionar juridic (numit "oficial"), diferit atât de dicţionarele de tip lingvistic, cât şi de cele de tip enciclopedic. Acest dicţionar ar urma să includă toate definiţiile în vigoare în sistemul legislativ românesc (definiţii legale). Vezi Ethel Groffier; David Reed, La lexicographie juridique, Cowansville, Les éditions Yvon Blais inc., 1990. De exemplu, pentru termenul juridic bun (fr. bien) sunt înregistrate următoarele tipuri de sintagme: bien + adjectiv sau participiu (bien périssable); bien + de + substantiv (bien de la famille); bien + à + infinitiv (bien à venir); bien + en + substantiv (bien en litige); bien + sous + substantiv (bien sous tutelle); substantiv + de + bien (gestion du bien); verb + bien

97. 98.

(réclamer un bien) (apud Picotte, 1995, p.303-310).

99.

Termenul "juritraducteur" sau "traducteur - jurilinguiste" a fost creat în Canada, în condiţii specifice de bilingvism şi bijuridism (coexistenţa dreptului civil francez şi a sistemului englez common law) (cf. Snow, 1995).

100. "Les problčmes de traduction juridique dépendent de variables géographiques qui sont à la fois
sociolinguistiques et socioculturelles" (Sourioux; Lerat, 1995, p.336). Un model de abordare a problemelor traducerii textelor juridice din perspectivă comparativă este oferit de Kielar, 1977; necesitatea analizei sistemice comparate în traducerea juridică este susţinută şi de Berman, 1975.

101. 102.

"Dans l'opération de traduction, le choix entre l'esprit et la lettre du texte juridique résulte des contraintes du langage et de la fidélité nécessaire au texte" (Snow, 1995, p.228). Vezi, de exemplu, Elsevier's Dictionary of Criminal Science in eight languages, compiled and arranged on a English alphabetical base by Johann Anton Adler, Amsterdam-London-New York, Princeton, 1960; Jerzy Pienkos, Lexique général des termes de droit, d'économie, de relations internationales et de politique. Vocabulaire systématique de terminologie juridique, économique et politique, Varşovia, 1972; Thomas A.Quemner, Dictionnaire juridique (Français-Anglais), Paris, 1974. Cf. Kielar, 1977, p.36 ("The tension in the translation of statutes issues from a simultaneous gravitation, toward the source language and the target language, as regards form and content. The source language orientation highlights the original message itself and its local colour, the target language orientation reflects the need of speaking to the target language receptor in terms of his own social, cultural and linguistic background experience").

103.

104. Cf. Bergeron, 1995, p.48-49. 105. Vezi Sourioux; Lerat, 1995, p.337. 106.
Pentru prezentarea acestor preocupări în istoria dreptului românesc, vezi supra 2.1.2.; necesitatea unor reforme legislative în sprijinul subiecţilor de drept este frecvent dezbătută în dreptul britanic din epoca victoriană (cf. Bowers, 1980). Pentru poziţia juriştilor americani în această problemă, vezi Cooper, 1963, p.311: "A recent and healthy trend is to write the statute primarily for the benefit of the citizen, so that he can read it with an understanding of what is expected of him. It has been suggested indeed, that if the statute is plain to the layman, it will be plain also to the lawyers and the Courts".

107. "Ţinând seama că textul legii constituie mesajul voinţei legiuitorului, redactarea acestuia trebuie
subordonată ideii de înţelegere. Textul trebuie astfel redactat încât acesta să fie cât mai pe înţelesul destinatarilor legii. Numai în felul acesta legea va putea să-şi exercite funcţia de act de comandament social, dispoziţiile pe care le cuprinde putând fi uşor înţelese de către cei ce urmează a le respecta şi aplica" (Mrejeru, 1979, p.100). Vezi, în acelaşi sens, Ghimpu, 1978, p.239-240 ("Apărând interesele oamenilor muncii, legea li se adresează tot lor. Constituie un adevăr elementar faptul că prima condiţie a respectării legii este aceea de a fi înţeleasă […]. Viitoarele noastre coduri vor trebui să fie legiuiri care să folosească un limbaj simplu, dar nu simplist, concis dar nu ermetic").

108.

Vezi Cooper, 1963, p.30; Sourioux; Lerat, 1977, p.126; Bowers, 1980, p.333; Munteanu; Ţâra, 1978, p.223 ("Un act juridic pare de cele mai multe ori multora chiar şi azi «încifrat» din care motiv, dar nu numai din acesta, el trebuie «descifrat», «decodat» şi interpretat de un specialist juridic care este avocatul"). Vezi Redish, 1979, p.4 ("Legal language can be made clear without losing its necessary precision").

109.

110.

Ibidem, p.5 ("Clarity is not the same as simplicity, brevity or Plain English") şi p.20 ("The purpose of the 'Plain Language Movement' is not so much to simplify as to 'de-complexify' the language of the bureaucracy"). Pentru istoricul PLM, vezi Fernbach, 1995, p.106-107; 111-112; informaţii despre lucrări publicate în cadrul PLM se găsesc în Levi, 1982, p.35 şi urm.; informaţii despre începuturile programelor de cercetare şi reformele lingvistice se găsesc în buletinul "Simply Stated" [SS], editat de DDC (vezi, de exemplu SS 6/1980 şi 20/1981). De exemplu, "Document Design Center" din Washington D.C. şi "Centre de promotion de la lisibilité", creat în 1988 în Canada. Extinderea spectaculoasă pe care a cunoscut-o PLM în S.U.A., în timpul Administraţiei Carter, s-a concretizat prin promulgarea unor legi care promovează accesibilitatea textului juridic ca o formă de "protecţie a consumatorului" mai ales în cazul unor reglementări adresate publicului larg (contracte, regulamente, documente pentru plata impozitelor, asigurări etc.): în California, textele juridic-administrative trebuie redactate în "limbaj simplu, direct, evitând pe cât posibil termenii tehnici şi folosind un stil coerent şi uşor de citit" (SS 27/1982), iar în statele New York şi Minnesota "the Plain Language Law" prevede că "toate contractele trebuie scrise într-un mod clar şi coerent, utilizând cuvintele cu sensul lor comun" (SS 18, 19/1981). Cităm în acest sens: o bibliografie curpinzând 572 de titluri privind redactarea documentelor (Daniel B. Felker, ed., Document Design: A Review of the Relevant Research, Washington, D.C., 1980); un îndrumar pentru redactorii neprofesionişti (Daniel Felker, Frances Pickering,Veda Charrow, Melissa Holland, Janice Redish, Guidelines for Document Designers, Washington, D.C., 1982); un studiu privind redactarea în domeniul juridicadministrativ (Redish, 1979); un curs universitar de compoziţie în domeniul limbajelor specializate (Dixie Goswami, Janice Redish, Daniel Felker,Alan Siegel, Writing in the Professions: A Course Guide and Instructional Materials for an Advanced Composition Course, Washington, D.C., 1982). Dintre lucrările cu caracter practic publicate în Franţa în anii '70, vezi Claude Ameline; Claude Bois, Rigueur et lisibilité des actes administratifs şi Claude Bois, Rčgles psychologiques de lisibilité au service de l'administration (apud Fernbach, 1995). O sinteză a principiilor de redactare în "Plain Language" se găseşte la Fernbach, 1995.

111.

112. 113.

114.

115. Cf. Holland, 1981, p.1. 116.
Vezi Holland (1981) şi Charrow; Charrow (1979, p.178) care evidenţiază necesitatea testării receptării globale la nivelul discursului juridic ("Psycholinguistic testing need not to be limited to words, phrases, clauses or sentences. It is possible to actually test comprehension of discourse"). "Readers' characteristics, the context of users, who the readers are is important for predicting how difficult a word, a sentence or the document as a whole will be" (Holland, 1981, p.14); vezi şi Fernbach (1995, p.113): "L'intéręt humain est la notion la plus moderne qu'ait apporté le mouvement pour la langue courante. C'est la prise en compte du destinataire, selon son profil. Le texte est ciblé, et il doit ętre mis à la portée de son lecteur, selon le principe de l'effort moindre". "Bureaucratic documents are traditionally written from the writer's perspective, not from the reader's perspective. In legal/bureaucratic documents, we often see the lawyers concern that all contingencies be covered taking precedence over selecting the appropriate and necessary content for the reader" (Redish, 1981, p.17). On a compris que c'était davantage la structure du texte, sa longueur, la difficulté des notions juridiques, l'absence des répétitions qui nuisent à l'intelligibilité. En fin de compte, les mots n'ont pas beaucoup d'importance" (Fernbach, 1995, p.117).

117.

118.

119.

120. "The complexity of the sentence structure is a much greater barrier to understanding traditional
legal writing than the technical vocabulary. Terms of art that cannot be replaced can be defined.

The real need is to untangle the long and convoluted sentences" (Redish, 1979, p.4-5). Caracteristici ale sintaxei juridice a limbii engleze care creează dificultăţi de înţelegere nespecialiştilor au fost relevate încă de la mijlocul secolului al XIX-lea de George Goode (vezi Bowers, 1980, p.341); pentru Fernbach (1995, p.114) dificultăţile întâlnite de nespecialişti la nivel sintactic se explică prin "manque de clarté et de logique dû au chevauchement d'idées et de structures syntaxiques".

121.

"The most characteristic feature of legal writing is the overly long, incredibly complex sentence with many embedded clauses and several pieces of information crammed together. Here brevity may well be contributing to the difficulty people have in understanding legal documents" (Redish, 1979, p.17). Cf. Redish, 1979, p.17 ("From the results of linguistic research, we know that the reader needs to pause and regroup thoughts after a few ideas that have been presented. The period at the end of a sentence signals such a pause where there are no periods in a long string of clauses, the reader does not know when to pause and regroup. Comprehension is made very difficult"). "Recent modes of sentence processing confirm that simpler syntax accounts for more of the improved comprehension than the shorter sentences" (Holland, 1981, p.7).

122.

123.

124. Vezi Charrow; Charrow, 1979. 125. "Noun strings are a short hand; they take less space to write, but they are difficult for laypeople
to understand. A reader who is not familiar with the material must figure out how the nouns relate to each other in order to understand the concepts being discussed […]. Noun strings obscure connections, make concrete actions into abstract nouns, and again move the human actors into subordinate positions" (Redish, 1981, p.7-8).

126.

"Bureaucratic jargon becomes a problem when governement writers have to communicate with a general audience. The general audience, by definition, doesn't share the jargon" (Redish, 1981, p.9). De exemplu, pentru limba engleză, cuvinte provenite din latină, în locul termenilor anglo-saxoni (Redish, 1979, p.15); aceeaşi autoare precizează: "Tradition (not necessity) and a lack of understanding are the major reasons that legal language is so obscure" (ibidem, p.4). Cf. S.Brice-Heath, Simplicity and Complexity in Language: A Question of Universals? (în SS 13/1981).

127.

128.

129. Apud Redish, 1979, p.8. 130. Idem, 1981, p.18. 131.
"In trying to understand what a regulation says readers relied on the scenario principle. They took abstract definitions, with nominalizations like 'procedure' as subject, and expressed them in the form of story - like events. These events had human agents as subjects, doing an action in the context of a time and place. The event frame makes information concrete, imagible, and familiar through relationships like agent-object and action-goal" (Holland, 1981, p.20).

132. Vezi Three Document Design Principles (în SS 29/1982). 133.
"Nominalizations are difficult to understand and remote in tone because they leave out information about who performed the action that the nominalization names. Readers must infer this information themselves" (ibidem, p.3). "The active sentence above maintains the underlying logic of who is doing what in a clear

134.

subject-verb-object sequence, focusing on the actor as the subject" (ibidem, p.3).

135. 136.

"Using personal pronouns in your writing helps to change the remote bureaucratic tone that characterizes the official writing" (SS, 18/1982, p.4). Vezi, de exemplu, Daniel B.Felker, Andrew M. Rose, The Evaluation of a Public Document: The Case of FFC's Marine Radio Rules for Recreational Boaters, Washington, D.C., 1981. Date statistice privind creşterea gradului de accesibilitate al unui text juridic "rescris" prin eliminarea termenilor şi a construcţiilor gramaticale "problematice" sunt prezentate în Charrow; Charrow, 1979.

137. Vezi Fernbach, 1995, p.112 şi urm. 138. Ibidem, p.114. 139. Ibidem. 140. "En fait, le Plain Language Movement a éclaté. Alors qu'il semblait y avoir unanimité sur ce qui
était clair et sûr, la maničre de faire, le scepticisme est né à force de particulariser les normes" (Fernbach, 1995, p.117).

141.

"Les solutions proposées dans le cadre du "Plain Language Movement" méritent d'ętre étudiées de façon critique. Une certaine réaction conservatrice se manifeste actuellement par la crainte de l'insécurité juridique et de la hausse de coûts. Les juristes se demandent encore une fois si le remčde n'est pas pire que le mal. Il convient donc, en anglais comme en français, de relativiser les diagnostics et les solutions, sachant que l'objectif commun est la qualité de l'expression et l'efficacité" (ibidem, p.122). "Pentru ca opinia publică să îndeplinească rolul unui adevărat judecător colectiv, ea trebuie să fie socialmente responsabilă, iar acest lucru este posibil prin studiu şi educaţie, prin însuşirea metodică a prescripţiilor legii" (CPIT, p.25). Cf. Nicolcioiu, 1973, p.36. ("Trebuie intensificată preocuparea pentru combaterea spiritului juridicizant, generat de un intelectualism prost înţeles, militând astfel pentru un limbaj juridic cât mai accesibil maselor, eliberat de orice tehnicisme - cerinţă care ţine de ceea ce noi numim pedagogie juridică") şi Popa, 1983, p.188 ("Prin excelenţă tehnică, problematica juridică trebuie, în contextul unor preocupări tot mai susţinute de informare juridică a cetăţeanului să fie tradusă într-un limbaj accesibil acestuia").

142.

143.

144. CPIT, p.6. 145.
Se dau astfel citate din autori români (Vasile Alecsandri - p.189; Nicolae Costin - p.193; I.L.Caragiale - p.206; M.Sadoveanu - p.163) şi străini (Cicero - p.90; Ovidiu - p.92; Homer - p.93; Seneca - p.100; J.J.Rousseau - p.95; V.Hugo - p.122; Herder - p.182; W.Goethe - p.80; F.Dostoievski, W.Shakespeare - p.72; A.Camus - p.186). În sprijinul argumentării se citează proverbe (p.86, 128, 144, 254, 313). O excepţie parţială reprezintă CPIT care cuprinde capitolul Să ne familiarizăm cu ordinea şi sistematizarea materiei în Codul Penal (p.160-162), referindu-se însă numai la organizarea textului din punctul de vedere al logicii juridice. Cf.Ghimpu, 1978, p.240 ("Unele controverse juridice sunt adesea urmarea folosirii unei terminologii neunitare sau unui limbaj defectuos. Folosirea abuzivă a neologismelor ca şi a arhaismelor, de altfel, este tot atât de dăunătoare pentru deplina înţelegere a legii").

146.

147.

148. CPIT, p.6. 149. Vezi IJT, p.9. 150. Vezi Al.Andriescu, Limba presei româneşti din secolul al XIX-lea, Iaşi, 1979, p.90-91, 180. 151.
Din acest punct de vedere, fragmente publicate în rubrica "Din caietul grefierului" reflectă comicul involuntar produs prin amestecul de stiluri ("Arăt că înainte de incident cu circa două zile, partea vătămată femeie fiind a trimis vorbă pe băiat că va veni la noi", S, 31.VII,1983), asimilarea greşită a terminologiei juridice ("Reclamanta este o persoană juridică ce nu venea cu tot fizicul la muncă", S, 7.VII.1983) sau prin utilizarea unor construcţii sintactice proprii DJN, cum sunt frazele ample, incluzând numeroase subordonate ("Am auzit când inculpatul a solicitat părţii vătămate să tacă şi să iasă afară din curte, la care partea vătămată a răspuns că nu tace, deoarece nici în faţa bărbatului ei nu tace", S, 10.VII.1983). În concluzie, prin rubrica menţionată se realiza indirect - prin prezentarea unor enunţuri nerecomandabile, producătoare de efecte comice - cultivarea limbii în domeniul exprimării juridice. "Grijă faţă de consumatorul român sau faţă de exigenţele UE?" (discuţie referitoare la ordonanţa de urgenţă privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase", în A, 31.VIII.2000, p.8).

152.

153. Vezi A, 7.X.2000, p.2 ("După 8 ani de «împietrire», legea alegerilor a fost doar cosmetizată"). 154.
Vezi A, 23.X.2000, p.5 ("Legea fără de lege" - comentariu critic pe marginea legislaţiei privind falimentul: "Etatismul este încă la mare preţ, iar legile care stabilesc cum şi în ce fel ar trebui săşi dea obştescul sfârşit societăţile cu pierderi sunt stufoase şi greu de aplicat").

155. Vezi A, 1.IV.2000, p.2 ("Consideraţii privind accelerarea reformei în justiţie"). 156.
"Trebuie schimbate multe începând chiar cu o definire mai strictă a societăţii deschise [subl.ns.], cu stabilirea clară a criteriilor de transparenţă şi informare" ("Modificarea Legii valorilor mobiliare cere … alte modificări", A, 11.XII.2000, p.7). De exemplu, între debitor şi falit, în textul legii privind falimentul societăţilor comerciale: "Este o mare confuzie: cei care nu mai pot face faţă datoriilor sunt faliţi, nu debitori" (A, 23.X.2000, p.5). Care sunt acele excepţii şi cine demonstrează buna-credinţă a societăţilor în cauză [falimentare], legea nu ne lămureşte, lăsând totul la mâna şi libera interpretare" (ibidem). Vezi «Articolele-vedetă» ale noii Legi 18" şi "Conacele Legii 18", în cadrul rubricii "Senatorul Corneliu Turianu prezintă: Legislaţia pe înţelesul fiecăruia" (A, 9.XI.1999; A, 16.XI.1999). "În cele din urmă însă, toată tevatura aceasta s-a dovedit a fi una de natură pur lingvistică [subl.ns.], crâncena bătălie oratorică dându-se între termenii «nu mai mult de» 50 ha şi «până la» 50 ha. Iată ce a ţinut pe loc, timp de un an, o lege de o asemena importanţă" (A, 16.XI.1999). "În forma votată a art.32 s-a renunţat la sintagma «conace»,«armane» […] în favoarea enunţului «construcţii de orice fel destinate exploataţiilor agricole» […]" (ibidem). Apud Gheorghe Pop, Lexicul noilor structuri social-politice din aria lingvistică a Maramureşului, în Studii şi articole, I, Baia Mare, 1970. Pentru atestarea acestui fenomen în limba franceă, vezi Mimin (1962, p.32); Sourioux; Lerat (1975, p.98); Cornu (1990, p.67).

157.

158. 159. 160.

161. 162. 163.

164. Este interesant de semnalat faptul că limba literară a preluat şi expresii juridice latineşti pe care
le utilizează în exprimarea livrescă (statu-quo; veto; sine die).

165.

Exemplele provin din Anca Volceanov; George Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, Livpress, Bucureşti, 1998.

Capitolul 8
CONCLUZII
1. Prin analiza întreprinsă în lucrarea de faţă ne-am propus realizarea – din perspectivă semiotică – a unei descrieri structurale a discursului juridic normativ [DJN], inexistentă până în prezent în bibliografia românească de specialitate. Dat fiind raportul de intercondiţionare dintre fondul şi forma legii, cercetarea noastră a vizat atât obiective teoretice (în planul ştiinţelor limbii şi comunicării), cât şi practic-aplicative (privind perfecţionarea tehnicii legislative, a actului de interpretare judiciară şi a metodelor lexicografiei juridice). 2. Prezentarea critică (în Cap. 1) a bibliografiei româneşti şi străine consacrate limbajului juridic a relevat trei tipuri de abordări – lingvistică, juridică şi interdisciplinară – ultima dovedindu-se cea mai adecvată în raport cu obiectul cercetării. 3. Urmărirea evoluţiei limbajului juridic românesc, de la primele pravile până la codurile moderne (în Cap. 2) relevă condiţionarea complexă – extralingvistică şi lingvistică – a acestui stil funcţional. În condiţiile permanentei confruntări dintre tendinţele conservatoare şi cele inovatoare, principalele progrese s-au înregistrat în direcţia modernizării şi specializării la nivelul terminologiei şi al sintaxei. 4. Complexitatea DJN – înţeles ca ansamblu de reguli şi strategii, având ca rezultat textul legislativ – ne-a determinat să optăm pentru demersul semiotic de tip morrisian (Cap. 3). În consecinţă, DJN a fost examinat în plan pragmatic, sintactic şi semantic. Materialul analizat provine din coduri de legi (în principal, Codul Penal), dicţionare juridice şi lucrări de popularizare a legislaţiei. 5. Analiza pragmatică a DJN (realizată în Cap. 4) a avut ca premisă dubla natură a textului normativ, care funcţionează simultan ca act lingvistic şi ca act juridic. Enunţurile juridice reprezintă expresia lingvistică a unor acte asertive cu valoare normativă, prin care Emiţătorul vizează inducerea la Receptor a

unui anumit comportament, situându-se astfel în zona modală a coerciţiei instituţionalizate. Discursul/textul juridic normativ trebuie să-şi păstreze caracterul de limbaj profesional în raport cu receptorii "specialişti", rămânând, în acelaşi timp, accesibil masei vorbitorilor (receptori "nespecialişti"). 6. "Gramatica" DJN – examinată în Cap. 5, cu mijloace ale lingvisticii textului – a pus în evidenţă mecanisme specifice de realizare a unităţii logico-semantice (coerenţa) şi a unităţii sintactice (coeziunea) la nivel transfrastic. Ca unitate informaţională şi structural-funcţională de bază a textului normativ, articolul de lege a fost abordat sub aspect lingvistic şi logic, în relaţie cu norma juridică pe care o formulează. La nivel frastic, tiparele sintactice proprii enunţului juridic se explică prin intenţia ilocuţionară a Emiţătorului şi prin nevoia de precizie şi concizie a formulărilor. 7. Prin cercetarea nivelului lexico-semantic al DJN am urmărit stabilirea trăsăturilor definitorii ale vocabularului juridic, demonstrarea caracterului său sistematic şi precizarea specificului semantic al termenilor juridici (Cap. 7). Dinamica vocabularului juridic a fost pusă în evidenţă prin raportarea la vocabularul limbii literare standard şi prin examinarea modalităţilor de dezambiguizare a cuvintelor polisemantice devenite termeni specializaţi. Dintre procedeele de asigurare a monseman-tismului termenilor juridici, cel mai important s-a dovedit a fi definiţia "de precizare". Structura definiţiei juridice a fost degajată prin compararea acesteia cu definiţiile lexicografice date aceloraşi termeni în dicţionare lingvistice. Pentru a demonstra specificul semantic al vocabularului juridic, am urmărit relaţiile paradigmatice (sinonimie, antonimie, câmpuri lexicosemantice, hiponimie) şi procedeele cele mai productive de formare a termenilor juridici. 8. Dintre domeniile de interes practic-aplicativ pentru jurişti ne-au reţinut atenţia următoarele: perfecţionarea tehnicii legislative (prin elaborarea unui model funcţional de elaborare a textului şi prin realizarea unui echilibru între contradicţiile specifice DJN); interpretarea judiciară (cu accent pe constrângerile reprezentate de cele două niveluri contextuale socio-legal şi discursiv-textual); lexicografia juridică (examinată în raport cu lexicografia generală); traducerea textelor de lege (bazată pe o confruntare interlingvistică şi interlegală a celor două limbaje şi sisteme juridice). În vederea asigurării accesibilităţii DJN pentru nespecialişti (subiecţii legii), au fost prezentate - din perspectiva pragmalingvistică

specifică pentru "Plain Language Movement" - aspectele care îngreunează receptarea şi modalităţi de înlăturare a lor. Dintre procedeele de popularizare a legislaţiei, ne-am oprit asupra codului de legi comentat, a dialogurilor pe teme juridice şi a dicţionarelor destinate nespecialiştilor. Impactul DJN asupra limbii literare actuale se evidenţiază, cu precădere, la nivelul lexicului şi al sintaxei. 9. În încheierea acestor succinte consideraţii, menite să prezinte contribuţia lucrării de faţă la precizarea profilului DJN, subliniem faptul că se impune continuarea, adâncirea şi rafinarea investigaţiei teoretice, printr-o colaborare interdisciplinară între lingvişti şi jurişti, care poate avea efecte benefice în sfera activităţii legislative şi, implicit, în impunerea principiilor de drept în societate.

LISTA ABREVIERILOR

1. IZVOARE 1.1. Texte de legi
- CP, 1882 = Codicele Penale cu modificările introduse prin legile din 15 februarie 1874 şi 20 februarie 1882, ediţiune oficiale, Bucureşti, 1882. = Codicele Civil adnotat sub fiecare articol cu jurisprudenţa română şi cu trimiteri la articolele corespunzătoare de Adolf Stern, Bucureşti, 1888. = Codice comunal administrativ, financiar şi judecătoresc, cuprinzând legile, regulamentele, decretele şi deciziunile în vigoare, privitoare pe diversele ramuri de administraţiune publică, culese şi coordonate de C.St. Bolintineanu şi C.M. Andricu, vol.I-II, Bucureşti, 1896. = Codul Civil Român – conform textului oficial – pus în legătură cu articolele corespunzătoare din Codul Civil Francez şi adnotat cu jurisprudenţa Casaţiei Române, precedat de constituţiune şi un index alfabetic de Const. Hamangiu, Bucureşti, 1897. = Codul Penal din Transilvania, completat cu toate modificările până la 15 martie 1920, Oradia Mare, 1920. = Codul Civil adnotat cu textul art.corespunzător francez, italian şi belgian, cu doctrina franceză şi română şi

- CC, 1888

- CCA, 1896

- CC, 1897

- CPT, 1920 - CCA /f.a./

- CC, 1935 - CP, 1939 - CPCA, 1972

- CP [1996]

- CC, 1981

jurisprudenţă completă de la 1868-1927 de C. Hamangiu şi N. Georgean, vol.I (art.1-460), Bucureşti /f.a./. = Codul Civil, Craiova, 1935. = Codul Penal „Carol al II-lea” adnotat, Bucureşti, 1939. = Codul Penal al Republicii Socialiste România comentat şi adnotat. Partea generală (coord. Teodor Vasiliu), Bucureşti, 1972. = Codul Penal (conform textului oficial), în George Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa – Codul Penal pe înţelesul tuturor, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1996. = Ministerul Justiţiei, Codul Civil 1981, pus în aplicare la 1 decembrie 1865, cu modificările până la 1 iulie 1981, Bucureşti, 1981.

1.2. Dicţionare 1.2.1. Dicţionare juridice
- CVJ - DDC - DDCA - DDI - DDPC - DJP - DJTU = Henri Capitant, Vocabulaire juridique, Paris, 1936. = Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Bucureşti, 1980. = Ion Busuioc, Dicţionar de drept constituţional şi administrativ, Bucureşti, 1978. = Ionel Cloşcă (coord.), Dicţionar de drept internaţional, Bucureşti, 1982. = Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea St. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Bucureşti, 1983. = George Antoniu, Constantin Bulai, Gheorghe Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Bucureşti, 1976. = Ion Pitulescu, Pavel Abraham, Emil Derşidan, Tudor Malea, Ion Ranete, Dicţionar de termeni juridici uzuali, Bucureşti, 1996. = François de Foutette, Vocabulaire juridique, 5e édition corigée, Paris, 1988. = Steven M.Gifis, Law Dictionary, New York, 1975. = Jerzy Piénkos, Lexique général des termes de droit, d’économie de relations internationales et de politique. Vocabulaire systématique de terminologie juridique, économique et politique, Warszawa, 1972. = Const. Ţicu-Ştefănescu, Mic dicţionar juridic de termene în materie civilă, comercială, penală etc. cuprinzând şi legea timbrului cât şi taxele portăreilor, Bucureşti, 1902. = Raymond Guillien, Jean Vincent, Termes juridiques, 10e édition, Paris, 1995.

- FVJ - LD - LGDT

- MD

- TJ

1.2.2. Dicţionare generale
- DEI - DEX = I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Partea I, Bucureşti, 1932. = Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975.

- DN - DS

= Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, ediţia a III-a, Bucureşti, 1978. = Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Bucureşti, 1982.

1.3. Alte izvoare
- CPIT - DDL - IJT = George Antoniu, Marin Popa, Ştefan Daneş, Codul Penal pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1976. = Sanda Ghimpu, Dialog despre lege, Craiova, 1978. = Andrei Popescu (coord.), Îndrumar juridic pentru tineret, Bucureşti, 1982.

2. PUBLICAŢII PERIODICE -A - AUB-FID = Adevărul. = Analele Universităţii Bucureşti. Seria Filosofie-Istorie Drept.

- AUB-LLR = Analele Universităţii Bucureşti. Seria Limba şi literatura română - AUB-SJ - AUI - AUT - LR - RL -S - SCL - SS = Analele Universităţii Bucureşti. Seria Ştiinţe juridice. = Analele Universităţii Iaşi. Ştiinţe filologice. = Analele Universităţii din Timişoara. Secţia Ştiinţe filologice. = Limba română. = România liberă. = Scânteia. = Studii şi cercetări lingvistice. = Simply Stated.

BIBLIOGRAFIE
- Akmanova, Olga (ed.), 1972 - Lexicology. Theory and Method, Moscow, State University. - Akmanova, Olga; Agapova, Galina, 1974 - Terminology: Theory and Method, Moscow, M.G.U.

- Alatis, E.James; Tucker, G.Richard (eds.), 1979 - Language in Public Life, Washington D.C., Georgetown University Press. - Arnaud, André-Jean, 1973 - Essai d‟analyse structurale du Code Civil Français. La régle du jeu dans la paix bourgoise, Paris, R.Pichon et R.Durand-Auzias. - Asan, Finuţa; Ciobanu, Fulvia, 1967 - Cuvintele compuse şi grupurile sintactice stabile, în SMFC, IV, p.235-252. - Baldinger, Kurt, 1970 - Teoría semántica. Hacia una semántica moderna, Madrid, Alcalá. - Barborică, Elena, 1969 - Aspecte ale vocabularului juridic din secolul al XVIlea, în AUBLLR, XVIII, 1, p.41-46. - Battison,Robert, 1980 - Document Design: Language Planning for Paperwork, în “Language Planning Newsletter”, vol.6, nr.4, p.1-5. - Bécane, Jean-Claude; Couderc, Michel, 1994 - La loi, Paris, Editions Dalloz. - Beck, Anthony, 1982 - Law is Text, în Memoria del X Congreso Mundial Ordinario de Filosofía del Derecho y Filosofía Social (I.V.R.), VI, Mexico, p.201-209. - Becquart,J., 1928 - Les mots à sens multiples dans le Code Civil Français, Paris, P.U.F. - Berceanu, Barbu, 1981 - Dreptul şi limba. Ştiinţa dreptului şi lingvistica. Succinte consideraţii teoretice şi aplicative, în “Studii şi cercetări juridice”, XXVI, 3, p.247-266. - Bergel, Jean-Louis, 1989 - Théorie générale du droit, 2e édition, Paris, Editions Dalloz. - Bergeron, Robert, 1995 - La formulation du droit, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (eds.), Français juridique et science du droit, p.45-50. - Berman, Harold, 1975 - A Linguistic Approach to the Soviet Codification, în: F.J.M.Feldbrugge; A.W.Sijthoff, Codification in the Communist World, Leyden, p.39-52. - Bidu-Vrănceanu, Angela, 1979 - Observaţii privind câmpurile lexicale şi tipologia lor, în SCL, XXX, 2, p.143-149. - Idem, 1980 - Paradigmatic şi sintagmatic în semantică, în LR, XXIX, 1, p.3-10. - Idem, 1981 - Observaţii privind raportul dintre metalimbajul lexicografic şi metalimbajul semantic, în AUBLLR, XXX, p.70-83. - Idem, 1993 - Lectura dicţionarelor, Bucureşti, Editura Metropol. - Bidu-Vrănceanu, Angela; Ene, Claudia; Dumitrescu, Maria; Vrănceanu, Alexandra, 1997 - Terminologiile ştiinţifice - delimitări, modalităţi de abordare, caracteristici, în AUBLLR, XLVI, p.3-22. - Bond, J.Sara; Hayes, R.John; Flower, S.Linda, 1980 - Translating Law into Common Language: A Protocol Study, Washington D.C., Document Design Center.

- Bourcier, Daničle, 1976 - Argumentation et définition en droit ou “Les grenouilles sont-elles des poissons?”, în “Langages”, 53, p.115-122. - Idem, 1979 a - Information et signification en droit. Expérience d‟une explication automatique des concepts, în “Langages”, 53, p.9-23. - Idem (ed.), 1979 b - Le discours juridique: analyses et méthodes [număr tematic, “Langages”, 53. - Bowers, Fred, 1982 - Judicial Systemics: Function and Structure in Statutory Interpretation (paper given at 9th International Systemic Workshop, Winters College, York University, Toronto). - Brâncuş, Grigore, 1955 - Un glosar juridic din 1815, în LR, IV, 6, p.25-32. - Brice-Heath, Shirley, 1979 - The Context of Professional Languages: An Historical Overview, în: James E.Alatis; G.-Richard Tucker (eds.), Language in Public Life, p.102-118. - Brown, L.Robert,Jr; Steinmann, Martin, Jr. (eds.), 1979 - Rhetoric ‟78: Proceedings of Theory of Rhetoric: An Interdisciplinary Conference, University of Minnesota Center for Advanced Studies. - Bulgăr, Gh., 1962 - Despre limba documentelor administrative la începutul secolului trecut (1800-1820), în: Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, III, Bucureşti, Editura Academiei, p.75-102. - Idem, 1969- Evoluţia stilului administrativ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în: Al.Rossetti; B.Cazacu (ed.), Studii de istoria limbii române literare. Secolul al XIX-lea, I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, p.167195. - Carabulea, Elena; Popescu-Marin, Magdalena, 1967 - Exprimarea numelui de acţiune prin substantive cu formă de infinitiv lung şi de supin, în SMFC, IV, p.277-320. - Ceterchi, Ioan (ed.), 1976 - Legislaţia şi perfecţionarea relaţiilor sociale, Bucureşti, Editura Academiei. - Charolles, Michel, 1978 - Introduction aux problčmes de la cohérence des textes, în “Langue Française”, 38, p. 7-41. - Charrow, Veda, 1981 - Linguistic Theory and the Study of Legal and Bureaucratic Language, Washington D.C., Document Design Center. - Charrow, Veda; Charrow, Robert, 1979 - Characteristics of the Language of Jury Instruction, în: James E.Alatis; G.Richard Tucker (eds.), Language in Public Life, p.163-185. - Chivu, Gh., 1986 - Stilurile limbii române literare în perioada 1532-1640. II. Stilul textelor juridice şi administrative, în LR, XXXV, 1, p.20-31. - Conte, Maria-Elisabeth, 1977 - La linguistica testuale, Milano, Feltrinelli Economica. - Cooper, Franck, 1963 - Writing in Law Practice, Indianapolis, New York, The Boobs-Merill Company. - Cornu, Gérard, 1990 - Linguistique juridique, Paris, Montchrestien.

- Idem, 1995 - Français juridique et science du droit: synthčse, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (eds.), Français juridique et science du droit, p.13-19. - Coteanu, Ion, 1960 - Stilurile moderne ale limbii române literare, în LR, IX, 2, p.58-70. - Idem, 1972 - Reflecţii asupra stilisticii funcţionale, în: Studii de limbă literară şi filologie, II, Bucureşti, Editura Academiei, p.125-143. - Idem, 1973 - Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Bucureşti, Editura Academiei. - Idem, 1978 - Ipoteze pentru o sintaxă a textului, în SCL, XXIX, 2, p.115-124. - Idem, 1981 - Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până în 1860), Bucureşti, Editura Academiei. - Coteanu, Ion; Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, 1985 - Limba română contemporană. Vocabularul, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. - Coteanu, Ion; Wald, Lucia (coord.), 1981 - Semantică şi semiotică, Bucureşti, Editura Ştiiniţfică şi Enciclopedică. - Cristea, Teodora, 1982 - Les structures grammaticales, în: Paul Miclău (ed.), Les langues de spécialité, p.98-141. - Cronkhite, Gary, 1978 - Rhetoric Pragmatics and Perlocutionary Acts, în: Robert L.Brown Jr.; Martin Steinmann Jr. (eds.), Rhetoric ‟78, p.45-54. - Cuniţă, Alexandra, 1982 a - La structure lexicale, în: Paul Miclău (ed.), Les langues de spécialité, p.33-97. - Cuniţă, Alexandra, 1982 b - Les relations interphrastiques, în “Limbile moderne în şcoală”, II, p.97-106. - Danet, Brenda, 1980 - Language in the Courtroom, în: Howard Giles, Language Social Psychological Perspective, Oxford, New York, Pergamon Press, p.367-376. - Danon-Boileau, Laurent, 1976 - Sur la “logique” du texte de loi, în “Langages”, 42, p.111-114. - Diaconescu, Paula, 1974 a - Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea I - Probleme de normare a limbii române literare (1830-1880), Bucureşti, TUB. - Idem, 1974 b - Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne, în SCL, XXV, 3, p.229-242. - Diamant, Betinio; Mănăilă, Iulia, 1984 - Unele probleme ale limbajului juridic, în “Studii şi cercetări juridice”, XXIX, 3, p.246-249. - Dickerson, Reed, 1975 - The Interpretation and Application of Statutes, Boston, Toronto, Little, Brown and Company. - Dimiu, Radu, 1937 - Stilul juridic al actelor vechi, în “Revista Fundaţiilor Regale”, IV, 6, p.584-600.

- Dimiu, Radu, 1939 - Stilul judiciar, Bucureşti, “Vremea”. - Di Pietro, Robert (ed.), 1982 - Linguistics and the Professions, Norwood, New Jersey, Ablex Publishing Company. - Dobre, Dan, 1999 - Préliminaires à une sémiotique de la presse. Le quotidien, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. - Dospinescu, Vasile, 1998 - Semiotică şi discurs didactic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. - Dressler, Wolfgang U. (ed.), 1978 - Current Trends in Textlinguistics, Berlin, New York, Walter de Gruyter. - DSL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană-Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997. - Dubois, Jean, 1960 - Les notions d‟unité sémantique complexe et de neutralisation dans le lexique, în “Cahiers de lexicologie”, 2, p.62-66. - Idem, 1966 - Les problčmes du vocabulaire technique, în “Cahiers de lexicologie”, 2, p.103-112. - Eco, Umberto, 1982 - Tratat de semiotică generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, - Enkvist, Nils Erik, 1973 - Linguistic Stylistics, The Hague-Paris, Mouton. - Idem, 1978 - Stylistics and Text Linguistics, în: Wolfgang U.Dressler, Current Trends in Textlinguistics, p.174-190. - FCLR = Formarea cuvintelor în limba română, I, II, III, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, 1978, 1989. - Fernbach, Nicole M., 1995 - La simplification du texte juridique: étude comparative, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (eds.), Francais juridique et science du droit, p.105-122. - Ficşinescu, Florica, 1967 - Prefixul negativ IN-, în SMFC, iv, p.3-14. - Filipaş, Avram, 1976 - Locul public în accepţiunea art.209 din Codul Penal, în AUBFID, XXV, p.93-98. - Gălăţanu, Olga, 1981 - La zone modale de la coercition en français et en roumain, în: Études contrastives. Les modalités, Bucureşti, TUB, 1973198. - Idem, 1982 - Pragmatique, în: Paul Miclău (ed.), Les langues de spécialité, p.143-173. - Gémar, Jean-Claude, 1995 - Le langage du droit au risque de la traduction. De l‟universel et du particulier, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (eds.), Français juridique et science du droit, p.123-143. - Gherman, Cristina; Vasiliu, Laura, 1978 - SUB-/SU-, SUBT-, SUP-, SUPT-, SUS-, în FCLR, II, p.228-233. - Gheţie, Ion, 1978 - Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

- Ghimpu, Sanda, 1978 - Dialog despre lege, Craiova, Scrisul Românesc. - Giosu, Ştefan, 1963 - Limba textelor juridice din secolul al XVII-lea, în AUI (serie nouă), secţiunea III, IX, p.101-151. - Gogeanu, P.; Marcu, L.P., 1981 - A Concise History of Romanian Law, Bucureşti, Scientific and Encyclopedic Publishing House. - Goldiş-Poalelungi, Ana, 1973 - L‟influence du français sur le roumain (vocabulaire et syntaxe), Paris, Société Les Belles Lettres. - Golopenţia,Sanda; Pavel, Toma, 1960 - Statistica şi stilurile limbii, în LR, IX, 4, p.58-65. - Graur, Al., 1981 - Lingvistica juridică, în “România literară”, XIV, 36, p.9. - Greimas, A.J., 1971 - Analyse sémiotique d'un discours juridique, no.7, serie C, Università di Urbino. - Idem, 1966 - Sémantique structurale, Paris, Larousse. - Guilbert, Louis, 1973 - La spécificité du terme scientifique et technique, în “Langue Française”, 17, p.5-17. - Idem, 1970 - La dérivation syntagmatique dans les vocabulaires scientifiques et techniques, în: “Les langues de speécialité. Analyse linguistique et recherche pédagogique (Actes du Stage du Saint-Cloud, 2330 Nov.1967), Strasbourg, Aidela, p.116-125. - Halliday, M.A.K., 1972 - Towards a Sociological Semantics, no.14, serie C, Università di Urbino. - Halliday, M.A.K.; Hasan, Ruqaiya, 1976 - Cohesion in English, London, Longman. - Hartley, James, 1981 - Eighty Ways of Improving Instructional Text, în “IEEE Transactions on Professional Communication”, vol.PC-24, no.1, p.17-27. - Hendricks, William, 1967 - On the Notion „Beyond the Sentence‟, în “Lingua”, 37, p.12-57. - Holland, Melissa, 1981 - Psycholinguistic Alternatives to Readability Formulas, Washington D.C., Document Design Center. - Hristea, Th., 1997 - Tipuri de calc în limba română, în “Limbă şi literatură”, III-IV, p.10-29. - Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1999 - Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, ediţia a doua (revăzută), Bucureşti, Editura ALL Educational. - Irimia, Dumitru, 1986 - Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. - Kalinowski, Georges, 1965 - Introduction à la logique juridique. Élements de sémiotique juridique, logique des normes et logique juridique, Paris, R.Pichon et R.Durand-Auzias. - Idem, 1972 - La logique des normes, Paris, P.U.F.

- Kerchove, Michel; Ost, François, 1982 - Le “Jeu” de l‟interprétation en droit (Contribution à l‟étude de la clôture du langage juridique), în Memoria del X Congreso Mundial Ordinario de Filosofía del Derecho y Filosofía Social (I.V.R.), VI, Mexico, p.229-245. - Kevelson, Roberta, 1982 - Language and Legal Speech Acts: Decisions, în: Robert Di Pietro, (ed.) Linguistics and the Professions, p.121-131. - Kielar, Barbara, 1977 - Language of the Law in the Aspects of Translation, Warszawa, Wydawnictwa Universytetu Warszawskiego. - Lafont, Robert; Gardčs-Madray, Françoise, 1976 - Introduction à l‟analyse textuelle, Paris, Librairie Larousse. - ―Langages‖ 1979 - Le discours juridique: analyse et méthodes, no.53. - Levi, Judith, 1982 - Linguistics, Language and Law. A Topical Bibliography, Evanston, Illlinois. - Mackay, Ejan, 1979 - Les notions floues en droit ou l‟économie de l‟imprécision, în “Langages”, 53, p.33-50. - Maillard, Michel, 1974 - Essai de typologie des substituts diaphoriques, în “Langue Française”, 21, p.55-71. - Maingueneau, Dominique, 1976 - Initiation aux méthodes de l‟analyse du discours. Problčmes et perspectives, Paris, Classiques Hachette. - Makino, Seuchi, 1979 - Paragraph, Is It a Legitimate Linguistic Unit? A Case Study from English and Japanese, în: Robert L.Brown Jr., Martin Steinmann Jr. (eds.), Rhetoric ‟78, p.283-296. - Marcus, Solomon, 1981 - De la propoziţie la text, în: Ion Coteanu, Lucia Wald (coord.), Semantică şi semiotică, p.30-41. - Mateuţ, Gheorghiţă; Mihăilă, Arthur, 1998 - Logica juridică, Bucureşti, Editura Lumina Lex. - Melinkoff, David, 1963 - The Language of the Law, Boston, Toronto, Little, Brown and Company. - Meunier, André, 1974 - Modalités et communication, în “Langue Française”, 21, p.8-25. - Miclău, Paul (ed.), 1982 a - Les langues de spécialité, Bucarest, TUB. - Idem, 1982 b - Les niveaux de langue, în: Paul Miclău (ed.), Les langues de spécialité, p.7-17. - Idem, 1982 c. - La sémantique, în: Paul Miclău (ed.), Les langues de spécialité, p.18-32. - Mihai, Gheorghe, 1982 - Elemente constructive de argumentare juridică, Bucureşti, Editura Academiei. - Idem, 1998 - Retorica tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti, Editura ALL. Milaş, Constantin, 1983 - Mijloace lingvistice de concatenare a macrocontextelor, în "Studia Universitas Babeş Bolyai, Philologia",

XXVIII, p.8-14. - Mimin, Pierre, 1962 - Le style des jugements (Vocabulaire-ConstructionsDialectique-Formes juridiques), 4e édition, Paris, Librairies Techniques. - Mrejeru, Ilariu, 1979 - Tehnica legislativă, Bucureşti, Editura Academiei. - Munteanu, Ştefan; Ţâra, Vasile, 1978 - Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. - NDESL = Oswald Ducrot; Jean-Marie Schaeffer - Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996. - Nicolcioiu, Emil, 1972 - Consideraţii pe marginea ştiinţei legiferării şi tehnicii legislative, în “Revista română de drept”, XXVIII, 6, p.40-55. - Nicolescu,Adrian (ed.), 1982 - The Theory and Practice of ESP. Selected Readings, Bucureşti, TUB. - Pană-Dindelegan, Gabriela, 1977 - Observaţii asupra sintaxei stilului juridic actual (comunicare la Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de Limba şi Literatura Română, noiembrie 1977). - Perrin, Jean-François, 1979 - Pour une théorie de la connaissance juridique, Genčve, Droz S.A. - Pesant, Ghislaine; Thibault, Estelle, 1995 - L‟apport de la terminologie à la jurilinguistique, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (eds.), Français juridique et science du droit, p.351-361. - Petöfi, Janos, 1974 - Semantics - Pragmatics - Text Theory, Università di Urbino, serie A, no.36. - Picotte, Jacques, 1995 - Apport de la juristylistique à la lexicographie jurilinguistique: l‟exemple du juridictionnaire, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (eds.), Français juridique et science du droit, p.295-310. - Popa, Cornel, 1969 - Preliminarii la o teorie generală a sistemului de norme, în “Revista de filozofie”, 12, p.1437-1449. - Idem, 1972 - Teoria definiţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. - Popa, Cornel (ed.), 1983 - Logica acţiunii. Studii, Bucureşti. - Popa, Nicolae, 1976 - Cu privire la conceptul de formă a dreptului, AUBFID, XXV, p.105-109. - Idem, 1983 - Prelegeri de sociologie juridică, Bucureşti, TUB. - Probert, Walter, 1972 - Language, Law and Communication, Springfield, Illlinois, Charles C. Thomas Publisher. - Ray, Jean, 1926 - Essai sur la structure logique du Code Civil Français, Paris, Librairie Felix Alcan. - Rădulescu, Andrei, 1970 - Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Academiei. - Rădulescu, Marina, 1978 - IN2-(IM2; I3-; IG-; IN2-; ÎM2-), în FCLR, II, p.122-127. - Redish, Janice, 1979 - How to Draft More Understandable Legal Documents,

Washington D.C., Document Design Center. - Idem, 1981 - The Language of the Bureaucracy, Washington D.C., Document Design Center. - Reteşan, 1976 - Unele aspecte ale limbajului actelor legislative, în: Ioan Ceterchi (ed.), Legislaţia şi perfecţionarea relaţiilor sociale, p.231-252. - Rey-Debove, Josette, 1966 - La définition lexico-graphique: recherches sur l‟équation sémique, în “Cahiers de lexicologie”, 1, p.71-94. - Rizescu, I., 1965 - Aspecte ale lexicului “Pravilei Ritorului Lucaci” (Din istoria vocabularului primelor texte juridice româneşti), în LR, XIV, 4, p.439451. - Idem, 1978 - CON2- (CO3-, COM-), în FCLR II, p.67-71. - Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu, 1971 - Istoria limbii române literare. Vol.I De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. - Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1995 - Semiotica discursului ştiinţific, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. - Idem, 1999 - Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European. - Runcan-Măgureanu, Anca, 1981 - Aspecte semantice ale constituirii textului, în: Ion Coteanu, Lucia Wald (ed.), Semantică şi semiotică, p.42-56. - Saramandu, Manuela, 1986 - Terminologia juridic-administrativă românească în perioada 1780-1850, Bucureşti, TUB. - Scarpelli, Uberto, 1959 - Contributo alla semantica del linguaggio normativo, în “Memorie dell’Accademia delle Scienze di Torino”, seria 3, tomo 5, parte II,1. - Schmidt, Siegfried, 1977 - Teoria del testo e pragmalinguistica, în: MariaElizabeth Conte, La linguistica testuale, p.248-271. - Idem, 1978 - Some Problems of Communicative Text Theories, în: Wolfgang U.Dressler (ed.), Current Trends in Textlinguistics, p.47-60. - Schveiger, Paul, 1984 - O introducere în semiotică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. - Sfârlea, Lidia, 1972 - Contribuţii la delimitarea stilurilor literare româneşti, în: Studii de limbă literară şi filologie, II, Bucureşti, Editura Academiei, p.145-206. - SMFC = Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1967. - Snow, Gérard; Vanderlinden, Jacques (eds.), 1995 - Français juridique et science du droit, Bruxelles, Bruylant. - Sourioux, Jean-Louis; Lerat, Pierre, 1975 - Le langage du droit, Paris, P.U.F. - Idem, 1992 - L‟analyse de texte. Méthode générale et applications au droit, 3e édition, Paris,Editions Dalloz. - Idem, 1995 - Le Français juridique comme langue spécialisée, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (ed.), Français juridique et science du

droit, p.327-338. - Stoichiţoiu, Adriana, 1981 - Relaţii text-discurs în limbajul juridicadministrativ, în AUBLLR, XXX, p.99-105. - Idem, 1983 - Semantic Considerations on Romanian Legal Vocabulary, în AUBLLR, XXXII, p.83-90. - Idem, 1984 - Stilul juridic în româna contemporană. Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, TUB. - Idem, 1990 - Sens şi definiţie în limbajul juridic, în SCL, XLI, 4, p.377-383. - Szabó, Zoltán, 1981 - Text levels and their historical dimensions (viewed from a stylistic point fo view), în "Revue roumaine de linguistique", XXVI, no.5, p.455-468. - Teodorescu, Raoul, 1936 - Problema redactării codurilor, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice ―Luceafărul‖. - Todoran, Romulus, 1962 - Contribuţii la studiul terminologiei juridicoadministrative româneşti din Transilvania de la începutul secolului al XIX-lea, în: Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, III, Bucureşti, Editura Academiei, p.103-136. - TPR = Val Panaitescu (coord.), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii ―Al.I.Cuza‖, 1994. - Tuţescu, Mariana, 1980 - Le texte. De la linguistique à la littérature, Bucureşti, TUB. - Idem, 1998 - L‟argumentation. Introduction à l‟étude du discours, Bucureşti, Editura Unversităţii. - Vanderlinden, Jacques, 1995 - Du droit et de la langue, ou de la langue et du droit? Propos perplexes d‟un juriste égaré dans la linguistique, în: Gérard Snow; Jacques Vanderlinden (eds.), Français juridique et science du droit, p.23-43. - Vasiliu,Emanuel, 1986 - Definiţia sensului sau definiţia obiectului?, în SCL, XXXVII, 2, p.85-91. - Idem, 1990 - Introducere în teoria textului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. - Vidos, B.E., 1965 - Prestito, espansione e migrazione dei termini tecnici nelle lingue romanze e non romanze. Problemi, metodo i risultati, Firenze, Olschki Editore. - Vignaux, Georges, 1979 - Argumentation et discours de la norme, în “Langages”, no.53, p.67-86. - Vlad, Carmen, 1982 - Semiotica criticii literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. - Idem, 1994 - Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca, Editura Dacia. - Vulişici, Maria, 1966 - Cu privire la particularităţile sintactice ale stilurilor beletristic, ştiinţific şi administrativ, în “Cercetări lingvistice”, XI, 1, p.91102.

- Weihofen, Henri, 1980 - Legal Writing Style, second edition, St.Paul, Minnesota. - Von Wright, Georg Henrik, 1982 - Normă şi acţiune, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. - WFPD = West‟s Federal Practice Digest, vol.74, St.Paul, Minnesota, West Publishing Co., 1978. - Zlătescu, Victor, Dan, 1996 - Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă, Bucureşti, Editura Oscar Print.