Şcoala Naţională de Studii Politice Şi Administrative: Conceptul de Europa Centrală După 1989

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI
ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE
Teză de doctorat
Conceptul de Europa Centrală după 1989
Conducător ştiinţific: Doctorand:
Prof. Dr. Mihail E. IONESCU Dan Sorin MIHALACHE
Bucureşti
2008
Teza de doctorat

Cuprins
I. Introducere .................................................................................................................. 3
A. Motivaţia şi obiectul cercetării................................................................................ 3
B. Cadrul conceptual-metodologic .............................................................................. 4
C. Sistemul internaţional: criterii de analiză ............................................................... 8
D. Relaţiile internaţionale după sfârşitul războiului rece. Dezbaterea despre uni- sau
multipolarism. Schimbări în securitatea internaţională ................................................ 13
II. Definirea conceptelor de Europa Centrală................................................................ 30
A. Conceptul politic................................................................................................... 30
B. Conceptul geopolitic/geostrategic......................................................................... 36
C. Conceptul geografic .............................................................................................. 50
D. Conceptul cultural................................................................................................. 54
III. Europa Centrală în anii `90– trăsături generale .................................................... 61
A. Dimensiunea politică a schimbărilor: sistemele politice ...................................... 61
B. Transformări economice şi integrare regională .................................................... 86
IV. Europa centrală în proiecţia „Marilor Puteri”....................................................... 94
A. Statele Unite.......................................................................................................... 94
B. URSS/ Federaţia Rusă......................................................................................... 101
C. Germania............................................................................................................. 109
D. Franţa .................................................................................................................. 116
E. Marea Britanie .................................................................................................... 120
F. Italia .................................................................................................................... 123
V. Structuri de cooperare în Europa Centrală.............................................................. 127
A. Cooperarea după sfârşitul Războiului Rece: Iniţiativa Central-Europeană, Grupul
de la Vişegrád, CEFTA............................................................................................... 127
VI. Integrarea Europei Centrale în NATO şi Uniunea Europeană............................ 146
A. Etapele extinderii spre Est a NATO.................................................................... 146
B. Integrarea europeană - valul Luxemburg-Helsinki ............................................. 162
VII. România şi Europa Centrală. Abordări teoretice şi acţiune diplomatică ............ 172
A. Perioada ante-1989.............................................................................................. 172
B. Noua semantică politică: dispariţia Europei Centrale........................................ 189
C. După căderea comunismului............................................................................... 192
VIII. Bibliografie ......................................................................................................... 229
1. Publicaţii periodice ......................................................................................... 229
2. Programe şi rapoarte ....................................................................................... 229
3. Surse electronice ............................................................................................. 230
4. Memorii şi interviuri ....................................................................................... 230
5. Studii şi cărţi ................................................................................................... 231
6. Metodologie. Teorie politică........................................................................... 242
2
Teza de doctorat
I. Introducere
A. Motivaţia şi obiectul cercetării

După mai bine de trei decenii de uitare, pe la mijlocul anilor `80 „Europa
Centrală” a revenit în vocabularul politic din spaţiul european şi nord-american. Căderea
neaşteptată a comunismului în Europa şi retragerea trupelor sovietice din statele Europei
de Est, urmată de dezintegrarea URSS au amplificat prestigiul, rolul şi, ca atare,
polisemia noţiunii de „Europa Centrală”.
Tema „central-europeană” a fost abordată şi în spaţiul politic şi intelectual
românesc. Zona transilvăneană a cunoscut o apetenţă aparte pentru dezbaterea acestui
subiect. O primă explicaţie pentru redescoperirea sau chiar „inventarea” temei „Europei
Centrale” ţine de dorinţa de „a fugi din Balcani”. Spaimele create de o potenţială
„balcanizare” a fostului lagăr socialist explică, într-o oarecare măsură, resurecţia „central-
europenismului”. Altă explicaţie este legată de anumite speranţe de tip conservator,
pentru recrearea unor structuri politice de tip federativ, inclusiv prin modificarea
graniţelor create prin sistemul de la Versailles. De asemenea, „Europa Centrală” s-a
profilat, în anumite momente, ca parte a unei strategii a marilor puteri pentru creare unor
noi structuri de cooperare în spaţiul fostului Tratat de la Varşovia. Acestea sunt doar
câteva observaţii preliminare, care vor fi explicate şi extinse pe parcursul cercetării, dar
care sunt suficiente pentru a indica faptul că „Europa Centrală în anii `90” nu este un
subiect marginal.
În raport cu realităţile politice, culturale şi psihologice ale anilor `90, am
considerat oportună studierea temelor circumscrise Europei Centrale dintr-o dublă
perspectivă: i) a modului în care acest subiect s-a inserat şi a devenit parte a relaţiilor
internaţionale contemporane; ii) a felului în care România a reacţionat faţă de conceptul
de „Europa Centrală”, aşa cum s-a dezvoltat el în prima parte a anilor `90.
3
Teza de doctorat

Obiectul cercetării noastre îl reprezintă, aşadar, „Europa Centrală”, din mai multe
puncte de vedere: i) diferitele concepte care au fost propuse de-a lungul secolului XX, şi
funcţiile acestora; ii) realităţile politice şi economice ale Europei post-comuniste; iii)
raportarea puterilor regionale şi a celei globale, Statele Unite faţă de acest spaţiu în anii
`90; iv) formele de cooperare politică, economică sau militare dezvoltate în zonă; v)
România ca parte a spaţiului supus cercetării noastre.
B. Cadrul conceptual-metodologic
Identificarea precisă a obiectului prezentei cercetări reclamă trecerea la a doua
etapă, şi anume construirea şi analiza cadrului conceptual-metodologic pe care se
fundamentează demersul nostru.
O observaţie esenţială este aceea că acest studiu nu este bazat pe metodologia
unei singure discipline mature. Prin natura subiectului ales suntem obligaţi la o cercetare
care să includă mai multe metode de investigare a realităţii. În literatura metodologică
internaţională există puncte de vedere diferite dacă o cercetare poate fi interdisciplinară,
sau doar una bazată pe metoda „hibridării”. Mattei Dogan produce o demonstraţie destul
de convingătoare în legătură cu faptul că termenul de „cercetare interdisciplinară” este
inadecvat, din mai multe motive1. Unul ţine de „igiena” cercetării, şi anume de faptul că
unui om de ştiinţă îi este imposibil să fie cu adevărat multidisciplinar, să cunoască în
profunzime mai multe discipline fundamentale. Un al doilea argument este şi mai
important: cercetarea „multidisciplinară” determină o alternanţă a demersurilor, care nu
permite aproape niciodată o întâlnire a disciplinelor, având ca rezultat, în cel mai bun caz,
un paralelism util, dar nu o sinteză. Soluţia pentru a ieşi din impasul creat de creşterea
volumului informaţiilor, multiplicarea disciplinelor şi fragmentarea acestora este
1
Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Alternative, 1999, p.356-391; Mattei Dogan, Robert
Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Editura Alternative, Bucureşti, 1997 şi Mattei
Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă, Alternative,
Bucureşti, 1993
4
Teza de doctorat

hibridarea, definită ca o suprapunere a segmentelor de discipline, o recombinare a
cunoştinţelor în noi domenii specializate2.
Trunchiul cercetării noastre îl reprezintă relaţiile internaţionale, care sunt o
disciplină matură sub aspectul metodologiei, teoriei şi al acumulării informaţiilor de
natură factuală3. Relaţiile internaţionale se află însă într-o comunitate metodologică, dată
de coexistenţa parţială a aceluiaşi domeniu de cercetare, cu istoria, economia, istoria
ideilor, sociologia politică. De la istorie preluăm perspectiva diacronică asupra
subiectului, precum şi metoda genealogică. Din domeniul sociologiei politice utilizăm
metodele şi conceptele privitoare la partidele politice, sistemele electorale, formele de
guvernământ ş.a. De asemenea, folosim cercetările sociologice cantitative şi calitative
pentru măsurarea diferitelor variabile sociale. Macroeconomia este esenţială pentru
analiza şi înţelegerea profilului economic al Europei Centrale. Cu ajutorul istoriei ideilor
vom putea să înţelegem mult mai bine diferitele concepte culturale privind identitatea
„Europei Centrale”.
Există deja o bogată tradiţie în relaţiile internaţionale a studiilor construite pe o
singură teorie, din care derivă un set de ipoteze ale cercetării, care se doresc apoi a fi
verificate printr-un studiu. Fără a contesta valoarea ştiinţifică a unei astfel de abordări,
considerăm că o asemenea strategie de cercetare nu este pe deplin satisfăcătoare pentru
atingerea obiectelor de studiu enunţate deja. Pentru a oferi mai multă claritate demersului
nostru să luăm următorul exemplu: tema „Europei Centrale” poate fi studiată prin teoria
realistă, încercând să vedem cum se aplică teoria balanţei de putere la spaţiul cercetat în
secolul 20. Credem că un astfel de exerciţiu ştiinţific poate fi foarte interesant şi chiar util
în termeni practici. Însă, cercetarea „Europei Centrale în anii `90” nu poate fi redusă doar
la acest tip de abordare ştiinţifică.
Problema Europei Centrale trebuie studiată şi din perspectivă geopolitică, iar mai
mulţi autori au deja contribuţii în acest sens4. Cercetarea „spaţiului”, a „puterii”, a
„populaţiei” Europei Centrale sunt teme clasice pentru abordarea de tip geopolitic.
2
Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, Tritonic, Bucureşti,
2006, p. 34
3
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006
4
Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Diogene, Bucureşti, 1995;
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,
5
Teza de doctorat

Europa Centrală este obiect de studiu şi din perspectiva teoriei modernizării.
Definim „modernizarea” ca fiind procesul macrosocietal prin care se produce separarea
graduală a sferelor societăţii. Politica şi administraţia devin distincte, sfera publică şi cea
privată cunosc şi ele o delimitare mai clară. Lumea modernă (inclusiv statul bunăstării)
este văzută ca fiind produsul a două schimbări revoluţionare – nu numai „revoluţia
industrială”, ci şi cea politică, ce a transformat membrii societăţii din subiecţi în cetăţeni.
În aceeaşi filiaţie filosofică se înscrie şi teoria democratizării, care cunoaşte mai multe
variante. Există o bogată literatură dedicată problemelor democratizării statelor post-
comuniste. Schimbarea de sistem a statelor din spaţiul ex-comunist a fost integrată în aşa-
numitul „al patrulea val al democratizării”5, care urmează democratizării unor state din
America Latină şi Asia, cuprinse în al treilea val6.
Prezentarea, chiar şi schematică a diferitelor perspective teoretico-metodologice
din care poate fi abordată tema „Europei Centrale” justifică adoptarea unei strategii de
cercetare de tip mixt, o îmbinare a cercetării de tip descriptiv cu cea inductivă. Cercetarea
de tip descriptiv are rolul de a răspunde la întrebările „cum?”, „când?”, „unde?”. Metoda
inductivă o utilizăm pentru două scopuri: definirea obiectivelor exploratorii şi descriptive
precum şi pentru a răspunde la întrebarea „de ce?”, cu un evident rol explicativ.
Cercetarea noastră nu are o singură ipoteză, centrală, care să fie testată prin
analiza a diferite elemente ale câmpului politic. Design-ul acestei cercetări a fost
construit prin acumularea unor ipoteze de lucru, implicite sau explicite, cauzale sau
descriptive, care au rolul de a orienta cercetarea pentru înţelegerea sau descrierea
anumitor evenimente, decizii sau fenomene istorice. Ca atare, această cercetare a fost
proiectată prin ridicarea unei reţele de ipoteze. Una dintre ipotezele centrale ale studiului
nostru, de inspiraţie geopolitică, este aceea că „redefinirea conceptuală a Europei
Centrale este determinată de schimbările din raporturile de putere de la nivel european
Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999; Vasile Puşcaş ed., Central Europe since 1989. Concepts and
Developments, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000; Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în
Europa de Est 1990-2000, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000;
5
Michael McFaul, „The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship. Noncooperative Transitions in the
Postcommunist World”, în World Politics, Vol. 54, January 2002, pp.212-244. Autorul analizează cele mai
importante teorii şi ipoteze de lucru referitoare la democratizarea Europei de Est.
6
Vezi Revista română de ştiinţe politice, vol.2, no.1, aprilie 2002 dedicată teoriei democratizării, care
cuprinde o parte din textele importante despre acest subiect
6
Teza de doctorat

7
sau internaţional” . Din teoria modernizării mai putem deduce şi alte ipoteze cu un grad
ridicat de generalizare: „modernizarea societăţilor post-comuniste a depins de structura
sistemului politic”; „factorii exogeni au influenţat procesul de modernizare socială şi
politică”; „diferenţierea intra-regională în Europa Centrală a depins şi de gradul de
urbanizare a fiecărui stat”. Alături de aceste ipoteze ale cercetării noastre, pe parcursul
fiecărui capitol vor fi propuse asumpţii cu un grad mai scăzut de generalizare, pentru a
explica diferite subteme.
„Europa Centrală” ca temă de acţiune politică şi reflecţie intelectuală a împlinit de
curând un secol, dacă plecăm de la Mitteleuropa (1915) lui Friedrich Naumann. De-a
lungul vremii a apărut o bogată literatură dedicată acestui subiect, s-au înfiinţat catedre
universitare, instituţii de cercetare care au ca obiect de studiu sau chiar în titulatură
„Europa Centrală” sau „Mitteleuropa”. Ţinând cont de această realitate, problema
principala cu care se poate confrunta un cercetător este bogăţia şi diversitatea surselor, nu
sărăcia lor. Totuşi, acest studiu este realizat pe mai multe tipuri de surse. În lipsa
documentelor arhivistice pentru perioada post-1989, cercetarea noastră este
fundamentată, în majoritate, pe consultarea unor surse deschise, publice. Mass-media este
o sursă importantă pentru cercetătorul imediatului, aplicând, desigur, selecţia critică şi
verificarea multiplă a informaţiilor. Informaţiile statistice, multe dintre acestea accesibile
pe Internet, reprezintă o altă sursă importantă de documentare. Sondajele de opinie,
informaţiile transmise de instituţiile statului sunt alte surse semnificative. Rapoartele şi
studiile unor instituţii şi organizaţii internaţionale sunt incluse în substanţa factuală a
acestei cercetări. Tratatele internaţionale sunt esenţiale pentru substanţa unui studiu de
relaţii internaţionale. Acestor surse de informare li se adaugă bibliografia privind teoria
relaţiilor internaţionale şi metodologia cercetării sociale, precum şi o foarte diversă
literatură internaţională de specialitate care are ca obiect diferite teme legate de Europa
Centrală în anii `90. Dintre publicaţiile periodice o menţiune specială o acordăm Central
Europe Review, ce apare la Praga din 1999 şi A Treia Europă, editată de fundaţia
omonimă de la Timişoara. O categorie aparte o reprezintă site-urile de Internet dedicate
Europei Centrale, cele mai importante fiind Central Europe Online
(www.einnews.com/centraleurope/), cel dedicat Grupului Visegrad
7
O teză similară a fost avansată de Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Polirom, Iaşi, 1997, p.18
7
Teza de doctorat

(www.visegradgroup.eu), precum şi Transitions Online (www.tol.cz), care încearcă să
acopere informaţional întreaga zonă. Site-urile sunt în limba engleză dar şi în limbi
regionale.
***
În finalul acestui subcapitol trebuie să spunem că studiul nostru are limite
inerente. Un prim set de limite ale acestei cercetări este cel rezultat din informaţiile
accesibile până în momentul finalizării lucrării. Este un risc asumat acela ca anumite
evenimente să apară ulterior într-o altă perspectivă, după ce alte surse vor fi accesibile în
viitorul imediat sau mai îndepărtat. Totuşi, considerăm că această limitare nu este
fundamentală şi nu invalidează cercetarea noastră, fiind specifică studiilor de relaţii
internaţionale. A doua limitare a acestei cercetări este una de tip cantitativ. Bogăţia
informaţiilor, a amănuntelor ar fi impus, poate, o tratare mult mai amănunţită a multor
subiecte sau cercetarea mai largă a contextului sau actorilor în desfăşurarea unor
evenimente. Pentru a realiza totuşi un echilibru intern al acestui studiu, am decis ca
anumite subiecte, care sunt deja analizate în mod extensiv de alte cercetări, să aibă o
pondere mai restrânsă decât cea care ar putea fi considerată potrivită de alţi specialişti în
relaţii internaţionale sau ştiinţe sociale. Este o opţiune asumată încă de la început.
C. Sistemul internaţional: criterii de analiză

Staneley Hoffman consideră că factorii şi activităţile care susţin politicile externe
ale statelor constituie resursa principală de putere prin care lumea este structurată şi
restructurată permanent8. Holsti vorbeşte despre procese politice la nivel internaţional, în
diferite contexte, care determină interacţiuni multiple şi asimetrice între state şi societăţi9.
Toate statele sunt acum membre ale societăţilor de state şi ele împreună şi-au asumat
respectarea unor norme şi reguli elementare de asociere. Nu mai există graniţe între
sistemele lumii, toate entităţile politice şi societale sunt interconectate, ele aparţinând
8
Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale contemporane, Dacia, Cluj.Napoca, 1998, p.10
9
K. Ole Holsti, International Politics. A Framework for Analysis, New Jersey, 1995, p.13
8
Teza de doctorat

unei suprastructuri numită sistemul internaţional global10. Sistemul internaţional este „o
colecţie de entităţi politice independente (triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii,
alianţe), aflate în procese permanente de interacţiune reciprocă11.
Studiul sistemului internaţional implică analiza unităţilor din sistem, conduita

tipurilor de actori (conflict şi/sau cooperare), natura interacţiunilor, singulare sau
multiple, care se stabilesc între ei (militară, diplomatică, economică, tehnologică,
cultural-ştiinţifică, legal-juridică), precum şi analiza contextelor internaţionale. Prin
urmare, abordarea vieţii internaţionale prin intermediul teoriei sistemelor implică
observarea actorilor şi a raporturilor dintre ei. Modificarea naturii, respectiv a tipului de
actori influenţează raporturile dintre aceştia, respectiv întregul sistem. Mai mult,
observarea transformărilor la nivelul actorilor ne dă măsura transformării sistemului
însuşi12.
Teoreticienii relaţiilor internaţionale13 folosesc cel puţin cinci criterii de analiză

comparativă a sistemului internaţional: criteriul stabilităţii frontierelor; natura unităţilor
aflate în jocul internaţional; structura sistemului; forme majore ale interacţiunii sistemului
(între unităţi); regulile care guvernează aceste interacţiuni.
Vasile Puşcaş delimita14 trei domenii importante de analiză:
i) politica externă: statul A deţine resurse, formulează politici, stabileşte scopuri, îşi
exprimă aspiraţii. Toate acestea sunt operaţionalizate prin obiective şi acţiuni şi sunt în
implementate în mediul internaţional, care devine mediul în care statul B interacţionează
cu statul A.
ii) politica internaţională: actorii A şi B - care pot fi stat sau non-stat - îşi fixează
anumite obiective, întreprind acţiuni şi au diferite reacţii ca efect la aceste acţiuni.
10
Ibidem , cap2, p.34
11
Holsti, op. cit, apud. Puşcas, op.cit, p.18
12
Ioan Mircea Paşcu, Teoria relaţiilor internaţionale, suport de curs pentru master ştiinţe politice, Şcoala
Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 1999, p.4
13
Puşcaş, op.cit, p.24
14
Ibidem, p.9
9
Teza de doctorat

iii) sistemul internaţional: sistemul internaţional este contextul în care au loc
interacţiunile dintre actorii sistemici: stat Å> stat, stat Å> non-stat, non-stat <Æ non-
stat.
Principalele paradigme de interpretare a sistemului internaţional actual15
Teoria realismului politic se întemeiază pe concepţia unui sistem de tip anarhic,

ca urmare a absenţei unei autorităţi centrale care să caute să obţină mai multă putere.
„Dacă nu se poate reforma comportamentul statelor, cel puţin poate fi controlat”.16
Principalele trăsături ale realismului politic ca şi paradigmă interpretativă a sistemului
internaţional sunt: i) recursul la istorie, atât ca sursă pentru ipotezele de lucru, cât şi ca
modalitate de verificare a acurateţei afirmaţiilor, care decurg din „caracterul peren al
puterii şi a comportamentului bazat pe putere”17; ii) studiul multiplelor faţete ale
comportamentului omenesc, ca sursă de apariţie a unui nou curent în ştiinţe politice,
behaviorismul18; iii) personificarea statului, respectiv tratarea unui actor colectiv ca un
actor individual, pentru o mai bună înţelegere a comportamentului său; iv) accentul pus
pe triada „interes naţional-securitate-putere”, interesul naţional fiind un element clar
definit.
Unul din cei mai proeminenţi teoreticieni realişti, Hans Morgenthau,

caracterizează echilibrul internaţional19 prin lupta pentru putere, care îi pune faţă în faţă
pe cei care vor să păstreze distribuţia actuală a puterii şi cei care vor să o schimbe.
Ordinea mondială are două trăsături principale: balanţa necesară a puterii şi mecanismele
sale normative. În concepţia sa, balanţa puterii este rezultatul luptei pentru putere prin
care este asigurată stabilitatea internaţională şi independenţa naţională20, dar ea nu poate
să ofere garanţii de limitare a conflictului, dimpotrivă, uneori chiar îl provoacă.
15
Henry R. Nau, Perspectives on International Relations: Power, Institutions, and Ideas, Washington, DC:
CQ Press, 2006, passim
16
Stefano Guzzini, Realismul şi relaţiile internaţionale, Institutul European, Bucureşti, 2000, p.28
17
Ibidem, p. 11
18
Paşcu, op.cit. p.29
19
Hans Morghenthau, Politics among Nations: the Strugle for Power and Peace, the 3rd edition, New York:
Knopf , 1948, apud Guzzini, op.cit, p.67
20
Ibidem, p.70
10
Teza de doctorat

Prin urmare, datorită anarhiei din cadrul sistemului internaţional, statele nu au altă
soluţie decât să caute să maximizeze, prin orice mijloace, puterea de care dispun, iar
echilibrul puterii devine în ultimă instanţă echilibrul puterii militare21.
Trăsăturile comune ale neorealismului cu realismul ar fi: accentul deosebit pus
pe rolul statului; puterea este un scop, dar şi un mijloc pentru atingerea altor scopuri;
actorii se comportă raţional. Kenneth Waltz22 sublinia faptul că funcţiile sunt diferenţiate
doar în cadrul sistemelor ierarhice, cum sunt statele, dar nu şi în cadrul sistemului
internaţional. Din moment ce sistemul este anarhic, fiecare stat trebuie să aibă grijă de
toate funcţiile sale esenţiale, întrucât nu există o diviziune a muncii în cadrul sistemului
mondial al guvernelor. Cu toate acestea, Waltz remarcă existenţa unei diviziuni a muncii
în interiorul proceselor externe, care conduc la adâncirea interdependenţelor şi determină,
în cadrul proceselor interne, adâncirea integrării. Cea mai importantă caracteristică23
pentru analiza sistemului actual rămâne faptul că o structură este definită de distribuţia
capacităţilor între unităţile sale. De aceea, sistemele urmează a fi diferenţiate după
numărul polilor puterii în care are loc competiţia internaţională, este vorba despre „o
schemă după care este distribuită puterea”24. Dat fiind caracterul anarhic al domeniului
internaţional, lupta pentru supravieţuire va conduce la o dilemă a securităţii care îşi va
găsi exprimarea în contextul general în care fiecare se ajută pe el însuşi. Deşi un astfel de
sistem, nu conservă în mod necesar toate distribuţiile date ale puterii, structura va
influenţa în aşa fel încât sistemul să tindă inevitabil să refacă o balanţă perturbată a
puterii, aceasta fiind cel mai bun mecanism de supravieţuire a sistemului25. În ceea ce
priveşte caracterul unităţilor în sistem, Waltz precizează26 că sistemul nu depinde de toţi
actorii, ci doar de cei mai importanţi. El face precizarea că, sub raport economic, statul
naţional încetează să mai constituie entitatea fundamentală, respectiv actorul principal,
pregătind astfel terenul pentru abordarea transnaţională a sistemului internaţional. Prin
urmare, diferenţierea nu este dată atât de tipul de funcţie, cât de ponderea lor, adică de
21
Paşcu, op.cit., p.30
22
Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Reading:Addison_Westley, 1979 apud. Guzzini, op.cit,
p.237
23
Ibidem, p.241
24
Idem
25
Ibidem , p.242
26
Paşcu, op.cit, p.33
11
Teza de doctorat

distribuţia puterii în cadrul sistemului. Concluziile lui Waltz deschid un nou câmp de
analiză, neorealismul, care încorporează într-o formă mai elaborată dimensiunile
realismului politic împreună cu descoperirile ştiinţifice realizate între timp în domeniul
de analiză a sistemului internaţional, şi anume: valoarea puterii este un mijloc de
menţinere a autonomiei în faţa forţei celorlalţi; proporţionalitatea între amploarea puterii
şi multiplicarea opţiunilor; libertatea de acţiune mai mare a celor puternici faţă de cei mai
slabi; miza acordată de marile puteri menţinerii sistemului (de exemplu, ajutorul financiar
acordat de SUA Federaţiei Ruse la începutul anilor `90)27.
Prin urmare, sistemul internaţional furnizează „stimulente puternice statelor

pentru a căuta oportunităţi de câştigarea a puterii în dezavantajul rivalilor şi în beneficiul
lor“28. Sistemul internaţional determină marile puteri să-şi maximizeze puterea pentru că
aceasta este singura cale prin care pot să-şi optimizeze securitatea.
Sfârşitul războiului rece schimbă întregul câmp al agendei teoretice şi

transformările majore din sistemul internaţional lansează o nouă dispută ştiinţifică în
domeniul relaţiilor internaţionale. Emergenţa cooperării între statelor rivale, colapsul şi
expansiunea alianţelor, unificarea puterilor divergente, o relativă stabilitate în interiorul
sistemului internaţional face ca teoriile existente de până atunci să nu mai poată oferi
explicaţii suficiente, întrucât dispăruseră cauzele anticipate ale schimbării29. Este vorba
de ascensiunea teoriilor instituţionaliste, apărute ca şi contrareacţie la neorealism30, care
susţin că unica sursă de stabilitate şi securitatea în sistem o constituie instituţiile
internaţionale. În concepţia politologului Mearsheimer, instituţiile sunt „un set de reguli
după care statele cooperează şi se află în competiţie unele cu altele“31; cu toate acestea,
ele nu prezintă garanţii de asigurare a securităţii şi stabilităţii internaţionale după perioada
războiului rece. Singurul caz de existenţă a unui sistem operativ de securitate colectivă a
fost Liga Naţiunilor, dar şi aceasta a eşuat în procesul de menţinere a păcii. Mai mult, atât
27
Ibidem, p.34
28
John J.Mearsheimer, The Tragedy of the Great Power Politics, University of Chicago, W.W Norton &
Company, New York, London, 2001, p.21
29
Richard Ned Lebow şi Thomas Risse Kappen, International Politics Theory and the End of the Cold
War,New York, Columbia University Press, 1995, p.292 apud. William C. Wohlforth, „Reality Check-
Revising Theories of International Politics in Response to the End of the Cold War” în World Politics, vol.
50, no.4, 1998, p.657
30
John J Mearsheimer, op.cit. p.5
31
Paşcu, op.cit.p.35
12
Teza de doctorat

activităţile de menţinere a păcii, cât şi tehnica concertului internaţional funcţionează după
altă logică decât cea a securităţii colective32. Robert O. Keohane şi Lisa L. Martin îi
răspund33 lui Mearsheimer, propunând un compromis: instituţiile sunt o creaţie a statelor
şi prin urmare, ele rămân valoroase în comportamentul lor internaţional.
D. Relaţiile internaţionale după sfârşitul războiului rece. Dezbaterea despre

uni- sau multipolarism. Schimbări în securitatea internaţională
Pe parcursul celor patru decenii şi jumătate ale războiului rece s-a consolidat
metodologic şi instituţional o mai veche disciplină: teoria relaţiilor internaţionale.
Preocupările teoreticienilor au vizat înţelegerea naturii sistemelor internaţionale, a
tipurilor de interacţiuni dintre actori, a elementelor care configurează puterea etc. Aceste
preocupări intelectuale, care depăşeau cu mult graniţele conceptuale ale istoriei
diplomatice specifice secolului al XIX-lea, erau orientate spre a oferi soluţii politicienilor
şi administraţiei. În contextul războiului rece a apărut o ramură specială a relaţiilor
internaţionale, sovietologia sau kremlinologia, realizată în institute specializate în
studierea regimurilor de tip comunist.
Producţia sovietologiei, americane mai ales, este impresionantă cantitativ. Privită
din perspectiva încheierii bipolarismului americano-sovietic, marea ei problemă a fost
aceea că nu a fost capabilă să prevadă colapsul rapid al sistemului sovietic, să identifice
elementele reale care ar putea determina sfârşitul războiului rece. Problema cea mai
importantă pentru teoreticienii relaţiilor internaţionale nu este că nu au prevăzut
dramaticele evenimente din 1989-1991, ci că nu a prevăzut posibilitatea ca acestea să
aibă loc34. Am ales pentru a ilustra eşecul sovietologiei un pasaj din cartea finalizată în
august 1988 a unuia din cei mai importanţi cercetători ai spaţiului sovietic, Zbigniew
Brzezinski: „Este probabil ca problema tranziţiei post-comunismului să devină cea mai
interesantă soluţie politică şi intelectuală cu privire la ceea ce astăzi mai este cunoscută
32
John J Mearsheimer, „Promisiunea falsă a instituţiilor internaţionale“ în International Security, vol. 20,
nr.1, Winter 94/95, Summer 1995
33
Robert Keohane, Lisa L.Martin—„Promisiunea teoriei instituţionaliste” în International Security, Vol.20,
No.1, Summer 1995
34
Richard Ned Lebow şi Thomas Risse-Kappen, eds. International Relations Theory and the End of the
Cold War, New York, Columbia University Press, 1995
13
Teza de doctorat

drept lumea comunistă. Va fi, după toate probabilităţile, dilema dominantă ce va
confrunta peste câteva decenii (s.n.) acea parte a lumii, evidenţiind nu numai soluţii
analitice dar şi practice”35. Acest pasaj indică faptul că înainte cu un an de prăbuşirea
regimurilor comuniste în Europa de Est, puterea sovietică era încă privită ca fiind
reformabilă, dar foarte durabilă.
„De ce a căzut comunismul?” a fost una din cele mai frecvente întrebări la care a
încercat să răspundă abundenta istoriografie post-război rece. Literatura existentă până în
acest moment a propus patru mari explicaţii pentru colapsul comunismului sovietic: 1)
criza economică; 2) pierderea legitimităţii politice; 3) dezintegrarea produsă de
naţionalism şi 4) pierderea încrederii elitelor36.
Multitudinea de răspunsuri rezultă din cine răspunde la întrebare. Pentru
americani comunismul a căzut deoarece Statele Unite prin politica lor au câştigat
războiul. Dar care politică? Politica de „îndiguire” a lui Truman, cea de apărare
identificată prin numele lui Richard Nixon şi Henry Kissinger, politica drepturilor omului
asociată cu Jimmy Carter şi Zbigniew Brzezinski, politica lui Ronald Reagan de a
înfrunta „imperiul răului” sau lupta CIA? Pentru Vatican nu există nici o îndoială: Papa
Ioan Paul al II-lea şi Biserica Catolică, în Polonia mai ales, au jucat un rol crucial în
căderea comunismului37. Pentru Rusia post-comunistă dezintegrarea URSS este rodul
glasnost-ului şi perestroicii iniţiate de Mihail Gorbaciov.
Răspunsul la problema cauzelor determinante ale sfârşitului Războiului Rrece
variază în funcţie de paradigma/teoria în care se înscrie respectiva interpretare:
competiţia politică, lipsa încrederii în ideologia comunistă, falimentul economic al
sistemului comunist etc. Spre exemplu, marxismul analitic38 explică sfârşitul
comunismului prin faptul că birocraţia sovietică s-a împărţit în două clase (politică şi
administrativă), iar ruperea relaţiei dintre aceste două clase conducătoare a determinat
pierderea puterii pentru ambele.
35
Zbigniew Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Dacia, Cluj-
Napoca, 1993, p.248
36
Tom Mayer, “The Collapse of Soviet Communism: A Class Dynamics Interpretation”, pp. 758-812 în
Social Forces, March 2002, 80 (3)
37
Adam Michnik, “Reflections on the Collapse of Communism”, pp.119-126 în Journal of Democracy,
no.11.1 (2000)
38
Tom Mayer, loc. cit., pp.793-795
14
Teza de doctorat

Spre deosebire de interpretarea colapsului comunismului prin teoria dinamicii
claselor sociale, o altă parte a specialiştilor în ştiinţele socio-politice explică evenimentele
din 1989-1991 din Europa Centrală şi de Est prin factorul „cultură politică”39.
Interpretarea culturală porneşte de la constatarea faptului că organizaţiile anti-comuniste
ale anilor `80 din blocul sovietic erau prea slabe numeric şi prost organizate şi cu toate
acestea au reuşit să învingă masiva birocraţie politică şi aparatul militar. O încercare de
răspuns la această „enigmă” vine de la Jacques Lévesque40 care arată că declinul
leninismului şi a elitelor intelectuale sovietice, în paralel cu „social-democratizarea”
acestora au constituit condiţii importante ale ascensiunii la putere a lui Gorbaciov şi a
reformelor iniţiate de acesta. Dacă explicaţia raţionalistă pune decizia Uniunii Sovietice
de a abandona Europa de Est pe costurile mari ale menţinerii în situaţia de satelit a
statelor zonei, Lévesque arată că Gorbaciov şi echipa sa erau convinşi de importanţa
naşterii unei noi ordini internaţionale, în care URSS să joace un nou rol politic şi moral.
Conform noii identităţi social-democrate, nu mai era acceptabilă folosirea forţei pentru
menţinerea intactă a graniţelor imperiale, aşa cum s-a întâmplat în 1956 în Ungaria şi
1968 în Cehoslovacia. Colapsul comunismului reformist din Germania a condus la eşecul
politicii internaţionale ale lui Gorbaciov.
Majoritatea analiştilor au căzut de acord asupra cauzei declanşatoare a schimbării
internaţionale: eşecul lui Mihail Gorbaciov în efortul de a restructura sistemul intern şi
circumstanţele internaţionale. Există însă şi puncte de vedere care îi atribuie un rol cel
puţin egal şi lui Ronald Reagan, liderii celor două superputeri contribuind reciproc la
transformarea sistemului internaţional41.
Deşi găsesc explicaţii multiple cauzelor prăbuşirii, ei ajung la un consens: după
1989, creşte incertitudinea asupra prezicerii principalelor evenimente, prin urmare, cresc
interpretările divergente.
39
J.C. Sharman, “Culture, Strategy, and State-Centered Explanations of Revolution, 1789 and 1989”, p.1-
24, în Social Science History, vol.27, no.1, Spring 2003
40
Jacques Lévesque The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe, University of
California Press, 1997, p.10
41
Vezi Michael Cox (ed.), Rethinking the Soviet Collapse. Sovietology, the Death of Communism and New
Russia, London and New York, 1998; Jeremi Suri, „Explaining the End of Cold War: a New Historical
Consensus?” pp. 60–92 în Journal of Cold War Studies, Vol. 4, No. 4, Fall 2002, p.62
15
Teza de doctorat

Data sfârşitului războiului rece variază în diverse lucrări consacrate sfârşitului
bipolarismului: alegerile din iunie 1989 din Polonia, începutul exodului est-german în
august, decizia ungurilor din septembrie de a deschide graniţa cu Austria, căderea Zidului
Berlimului, dispariţia URSS, etc.
În ciuda disparităţii punctelor de vedere asupra cauzelor determinante ale
colapsului comunismului, studiile de securitate apărute după 1989 sunt congruente asupra
a trei mari teme. Prima este aceea că puterea militară a scăzut în importanţă în relaţiile
internaţionale. A doua temă comună studiilor de securitate este aceea a nevoii de a
regândi relaţiile internaţionale şi securitatea naţională. În sfârşit, studiile de securitate
internaţională insistă asupra necesităţii de a include problemele interne şi riscurile
asimetrice pe agenda securităţii naţionale42.
Motive ale eşecului sovietologiei43

Sfârşitul Războiului Rece a generat o oarecare situaţie de criză în teoria
convenţională a relaţiilor internaţionale. Nici una din cele 2 paradigme principale,
neorealismul şi neoliberalismul nu a prezis o modificare a sistemului de o asemenea
dimensiune, fapt care l-a făcut pe John Gaddis (1992) să declare ineficienţa obiectului de
studiu numit “relaţii internaţionale”, înţelegând prin aceasta sovietologia.
Centrul disputelor despre sfârşitul bipolarismului este concentrat în jurul
explicaţiilor referitoare la irelevanţa unor comportamente în cazuri specifice. În timp ce
istoricii se arată puţin interesaţi de stabilirea cauzelor în vederea realizării unor
generalizări cu caracter teoretic, sociologii şi politologii s-au arătat interesaţi tocmai de
aceste aspecte.
O primă explicaţie a eşecului sovietologiei o constituie sursele folosite în analize.
După cum se ştie, monopolul asupra informaţiilor este o trăsătură definitorie a
regimurilor totalitare, aşa cum erau cele din blocul sovietic. Astfel, sovietologii au fost
nevoiţi să „ghicească” realităţile sovietice plecând de la discursurile şi datele oficiale, în
acest sens fiind dezvoltate metode de aproximare a minciunilor propagandei oficiale.
42
David A. Baldwin, “Review Article: Security Studies and the End of Cold War” pp. 117-141 în World
Politics, vol.48, no.1, 1996
43
Florin Abraham „Sfârşitul războiului rece şi teoria relaţiilor internaţionale”, în Un destin şi o viaţă. Omagiu
profesorului Radu Ciuceanu la 75 de ani, INST, Bucureşti, 2003, pp. 358-366
16
Teza de doctorat

Rezultatele au fost însă sub aşteptări, colapsul rapid al comunismului fiind o surpriză
pentru Occident.
Eşecul zgomotos al sovietologiei trebuie căutat şi în habitus-ul psihologic existent
în rândul cercetătorilor comunismului. Mentalitatea de Război Rece a determinat
respectabilizarea comunismului, a făcut ca sistemului sovietic să-i fie atribuite puteri care
s-au dovedit mult mai slabe în realitate. Secretomania sovietică a hrănit fanteziile unui
stat totalitar hipereficient.
În acelaşi timp, studiile asupra sistemului sovietic erau realizate din perspectivă
americanocentrică: sensul Războiul Rece a fost văzut ca o rivalitate între cele două mari
puteri, fiind neglijat potenţialul statelor cu o mai mică putere de a manipula în interes
propriu Statele Unite şi Uniunea Sovietică.44
Ineficienţa sovietologilor este însă în directă legătură cu baza metodologico-
conceptuală utilizată, cu teoriile relaţiilor internaţionale. Teoriile relaţiilor internaţionale
(realism, liberalism, instituţionalism, teoriile modernizării) nu au prevăzut emergenţa
cooperării dintre statele rivale, colapsul şi expansiunea alianţelor, unificarea marilor
puteri, refuzul conducerii unei mari puteri de a utiliza forţa pentru menţinerea statutului
său internaţional45. Din cauza eşecului de a recunoaşte la nivel teoretic probabilitatea
acestui tip de schimbări în sistemul internaţional, cercetătorii au rămas imuni după ce
aceasta a început să se producă. Eroarea a fost în primul rând de natură conceptuală.
Analiştii au început să-şi construiască teoriile bazându-se pe o înţelegere distorsionată,
excluzând cauzele importante ale schimbării internaţionale. Analiza istorică a descoperit
erori majore între majoritatea ipotezelor care au fost extrase din teorie şi cercetarea
realităţilor sovietice. Desigur, există şi apărători ai sovietologiei, care afirmă că aceasta a
fost pregătită conceptual să înţeleagă schimbarea, doar că ritmul evenimentelor nu a putut
fi anticipat.
Principala lecţie a noilor abordări empirice de la sfârşitul Războiului Rece este
faptul că natura evenimentului are un rol de esenţial, rol care a fost absent în dezbaterile
dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale. În cazul sfârşitului Războiului Rece, există
44
John Lewis Gaddis, “On Moral Equivalency and Cold War History”, în Ethics & International Affairs,
vol. 10 (1996)
45
William Curti Wohlforth, “Reality Check: Revising Theories of International Politics in Response to the
End of the Cold War”, pp. 650-680, în World Politics, vol.50, no.4, 1998
17
Teza de doctorat

trei forme de imprecizie care fac argumentele pentru teoriile prospective (în primul rând
teoria jocurilor) imposibil de a fi susţinute.
Prima este problema importanţei cauzale. Dacă argumentele pentru teoriile
evaluative nu sunt însoţite de standarde clare pentru estimarea importanţei relative a
cauzelor, evenimentele importante vor fi imposibil de remarcat deoarece în munca de
cercetare empirică „totul contează”. Spre exemplu, declinul unei mari puteri poate
produce mai multe răspunsuri, iar deciziile luate de liderii sovietici necesită înţelegerea
liberalizării aspiraţiilor acestora.
A doua sursă de imprecizie se referă la mecanismele specifice care leagă cauza de
efect. În accepţiunea unor cercetători, eşecul păcii de la sfârşitul Războiului Rece rezultă
din înlănţuirea forţelor sociale materiale: modernizare, răspândirea curentului liberal şi
democratic de către marile puteri şi tendinţa sistemului internaţional de a pedepsi
comportamentul expansionist. Aceste forţe creează stimulente pentru proeminenţa
schimbărilor ideatice şi comportamentale. Dimpotrivă, pentru alţi cercetători schimbările
de sistem sunt rezultatul schimbărilor normative în constituirea şi legitimitatea politicii
internaţionale în blocul sovietic.
Al treilea element care determină gradul de imprecizie a argumentelor priveşte
acele aspecte ale evenimentelor pe care teoriile încearcă să le explice. Diferitele cauze par
să explice într-o măsură mai mare sau mai mică diferite părţi din evenimente. Lucrările
empirice demonstrează interdependenţa dintre părţile lor. Imprecizia se referă la
importanţa cauzală, mecanismele cauzale şi mai ales explicaţia că nu mai există un sens
al competiţiei internaţionale.
Disputa dintre teoriile sistemice şi cele structurale, între realism şi liberalism,
între teoriile sistemice şi cele privind luarea deciziilor interne au determinat un mixaj de
teorii şi metode în încercarea de a explica sfârşitul Războiului Rece. O parte din
cercetările apărute asupra sfârşitului războiului rece sunt o combinaţie între
comparatismul politic şi teoriile modernizării, integrează politica internă, relaţiile
transnaţionale şi rolul ideilor46.
46
Ibidem, pp.653-654
18
Teza de doctorat

Elemente bibliografice
Semnificativ pentru starea de incertitudine în legătură cu viitorul sistemului
internaţional este numărul din primăvara lui 1990 al Foreign Affairs în care este
reprodusă „telegrama lungă” a fostului diplomat american la Moscova, George Kennan,
„America and the Russian Future”, din 1946, publicată şi în Foreign Affairs din 1947,
care a stat la baza analizelor americane în legătură cu politica expansionistă a Moscovei.
De asemenea, în manualul de geopolitică a lui Jean Carlo, Geopolitica47, un capitol se
numeşte, în mod semnificativ La geopolitica dopo la fine de guerra fredda tra
globalizzazione e balcanizzazione.
După sfârşitul Războiului Rece nu a fost abandonată în întregime ideea unui
bipolarism Statele Unite - Rusia, (politica „Russia-first”), unul din susţinătorii
semnificativi fiind fostul secretar de stat şi ambasador la Moscova, Strobe Talbott.
Strategia „Russia-first” nu a fost motivată doar de preocuparea privind soarta arsenalului
nuclear al Rusiei şi echilibrele de putere în Eurasia, ci de o viziune pe termen lung la
politicii mondiale. În opoziţie cu doctrina parteneriatului ruso-american se află şcoala de
gândire a lui Henry Kissinger48 care vedea constituirea unei lumi pentapolare (Statele
Unite, Europa, Uniunea Sovietică, Japonia şi China), în măsură să realizeze un „concert”
mondial de putere în echilibru dinamic, un mecanism similar celui care era menit să
asigure stabilitatea în Europa în urma Păcii de la Viena din 1815.
Marile teorii au apărut pe terenul lăsat liber de eşecul realismului clasic
(Morghentau, Kennan) dar şi a neorealismului (Kenneth Waltz) de a oferi explicaţii
comprehensive pentru căderea comunismului. Specificul „marilor teorii” (Hegel, Marx)
este acela că au o structură congruentă: a) utilizează Mari Teoreticieni; b) explică Marea
Istorie; c) realizează Mari Predicţii; d) oferă Mari Critici şi e) dau Mari Sfaturi49.
Una din cele mai controversate teorii este cea a „sfârşitului istoriei” în varianta lui
Francis Fukuyama. Acesta, mai întâi în The End of History, „The National Interest”,
(vara 1989) şi pe larg în Sfârşitul istoriei şi ultimul om50 crede că victoria capitalismului
47
Jean Carlo, Geopolitica, Editori Laterza, 1995
48
Henry Kissinger, Diplomacy, New York, Simon Shuster, 1994
49
Philip Abbot, „<Big> Theories and Policy Counsel: James Burnham, Francis Fukuyama, and the Cold
War”, p.417-430, în The Journal of Policy History, vol.14, no.4, 2002, p.419
50
Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, Bucureşti, 1994
19
Teza de doctorat

asupra comunismului a însemnat „sfârşitul istoriei”, nu în sens evenimenţial, ci hegelian,
de sfârşit al proceselor istorice, al ideologiilor, istoria culminând cu liberal-democraţia51.
Războaiele din Golf, crizele din fosta Iugoslavie, terorismul internaţional cu atentatele de
la 11 Septembrie 2001 sunt dovezi ale faptului că filozofia optimistă a instaurării
prosperităţii şi libertăţii este foarte departe de adevăr.
În contradicţie cu viziunea optimistă a sfârşitului istoriei, a doua mare teorie
controversată este cea a „ciocnirii civilizaţiilor”, în varianta lui Samuel Huntington52.
Acesta interpretează conflictualitatea geopolitică în termenii ciocnirii între civilizaţii.
Huntington postulează cinci motivaţii pentru ciocnirea între civilizaţii: 1) diferenţele
dintre civilizaţii sunt fundamentale şi ireductibile, şi nici o civilizaţie nu vrea să renunţe
la propria identitate şi specificitate; 2) tehnologia a determinat scăderea importanţei
distanţei ca element de separaţie; 3) „reîntoarcerea la sacru”, „renaşterea lui D-zeu”
constituie un puternic element de coeziune care îşi asumă o mare valoare politică; 4) deşi
Occidentul constituie un element de atracţie pentru elitele din întreaga lume, acestea
încearcă să îşi găsească rădăcinile ca reacţie la cultura de masă difuzată în lume prin
hegemonia asupra mijloacelor de comunicaţie exercitată de Statele Unite. Ca reacţie la
„imperialismul” drepturilor omului, a libertăţii şi a democratizării de tip occidental apare
reafirmarea valorilor radicale şi indigene, a Islamului şi Hinduismului, sub forma
radicalismului religios; 5) diferenţele culturale şi religioase sunt prea profunde, mai
puternice decât cele politice şi economice.
Huntington postula că unicul pericol adevărat împotriva preeminenţei
Occidentului rămâne posibilitatea unei alianţe între civilizaţia confuciană şi cea islamică.
Aceasta este periculoasă în acelaşi timp şi pentru Rusia ca şi pentru restul Europei. De
aceea, este necesar ca Federaţia Rusă să susţină Occidentul. Unica putere majoră departe
de „zona de fractură” a combinaţiei confuciano-islamice este Statele Unite, care trebuie
să intervină în apărarea Europei.
Mai multe critici i s-au adus teoriei ciocnirii civilizaţiilor: este un instrument de a
menţine coeziunea Occidentului inventând un pericol după dispariţia URSS; că este
51
pentru o abordare comparativă între teoria lui Huntington şi cea a lui Fukuyama vezi Stanley Kurz, “The
Future of History”, în Policy Review, no. 113, (June and July 2002)
52
Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 2001 şi “If Not Civilizations, What?”,
Foreign Affairs, 1993, vol.72, Nov/Dec, pp.186-194
20
Teza de doctorat

maniheică, excluzând posibilitatea unor acorduri diverse şi selective; că supraapreciază
importanţa Statelor Unite ca element fundamental al sistemului internaţional în
împiedicarea tendinţelor anarhice; că lumea islamică este fracţionată geografic şi politic,
numeroase conflicte fiind în interiorul său.
Immanuel Wallerstein53 afirmă că sfârşitul escatologiei marxiste înseamnă şi
apusul liberalismului, pentru că cele două ideologii ar fi complementare şi
interdependente; capitalismul istoric a murit sub greutatea succesului său, lăsând un
spaţiu imprevizibil şi complex care va modifica profund structura lumii. Concluzii
similare sunt şi cele ale lui Paul Kennedy54, unul din cei mai importanţi declinişti, autor
al volumului clasic The Rise and Fall of Great Powers (1988). Kennedy are o viziune
pesimistă asupra decăderii Statelor Unite, accelerată de afluxul masiv de imigranţi care
nu vor putea fi asimilaţi de societatea americană. Viitorul Statelor Unite devine incert,
spune istoricul britanic, în confruntarea cu dinamismul Europei şi al tigrilor sud-est
asiatici. Nu este posibilă nici o ordine mondială, deoarece ea presupune un guvern
mondial a cărui responsabilitate Statele Unite nu şi-o pot asuma. Pentru a-şi putea asigura
propria securitate, Statele Unite ar trebui să îşi limiteze intervenţiile pentru asigurarea
intereselor naţionale vitale, abandonând pretenţiile misionare globale. Orice superputere
decade până la urmă din cauza supra-extinderii militare şi strategice, a faptului că face
prea mari cheltuieli pentru securitatea naţională în dauna economiei proprii.
Henry R. Nau combate teoria declinistă a lui Paul Kennedy pe considerentul că
America este singura superputere, iar leadership-ul ideologic american este acceptat în
cea mai mare comunitate a statelor democratice. Democraţia a multiplicat efectele puterii
americane.
Zbigniew Brzezinski în „Selective Global Commitment”, Foreign Affairs, Fall
1991 vorbeşte despre procesul accelerării unificării europene iar America ar trebui să
sprijine o integrare militară între UEO şi UE pentru a preveni o apropiere ruso-germană
deoarece o Europă unită ar avea mai multe posibilităţi de a asimila Germania. Rusia
trebuie transformată într-un stat post-imperial, integrată în concertul statelor democratice;
53
Immanuel Wallerstein, Geopolitics and Geoculture - Essay on the Changing World System, Cambridge
University Press, 1991
54
vezi şi Paul Kennedy, Preparing for the Twenty-First Century, New York, Random House, 1993
21
Teza de doctorat

sprijinirea cooperării regionale între statele Europei Central şi statele ex-sovietice
Ucraina, Belarus55. Ajutorul occidental pentru statele Europei Centrale56 trebuie să
meargă prin primirea unora din acestea (Polonia, Ungaria şi Cehia) în NATO, propunere
amplu argumentată în studiul „A Plan for Europe”57. Statele Unite trebuie să sprijine
Ucraina deoarece aceasta, alături de Azerbaidjan, este un pivot geopolitic vital pentru
crearea unui pluralism geopolitic în spaţiul forte al URSS58. În articolul „The Premature
Partenership”59 Brzezinski dezvoltă un punct de vedere critic faţă de concepţia strategică
a Americii în relaţiile cu Rusia, aceasta fiind naivă, supraoptimistă comparativ ce aceea
care a condus la victoria finală în războiul rece. Obiectivul central al unei strategii de
ansamblu realiste şi durabile ar trebui să fie consolidarea pluralismului politic în
interiorul fostei Uniuni Sovietice, fiind criticate iniţiativele ruseşti pentru realizarea unei
garanţii comune a NATO şi Rusiei asupra zonei Europei Centrale, deoarece i s-ar permite
Moscovei să ajungă cea mai mare putere din Eurasia.
Joseph S. Nye60 respinge tezele decliniste ale lui Paul Kennedy. La începutul
anilor ’90 identifica „patru viziuni pentru viitor”: bipolaritate; multipolaritate (SUA,
URSS, Europa, China, Japonia); blocuri regionale (Europa cu apendice african şi
America cu estul Asiei); poliarhie. Nye cerea ca SUA să îşi investească resursele în
menţinerea unui echilibru geopolitic şi adoptarea unei atitudini deschise faţă de restul
lumii, să favorizeze dezvoltarea de noi instituţii internaţionale şi să realizeze largi
reforme pentru creşterea resurselor interne ale puterii sale. Nye: există două pericole la
care SUA trebuie să facă faţă – autosatisfacţia faţă de problemele interne şi reticenţa faţă
de investirea în conservarea încrederii altor ţări în capacitatea lor de a-şi asuma
supremaţia internaţională.
55
Zbigniew Brzezinski, “The Cold War and its Aftermath”, în Foreign Affairs, Fall 1992
56
Idem, “The Great Transformation”, The National Interest, Fall, 1993, nr.33
57
Idem, “A Plan for Europe”, Foreign Affairs, January/February, 1995, vol.74, no.1, pp.26-42
58
Idem, Marea tablă de şah, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999
59
Idem, “The Premature Partenership”, Foreign Affairs, March/April 1994, vol.73, no.2
60
Joseph S. Nye, Le leadership americain: quand les règles du jeu changement, Presses Universitaires de
Nancy, 1992. Joseph S. Nye, „The Case for Deep Engagement”, Foreign Affairs, JulyAugust 1995, vol.74,
no.4, pp.90-102: Statele Unite trebuie să îşi menţină în continuare trupele în diverse zone ale lumii, să
dezvolte instituţiile regionale şi să rămână angajată în Asia. Joseph S. Nye şi William A. Owens,
„America’s Information Edge”, Foreign Affairs, March/April 1996, vol.75, no.2, pp.20-36. Autorii vorbesc
de revoluţia informatică care a modificat ecuaţia puterii naţionale (a decăzut URSS şi a ridicat Japonia) a
dus la apariţia „soft-power”, prin care un stat îşi proiectează idealurile sale în alte regiuni. Pentru a preveni
o cursă a informaţiilor, America trebuie să controleze efectele intrării în era informatică.
22
Teza de doctorat

61
Josef Joffe susţine că Statele Unite sunt singura putere militară cu o întindere
globală, numai acestea pot interveni oriunde pe planetă, iar faptul acesta o face să fie
singura şi unica putere militară. Dacă ţările Uniunii Europene intervin în Africa, acestea
trebuie să apeleze la mijloacele militare americane. Uniunea Europeană este un caz în
care întregul este mult mai puţin decât suma componentelor sale. Este o adunare de 15
guverne şi voinţe naţionale.
Până când Europa nu va recâştiga dinamismul economic al anilor `50 şi `60, nu
poate spera să-şi menţină poziţia în faţa zonelor puternic dezvoltate ale Americii şi
Orientului Îndepărtat. “Jokerul” din pachetul de cărţi este China. În anii ’90 a înregistrat
rate de dezvoltare-valori compuse din 2 cifre.
La sfârşitul sec. XX lumea nu este “unipolarizată” în sensul literal al atracţiei
magnetice-cu toate celelalte state “aliniate” ca pilitura de fier cu şi către Washington. Dar
lumea nici nu a revenit la secolul al XIX-lea, când cinci puteri, mai mult sau mai puţin
egale, unele cu altele asigurau, printr-un concert al marilor puteri, echilibrul european
(mondial). Este cel mai bine descrisă ca o tablă multidimensională, pe care diferite tipuri
de piese se prezintă alături de diferite dimensiuni ale puterii. În dimensiunea economică,
este “tripolarizată”, cu Statele Unite numai un primus inter pares, cel mai mare jucător
într-o partidă pe care o domină împreună cu UE şi Japonia. În acest joc Rusia şi China
sunt numai parteneri potenţiali. În jocul militar, Statele Unite sunt din nou primele, dar
sunt trei pretendenţi care ar putea fie reveni fie ajunge la un statut de egalitate; Rusia,
China, Uniunea Europeană
Joffe analiza trei scenarii pentru viitorul sistemului relaţiilor internaţionale: a)
“echilibru restabilit”: Rusia, China, Europa şi Japonia îşi vor uni forţele pentru a egala
sau ţine în frâu Statele Unite. Scenariu improbabil după Joffe; b) modelul “competiţiei
culturilor” pornind de la Huntington. Ca actori pe scena mondială, civilizaţiile sunt
interesante numai în situaţia în care cultura şi ţara coincid. Aceasta înseamnă numai
SUA, Rusia, China, Japonia. Dintr-un total de 200 state, lumea conţine şi va genera mai
multă dezordine decât poate prezenta o teorie cuprinzătoare ca “înfruntarea civilizaţiilor”;
c) “sfârşitul istoriei” pornind de la Fukuyama. Lumea nu va duce în anul 2025 lipsă nici
61
Josef Joffe, Viitorul marilor puteri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000
23
Teza de doctorat

de ideologii şi nici de conflicte; şcoala de gânditori ai “sfârşitului istoriei” de la
Condorcet la Kant, Hegel, Marx consideră că istoria este condusă de un Mare Factor,
generalizare contrazisă de istoria reală.
Metafora care se potriveşte pentru forma relaţiilor internaţionale este aceea a unui
„ax cu spiţe”. Axul este Washingtonul, iar spiţele sunt Europa Occidentală, Japonia,
China, Rusia şi Orientul Mijlociu. Pentru toate antagonismele cu Statele Unite, asocierea
cu “axul” este mai importantă pentru ele decât legăturile lor mutuale. Joffe analiza şi
natura puterii: puterea “hard” –oameni şi rachete etc. - va mai conta, este valuta forte a
puterii. Influenţa tot mai ridicată a puterii “soft”- cultura şi stilul de viaţă american, este
clădită pe atragere şi nu pe impunere. Acest tip de putere nu poate fi recrutat ca armatele
din alianţele trecutului, nici nu se poate pune într-un echilibru. În acest ring toţi împreună
- Europa, Japonia, China şi Rusia – nu pot ataca Statele Unite.
Secolul XXI va fi martorul competiţiei a două paradigme: prima, „tărâmul Berlin-
Berkeley” al secolului XX cu succesul democraţiei, bunăstarea materială va prevala
asupra limbajului armelor. A doua paradigmă este cea manifestată la sfârşitul sec. al
XIX-lea, “întoarcere a istoriei”, în care statele în ascensiune (China, India) vor dori un alt
statut în lume (aşa cum Germania a dorit să aibă o nouă poziţie şi a participat la primul
război mondial)62.
„Noua Ordine Mondială”

Într-un discurs din 5 septembrie 1990 George Bush vorbea de “5 principii simple”
care ar trebui să formeze cadrul ordinii internaţionale: o epocă lipsită de ameninţare şi
teroare, cu o afirmare mai puternică a justiţiei şi mai sigură în privinţa menţinerii păcii.
Dar, apelul la o “nouă ordine internaţională” a însoţit întotdeauna evenimentele
semnificative, de regulă sfârşitul unor războaie generale. Astfel de apeluri au fost lansate
şi în 1815, 1918, 1945-46.
62
Pentru alte puncte de vedere vezi şi Richard Holbrooke, „America, a European Power”, Foreign Affairs,
March/April 1995, vol.74, no.2, pp.38-51: Vestul trebuie să asigure stabilitatea securităţii europene şi
integrarea naţiunilor din fosta URSS, în special Rusia, într-un sistem stabil de securitate european. Noel
Malcom, The Case Against „Europe”, Foreign Affairs, March/April 1995, vol.74, no.2, pp.52-68:
argumentele pentru o Europă unită, federală, sunt greşite, politica de unificare este una „decofeinizată”.
Politica pentru o „Europă unită” este anti-americanism, este visul „eurobirocraţilor” de la Bruxelles. O
Europă federală duce la renaşterea politicii naţionaliste, ostile şi resentimentare.
24
Teza de doctorat

Pentru optimişti (idealişti) evenimentele din 1989-90 erau un prilej de a reforma
ONU în sensul consolidării maşinăriei de acţiune colectivă şi punerea bazelor unei
guvernări globale.
Pentru realişti, noi ordini internaţionale sunt întotdeauna un preludiu fals, dacă nu
există temeiuri să presupunem că viitorul va fi mai bun decât trecutul.
Dezbaterile despre caracterul ordinii post-Război Rece au fost marcate de o

multiplicitate de puncte de vedere în care diferite teorii ale relaţiilor internaţionale-
neorealism, neoliberalism, constructivism -, pentru a se integra cât mai mult în
înţelegerea constituenţilor noii ordini internaţionale. În mod fundamental, perioada post-
Război Rece a fost descrisă ori în termeni de „ordine” ori de „dezordine”.
Pentru a înţelege sensul acestor dezbateri confuze, vom apela la următoarea
perspectivă care ne ajută să plasăm obiectivele opuse în două categorii. Prima cuprinde
clarificările structurale: cât de relevantă mai rămâne ideea balanţei puterilor şi care este
actuala situaţie a distribuirii puterilor mondiale după colapsul Uniunii Sovietice; mai
precis, care sunt actorii polarităţii în acest nou sistem; se poate sugera că actuala putere a
SUA înseamnă un clivaj fundamental privind hegemonia şi există „o ridicare şi o cădere”
a marilor puteri; poate însemna noua ordine mondială declinul viabilităţii statului ca
principală structură componentă a sistemului? A doua categorie priveşte normele şi
procedurile sistemului contemporan: dacă s-a stabilit cu fermitate adevărata bază a
securităţii colective; în ce măsură sistemul se caracterizează printr-un concert în acţiune
al puterilor; dacă în acest moment avem de a face cu un „interregn” sau cu o nouă lume în
formare; în ce măsură am avut de a face cu o schimbare a practicilor înrudite precum
suveranitatea şi non-intervenţia; cumva anunţă toate acestea o nouă ordine sau, pur şi
simplu, e vorba de o dezorganizare a celei vechi; este cumva prima caracteristică a noii
lumi o pace liberală generalizată?
În fapt, după sfârşitul Războiului Rece au avut loc schimbări radicale în
securitatea internaţională. După 1989 numeroşi actori au intervenit pe scena
internaţională, spre deosebire de raţionalitatea care caracteriza Războiul Rece. În această
conjunctură, toate naţiunile, fie ele chiar şi superputeri, au nevoie de aliaţi. Singurătatea
este periculoasă, şi ea a condus la un intervenţionism excesiv.
25
Teza de doctorat

După colapsul comunismului a început să se vorbească de “securitate
cooperativă” în loc de securitate colectivă. Şi aceasta se bazează pe ideea că pacea este
indivizibilă. Este versiunea mai nuanţată a securităţii colective în sensul că nu se bazează
pe tehnicile spontane de echilibrare a puterii care intră în funcţiune numai atunci când
sunt în joc interese vitale. Securitatea cooperativă se realizează prin intermediul
organizaţiilor regionale ( de exemplu, NATO).
Sfârşitul ordinii bipolare a adus cu sine emergenţa unor noi tipuri de pericole şi
ameninţări63. Henry Kissinger menţionează printre noile ameninţări fundamentalismul
islamist şi terorismul. S-au extins numărul Rogue States, - state baditeşti - (Iran, Irak,
Coreea de Nord, Sudan, Libia, Afganistan) care difuzează curente de idei violent
antiamericane şi antioccidentale, sprijină grupuri teroriste. Aceste state pun în cauză
ordinea internaţională, doresc să achiziţioneze arme de distrugere în masă. Sancţiunile
(embargo, blocare de fonduri sau prohibiţie de transfer tehnologic) sunt destinate să le
pedepsească, dar ele sunt insuficient de eficace. Apelul la comunitatea internaţională a
dat rezultate inegale, deoarece este foarte dificil să se obţină consensul tuturor statelor
democratice împotriva „statelor banditeşti”. Astfel, dacă Statele Unite sub Administraţia
G. Bush Senior au intervenit în războiul din Golf în numele comunităţii internaţionale,
Bill Clinton nu s-a arătat prea încrezător în virtuţile multilateralismului nici în eficacitatea
organizaţiilor internaţionale ca ONU. Singurele certitudini sunt cele oferite de puterea
economică, militară şi politică. (Statele Unite au intervenit militar în Somalia, prin
participarea a 28 000 soldaţi americani la menţinerea ordinii, dar s-au retras în martie
1994 după incidentul din 3 octombrie 1993 când 18 soldaţi americani au fost omorâţi
într-o ambuscadă la Mogadiscio, iar imaginile au fost transmise de CNN; intervenţia
americană în Haiti, septembrie 1994 pentru a pune în practică o rezoluţie a Consiliului de
securitate pentru restabilirea democraţiei; intervenţiile americane din Balcani, 1995 şi
1999).
63
Fluxurile migratoare: previziunile sunt pentru 8-10 miliarde locuitori la mijlocul secolului XXI, iar
inegalităţile din marile aglomeraţii urbane sunt periculoase pentru echilibrul politic, economic sau social.
Terorismul, care utilizează diverse metode pentru a-şi subvenţiona activităţile: producţia şi traficul de
droguri, prostituţia etc.; atacurile informatice prin producerea de viruşi meniţi să paralizeze reţelele
Internet. Controlul armamentelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă. Marea îngrijorare este în
legătură cu armamentul nuclear sau foarte sofisticat moştenit de fostele republici ale URSS şi care face
obiectul interesului Rogue States, inclusiv prin racolarea de savanţi.
26
Teza de doctorat
Scenarii pentru Europa

În efervescenţa care a urmat destrămării ordinii bipolare, una dintre temele
esenţiale a fost cea a „viitorului Europei”, în sens politic, economic, militar. Prezentarea
succintă a diferitelor scenarii şi proiecţii în legătură cu identitatea europeană este utilă
pentru înţelegerea modului în care a avut loc dezbaterea despre „Europa Centrală”,
precum şi evoluţia statelor din această zonă64:
• Europa integrată, în care Germania şi Franţa militează pentru accelerarea
integrării interne în interiorul Uniunii Europene, realizându-se paşi în această
direcţie prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa. La începutul anilor ’90
a existat puţină preocupare pentru situaţia din Europa de Est.
• Scenariul unui proces de fragmentare, de renaţionalizare a politicii strategice şi
întoarcere la echilibrul de puteri. Această viziune era motivată mai ales de teama
revenirii la o politică hegemonică a Germaniei după unificarea acesteia, ipoteză
infirmată de politica integraţionistă a Berlinului.
• Europa cetăţenilor, promovată de federaliştii europeni, dar care nu ţin cont, spun
adversarii lor de imposibilitatea substituirii referinţei simbolice la naţiune cu una
bazată pe solidaritatea socială şi reprezentarea politică. Nu există nici o unitate
culturală europeană de la Atena lui Pericle la Bruxelles-ul lui Delors.
• Europa statelor, a Patriilor după formula lui de Gaulle, de la Atlantic la Ural,
pentru constituirea unei “mari puteri”, un nou bloc geopolitic, nu numai
geoeconomic.
• Europa regiunilor înţeleasă de unii ca o germanizare dificil de acceptat de alţi
parteneri
• Europa banana – sudul Angliei, zona Benelux, Valea Rhinului, nordul Franţei,
sudul Germaniei, nordul Italiei - similară pentru unii cu Europa regiunilor: un
centru propulsor al diverselor periferii marginale, regiunile bogate trecând peste
barierele statelor, pentru a se agrega într-un centru propulsor al Europei. Această
64
Vezi în acest sens: Cristoph Bertram, Europa în balanţă, Clavis, Bucureşti, 1996; Jean-Marc Ferry, La
question de l’Etat européen, Gallimard, Paris, 2000; Mihai E. Ionescu, După hegemonie: patru scenarii de
securitate pentru Europa de Est în anii’90, Scripta, Bucureşti, 1993; Romano Prodi, O viziune asupra
Europei, Polirom, Iaşi, 2001; Yves Salesse, L’Europe que nous voulons, Fayard, Paris, 1999
27
Teza de doctorat

variantă este cunoscută într-o altă variantă ca Europa „nucleului dur”: sunt
regrupate toate statele care sunt de acord cu integrarea pe o anumită problemă, în
timp ce alte state se alătură în funcţie de capacităţile şi interesele lor. Acest model
a determinat apariţia teoriei integrării în „cercuri concentrice”, integrarea în valuri
a unui număr mic de state, pentru ca acestea să poată fi integrate cu mai mare
uşurinţă.
• Europa agregată subsistemic, în echilibru dinamic, în competiţie una cu alta: un
centru franco-german, care la nord integrează zona Baltică şi un sud cu un grad
minor de agregare, fragmentată, în aria mediteraneeană, care are nevoie de Statele
Unite pentru a-şi asigura securitatea strategică, şi care domină zona comercială a
Mediteranei;
• Germania constituie Mitteleuropa, iar în acesta caz Franţa s-ar orienta major spre
statele latine şi Marea Britanie şi care ar putea solicita, din motive de echilibru o
puternică prezenţă americană în Europa;
• Un directorat franco-germano-britanic asupra problemelor europene;
În centrul dezbaterilor despre organizarea europeană se află problema rolului

statului, a suveranităţii naţionale. Detractorii construirii „Marii Europe”- foştii comunişti
sau dreapta radicală-, prezintă statul-naţiune ca o entitate indispensabilă, legătură cu
democraţia efectivă. Euroscepticii acuză „tehnocraţia de la Bruxelles” dar, susţin
apărătorii federalismului, atacurile sunt eronate deoarece puterea europeană este în fapt
deţinută şi exercitată de state. Social, tehnocraţia nu este „bruxelleză”, ci naţional-
comunitară. Dacă există un deficit de democraţie europeană, acesta este pentru că
guvernele naţionale nu asigură în întregime un cadru democratic (absenţa controlului
cetăţenilor asupra maşinăriei politice, autonomizarea executivelor, puterea excesivă a
tehnocraţilor există mai întâi în cadrul democratic naţional).
O foarte argumentată demonstraţie a punctului de vedere federalist este dată de
Romano Prodi în O viziune asupra Europei. Prodi crede că doar la nivel supranaţional
european se poate face faţă cu succes problemelor cu care se confruntă în mod individual
statele europene. Construcţia europeană este necesară pentru că statele şi-au pierdut o
bună parte din suveranitatea lor reală, iar aceste pierderi împiedică micile state, în primul
28
Teza de doctorat

rând în cazul politicilor economice, pentru a avea suficientă putere pentru a-şi recupera
instrumentele fundamentale ale suveranităţii. De aceea este necesară consolidarea
instituţiilor comune: formarea unei autentice politici externe europene, pentru ca
europenii să poată fi buni mediatori ai conflictelor regionale, extinderea diplomaţiei
economice; politici comune în privinţa imigrării şi a dreptului de azil; crearea unui spaţiu
social comun în interiorul căruia să se realizeze o uniune economică eficientă.
29
Teza de doctorat
II. Definirea conceptelor de Europa Centrală
Bogata tradiţie istorică a Europei Centrale a făcut posibilă apariţia a numeroase

conceptualizări asupra spaţiului, nu doar în dimensiunea sa (geo)politică, dar şi în cea
geografică sau culturală. În acest subcapitol ne propunem să prezentăm sintetic diferitele
accepţiuni care au fost date conceptului de Europa Centrală65.
A. Conceptul politic
Europa Centrală ca atare, ca entitate autonomă, nu a existat niciodată. Încă de la
început, proiectul central-european a fost definit ca intersecţie a „comunităţii imaginate”
şi „ceilalţi” (Rusia sau Europa Răsăriteană şi Occident). Conceptul de „între” imaginează
zona central-europeană ca pe o zonă de mijloc în ceea ce priveşte caracteristicile de
securitate, economice, religioase, ale societăţii civile şi cele spirituale66.
Mitteleuropa reapare în discuţia germană şi europeană de fiecare dată când ţările
de limbă germană cunosc o criză, sau doar o schimbare profundă, a identităţii lor
geopolitice. Amintirea Războiului de Treizeci de ani (1618-1648) trezeşte nevoia unei
ordini armonioase în Europa Centrală, nostalgia Sfântului Imperiu Romano-German şi a
principiului său federal. Până în sec. XX acest mit al Sfântului Imperiu, prima formă
istorică a „Europei de mijloc”, inspiră numeroase politici şi proiecte ideologice.
Studiul noţiunii de Mitteleuropa conduce la o evaluare a conjuncturilor europene
în care sunt reanalizate întrebările asupra contururilor, frontierelor şi centrului Europei:
Revoluţia franceză, 1848, 1866-1871, 1914-1919, 198967.
O analiză foarte pătrunzătoare a modelelor de dezvoltare europene pe regiuni, este
realizată de Jenö Szücs, care, în cartea sa Cele Trei Europe (1985), consideră că există
65
Pentru prezentarea sintetică a istoriei regiunii vezi Lonnie R. Johnson, Central Europe: Enemies,
Neighbors, Friends, Oxford University Press, 2002
66
Adrian Pop, „Conceptul de Europa Centrală” in Sfera Politicii, nr. 28, iunie 1995, pp. 32-33.
67
Jacques Le Rider, Mitteleuropa, traducere de Anca Opric, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 18-19.
30
Teza de doctorat

trei regiuni principale: Europa apuseană, caracterizată de separaţia timpurie a statului de
societate; Europa răsăriteană (rusă), caracterizată de supremaţia statului faţă de societate;
Europa centrală, caracterizată de un model hibrid de dezvoltare, combinând cele două
versiuni anterioare68.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Europa Centrală privea o potenţială uniune
economică între Prusia şi Austria, extinzându-se de la Copenhaga la Trieste. După
victoria Prusiei împotriva Austriei la Sadowa (1866) şi după fondarea Imperiului această
idee a suferit modificări, fiind marcată de superioritatea germană şi de pretinsul drept al
naţiunii germanice la hegemonie regională69. Totuşi, proiectul federativ austro-ungar
conturează o viziune comună a spaţiului central-european, aducând împreună identităţi
etnice diferite, legate de substratul cultural-religios70.
Intrarea în vocabularul uzual european a termenului de Mitteleuropa se face la
începutul Primului Război Mondial odată cu apariţia cărţii cu acelaşi nume a lui Friedrich
Naumann (1915)71. Acesta dorea să realizeze o genealogie istorică a ideii germanice,
întorcându-se în timp la primele populări spre Est. Teoretizarea de factură geopolitică a
lui Naumann a fost considerată ca exprimând ideii expansioniste. Mitul Drang nach
Osten, al înaintării spre est este un mit al continuităţii care postulează o tradiţie
neîntreruptă din sec. XII până în sec. XX, potrivit căruia poporul german s-ar supune unei
predestinări geopolitice, în căutarea unui Lebensraum72. De fapt, însă, teoretizarea lui
Naumann se referea mai mult la o structura confederală, după modelul Sfântului Imperiu
Romano-German73.
Concomitent cu Naumann, scriitorul austriac Hugo von Hofmannstahl, dezvoltă
în mai multe articole o apologie a ideii de Reich germanic cu tendinţe federatoare asupra
popoarelor din spaţiul dunărean. Austro-Ungaria joacă, în acest context, rolul unei
Europe de mijloc, zid de apărare contra Rusiei, punte între Est şi Vest.
68
Jenö Szucs, Les trois Europes, Harmattan, Paris, 1985, passim.
69
Tony Judt, „Redescoperirea Europei Centrale” in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, coord.
Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 17, 33. O altă carte importantă pentru această
temă este cea a lui Christian Radu Chereji, Identităţi ale Europei Centrale 1815-2000, Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2004
70
Michael G. Roskin, The Rebirth of East Europe, 4th Edition, Prentice Hall, New York, 2001, p.20
71
Friedrich Naumann, Mitteleuropa (1915), traduction de l’allemand par l’Argus suisse de la Presse a
Geneve, Delachaux & Niestlé – Payot, Neuchatel et Paris, passim.
72
Henry Cord Meyer, Mitteleuropa in Thought and Action, Martinus Nijhoff, La Haye, 1955, passim.
73
Jacques Rupnik, „Europa Centrală sau Mitteleuropa” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., pp. 50-51.
31
Teza de doctorat

Pot fi astfel distinse două înţelesuri sensibil diferite ale conceptului
„Mitteluropa”:
• Prima trimite direct la tradiţia recentă a pangermanismului şi îşi găseşte sursele
principale în discuţia asupra scopurilor războiului, în apropierea anului 1914
• În tradiţia Sfântului Imperiu Romano-German este prezentat ca un proiect, ca un
mit sau ca o utopie de armonie restaurată în Europa Centrală. Ambele înţelesuri se
hrănesc din credinţa într-un mesianism al poporului german, prezentat ca fiind
singurul capabil să aducă ordinea în haosul naţionalităţilor74.
Pe de altă parte, după părerea lui K. Pomian, „Europa Centrală n-a fost niciodată
o idee-forţă, în nici una din culturile acestei regiuni”. Ideea panslavistă n-a obţinut
niciodată susţinerea unor cercuri foarte largi. Se poate vorbi de o tradiţie central-
europeană legată de tradiţia habsburgică (austroslavism, axa austro-ungară) dar această
tradiţie „dunăreană” nu trebuie confundată cu aceea a Mitteleuropei, care evocă amintiri
neplăcute pentru vecinii central-europeni ai Germaniei şi Austriei; de ex. împărţirea
Poloniei75.
În ceea ce priveşte lipsa unei tradiţii ruse privind spaţiul Europei Centrale, există
mai degrabă o distincţie aproape antagonică între Orientul rusesc şi Occidentul european,
fără ca „mijlocul Europei” să fie obiectul unui discurs specific (slavofililor le este greu să
admită legitimitatea mişcării panslaviste central-europene, într-atât slavii neortodocşi
apar ca fiind străini de tradiţia rusească ortodoxă)76.
Înfrângerea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial a determinat şi
înfrângerea ideii germane de Mitteleuropa. Acest lucru este demonstrat de lucrarea lui
Thomas Masaryk, Nova Europa care excludea voit din Europa Centrală teritoriile
germane. Pentru preşedintele Cehoslovaciei Europa Centrală era o „zonă distinctă,
formată din naţiuni mici, întinzându-se de la Capul Nord la Capul Matapan”77.
Europa Centrală a fost concepută în perioada interbelică, de către Franţa în
special, ca un „cordon sanitar”, un tampon pro-occidental menit să umple vacuumul de
74
Le Rider, 1997, op. cit., p. 21.
75
Jacques Le Rider, „Încercare de istorie semantică” in Babeţi, Ungureanu, op. cit., pp. 77-78.
76
Le Rider, 1997, op. cit., p. 26.
77
Jacques Rupnik, “Eastern Europe in the International Context” in Journal of Democracy, volume 11,
number 2, April 2000, p. 117.
32
Teza de doctorat

putere creat de colapsul imperiilor ţarist şi german78. Totuşi, încercarea de a instaura
regimuri democratice în ţările regiunii s-a lovit de tradiţiile politice autoritare din trecut,
care considerau statul singurul vehicul politic, respingând din start formarea unei societăţi
civile puternice, care să pondereze puterea politică79.
În perioada interbelică, conceptul de Europa Centrală este afectat de ascensiunea
curentelor naţionaliste, ceea ce nu permite o sinteză coerentă, ci doar o sumă a unor
curente divergente, dar asemănătoare (de exemplu, proiectele cehoslovac şi iugoslav,
văzute ca replici mai mici ale vechii structuri austro-ungare). Viziunea franceză a
spaţiului de securitate dintre Germania şi Rusia Sovietică eşuează însă, tocmai datorită
lipsei de coordonare şi solidaritate regională. Franţa nu a avut puterea să susţină proiecţia
geopolitică pe care a creat-o la sfârşitul Primului Război Mondial.
Ascensiunea autoritarismului în majoritatea ţărilor din regiune (Pilsudski în
Polonia, Horthy în Ungaria, Dolfuss în Austria, Alexandru I în Iugoslavia, Boris III în
Bulgaria, Carol II în România) şi a nazismului în Germania a creat premisele deteriorării
situaţiei politice regionale, sub influenţa distrugătoare a naţionalismelor duse la extrem.
Încercările de coordonare a acţiunii politice în regiune s-au lovit de interesele divergente,
fapt ce a dinamitat orice încercare de rezistenţă în faţa expansiunii Germaniei naziste.
Existenţa unor minorităţi germane considerabile pe teritoriul statelor central-
europene a contribuit la consolidarea intereselor Germaniei naziste în regiune, cel puţin
după 1933. Astfel, existenţa minorităţii sudete la graniţa dintre Germania şi Cehoslovacia
a constituit justificarea anexiunilor ce au urmat Acordului de la München din 193880. De
asemenea, puternica minoritate germană din Polonia, instrumentarea „crizei poloneze” de
către Hitler a fost justificarea pentru anexarea coridorului către Prusia Orientală în 1939,
moment ce a determinat declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Pe perioada
conflagraţiei, spaţiul central-european este dominat de Germania nazistă.
După 1945, conceptul de Europă Centrală acoperă o aşa-zisă „identitate de vreme
rea”. Intelectualitatea regiunii se raportează la o situaţie socială de oprimare (de exemplu,
78
Katherine Verdery and Ivo Banac (eds.), National Character and National Ideology in Interwar Eastern
Europe, Yale University Press, New Haven, 1995, passim.
79
George Schopflin, “The Political Traditions of Eastern Europe” in Stephen R. Graubard, Eastern
Europe...Central Europe...Europe, Boulder, Westview, 1991, pp. 59-94.
80
Robin Okey, „Central / Eastern Europe: Behind the Definitions” in Past and Present, No. 137, Nov.
1992, p. 122.
33
Teza de doctorat

de către un factor extern, în cauză fiind ocupaţia sovietică). Excepţie fac Austria şi
Germania de Vest, care s-au dezvoltat, începând cu 1949 în arealul Europei Occidentale,
ele nemaifiind incluse în abordările zonei central-europene. În perioada anilor 70 şi 80,
Europa Centrală devine un adevărat mit, o „metaforă culturală mobilizatoare”, o „modă
intelectuală” pentru ţările aflate sub dominaţia sovietică81.
Occidentul a revenit, însă, în peisajul Europei Centrale, mai ales prin inaugurarea
Politicii Estului de către cancelarul vest-german Willy Brandt după 1967. Aceasta viza în
primul rând consolidarea încrederii în Europa Centrală, deziderat concretizat parţial prin
organizarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa la Helsinki, în 1971, şi
cu ajutorul acordat etnicilor germani din regiune (în special din RDG)82.
Nucleul conceptual, constituit prin raportarea la „glaciaţiunea sovietică”, va da
naştere, după 1989, la o exacerbare a rusofobiei, considerată drept factor înrobitor, ceea
ce se va manifesta, la nivel politic, prin orientarea către lumea occidentală83.
Orientarea către occident a coincis şi cu o tendinţă accentuată pro-americană, de
multe ori evaluată negativ de ţările Europei de Vest84. Însă pentru ţările din Europa
Centrală, prezenţa şi interesul Statelor Unite reprezentau, la începutul anilor `90, garanţia
regimurilor democratice în regiune85.
Perioada de tranziţie a regiunii s-a manifestat prin existenţa unor dificultăţi în
domeniile politic, economic şi social. Acestea au fost comune în majoritatea ţărilor
respective, evidenţiind dezvoltarea sincronică din perioada comunistă (pe baza unei
ideologii comune impuse regiunii)86.
Din punct de vedere socio-economic, perioada de tranziţie a fost, totuşi, marcată
de existenţa decalajelor între statele din zonă. Acolo unde trecerea de la un regim la altul
s-a făcut paşnic, şi unde partidele comuniste au ştiut să negocieze cu societatea civilă sau
cu formaţiunile politice concurente, au existat şi rezultatele cele mai bune (Polonia,
81
Cristian Pătrăşconiu, „Europa Centrală a murit. Trăiască Europa Centrală?” in Dilema, nr. 503, 1-7 nov.
2002, passim.
82
Timothy Garton Ash, „Mitteleuropa” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 56.
83
Bronislaw Geremek, “The Transformation of Central Europe” in Journal of Democracy, 10.3 (1999), p.
119.
84
Thomas Schreiber, „Le rêve américain de la « Nouvel Europe »” in Le Monde diplomatique, mai 2004,
pp. 18-19.
85
Rupnik, loc. cit., p. 121.
86
Attila Agh, The Politics of Central Europe, Sage Publications, London & New Delhi, 1998, pp. 51-62.
34
Teza de doctorat

Cehoslovacia, Ungaria)87. În schimb, ţările cele mai independente faţă de Moscova (şi
mai naţionaliste) în perioada comunistă (Albania, Iugoslavia şi România) au avut şi
tranziţia cea mai dificilă88.
O trăsătură comună foarte răspândită a tranziţiei din Europa Centrală a fost, de
altfel, reapariţia naţionalismului pe scena politică. Acest lucru s-a manifestat puternic şi
în Slovacia, o membră a grupului de la Vişegrád, mai ales imediat după declararea
independenţei89. De asemenea, la nivelul fostei Iugoslavii au reapărut tensiuni etnice mai
vechi şi apetenţa pentru regimuri autoritare pre-comuniste, ceea ce a marcat în mod
negativ tranziţia din statele ex-iugoslave, exacerbând conflictele90.
În acelaşi timp, statele succesoare ale Uniunii Sovietice s-au mişcat într-o logică
aparte, caracterizată de regimuri etatiste autoritare, moştenitoare directe sau indirecte ale
vechilor structuri comuniste91. Astfel, doar în cazul ţărilor baltice şi parţial al Ucrainei şi
Republicii Moldova se poate vorbi de o viaţă politică democratică.
Perspectiva integrării ţărilor din regiune în NATO a constituit un factor favorizant
şi motivant pentru realizarea unor reforme democratice, în special în sectoarele politic,
militar şi al ordinii publice. Astfel, progresele realizate au fost recompensate selectiv de
către alianţă, prin cooptarea de noi membri în 1999 (ţările Grupului de la Vişegrád minus
Slovacia: Cehia, Polonia şi Ungaria)92.
De asemenea, perspectivele de aderare la Uniunea Europeană au constituit un
factor important de schimbare a sistemului politic din ţările Europei Centrale. În cadrul
procesului de negociere au fost inserate condiţii de îndeplinit care au stimulat reformele
87
Kenneth Benoit and John W. Schiemann, „Institutional Choice in New Democracies. Bargaining over
Hungary’s 1989 Electoral Law” in Journal of Theoretical Politics, no. 13 (2), April 2001, pp. 153-155;
Aleksandr Smolar, “Poland’s Emerging Party System” in Journal of Democracy, 9.2 (1998), pp. 124-126;
Kenneth Ka-Lok Chan, “Structuralism versus Intentionalism in Post-Communist Party System Evolution.
The Polish Case”, in Party Politics, Volume 7, No. 5, 2001, p. 609.
88
Rupnik, loc. cit., p. 120.
89
Martin Butora and Zora Butorova, “Slovakia’s Democratic Awakening” in Journal of Democracy, 10.1
(1999), pp. 84-85.
90
Vladimir Tismăneanu, “Reassessing the Revolutions of 1989” in Journal of Democracy, 10.1 (1999), p.
70.
91
Arthur H. Miller, Thomas F. Klobucar, “The Development of Party Identification in Post-Soviet
Societies” in American Journal of Political Science, Volume 44, Issue 4 (Oct. 2000), pp. 667-673.
92
Zoltan Barany, “NATO’s Peacefull Advance” in Journal of Democracy, Volume 15, Number 1, January
2004, p. 75.
35
Teza de doctorat

democratice şi au dus la progresele remarcabile din întreaga regiune93. Astfel a fost
posibilă extinderea din perioada 2004-2007, când o mare parte a ţărilor din regiune au
devenit membre UE. Din acest moment se mai poate vorbi de Europa Centrală doar ca o
parte a UE, după modelul comunităţii ţărilor nordice (Consiliul Nordic), deşi reflexele
naţionale specifice mai ies uneori în evidenţă, cum e cazul Poloniei (datorită
dimensiunilor şi sensibilităţilor naţionale tradiţionale94) sau a ţărilor baltice (aflate în
plină consolidare a identităţilor naţionale contemporane).
B. Conceptul geopolitic/geostrategic
Delimitat geografic ca o zonă de tranziţie între Europa de Vest şi partea
răsăriteană a continentului, Europa Centrală cuprinde un areal foarte important din punct
de vedere strategic pentru stabilitatea continentului. Problema esenţială în definirea
Europei Centrale era dacă lumea germanică face parte sau nu din aceasta. De aici derivă
diversele variante ale conceptului.
Dacă termenul de Mitteleuropa evocă o Europa plasată sub hegemonie germană,
un hinterland pentru economia germană, conceptul de Europa Centrală cunoaşte şi o
variantă austriacă, intrinsec legată de tradiţia imperială. Mare parte a acestei influenţe a
fost de natură culturală, datorită fărâmiţării existente în cea mai mare parte a evului
mediu şi la începutul epocii moderne. De-abia în secolul al XIX-lea influenţa a devenit
politico-militară, concretizându-se ca parte a concertului european95.
Totuşi, o parte a spaţiului germanic, şi anume cel catolic, a reuşit, sub forma
monarhiei habsburgice, să determine mare parte din politica vremii, încă din evul mediu.
Deţinând un oarecare control asupra acestui spaţiu, Austria a constituit o stavilă
93
F. Steves, “Poland and the International System: External Influences on Democratic Consolidation” in
Communist and Post-Communist Studies, Volume 34, Issue 3, September 2001, passim.
94
George Sanford, “Overcoming the Burden of History in Polish Foreign Policy” in Journal of Communist
Studies and Transition Politics, Volume 19, Issue 3, September 2003, pp. 178-179.
95
Jean Bérenger, Lexique historique de l’Europe danubienne XVIe-XXe siecle, Armand Colin, Paris, 1976,
passim.
36
Teza de doctorat

importantă în calea expansiunii turceşti, reuşind, apoi, într-un mod similar Reconquistei,
să determine refluxul Semilunei, atingând marginile Peninsulei Balcanice96.
O altă componentă importantă a Europei Centrale a fost spaţiul slav apusean,
manifestat mai ales prin intermediul regatului polonez şi, într-o mai mică măsură, prin
regatul Boemiei. Cât priveşte ultimul, el a fost influenţat puternic de spaţiul germanic,
fiind deseori considerat parte integrantă a acestuia. Polonia, pe de altă parte, a avut un rol
important, mai ales din punct de vedere comercial, ca zonă de tranzit între Marea Baltică
şi Marea Neagră. Totodată, polonezii s-au contrapus, uneori cu succes, expansiunii
turceşti înspre nord, mai ales cu ajutorul Moldovei şi Ţării Româneşti, până în sec. XV-
XVI. Odată cu expansiunea rusă, însă, statul polonez a început să decadă, ajungând, de la
contribuţia esenţială la salvarea Vienei (1683) la dispariţia prin împărţire între ţările
vecine la sfârşitul sec. XVIII97.
Nu mai puţin important, în zonă, a fost regatul maghiar. Această entitate a avut un
succes deosebit în primele faze ale existenţei sale, extinzându-se de la arcul carpatic la
Marea Adriatică, de-a lungul Dunării. În ipostaza medievală consolidată, regatul maghiar
a constituit atât un spaţiu de tranzit către Orient, cât şi un obstacol relevant în faţa
invaziilor răsăritene (mongole şi turceşti). Totuşi, relevanţa sa a scăzut, odată cu
diminuarea interesului Occidentului faţă de invazia turcilor, mai ales după marile
descoperiri geografice transatlantice98.
După o perioadă marcată de Revoluţia Franceză şi de războaiele napoleoniene,
este meritul cancelarului austriac Metternich de a fi avut primul viziunea unui echilibru la
nivel central-european, prin formarea concertului european. Spaţiul respectiv urma să fie
gestionat de cele două puteri germanice, Austria şi Prusia, într-o alianţă garantând
securitatea internă şi externă a centrului continentului. Formula ideală ar fi fost
constituită de federalizare, în plan intern, a Austriei, ca federaţie de „posesiuni istorice”,
iar în plan extern, a Europei Centrale – o federaţie de state suverane (Confederaţia
Germană). Elementul coercitiv al structurii urma să fie Sfânta Alianţă, prin care orice
tendinţă revoluţionară trebuia curmată de la primele manifestări. Revoluţiile de la 1848
96
Victor-Lucien Tapié, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969, passim.
97
Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994, passim.
98
Ibidem.
37
Teza de doctorat

au eliminat acest factor coercitiv, dar au menţinut ideea de principiu a concertului
puterilor europene99.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, existenţa Imperiului Habsburgic
(devenit Austro-Ungaria din 1867) constituia un factor stabilizator în zonă, însă mult
slăbit de confruntările cu vecinii prusaci şi piemontezi, în plină afirmare. De asemenea,
dominaţia otomană asupra spaţiului balcanic era într-o fază de decădere avansată, fiind
susţinută numai cu sprijinul intens al diplomaţiei engleze. În schimb, expansiunea
rusească ajunsese la apogeu în ceea ce priveşte spaţiul european, reuşind să se insereze în
regiunea slavă apuseană până la Varşovia, iar înspre sud până la Prut, ameninţând cu
obţinerea controlului asupra Strâmtorilor100.
După 1890, în contextul reorientării politicii externe a Germaniei către o politică
mondială (Weltpolitik), Rusia şi Austro-Ungaria au început să fie susţinătoare ale statu-
quo-ului central european, încercând mutarea disputelor în spaţiul balcanic.
După 1900, crearea Antantei şi creşterea rivalităţii cu blocul Puterilor Centrale,
atât în Europa, cât şi în sfera colonială au dus la tensionarea situaţiei de ansamblu. Pe
plan european, Germania a început să-şi întărească influenţa în Balcani cu ajutorul
Austro-Ungariei. Aceasta, însă, începea să fie din ce în ce mai mult slăbită de
etnocentrismul crescând al slavilor sudici, care priveau cu multe speranţe ascensiunea
Serbiei101.
Pentru rezolvarea problemei naţionalităţilor din imperiu au fost avansate mai
multe soluţii printre care şi ideea lui Aurel C. Popovici de federalizare a Austro-Ungariei,
expusă în cartea sa Statele Unite ale Austriei Mari, apărută în 1906102.
Primul război mondial (1914-1918) a constituit unul dintre cele mai importante
evenimente politice ale vremii pentru Europa Centrală. Început sub pretextul răzbunării
asasinării arhiducelui Franz-Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, la
Sarajevo, de către un naţionalist sârb, acest conflict avea să dezlănţuie energii negative
nebănuite adunate de-a lungul secolelor şi manifestate concret mai ales prin existenţa
99
Camil Mureşanu, „S-a discutat la Oslo” in
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current12/mi7.htm
100
Castellan, op. cit.
101
Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pp. 227-228, 231.
102
Alexandru Popescu, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 32-33, 177.
38
Teza de doctorat

celor două blocuri militare antagoniste: Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria,
Italia) şi Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie)103.
În contextul controlului german asupra Europei Centrale, s-a conturat ideea
formării unei entităţi politico-economice unitare, sub numele de Mitteleuropa, care ar fi
consfinţit supremaţia germană. În această entitate suprastatală (Oberstaat), susţinută de
Friedrich Naumann, fiecare naţiune şi-ar fi păstrat specificul naţional şi ar fi beneficiat de
pe urma sintezei culturale realizate prin germanism, privit ca cea mai echitabilă soluţie în
faţa ameninţărilor forţelor exterioare (Anglia, Franţa, Rusia). În contradicţie cu această
idee, s-a conturat alternativa Noii Europe susţinute de Thomas G. Masaryk, sub influenţa
ideilor wilsoniene. Această alternativă preconiza crearea unor state naţionale
independente cu un regim democratic în Europa Centrală. Acestea ar fi colaborat mult
mai uşor, asigurând stabilitatea în zonă104.
Tratatele de pace de la Paris au pus bazele unei noi organizări a Europei Centrale.
Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919 între aliaţi şi Germania, stabilea
pierderea Sileziei Orientale şi a zonei Breslau (Poznan) în favoarea Poloniei şi crearea
unui coridor polonez spre Marea Baltică, ce includea şi oraşul liber Danzig (Gdansk).
Tratatul de la Saint-Germaine, cu Austria, semnat la 10 septembrie 1919, prevedea
alipirea Bucovinei la România, pierderea Boemiei în favoarea noului stat cehoslovac, a
sudului Poloniei, a Carniolei (Slovenia) în favoarea Serbiei şi a Tirolului de Sud în
favoarea Italiei. De asemenea, era interzisă unirea Austriei cu Germania (Anschluss). O
problemă foarte importantă a fost şi semnarea tratatului minorităţilor, care, iniţial acorda
protecţia marilor puteri pentru acestea. La presiunile României şi ale altor state
învingătoare, tratatul a fost modificat pentru a prevedea drepturi şi libertăţi egale în
cadrul statelor respective. Astfel era respectată suveranitatea naţională şi existau
condiţiile unei securităţi colective prin stingerea diferendelor etnice105.
Preocuparea faţă de fluiditatea geopolitică a spaţiului central european, în
contextul ameninţării comuniste din Rusia sovietică şi Republica Sfaturilor lui Bela Kun
103
Castellan, op. cit.
104
Kevin Wilson, Jan van der Dussen (eds.), The History of the Idea of Europe, Routledge, London, and
New York, 1993, pp. 90-95.
105
Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 265-
277.
39
Teza de doctorat

a determinat căutarea unor noi soluţii. Astfel, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris a
fost discutată posibilitatea realizării unei Confederaţii Danubiene. Conform planului
(ianuarie 1920) Ungaria ar fi urmat să exporte, fără plata unor taxe vamale produsele ei
pe teritoriul fostei monarhii dualiste. Franţa a îmbrăţişat iniţial planul, şi din dorinţa de a
consolida Austria împotriva Germaniei, dar reacţia de protest a statelor succesoare
(Cehoslovacia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven) a determinat abandonarea
proiectului106.
Reacţia convergentă a statelor succesoare a constituit preambulul constituirii
primei structuri de securitate regională din perioada interbelică: Mica Înţelegere.
Realizarea Micii Înţelegeri a constituit cea mai importantă decizie a clasei politice
central-europene a vremii. Apropierea statelor în cauză (România, Cehoslovacia şi
Iugoslavia) a fost facilitată de colaborarea lor în timpul fazelor finale ale războiului şi de
amplificarea tendinţelor revizioniste ungare. În acest sens se remarcă propunere austriacă
din 1919 de creare a unei mari uniuni vamale central-europene formată din Austria,
Ungaria, Germania, România, Elveţia, Italia, Belgia. Olanda, Europa de Nord şi alte state
desfăcute din Rusia. Această propunere, teoretizată, mai târziu de contele Coudenhove-
Kalergi, a fost respinsă categoric de diplomaţia majorităţii ţărilor central-europene107.
Astfel, întreaga perioadă este marcată de predominanţa naţionalismului, chiar şi în
regimurile constituţionaliste108.
Planul iniţial al Micii Înţelegeri (un rol important l-a avut şi ministrul de externe
român Take Ionescu şi Thomas Masaryk) prevedea crearea unei organizaţii de cinci state
(Grecia, Iugoslavia, România, Cehoslovacia şi Polonia) care să primească garanţii de
securitate din partea Franţei şi Italiei. Polonia şi Cehoslovacia erau în dispută pentru
regiunea Teschen, iar Grecia era în conflict cu Turcia. În aceste condiţii, Mica Înţelegere
(1921) cuprindea România, Iugoslavia, Cehoslovacia, principala temere fiind legată de
pericolul revizionismului sau a revenirii monarhiei habsburgice. În acest fel s-a constituit
o organizaţie de cooperare între statele succesoare cu localizare central-europeană,
106
Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Elisabeth Ducreux, Jerzy Kloczowski, Henryk Samsonowicz,
Piotr Wandycz, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll. Nouvelle Clio, Paris, 2004, passim.
107
Take Ionescu, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918, p. 102.
108
Bernard Michel, Nations et nationalismes en Europecentrale, XIXe-XXe siecle, Aubier, Paris, 1995,
passim.
40
Teza de doctorat

antirevizionistă care respingea toate încercările anterioare de creare în Europa Centrală a
unei structuri supranaţionale de factură imperială109.
Mica Înţelegere nu se baza pe formula unui tratat unic semnat de toate cele trei
state, ci pe tratate bilaterale între fiecare dintre ele, scopul central fiind apărarea
sistemului de tratate de la Paris. Totuşi, organizaţia nu a avut în componenţă decât cele
trei state, din cauza refuzului Poloniei de a adera, urmare a diferendului teritorial cu
Cehoslovacia în privinţa oraşului de graniţă Teschen. Principalele documente oficiale au
fost Convenţia româno-cehoslovacă de la Bucureşti, din aprilie 1921, Convenţia româno-
iugoslavă de la Belgrad, din iunie 1921, care a reglementat şi problema frontierei din
Banat, şi Convenţia iugoslavo-cehoslovacă de la Praga, din septembrie 1921. Aceste acte
consfinţeau crearea unei structuri de tip federal (în sensul de alianţă de securitate între
parteneri egali) care să susţină păstrarea statu-quo-ului central-european110.
Noua organizaţie a fost primită cu un larg ecou pozitiv în rândul comunităţii
internaţionale, chiar Bulgaria exprimându-şi intenţia de a adera, în septembrie 1921.
Totuşi, eşecul cooptării Poloniei a văduvit organizaţia de realizarea potenţialului său real.
Polonia a constituit veriga slabă a sistemului central-european datorită oscilării sale
pentru obţinerea de garanţii din partea a doi vecini ostili: Rusia Sovietică (1921-1933) şi
Germania (1933-1939)111.
Încercările de cooptare a Austriei şi Ungariei în organizaţie s-au lovit de refuzul
constant al acestora. Unitatea organizaţiei a fost cimentată, totuşi, de poziţia comună în
problema demilitarizării zonei Mării Negre ridicată în cadrul Conferinţei de la Lausanne
(1923), poziţie susţinută şi de Bulgaria. În acelaşi timp, eşecul Societăţii Naţiunilor în
asigurarea securităţii colective europene a sporit importanţa Micii Înţelegeri în peisajul
european. Acesta a fost demonstrat după semnarea Acordului de la Locarno (1925), care
„îngheţa” frontiera vestică a Germaniei, dar nu şi cea estică. Mica Înţelegere a încercat să
realizeze acorduri similare (un „Locarno oriental”) cu Austria şi Ungaria, dar acestea au
refuzat112.
109
Castellan, op. cit.
110
Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp. 55-59, 64-65.
111
Titulescu, op. cit., pp. 91-92.
112
Campus, op. cit., pp. 88-92.
41
Teza de doctorat

Un alt proiect, din perioada 1931-32, de realizare a unei mari zone a liberului
schimb, în bazinul dunărean, ca o soluţie de ieşire din criza economică, este cunoscut sub
numele de Planul Tardieu, în care erau incluse Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi
Iugoslavia113.
Un proiect preluat de tabăra revizionistă a fost planul francez al Confederaţiei
Danubiene, care urmă să fie alcătuite din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi
Austria114. Acesta avantaja clar ţările învinse, aşa că a fost respins de celelalte ţări, care
au avut un motiv în plus pentru consolidarea Micii Înţelegeri.
Conferinţa Micii Înţelegeri de la Ioachymov (Cehoslovacia) din mai 1927 a pus
bazele unei mai strânse cooperări economice între statele membre. Totodată, organizaţia
a avut o contribuţie importantă la semnarea Pactului Briand-Kellogg de interzicere a
războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor, din 1928. Conferinţa de la Strbske
Plesso (Iugoslavia), din 1930, a stabilit luarea unor măsuri de prevenire a revigorării
revizionismului maghiar şi german, în contextul declanşării crizei economice.
Organizaţia a avut o poziţie fermă de condamnare a planului de uniune vamală austro-
germană din martie 1931, condamnat în timpul Conferinţei de la Bucureşti, ca o încercare
de a realiza Anschluss-ul. În cele din urmă proiectul respectiv a eşuat, în urma hotărârii
Curţii Internaţionale de Justiţie115.
În martie 1932, Planul Tardieu de formare a unei Confederaţii economice
danubiene a constituit o nouă problemă pentru statele Micii Înţelegeri. Prin acest plan,
care favoriza clar Austria şi Ungaria, era afectată suveranitatea naţională a celorlalte
state. Din fericire, la Conferinţa dezarmării de la Londra, din aprilie 1932, Franţa a
abandonat acest plan. Totuşi, acordarea dreptului de egalitate a înarmării pentru
Germania a pus o nouă problemă organizaţiei. Mai mult, incidentul de la Hirtemberg
(ianuarie 1933), unde a fost descoperit un transport de arme din Italia pentru Ungaria, şi
venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania a pus pe primul plan necesitatea
restructurării organizaţiei pentru contracararea ascensiunii fascismului european116.
113
Castellan, op. cit.
114
Zoltan Bacsi, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix, Musée d'ethnographie
de Genève, Genève, 2001, pp. 14-19.
115
116
Ibidem, pp. 120-122.
42
Teza de doctorat

Din punct de vedere economic, perioada interbelică a însemnat un regres al
comerţului regiunii Europei Centrale. Principala cauză a fost apariţia graniţelor naţionale
care au stânjenit relaţiile comerciale ce se stabileau înainte de 1914 între statele
succesoare ale Austro-Ungariei (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi
Polonia)117.
La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Geneva, din februarie 1933, au fost hotărâte
înfiinţarea unui Consiliu Permanent, a unui Secretariat, ambele cu sediul la Geneva,
instituirea unei Preşedinţii prin rotaţie, precum şi combaterea revizionismului fascist şi
nazist ca principal scop al organizaţiei. La Conferinţa de la Praga (mai-iunie 1933) s-a
stabilit crearea unui Consiliu Economic care să coordoneze interesele economice ale
celor trei state.
În contextul formării Pactului celor Patru (Anglia, Franţa, Germania şi Italia),
Mica Înţelegere s-a simţit ameninţată de reluarea politicii de forţă a Marilor Puteri.
Astfel, Mica Înţelegere şi Polonia au stăruit pe lângă Franţa să nu cedeze presiunilor
celorlalte puteri europene pentru revizuirea sistemului de la Versailles. În acelaşi timp,
însă, organizaţia s-a orientat şi către URSS, care părea să se îndrepte către o poziţie
similară. În acest sens, în iulie 1933 cele două părţi au semnat Convenţia de definire a
agresiunii. La Conferinţa de la Zagreb a organizaţiei, din ianuarie 1934, s-a hotărât
promovarea unei alte organizaţii asemănătoare pe plan balcanic, Înţelegerea Balcanică.
Cea mai cuprinzătoare iniţiativă a fost crearea unui Pact Oriental de securitate colectivă,
din care urmau să facă parte ţările Micii Înţelegeri, Polonia, Franţa şi URSS, la iniţiativa
ministrului de externe francez, Louis Barthou. Din nefericire, asasinarea acestuia şi a
regelui Alexandru I al Iugoslaviei la Marsilia, în 1934, de către un naţionalist croat
subvenţionat de Ungaria horthistă, şi orientarea Franţei către o înţelegere cu Italia, au dus
la eşecul iniţiativei118.
Reuniunea Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri de la Ljubljana din ianuarie
1935 a susţinut o realizare parţială a Pactului Oriental prin colaborarea cu Polonia şi
Înţelegerea Balcanică, a condamnat Conferinţa de la Stresa a celor patru puteri europene,
117
Roderick Martin, “Central and Eastern Europe and the International Economy: The Limits to
Globalisation” in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. (Jan.,1998), p. 9.
118
43
Teza de doctorat

însă a sprijinit semnarea tratatului franco-sovietic de asistenţă mutuală. Toate acestea au
rămas, însă fără urmări. În iulie 1935, Franţa şi Italia au înaintat o nouă propunere de
formare a unui Pact danubian, susţinută de Mica Înţelegere cu condiţia respectării statu-
quo-ului central-european119.
Ocuparea zonei demilitarizate renane de către trupele germane în ianuarie 1936 şi
eşecul politicii de dezarmare a Societăţii Naţiunilor au găsit Mica Înţelegere divizată.
Încheierea unor tratate separate ale Iugoslaviei cu Bulgaria şi Italia, la începutul anului
1937, a marcat începutul sfârşitului pentru organizaţie prin încălcarea principiului unităţii
de decizie, asta, însă, cu acceptul nefericit al celorlalte părţi120.
Alinierea Micii Înţelegeri la politica conciliatoristă a Angliei şi Franţei faţă de
Germania şi Ungaria a grăbit destrămarea organizaţiei. Deşi realizarea Anschluss-ului a
îngrijorat organizaţia, poziţia aparte a Iugoslaviei la Sesiunea de la Bled, din august 1938,
a pregătit deznodământul tragic al organizaţiei. Lipsa de combativitate cu prilejul
Acordurilor de la München, care au consfinţit dezmembrarea Cehoslovaciei, membru plin
al organizaţiei a fost decisivă. Mai mult, Polonia a acceptat să anexeze oraşul Teschen,
dovedind o lipsă cronică de discernământ în politica externă121. Astfel, statele Europei
Centrale au trebuit să acţioneze singure într-o perioadă foarte dificilă pentru existenţa lor,
fiind în cele din urmă ocupate de puternicii lor vecini, Germania hitleristă şi, ulterior, de
Uniunea Sovietică.
Sistemul Yalta
Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală a fost o acţiune îndelung
calculată de liderii sovietici. De altfel, existau, încă înainte de 1945, 12 secţii naţionale
ale Kominternului (germană, cehă, slovacă, poloneză, maghiară, română, bulgară, etc.)
instruite în comun pentru aplicarea principiilor revoluţiei bolşevice. După ocuparea
militară a acestor ţări, Uniunea Sovietică a recurs la tactici aproximativ similare de
instaurare a comunismului, promovând prin presiunea armată aceste grupuri la
conducerea ţărilor respective. Astfel, din 1945, Iugoslavia şi Polonia deveneau primele
119
120
Titulescu, op. cit., pp. 73-75, Campus, op. cit., pp. 190, 192.
121
44
Teza de doctorat

ţări cu regimuri comuniste din regiune, fiind urmate de Bulgaria şi Ungaria, în 1946,
România, în 1947, Cehoslovacia, în 1948, şi Republica Democrată Germană (RDG), în
1949122.
În septembrie 1947 este înfiinţat Biroul de Informaţii Comuniste (Kominform),
care grupa ţările Europei Centrale, inclusiv România. Acest lucru a contribuit la
coordonarea politicii de uniformizare a opiniei publice în ţările ocupate. Europa Centrală
constituia pentru Uniunea Sovietică o zonă proprie de securitate împotriva oricăror
tendinţe ale ţărilor occidentale şi, în special a Statelor123. Era primul semn al Războiului
Rece dintre URSS şi SUA, ce va influenţa mult timp zona.
În ianuarie 1949 este creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, care era
compus din URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia şi Albania, iar,
din 1950, RDG. Această structură urmărea să realizeze o integrare economică incipientă a
„lagărului socialist”, dar numai în folosul Uniunii Sovietice. Principalele metode au fost
naţionalizările întreprinderilor industriale, colectivizarea agriculturii şi introducerea
planificării economice124.
Cu toate acestea, au existat şi proiecte alternative ale ţărilor din zonă pentru o mai
bună colaborare în toate domeniile. Cel mai important a fost aşa numitul Proiect Tito-
Dimitrov (discutat în 1947-48), după numele conducătorilor comunişti ai Iugoslaviei şi
Bulgariei care urmărea realizarea unei federaţii balcanice alcătuită din Iugoslavia,
Bulgaria şi Albania. În varianta Dimitrov, acest proiect includea şi Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia şi România. Aceste proiecte erau justificate prin teza marxist-
leninistă a internaţionalismului comunist, prin care graniţele dintre statele naţionale
deveneau lipsite de conţinut. Totuşi, liderii sovietici nu au privit cu ochi buni iniţiativa,
considerând-o ca o deviaţie de la modelul propus de URSS. Acest lucru a determinat o
distanţare de modelul comunist titoist din Iugoslavia, care a fost ostracizat de Moscova.
În consecinţă, Iugoslavia va refuza aderarea la CAER, acceptând în schimb Planul
Marshall al SUA şi cunoscând o dezvoltare separată de celelalte state central-europene125.
122
Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste: din 1945 până în zilele noastre, Polirom.
Iaşi, 1998, pp. 21-22.
123
Ibidem, pp. 27, 38.
124
Ibidem, pp. 77-78.
125
Soulet, op. cit., pp. 80-81.
45
Teza de doctorat

Decesul lui Stalin, în februarie 1953, determină o uşoară destindere a regimurilor
comuniste din Europa Centrală. Totuşi, sub influenţa constituirii NATO, în aprilie 1949
şi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA) în 1950, din care făcea parte
şi Republica Federală Germania (RFG), URSS a decis formarea unui bloc militar rival,
Tratatul de la Varşovia, în mai 1955. Din el făceau parte URSS, Albania, Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia, RDG, România şi Ungaria. Prima intervenţie a trupelor Tratatului
de la Varşovia s-a înregistrat în noiembrie 1956, împotriva revoluţiei anticomuniste
ungare, fiind angrenate inclusiv trupele sovietice staţionate pe teritoriul României. Mai
mult, reacţiile maghiarilor din Transilvania au fost reprimate chiar de către statul român.
Aceste lucruri aveau să constituie un motiv de răcire a relaţiilor româno-maghiare în
perioada comunistă, alimentate şi de politicile comuniste de deznaţionalizare a
minorităţilor126.
În 1957, Planul Rapacki de unificare germană pe baza garantării neutralităţii
Europei Centrale de către puterile învingătoare a fost refuzat de occidentali. Prin acest
plan URSS urmărea vulnerabilizarea spaţiului central-european şi chiar a ţărilor
occidentale pentru a beneficia de un avantaj sporit în cadrul negocierilor cu SUA. Totuşi,
după 1958, se remarcă o tendinţă de naţionalizare a comunismului în diferitele ţări din
zonă. În România, această tendinţă este marcată de retragerea trupelor sovietice şi
demararea unui program intensiv de industrializare. Statele din zonă vor refuza constant,
în această perioadă, diferitele proiecte de integrare economică. În 1960 Albania se retrage
chiar din Tratatul de la Varşovia127.
În iunie 1962, România şi alte ţări central-europene resping proiectul de
planificare supranaţională a CAER prin care se urmărea specializarea unor ţări din
„lagărul socialist” exclusiv în agricultură (România, Bulgaria), ca surse pentru întregul
bloc, iar al altora exclusiv în industrie (Polonia, Cehoslovacia). Aceeaşi soartă a avut-o
Planul Valev din 1964, care prevedea construirea unui ansamblu economic agrar al
Dunării de Jos, cuprinzând zone din sudul URSS, nordul Bulgaria şi sud-vestul
României. Deşi acest plan ar fi adus beneficii importante ţărilor respective, ascensiunea
126
Ibidem, pp. 117, 120, 252.
127
46
Teza de doctorat

naţional-comunismului a blocat orice tentativă de regrupare128. O excepţie a constituit-o
realizarea complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier printr-o colaborare româno-
iugoslavă între 1971-1973.
Acordurile de la Helsinki (1975) au marcat începutul unei perioade de mari
schimbări în regiunea central-europeană. Garantarea frontierelor statelor din regiune şi
accentul asupra problemei drepturilor omului au marcat diminuarea ameninţării sovietice
pentru statele respective129. În acest context, mişcările pentru respectarea drepturilor
omului din aceste ţări au cunoscut un nou elan, mai ales în Polonia (sindicatul
Solidaritatea), Cehoslovacia (mişcarea Carta 77) şi Ungaria (aripa reformistă a
comuniştilor maghiari)130. În schimb, în România s-a înăsprit regimul dictatorial al
familiei Ceauşescu şi controlul exercitat de poliţia politică asupra cetăţenilor.
Crearea unor organizaţii semnificative ale societăţii civile în ţările Europei
Centrale, şi în special în ţările din „nucleul” acestei regiuni (Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria) a constituit un atu în dezvoltarea unei conştiinţe democratice a societăţilor
respective şi a sincronizării acţiunilor lor. Deşi situaţiile particulare au avut şi
caracteristici specifice, existenţa unor modele exterioare în ţările vecine a constituit un
factor propice pentru transformarea regiunii de la sfârşitul anilor `90131.
Schimbarea politicii URSS, în urma venirii la conducerea comuniştilor sovietici a
lui Mihail S. Gorbaciov, prin declanşarea acţiunilor perestroika (restructurare) şi glasnost
(transparenţă), a determinat sfârşitul regimurilor comuniste din Europa Centrală132.
Promovarea unei deschideri mai mari spre occident a determinat o accelerare a procesului
de erodare a structurilor comuniste, atât sub presiunea internă, din rândul propriilor
partide, cât şi a societăţii civile. În acest context, căderea regimurilor comuniste a
constituit un „domino”, începând cu schimbările din Ungaria (februarie 1989),
continuând cu alegerile libere din Polonia (iunie 1989), dărâmarea Zidului Berlinului în
RDG (octombrie 1989), schimbările la vârf din Bulgaria, revoluţia „de catifea” din
128
Soulet, op. cit., p. 157.
129
Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, 1994, pp. 760-761.
130
Ivan T. Berend, “Central and Eastern Europe 1944-1993” in Back to Europe? Post-1989 Transformation
and Pathways to the Future, University of California Press, Los Angeles, pp. 245-249.
131
Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, traducere de
Alexandru Vlad, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 117-140.
132
Stephen Borsody, “The New Central Europe” in East European Monographs, Columbia University
Press, New York, 1993, passim.
47
Teza de doctorat

Cehoslovacia (noiembrie 1989) şi terminând cu sângeroasa revoluţie din România
(decembrie 1989). Acest fapt atestă un oarecare sincronism al ţărilor Europei Centrale,
care au reacţionat relativ asemănător în această perioadă133, trăsătură ce se va menţine şi
în perioada următoare.
După căderea Zidului Berlinului

După 1989, ţările Europei Centrale reuşesc să formeze noi structuri de cooperare
instituţionalizată, în special pe tărâm politic şi economic. Astfel apar structuri regionale
central-europene precum Grupul de la Vişegrád (trilaterală formată din Polonia,
Ceholsovacia şi Ungaria), Iniţiativa Central Europeană (ICE) şi Acordul Central-
European de Liber Schimb (CEFTA). Obiectivul primordial al acestor organizaţii era
coordonarea eforturilor ţărilor respective în direcţia integrării europene şi euro-
atlantice134. Treptat, la nucleul iniţial de trei ţări (devenite patru, odată cu separarea
Slovaciei de Cehia), s-au adăugat şi alte ţări din zonă, unele desprinse din fosta
Iugoslavie (Croaţia şi Slovenia), altele având o tranziţie mai sinuoasă (România şi
Bulgaria), însă aceasta doar la nivelul CEFTA135.
Dacă în intervalul 1991 – 1993 funcţia conceptului de Europa Centrală şi a
instituţiilor care s-au realizat pe baza identităţii politice a zonei (ICE, CEFTA) era de a
realiza o selectare a candidaţilor pentru integrarea euroatlantică pe baza însuşirii unui set
de valori, din 1994 statele clar definite central europene realizează negocieri directe cu
instituţiile euroatlantice pentru admiterea în cadrul lor. Din 1994 se exprimă ideea despre
caducitatea înţelegerilor Grupului de la Vişegrád, statele componente privindu-şi
partenerii ca pe un balast care îi impiedică în drumul lor spre Occident136. Havel a fost
campionul acestei orientări, alături de Adam Michnik137.
133
Soulet, op. cit., pp. 295-302, 317-321.
134
Vasile Puşcaş, “Geopolitical Issues of NATO’s Enlargement in Central Europe” in Puşcaş (ed.), op. cit.,
pp. 25-26.
135
Ionel Nicu Sava, “Globalization and Regionalization in Europe. Central Europe and the Carpathian
Basin at the Dawn of the 21st Century” in Puşcaş (ed.), op. cit., p. 121.
136
Vasile Puşcaş, “Geopolitical Issues of NATO’s Enlargement in Central Europe” in Puşcaş (ed.), op. cit.,
p. 27.
137
Vaclav Havel, „The Visegrad Dream Still Relevant Today”, Adam Michnik, “We the Traitors” in The
Visegrad Group – a Central European Collection, International Visegrad Fund, Bratislava, 2006, pp. 54-
57,117.
48
Teza de doctorat

La începutul anilor ’90, discuţiile din mediile diplomatice şi academice în legătură
cu Europa Centrală au fost legate şi de problema securităţii în Europa, de temerile
provocate de conflictele din spaţiul iugoslav, de disputele ceho-slovace. În acest context
au apărut numeroase evaluări istorice şi politice asupra solidităţii construcţiei europene
aşa cum a rezultat aceasta în urma sistemului tratatelor de pace de la Paris (1919-1920).
F. Fejtö este unul din cei mai critici la adresa politicii franceze de la sfârşitul primului
război mondial, fiind criticată şcoala geopolitică franceză în frunte cu Emmanuel de
Martonne şi evocându-se cu nostalgie stabilitatea construcţiei austro-ungare antebelice138.
În acest context apare conceptul american (Holbrooke) de Europa Centrală, care
desenează un concept geopolitic care are mai multe aripi: Europa Centrală de Sud
(Slovenia, Croaţia, România, Bulgaria), Europa Centrală de Mijloc (Cehia, Slovacia,
Ungaria, Polonia), Europa Centrală de Nord (statele baltice)139. Această formă a Europei
Centrale de la Marea Baltică la Adriatica şi Marea Neagră era menită a da un semnal că
SUA doresc cooperarea în zonă, neexcluzând ab initio niciun stat de la integrarea în
NATO. Dar, din modul în care era prezentat conceptul american, al unuia dintre cei mai
importanţi specialişti/dimplomaţi utilizaţi de Washington în Europa Centrală şi Balcani,
se inducea ideea unei etapizări a înglobării regiunii în NATO. Mai întâi partea centrală,
ulterior şi flancurile. După cum se ştie, Europa Centrală de Mijloc a fost acoperită de
umbrela de securitate euro-atlantică încă de la Madrid, iar flancurile în urma summit-ului
de la Praga (2002).
De asemnea, se dezvoltă conceptul francez de „Europa Centrală şi de Est”140,
moştenitor al concepţiei interbelice de „cordon sanitar”, ceea ce implica includerea
tuturor statelor dintre frontiera orientală a UE şi Rusia în această regiune vastă. Conceptul
se va dezvolta, ulterior, pentru a justifica extinderea spre est a UE, iar în prezent se
manifestă sub forma Politicii Europene de Vecinătate, privind relaţiile cu Ucraina,
Belarus şi Republica Moldova.
138
Ferenc Fejtö, Requiem pour un empire défunt: histoire de la destruction de la Monarchie austro-
hongroise, Balland, Paris, 1988, passim.
139
Richard Holbrooke, “America, a European Power” in Foreign Affairs, Vol. 74, Number 2, March/April
1995, passim.
140
Cristian-Radu Chereji, “The Concept of Central Europe in the 90s” in Vasile Puşcaş (ed.), Central
Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000, p. 20.
49
Teza de doctorat
C. Conceptul geografic
Ca şi în cazul dimensiunii politice a Europei Centrale nu există o unanimitate de
păreri cu privire la extensia lui geografică. Viziunea clasică asupra regiunii, în perioada
evului mediu, este legată de întinderea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanică.
Astfel, limitele fizice tradiţionale erau fluviile Rin (la vest), Pad, Dunăre (la sud) şi
Vistula (la est), Marea Baltică (la Nord), Marea Adriatică şi Munţii Carpaţi (la sud-est).
În componenţa respectivă, Europa Centrală, definită ca Mitteleuropa includea
principatele germane, nordul Italiei, Ţările de Jos, Boemia, Ungaria şi, uneori, prin
extensie, Polonia, coincizând la est cu limita dintre catolicism şi ortodoxie141.
După Pacea din Westfalia, limitele geografice ale Europei Centrale au început să
se modifice, astfel că Ţările de Jos şi nordul Italiei n-au mai fost incluse în Europa
Centrală, în schimb Polonia a devenit o parte integrantă a regiunii. În urma războaielor
napoleoniene, conceptul a început să se stabilizeze la teritoriul Confederaţiei Germanice
şi a Imperiului Habsburgic, ulterior a Puterilor Centrale după 1871 (până în 1915, acest
concept include şi Italia)142.
Totuşi, au existat şi o serie de autori care au negat existenţa unei Europe Centrale
geografice, afirmând că tranziţia dintre vestul şi estul continentului s-ar face fără o etapă
intermediară. Este cazul autorului austriac Erwin Hanslik, care susţinea în perioada
Primului Război Mondial că estul continentului începea imediat pe linia oraşelor Trieste,
Viena, Praga, Breslau (Wroclaw), Königsberg. De asemenea, celebrul autor englez
Halford Mackinder considera că nu există o entitate separată în centrul continentului
european, concepţia sa fiind legată de existenţa unei mase continentale eurasiatice
continue. Istoricul francez Joseph Aulneau se raliază acestor concepţii, susţinând că doar
ambiţiile războinice de cucerire puteau justifica un asemenea concept.143
141
Atlas To Freeman's Historical Geography, Edited by J.B. Bury, Longmans Green and Co., Third
Edition, 1903 in http://www.lib.utexas.edu/maps/historical/central_europe.html
142
Paul Robert Magocsi, Historical Atlas of Central Europe (History of East Central Europe), Vol. 1,
University of Washington Press, Seattle, 2003
143
Karl Sinnhuber, “Central Europe: Mitteleuropa: Europe Centrale: An Analysis of a Geographical Term”
in Transactions and Papers (Institute of British Geographers), No. 20. (1954), p. 16.
50
Teza de doctorat

După 1919, se produce o transformare în întreaga structură a zonei. De obicei,
geografii germani considerau Europa Centrală drept entitatea dintre extremitatea vestică a
continentului (Franţa, Marea Britanie, Ţările de Jos) şi extremitatea estică (Rusia). Prin
contrast, geografii britanici consideră spaţiul statelor succesoare de după 1918, drept
Europa de Est (concept preluat şi de americani), situând Europa centrală mai degrabă în
regiunea Germaniei de la Weimar sau chiar ignorând complet existenţa unei astfel de
entităţi144.
Un concept important din punct de vedere geografic este cel al lui Karl
Haushofer. Personalitate emblematică pentru şcoala geopolitică germană, acesta
considera că Germania este îndreptăţită de poziţia sa geografică să domine centrul
Europei şi apoi să se îndrepte spre răsărit în căutarea spaţiului vital (Lebensraum).
Crearea unor state tampon între Germania şi Rusia este considerată o atitudine agresivă
din partea puterilor învingătoare din Primul Război Mondial, menită să încercuiască
statul german. Acest concept a determinat apropierea Germaniei de Uniunea Sovietică în
scopul eliminării acestui spaţiu şi instaurării dominaţiei germane, sub forma sa nazistă145.
Un studiu francez scris de Ernest Lémonon în 1931 considera, pe aceeaşi linie
deschisă de şcoala anglo-saxonă, că Europa Centrală era compusă din Austria, Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia şi Italia, excluzând ţările baltice şi
Germania146.
Geograful francez Emmanuel de Martonne, în volumul Europa Centrală publicat
în 1930 include Germania şi Polonia din varianta sa de Europă Centrală din care fac parte
şi Austria, Elveţia, Ungaria, Cehoslovacia şi România147.
Publicistul german Giselher Wirsing considera în 1932 Europa Centrală sau
„Europa de Mijloc” (Zwischeneuropa) ca fiind zona dintre Marea Baltică, Marea
Adriatică şi Marea Neagră, în care includea Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România,
Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi ţările baltice. Reprezentant al orientării naziste din
Germania, el exclude voit Austria, ca ţintă imediată a Anschluss-ului.
144
Okey, loc. cit., p. 104.
145
Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp. 88-89.
146
Judt, loc. cit., p. 18
147
Giblin et Yves Lacoste, Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations d'hier et d'aujourd'hui, Éditions
La Découverte, Paris, 1998, p. 5-7).
51
Teza de doctorat

Jacques Ancel prezintă în 1936 o variantă mai restrânsă a Europei Centrale pe
care o intitulează Habsburgia, din care fac parte Austria, Cehoslovacia, Ungaria dar şi
România şi Iugoslavia (state succesorale).
Cea mai cuprinzătoare definire geografică interbelică a spaţiului central-european
aparţine, în opinia noastră, românului N. Al. Rădulescu, care în 1938, în articolul „Poziţia
geopolitică a României”, publicat în Revista Geografică Română, identifica trei zone
distincte: (a) zona centro-occidentală sau germanică (Germania, Austria, Elveţia,
Liechtenstein); (b) zona centro-orientală (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România); (c)
zona balcanică (Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Albania)148.
În perioada postbelică, o primă consideraţie este exprimată de istoricul francez
Fernand Braudel, care încearcă să reconstituie spaţiul central-european din spatele
Cortinei de Fier. El este cel care a lansat, la mijlocul anilor 60, celebra butadă „Europa
Centrală este marginea occidentală a Europei de Est şi cea răsăriteană a Europei de
Vest”149, sugerând un posibil centru în zona Germaniei şi a Berlinului, împărţite între cele
două sfere de influenţă politico-ideologică.
Conform istoricului polonez Oskar Halecki, Europa era împărţită în patru regiuni
geografice şi culturale: Europa occidentală, Europa central-occidentală, Europa central-
răsăriteană, Europa răsăriteană. Europa central-răsăriteană nu ar constitui, însă, o unitate
istorică, în ciuda experienţelor comune ale popoarelor din regiune, fiind constituită din
Boemia, Moravia, Polonia, Ungaria, partea de nord şi nord-vest a Peninsulei Balcanice
(locuită de bulgari, sârbi, croaţi şi sloveni). Germania era considerată parte a Europei
central-occidentale, în timp ce România era trecută la Europa de est, alături de Rusia150.
O viziune tranşantă este exprimată de strategul american Zbigniew Brzezinski,
care consideră că în Europa Centrală sunt toate statele „la est de Germania şi la vest de
Rusia”151. E drept că, până la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, el suprapune
conceptul Europei Centrale cu cel al Europei de Est, caracteristic perioadei Războiului
Rece.
148
Dănuţ-Radu Săgeată, Dragoş Baroiu, Graniţele de stat ale României – între tratatele internaţionale şi
dictatele de forţă, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2004, pp. 16-17.
149
Mureşanu, loc. cit.
150
Oskar Halecki, The Limits and Divisions of European History, Londres, Sheed & Ward, 1950, passim.
151
Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti,
1995, pp. 216-217.
52
Teza de doctorat

Cunoscutul scriitor şi gânditor cehoslovac Milan Kundera aprecia şi el în 1984 că
Europa Centrală este „aşezată geografic în Centru, cultural în Vest şi politic în Est”152.
Această viziune justifică, în accepţiunea scriitorului, apetenţa ţărilor din regiune pentru
lumea occidentală.
Imediat după 1990, conceptul a fost clarificat în analizele geografilor occidentali,
prin separarea RDG, alipită Germaniei de Vest, şi a Rusiei de termenul „Europa de Est”.
Astfel, spaţiul intermediar reîncepea să fie numit „Europa Centrală”153.
Publicistul maghiar Csaba G. Kiss revine, la începutul anilor 90 la concepţia
germană şi indică teritoriile dintre Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică ca
formând Europa Centrală154. Fără îndoială că această definiţie putea fi acceptată mai uşor,
de exemplu de către mediile poloneze, care au dorit includerea vechiului spaţiu al
Ducatului Lituaniei în definiţia central-europeană (incluzând teritoriile din prezent ale
Belarusului, Lituaniei şi Ucrainei155).
Conform definiţiei politologului american de origine germană Karl Deutsch,
relaţiile dintre ţările unei regiuni pot fi evaluate dacă luăm în calcul şase factori: (a)
numărul de interacţiuni; (b) consistenţa interacţiunilor; (c) compatibilitatea valorilor de
bază; (d) importanţa contactelor; (e) păstrarea contactelor; (f) rapiditatea contactelor.
Conform acestei definiţii putem identifica următoarele sub-regiuni central-europene: (1)
Mitteleuropa sau nucleul central-european, format din fosta RDG, Cehia, Slovacia,
Polonia, Ungaria, Austria, Slovenia şi Croaţia; (2) Europa de Sud-Est, formată din
România, Bulgaria, Republica Moldova şi părţi din Ucraina; (3) Balcanii, incluzând
Serbia, Muntenegru, Albania, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, partea europeană a
Turciei; (4) euroregiunea baltică, formată din Estonia, Letonia şi Lituania, coasta de sud a
Finlandei156.
În concluzie, putem considera, în momentul actual ca făcând parte din aşa numita
Europă Centrală, şi considerându-se astfel, o serie de state post-comuniste, dar nu numai,
cum ar fi Austria, Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Croaţia,
152
Milan Kundera, „Tragedia Europei Centrale”, in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 222.
153
Alan Dingsdale, „New Geographies of Post-Socialist Europe” in The Geographical Journal, Vol. 165,
No. 2, July 1999, p. 151.
154
Vasile Puşcaş, loc. cit., p. 24.
155
Puşcaş, op. cit., coperta 4.
156
Ionel Nicu Sava, loc. cit., pp. 108, 110.
53
Teza de doctorat

Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Albania, Macedonia, România şi Bulgaria157.
Totuşi, aşa cum afirma un cunoscut politolog francez, Europa Centrală rămâne un
concept mai degrabă politic decât geografic, fiind definit mai ales prin prisma locului
celui care emite afirmaţia158.
D. Conceptul cultural
Europa Centrală nu este o noţiune geopolitică sau geoculturală universal
acceptată, ci în foarte mare măsură ceea ce vrem noi să înţelegem prin ea. Diviziunile
tangibile care separă Europa Centrală sau vestică, sau teritoriile baltice sau chiar Balcanii
sunt atât de neclare încât modelele culturale încrucişate pot spune mai multe decât cele
naţionale sau politice. De exemplu, nu se poate spune cu certitudine dacă Trieste e parte a
Europei Centrale? Dar despre Varşovia? Vilnius? Belgrad?159
Nu se poate susţine că există o unitate culturală a Europei Centrale, nici o
conştiinţă a apartenenţei la aceasta. Aici este spaţiul în care se realizează o severă
dihotomie între Orientul rusesc şi Occidentul european. Totuşi, anumite procese istorice
sunt specifice zonei: formarea întârziată a statului naţional şi a unei culturi politice
modernizate, mai ales la recurgerea la noţiunile de Popor şi Limbă pentru definirea
identităţilor naţionale160. Aceste trăsături definitorii constituie elemente ale specificului
regional161.
În context central-european, diferenţele dintre diverse culturi naţionale sunt mai
importante decât similitudinile lor, antagonismele sunt mai vitale decât orice fel de
apropieri sau elemente de înţelegere. Nu se poate vorbi astfel despre o entitate
157
Political Map of Central Europe, 2001 in
http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/central_europe_pol01.jpg
158
Michel Focher, „Fragmente de Europa: unificări şi fragmentări” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p.
101 şi Droz, op. cit, p. 20.
159
John Willet, „Există o cultură central-europeană?” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 205.
160
Jiří Pehe, “Central European Identity in Politics”, Conference on Central European Identity, Central
European Foundation, Bratislava, 6-7 November 2002 in http://www.pehe.cz/prednasky/2002/2002-11-06-
bratislava.htm
161
Istvan Bibo, Misère des petits États d'Europe de l'Est, traduit du hongrois par György Kassai, Michel
Albin, Paris, 1993, passim.
54
Teza de doctorat

supranaţională. Punctele de convergenţă nu pot fi găsite decât în context medieval şi
renascentist, de exemplu prin răspândirea traducerilor din limba latină în regiune162.
Cu toate acestea, se poate vorbi şi despre un spirit comun al întregii regiuni,
izvorând din coabitarea diverselor popoare în cadrul monarhiei habsburgice. Deşi se
poate argumenta că aceasta a fost o reminiscenţă a perioadei medievale, bazată pe
considerente geopolitice şi religioase, există o anumită amprentă culturală asupra
populaţiei din arealul danubian care o diferenţiază de alte cazuri istorice. În primul rând
există o acceptare a diversităţii ca factor principal al coabitării. Apoi există o istorie
comună, de rezistenţă împotriva ameninţării otomane, ceea ce unifică eforturile diverselor
popoarelor conlocuitoare şi minimalizează diferenţele. În sfârşit, există o ordine bazată pe
negociere şi dialog, formulă ce se menţine chiar şi la sfârşitul secolului XX în statele
succesoare, ceea ce creează premisele unei coexistenţe paşnice a comunităţilor etnice163.
În acelaşi timp, identitatea comună s-a fondat pe existenţa unei limbi comune a
tuturor popoarelor din regiune, impusă, e drept, de factorul politic, limba germană.
Germana a constituit lingua franca a unei regiuni divizate în arii lingvistice şi
naţionalităţi multiple. Principalele creaţii literare ale secolului al XIX-lea în regiune au
fost scrise în germană, indiferent de naţionalitatea autorului (de exemplu, literatura lui
Kafka). Totuşi, la cumpăna dintre secole începe să se răspândească din ce în ce mai mult
limba franceză, folosită mai ales de comunităţile în exil care doresc eliberarea naţională a
popoarelor aflate sub dominaţia habsburgică sau prusacă. Acest lucru duce la
minimalizarea Germanei după 1919, în schimbul ascensiunii limbilor naţionale, şi la
dispariţia unui factor integrator foarte important al regiunii164.
În aceeaşi perioadă se remarcă activitatea integratoare importantă a
intelectualităţii comunităţii evreieşti din regiune, relevantă pentru procesele ulterioare.
Faptul că această comunitate trebuie să înveţe mai multe limbi ale regiunii pentru a se
putea integra social face ca ea să constituie un vehicul important pentru ideile vremii de o
parte şi de alte a barierelor etnico-lingvistice. De asemenea, existenţa unei limbi comune,
162
Danilo Kiš, „Variaţiuni pe tema Europei Centrale” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 279.
163
Markus Reisenleitner, “Tradition, Cultural Boundaries and the Constructions of Spaces of Identity”, in
Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February 2001, pp. 10-12; William M. Johnston, L’Esprit viennois,
PUF, coll. Quadrige, Paris, 1991, passim.
164
Jacques Le Rider, Europa Centrală sau paradoxul fragilităţii, volum coordonat de Dana Chetrinescu şi
Ciprian Vălcan, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 121, 124-125.
55
Teza de doctorat

idiş, derivată din germană şi ebraica veche a dus la dezvoltarea unei coeziuni interne a
comunităţilor evreieşti din regiune165. Mai târziu, însă, această coeziune va fi atacată dur
de naţionalismele locale şi de tendinţele fasciste emergente.
Unii autori susţin existenţa unei arhitecturi comune a Europei Centrale, bazată pe
stilul baroc. Această idee este argumentată prin analizarea stilului arhitectonic al
clădirilor din centrele istorice ale principalelor oraşe din regiune (Praga, Viena, Cracovia,
Budapesta), dar şi noile cartiere construite în perioada comunistă în stil neo-rusesc (în
Varşovia, Dresda, Ostrava). Este remarcată unitatea stilului existent pe teritoriul fostului
Imperiu Austro-Ungar (Habsburgic), ceea ce ar constitui o formă de moştenire culturală
vizuală comună166.
În acelaşi timp, stilul baroc nu se limitează doar la arhitectură, ci pătrunde şi în
formele mentale ale scrierilor autorilor central-europeni. Avem de-a face cu un univers
contradictoriu, animat de valori metamorfozate în continuu, un paradis relativ şi
provizoriu care conţine, în raţiunea sa de a fi înseşi germenii viitoarelor dezagregări.
Pentru Stefan Zweig, perioada de la începutul secolului XX apare ca o vârstă de
aur a spaţiului danubian, sub influenţa covârşitoare a spiritului vienez. Este o lume a
statornicie şi stabilităţii care contrastează frapant cu tulburările din perioadele următoare,
relatată cu o adâncă nostalgie167.
În acelaşi timp, Viena constituie centrul cultural nu doar pentru Imperiul Austro-
Ungar, ci şi pentru intelectuali din state vecine (precum Serbia şi România)168. Viena este
punctul de referinţă indiferent de originea autorului, centrul de intersecţie al diverselor
culturi şi locul de proliferare artistică a spiritului danubian (sau central-european).
Însă nu numai Viena este înfăţişată de creaţiile central-europene ale vremii, ci şi
oraşele din interiorul sau de la marginile teritoriului mitteleuropean, cum ar fi Praga169,
165
Le Rider, 2001, op. cit., p. 126.
166
Victor-Lucien Tapié, Baroque et classicisme, Hachette, Paris, 1957, passim.; Michel Pollack, Vienne
1900, Gallimard/Folio, coll. histoire, Paris, 1992, passim.; Miroslav Baše, Cities in Transformation – Could
Central European Identity Be Regenerated, Czech Technical University, Prague, 2003, passim.
167
Stefan Zweig, „Lumea statorniciei” in Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă, coord. Adriana
Babeţi, Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 23-37.
168
Milos Crnjanski, „Itaca” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 57-63; A. E. Baconsky, „Remember
Viena” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 85-92.
169
Johannes Urzidil, „Testamentul unui tânăr” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 95-103.
56
Teza de doctorat

170 171
Trieste , Vilnius , Sebeş172 sau Lvov173. Ele sunt pătrunse de acelaşi spirit vienez
cosmopolit şi de coabitarea mai multor grupuri, într-o prefigurare a cooperării europene
de la sfârşitul secolului XX.
Totuşi, imperiul danubian avea să se destrame la sfârşitul Primului Război
Mondial, ducând cu sine atmosfera de coexistenţă paşnică, dar păstrând, totuşi, pentru o
lungă perioadă vechea strălucire, chiar şi sub invazia noilor tendinţe. Perioada de
destrămare este dramatică, însă ea vine logic ca urmare a unui cataclism inevitabil
prefigurând atmosfera naţionalistă din perioada următoare174.
În contextul instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est la sfârşitul celui de
al Doilea Război Mondial, conceptul de “Europa Centrală” dispare atât din uzul
diplomatic cât şi din cel ştiinţific. Astfel, regimurile comuniste din zonă sunt integrate în
nediferenţiata “Europa de Est” care din punct de vedere politic cuprindea dictaturi
totalitare (după formula lui Karl Friederich şi Z. Brzezinski, The Soviet Bloc: Unity and
Conflict, 1967)175; diversitatea culturală şi etnică care era subînţeleasă prin conceptul de
Europa Centrală este înlocuită printr-o teoretică uniformitate sub acoperirea marxism-
leninismului. Problema minorităţilor este expediată în înţelegerea armonioasă dintre
majorităţi şi “naţiunile conlocuitoare”.
În ciuda încercării de uniformizare culturală, atât prin ideologizare cât şi prin
adoptarea forţată a limbii ruse, ca limbă a noii culturi de masă, spaţiul cultural est-
european rămâne marcat de divizarea pe criterii naţionale. În acest sens, se continuă
tradiţia de separare a slavilor occidentali şi a non-slavilor faţă de cultura panslavistă
moştenită de Uniunea Sovietică176.
Renaşterea Europei Centrale s-a realizat la începutul anilor ’80, când mai multe
personalităţi din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria (Milan Kundera, Vaclav Havel,
Czeslaw Milosz, Danilo Kis, Mihaly Vajda, György Konrad, etc) au lansat mitul cultural
170
Italo Svevo, „Profil autobiografic” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 106-114.
171
Czeslaw Milosz, „Oraşul tinereţii mele” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 123-129.
172
Lucian Blaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor” Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 147-149.
173
Joseph Roth, „Lvov” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 119-121.
174
Arthur Schnitzler, „Jurnal”, Karl Kraus, „Despre două oraşe”, Franz Kafka, „O călătorie” in Babeţi,
Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 239-257.
175
Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc, Unity and Conflict, revised edition, Harvard University Press,
Cambridge, 1967, passim.
176
Vezi supra 11.
57
Teza de doctorat

al unei Mitteleuropa spirituale, legatară a ceea ce a fost probabil cea mai strălucită
paradigmă ştiinţifică, literară şi artistică din Europa post-iluministă, Viena sfârşitului de
secol XIX şi a începutului de secol XX. Lansarea dezbaterilor a fost realizată prin eseul
lui Milan Kundera Tragedia Europei Centrale (1984). Discuţiile omiteau Germania şi
„problema germană”, se orientau spre Austro-Ungaria, împotriva Uniunii Sovietice şi
spre un „Vest” definit în termeni idilici.
O astfel de definire a Europei Centrale se baza în primul rând pe mişcarea
antitotalitară din ţările aflate sub regimul comunist. Este însă discutabil dacă o asemenea
definire restrânsă poate constitui un concept suficient pentru o apreciere complexă a
regiunii177. Totuşi, moştenirea literară a perioadei este consistentă şi poate oferi repere
importante178.
Pentru Czeslaw Milosz, ca şi pentru György Konrad sau cehul Milan Kundera,
Europa Centrală este numele unei forme de civilizaţie, un model cultural distrus în chip
brutal prin cooperarea a două totalitarisme: nazismul şi stalinismul. Este vorba de acel
univers mental în care ironia subtilă se împletea cu psihologia abisală, parabolele se
substituiau epicului explicit şi cumva simplificator. Europa Centrală era un teritoriu
deopotrivă al îngăduinţei şi al tensiunilor, nu însă al fanatismelor. Aici se năşteau
dadaismul şi expresionismul, a triumfat psihanaliza şi romanul de avangardă179.
Una din dimensiunile capitale ale spiritului central-european, afirmă Milosz, este
permanenţa memoriei. O memorie chinuită şi traumatizată, a martirilor şi ostaticilor. Aici
s-ar afla, potrivit acestuia, distincţia cheie între viziunea occidental-europeană, obsedată
de pasagere frivolităţi, şi acel tragic nerv al tranzacţiei dintre Hitler şi Stalin din 1939180.
Dacă M. Kundera limitează cadrul central-european la state precum Cehoslovacia,
Polonia şi Ungaria181, Milosz propune o definiţie mai largă: toate statele care au fost
obiectul real sau ipotetic al Pactului Ribbentrop-Molotov (deci şi statele baltice şi
177
Daniel Beauvois, „Să nu ne înşelăm asupra paradigmei” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 90
178
Marcel Cornis-Pope, History of the Literary Cultures of East-Central Europe, John Benjamins
Publishing Company, 2004
179
Vladimir Tismăneanu, „Europa Centrală: o comunitate de supliciu şi memorie” in Babeţi, Ungureanu,
1997, op. cit., pp. 86-87.
180
Czeslaw Milosz, „Anul vânătorului” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 383-389.
181
Milan Kundera, loc. cit., pp. 222-225.
58
Teza de doctorat

România). Konrad, la rândul său, consideră cultura central-europeană o diversitate de
curente, având drept punct comun coabitarea182.
Trăsătura cea mai evidentă a literaturii central-europene este conştiinţa istoriei –
atât ca trecut, cât şi ca prezent. Aceasta pare să dicteze tratarea unei serii întregi de
subiecte, nu neapărat istorice. Eurile şi personajele care apar în operele autorilor central-
europeni trăiesc într-un timp modulat altfel decât în cazul omologilor lor occidentali.
Evenimentele politice ale deceniului în care trăiesc personajele, cele ale anilor în care
autorii aceştia s-au format sunt întotdeauna prezente în fundal şi conferă o dimensiune rar
întâlnită în literatura din Vest. În Occident timpul este neutru183.
Toate culturile din Europa Centrală s-au afirmat împotriva suprastructurilor
politice-imperiilor, aceasta fiind una din trăsăturile distincte ale definirii culturale central-
europene. Europa Centrală a devenit al doilea val al difuzării modernităţii artistice şi
intelectuale din Europa, după cel renascentist. Aceasta a determinat şi un sentiment de
inferioritate din cauza modernităţii târzii, dar şi de a fi mai sensibili, poate, la tot ceea ce
presupune modernizarea ca distrugere.
Există două teze importante: a) din punct de vedere cultural, pentru a face
distincţia între Europa Centrală şi Europa de Vest, ar trebui folosit conceptul de
Volksgeist, în sensul în care naţiunile central-europene s-au construit pe etnicitate, spre
deosebire de naţiunile occidentale (vezi definirea clasică franceză a naţiunii după Renan)
care sunt bazate pe cetăţenie; b) adversarii acestei interpretări susţin că s-a creat artificial
o polaritate naţiune civică-naţiune etnică, Habermas întrebându-se cum se poate face
trecerea de la ethnos la demos184.
Există şi teza apartenenţei la Europa Centrală doar a spaţiului catolic şi protestant,
fiind exclusă cultura ortodoxă. Această teză religioasă, susţinută de Samuel P.
Huntington185, se bazează pe existenţa unei unităţi religioase a regiunii, înainte de 1919.
Unitatea religioasă s-ar reflecta mai ales prin modalitatea de evoluţie autonomă a statului
182
György Konrad, „Mai visează cineva la Europa Centrală” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., pp. 266-
267.
183
Czeslaw Milosz, „Atitudini central-europene” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., pp. 257-258.
184
Jurgen Habermas, “Why Europe Needs a Constitution” in New Left Review, Vol. 11, September/October
2001, passim.
185
Samuel P. Huntington, “The Clash of Civilizations” in Foreign Affairs, volume 72, No. 3, summer 1993,
p. 30.
59
Teza de doctorat

secular şi a componentei religioase occidentale, în comparaţie cu utilizarea religiei ca
unealtă politică în est186. De fapt, însă, această teză nu ia în calcul faptul că, în cadrul
Imperiului Habsburgic au existat şi populaţii de religie ortodoxă (români, ucraineni,
sârbi), care au coexistat cu celelalte religii, în ciuda încercărilor de convertire, directe sau
sub forma uniată (greco-catolică). În unele cazuri, se poate vorbi chiar de persistenţa unei
identităţi imperiale a populaţiilor conlocuitoare, cum este cazul ucrainenilor din
Galiţia187.
O observaţie cu caracter istoric asupra discursului politico-cultural de la începutul
anilor ’90 pune în evidenţă faptul că Europa Centrală este un concept instrumentalizat de
către cei care vor să fie europeni. Europa Centrală este definită prin negaţie: nu este nici
occidentală, deşi tinde spre valorile ei, dar nu este nici estică. Miza apartenenţei la
Europa Centrală era tocmai ieşirea din aria “estică” sau “balcanică” (cu toate conotaţiile
negative pe care le implică acestea în ochii europeniştilor). După ’89 statele s-au folosit
de rezultatele dezbaterilor politico – culturale ca de un vehicol politic: Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria au acaparat pe plan politic conceptul de Europa Centrală cu o
dublă intenţie: pe de o parte, pentru a-şi accelera apropierea de Occident, iar pe de alta,
pentru a se delimita de Europa de Est. Harta Europei Centrale s-a constituit nu doar prin
desprinderea simbolică de blocul sovietic ci şi prin exotizarea şi marginalizarea altor
vecini, la fel de asupriţi de Moscova dar integrabili în logica orientalistă şi deci,
stigmatizabili: România, balticii, Bulgaria, Albania, republicile estice ale fostei
Iugoslavii188.
Chiar şi în interiorul Uniunii Europene, există o identitate central-europeană
aparte, care se bazează pe o istorie comună şi pe o evoluţie relativ similară în drumul spre
Europa. Ea este manifestă mai ales în reacţia la directivele Comisiei Europene percepute
186
Ellen Comisso, Brad Gutierrez, „Eastern Europe or Central Europe. Exploring a Distinct Regional
identity” in The Politics of Knowledge: Area Studies and the Disciplines, UCIAS Edited Volume 3,
University of California Press, San Diego, 2002, p. 4.
187
Andriy Zayarnyuk, “On the Frontiers of Central Europe: Ukrainian Galicia at the Turn of the
Millennium”, in Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February, 2001, pp.17-18 şi Delphine Bechtel,
“Galizien, Galicja, Galitsye, Halytchyna : le mythe de la Galicie de la disparition a la résurrection
(virtuelle)” in Cultures d’Europe centrale, n° 4 : Le mythe des confins, Paris, CIRCE, 2004, passim.
188
Vasile Puşcaş, Căderea României în Balcani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 96.
60
Teza de doctorat

ca depăşind cadrul unei acceptări voluntarea din partea statelor membre şi comparate cu
reflexele imperiale din trecut189.
III. Europa Centrală în anii `90– trăsături generale
Dacă în primele două capitole am dorit să clarificăm chestiunile de ordin conceptual-

metodologic, precum şi diferitele dimensiuni ale conceptelor de „Europa Centrală” în
acest capitol evidenţiem câteva din trăsăturile vieţii politice din regiunea Europei
Centrale, precum şi principalele procese economice. Am considerat că este necesar să
procedăm în acest fel, într-o cercetare inspirată de teoriile, metodele şi conceptele din
teoria relaţiilor internaţionale, fiind convinşi de existenţa dialecticii politică naţională
(internă) – politică internaţională. Credem că în acest fel vor putea fi înţelese mai bine
problemele relaţiilor internaţionale din interiorul Europei Centrale dar şi al acestei entităţi
cu alţi actori internaţionali, care sunt analizate în capitolele următoare.
A. Dimensiunea politică a schimbărilor: sistemele politice
Anvergura schimbărilor
Revoluţiile democratice din 1989 din Europa Centrală au fost descrise ca
reprezentând punctul culminant al celui de-al “treilea val” al democratizării globale care a
început în Spania şi Portugalia la mijlocul anilor 1970. Este într-adevăr tentant să privim
destrămarea imperiului sovietic ca parte a prăbuşirii la nivel global a dictaturii. Această
189
Rick Fawn, Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies, Frank Cass, London,
2003, p. 34.
61
Teza de doctorat

perspectivă a influenţat în mod categoric modul în care tranziţia democratică din Europa
Centrală a fost percepută în Occident, precum şi instrumentele folosite pentru a realiza
tranziţia de la totalitarism la democraţie şi de la economia de comandă la economia de
piaţă.
Revoluţiile din 1989 au avut două caracteristici importante: în primul rând,
acestea au fost posibile datorită îndepărtării constrângerilor imperiului sovietic (după
renunţarea la doctrina Brejnev) iar, în al doilea rând, este vorba de unicitatea acestor
revoluţii dat fiind faptul că nu propuneau un nou model de societate ci se dorea imitarea
modelului vestic şi revitalizarea trecutului precomunist pentru a se ajunge rapid către
democraţie şi prosperitate190.
Prăbuşirea regimurilor socialiste s-a constituit într-o provocare pentru
suveranitatea internă a statelor central-europene. Reacţiile naţionale la acest haos
ameninţător au fost divergente. Ritmul transformărilor interne a fost diferit191. Putem
identifică o dinamică a „Europei Centrale de mijloc” în care includem Cehia, Polonia şi
Ungaria, caracterizat de iniţierea unor măsuri de reformă radicală încă de la începutul
anilor `90. Influenţa cea mai puternică a fost exercitată de Statele Unite şi Germania.
„Europa Centrală de Nord”, adică statele baltice, configurează o dinamică aparte,
caracterizată de o puternică influenţă americană şi nord-europeană, în care cele mai
radicale transformări au avut loc la mijlocul anilor `90. În fine, putem decela o dinamică
a „Europei Centrale sudice”, în care putem include România şi Bulgaria, în care au
existat numeroase sincope, lansări şi relaxări a proceselor de transformare societală şi
economică. Cele mai radicale transformări au avut loc la sfârşitul anilor `90 şi începutul
mileniului al treilea, rolul decisiv aparţinând Uniunii Europene, prin mecanismele de
aderare.
Cu toate diferenţele de ritm evidenţiate anterior, anvergura schimbărilor este
extrem de largă. Sistemul politico-statal, structura socială, sistemul economic dar şi
190
Jacques Rupnik, “Eastern Europe: International Context”, în Journal of Democracy, Vol. 11, Number 2,
April 2000, p.117
191
Din bibliografia asupra acestei teme sugerăm a fi consultate: Ivan T. Berend, (edit.) Long-term
Structural Changes in Transforming Central and Eastern Europe, Munich, Sudosteuropa-Gesellschaft,
1996; David S. Mason, Revolution and transition in East-Central Europe (second edition), Westview
Press-Butler University, 1996; Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est 1990-2000, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000
62
Teza de doctorat

sistemele de credinţe şi mentalităţi au fost supuse unor (auto) – transformări la fel de
radicale, dar de sens invers, decât cele prin care Europa Centrală a trecut la sfârşitul celei
de a două mari conflagraţii mondiale.
În toate cazurile în care tranziţia s-a manifestat într-o manieră radicală, a existat o
concentrare fie asupra sistemului politic, în timp ce sistemul economic a rămas practic
neschimbat (precum în tranziţiile clasice şi neoclasice), fie asupra economiei, în timp ce
regimul politic (de obicei nedemocrat) era neafectat. Cu toate că schimbările în sistemele
politice şi economice au început cam în aceeaşi perioadă în Europa Centrală, nu putem
vorbi despre o “tranziţie simultană” deoarece privatizarea sectorului economic are nevoie
de o perioadă mai îndelungată decât organizarea alegerilor libere şi construirea unor
prime partide politice, denumite în teoria politică „protopartide”.
Această desfăşurare presupune că reformele economice trebuie să fie extrem de
comprehensibile, datorită moştenirii socialiste, şi să fie introduse prin intermediul unor
mecanisme democratice sau cel puţin pluraliste.
O altă caracteristică a tranziţiilor economice şi politice din Europa Centrală este
faptul că acestea s-au desfăşurat prin mecanisme paşnice. Chiar dacă au existat mişcări de
stradă violente, acestea nu au pus în discuţie, până la urmă, ordinea democratică.
Aceste schimbări survenite în urma negocierilor nu au fost bazate pe un pact
politic explicit, iar protagoniştii au avut parte de elemente surpriză. Cu toate acestea,
lucrurile nu s-ar fi desfăşurat astfel dacă membrii vechii elite s-ar fi simţit ameninţaţi fizic
sau dacă aceştia nu ar fi crezut că vor avea posibilitatea să-şi caute poziţii favorabile în
noul sistem. În acest sens se poate vorbi de un pact politic tacit.
Natura neviolentă a tranziţiei din Europa Centrală relaţionată cu astfel de pacte
politice tacite a avut implicaţii importante în alte aspecte ale tranziţiei. În primul rând,
vechile elite conducătoare au rămas, în mare parte, neschimbate şi par a fi pregătite să
profite din punct de vedere electoral de pe urma insatisfacţiei acelei părţi a populaţiei care
a avut de suferit de pe urma ravagiilor economice pricinuite de aceste vechi elite în
63
Teza de doctorat

timpul dominaţiei lor. În al doilea rând, nouă clasă capitalistă include multe din vechile
elite tehnocratice (mai ales) ale vechiului regim192.
Trecerea neaşteptată a Europei Centrale de la un regim autoritar la o democraţie
reprezentativă a fost destul de diferită faţă de tiparul clasic al democratizării, care
presupunea o extindere graduală a sufragiului în cadrul unei democraţii limitate până în
momentul în care democraţia de masă devenea o realitate. Astfel, aceste două procese de
democratizare s-au deosebit atât din perspectiva punctului de plecare, cât şi din cel al
vitezei de dezvoltare. În consecinţă, din perspectiva derapajelor populiste recente, este
probabil ca noile democraţii din Europa Centrală, chiar şi integrate în Uniunea
Europeană, să aibă nevoie de un mai amplu proces de învăţare prin practică decât cel al
precedentelor democraţii de masă din vest193.
Sisteme constituţionale în Europa Centrală

Tranziţia de la totalitarism la democraţie a implicat şi un amplu proces de reformă
constituţională, care a fost iniţiat aproape imediat după căderea comunismului. Analiza
sistemelor constituţionale este esenţială pentru înţelegerea istoriei politice a Europei
Centrale, deoarece ele constituie osatura creării statelor democratice. De asemenea,
sistemele constituţionale au o importanţă esenţială pentru constituirea statului de drept,
expresia sintetică a respectului cetăţeanului de către stat. Constituirea statului de drept pe
ruinele statului totalitar a fost un proces deosebit de dificil deoarece a avut de înfruntat
tendinţa cetăţenilor de a nu avea încredere în efectivitatea legilor precum şi tendinţa
administraţiilor de a considera cetăţeanul un simplu „supus”, nu un contributor sau
partener.
În cele ce urmează prezentăm succint principalele trăsături ale constituţiilor
statelor Europei Centrale, conţinutul lor reflectând atât spiritul democratic occidental cât
şi particularităţile locale. În linii generale, sistemele constituţionale din ţările
192
Gil Eyal, Iván Szelényi, Eleanor Townsley, Capitalism fără capitalişti: noua elită conducătoare din
Europa de Est, Omega, Bucureşti, 2001, passim. Adam Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă:
reformele politice şi economice în Europa de Est şi America Latină, ALL, Bucureşti, 1996, passim
193
Leszek Balcerowicz, “Understanding post – communist transitions”, Wojciech Kostecki, (Editor)
Transformations of Post-Communist States, Palgrave Macmillan, 2000, pp. 226-229
64
Teza de doctorat

postcomuniste au fost edificate plecând de la tradiţiile interbelice, acolo unde a fost
posibil, dar şi de la tendinţele constituţionale occidentale, fiind preluate noi instituţii şi
mecanisme instituţionale.
Cehia
Constituţia cehă a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 după aprobarea sa de către
Consiliul Naţional Ceh. Ea cuprinde 113 articole, grupate în 8 capitole. Actul
fundamental al Republicii Cehe menţionează principiile suveranităţii, independenţei şi
integrităţii statului, preeminenţa valorilor statului de drept precum şi existenţa
pluripartidismului politic. În constituţia cehă nu există un capitol special consacrat
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, deoarece acestea sunt cuprinse în cadrul unui
document separat, având forţă constituţională - Carta drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, considerată parte a ordinii constituţionale.
În Cehia sistemul parlamentar este bicameral. Prerogativele Parlamentului sunt în
general similare celor care există în toate constituţiile democratice de tip parlamentar,
printre altele Parlamentul având dreptul să aleagă Preşedintele Republicii (art.54 pct.2 din
Constituţia Republicii Cehe).
În cadrul sistemului parlamentar ceh există importante diferenţieri între Camera
Deputaţilor şi Senat. Aceste diferenţieri vizează în primul rând modul de alegere a celor
două corpuri legislative, care se efectuează pe baza principiului reprezentării
proporţionale pentru Camera Deputaţilor, compusă din 200 de deputaţi şi pe baza
sistemului majoritar pentru Senat, compus din 81 de senatori.
Camera Deputaţilor are puteri exclusive în problemele financiare şi bugetare, dar
şi un "ultim cuvânt" în problemele legislative, deoarece în ipoteza în care, după ce un
proiect de lege - votat de Camera Deputaţilor - este transmis Senatului şi acesta îl
respinge sau îl modifică, el va fi supus din nou dezbaterii Camerei Deputaţilor, care poate
menţine forma iniţială cu votul a jumătate plus unu din numărul deputaţilor.
Preşedintele Republicii nu este considerat ca o instituţie aparte ci este inclus în
cadrul puterii executive. El este ales de către Parlament, ca în toate republicile
parlamentare, dar dispune de posibilitatea de a dizolva Parlamentul deşi constituţia nu
prevede exact în ce condiţii Preşedintele poate face uz de dreptul său.
65
Teza de doctorat

Guvernul este organul suprem executiv. El este autorizat să emită decrete în
scopul executării legilor. Deşi Guvernul are un rol activ în procedura de elaborare a
legilor totuşi constituţia cehă nu prevede posibilitatea delegării legislative.
Curtea Constituţională a Republicii Cehe reprezintă un organ judiciar
independent, a cărui misiune este să asigure respectul Constituţiei. Ea este alcătuită din
15 judecători, numiţi pe 10 ani de către Preşedintele Republicii, cu acordul Senatului.
Curtea Constituţională verifică concordanţa legilor cu Constituţia, a regulamentelor
adoptate de Guvern, a măsurilor de dizolvare a partidelor politice, a unor operaţiuni
electorale etc. O atribuţie de extremă importantă este însă competenţa Curţii
Constituţionale de a statua în situaţiile în care Preşedintele Republicii este învinuit de
trădare, pe baza unei acuzaţii formulate de Parlament194.
Slovacia
Consiliul Naţional Slovac a aprobat la 1 ianuarie 1993 Constituţia compusă din
156 articole, grupate în 9 părţi. Din punctul de vedere al prevederilor generale, constituţia
cuprinde referiri la principiile suveranităţii, independenţei şi integrităţii statului,
întâietatea valorilor statului de drept precum şi existenţa pluripartidismului politic. În
Slovacia, în schimb, există o parte importantă a Constituţiei, inserată imediat după partea
introductivă, în care sunt înscrise drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, însumând 43 de
articole195.
În legătură cu modul în care sunt reglementate drepturile omului în constituţia
slovacă, remarcăm inadmisibilitatea pedepsei cu moartea, recunoaşterea dreptului de
proprietate, cu menţiunea că acesta nu trebuie să aducă prejudicii altor persoane sau să fie
în contradicţie cu interesele publice apărate de lege196.
194
Milos Calda, Constitution-Making in Post-Communist Countries: A Case of the Czech Republic, A
paper presented at a panel of the Center for the Study of the Constitution at the American Political Science
Association Convention, Atlanta, Georgia, September 2/5, 1999,
http://tucnak.fsv.cuni.cz/~calda/APSA99.pdf
195
Pentru textele constituţiilor statelor lumii, în limba engleză, vezi site-ul University of Richmond,
http://confinder.richmond.edu/country.php
196
Pentru modul de funcţionare al constituţiei în Slovacia vezi şi Darina Malová, „Slovakia: From the
Ambiguous Constitution to the Dominance of Informal Rules”, Democratic Consolidation in Eastern
Europe, Volume 1, Institutional Engineering, June 2001, pp. 347-378
66
Teza de doctorat

Slovacia are un sistem parlamentar unicameral - Consiliul Naţional al Republicii
Slovace, compus din 150 membri. Atribuţiile Parlamentului sunt asemănătoare celor care
există în toate constituţiile democratice de tip parlamentar. El are dreptul să aleagă
Preşedintele Republicii. Vârsta pentru a fi ales membru al Parlamentului este de 21 de
ani, numai pentru funcţia de senator şi pentru aceea de Preşedinte al Republicii, se cere
vârsta de 40 de ani. Consiliul Naţional Slovac adoptă hotărâri cu majoritatea membrilor
săi. Procedura legislativă este însă mai simplă decât în cazul altor republici parlamentare
deoarece sistemul parlamentar este unicameral şi cuprinde numai faza adoptării legilor şi
trimiterii Preşedintelui Republicii spre a fi promulgate, cu posibilitatea acestuia de a
retrimite proiectul adoptat pentru o nouă lectură.
Preşedintele Republicii este inclus în cadrul puterii executive. El este ales de către
Parlament dar dispune de posibilitatea de a dizolva Parlamentul în situaţia în care
programul de guvernare a fost respins de trei ori în decurs de şase luni, solicitând în
prealabil şi opinia preşedintelui parlamentului.
Primul ministru desemnat de Preşedintele Republicii trebuie să se prezinte în faţa
Parlamentului spre a obţine încrederea acestuia. Guvernul este considerat organul suprem
executiv având dreptul de a emite atât decrete cât şi regulamente.
Cu referire la puterea judecătorească, reţine atenţia modul în care este
reglementată instituţia Curţii Constituţionale. Constituţia Republicii Slovace prevede că
numărul judecătorilor Curţii Constituţionale este de 10, iar durata mandatului lor este de
şapte ani, selecţia desemnării judecătorilor urmând să se facă de Preşedintele Republicii
din numărul de 20 de persoane propuse de Consiliul Naţional al Republicii Slovace. O
atribuţie de extremă importanţă este competenţa Curţii Constituţionale de a statua în
situaţiile în care Preşedintele Republicii este învinuit de trădare, pe baza unei acuzaţii
formulate de Parlament. În Slovacia hotărârile Curţii sunt obligatorii şi nu pot fi atacate.
O prevedere deosebit de importantă este aceea cuprinsă în art. 153 din Constituţia
Republicii Slovace, care dispune ca Republica Slovacă se va considera succesoarea
tuturor drepturilor şi îndatoririlor rezultând din tratatele internaţionale care obligau
anterior secesiunii fosta Cehoslovacie, în măsura în care acest lucru rezultă din statutele
67
Teza de doctorat

constituţionale ale Cehiei şi Slovaciei sau din acordul încheiat între cele două
republici197.
Polonia
La 2 aprilie 1997, Adunarea Naţională a Republicii Polone a adoptat noua
Constituţie a ţării, care cuprinde 243 articole, grupate în 13 capitole198. Explicaţia
adoptării doar în 1997 a unei noi constituţii de către Polonia trebuie căutată în faptul că în
timpul negocierilor de la „masa rotundă” dintre sindicatul Solidaritatea şi regimul
comunist o parte din prevederile constrângătoare pentru dezvoltarea democratică
(anularea prevederilor care interziceau pluripartidismul, de exemplu) au fost prohibite.
Preambulul Constituţiei reaminteşte tradiţiile de libertate ale poporului polonez şi
comunitatea de interese a cetăţenilor, dornici să aducă un omagiu celor care au luptat
pentru independenţa ţării şi pentru moştenirea creştină. De menţionat este şi faptul că,
deşi noua Constituţie poloneză asigură libertatea cultelor religioase şi drepturile egale ale
cetăţenilor, indiferent de religia pe care o practică, se precizează că relaţiile dintre
Republica Polonă şi biserica romano-catolică vor fi reglementate printr-un tratat
internaţional.
În Polonia puterea legislativă este exercitată de către Sejm şi Senat. Sejm-ul se
compune din 460 de deputaţi şi este ales pe termen de patru ani, prin vot universal, egal,
direct şi proporţional, prin scrutin secret. Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi
tot pe termen de patru ani prin vot universal, egal, direct şi secret. Pentru ca cineva să fie
ales deputat, trebuie să fi împlinit vârsta de 21 de ani în timp ce pentru a fi ales senator,
condiţia este împlinirea vârstei de 30 de ani. Atât deputaţii, cât şi senatorii, sunt propuşi
de partidele politice, cât şi de alegători, rezultatul alegerilor urmând să fie confirmat de
către Curtea Supremă.
197
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat: tratat, Vol.
2, Bucureşti, Lumina Lex, 2002, p. 305-309. Pentru constituţia polonă vezi şi Vol. 6, nr. 2, 3 din 1997 ale
revistei East European Constitutional Review
198
Wyrzykowski Mirosaw, “Legitimacy: The Price of a Delayed Constitution in Poland”, Democratic
Consolidation in Eastern Europe, Vol. 1, Institutional Engineering, June 2001, pp. 431-455. Vezi şi Daniel
H. Cole, Poland’s 1997 Constitution in Its Historical Context,
http://indylaw.indiana.edu/instructors/cole/polconst.pdf
68
Teza de doctorat

Procedura legislativă comportă adoptarea legilor în urma a trei "lecturi". De
regulă, în lipsa unor prevederi contrare, legile sunt adoptate cu majoritate simplă.
Preşedintele Republicii este reprezentantul suprem al Republicii Polone şi
garantul continuităţii autorităţii statului. Preşedintele asigură respectarea Constituţiei,
apărarea suveranităţii şi securităţii statului, precum şi inviolabilitatea şi integritatea
teritoriului ţării. El este ales prin vot universal, egal, direct şi secret, pe o perioadă de
cinci ani.
Pentru ca cineva să candideze pentru funcţia de preşedinte al ţării, se cere vârsta
minimă de 35 de ani, iar candidatul trebuie să fie propus de cel puţin 100.000 de cetăţeni
care au dreptul de vot pentru alegerile din Sejm. Candidatul care obţine mai mult decât
jumătate din voturile valabile va fi considerat ales preşedinte. Dacă nici un candidat nu
întruneşte majoritatea voturilor, un nou scrutin va avea loc după 14 zile, la care vor
participă numai candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi la primul tur de
scrutin. Candidatul care va obţine, de această dată, cel mai mare număr de voturi va fi
declarat ales.
În Polonia nu există funcţia de vicepreşedinte. În cazul incapacităţii temporare a
preşedintelui de a-şi exercita prerogativele Mareşalul Sejm-ului poate îndeplini - cu titlu
provizoriu - cu avizul Tribunalului Constituţional, funcţia de şef al statului.
Preşedintele Republicii Polone dispune de atribuţiile care sunt, în general,
recunoscute şefilor de stat: comandant suprem al armatei, acordarea de ordine şi medalii,
ratificarea tratatelor internaţionale etc. El are dreptul să emită decrete şi ordine executive.
Primul ministru, ca şi întregul guvern, este numit de Preşedintele Republicii. În
următoarele 14 zile după desemnarea sa, primul ministru supune Sejm-ului programul
activităţii Consiliului de Miniştri, împreună cu o moţiune prin care solicită un vot de
încredere. Moţiunea trebuie să fie aprobată cu majoritatea voturilor, în prezenţa a cel
puţin jumătate din numărul membrilor Camerei Deputaţilor. În cazul în care nu se obţine
un vot de încredere, procedura se repetă în următoarele 14 zile, iar dacă nici aceasta nu
duce la obţinerea votului de încredere, Preşedintele Republicii are dreptul să dizolve
Sejm-ul şi să convoace noi alegeri.
O procedură similară celei existente în Germania este prevăzută în Constituţia
Poloniei, care permite Sejm-ului, în cazul în care nu a fost obţinut votul de încredere, să
69
Teza de doctorat

iniţieze o moţiune semnată de cel puţin 46 de deputaţi, în care să se specifice totodată şi
numele candidatului pentru funcţia de prim ministru promis de Sejm. Există şi
posibilitatea ca Sejm-ul să iniţieze un vot de neîncredere cu privire la un anumit ministru,
la solicitarea a 69 de deputaţi. În acest caz, Preşedintele Republicii va trebui să revoce
ministrul a cărui demitere a fost solicitată prin votul de neîncredere adoptat cu
majoritatea membrilor Sejm-ului. Totodată, este posibil ca însuşi primul ministru să
solicite Sejm-ului un vot de încredere faţă de Consiliul de Miniştri, care va trebui adoptat,
de asemenea, cu majoritatea votanţilor, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul
membrilor statutari ai Sejm-ului. Schimbările în cadrul Guvernului se efectuează de
Preşedintele Republicii, la solicitarea primului ministru.
Unităţile de autoguvernare locală au personalitate juridică, ele putând să aibă
bunuri în proprietate şi să beneficieze de alte drepturi asupra proprietăţii. O particularitate
a Constituţiei poloneze, prevăzută de art.172, este aceea că unităţile de autoguvernare au
dreptul de a se asocia şi chiar dreptul de a se alătura unor asociaţii internaţionale, precum
şi unor comunităţi regionale, ele putând totodată să iniţieze acţiuni de cooperare cu
comunităţi locale sau regionale din alte ţări199.
Ungaria
La 23 octombrie 1989 au fost adoptate importante schimbări constituţionale care
au dus, printre altele, la modificarea denumirii ţării din Republica Populară Ungară, în
Republica Ungaria. Constituţia modificată în 1989 a prevăzut că "Republica Ungară este
un stat democratic de drept, independent, în care se afirmă în egală măsură atât valorile
democraţiei burgheze cât şi cele ale socialismului democratic". S-a prevăzut că activitatea
oricărei organizaţii obşteşti, a oricărui organ de stat sau cetăţean al Ungariei, orientată
spre dobândirea puterii, spre exercitarea şi deţinerea ei exclusivă, prin forţă, este
considerată ilegală.
Constituţia Republicii Ungaria (forma actualizată şi modificată a Constituţiei din
1972) a fost republicată în Buletinul Oficial al Republicii Ungaria nr.84 din 24 august
1990.
199
Victor Duculescu et alii, p. 364-368
70
Teza de doctorat

Pe plan internaţional, Republica Ungaria repudiază războiul ca mijloc de
soluţionare a litigiilor dintre state, manifestându-şi dorinţa de a colabora cu toate
popoarele şi statele lumii. O prevedere specială este aceea care dispune că "Republica
Ungaria se simte responsabilă pentru soarta ungurilor care trăiesc în afara frontierelor
sale şi sprijină cultivarea relaţiilor lor cu Ungaria".
Parlamentul este organul suprem al puterii de stat şi al reprezentării poporului,
care asigură ordinea constituţională a societăţii, determină organizarea, direcţiile şi
condiţiile guvernării. Atribuţiile Parlamentului maghiar sunt, în general, similare celor pe
care le au forumurile reprezentative ale tuturor celorlalte ţări. Dacă Parlamentul este
împiedicat să îşi desfăşoare activitatea, Preşedintele Republicii va fi îndreptăţit să declare
starea de război, să decreteze starea excepţională şi să înfiinţeze Consiliul de Apărare
Naţională. Se precizează că Parlamentul nu se poate întruni dacă măsura convocării sale
se loveşte de impedimente de neînlăturat datorită timpului redus ori evenimentelor care
au determinat starea de război, starea excepţională sau starea de necesitate. Parlamentul
va trebui să verifice temeinic măsura declarării stării de război, a stării excepţionale sau a
stării de necesitate, la prima şedinţă de după încetarea împiedicării sale, hotărând asupra
legalităţii măsurilor întreprinse200.
Constituţia maghiară prevede ca membrii parlamentului sunt aleşi pe o durată de
4 ani, o parte pe circumscripţii şi o parte prin reprezentare proporţională. Pe perioada
mandatului, deputaţii beneficiază de imunităţi. Ei nu pot îndeplini funcţia de preşedinte al
Republicii, membru al Curţii Constituţionale, comisionar parlamentar al dreptului
cetăţenilor, judecător, procuror, funcţionar în corpul administrativ al statului (exceptând
pe ceea de membru al guvernului şi ministru secretar de stat politic), membru al forţelor
armate, poliţiei sau altor organe ale ordinii publice. Mandatul deputaţilor încetează odată
cu încetarea poziţionării parlamentului, prin deces, prin declararea incompatibilităţii, prin
demisie sau prin pierderea dreptului de vot.
Preşedintele Republicii poate dispune dizolvarea Parlamentului, odată cu
stabilirea unor noi alegeri, dacă Parlamentul şi-a retras încrederea faţă de Guvern de cel
puţin 4 ori într-o perioadă de 12 luni. Înaintea dizolvării Parlamentului Preşedintele
200
Istvan Szikinger, “Hungary's Pliable Constitution”, Democratic Consolidation in Eastern Europe,
Volume 1, Institutional Engineering, June 2001, pp. 406-431
71
Teza de doctorat

Republicii este obligat să solicite opinia primului ministru, a preşedintelui şi a liderilor
grupurilor parlamentare ale partidelor care sunt reprezentate în Parlament. În timpul stării
excepţionale sau de necesitate, Parlamentul nu se va putea dizolvă şi nici nu va putea fi
dizolvat. Dacă mandatul său expiră în timpul stării excepţionale sau stării de necesitate,
mandatul va fi prelungit de la sine.
Preşedintelui Republicii, şeful statului, exprimă unitatea naţiunii şi veghează
asupra funcţionării democratice a organismului statal. Preşedintele Republicii este,
totodată, comandantul suprem al forţelor armate. El este ales de Parlament, pentru o
perioadă de 5 ani. Orice cetăţean maghiar care beneficiază de dreptul de vot poate
candida la funcţia de Preşedinte, dacă a împlinit vârsta de 35 de ani înainte de ziua
alegerilor. Preşedintele Republicii este ales de Parlament prin vot secret el putând fi
reales în această funcţie numai o singură dată. Potrivit prevederilor constituţionale, va fi
proclamat preşedinte candidatul care a obţinut două treimi din voturi la prima alegere.
Dacă această majoritate nu este întrunită urmează să se facă o nouă votare, de această
dată fiind necesară o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor. Dacă primele
două runde nu au dat nici un rezultat, se va organiza o a treia votare, la care vor participă
numai primii doi candidaţi care au întrunit numărul cel mai mare de voturi în runda a
doua. Va fi proclamat câştigător candidatul care va obţine majoritatea simplă de voturi.
Dacă Preşedintele Republicii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, atribuţiile
sale sunt preluate de preşedintele Parlamentului. În acest timp, atribuţiile Preşedintelui
Parlamentului vor fi îndeplinite de vicepreşedintele desemnat de Parlament. Preşedintele
poate fi destituit dacă în cursul exercitării funcţiei sale încalcă intenţionat Constituţia sau
oricare altă lege. Împotriva Preşedintelui care a încălcat Constituţia sau altă lege se poate
iniţia tragerea la răspundere printr-o lege propusă de o cincime din membrii
Parlamentului. Pentru declanşarea procedurii de tragere la răspundere a Preşedintelui este
necesar votul a două treimi din numărul deputaţilor. Începând de la luarea hotărârii
Parlamentului, până la terminarea procedurii de acuzare, Preşedintele nu va avea dreptul
să-şi exercite atribuţiile. Aprecierea faptei însă aparţine Curţii Constituţionale. Dacă în
urma procedurii se constată încălcarea legii, Curtea Constituţională îl poate demite pe
Preşedinte din funcţia sa. În cazul săvârşirii unei fapte penale, dacă se va constata
vinovăţia Preşedintelui Republicii pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, el va
72
Teza de doctorat

putea fi demis din funcţie, aplicându-i-se totodată orice pedeapsă sau măsura prevăzută
de Codul penal pentru fapta respectivă.
În sistemul maghiar guvernul se compune din primul ministru şi miniştri,
neexistând vicepreşedinţi ai guvernului, primul ministru fiind înlocuit de ministrul pe
care îl desemnează el. Primul ministru este ales la propunerea Preşedintelui Republicii,
prin votul majorităţii membrilor Parlamentului iar miniştrii sunt numiţi şi demişi de
Preşedintele ţării, la propunerea primului ministru. După alcătuirea Guvernului, membrii
acestuia depun un jurământ în faţa Parlamentului.
Atribuţiile Guvernului sunt în general similare celor prevăzute în alte constituţii.
Guvernul este responsabil faţă de Parlament pentru activitatea sa, el având obligaţia să
prezinte cu regularitate Parlamentului rapoarte cu privire la măsurile adoptate. Cel puţin o
cincime din membrii Parlamentului pot prezenta în scris o moţiune de neîncredere faţă de
primul ministru, indicând totodată persoana pe care o propun pentru această funcţie. În
cazul în care moţiunea este aprobată cu majoritatea de voturi, persoana propusă ca prim
ministru va fi considerată aleasă. Guvernul, poate, la rândul său, să solicite un vot de
încredere sau să aprecieze că votul privind o anumită propunere a sa să fie considerat ca
un vot de încredere. În asemenea situaţii, dacă Parlamentul nu votează încrederea faţă de
Guvern, acesta este obligat să demisioneze. Până la desemnarea noului guvern, vechiul
guvern va rămâne în funcţie, exercitând toate drepturile care îi revin. El nu poate încheia
însă convenţii internaţionale şi va putea emite decrete numai în baza împuternicirii
exprese a legii, în cazuri ce nu pot fi amânate.
Curtea Constituţională supraveghează constituţionalitatea reglementărilor juridice
adoptate, având dreptul de a anula legile dacă sunt contrare Constituţiei. Cei 15 membri
ai Curţii Constituţionale sunt aleşi de Parlament, propunerile pentru alegerea lor fiind
făcute de o comisie compusă din reprezentanţii grupurilor parlamentare reprezentate.
Alegerea membrilor Curţii Constituţionale se face cu votul a două treimi din deputaţi201.
Estonia
Adunarea Constituantă estoniană, convocată în 1992, a adoptat formă finală a noii
Constituţii la 10 aprilie, iar la data de 28 iunie a aceluiaşi an 91% dintre cetăţenii prezenţi
201
73
Teza de doctorat

la referendum au aprobat textul acesteia. La 3 iulie 1992 Constituţia a fost promulgată de
către Consiliul Suprem al Estoniei şi a intrat în vigoare202.
Potrivit prevederilor Constituţiei estoniene, poporul îşi exercită puterea supremă
pe calea alegerii de către cetăţeni a Adunării legislative (Riigikogu) şi prin participarea la
referendum. Adunarea legislativă se compune din 101 membri, aleşi în cadrul unor
alegeri libere, pe termen de patru ani, prin vot secret, pe baza principiului
proporţionalităţii.
Preşedintele Republicii este ales de Parlament, iar în cazul în care acesta nu
reuşeşte să aleagă un preşedinte în cursul a trei runde, alegerea Preşedintelui se va face de
către un colegiu electoral, compus din membrii Riigikogu şi reprezentanţii autorităţilor
locale. Printre atribuţiile preşedintelui figurează reprezentarea ţării în relaţiile
internaţionale, precum şi alte atribuţii ce revin şefului statului în cadrul sistemelor de
guvernare parlamentare. În cazul în care preşedintele este în imposibilitate de a-şi
îndeplini atribuţiile, prerogativele sale vor fi asumate de preşedintele Parlamentului.
Preşedintele poate fi trimis în judecată pentru fapte grave numai la propunerea
Cancelarului Judiciar, cu consimţământul majorităţii membrilor Riigikogu.
Guvernul este titularul puterii executive. El este confirmat de Parlament, după ce
propunerea de prim ministru a fost făcută de şeful statului şi candidatul la postul de şef al
cabinetului a obţinut din partea Adunării Parlamentare autoritatea de a forma guvernul.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine membrilor Adunării, Grupurilor
Parlamentare, Comitetelor Parlamentare, Guvernului Republicii, dar şi Preşedintelui
Republicii (însă numai pentru amendamente la Constituţie). Anumite legi (cum ar fi în
sistemul constituţional al României "legile organice") pot fi adoptate de Parlament numai
cu majoritatea membrilor Riigikogu. Asemenea legi sunt cele care privesc cetăţenia,
sistemul electoral referendumul, guvernul republicii, autonomia culturală pentru
minorităţile etnice, bugetul de stat etc. Legile adoptate pe calea unui referendum obligă
toate organele statului. Acestea vor fi imediat promulgate de Preşedintele Republicii.
Numai în situaţiile în care Adunarea legislativă nu se poate întruni, Preşedintele
poate adopta prin decret, în probleme de interes naţional, reglementări având forţa de
lege, care sunt contrasemnate de primul ministru şi de preşedintele Riigikogu. Asemenea
202
http://www.constitution.org/cons/estonia.txt
74
Teza de doctorat

acte vor trebui însă supuse imediat Parlamentului, în momentul în care acesta va fi în
măsură să-şi înceapă lucrările.
O instituţie specifică Constituţiei Republicii Estonia o constituie Cancelarul
pentru problemele judiciare, care este un demnitar independent, având competenţa de a
examina dacă actele adoptate de puterea legiuitoare, cea executivă sau de autorităţile
locale sunt în concordanţă cu prevederile Constituţiei şi ale legilor. Cancelarul este numit
de Parlament, la propunerea Preşedintelui Republicii. El are dreptul să analizeze
propuneri de modificări ale legilor şi poate propune iniţierea unor procese împotriva
Preşedintelui, membrilor Parlamentului, membrilor Guvernului sau altor demnitari.
Cancelarul pentru probleme judiciare are dreptul de a participa la şedinţele
Parlamentului şi ale Guvernului, fără a avea însă dreptul să ia cuvântul. În cazul
constatării unor contradicţii între Constituţie şi un anumit act adoptat de organele
legislative sau executive, Cancelarul pentru probleme judiciare va trimite organelor
respective actul în cauză, pentru că ele să se conformeze Constituţiei. Se va putea adresa,
de asemenea, Curţii Naţionale (Curţii Constituţionale) cerând anularea actului203.
Letonia
În ceea ce priveşte dezvoltarea constituţională a Republicii Letonia, trebuie să
observăm că în această ţară s-a procedat la repunerea în vigoare a Constituţiei din 1922.
Aceasta fusese adoptată de o Adunare Constituantă la 15 februarie 1922, intrând în
vigoare la 7 noiembrie în acelaşi an. Ea are 88 de articole. Constituţia proclamă
suveranitatea republicii, care este un stat independent şi democratic.
Parlamentul (Saeima) se compune din 100 de reprezentanţi ai poporului, aleşi pe
baza reprezentării proporţionale, în cadrul unor circumscripţii electorale. Alegerile se
desfăşoară o dată la trei ani în prima duminică din luna octombrie. Sediul Parlamentului
este în Riga. După alegerea sa, Parlamentul desemnează organele de conducere. Membrii
Adunării se bucură de imunitate în ceea ce priveşte voturile şi ideile exprimate în
exercitarea îndatoririlor lor. Preşedintele statului este de asemenea ales de către
Parlament, pe trei ani, prin vot secret. El dispune de prerogative similare instituţiei şefului
statului în republicile parlamentare.
203
75
Teza de doctorat

Puterea executivă revine Cabinetului. Guvernul are nevoie să beneficieze de
încrederea Parlamentului şi este responsabil în faţa acestuia pentru activităţile sale.
Şedinţele Cabinetului sunt prezidate de primul ministru sau de un alt ministru desemnat
de acesta.
Propunerile legislative pot fi făcute de Preşedintele Republicii, Cabinet,
Comitetele Saeima sau de cel puţin cinci parlamentari sau 100 de alegători. Preşedintele
are dreptul de a amâna promulgarea unei legi. Legea a cărei promulgare a fost amânată
poate fi supusă unui referendum, dacă o zecime din alegători ar dori aceasta. În cazul
legilor de urgenţă adoptate cu o majoritate de două treimi, Preşedintele Republicii nu are
dreptul să le mai trimită Camerei spre o nouă dezbatere şi nici să le supună
referendumului popular.
Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1922 s-a corelat cu adoptarea unor alte
documente constituţionale, care întregesc afirmarea prerogativelor Estoniei ca stat
suveran şi independent, beneficiind de propria sa organizare constituţională204.
Lituania
La 25 octombrie 1992, referendumul constituţional desfăşurat în Lituania are ca
rezultat aprobarea unei noi constituţii. Constituţia Lituaniei urmează redactări şi
formulări de principiu cuprinse în constituţiile moderne ale ţărilor democratice,
cuprinzând largi garanţii în ceea ce priveşte drepturile politice şi drepturile sociale.
Adoptând un sistem parlamentar unicameral, Lituania consacră încredinţarea
puterii legislative Saeim-ei care este totodată şi deţinător al suveranităţii naţionale. El este
alcătuit din 141 de deputaţi, aleşi pe patru ani, prin vot universal, egal, direct şi secret, pe
baza unei proceduri electorate mixte, stabilită prin lege (71 deputaţi aleşi pe
circumscripţii şi 70 pe liste).
Preşedintele Republicii, pentru alegerea căruia se cere vârsta minimă de 40 de ani,
este ales pe o perioadă de cinci ani, prin vot universal, egal, direct şi secret. El dispune de
atribuţii importante în domeniul politicii externe, semnării tratatelor internaţionale,
numirii şi rechemării reprezentanţilor diplomatici, dar în acelaşi timp, are şi o serie de
atribuţii în ceea ce priveşte politica internă. El recomandă pe primul ministru, revocă, cu
204
Ibidem, pp.239-240
76
Teza de doctorat

consimţământul Seim-ului, pe primul ministru, acceptă demisia guvernului şi o supune
Seim-ului, propune candidaţi pentru funcţia de judecători la Curtea Supremă şi pentru alţi
demnitari, declară starea de urgenţă, prezintă rapoarte anuale în faţa Seim-ului, anunţă
desfăşurarea alegerilor etc.
În anumite situaţii Preşedintele Republicii poate emite decrete, care trebuie
contrasemnate de primul ministru şi de un ministru. Responsabilitatea pentru asemenea
decrete revine miniştrilor. Persoana Preşedintelui Republicii este inviolabilă, dar el poate
fi înlocuit din funcţie înainte de termen pentru încălcarea Constituţiei, în concordanţă cu
procedura de impeachment.
Guvernul Republicii Lituania soluţionează problemele curente de stat şi
administrative, fiind răspunzător în faţa Saeima pentru întreaga sa activitate.
Persoana primului ministru se bucură de imunitate, neputându-se întreprinde nici
o măsură juridică împotriva sa fără consimţământul Saeima.
Curtea Constituţională se compune din nouă judecători numiţi de Preşedintele
Republicii, de conducerea Saeima şi de conducerea Curţii Supreme de Justiţie.
Curtea Constituţională apreciază conformitatea Constituţiei cu actele juridice
emise de Preşedintele Republicii şi de Guvern, prezentând concluzii în legătură cu
încălcarea prevederilor legale privind desfăşurarea alegerilor, capacitatea Preşedintelui
Republicii de a-şi îndeplini atribuţiile, conformitatea cu prevederile Constituţiei a
acordurilor internaţionale ale Republicii Lituania, compatibilitatea cu prevederile
Constituţiei a unor acţiuni concrete ale membrilor Parlamentului sau altor demnitari de
stat.
O prevedere importantă pe care nu o întâlnim în alte ţări este cea înscrisă în art.
106 alin. Ultim al Constituţiei Lituaniei, care dispune următoarele: "Curtea
Constituţională are dreptul să refuze, să accepte anumite cazuri pentru a le investiga sau a
pregăti concluzii, dacă cererea nu este întemeiată pe argumente juridice". Împotriva
deciziilor Curţii Constituţionale nu există căi de atac. În anumite situaţii însă, Saeima
poate lua anumite măsuri în aplicarea prevederilor deciziilor Curţii, cum este cazul, de
77
Teza de doctorat

pildă, al conformităţii tratatelor cu prevederile constituţionale, capacitatea preşedintelui
de a-şi îndeplini îndatoririle etc.205
Mediul politic şi sistemele de partide

Chiar dacă partidele politice din ţările postcomuniste sunt asemănătoare din punct
de vedere al caracteristicilor formale cu partidele occidentale, totuşi putem identifica şi
diferenţe substanţiale. Neglijarea problemelor cu care se confruntă partidele politice
poate avea consecinţe grave deoarece în ţările excomuniste tradiţia democratică a fost
puternic fragilizată de experienţele autoritare, cetăţenii sunt dezinteresaţi de partidele
politice, încrederea în instituţiile statului este în scădere, partidele nu au reuşit să
întreprindă paşii necesari în vederea consolidării propriei imagini, transparenţa în viaţa
politică a fost lăsată pe planul doi iar legile referitoare la cheltuielile aferente campaniei
electorale sunt adesea ignorate206.
Statutul de membru într-un partid politic nu are o însemnătate foarte mare, în
ţările Europei Centrale mulţi dintre membri au un rol activ doar în timpul campaniilor
electorale. În general, comunicarea internă din cadrul partidelor are un traseu descendent,
de cele mai multe ori conducerea ignoră mesajele de la baza organizaţiilor. Stabilitatea
partidelor politice şi noile tehnologii de comunicare nu au adus o contribuţie
semnificativă în democratizarea internă a partidelor. Toate aceste probleme
demonstrează că sistemele de partide din ţările excomuniste nu pot fi considerate stabile.
Această fragilitate este dată de înlocuirea neaşteptată a vechilor partide de pe scena
politică cu altele noi, de schimbarea bruscă a comportamentului electoratului şi de
modificarea relaţiilor dintre partide. Deşi până la un anumit punct toate aceste aspecte pot
fi considerate fireşti, fiind normal ca o parte a electoratului să îşi piardă încrederea în
unele partide, totuşi aceste schimbări nu reprezintă un aspect pozitiv deoarece partidele
apărute pe scena politică nu au venit cu nimic nou şi pozitiv, în mod esenţial. Problema
noilor partide constă în faptul că ele sunt de fapt rezultatul unor scindări, nu al apariţiei
205
Ibidem, pp. 243-245
206
William Mishler, Richard Rose, “Trust, Distrust and Skepticism: Popular Evaluations of Civil and
Political Institutions in Post-Communist Society”, în Journal of Politics, 59/2 (1997), pp. 418–451
78
Teza de doctorat

unor noi elite. Acest proces are loc mai ales în ţările unde partidele de pe scena politică
sunt puternic centralizate. Scindările survin ca urmare a luptei dintre doi lideri politici. În
majoritatea cazurilor liderul puternic rămâne cu vechiul partid iar perdantul va
întreprinde paşii necesari formării unui nou partid.
Datorită lipsei de experienţă în dezvoltarea democraţiei şi structurii interne slăbite
programele partidelor sunt reduse la stadiul de simple slogane electorale, în loc de
campanii bazate pe soluţii reale la problemele existente, partidele se întrec în a face cât
mai multe promisiuni. Aceeaşi dinamică este valabilă şi în cazul partidelor de opoziţie
care îşi axează campania pe criticarea adversarilor dar care o dată cu acapararea puterii
nu vor face altceva decât să perpetueze moştenirea lăsată de predecesorii lor atât de
criticaţi în prealabil.
O altă problemă este populismul utilizat în mod excesiv în campaniile electorale.
Pentru a contracara popularitatea acestor lideri, vechii actori de pe scena politică fac
promisiuni ce nu pot fi realizate. Promisiunile lipsite de substanţă sunt consecinţa unui
deficit înregistrat în cadrul culturii politice a cetăţenilor din ţările central-europene, care
nu pot judeca în mod adecvat programele şi comportamentul politic al partidelor207.
În Europa Centrală mediul politic este caracterizat prin existenţa unui electorat
volatil şi nediferenţiat, prin frecvente schimbări ale regulilor politice şi prin
comportamentul diferit al elitelor208. Posibilitatea ca modul democratic de funcţionare al
partidelor să se îmbunătăţească e destul de mică. Apartenenţa electoratului la un anume
partid depinde de felul în care va fi condus acel partid şi de modul în care publicul va
tolera respectivul mod de conducere, acest lucru incluzând şi puterea electoratului de a
“pedepsi” partidele în cadrul alegerilor electorale209.
Formarea modelor politice în Europa excomunistă a fost puternic influenţată de
partidele politice ce s-au orientat către stat, singurul furnizor de resurse substanţiale,
precum şi de liderii politici care migrează frecvent de la un partid la altul. Acest lucru
207
Vera Stojarova, Jakub Sedo, Lubomir Kopecek, Roman Chytilek, ’’Political Parties in Central and
Eastern Europe in search of consolidation’’, Central and Eastern Europe Regional Report, Stockholm,
International IDEA, 2007, p. 69
208
Peter Mair, “What is Different About Post-Communist Party Systems”, în Studies in Public Policy, no. 259,
Centre for the Study of Public Policy, University of Strathclyde, Glasgow, 1996, pp.6-7
209
Stojarova, Sedo, loc.cit., p. 72
79
Teza de doctorat

este posibil deoarece electoratul nu sancţionează scindările şi coaliţiile non-doctrinare de
pe scena politică210.
În majoritatea ţărilor central-europene finanţarea partidelor politice de către alte
state este interzisă. Formaţiunile politice pot fi finanţate doar de la buget, singura
excepţie o constituie Lituania unde statul acordă ajutor indirect partidelor politice prin
scutirea de la plata taxelor şi prin finanţarea publicaţiilor şi broşurilor electorale.
Conform legislaţiei din ţările postcomuniste, la sfârşitul campaniilor electorale partidele
sunt nevoite să întocmească un raport financiar în caz contrar fiind sever sancţionate (de
exemplu, în Polonia încălcarea acestei prevederi conduce la desfiinţarea partidului).
Gradul înalt de atomizare socială, lipsa culturii politice democratice, costul social
al reformelor economice, au creat în primii ani ai tranziţiei premisele favorabile instalării
unui regim caracterizat printr-un “autoritarism blând”, bazat pe un partid dominant.
Partidele au fost reduse la funcţia învăţării politice şi mai puţin la cea de actori importanţi
în luarea deciziilor. Conform clasificării lui Michael Waller în spaţiul central european
putem distinge cinci tipuri de partide delimitate în funcţie de condiţiile de emergenţă.211
Partidele comuniste care au reuşit să supravieţuiască şi s-au transformat în
formaţiuni socialiste. Ungaria este cazul tipic al unei asemenea transformări. Dimpotrivă,
în România Partidul Comunist a fost interzis prin lege în ianuarie 1990.
Partide tolerate, ca sateliţi utilizaţi de către regimul comunist în Polonia şi
Cehoslovacia, în încercarea de a păstra o aparentă democraţie212. Mişcările Agrariene din
Polonia şi Partidul Creştin Democrat cu adresabilitate în segmentul ţărănesc din regiunile
mai înapoiate ale Cehiei s-au înfiinţat în condiţiile impuse de conducerile de partid
comuniste pentru a coopta diverse categorii care trebuiau aduse în interiorul sistemului.
Partidele istorice. Câteva dintre partidele politice existente în perioada
interbelică care au fost interzise de regimul comunist. În această grupă se află creştin-
democraţii cehi (CSL), PNL şi PNŢCD din România, unde refacerea partidelor istorice a
avut o pondere mai mare decât în alte ţări foste comuniste.
210
Peter Mair, op. cit., pp.6-7
211
Michael Waller, “Parties inheritances and parties identity”, in Pridham and Lewis, Stabilizing Fragile
Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, London, Routledge, 1996,
p.121-131
212
Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului - Europa Rasăriteană de la Stalin la Havel, Polirom,
Iaşi, 1997, pp. 161-168
80
Teza de doctorat

Partide care îşi au originea în grupuri culturale şi de interese dizidente. Cele
mai cunoscute mişcări de acest gen au fost Solidaritatea şi Confederaţia pentru o Polonie
Independenţa (KPN) condusă de Lech Moczulski. În Polonia au funcţionat mişcările
anticomuniste care, spre deosebire de Cehoslovacia au reuşit să se instituţionalizeze iar în
1988 unii intelectuali liberali proveniţi din Solidaritatea au fondat KLD (liberali) care va
avea un rol deosebit după ’89. În Ungaria, ţară care a avut un mediu politic mai tolerant
decât alte ţări comuniste, s-au dezvoltat două linii de opoziţie una populist-conservatoare
şi alta liberal-cosmopolită213.
Partidele apărute după 1989. Reprezintă categoria cu cel mai mare număr de
actori politici. Ele au o bază socială extrem de eterogenă, multe dintre acestea sunt
facţiuni ale unor mişcări mai largi. În Cehia, Forumul Civic a dat naştere la ODS, ODA şi
OH, iar în Polonia Solidaritatea a creat multiple fragmentări. În Bulgaria tabăra care s-a
fragmentat a fost cea postcomunistă.
Această structură de partide poate fi considerată ca un rezultat al bulversării
structurii sociale. Ca urmare a proceselor de tranziţie economică societăţile
postcomuniste s-au divizat între „câştigători” şi „perdanţi”, astfel încât cetăţeanului îi este
foarte greu, ca individ, să-şi creeze o identitate politică clară şi structurală, în funcţie de
modificările propriului statut social şi de reprezentările politice aferente214. În literatura
de specialitate s-a analizat problema clivajelor dominante în societăţile postcomuniste.
Clivajul urban/rural ca şi cel dintre centru şi periferie funcţionează datorită dublei
diferenţieri dintre zonele mai dezvoltate economic şi cele mai sărace precum şi a faptului
că tendinţele centraliste s-au manifestat împotriva minorităţilor sau a „periferiei”.
Alte trei clivaje caracterizează societăţile postcomuniste din Europa Centrală.
Primul dintre ele îi opune pe maximalişti minimaliştilor, în centrul conflictului aflându-se
viziunea despre rolul statului. Maximaliştii sunt pentru o reformă economică radicală şi
rapidă, adesea denumită şi „terapie de şoc”, iar minimaliştii sunt pentru o tranziţie lentă,
privatizarea să fie realizată doar în ultimă instanţă. Acest clivaj nu are o acoperire
stânga/dreapta, în sensul în care dreapta ar fi maximalistă iar stânga minimalistă, ci este
213
Ibidem, p. 211
214
Jean-Michel de Waele (ed.), Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Humanitas,
Bucureşti, 2003, passim
81
Teza de doctorat

un clivaj temporar, pentru perioada de tranziţie de la economia centralizată la economia
de piaţă.
Clivajul autoritar/democratic poate fi considerat a fi formula contemporană a
conflictului dintre „tradiţionalişti” şi „occidentalişti”. Versantul democratic reuneşte
formaţiuni ataşate atât ideii de creare a instituţiilor democratice cât şi a celei a
funcţionării lor democratice, bazată pe echilibrul puterilor, acordul social şi drepturile
minorităţilor. Reprezentanţii curentului autoritar sunt partidele naţionaliste şi populiste.
Al treilea clivaj important în statele Europei Centrale este cel dintre (neo-
)comunişti/anticomunişti. Pe de-o parte se află partidele născute din dizidenţă, sau care au
preluat aceste idei, de cealaltă parte sunt formaţiunile politice moştenitoare ale
structurilor vechiului regim. Graniţa dintre cele două clivaje este ambiguă, fiind
determinată de traseele personale ale multora dintre liderii politici. Este însă de aşteptat
ca, schimbul de generaţii politice să determine permeabilizarea graniţelor dintre aceste
clivaje, aşa cum s-a petrecut şi în cazul altor state ieşite din dictatură (Spania, Grecia,
Portugalia)215.
Marea provocare pentru statele din Europa Centrală este realizarea celei de a
doua tranziţii, de la democraţia electorală la democraţia consolidată. Realizarea unor
sisteme constituţionale şi a cadrului legal formal pentru existenţa pluripartidismului nu a
soluţionat problema mult mai dificilă a relaţiei dintre stat şi cetăţean. În întreaga regiune
societatea civilă este încă relativ fragilă, existând, desigur, diferenţieri intra-zonale. Clasa
de mijloc este încă destul de anemică, fiind supusă unei duble presiuni: din partea „noilor
îmbogăţiţi” şi a păturilor sărace, a perdanţilor tranziţiei, foarte vulnerabili la mesajele
populiste.
Tendinţele democratice, care au fost consolidate treptat, coexistă cu curente
populiste, autoritare şi antidemocratice. Pe acest fond, stabilitatea sistemelor partidiste nu
este încă o regulă în întreaga regiune. Pentru a lua doar un exemplu, cel polonez, unde, în
ciuda evoluţiilor politice remarcabile în anii `90, după anul 2001 asistăm la o pulverizare
a sistemului partidist şi la ascensiunea populismului, în condiţiile prăbuşirii blocului
social-democrat. Astfel de tendinţe anti-sistem pot fi regăsite, mai recent, în întreaga
regiune. Mesajele naţionalist-populiste răspund dorinţelor sporite de securitate, legalitate
215
Ibidem, pp.177-193
82
Teza de doctorat

şi ordine. Adepţii acestora sunt: a) cei care se tem că schimbările aduse de globalizare le
vor reduce nivelul actual de viaţă; b) cei care se tem că nu vor fi în stare să folosească
schimbările aduse de globalizare spre a-şi ridica nivelul de viaţă şi, din această cauză, vor
rămâne în urma celor care vor fi capabili să o facă; c) cei ce se tem că nu vor putea nici
cunoaşte/înţelege, nici controla şi nici influenţa actele unei guvernări care, devenită
globală, va fi netransparentă, neresponsabilă şi neprotecţionistă. Analiza acestora ar
merita o analiză mult mai detaliată, dar ea nu face obiectul acestui studiu.
Democraţiile central europene sub influenţa instituţiilor occidentale

Evoluţia sistemelor politice central europene a fost influenţată de mai mulţi
factori exogeni, aflaţi în interacţiune. Aceşti factori au acţionat semnificativ în direcţia
stabilirii tipului de competiţie politică între formaţiunile partizane216. În perioada
tranziţiei atât aderarea la NATO cât şi integrarea în Uniunea Europeană au fost
considerate de către majoritatea statelor Europei postcomuniste principalul ţel al politicii
lor externe. Deoarece îndeplinirea standardelor democratice este o condiţie minimală
pentru apartenenţa la NATO şi UE, integrarea europeană şi euro-atlantică reprezintă, prin
urmare, unicul caz de politică externă ce necesită ca primă condiţie schimbarea
democratică internă (legală şi instituţională).
Revoluţiile anului 1989 anunţau “întoarcerea la Europa,” revenire care a fost
identificată cu apartenenţa la NATO şi Uniunea Europeană. Un deceniu mai târziu, trei
ţări central europene (Polonia, Ungaria şi Republica Cehă) aderaseră deja la NATO, în
timp ce procesul de extindere al UE se desfăşura mult mai lent, nefiind stabilită nicio dată
limită.
Alianţa Nord-Atlantică este percepută în Europa Centrală ca “o instituţie
implementată de valori”, fiind percepută ca o formă a prezenţei Statelor Unite ale
Americii pe continentul european. Iar, „America” reprezintă în imaginarul societăţilor
central-europene unul din cele mai puternice şi pozitive topos-uri. Pentru Europa
excomunistă SUA reprezintă acea forţă care le garantează securitatea, în faţa unor
prezumtive acţiuni de ştirbire a suveranităţii de către vecinul slav de la Răsărit. În acest
fel poate fi explicat atlanticismul radical al central-europenilor, atitudine care este adesea
216
Ibidem, p. 76
83
Teza de doctorat

de neînţeles pentru europenii occidentali, conflict care a fost evident în timpul celui de al
doilea război din Irak (început în anul 2003).
Opinia dominantă este că procesul de aderare la NATO a reprezentat un puternic
factor de catalizare a transformărilor democratice din regiune, ca urmare a
condiţionalităţilor impuse de acceptarea candidaturilor, respectiv de confirmarea calităţii
de membru. Totuşi, există şi opinii divergente, care susţin că doar Uniunea Europeană
este o veritabilă organizaţie democratică, în timp ce NATO a acceptat în rândurile sale
state care nu erau pe deplin democratizate (Portugalia, Turcia) sau nu a împiedicat
involuţia autoritară (Grecia sub „regimul coloneilor”).
Aderarea la Uniunea Europeană a fost văzută, în general, că ţelul absolut al
tranziţiei central europene. Speranţele de după 1989 pentru reîntregirea continentului au
fost legate de expansiunea Uniunii Europene. Statele din centrul Europei, dintr-un
complex de superioritate morală amestecată cu resentimente, au pus accentul pe valorile
comune ale culturii, civilizaţiei şi democraţiei europene considerând că un continent
împărţit înseamnă o Europă golită de substanţă. Pe lângă identitatea culturală, aspiranţii
la UE au avut şi motivaţii politice. Ei au perceput integrarea ca un indicator al succesului
şi ireversibilităţii propriilor tranziţii democratice. Cu alte cuvinte, ei au sperat că Uniunea
Europeană va putea face pentru polonezi, cehi şi unguri ceea ce aceasta reuşise să facă cu
succes pentru consolidarea democratică din Spania, Portugalia şi Grecia217. Oamenii din
statele postcomuniste şi-au dorit standardul american de viaţă, sistemul social suedez şi
instituţiile democratice britanice. Dar aceste idealuri au rămas greu de atins, astfel încât
cetăţenii central-europeni sunt mult mai nemulţumiţi decât vecinii lor occidentali.
Au existat şi motive economice privind integrarea, UE fiind văzută nu doar ca un
club al democraţiilor, ci şi al ţărilor prospere. Statele central europene erau nerăbdătoare
să se bucure de beneficiile principiului solidarităţii şi redistribuirii care funcţionase atât
de bine în ultimele decenii în folosul membrilor mai puţin dezvoltaţi ai Uniunii
217
Dintr-o bogată literatură dedicată acestei tematici sugerăm a fi consultate următoarele: Attila Ágh,
„Processes of democratization in the East Central European and Balkan states: sovereignty-related conflicts
in the context of Europeanization”, Communist and Post-Communist Studies, Vol. 32, Issue 3, September
1999, p. 263-279; Lucian Cernat, Europeanization, Varieties of Capitalism and Economic Performance in
Central and Eastern Europe, Palgrave-MacMillan, Londra, 2006; Gerhard Kümmel, “Democratization in
Eastern Europe. The Interaction of Internal and External Factors: An Attempt at Systematization”, East
European Quarterly, XXXII, No.2/June 1998
84
Teza de doctorat

218
Europene . Astfel, democraţia şi economia de piaţă au fost impuse că singurele norme
legitime, determinând o transformare de substanţă a societăţilor postcomuniste. Dacă
analizăm comparativ criteriile de aderare la NATO şi UE constatăm faptul că acestea au
fost convergente, însă condiţionalităţile cerute de Comisia Europeană au fost mult mai
numeroase, iar aplicarea lor a fost mult mai riguros monitorizată. La drept cuvânt, doar
Uniunea Europeană a acţionat ca un factor sistemic de transformare a statelor candidate,
în timp ce NATO a acţionat sectorial, focalizându-se asupra reformei sectorului de
apărare (pentru o analiză mai extinsă vezi capitolul VI).
Mişcarea de unificare a estului şi a vestului continentului european în interiorul
UE a influenţat şi partidele din Europa postcomunistă. Procesul de „europenizare” a
partidelor din fostul spaţiu sovietic s-a reflectat în i) schimbarea programelor pentru a
reflecta necesităţile integrării europene; ii) schimbarea structurii partidelor, astfel încât
elita partidelor să-şi găsească reprezentare în Parlamentul European; iii) schimbarea
modelului competiţiei politice, în condiţiile apariţiei unor noi actori, care şi-au asumat
mesajele critice împotriva UE; iv) schimbarea tipului de relaţii dintre partidele naţionale
şi federaţiile de partide europene, în sensul încercării de coordonare şi sincronizare.
Desigur, aceste transformări generale au specificul lor în funcţie de ţari sau partide. În
orice caz, poate fi menţionat faptul că tema europeană joacă un rol mai important în viaţa
politică central-europeană decât în Occident.
Consolidarea democratică a spaţiului post-sovietic a fost sprijinită şi prin
intermediul altor două organizaţii internaţionale: Consiliul Europei şi CSCE/OSCE. Dacă
OSCE a avut o influenţă semnificativă pentru buna organizare a proceselor electorale,
instituţia de la Strasbourg a reprezentat la începutul anilor `90 un veritabil mecanism de
impunere a exigenţelor democratice. Într-o perioadă în care Uniunea Europeană nu avea
criterii de monitorizare a proceselor de democratizare (până la Tratatul de la Amsterdam
din 1997), Consiliul Europei a reprezentat o instituţie suficient de prestigioasă încât
apartenţa la aceasta să însemne şi o garanţie a parcursului democratic al statelor recent
ieşite din totalitarism. Ulterior, odată cu extinderea în spaţiul fostei Uniuni Sovietice şi cu
slăbirea exigenţelor în materie democratică, atât OSCE cât şi Consiliul Europei reprezintă
tot mai puţin statele din Europa Centrală.
218
Jacques Rupnik, loc.cit., pp. 121-124
85
Teza de doctorat
B. Transformări economice şi integrare regională

Este un fapt incontestabil acela că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut loc în
condiţiile colapsului lor economic. Unele explicaţii spun chiar că declinul economic
accentuat al „lagărului socialist” ar constitui cauza determinantă pentru încheierea
războiului rece219. Nu ne propunem aici să insistăm asupra cauzelor eşecului sistemului
de putere sovietic şi a comunismului european, dar putem consta faptul că starea
economică şi socială a statelor Europei Centrale la sfârşitul anilor `80 era dezastruoasă,
existând însă diferenţe intraregionale importante: Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia erau
mai avansate economic, în timp ce în Bulgaria şi România dogmatismul politic a avut
efecte extreme asupra economiei220. Dar, în linii generale, tranziţia economică a avut de
îndeplinit aceleaşi misiuni, doar metodele şi ritmul transformărilor a fost diferit.
Trecerea de la sistemul economiei centralizate şi planificate la un sistem de liber
schimb şi competiţie economică implica mai multe condiţii: i) acordul elitelor politice
pentru a realiza această transformare; ii) existenţa unui acord al populaţiei faţă de trecerea
spre „noua societate”; iii) existenţa unui sprijin extern (financiar şi logistic) pentru
realizarea tranziţiei.
Transformarea economică a avut mai multe componente221: i) reforma preţurilor
şi a subsidiilor de la stat; ii) transferul de proprietate publică prin privatizare; iii)
adaptarea industriei la condiţiile liberei concurenţe; iv) realizarea macrostabilităţii
economice (prin politici monetare şi fiscale restrictive); v) modificări instituţionale şi
structurale (crearea instituţiilor specifice pieţei, reforma fiscală, reforma sistemului
financiar-bancar).
Un aspect foarte important pentru explicarea transformărilor economice din
spaţiul postcomunist este acela al demantelării structurilor de cooperare regională. Dacă
219
Vezi Jacques Lévesque, The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe,
University of California Press, 1997, passim; Tom Mayer, “The Collapse of Soviet Communism: A Class
Dynamics Interpretation”, pp. 758-812 în Social Forces, March, 2002
220
Ivan T. Berend, (ed.) Long-term Structural Changes in Transforming Central and Eastern Europe,
Munich: Sudosteuropa-Gesellschaft, 1996, passim
221
David S. Mason, op. cit., pp.125-140
86
Teza de doctorat

după primul război mondial destrămarea Imperiului austro-ungar, dar şi a celui ţarist, a
însemnat ruperea relaţiilor tradiţionale de cooperare economică, după 1989 acelaşi lucru
s-a întâmplat şi cu statele CAER. Este adevărat, mecanismul economic al CAER avea o
importantă notă de artificialitate, din perspectiva legilor pieţei libere, dar în interiorul
lagărului socialist acesta asigura un anumit nivel integrare economică: producţia avea
debuşee comerciale asigurate, iar resursele erau schimbate pe baza sistemului barter.
Odată acest sistem distrus a urmat o inevitabilă recesiune economică, ca urmare a scăderii
dramatice a producţiei dar şi a apariţiei vizibile a inflaţiei. Micşorarea PIB-ului la
începutul anilor `90 în Europa Centrală cu 20 - 25 de procente a dus la o scădere drastică
a nivelului de trai aferent fiecărui individ precum şi la o reducere semnificativă a
bugetului de stat pentru servicii publice. După perioada de scădere iniţială a urmat
redresarea, în 1996 - 1997 statele din regiune reuşind să atingă o creştere economică
ridicată - în jur de 4 procente şi astfel până în anul 2000 s-a înregistrat atingerea şi chiar
depăşirea cu câteva procente a nivelului PIB-ului din 1989.
În ansamblu, politica economică a statelor central europene a fost influenţată de
trei factori: timpul lansării, etape şi ritm. Timpul lansării se referă la intervalul dintre o
realizare politică şi începutul reformei economice, etapele descriu timpul aproximativ
necesar pentru stabilizare, liberalizare şi politici instituţional-restructurative iar ritmul se
referă la rata de implementare cerută de fiecare dintre componentele principale ale
reformei.
Aplicând unele criterii rezultate din urma acestor trei dimensiuni, putem identifica
multiple variante teoretice de politică economică, dintre care vom menţiona doar două
tipuri general valabile. Prima are în vedere un program economic radical şi comprehensiv
în cuprinsul căruia măsurile pentru stabilizare, liberalizare şi restructurare sunt lansate în
acelaşi timp cu schimbarea sistemului politic şi implementate în ritmul cel mai rapid
posibil. Asemenea programe pot fi lansate imediat sau la un scurt timp după schimbarea
politică. Al doilea tip de strategie economică este constituit din programe economice non-
radicale, definite pe principiul nelansării simultane sau implementării într-un ritm mai
lent decât cel real.
Datorită condiţiilor economice existente în perioada căderii comunismului,
reformele economice radicale, urmate cu fermitate, au fost cea mai bună alegere pentru a
87
Teza de doctorat

reduce inflaţia şi a da startul către creşterea economică şi trecerea la capitalismul de piaţă.
Totuşi, tranziţia către o economie de piaţă a avut nevoie de două etape chiar dacă a fost
implementată în cel mai energic mod posibil, datorită ritmului mai lent de avansare al
restructurărilor instituţionale. În prima etapă, economia a experimentat liberalizarea şi
stabilizarea, dar a rămas în continuare mai mult o economie "de piaţă socialistă" decât
una capitalistă. În a doua etapă câştigurile liberalizării şi stabilizării devin ferme, iar
tranziţia la o piaţă capitalistă devine completă şi instituţionalizată.
Luând în considerare condiţiile problematice iniţiale şi evoluţiile externe
nefavorabile (cu deosebire prăbuşirea afacerilor din cadrul CAER) cu care s-au
confruntat ţările central europene în perioada de tranziţie postcomunistă, fiecare tip de
reformă a atras după sine nemulţumirea unei părţi a populaţiei. În mod previzibil,
intensitatea acestor curenţi de protest a fost direct proporţională cu adversitatea
condiţiilor iniţiale şi dezvoltările externe. De exemplu, prin aplicarea acelaşi ansamblu de
politici economice s-a înregistrat o rată a şomajului de patru ori mai mare în Slovacia
decât în Republica Cehă în 1992 datorită „producţiei socialiste” care se regăsea într-un
cuantum mult mai ridicat în economia slovacă. Pentru a avea o imagine clară asupra ratei
şomajului şi pentru a putea trece de la un ’’şomaj ascuns’’ la unul evaluat în mod real
unele state din centrul Europei au optat pentru o reformă radicală a economiei. De
inspiraţie neo-liberală, denumită „terapie de şoc” (cunoscută după Planul Balcerowicz,
ministrul de finanţe polonez), aceasta a creat resentimente în cadrul populaţiei deoarece
numai o parte a cetăţenilor putea profita în mod direct de pe urma noilor oportunităţi. Pe
măsură ce economia de piaţă a înlocuit economia socialistă planificată s-au înregistrat
răsturnări rapide de indemnizaţii şi prestigiu a diferitelor grupuri profesionale. Acest
lucru i-a nemulţumit pe mineri, pe muncitorii din industria grea şi pe toţi cei a căror
imagine despre munca lor a devenit depreciativă datorită existenţei acestei inevitabile
nesubstituiri între oportunitate şi siguranţă. Acest adevăr dur a fost prost înţeles şi
neagreat, mai ales de către cei care au experimentat o insecuritate crescândă.
Datorită aceloraşi condiţii iniţiale externe dificile schiţate mai sus, reforma non-
radicală a produs şi ea nemulţumiri, deşi în alte moduri. Pe fondul situaţiei
macroeconomice instabile, reforma economică a fost afectată de inflaţia ascendentă, ceea
ce a condus la apariţia unei insecurităţi economice severe. Prin reformele graduale s-a
88
Teza de doctorat

creat impresia unei limitări a şomajului, dar analizele economice evidenţiază existenţa
unui şomaj deghizat. Şomajul ascuns are efecte psihologice mai puţin pronunţate asupra
persoanelor afectate în mod direct de pierderea locului de muncă, dar cota mai scăzută a
şomajului oficial a fost acoperită prin subvenţii fiscale sau quasifiscale, care, la rândul
lor, grăbesc inflaţia, măresc insecuritatea şi cresc nemulţumirea cetăţenilor datorită
ritmului galopant al creşterii preţurilor.
Cheia înţelegerii interacţiunii dintre dimensiunea politică şi economică din
perioada tranziţiilor postcomuniste este realizarea faptului că orice mare transformare
politică din istoria unei naţiuni este urmată de o perioadă de "politici extraordinare" care
pregătesc calea unor "politici normale". Cu alte cuvinte, perioada în care este acceptată şi
susţinută o reformă radicală este limitată. Aceasta se bazează pe presupunerea că
libertatea şi liberalizarea politică internă produc o psihologie de masă specifică şi
oportunităţi politice corespunzătoare: noile structuri politice sunt mai fluide, iar vechea
elită politică suferă de discreditare, atât liderii cât şi cetăţenii resimt o tendinţă din ce în
ce mai puternică de a gândi şi acţiona în spiritul bunului comun.
Politicile extraordinare lasă loc unor politici dominate de conflictele între partide
şi grupuri de interese (precum cele descrise de laureatul premiului Nobel James
Buchanan şi alţi teoreticieni aparţinând şcolii de politici publice). În această a doua
perioadă se întâmplă ca acele caracteristici de rivalitate politică care sunt obişnuite în
democraţiile mature, să devină mai puternice, partidele se vor afla în căutarea unei
agende şi a unui profil ideologic iar problemele majore sunt politizate. Variaţiile
caracteristicilor socio-politice de la o ţară la alta pot fi reflectate de: (1) nivelul iniţial de
acceptare şi susţinere; (2) durata "politicilor extraordinare;" (3) durata tendinţei de cădere
a unei asemenea perioade; (4) nivelul aferent de susţinere care persistă în condiţii de
politică "normală"222.
Durată scurtă a perioadei excepţionale se referă la faptul că programul economic
radical lansat rapid după un moment de schimbare politică are o mai mare posibilitate de
acceptare decât un program radical întârziat sau o alternativă non-radicală care impune
treptat măsuri dificile (de exemplu creşterea preţurilor). Fiecare dintre programele
222
James Buchanan, Post - Socialist Political Economy: selected essays, Edward Elgar, Cheltenham, U.K.,
1997, passim
89
Teza de doctorat

economice radicale din Europa Centrală postcomunistă au fost opera unui guvern ce
reprezenta noile forţe politice. Acest fapt este valabil pentru Polonia, fosta Cehoslovacie,
Estonia şi Letonia. Totuşi, noile forţe politice nu au lansat astfel de programe în toate
domeniile. Între 1992-1993, Lituania era o ţară radicală în ceea ce priveşte privatizarea,
dar ezitantă dacă luăm în considerare factorul stabilitate, în timp ce Ungaria, între 1990-
1994, a urmat un proces de "gradualism" care s-a datorat parţial forţei cumulate a
schimbărilor iniţiate încă din perioada comunistă. În contrast, de fiecare dată când
sistemul politic, în prima fază a procesului de tranziţie, a fost dominat de forţe legate de
vechiul regim au fost întreprinse doar reforme economice non-radicale. Un exemplu în
acest sens îl constituie România şi Bulgaria. Ţările care nu s-au folosit de avantajele
oferite de perioada "politicilor extraordinare" pentru a lansa un program economic radical
s-au confruntat o perioadă mult mai lungă cu provocările tranziţiei către o economie de
piaţă, dar sub condiţii politice şi economice mult mai dificile223.
Dată fiind evanescenţa "politicilor extraordinare" reformele instituţionale care
durează perioade îndelungate (de exemplu privatizarea, reforma securităţii sociale, a
sănătăţii şi altele), sunt predispuse longevităţii, spre deosebire de măsurile de stabilitate şi
liberalizare implementate rapid.
Politici de privatizare
Unul dintre elementele esenţiale ale transformării regiunii Europei Centrale a fost
privatizarea economiei224. Concepţia teoretică pe care s-au fundamentat diversele metode
de privatizare este aceea că statul este un prost administrator al proprietăţilor sale. În
practică s-au întâlnit mai multe metode de privatizare:
a) Vânzarea de active, care a constat în vânzarea unor părţi sau echipamente ale
unor întreprinderi profitabile sau neprofitabile investitorilor naţionali. Această formă a
reprezentat în anumite situaţii o formă de lichidare a întreprinderilor;
b) Licitaţii, oferte publice, negocieri directe. Licitaţiile şi ofertele publice au avut
ca obiect vânzarea unor întreprinderi contra numerar, în acest caz veniturile rezultate fiind
223
Adam Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi economice în Europa de Est
şi America Latină, Bucureşti, ALL, 1996, passim
224
D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste - transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa
Centrală şi de Est, Ziua, Bucureşti, 2002, passim
90
Teza de doctorat

utilizate de către stat în diferite scopuri (de la acoperirea unei părţi din deficitul bugetar -
Ungaria - şi până la constituirea unor fonduri de restructurare - Polonia). De asemenea, s-
a mai practicat, pe scară redusă însă, vânzarea unui pachet de acţiuni unui investitor
strategic, prin negociere directă;
c) MEBO (Management and Employee Buy-Outs), este o metodă de privatizare
care presupune trecerea mijloacelor de producţie ale unităţii economice care se vrea
privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaţilor sau
salariaţilor. Odată transformată în societate pe acţiuni, statul le oferă muncitorilor dreptul
de întâietate pentru cumpărarea acţiunilor, implicit a societăţii. Preţul acţiunilor este
stabilit de stat şi nu reflectă valoarea reală, fiind adesea un preţ simbolic, uneori acţiunile
fiind oferite gratuit, mai ales în cazul privatizării pe bază de cupoane de proprietate. În
schimb statul restricţionează transferabilitatea titlurilor şi impune condiţii pentru
menţinerea obiectului principal de activitate, limitarea preţului activelor vândute pe o
perioadă de câţiva ani, pune limite la restructurarea personalului. Metoda MEBO a fost
modalitatea dominantă prin care au fost privatizate întreprinderile de stat, în timpul
primilor ani de tranziţie ai României postdecembriste. Accesul la privatizările de tip
MEBO era rezervat exclusiv persoanelor din interior, excluzând posibilitatea intrării în
societate a altor persoane fizice sau juridice sau a capitalului străin. Acţiunile rămase
neprivatizate au fost vândute succesiv de către stat, în diferite etape ale procesului de
privatizare în masă225;
d) Contracte de locaţie de gestiune (sau contracte de bail). O formă particulară a
acestei metode de privatizare a fost practicată în Polonia, o formă ce îmbina lichidarea cu
leasing-ul. Deci o întreprindere putea fi privatizată prin lichidare, aceasta realizându-se
de fapt prin închirierea de către salariaţi a cel puţin 20% din activele întreprinderii de stat
respective;
e) Contractele de management, deşi se aşteptau a fi aplicate pe scară mai largă
(având în vedere şi experienţa Chinei), cel puţin într-o fază iniţială a procesului de
privatizare, au fost rar utilizate (în Polonia şi în România). Ele încercau să stimuleze
225
Álmos Telegdy, Privatizarea MEBO în România. Procesul de privatizare şi rezultatele împroprietăririi,
Universitatea de Ştiinţe Economice, Budapesta şi Universitatea Central-Europeană, Budapesta 2002,
http://www.efesonline.org/
91
Teza de doctorat

managerii întreprinderilor în realizarea unei privatizări rapide a acesteia (în fapt aceasta
fiind principala obligaţie prevăzută pentru aceştia prin contract). Stimulentele acordate
puteau să îmbrace în final chiar forma acordării unui pachet de acţiuni managerului, în
Polonia226.
Toate aceste transformări în structura administraţiei şi economiei au avut loc într-
un context internaţional special. Statele postcomuniste au fost asistate în reforma
economică şi instituţională atât de statele occidentale cât şi de instituţiile din Grupul de la
Bretton-Woods (Banca Mondială şi FMI). De asemenea, Uniunea Europeană prin
programele sale de asistenţă (de ex. PHARE) au contribuit la transformarea regiunii,
pentru a putea deveni compatibilă modelului occidental de societate şi economie227. În
ciuda retoricii privind cooperarea regională, statele Europei Centrale şi-au construit
transformarea internă în competiţie cu vecinii, încercând printr-o strategie solitară să
atragă cât mai multe din resursele puse la dispoziţie de donatorii occidentali.
Concluzii
Societăţile post-comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est au actuala
fizionomie din cauza unei multitudini de factori: a) tranziţia a generat sau a adâncit
inegalităţile sociale, sărăcia şi diferenţele regionale între diferite ţări dar şi în interiorul
acestora; mecanismele tradiţionale de integrare politică în societăţile şi respectiv, statele
europene, sunt delimitări culturale naţionaliste faţă de alte state sau strategii de securitate
socială în interiorul ţărilor. În timp ce Dreapta din statele ex-comuniste s-a folosit de
primul mecanism, Stânga nu are încă o bază programatică foarte clar definită pentru a
realiza integrarea socio-politică, care să fie orientată către insecuritatea socială. b)
trecerea la economia de piaţă a fost resimţită doar parţial ca o eliberare şi ca un succes –
pe de altă parte însă şi ca o individualizare forţată, necompensată pentru o mare
majoritate nici măcar prin avantaje materiale; c) una din caracteristicile sociologice ale
capitalismului postcomunist este lipsa unei clase a capitaliştilor. Elitele economice ex-
socialiste funcţionează ca “comprador intelligentsia”, deci ca agenţi locali ai capitalului
226
Ana Bal (coord.) et alii, Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006, capit.7
227
Richard Rose, “Another Great Transformation”, în Journal of Democracy, Vol. 10, No.1, 1999, pp.51-
56
92
Teza de doctorat

internaţional şi ca reprezentanţi ai societăţii locale faţă de capitalul internaţional. Această
afirmaţie se cere nuanţată, în statele în care elitele politice au recurs la „auto-privatizare”
(este şi cazul României), unde s-a creat o clasă de capitalişti autohtoni228; d) este
caracteristică externalizarea unor funcţii ale statului către actori privaţi, ceea ce nu a dus
însă la creşterea eficienţei şi la scăderea costurilor, ci la o creştere explozivă a
personalului alimentat indirect de către stat, la o creştere a costurilor şi la declinul calităţii
serviciilor publice; e) lipsa unei clase de mijloc puternice, ceea ce, pe fondul libertăţii
recâştigate după 1989, a dat posibilitatea unui surogat de clasă mijlocie formată din
potentaţi locali, să câştige influenţă asupra guvernelor şi să-şi promoveze interesele
private/de grup pe seama avutului public; f) partidele politice sunt legate, prin relaţii
netransparente, de mediul economic, de unde impresia corupţiei generalizate, percepţie
care afectează încrederea în soluţiile politice democratice şi în stat; g) mass-media are
tendinţa de cartelizare, ca structură de proprietate, cultivând însă politica-show, mesajul
preponderent conflictual şi adesea manipulator; h) justiţia este încă sub influenţa
factorilor politici şi a celor economici, proasta ei funcţionare creând puternice sentimente
de frustrare socială şi manifestări politice radicale.
Acestea sunt, în sinteză, câteva dintre caracteristicile societăţilor postcomuniste
din Europa Centrală, care trebuie avute în minte atunci când studiem politica
internaţională a statelor din regiune precum şi tipurile de interese proiectate de marile
puteri sau puterile regionale asupra zonei.
228
Michael Ehrke, Noua Europă: Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist,
http://www.fes.ro/html_files/docs/Ehrke_Studie_ro.pdf.
93
Teza de doctorat
IV. Europa centrală în proiecţia „Marilor Puteri”

şi a celor regionale
Spaţiul Europei Centrale s-a definit în sens geopolitic prin raportare la puterile
regionale sau a celor care-şi asumă valenţele unui actor global. Principala trăsătură a
relaţiei statelor din Europa Centrală cu ţările care intră în categoria „marilor puteri” este
asimetria de putere229. Marile puteri au fost implicate atât în războaiele purtate în regiune,
cât şi în soluţiile de securizare a regiunii.
În acest capitol realizăm o prezentare sintetică a modului în care marile puteri s-
au raportat la Europa Centrală, cum şi-au definit interesele în raport cu aceasta, în
perioada anilor `90.
A. Statele Unite
Statele Unite nu au reprezentat un actor relevant în regiunea Europei Centrale
până la începutul secolului XX. Cu excepţia imigranţilor originari din această zonă (de
exemplu, o personalitate marcantă ca Antonin Dvořak, născut în Boemia), distanţa a fost
229
Benjamin Miller, Korina Kagan, “The Great Powers and Regional Conflicts: Eastern Europe and the
Balkans from the Post-Napoleonic Era to the Post-Cold War Era”, în International Studies Quarterly, Vol.
41, No. 1. (Mar., 1997), pp. 51-85
94
Teza de doctorat

o piedică importantă în calea oricărui contact, mai ales în contextul politicii izolaţioniste
americane din cursul secolului al XIX-lea230.
Odată cu intrarea Statelor Unite în război de partea Antantei în 1917, situaţia avea
să se schimbe radical, însă pentru scurt timp. Cele paisprezece puncte susţinute de
preşedintele american Woodrow Wilson în vederea încheierii păcii vizau, printre altele, o
largă autonomie pentru minorităţile din Austro-Ungaria, accesul Serbiei la Marea
Adriatică şi a unui stat polonez independent la Marea Baltică231. Bazate pe principiul
autodeterminării popoarelor, acest document avea să schimbe pentru totdeauna faţa
Europei Centrale.
În cazul Austro-Ungariei autonomia popoarelor s-a transformat în independenţă
contribuind la destrămarea monarhiei bicefale şi la apariţia statelor succesoare. Accesul
Serbiei la Marea Adriatică a fost asigurat prin formarea Regatului Sârbo-Croato-Sloven,
iar accesul Poloniei la mare s-a asigurat prin crearea unui coridor care a despărţit Prusia
Orientală de restul Germaniei, creând premisele unui viitor conflict de frontieră germano-
polonez.
Din păcate, căderea Statelor Unite în izolaţionism după 1920 a avut un efect
negativ şi asupra Europei Centrale, echilibrul strategic în regiune fiind foarte fragil şi
puţin susţinut de fostele puteri ale Antantei. Ordinea democratică impusă la Versailles nu
a supravieţuit mult timp după retragerea americanilor din zonă.
Influenţa americană nu avea să mai revină decât la sfârşitul secolului, după
intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial în 1941 şi după desfăşurarea
Războiului Rece, moment în care trupele americane staţionate în RFG au tatonat
îndeaproape zona, căzută sub influenţa sovietică232. Prezenţa americană în Europa după
cel de-al Doilea Război Mondial a permis supravieţuirea democraţiei în Vest precum şi a
speranţei într-o eventuală întoarcere a acesteia în statele din Est.
Euforia sfârşitului Războiului Rece a determinat anunţarea în septembrie 1990 de
către preşedintele George Bush a unei „noi ordini mondiale”, bazată pe existenţa unei
singure superputeri, care trebuie să îşi asume rolul de regulator al problemelor
230
Bryn O’Callaghan, An Illustrated History of the USA, Longman Group UK Limited, Harlow, Essex,
1990, pp. 76-77
231
Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, 1994, p. 225
232
Ibidem, pp. 553-554, 558-559, 722
95
Teza de doctorat

internaţionale. Căderea Zidului Berlinului a constituit momentul simbolic, interpretat de
americani ca o victorie finală asupra Uniunii Sovietice şi posibilitatea cooptării fostelor
state comuniste în cadrul lumii democratice233.
Preşedinţia lui Bill Clinton începută în 1992 a adus importante schimbări în
această viziune. După o primă fază de concentrare asupra problemelor interne,
administraţia Clinton a propus o viziune neo-wilsoniană asupra relaţiilor internaţionale,
bazată pe universalizarea valorilor democratice şi a economiei de piaţă.234 În această
primă fază a administraţiei Clinton, procesul de democratizare a Europei de Est, puternic
influenţat de Germania, a primit, în general, girul şi sprijinul Statelor Unite. Chiar dacă
acţiunile de ordin economic întreprinse de SUA au fost modeste în „democratizarea”
Cehoslovaciei, Poloniei, Ungariei, şi mici în cazul Croaţiei şi Sloveniei, motivaţiile de
ordin politic au fost un factor determinant. Din cauza importanţei economice reduse pe
care Europa Centrală o reprezenta pentru investitorii americani, interesele primordiale ale
SUA s-au concentrat asupra considerentelor de ordin global. În anii `90 asistenţa
economică americană pentru statele post-comuniste a rămas redusă, la mai puţin de 1%
din bugetul SUA. Spre Israel şi Egipt s-au îndreptat mai multe fonduri decât pentru
întreaga Europă Centrală.
Conflictele iugoslave au determinat administraţia Clinton să părăsească atitudinea
de expectativă faţă construcţia noii ordini globale, să se implice concret în rezolvarea
situaţiilor conflictuale.235 Politica americană în Balcani, de-a lungul anilor `90, nu a dus,
însă, la un rezultat pozitiv şi asta din patru motive interconectate236: în primul rând,
Statele Unite au urmărit promovarea credibilităţii NATO în zonă, ceea ce nu era neapărat
compatibil cu interesele naţionale locale; un al doilea factor este reprezentat de amestecul
de moralism şi imperialism în cadrul leadership-ului american, (exemplu: poziţia SUA în
raport cu condamnarea crimelor de război); un alt factor în stabilirea unui rezultat mai
puţin pozitiv a fost voinţa SUA de a impune organizarea de alegeri democratice şi
233
Ibidem, p. 802
234
Jean-Baptiste Duroselle şi André Kaspi, Histoire des relations internationales de 1945 à nos jours,
tome 2, Armand Colin, Paris, 2001, p.565-570. Vezi în acest sens şi Ian Clark, The post-cold war order: the
spoils of peace, Oxford University Press, 2001, passim
235
Vasile Secăreş, Noua ordine mondială şi războiul din Balcani, p.130-145 in Balcanii - ieşirea din trecut,
Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice, Bucureşti, 1999, passim
236
Steven E. Meyer, “U.S. Policy towards the Former Yugoslavia” in East European Studies, number 69,
August 2002, pp. 9-15
96
Teza de doctorat

lansarea unei economii de piaţă în condiţiile în care nu există un context specific pentru
îndeplinirea acestor cerinţe; în final, Statele Unite nu au luat în consideraţie neadaptarea
tipului de leadership american în Balcani.
Poziţia de asumare a rolului de ordonator al ordinii internaţionale adoptată de
Statele Unite în 1994-95 a continuat prin intervenţia militară în Bosnia, lărgirea NATO
din 1999 cu Cehia, Polonia, Ungaria, conflictul din Kosovo din 1999, extinderea NATO
prin primirea a altor şapte noi membri în urma summit-ului de la Praga.
Lărgirea NATO de la Praga a survenit în contextul modificărilor radicale în
concepţia provocărilor la adresa securităţii internaţionale după atentatele teroriste din 11
septembrie 2001. Războiul din Irak din 2003 a arătat că Europa Centrală este foarte utilă
Statelor Unite în realizarea „coaliţiilor de voinţă”, în condiţiile în care Franţa, dar şi
Germania, sunt preocupate de construcţia unei noi ordini internaţionale, de data aceasta
multipolare.
Central-europenii percep Statele Unite ca un garant al democraţiei europene. Spre
deosebire de unii vest-europeni, central-europenii nu văd nici o problemă în primatul
puterii americane şi îşi evaluează rolul lor în regiune prin apartenenţa la Alianţa Nord-
Atlantică.237
Spre deosebire de ţările vest-europene, cele din centrul Europei, în special
Polonia, au susţinut consolidarea supremaţiei americane. De fapt, Statele Unite erau
percepute în Est ca un garant al democraţiei şi a întăririi rolului în cadrul NATO, pe care
l-ar putea juca statele din estul Europei. Astfel, atât NATO cât şi prezenţa americană
reprezentau nu numai o contrapondere în faţa Rusiei, dar şi un cadru pentru dezvoltarea
relaţiilor cu Germania238.
În această perioadă, pentru Statele Unite există două probleme cheie în Europa
Centrală şi de Est239: prima este legată de atitudinea pe care Statele Unite o vor adopta
faţă de Rusia, şi a doua este legată de atitudinea faţă de statele est-europene care se
gasesc între Rusia şi Europa de Vest. Dacă integrarea ţărilor central-europene în NATO
237
Jacques Rupnik, “Eastern Europe: the International Context”, in Journal of Democracy, Vol. 11, No. 2,
April 2000, p.125
238
Ibidem, p. 121.
239
Howard J. Wiarda, “The Politics of European Enlargement : NATO, the EU and the New US –European
Relationship” in East European Studies, number 67, February 2002, pp. 9-11, 16-20
97
Teza de doctorat

nu a ridicat obiecţii majore din partea Rusiei, cu excepţia ţărilor baltice, în cazul ţărilor
est-europene membre ale CSI, Rusia pare să manifeste o opoziţie clară, marcându-şi sfera
de influenţă în teritoriul fostei URSS. Implicarea Rusiei în coaliţia antiteroristă
internaţională pare să constituie o premisă favorabilă coexistenţei ruso-americane în
Europa Centrală şi de Est240.
Statele Unite si conflictele din fosta Iugoslavie

După 1948, Statele Unite au găsit în Iugoslavia un partener comunist plasat
strategic şi foarte util în confruntarea cu Uniunea Sovietică. Astfel, Iugoslavia a jucat
rolul de zid împotriva expansiunii statului sovietic la Marea Adriatică şi a fost statul
"rebel" aflat în sfera de control a URSS, dar care a menţinut, în acelaşi timp, o anumită
distanţă faţă de Vest. În schimbul atitudinii sale, Iugoslavia a primit ajutor economic din
partea Statelor Unite.
O dată cu dispariţia Uniunii Sovietice, relaţiile dintre Iugoslavia şi Statele Unite s-
au schimbat. La începutul anilor `90, poziţia strategică a Belgradului în cadrul relaţiilor
Est-Vest s-a schimbat, pierzând din importanţă. Poziţia Statelor Unite în raport cu zona
Balcanilor după terminarea Războiului Rece a fost destul de confuză, generatoare de
conflicte şi neînţelegeri pe plan internaţional.
Steven E. Meyer241, identifica patru perioade în evoluţia atitudinii Statelor Unite
faţă de conflictele balcanice.
1) În perioada cuprinsă între sfârşitul anului 1990 şi mijlocul anului 1994,
administraţiile Bush şi Clinton au păstrat o anumită distanţă faţă de situaţia din fosta
Iugoslavie, încurajând statele din vestul Europei să se implice în rezolvarea conflictelor.
În ciuda lipsei de iniţiative majore din partea Statelor Unite, acţiunile întreprinse de
acestea au avut un impact important negativ, asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor
din zonă.
Preşedintele Bush a susţinut în anii 1990-1991, la începutul crizei din Balcani,
menţinerea Iugoslaviei ca stat unitar, sugerând Sloveniei şi Croaţiei să abandoneze
planurile de independenţă. Bush nu a propus în nici un moment utilizarea forţelor armate
240
Wiarda, loc. cit., p. 26
241
Meyer, loc. cit., p. 2
98
Teza de doctorat

pentru menţinerea unităţii statului iugoslav. Dar, în urma criticii făcute de către
candidatul la preşedinţia SUA, Bill Clinton, cu privire la „politica slabă” dusă de către
administraţia Bush în Balcani, aceasta din urmă şi-a schimbat atitudinea şi, la mai puţin
de un an, s-a aliniat poziţiei Germaniei şi a Uniunii Europene, recunoscând mai întâi
independenţa Sloveniei şi a Croaţiei şi, mai apoi, pe cea a Bosniei. La sfârşitul anului
1992, preşedintele Bush ameninţa Belgradul că va reacţiona prompt împotriva sa în cazul
în care acesta ar interveni cu forţe armate împotriva Kosovo242.
Venirea la putere a administraţiei Clinton nu a adus o politică clară şi bine definită
în ceea ce priveşte problema iugoslavă şi a adâncit şi mai mult situaţia de criză formată în
jurul reglementării razboaielor de secesiune din Balcani243.
2) În următoarea perioadă, cuprinsă între mijlocul anului 1994 şi sfârşitul anului
1995, Clinton şi-a schimbat total atitudinea faţa de Balcani, impunând o politică de
„angajament decisiv”244 în conflictele din fosta Iugoslavie. În această perioadă, Statele
Unite au urmărit aplicarea a cinci politici interconectate.
Mai întâi, Statele Unite au afirmat diferenţierea clară a entităţilor din fosta
Iugoslavie şi au condamnat sârbii ca fiind principalii vinovaţi în conflictele din zonă.
Această atitudine a SUA va sta la baza tuturor acţiunilor întreprinse ulterior.
O a treia politică iniţiată de către Clinton a fost aceea de a impulsiona
reconcilierea între musulmani şi croaţii bosniaci. Această iniţiativă s-a finalizat prin
semnarea unui acord militar şi politic între musulmani şi croaţi la Washington, în 1994.
Acest acord a pus capăt ostilităţilor dintre cele două tabere dar, în acelaşi timp, a afirmat
şi extins conceptul de diferenţiere etnică, punând bazele entităţii croato-musulmane care
va fi instituţionalizată ulterior prin Acordurile de la Dayton.
În februarie 1994, politica de diferenţiere etnică şi de discreditare a sâbilor a fost
întărită considerabil prin iniţierea intervenţiilor armate americane împotriva sârbilor
bosniaci, precum şi prin susţinerea Croaţiei în 1995, în cadrul operaţiunii Storm, în
242
Robert L. Hutchings, American Diplomacy at the End of the Cold War: an Insider’s Account of US
Policy in Europe, 1989-1992, Woodrow Wilson Center Press, Washington, DC, 1997, passim
243
Lester H. Brune, The United States and the Balkan crisis, 1990-2005: conflict in Bosnia and Kosovo,
Claremont, Regina Books, 2005, passim
244
Meyer, loc. cit., p. 3
99
Teza de doctorat

vederea recuperării Krajnei din mâna sârbilor care îşi proclamaseră independenţa faţă de
Zagreb.
Un al cincilea moment în politica americană faţă de fosta Iugoslavie, începe în
condiţiile în care sârbii se apropiau de înfrângerea lor de către forţele croate. Statele
Unite au făcut numeroase presiuni asupra celor trei grupuri etnice din Bosnia pentru
acceptarea prevederilor Acordurilor de la Dayton care au pus capăt in mod formal
ostilităţilor şi au propus un aranjament politic şi social.
Odată cu începerea implementării Acordurilor de la Dayton şi mobilizarea unei
misiuni de 60.000 de soldaţi în Bosnia, în decembrie 1995, perioada de angajament
decisiv a Statelor Unite în Bosnia a luat sfârşit.
3) O a treia perioadă a politicii americane începe la sfârşitul anului 1995 -
începutul lui 1996 în Bosnia, şi se termină la mijlocul lui 1999, în Kosovo. Această
perioadă a fost caracterizată de către Steven E. Meyer ca fiind una de „angajament
inerţial”245. Trupele americane ar fi trebuit să se retragă de pe teritoriul Bosniei în termen
de un an de la încetarea razboiului, dar retragerea a fost amânată până la instalarea
instituţiilor şi procedurilor prevăzute în Acordurile de la Dayton. Având în vedere
incapacitatea Statelor Unite de a respecta o dată limită pentru retragerea trupelor sale, în
momentul în care ocupaţia provinciei Kosovo a început la mijlocul anului 1999, nu s-au
mai anunţat limite de timp pentru retragerea americanilor din zonă. Acest lucru a stârnit
proteste din partea Rusiei care are interese în zonă246. Totuşi, existenţa unor situaţii
similare în sfera de influenţă rusă a temperat tonul Moscovei247.
4) Odată cu venirea la putere a administraţiei George W. Bush, Statele Unite au
revenit la o politică de dezangajare faţă de Balcani, fără a formula o politică coerentă şi
clară cu privire la această zonă. Această atitudine s-a accentuat după data de 11
septembrie 2001, când Statele Unite şi-au concentrat forţele asupra luptei de combatere a
245
Meyer, loc. cit., pp. 5-6
246
Dimitri Danilov, “Implications of the NATO Attack on Yugoslavia for European Security and Russian-
Western Relations” in Mediterranean Quarterly, 10.3, 1999, pp. 56-60, 63-65
247
Leonela Leneş, „Politica externă a Rusiei 2000-2006” in Occasional Paper, Centrul de Prevenire a
Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007, p. 40
100
Teza de doctorat

terorismului şi au lasat pe mâna Europei reglementarea urmărilor conflictelor din fosta
Iugoslavie248.
B. URSS/ Federaţia Rusă

Strategia politică a Rusiei faţă de Europa Centrală a fost dimensionată de relaţiile
sale cu Occidentul. Odată cu instaurarea puterii sovietice, marea putere eurasiatică a
moştenit de la Imperiul ţarist statutul de actor dominant în Estul continentului european.
Totuşi, vechile reflexe expansioniste păreau a se fi diminuat după ce Lenin dăduse
celebrul decret asupra păcii, prin care era susţinută încheierea unei păci fără anexiuni. De
fapt, decretul reflecta dorinţa de menţinere a Rusiei în teritoriul dinaintea războiului.
Acest lucru nu a fost posibil, datorită războiului civil, iar graniţa vestică a Rusiei
Sovietice avea să se mute spre est, după formarea statului polonez şi expansiunea sa,
independenţa ţărilor baltice şi a Finlandei, precum şi unirea Basarabiei cu România.
Perioada interbelică avea să însemne un moment de expectativă a noii Uniuni
Sovietice, pentru a-şi relua politica expansionistă. Dacă în anii `20 accentul a căzut pe
politica internă şi pe sprijinirea mişcărilor revoluţionare, anii `30 au marcat întoarcerea la
calea diplomaţiei, fără a fi abandonată în totalitate ideea subversiunii interne, prin
intermediul Cominternului. Totuşi, relaţia privilegiată cu Germania avea să determine
deznodământul tragic al ţărilor Europei Centrale în anii 1938-1940, când cele două puteri
aveau să îşi împartă arealul central-european în contextul încheierii Pactului Ribbentrop-
Molotov.
După 1945, Uniunea Sovietică a devenit hegemonul zonei, până la nivelul
Germaniei de Est (RDG). După acest moment, sovietizarea forţată a ţărilor central-
europene a determinat schimbarea etichetei în „Europa de Est”, până la căderea
regimurilor comuniste în 1989.
Principalele momente ale dominaţiei sovietice în zonă au fost, pe lângă ocupaţia
militară prelungită, intervenţiile armate (în cadrul oficial al Tratatului de la Varşovia) din
248
Kristin Archick, “The United States and Europe: Possible Options for US Policy”, CRS Report for the
Congress in Congressional Research System, Library of Congress, Washington December 28, 2004, p. 5
101
Teza de doctorat

Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968). Ele au consacrat, cel puţin până la venirea lui
Mihail Gorbaciov în 1985, politica de tip imperialist a Uniunii Sovietice în sfera sa de
influenţă.
Semnalul eliberării Europei Centrale de sub hegemonia sovietică a fost oferit de
schimbarea politicii Moscovei în perioada 1985-1989, când „liberalizarea” relaţiilor cu
Occidentul a permis desprinderea graduală a sateliţilor est-europeni, dar şi a republicilor
unionale baltice, şi, ulterior, destrămarea Uniunii Sovietice şi restrângerea teritoriului
european aflat sub jurisdicţia directă a Rusiei.
Noua strategie de politică externă elaborată de către administraţia Gorbaciov a
introdus noţiunea de „casă europeană comună” şi a acordat o importanţă majoră
dispariţiei confruntărilor cu Vestul prin stabilirea unor legături constructive cu acesta249.
Fosta „Europă de Est” devine pentru Rusia, după colapsul comunismului şi extinderea
instituţiilor occidentale (NATO şi Uniunea Europeană), „Noul Vest”250 consacrând
finalul retragerii puterii sovietice din Europa, apropierea geografică a NATO şi UE
precum şi un impact semnificativ al acestora asupra Ucrainei, Republicii Belarus şi
Republicii Moldova, cele mai importante state ale Comunităţii Statelor Independente
pentru Rusia.
Pot fi identificate cel puţin două elemente-cheie în înţelegerea relaţiilor Rusia-
Occident după disoluţia Uniunii Sovietice:
1) Dorinţa de prezervare a statutului de mare putere prin emiterea unei combinaţii
succesive de declaraţii de „prietenie” şi dezaprobare a iniţiativelor occidentale. Acest
lucru s-a reflectat în domeniul securităţii prin utilizarea unei retorici a „sfârşitului erei
confruntării”, care să ducă la desfiinţarea sau neutralizarea NATO, şi înlocuirea sa cu
instituţii de securitate de tip soft, (OSCE). În relaţia cu NATO, Rusia a folosit argumente
de două tipuri: fie Rusia să facă parte din Alianţa Nord-Atlantică, fie a criticat şi încercat
să împiedice extinderea NATO. Aceste tipuri de argumente sunt un răspuns la existenţa
în Statele Unite a două doctrine pentru relaţia cu Rusia: a) şcoala Russia-first care în
administraţia Clinton era reprezentată de Strobe Talbott şi b) cei care susţin un rol
249
Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti,
1995, p. 216
250
Dmitri Trenin, The End of Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics and Globalization,
Carnegie Moscow Center, 2001, p. 145-159
102
Teza de doctorat

puternic pentru NATO şi, implicit, extinderea sa (Richard Holbrooke, Zbigniew
Brzezinski).
2) Modularea politicii de securitate în funcţie de încercările de a obţine cât mai
multe fonduri pe care să le folosească pentru echilibrarea bugetului sau pentru diferite
alte cheltuieli.
Aceste elemente au determinat definirea de către Rusia a mai multor centuri de
securitate, în care zona Europei Centrale nu a mai fost considerată esenţială. În schimb
conducerile de la Kremlin (Boris Elţân şi Vladimir Putin) au fost ostile la ideea integrării
în NATO şi UE a statelor baltice în care se află minorităţi etnice rusofone.
Influenţa Rusiei asupra teritoriilor din fostul bloc sovietic fiind în declin, guvernul
de la Kremlin pare a fi înţeles că democratizarea statului nu se poate face în acelaşi timp
cu păstrarea statutului de imperiu. Rusia a renunţat la controlul asupra statelor din Centrul
Europei şi pare a se concentra acum asupra fostelor republici sovietice din spaţiul de
„străinătate apropiată”251.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană a întreprins numeroase acţiuni de cooperare
şi scoatere din izolare a Rusiei, care au culminat cu summitul de la Sankt Petersburg din
mai 2003, când au fost identificate patru spaţii comune: (a) spţiul economic şi de mediu;
(b) spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei; (c) spaţiul securităţii externe; (d) spaţiul
cercetării, educaţiei şi culturii. De asemnea se are în vedere cooperarea la Marea Baltică
şi Marea Neagră, ceea ce implică direct ţările central-europene devenite membre ale UE.
Aceste aspecte, plus accesul în enclava rusă Kaliningrad, au fost incluse în cadrul trasat
de Politica Europeană de Vecinătate252.
Extinderea NATO şi a Uniunii Europene asupra ariei fostului spaţiu sovietic
consacră dispariţia sensului politic al noţiunii de „Europa de Est”, care a fost înlocuit prin
conceptul de „Noua Europă”.
Doctrina Putin
Impunerea lui Vladimir Putin ca preşedinte, în anul 2000, a dus la elaborarea şi
aplicarea unei noi politici de reconstruire a poziţiei internaţionale erodate a Rusiei,
251
Rupnik, loc.cit., p. 120
252
The European Commission, EU-Russia Relations, External Relations, Brussels, May 2007, p. 4
103
Teza de doctorat

implicând o componentă economică în cadrul viitoarei sale strategii externe. Astfel, Putin
aduce o noua doctrină militară şi politică de reinstalare a intereselor ruse în fostul spaţiu
sovietic. În faţa acestei noi emergenţe a puterii statului rus, unele state dominate în trecut
de către Rusia s-au simţit vulnerabile la presiunile Kremlinului, în special statele care nu
sunt membre ale NATO, respectiv Belarus, Ucraina şi Moldova.
Rusia a împărţit în patru zone politica sa cu privire la Estul Europei. O prima zonă
este alcătuită din Belarus, Ucraina şi Moldova şi reprezintă aripa europeană a CSI.
Această zonă permite proiectarea puterii Moscovei către Europa Centrală şi de Vest. O a
doua zonă este formată din statele Baltice care sunt considerate ca fiind state tampon
împotriva influenţelor vestice în fostele teritorii sovietice. Ţările central-europene, în
special Polonia, reprezintă o a treia zonă de importanţă politică pentru Rusia. În viziunea
Kremlinului aceste state pot avea o influenţă negativă asupra vecinilor din CSI. A patra
zonă de interes pentru statul rus este Europa de Sud-Est. Aici, Rusia are posibilitatea de a
manipula conflictele şi de a exploata oportunităţile în avantajul său253.
Conform studiilor efectuate de către Janusz Bugajski, directorul Centrului de
Studii Internaţionale Strategice pentru Europa de Sud-Est şi fosta URSS, aplicarea noii
doctrine în practică s-a bazat pe şase direcţii principale: 1) obţinerea unei influenţe
preeminente asupra orientării politicii externe şi asupra politicii de securitate a statelor
din apropiere; 2) prin intermediul investiţiilor externe şi a achiziţiei de drepturi asupra
infrastructurii strategice externe, Rusia doreşte mărirea beneficiilor economice şi
obţinerea unor poziţii de monopol; 3) Rusia foloseşte potenţialul său energetic pentru a
creşte dependenţa Europei de Est faţă de furnizorul rus şi doreşte transformarea acestei
dependenţe într-o influenţă inter-guvernamentală pe termen lung; 4) Rusia doreşte
protejarea CSI-ului european de extinderea influenţei vestice; statul rus doreşte ca CSI-ul
european, dar şi întreaga regiune, să fie transformată într-o rampă de reconstruire a unei
sfere mai largi de influenţă; 5) noua doctrină urmăreşte întărirea polului strategic Europa-
Rusia vizavi de Statele Unite254.
253
Iulian Chifu, „Doctrina Putin 2004 si efectele sale”, in Ocasional Paper, Centrul de Prevenire a
Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007, p. 1
254
Janusz Bugajski, Cold Peace. Russia’s New Imperialism, Praeger, Westport/CT, 2004, passim
104
Teza de doctorat

Relaţiile cu alte state CSI
În ceea ce priveşte atitudinea Rusiei faţă de CSI, înainte de venirea la putere a
preşedintelui Putin, structurile organizaţiei au fost folosite pentru a împiedica
occidentalizarea zonei precum şi ca mecanism de răspândire a influenţei politice ruse.
Noua doctrină Putin, doreşte reabilitarea structurilor supranaţionale economice şi de
securitate a CSI, sub influenţa rusă, pentru a putea deveni un adevărat pol distinct de
influenţă într-o lume multipolară. În acest sens, guvernele statelor vizate au suportat
numeroase presiuni din partea Rusiei prin intermediul ameninţărilor militare, a presiunii
diplomatice, a controlului energiei, a exploatării reţelelor criminale şi pătrunderea
sistemului de informaţii. Dependenţa economică a CSI faţă de Rusia reprezintă un punct
important în strategia rusă faţă de această regiune.
Belarus, Ucraina şi Moldova

Belarus
În vederea procesului de expansiune a NATO şi pentru a putea limita implicarea
Statelor Unite în Europa de Est, Rusia acordă în prezent o mare importanţă acestor 3
state, ele fiind definite ca "parteneri strategici"255.
La sfârşitul anilor `90 are loc realizarea uniunii Rusia – Belarus care are ca
element de bază stabilirea unei zone de securitate prin unificarea structurilor de apărare.
Aceasta uniune s-ar putea transforma, la un moment dat, într-un stat confederal. Belarus
prezintă o mare dependenţă economică şi energetică faţă de Moscova, infrastructura
energetică a Belarusului fiind controlată majoritar de către societatea ruseasca Gazprom.
Politica externă a Belarusului susţine interesele ruseşti, în timp ce Moscova nu
pare a fi preocupată de democratizarea sau domnia legii de la Minsk, în măsura în care
regimul Lukaşenko nu îi va afecta interesele politice şi economice din Europa Centrală.
Ucraina
Aspiraţiile pro-vestice ale Ucrainei la începutul anilor `90, au împiedicat
eforturile Moscovei de a crea o alianţă politică şi militară cu Kievul. La sfârşitul anilor
`90, profitând de vulnerabilitatea Ucrainei pe plan internaţional, datorită problemelor
255
Chifu, loc. cit., p. 6
105
Teza de doctorat

politice apărute în jurul preşedintelui Leonid Kucima, Rusia a încercat să-şi întărească
sfera de influenţă în Ucraina prin diverse forme de şantaj economic sau politic.
Ca şi în cazul Belarusului, energia reprezintă principala armă şi principala
modalitate de şantaj a Rusiei, folosită pentru a menţine o ameninţare permanentă la
adresa stabilităţii interne a ţării. În cazul Ucrainei, însă, există şi potenţialul de manevră
al importatei minorităţi ruseşti din estul ţării256 (Bazinul Donbass şi Crimeea), lucru care
a fost evident în timpul confruntărilor politice din 2004. De asemenea, în condiţiile în
anul 2007, în condiţiile unor puternice tensiuni interne îm Ucraina, Rusia a încercat să
recupereze influenţa pierdută odată cu instaurarea regimului Viktor Iuşcenko. În pofida
implicării fătişe a lui Vladimir Putin în campania electorală parlamentară din Ucraina în
toamna lui 2007, puterea a fost câştigată, în cele din urmă, de blocul de partide condus de
Iulia Timoşenko-Viktor Iuşcenko.
Republica Moldova
Pentru a menţine controlul asupra Chişinăului, Rusia foloseşte mai multe căi de
acţiune. Principala modalitate este menţinerea dependenţei totale a Moldovei faţă de
energia furnizată de către Rusia, precum şi controlul asupra economiei şi a mass-media.
Un alt element important de exercitare a influenţei asupra evoluţiei politice din
Moldova este implicarea Rusiei în conflictul din Transnistria şi susţinerea unui plan de
federalizare între Moldova şi Transnistria, pentru a putea atrage în sfera sa de influenţă
întregul stat.
Rusia a readus recent pe scena discuţiilor politice aşa numitul "Plan Belkovski"
care propune separarea Republicii Moldova pe linia Nistrului şi ataşarea părţii vestice
României. Acest plan este privit ca fiind periculos şi producător de precedente
internaţionale inacceptabile257, datorită constituirii unui adevărat Kaliningrad pe Nistru.
Puterea comunistă de la Chişinău, susţinută de Moscova, a utilizat o retorică agresivă la
adresa României, acuzată de „imperialism”.
România
256
Ibidem, p. 7
257
Chifu, loc. cit., pp. 8-9
106
Teza de doctorat

În cadrul strategiei sale de a-şi extinde sfera de influenţă în sud-estul Europei,
Rusia şi-a propus de-a lungul anilor `90 o serie de obiective în ceea ce priveşte relaţiile
sale cu România. Imediat după înlăturarea puterii comuniste din România, între 1990 şi
1991, URSS a dorit să implice România într-un proiect comun cu fostele state socialiste
satelite prin intermediul unui spaţiu economic comun care sa devină treptat un spaţiu
politico-militar comun.
Între 1992 şi 1996, Rusia s-a aflat în defensivă, din cauza problemelor interne,
încercarea de semnare a unui tratat bilateral fiind stopată din raţiuni electorale de către
diplomaţia română.
În perioada 1997-2000, strategia Moscovei faţă de România s-a axat pe creşterea
dependenţei energetice faţă de Rusia, prin achiziţionarea societăţilor comerciale rentabile
şi strategice, dominarea pieţei subterane şi a traficului cu produse petroliere.
În continuare, între 2001 şi 2004, Rusia a rămas pe aceeaşi logică de control al
energiei, încercând să realizeze privatizarea reţelelor de transport de gaz şi petrol, a
industriei energetice şi petroliere, blocarea competiţiei pe piaţă, controlul economiei
subterane, finanţarea unor oligarhi autohtoni, etc.258 Obiectivul principal al acestei politic
era crearea unor probleme pentru România în cadrul NATO şi fărâmiţarea acestei alianţe,
încă ameninţătoare pentru Moscova.
Rusia şi conflictele din fosta Iugoslavie

După prăbuşirea URSS, acţiunile guvernului de la Moscova s-au concentrat în
principal asupra stabilirii unei ordini interne pe plan politic şi economic.
Crizele din fosta Iugoslavie, au reprezentat primul conflict major în afara
teritoriului fostei Uniuni Sovietice, unde Rusia şi-a asumat o prezenţă vizibilă şi activă.
În ciuda refuzului iniţial de a răspunde conflictului sârbo-croat din 1992, Rusia s-a
implicat de-a lungul anilor `90 din ce în ce mai mult în conflictele din fosta Iugoslavie,
respectiv în Bosnia-Herţegovina şi mai apoi în Kosovo259.
258
Ibidem, pp. 9-10
259
Sharyl Cross, “Russia and NATO Toward the 21st Century:Conflicts and Pacekeeping in Bosnia-
Herzegovina and Kosovo”, in NATO-EAPC Research Fellowship Aeard Final Report, NATO/Academic
Affairs 1999-2001, August 2001, passim
107
Teza de doctorat

Politica Moscovei vizavi de conflictele din Bosnia-Herţegovina şi Kosovo a fost
condusă de mai multe considerente care au dus la o poziţie destul de contradictorie a
Rusiei în raport cu Statele Unite şi cu NATO. Astfel, Rusia a susţinut eforturile NATO şi
ale Statelor Unite, dar a pus în evidenţă unele divergenţe importante în raport cu strategia
acestora. Atât în calitate de membru al Consiliului de Securitate ONU şi al Grupului de
contact, cât şi prin susţinerea implementării Acordurilor de la Dayton, Rusia a colaborat
cu Statele Unite şi cu statele europene. În timp ce se alătura eforturilor diplomatice
europene şi nord-americane, guvernul de la Moscova a condus şi o serie de iniţiative
independente şi s-a opus utilizării forţelor militare pentru reglementarea conflictului
sârbo-croat. De asemenea, Rusia a criticat decizia NATO de a utiliza atacurile aeriene în
Bosnia, în 1995, şi în Kosovo, în 1999.
Atitudinea Rusiei faţă de conflictele din fosta Iugoslavie poate fi explicată în parte
prin preocuparea faţă de statutul regional şi mondial al Rusiei după prăbuşirea Uniunii
Sovietice, pe fondul unor dislocaţii economice şi sociale profunde. Identitatea etnică şi
religioasă comună (estică, ortodoxă, slavă) a sârbilor şi ruşilor a influenţat în mod
semnificativ poziţia Rusiei. O influenţă importantă a avut şi amintirea celui de-al Doilea
Război Mondial în care forţele de rezistenţă sârbe se aflau alături de ruşi. În acelaşi timp,
după dezintegrarea Iugoslaviei, Serbia a făcut apel în mai multe rânduri la susţinerea
Rusiei260.
Principala reacţie a guvernului Elţân la conflictele din fosta Iugoslavie, a fost
aceea de a menţine o relaţie constructivă cu Statele Unite şi cu Vestul, chiar dacă, în
acelaşi timp, Moscova era ţinta a numeroase presiuni din partea naţionaliştilor pro-sârbi
sau anti-occidentali, precum şi din partea forţelor comuniste din guvern, a instituţiilor de
apărare şi a societăţii261.
Chiar dacă Elţân punea un accent deosebit pe dezvoltarea unui parteneriat cu
Vestul, începând cu atacurile aeriene din Bosnia şi culminând cu campania aeriana a
NATO în Kosovo, el a primit din ce în ce mai multe cereri din partea parlamentului rus
de a se opune Vestului. Primul dezacord evident între Parlament şi Executiv a avut loc în
260
Danilov, loc. cit., pp. 61-63
261
Tsygankov, Andrei P., “Hard-line Eurasianism and Russia’s Contending Geopolitical Perspectives”,
East European Quarterly, XXXII, no.3, Fall 1998, pp. 315-334
108
Teza de doctorat

mai 1992 când Rusia nu a putut să-şi exercite dreptul sau de veto în cadrul Consiliului de
Securitate al ONU, în vederea impunerii unor sancţiuni statului sârb pentru a fi susţinut
combatanţii sârbi în confruntările din Bosnia-Herţegovina. În 1994, Duma rusească a
adoptat o rezoluţie care cerea ridicarea sancţiunilor împotriva Serbiei şi exprima suportul
pentru sârbii bosniaci. În momentul în care NATO şi Statele Unite au apelat la utilizarea
forţelor militare în vederea soluţionării conflictelor din statele fost iugoslave, Moscova s-
a proclamat ca victimă a „interferenţelor” vestice alături de sârbi262.
La sfârşitul lui iulie 1998, Rusia a devenit membru deplin al grupării G-8, iar în
luna august a aceluiaşi an, oficialităţile ruse au semnat o înţelegere cu omologii lor
americani pentru a limita la 3.600 de oameni numărul trupelor ruseşti care ar putea fi
trimise în Kosovo, şi pentru a pune capăt cererii Rusiei de a dispune de un sector separat
in Kosovo. Această înţelegere a limitat considerabil puterea de acţiune a Rusiei în cadrul
operaţiunilor de menţinere a păcii în Kosovo.
În momentul în care trupele ruseşti din Bosnia au fost trimise la Priştina, Kosovo,
pentru a ocupa aeroportul Slatina, prevăzând sosirea trupelor KFOR, conflictul din
Kosovo ajunsese la un punct de posibila confruntare între NATO şi Rusia. Dar acest
„succes” aparent al Rusiei a fost deturnat rapid în momentul în care România şi Bulgaria
au susţinut cererea NATO de a interzice accesul trupelor ruseşti în spaţiul aerian a celor
două ţări, blocând astfel orice tentativă a Rusiei de a aduce trupe suplimentare263.
C. Germania
Pentru statutul extern al Germaniei, cel de-al Doilea Război Mondial a marcat o
discontinuitate radicală faţă de perioada inter- şi antebelică. Dacă înainte de 1945
Germania juca un rol de putere europeană (cu pretenţii mondiale) şi cu capacităţi de
proiecţie a puterii, după 1945 ea există ca actor internaţional în cadrul unui complex de
aranjamente datorat puterilor învingătoare în război. Unul dintre postulatele fundamentale
262
Danilov, loc. cit., p. 65
263
Yves Boyer, Isabelle Facon (eds.), La sécurite de la Russie: entre continuité et rupture, Fondation pour
la Recherche Strategique Ellipses, Paris, 2000, passim
109
Teza de doctorat

ale statutului internaţional al Germaniei (Federale) este, pe lângă interdicţia expresă de a
se angaja militar pe plan extern, caracterul sacrosanct al alianţei cu SUA.
Totuşi, la nivelul Germaniei de Vest au existat iniţiative legate de statele Europei
Centrale, aflate sub dominaţia sovietică, în special în timpul mandatului cancelarului
Willy Brandt (1969-1973). Este vorba despre aşa numita „politică a Estului” (Ostpolitik),
care urmărea îmbunătăţirea relaţiilor cu ţările blocului sovietic264. Ea a constituit nucleul
unei politici mai consistente desfăşurate în anii `70 şi `80, care viza în special etnicii
germani din regiune (şi mai ales RDG).
În întâlnirea de la Malta din 3-4 decembrie 1989, George Bush şi Mihail
Gorbaciov au fost de acord asupra tranziţiei graduale şi controlate a ordinii europene fără
ca URSS să stopeze această evoluţie. Prin victoria, la 18 martie 1990, în alegerile
legislative din R. D. Germană a Alianţei pentru Germania, dominată de creştin-
democraţi, se deschide calea spre unificare. Au loc negocieri „2+4” (RFG - RDG - SUA -
URSS - Marea Britanie - Franţa) în urma cărora se semnează Acordul privind
reglementările finale asupra tratatului cu Germania265 (12 septembrie 1990). Acum se
pune problema dizolvării Pactului de la Varşovia. Reuniţi la 25 februarie 1991 la
Budapesta, miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării ai guvernelor statelor membre decid
dizolvarea structurilor militare şi politice ale organizaţiei, act semnat la 1 iulie 1991 la
Praga.
După 1989, în contrast cu perioada interbelică, Germania a fost văzută în Europa
Centrală ca un model al ieşirii din totalitarism la democraţie, ca un agent al integrării
democratice în Vest.
La începutul anilor deceniului nouă, politica externă germană a detectat trei zone
de securitate:1) de relativă stabilitate – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia; 2) cu
capabilităţi nucleare – Rusia şi Ucraina; 3) zona de criză, între celelalte două zone266.
Germania a aplicat strategii diferite pentru fiecare zonă.
264
Kissinger, op. cit., pp. 734-735
265
Vezi Margaret Thatcher, 10, Downing Street. Mémoires, Michel Albin, Paris, 1993, pp. 634-656
266
Emilia D. Mohan, “Germany and the New Security Problem in East – Central Europe” in Vasile Puşcaş
(editor), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000, p. 234 şi Werner
Weidenfeld (ed.), New Ostpolitik: Strategies for a United Europe, Bertelsmann Foundation, 1998, passim
110
Teza de doctorat

Prima arie a fost cu uşurinţă integrată în sistemul instituţional promovat de Vest.
Germania a susţinut integrarea acestora în NATO şi UE pentru a-şi legitima statusul, dar
şi pentru a domina o foarte profitabilă piaţă267. Pentru a doua zonă, Germania a fost foarte
legată de Statele Unite cu interesul de a menţine predictibilitatea Rusiei. Germania a
susţinut retragerea trupelor sovietice din Germania de Est cu aproximativ 60 miliarde
dolari. A treia zonă reprezintă cea mai critică situaţie. Statele nu au potenţialul sau
capacitatea de a stabili strategii naţionale sau nu pot susţine financiar impunerea de
strategii faţă de Occident. Faţă de această a treia zonă Germania a adoptat în a doua parte
a anilor 90 strategia stabilizării prin deschiderea perspectivelor integrării euro-atlantice
(este cazul României şi Bulgariei).
Pentru statele din centrul si estul Europei, Germania a fost in anii 90 principalul
actor economic şi politic pe plan european, asta şi datorită experienţei asemănătoare a
Germaniei de Est. Germania s-a implicat activ in aceasta regiune. atât din punct de vedere
politic cât şi prin acordarea de asistenţă pentru perioadele de tranziţie, prin promovarea
investiţiilor directe şi a comerţului exterior268.
Relaţia cu Polonia
Atât Germania şi Polonia, cât şi relaţiile dintre aceste două state, au jucat un rol
central în cadrul strategiei adoptate de către Europa pentru a răspunde noilor provocări
apărute după încetarea Războiului Rece, cum ar fi: globalizarea economică, intensificarea
riscurilor legate de securitatea statelor, multiplicarea problemelor interne269.
După reunificarea Germaniei, aceasta a renunţat oficial la orice pretenţie cu
privire la teritoriile pierdute în favoarea Poloniei în 1945. Relaţiile dintre cele doua ţări s-
au îmbunătăţit considerabil în următorii ani, Germania fiind un susţinător de bază al
integrării Poloniei în Uniunea Europeană. Atât Germania cât şi Polonia joaca un rol de
267
Josef Janning, “A German Europe – A European Germany? On the Debate over Germany’s Foreign
Policy” in International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 72, No. 1. (Jan., 1996),
p. 40
268
Wayne C. Thompson, “Germany and the East”, in Europe-Asia Studies, Vol. 53, No. 6 (Sep. 2001), pp.
923-931
269
Roland Freudenstein, “Poland, Germany and the East”, in International Affairs (Royal Institute of
International Affairs 1944-), Vol. 74, No. 1. (Jan. 1998), p. 41
111
Teza de doctorat

legătură între statele vestice şi estice europene, promovând extinderea valorilor vestice
spre est270.
Pentru a întări cooperarea cu Polonia, în 1991 Germania, Franţa şi Polonia au pus
bazele aşa numitului "Triunghi Weimar", care reuneşte şefii de stat şi de guvern,
reprezentanţi ai ministerelor şi ai parlamentelor pentru discuţii informale pe teme
fundamentale de interes comun. De asemenea, a fost intensificată cooperarea la nivel de
euroregiuni între Germania şi Polonia (de exemplu în zona Szczeczin) şi în domeniul
protecţiei minorităţii germane din vestul Poloniei271.
Intrarea Poloniei în NATO a întărit poziţia acesteia în raport cu vecinii săi estici,
în special cu Rusia, şi i-a permis să implice şi alte ţări europene în eforturile sale de a
răspândi zona de stabilitate spre Est, în special către Ucraina şi Belarus.
Relaţia cu Cehia
Cehia a păstrat o anumită reticenţă cu privire la intenţiile politice şi economice ale
Germaniei de-a lungul anilor `90. Relaţiile dintre cele două ţări sunt destul de dificile,
principala cauză fiind problema deportării a aproximativ 2,5 milioane de etnici germani
din Sudetenland, prezenţi pe teritoriul Cehiei în 1945272.
Cele două state semnează în 1991 un Tratat de Vecinătate, iar în ianuarie 1997, o
Declaraţie germano-cehă de relaţii bilaterale şi dezvoltare. În acelaşi timp, preşedintele
Vaclav Havel a cerut scuze oficial Germaniei pentru deportarea etnicilor germani.
Cehia a găsit în relaţiile cu Germania o cale de a se apropia de integrarea sa în
NATO şi în Uniunea Europeană. Investiţiile germane în economia Cehiei au venit în
sprijinul acestui deziderat, iar în timpul campaniilor NATO din Kosovo şi Macedonia,
cele două ţări au adoptat o poziţie asemănătoare273.
Pentru a aduce o compensare parţială a suferinţelor provocate de către regimul
nazist în Cehia, şi pentru a stabili un forum neguvernamental de dialog între germanii
270
Thompson, loc. cit., p. 932
271
Ibidem, pp. 933-935
272
Thompson, loc. cit., pp. 936-937
273
Ibidem, p. 938
112
Teza de doctorat

sudeţi şi cehi, în februarie 1998 liderii celor două ţări au semnat o înţelegere cu privire la
Fondul germano-ceh pentru viitor274.
Relaţia cu Ungaria
Relaţia Germaniei cu Ungaria a fost în general bună prin tradiţie, mai ales după
participarea comună la cele două războaie mondiale şi situarea în tabăra revizionistă,
după încheierea tratatelor de pace din 1919-1920275. De asemenea, relaţiile au fost bune şi
în timpul perioadei comuniste, dovadă fiind faptul că Ungaria a permis în 1989
repatrierea unor etnici germani din RDG în RFG prin intermediul graniţei sale cu
Austria276.
Raporturile istorice de cooperare şi parteneriat între Germania şi Ungaria s-au
concretizat după căderea Cortinei de Fier prin semnarea în 1992 a unui Tratat ungaro-
german de cooperare, prietenie şi parteneriat în Europa. De asemenea, relaţiile economice
dintre cele două ţări au fost foarte bune pe tot parcursul anilor 90, când Ungaria a fost
liderul investiţiilor germane în Europa Centrală şi de Est.
Relaţiile cu ţările baltice

Timp de secole, Germania s-a implicat din punct de vedere politic, militar şi mai
ales cultural în viaţa celor trei state baltice, Estonia, Letonia şi Lituania. După 1989,
statele baltice au fost incluse în sfera de interes strategic a Germaniei în partea central-
răsăriteană a continentului277.
De-a lungul anilor 90, integrarea celor trei state baltice în diferite organizaţii
multilaterale sau vestice, cum ar fi NATO, a fost susţinută de către Germania, care este
un membru activ a Consiliului Statelor Mării Baltice, din care face parte şi Rusia.
Germania a susţinut activ şi integrarea ţărilor baltice în NATO şi Uniunea Europeană.
274
Stephen Wood, Germany and East-Central Europe: Political, Economic and Socio-Cultural Relations
in Era of EU Enlargement, Ashgate, 2004, passim
275
Thomas Spira, “German-Hungarian Relations and the Swabian Problem: from Karolyi to Gombos, East
European Monographs, Boulder, 1977, passim
276
277
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,
traducere de Aureliana Ionescu, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 77
113
Teza de doctorat

De asemenea, Germania conduce Escadronul Baltic (BALTRON) care îşi are
sediul la Tallin şi operează alături de NATO în regiune. În acest context, Germania a
contribuit direct la dezvoltarea flotei maritime a Estoniei278.
Raportul cu statele din fosta Iugoslavie

În procesul de stabilire a păcii în statele din Balcani, în prima jumătate a anilor
90, poziţia Germaniei a fost destul de controversată. Există voci care condamnă detaşarea
Germaniei faţă de partenerii săi europeni, ceea ce ar fi amplificat premisele unui război
sau chiar ar fi fost cauza războiului.
În comparaţie cu alţi actori importanţi pe plan internaţional (Marea Britanie,
Franţa, Rusia, Statele Unite), pe tot parcursul anilor `90, politica Germaniei s-a
concentrat pe menţinerea unităţii europene şi euro-atlantice, lăsând pe planul al doilea
stabilirea păcii in Croaţia şi Bosnia279. Germania a jucat un rol mult mai important pe
scena politică decât celelalte mari puteri pentru care interesul în conflictele din statele ex-
iugoslave a fost şi mai scăzut.
La începutul crizei iugoslave, atât marile puteri europene, printre care şi
Germania, cât şi ONU, Uniunea Sovietică şi China, s-au pronunţat pentru menţinerea
unităţii statului iugoslav. În urma izbucnirii conflictului armat în Croaţia, în iulie 1991,
Germania şi-a modificat poziţia iniţială, susţinând procesul de recunoaştere a Croaţiei şi a
Sloveniei280.
Se pot identifica cinci faze în ceea ce priveşte poziţia Germaniei asupra crizei
iugoslave din anii `90281:
1) Într-o primă fază, Germania a exercitat o anumită presiune asupra partenerilor
săi europeni şi a susţinut, începând cu iulie 1991, recunoaşterea diplomatică a Sloveniei
şi a Croaţiei. Această iniţiativă a fost respinsa iniţial de către Franţa şi a provocat
numeroase controverse printre marile puteri.
278
279
Sabrina P. Ramet and Letty Coffin, “German Foreign Policy Toward the Yugoslav Successor States,
1991-1999” in Problems of Post-Communism, vol. 48, January/February 2001, p. 48
280
Ramet, Coffin, loc. cit., p. 49
281
Ibidem, pp. 50-61
114
Teza de doctorat

Unii reprezentanţi ai statelor europene au sugerat că procesul de recunoaştere a
celor două state ar fi complicat definitivarea eforturilor de stabilire a păcii în zonă. În
acelaşi timp, Germania a decis accelerarea propriului proces de unificare.
La sfârşitul anului 1991, Germania a reuşit să convingă statele din CEE să extindă
recunoaşterea diplomatică până la 15 ianuarie 1992, la oricare dintre republicile iugoslave
care îndeplineşte anumite criterii stabilite de comun acord.
2) Din ianuarie 1992 până în 1994, Germania a jucat un rol pasiv în discuţiile
privind viitorul statelor din fosta Iugoslavie datorită, pe de o parte, preferinţei sale pentru
o soluţie multilaterală în reglementarea crizelor internaţionale şi, pe de altă parte, datorită
interdicţiei prevăzute în Legea Fundamentală germană de a mobiliza forţe armate în afara
cadrului NATO.
3) La începutul anului 1994, Parlamentul Germaniei s-a opus voinţei NATO de a
contribui la acţiunile legate de Bosnia dar, în urma unei cereri oficiale a NATO,
Bundestag-ul a acceptat, în octombrie 1994, să contribuie la misiunea de pace din Bosnia.
Acceptul Bundestag-ului de a trimite trupe armate în cadrul misiunii din Bosnia,
reprezintă un punct cheie în istorie deoarece acesta marchează integrarea Germaniei în
comunitatea naţiunilor şi reabilitarea sa politică pe plan internaţional282.
4) Forţele armate germane au fost trimise în Bosnia în ianuarie 2006, acesta
reprezentând al doilea moment în care Germania trimite trupe armate în afara teritoriului
său, după încetarea celui de-al Doilea Război Mondial.
În timpul crizei din statele care au aparţinut fostei Iugoslavii, Germania a jucat un
rol de protector din punct de vedere umanitar, fiind statul care a găzduit cel mai mare
număr de refugiaţi (320.000) datorită politicii liberale de azil prevăzute de către Legea
Fundamentală germană. Această politică a fost destul de controversată pe plan naţional şi,
imediat după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, s-au pus în mişcare în Germania
acţiuni de întoarcere a refugiaţilor în ţara de origine.
5) Germania a susţinut în repetate rânduri, alături de Statele Unite, Marea Britanie
şi alte state europene, obţinerea autonomiei pentru Kosovo. Războiul din Kosovo a
reprezentat de la început pentru Germania o provocare mult mai importantă decât cel din
Bosnia, datorită contextului politic intern din Germania. În urma alegerilor din
282
115
Teza de doctorat

septembrie 1998, coaliţia condusă de Helmuth Kohl (CDU/CSU – FPD), a fost înlăturată
de la putere şi înlocuită printr-o nouă coaliţie SPD – Verzi, care a susţinut procesul de
stabilire a păcii în Kosovo283. Şi după realizarea guvernului de mare coaliţie CDU-SPD în
20005 poziţia Germaniei faţă de problema Kosovo a rămas neschimbată: regiunea locuită
în majoritate de albanezi trebuie să-şi dobândească independenţa.
D. Franţa
Obiectivele majore ale politicii externe franceze s-au situat şi se plasează la două
nivele distincte: afirmarea primatului democratic şi cultural francez în Europa şi în lume
şi afirmarea suveranităţii Franţei ca stat, adică definirea securităţii comunităţii politice
franceze. Din primul punct de vedere, politica externă franceză este asemănătoare
politicii externe americane: ambele au o viziune globală şi nu se pot disocia de un anumit
spirit misionar, care este decelabil inclusiv la nivelul opiniei publice284. Diferenţa
fundamentală între Franţa şi SUA este însă în privinţa capacităţii de a-şi proiecta global
interesele şi survine după cel de-al Doilea Război Mondial, când influenţa globală a
Franţei s-a redus semnificativ. Incongurenţa dintre universalismul francez (valorile
revoluţiei franceze ca valori supreme, cultura franceză/francofonia) şi capacităţile limitate
ale Franţei de a acţiona în lume a fost tensiunea fundamentală care a dominat şi domină
politica externă franceză în postura sa globală.
Politica franceză faţă de ţările ieşite din lagărul comunist pornea de la alte
premise decât cele din perioada interbelică. Germania nu mai era duşmanul său
ireductibil, ci unul din partenerii strategici în construcţia europeană. La Paris nu mai
exista tentaţia de a construi un sistem de alianţe cu statele central-europene pentru a bloca
intenţiile hegemonice ale blocului de putere german. Pot fi astfel identificate în relaţiile
franceze cu Europa Centrală două faze distincte, strâns legate de personalitatea şi
viziunea asupra scenei internaţionale a titularului de la Palatul Elysee285.
283
284
Jean François Bureau, “L`étranger dans le champ des vision des Français”, in Polique étrangère, no.4,
2002, pp. 899-914
285
Ronald Tiersky, Francois Mitterand. The last French President, 2000, p.157-214
116
Teza de doctorat

Prima fază este cuprinsă între 1989 şi 1995. Preşedinţia lui François Mitterand a
privit cu reticenţă transformările revoluţionare din Europa Centrală. Interesul Parisului se
îndrepta spre adâncirea integrării Comunităţilor Europene, crearea unui nou tratat (cel de
la Maastricht) care să fondeze Uniunea Europeană, structură care să fie capabilă să fie un
competitor pentru Statele Unite. Preşedintele francez continua în septembrie 1993 să
vorbească despre “ţările în curs de dezvoltare” din Europa Centrală şi de Est, care dacă ar
aparţine UE ar produce acesteia mari pierderi. Aceasta spre deosebire de Germania care
era un sprijinitor puternic al transformărilor politice, economice şi sociale din fostul
spaţiu comunist.286 De asemenea, Franţa era foarte grijulie în a menaja orgoliile
sovietice/ruseşti, Mitterand dorind să acorde un cât mai consistent sprijin lui Mihail
Gorbaciov. Desigur, în subtextul acţiunilor diplomaţiei franceze la începutul anilor `90
putea fi citită ideea unei potenţiale refaceri a Antantei, dacă Germania ar fi ameninţat
echilibrul de putere european.
Conştient de faptul că integrarea europeană a statelor din Europa Centrală poate
însemna o consolidare a puterii germane, Mitterand a produs încă din 1989 proiectul unei
“organizaţii de pace şi securitate” care să cuprindă fostele state comuniste, acestea
urmând a fi integrate Uniunii Europene în “zeci şi zeci de ani”. În acest fel era evidenţiat
calcul de tip geopolitic tradiţional al Franţei: un singur mare stat este mai important decât
o sumă de state mici şi fragile.
Viziunea franceză asupra reorganizării europene, a rolului statelor foste comuniste
în arhitectura de securitate europeană a fost exprimată prin Planul Balladur din martie
1993 pentru stabilizarea situaţiei în Europa. În fapt, această iniţiativă era menită să
frâneze apropierea de Uniune a statelor din Europa Centrală. Consiliul european de la
Copenhaga (iunie 1993) a fixat o serie de criterii politice şi economice pentru statele care
vor să devină membre ale Uniunii. Acestea nu erau restrictive în sens absolut, dar
constituiau repere esenţiale pentru statele postcomuniste.
O schimbare de atitudine are loc odată cu câştigarea alegerilor prezidenţiale de
către Jacques Chirac. Din 1996 şi 1997 noul preşedinte a realizat mai multe vizite în
286
Florence Deloche-Gaudez, Les réaction de la France à l ’élargissment à l Èst de lÙnion européene in
LÈurope centrale et orientale. Dix ans de transformations (1989-1999), La documentation Francaise,
Paris, 2000, p.53
117
Teza de doctorat

Polonia, Ungaria, Republica Cehă, România, prin care a vrut să demonstreze interesul
francez pentru zona Europei Centrale. Parisul a fost de acord cu extinderea NATO în
1997 şi 2002, precum şi cu lărgirea Uniunii Europene (Consiliul European de la
Copenhaga-decembrie 2002). Investiţiile franceze au crescut substanţial în zonă.
Schimbarea poziţiei franceze faţă de Europa Centrală este explicabilă prin dorinţa de a nu
lăsa doar Germania să îşi exercite influenţa în zonă. După crearea Uniunii Europene,
Parisul a ajuns la concluzia că o “mare Europă” poate fi mai eficientă în construirea unei
entităţi care să fie capabilă să concureze Statele Unite.
Sub preşedinţia aceluiaşi Jacques Chirac Franţa a devenit foarte sensibilă la pro-
americanismul central-europenilor, percepuţi a juca rolul „calului Troian”.
Războiul din Irak, început în anul 2003, a determinat tensionarea relaţiilor dintre
Franţa şi majoritatea statelor central-europene. Poziţia pro-americană a Poloniei,
României şi Bulgariei a trezit reacţii negative în cele mai importante capitale europene.
Încercând să consolideze atitudinile pro-americane în Europa, Donald Rumsfeld,
secretarul Apărării al SUA, a criticat în ianuarie 2003 Franţa şi Germania pentru
împotrivirea lor la atacarea Irakului. Spre deosebire de „Vechea Europă”, statele din
Europa Centrală şi de Est au fost incluse de ministrul american în „Noua Europă”, fiind
lăudate pentru susţinerea poziţiei S.U.A287. În 30 ianuarie 2003 opt ţări europene s-au
declarat susţinătoare ale Statelor Unite în chestiunea irakiană. În 5 februarie zece state din
Europa Centrală, toate candidate la N.A.T.O, printre care şi România, au semnat „Apelul
celor 10” prin care era întărit punctul de vedere american. Gestul a trezit iritarea
preşedintelui Jacques Chirac, care la 17 februarie 2003, în plin Consiliu European, a
declarat că cele zece state „au pierdut o bună ocazie să tacă”288. Declanşarea războiului
din Irak şi participarea Poloniei, României şi Bulgariei cu trupe în etapa post-Saddam a
generat încordarea relaţiilor politice dintre acestea şi Franţa. În relaţiile dintre Franţa şi
statele Europei Centrale au apărut şi momente tensionate ca urmare a conflictelor asupra
287
Mihail E. Ionescu, Romania`s Position Towards the Evolutions of the Transatlantic Link after 11
September 2001, pp. 259-280 în Tom Lansford, Blago Tashev, (ed), Old Europe, New Europe, and the Us:
Renegotiating Transatlantic Security in the Post 9/11 Era, Ashgate Publishing, 2005
288
Thomas Schreiber, „Le rêve américain de la «nouvelle Europe»”, în Le Monde diplomatique, mai 2004,
p.18-19
118
Teza de doctorat

împărţirii puterii în Uniunea Europeană şi a distribuirii resurselor financiare, mai ales
prin Politica Agricolă Comună289.
În viziunea geostrategică franceză Europa Centrală este compusă dintr-o mulţime
de mici state, cu excepţia Poloniei şi a României, al căror rol în construcţia europeană era
considerat minor. În interiorul regiunii central-europene Parisul a avut partenerii săi
favoriţi. Prin Trilaterala de la Weimar, fondată de miniştrii de externe ai Poloniei,
Germaniei şi Franţei în 1991 (K. Skubiszewski, H. D. Gescher şi R. Dumas) se urmărea
stabilirea unui instrument pentru atragerea Varşoviei în politica europeană şi acordarea
sprijinului pentru integrarea în structurile euro-atlantice. Din 1998 această formă de
colaborare a ajuns la nivelul şefilor de stat, având loc mai multe întruniri între cele trei
state290. Nivelul ridicat al relaţiilor politice dintre Franţa şi Polonia s-a reflectat şi în
nivelul schimburilor economice, acestea crescând semnificativ după 1996, pentru a
ajunge în anul 2006 la nivelul record de aproximativ 12 miliarde Euro.
Ungaria, celălalt „copil teribil” al Europei Centrale nu a manifestat prea multă
simpatie faţă de Franţa, Parisul fiind considerat unul dintre principalii „vinovaţi” ai
„dictatului de la Trianon”. Iar această atitudine a primelor guverne maghiare nu a rămas
fără ecouri la Paris, socialistul Mitterand preferând să păstreze relaţii mai apropiate cu
„prietenii tradiţionali” Cehoslovacia (Cehia) şi România.
Dacă, aşa cum am arătat anterior prezenţa franceză în Europa Centrală a fost
selectivă la începutul anilor `90, fiind vizată creşterea influenţei în Polonia şi România,
Parisul s-a implicat în zona Balcanilor291. Bulgaria oscila între influenţa rusă şi cea
germană, care nu sunt întotdeauna de sens contrar. Cea mai importantă arie de acţiune
politico-diplomatică din regiunea Balcanilor a fost în spaţiul iugoslav. Consecvent unei
viziuni tradiţionale asupra afacerilor internaţionale a Mitterand a promovat, până la
Acordurile de la Dayton din 1995 o linie pro-sârbă şi anti-germană. Diplomaţia franceză
a avut abilitatea de a propune abordări multilaterale, pentru a împiedica Germania şi
Marea Britanie să adopte politici independente. Parisul a fost la originea planului de pace
289
Philippe Moreau Defarges, „La France et lÈurope: lìnévitable débat”, in Polique étrangère, no.4, 2002,
pp. 951-966
290
Weimer Triangle, http://www.msz.gov.pl/Weimer,Triangle,2176.html
291
Theodor Tudoriu, Importanţa puterilor exterioare pentru securitatea spaţiului balcanic, în Balcanii –
ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice, Bucureşti, 1999, pp. 179-184.
119
Teza de doctorat

franco-german din noiembrie 1993, a ultimatumului de la Sarajevo (februarie 1994), a
creării Grupului de Contact (aprilie 1995), a înfiinţării Forţei de Reacţie Rapide (în urma
crizei ostaticilor din mai-iunie 1995). Implicarea fermă a Statelor Unite în conflictele
iugoslave a suplinit lipsa de eficacitate şi rivalităţile europene, fiind adoptate Acordurile
de la Dayton. Ulterior, Franţa şi-a asumat rolul de gazdă al negocierilor de la castelul
Rambouillet din 1999, în dificila problemă a regiunii Kosovo.
Franţa a folosit intens în Europa Centrală instrumentele diplomaţiei culturale, în
toate capitalele regiunii şi în cele mai importante oraşe existând centre culturale franceze,
pentru a încerca prezervarea capitalului de simpatie dobândit încă din secolul al XIX-lea.
Investiţiile franceze în domenii strategice au reprezentat un alt instrument prin care
Franţa a dorit să rămână un actor relevant în regiunea Europei Centrale, precum şi a
Balcanilor de Vest.
E. Marea Britanie
Exprimarea interesului britanic pentru Europa Centrală poate fi înţeles mai bine
dacă este circumstanţiat istoric, prin raportare la câteva din constantele politicii Londrei.
Pentru Anglia, după constituirea imperiului colonial, implicarea în politica Europei
continentale a fost mai degrabă o excepţie decât o asumare a unui destin istoric. Interesul
vital al Londrei a fost, pe de-o parte, să-şi protejeze imperiul şi, implicit căile de acces
către acesta, iar pe de altă parte să nu permită unei puteri continentale să dobândească
trăsăturile unui actor hegomonic în măsură să pună în pericol interesele britanice. În acest
fel ar putea fi rezumată filosofia politicii externe britanice de la epoca napoleoniană
încoace. La aceste constante trebuie adăugate, începând cu sfârşitul Primului Război
Mondial, relaţia trans-atlantică, considerată a fi esenţială pentru echilibrul de putere euro-
asiatic.
În funcţie cu aceşti parametri generali trebuie analizat interesul britanic pentru
Europa Centrală. De exemplu, gradul maxim de interacţiune directă sau de influenţă
britanică asupra României a coincis cu implicarea engleză în criza Crimeii (1853-1856),
cu criza orientală şi războiul ruso-turc (1878-1879), sfârşitul celui de al Doilea Război
120
Teza de doctorat

Mondial (1944-1945), criza din Iugoslavia (1999) sau al doilea război din Irak (2003).
Am putea spune, de aceea, că apropierea politică anglo-română a fost mai intensă cu
prilejul diverselor crize regionale. Chiar şi „acordul de la Moscova” dintre Stalin şi
Winston Churchill din 1944, care a premers astfel „trădării de la Ialta”, prin care
premierul britanic îşi manifesta dezinteresul pentru Europa Centrală, implicit pentru
România, în schimbul păstrării influenţei în Marea Mediterană (Grecia), urmează aceeaşi
logică. Doar soluţiile au fost diferite: uneori România era utilă intereselor regionale
britanice, alteori, dimpotrivă, statul român putea fi inclus într-un joc de negociere cu
valenţe continentale sau chiar globale292.
În perioada Războiului Rece Europa Centrală, în formula ei de „Europa de Est”
era importantă pentru Marea Britanie deoarece acest areal putea fi centrul de conflict
mondial, iar implicarea alături de americani în conflictul împotriva „imperiului răului”
însemna şi un interes aparte pentru regiune. Polonia reprezenta, fără îndoială, cel mai
important stat pentru Marea Britanie, în virtutea relaţiilor tradiţionale. La Budapesta
modelul civilizaţional britanic era foarte influent, în pofida distanţelor geografice.
Sfârşitul Războiului Rece a evidenţiat realpolitik-ul britanic în problema
europeană. Margaret Thatcher era îngrijorată de amploarea schimbărilor democratice de
la sfârşitul anului 1989 şi de posibilele consecinţe asupra securităţii europene. La Londra
existau reale îngrijorări în legătură cu unificarea Germaniei, existând o coincidenţă de
poziţii cu Parisul în această chestiune293. După dispariţia temerilor legate de efectele
potenţial negative ale unificării germane, proiecţia de putere britanică asupra Europei
Centrale este interconectată cu aceea asupra Europei în general. După cum se ştie, în
interiorul elitei politice britanice există importante diferenţe de viziune asupra relaţiei cu
Europa. Pe de-o parte sunt euro-entuziaştii care consideră că Marea Britanie, chiar şi din
poziţia ei insulară, este sinergic legată de economia şi politica europeană. Contrar acestei
atitudini sunt atlanticiştii şi izolaţioniştii, care consideră că Uniunea Europeană trebuie să
rămână la dimensiunea ei de piaţă unică, iar relaţia politică cu Statele Unite asigură
292
Florin Abraham, Transformarea României, 1989-2006. Rolul factorilor externi, INST, Bucureşti,
pp.236-237
293
Pentru importanţa chestiunii germane în problema echilibrului european la sfârşitul Războiului Rece
vezi Margaret Thatcher, 10, Downing Street. Mémoires, Albin Michel, Paris, 1993, p.634-656
121
Teza de doctorat

promovarea şi apărarea intereselor britanice. În aceste polemici tradiţionale în spaţiul
englez nu de puţine ori s-a pus întrebarea dacă „Marea Britanie este europeană?”294.
Din această dilemă identitară a rezultat o foarte laborioasă politică internaţională
britanică. În relaţia cu Uniunea Europeană Londra a fost întotdeauna cu un pas în urma
cuplului franco-german, a căutat să menţină Europa la dimensiunea sa de spaţiu
economic integrat, dar, în acelaşi timp, nu a riscat o decuplare totală de la edificiul
comunitar, încercând să imprime procesului de integrare propriul său ritm.
În domeniul securităţii Marea Britanie a urmat Statele Unite, indiferent dacă la
conducere s-au aflat conservatorii sau laburiştii. Londra a fost principalul aliat al Statelor
Unite în războiul din Irak din 1991 şi în politica faţă de Orientul Mijlociu, în războiul din
Afganistan din 2001 precum şi în conflictul irakian început în 2003295. Londra nu a vrut
să încalce tabuurile relaţiei de parteneriat cu Statele Unite în domeniul securităţii, fiind
mai degrabă împotriva creării unei politici europene de securitate şi apărare296. Totuşi, în
urma presiunilor de la Bruxelles la Londra s-a căzut de acord asupra creării unei Politici
Europene de Securitate şi Apărare (ESDP), complementară cu NATO. Această atitudine
ar putea fi explicată prin tradiţionalul euroscepticism, dar ar putea fi interpretată şi ca o
politică realistă, în condiţiile asimetriei de capabilităţi militare dintre Statele Unite şi
Europa, în întregul său.
Statutul Marii Britanii de cel mai important şi apropiat aliat al Statelor Unite în
Europa s-a reflectat şi în proiecţia engleză asupra spaţiului central-european. După
soluţionarea problemei unificării germane şi a retragerii trupelor sovietice din Europa
Centrală guvernul John Major nu s-a remarcat prin acţiuni spectaculoase în această
regiune, considerată a fi, în mod oarecum natural, în „responsabilitatea” Germaniei.
Londra s-a implicat în căutarea unor soluţii diplomatice pentru conflictele din spaţiul ex-
iugoslav. Britanicii i-au secondat pe americani începând cu 1995 în căutarea unor soluţii
politice, inclusiv cu ajutorul presiunilor militare la tensiunile care măcinau stabilitatea
Balcanilor de Vest. Apogeul implicării britanice în spaţiul balcanic a fost cu prilejul
294
Timothy Garton Ash, “Is Britain European?”, International Affairs, Vol. 77, No. 1. (Jan., 2001), pp. 1-
13. Vezi şi Keith Robbins, “Britain and Europe: Devolution and Foreign Policy”, International Affairs,
Vol. 74, No. 1. (Jan., 1998), pp. 105-117.
295
Paul D. Williams, British Foreign Policy Under New Labour, 1997-2005, Palgrave, 2005, pp.56-75
296
Alasdair Murray, British European policy, Friedrich-Ebert-Stiftung, London, 2000, passim
122
Teza de doctorat

crizei din Kosovo din perioada 1998-99, şi a „războiului de Paşte”297. Guvernul Blair a
fost cel mai insistent actor politic european al implicării NATO în spaţiul iugoslav,
inclusiv prin acţiuni militare. În soluţiile post-conflict Londra a împărtăşit punctul de
vedere american, pentru acordarea independenţei provinciei Kosovo.
Marea Britanie a devenit mult mai interesată de spaţiul Europei Centrale după ce
a constat faptul că statele de aici pot fi cu uşurinţă convinse să intre în „coaliţii de voinţă”
alături de Statele Unite, cum a fost cazul Poloniei şi României în cazul conflictului
irakian iniţiat în anul 2003. În mod aparent surprinzător, Marea Britanie îşi poate găsi
parteneri ai altor „coaliţii de voinţă”, cu ajutorul unor politicieni eurosceptici, pentru a
încetini procesul de integrare şi consolidare politică a Uniunii Europene. Polonia este
principalul partener al Marii Britanii în tentativa de a menţine Uniunea Europeană la
condiţia de spaţiu economic integrat, iar nu la acela de federaţie de state-naţiuni. Dacă
acest lucru se va întâmpla depinde de evoluţiile politice din Marea Britanie, unde
echilibrul dintre euroentuziaşti şi britanocentrici este în mod tradiţional instabil.
F. Italia
După fondarea Republicii, politica externă italiană a urmat un dublu, paralel şi
câteodată interconectat model de acţiune: strictă loialitate faţă de NATO (faţă de Statele
Unite în special), pe de-o parte, şi identificarea cu, respectiv sprijinirea integrării
europene, pe de alta. Elita politică italiană a urmat aceste cutume, fără a încerca să le
contrapună alte propuneri alternative precum neutralitatea sau ieşirea din NATO şi
Comunităţile Europene. Când legăturile cu Statele Unite au fost mai strânse integrarea
europeană a progresat, şi viceversa298. Politica pro-americană a fost legată cu o atitudine
oscilantă faţă de Uniunea Europeană şi motorul său franco-german. În epoca postbelică
unele guverne au promovat o politică mai accentuat pro-atlanticistă, împreună cu Marea
297
Martin A. Smith, The Kosovo Crisis and the Evolution of Post-Cold War European Security,
Manchester University Press, 2003, passim
298
Piero Ignazi, Italian foreign policy since 2001: a preliminary assessment,
www.foreignpolicy.it/file_adon/ignazi_edit_2.doc.Vezi şi Osvaldo Croci, „Italian foreign policy after the
end of the cold war: the issue of continuity and change in Italian-US relations”, Journal of Southern Europe
and the Balkans, Volume 9, Issue 2 August 2007 , pp. 117 – 131.
123
Teza de doctorat

Britanie, pentru a fi un contrabalans la cuplul franco-german. Sintetizând, am putea spune
că Italia a fost adepta unei politici trans-atlantice, încercând să medieze tensiunile dintre
Washington şi Europa299.
Prin toată istoria sa modernă Italia, sau cel puţin partea sa nordică, a fost intim
legată de spaţiul german şi, implicit, de Europa Centrală. Consecutiv, la Roma a existat
tentaţia de a deveni o putere în regiunea mediteraneană. Prin Trent, Trieste şi Tirolul de
Sud Italia a împărtăşit o comunitate de tradiţii civilizaţionale cu Austria. Crearea
Iniţiativei Alpe-Adria în 1978, în care au fost parte diferite entităţi administrativ-
teritoriale din Italia, Austria, Iugoslavia clarifica o parte din proiecţiile geopolitice
italiene. Acestea au fost definite încă din perioada interbelică, Italia mussoliniană
arătându-şi interesul pentru regiunea Balcanică, având relaţii strânse şi cu Ungaria300. În
epoca postbelică Italia a abandonat orice urme ale ideologizatei geopoliticii mussoliniene,
dar tradiţiile istorice şi realităţile geografice au pus Italia în postura de exprimare a
interesului pentru arealul central-european301. Iar spaţiul a fost definit, în perspectiva
italiană, drept unul al oportunităţilor dar şi al conflictelor, deoarece aici îşi exprimă
rivalitatea atât Germania cât şi Rusia.
După încheierea Războiului Rece la Roma, dar şi la Milano s-a considerat că au
apărut importante oportunităţi pentru Italia în spaţiul postcomunist. Instrumentele
geoeconomice au fost utilizate cu predilecţie, guvernele succesive de la Roma asigurând
suportul lor pentru companiile italiene care au dorit să investească în regiune. Nu este
întâmplătoare atitudinea guvernelor italiene de a susţine lărgirea Uniunii Europene,
deoarece acest lucru a însemnat importante avantaje economice. Suportul italian pentru
extinderea Uniunii Europe a avut însă şi motivaţii de ordin ideologic, considerându-se că
este de datoria elitei politice europene, implicit italiene, să contribuie la anularea
diviziunilor create prin sistemul Ialta302.
299
Giulio Andreotti, “Foreign Policy in the Italian Democracy", Political Science Quarterly, Vol. 109, No.
3, Conference Issue: Presidential and Parliamentary Democracies: Which Work Best?. (Summer, 1994), pp.
529-537
300
Pentru mai multe detalii vezi Vojtech Mastny, Italy and East-Central Europe: dimensions of the
regional relationship, Johns Hopkins University, Bologna Center, Paul H. Nitze School of Advanced
International Studies, Boulder, Westview Press, 1995, passim
301
Jean Carlo, Geopolitica dell'Europa Centro-Orientale, CSSEO, 2000
302
Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Polirom, Iaşi, 2001, passim
124
Teza de doctorat

Din analiza acţiunilor de politică externă ale guvernelor italiene se poate observa
un clivaj între abordarea geopolitică şi cea geoeconomică. Statele Europei Centrale erau
considerate la Roma pieţe ideale pentru capitalul şi tehnologia italiană, însă importanţa
acestora devenea mai scăzută în analiza geopolitică. În contextul căderii regimurilor
comuniste din Europa Centrală la Roma guvernul De Michelis concepea menţinerea
securităţii europene în cadrele CSCE, fiind agreată formula gorbaciovistă a „casei
comune europene”303. Un deceniu mai târziu, realizarea unui parteneriat strategic cu
Federaţia Rusă a fost unul din obiectivele principale ale guvernelor Silvio Berlusconi304,
subordonând politica estică italiană acestui obiectiv. În mod paradoxal, guvernele central-
europene au manifestat acelaşi pro-americanism ca şi Silvio Berlusconi, însă statele
postcomuniste sunt mult mai prudente în relaţia cu Moscova lui Vladimir Putin.
Italia a fost interesată, în mod prioritar, în procesele politice desfăşurate în spaţiul
balcanic. În procesul de dezintegrare a Iugoslaviei guvernele italiene au dorit să-şi
păstreze o atitudine cât mai puţin proeminentă, cu toate că în raport cu Slovenia şi Croaţia
au existat voci în Italia care au cerut denunţarea acordurilor Osimo din 1975, prin care s-a
reglementat stingerea diferendelor teritoriale305. După 1992 relaţiile dintre Italia şi
Slovenia, respectiv Croaţia, au fost construite pe ideea parteneriatului sub-regional.
Instabilitatea regiunii balcanice a preocupat în mod deosebit elita politică italiană,
mai ales din perspectiva riscurilor asimetrice generate (trafic de fiinţe umane, droguri,
arme) şi a emigraţiei necontrolate. Bazinul etnic albanez constituie principala sursă de
îngrijorare la Roma, de unde şi interesul Italiei de a implica Europa în securizarea prin
integrare a spaţiului. Italia a devenit principalul avocat pentru facilitarea accesului
Balcanilor de Vest în Uniunea Europeană, însă această intenţie s-a lovit de prudenţa
Germaniei şi a Franţei care, în mod natural, nu doresc să aducă în interiorul Uniunii elite
303
Marta Dassu, „The Future of Europe: The View from Rome”, în International Affairs , Vol. 66, No. 2.
(Apr., 1990), pp. 299-311
304
James Walston , Italian Foreign Policy. Light and shade in the second Berlusconi government, ASMI
Conference, 26 November 2004, www.york.ac.uk/depts/poli/news/asmi/walston.pdf; Osvaldo Croci, “The
Second Berlusconi Government and Italian Foreign Policy”, The International Spectator, 2/2002, pp.89-
101
305
Roberto Aliboni, Ettore Greco, “Foreign policy re-nationalization and internationalism in the Italian
debate”, in Internatiotral Affairs, Vol. 72, No. I (1996), pp. 43-51
125
Teza de doctorat

politice al căror ataşament democratic nu a fost pe deplin verificat, precum şi societăţi
cuprinse încă de convulsiile conflicte etno-naţionaliste306.
306
Ted Perlmutter, “The Politics of Proximity: The Italian Response to the Albanian Crisis”, în
International Migration Review, Vol. 32, No. 1. (Spring, 1998), pp. 203-222
126
Teza de doctorat

V. Structuri de cooperare în Europa Centrală
Spaţiul Europei Centrale a cunoscut de-a lungul epocii moderne numeroase

proiecte sau concretizări ale ideii de cooperare regională. În capitolul dedicat conceptelor
Europei Centrale am analizat diverse formule constituite în secolul XIX şi până la
căderea regimului comunist. În capitolul de faţă ne propunem să analizăm structurile de
cooperare regională de după încheierea Războiului Rece.
A. Cooperarea după sfârşitul Războiului Rece: Iniţiativa Central-Europeană,

Grupul de la Vişegrád, CEFTA
După 1989, zona Europei Centrale a cunoscut o reconfigurare radicală a
raporturilor de putere. Mai precis, vidul creat de prăbuşirea colosului sovietic a creat
premisele unei exprimări mult mai libere de constrângeri externe a ţărilor din regiune.
Totuşi, influenţele externe au persistat, dar sub forme indirecte, cel mai pregnant, sub
forma standardelor de aderare la Uniunea Europeană şi NATO. În acest context, ţările din
zonă au descoperit că prin cooperare regională pot să realizeze mult mai mult decât prin
simplele demersuri naţionale.
În încercarea de a parcurge cât mai repede fazele premergătore aderării la
Uniunea Europeană, ţările Europei Centrale, în special Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria,
au încercat să reproducă la nivelul regional modelul cooperării din cadrul Uniunii.
Fiecare ţară vedea în acest tip de cooperare o modalitate de a-şi atinge mai repede
obiectivul naţional, mai degrabă decât un fenomen benefic în sine, însă treptat această
percepţie s-a schimbat307.
Iniţiativa Central-Europeană
Primul pas în acest sens a fost făcut încă din 1977, prin înfiinţarea Grupului de
Lucru Alpine-Adria din care făceau parte Austria, Iugoslavia, Italia şi Ungaria. Această
307
David Shumaker, „The Origins and Development of Central European Cooperation: 1989-1992”, în
East European Quarterly, vol. XXVII, no. 3, September 1993, pp. 352-353.
127
Teza de doctorat

structură ocazională a fost reorganizată pe baze mult mai solide în noiembrie 1989, la
Budapesta, cu prilejul reuniunii vice-premierilor şi miniştrilor de externe din Austria,
Ungaria, Italia şi R.S.F. Iugoslavia, când s-au pus bazele unei iniţiative de cooperare
regională, sub numele de „Patrulater”. Scopul iniţiativei era acela de a dezvolta
cooperarea politică, economică, tehnică, ştiinţifică şi culturală între cele patru state
membre. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, numele acestei structuri a devenit
Iniţiativa Pentagonală, iar în 1991, la Conferinţa de la Veneţia, prin aderarea Poloniei, s-
a transformat în Grupul Hexagonal. Au fost adoptate documente care stipulau susţinerea
Italiei pentru aderarea celorlalte ţări membre la Comunitatea Europeană308.
Odată cu declanşarea crizei iugoslave, în iulie 1991, organizaţia a fost obligată să
se restructureze, datorită dizolvării unuia dintre statele membre (Iugoslavia) şi a
provocărilor pe care această criză le ridica, în special sub aspectul situaţiei minorităţilor
etnice.
În ianuarie 1992, la reuniunea de la Viena, celelalte cinci ţări membre au decis
schimbarea denumirii organizaţiei în Iniţiativa Central-Europeană (ICE), acordarea
statutului de observator Croaţiei şi Sloveniei, şi adoptarea de noi declaraţii pentru
susţinerea investiţiilor străine şi a accesului ţărilor membre la resursele energetice. În
sesiunea din iulie 1992, Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina au devenit membre cu
drepturi depline ale organizaţiei309.
În prezent, Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă şi pragmatică
de cooperare regională care reuneşte 18 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia-
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Italia, Macedonia, Moldova,
Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ucraina. Acestea cuprind
un teritoriu de 2,4 milioane de km pătraţi cu o populaţie de aproape 260 milioane.310
Scopul ICE este de a realiza cooperarea dintre statele membre în următoarele
domenii311: dezvoltarea infrastructurilor de transport, energie, telecomunicaţii şi
agricultură; cooperarea economică şi tehnică; consolidarea instituţiilor democratice şi
respectarea drepturilor omului; protecţia mediului înconjurător; cooperarea în
308
Shumaker, loc. cit., pp. 357-358.
309
310
Vezi pagina web a ICE, in http://www.ceinet.org/main.php?pageID=17
311
Guidelines Activities and Rules of Procedure of the Central European Initiative, Art. 1.6
128
Teza de doctorat

următoarele domenii: tehnologie, media, cultură, educaţie, tineret, turism; cooperarea
transfrontalieră şi interregională; consultări pe probleme politice de interes comun.
Unul dintre obiectivele principale ale ICE era acela de a apropia cât mai mult
statele din Centru şi Sud-Estul Europei (Planul de Acţiune 2004-2006) şi de a le ajuta
statele membre care se pregăteau de integrarea în Uniunea Europeană. Recent, ICE a
dezvoltat un nou program pentru a facilita şi co-finanţa transferul de cunoştinţe cu privire
la procesul de tranziţie şi la metodele de negociere pentru a face ca întreaga regiune a
Balcanilor de Vest să se integreze în Uniunea Europeană.
Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări
politice, adoptate prin consens în cadrul reuniunilor şefilor de guvern şi miniştrilor de
externe. Liniile directoare ale activităţii ICE au la bază principiile Cartei ONU,
documentele procesului de la Helsinki şi, mai recent, dezvoltările din cadrul UE şi Pactul
de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (SPSEE).
Organizare şi structură
În lipsa unor forme instituţionalizate, ICE acţionează într-o manieră flexibilă, prin
intermediul a două tipuri de structuri312 - cele cu o dimensiune guvernamentală
(Întâlnirea anuală a şefilor de guverne, Întâlnirea miniştrilor de externe, Comitetul
Coordonatorilor Naţionali, Grupuri de lucru, Secretariatul Executiv, Secretariatul
pentru proiecte) şi cele cu o dimensiune parlamentară (Conferinţa preşedinţilor
Parlamentelor, Adunarea Parlamentară, Comisia parlamentară, Grupuri de lucru).
Coordonarea generală a activităţilor care se desfăşoară în cadrul ICE este
asigurată de statul care deţine preşedinţia organizaţiei în anul calendaristic respectiv.
Preşedinţia se asigură prin rotaţie, în ordinea alfabetică a numelor statelor membre313.
Dimensiunea guvernamentală a ICE

Întâlnirea anuală a şefilor de guverne (Summit-ul ICE) este una dintre cele mai
importante acţiuni ale ICE, aceasta reunind prim-miniştrii tuturor celor 18 state membre.
Summit-ul are loc în luna noiembrie a fiecărui an, în statul care deţine preşedinţia ICE în
312
Guidelines Activities and Rules of Procedure of the Central European Initiative, Art. 3, www.ceinet.org
313
Wikipedia, „Central European Initiative”, in http://en.wikipedia.org/
129
Teza de doctorat

acel moment. Pe lângă discuţiile de ordin general cu privire la principiile şi obiectivele
ICE, se adoptă hotărâri referitoare la orientările politice şi economice de cooperare în
cadrul ICE (inclusiv adoptarea Planului de Acţiune), crearea şi dizolvarea grupurilor de
lucru, obţinerea sau pierderea statutului de membru, amendamente cu privire la liniile
directoare şi regulile de procedură în cadrul ICE.
Întâlnirea miniştrilor de externe se organizează în primul semestru al fiecărui an.
Cu această ocazie, se iau decizii privind problemele politice ale regiunii, domeniile şi
formele de cooperare, structura Grupului de Lucru, problemele legate de buget şi de
personal. De asemenea, se numesc sau se revocă Directorul General şi Directori Generali
adjuncţi ai Secretarului Executiv al ICE.
Comitetul Coordonatorilor Naţionali (CCN) este organismul cheie care se ocupă
cu organizarea cooperării şi implementării programelor şi proiectelor ICE atât la nivel
naţional, cât şi între statele membre. Coordonatorii naţionali (provenind din ministerele
de externe ale ţărilor membre) se întâlnesc lunar pentru a analiza, discuta şi sincroniza
activitatea diferitelor organisme ale ICE. De asemenea, se iau în discuţie probleme legate
de cooperarea cu alte organizaţii internaţionale şi grupări regionale.
Anual are loc Summit-ul Forumului Economic, la care participă miniştri din
sectoarele economice. În cadrul acestui summit se iau în discuţie probleme legate de
cooperarea economică între statele membre ICE.
Pe lângă aceste întruniri clar stabilite, au loc numeroase alte evenimente (forumuri
ale tineretului, întâlniri ale preşedinţilor Camerelor de Comerţ, ale Agenţiilor de
promovare a investiţiilor, etc.) cu teme pe diverse domenii de interes pentru statele
membre, întâlniri care sunt sponsorizate sau co-sponsorizate de ICE.
O dată cu creşterea numărului de membri structura organizaţiei s-a diversificat,
cuprinzând în prezent 18 Grupuri de Lucru, un Secretariat Executiv şi un Secretariat
pentru Proiecte314.
O componentă de bază a Iniţiativei o reprezintă Grupurile de Lucru (Working
Groups), care dezbat şi formulează propuneri de proiecte şi acţiuni în domenii specifice
de cooperare, pe care le transmit coordonatorilor naţionali sau miniştrilor de externe
pentru aprobare şi finanţare. În prezent, există 18 Grupuri de Lucru din care fac parte
314
MAE, „Iniţiativa Central Europeană”, in http://www.mae.ro/
130
Teza de doctorat

reprezentanţi/experţi din toate statele membre. Aceste grupuri de lucru acoperă domenii
diverse: agricultură, turism, combaterea crimei organizate, transporturi, energie, mediu,
întreprinderi mici şi mijlocii, ştiinţă şi tehnologie, minorităţi, cultură, informaţii şi mass-
media, etc. Una sau două ţări coordonează activităţile desfăşurate în cadrul grupurilor de
lucru, pe o bază mai mult sau mai puţin permanentă.
ICE dispune şi de un Secretariat Executiv, cu sediul la Trieste, condus de un
Director General, a cărui sarcină este să asiste preşedinţia în exercitarea atribuţiilor sale
şi, de asemenea, să pregătească şi să monitorizeze numeroasele reuniuni şi conferinţe
organizate sub egida acestei structuri de cooperare regională.
La sediul BERD din Londra funcţionează un Secretariat pentru proiecte ICE, care
oferă asistenţă în pregătirea corespunzătoare a dosarelor de finanţare a proiectelor supuse
atenţiei instituţiilor financiare internaţionale. Acest secretariat este principalul organizator
al Summit-ului Forumul Economic.
Ca parte a procesului de integrare europeană, ICE cooperează cu o serie de
organizaţii şi instituţii europene, printre care Uniunea Europeană, Consiliul Europei,
OSCE, Banca Mondială etc., precum şi cu actori regionali, precum – Iniţiativa Ionică-
Adriatică, Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre, Procesul de Cooperare al
Dunării, Pactul de Stabilitate, Iniţiativa Sud-Est Europeană (SECI) şi Procesul de
Cooperare al Europei de Sud-Est (SEECP).
Resurse de finanţare
Unul dintre cele mai importante avantaje ale ICE faţă de alte organizaţii regionale
este că dispune de propriile resurse financiare. Până în prezent, activităţile desfăşurate în
cadrul ICE au fost finanţate prin contribuţiile voluntare ale ţărilor membre. Cea mai mare
susţinere o acordă guvernul italian, care în 2006 şi-a triplat contribuţia la activităţile ICE.
Astfel, pe lângă costurile pe care le suportă pentru funcţionarea Secretariatului
Executiv, Italia alimentează, începând din anul 1991, şi un fond special deschis la BERD
- Trust Fund, de unde sunt finanţate parţial o serie de proiecte de cooperare tehnică şi de
investiţii, în beneficiul ţărilor membre ICE. Aceste proiecte constau în studii de
fezabilitate, asistenţă tehnică, supravegherea proiectelor şi dezvoltarea de programe
pentru promovarea unui mediu economic şi instituţional favorabil în statele membre.
131
Teza de doctorat

La Summit-ul miniştrilor de externe din anul 1998 s-a aprobat crearea unui Fond
al Solidarităţii, bazat pe contribuţiile voluntare ale statelor şi administrat de către
Secretariatul executiv al ICE. Prin intermediul acestui fond este finanţată participarea
experţilor ICE la diverse evenimente organizate de statele membre.
În scopul facilitării implementării proiectelor şi programelor organizate sau
sponsorizate de ICE, la Summit-ul miniştrilor de externe din 2001 s-a luat decizia de a se
pune bazele unui Fond de Cooperare. Acest fond este destinat finanţării de programe şi
proiecte, la care contribuie fiecare dintre ţările membre, în baza unei scări de contribuţii
anuale. Contribuţia financiară a ICE este limitată la un maximum de 50% din costurile
totale ale respectivului proiect. În astfel de cazuri, este neapărată nevoie de un partener.
De aceea ICE a oferit de multe ori suport financiar în cooperare cu alte organizaţii
precum UNESCO, OCDE, UNECE, etc.
În 2004 a fost creat Departamentul Financiar, destinat evaluării posibilităţilor de
atragere a fondurilor UE pentru proiectele ICE. Apariţia acestui departament a fost strâns
legată de creşterea numărului de state care după extinderea Uniunii au devenit eligibile
pentru obţinerea de fonduri UE. Principalele activităţi ale Departamentului Financiar se
axează pe promovarea şi extinderea participării statelor ICE la programele UE.
Dezvoltări recente
Cu prilejul summitului al organizaţiei de la Tirana (2006), poziţia generală a ICE
a fost reconfirmată: perspectivele de aderare ale ţărilor membre la Uniunea Europeană s-
au dovedit a fi o forţă motrice pentru procesul de reforme, ţările membre UE
exprimându-şi entuziasmul privind progresele în acest sens, reflectate prin semnarea
tratatelor de aderare, continuarea discuţiilor privind aderarea, acordarea statutului de
candidat sau semnarea Acordurilor de Stabilizare şi Asociere. Ele au accentuat faptul că,
având în vedere extinderea UE prin aderarea Bulgariei şi României la începutul anului
2007, ICE se află într-o poziţie strategică de legătură între statele membre şi statele non-
membre UE în vederea unui efort concertat axat pe o cooperare mai strânsă şi transfer de
know-how.
În fapt, Iniţiativa Central Europeană şi-a diluat identitatea geopolitică tradiţională,
din moment ce a înglobat spaţii care aparţin în mod tradiţional Balcanilor. Lărgirea ICE a
132
Teza de doctorat

însemnat, în acelaşi timp, trecerea sa în rândul organizaţiilor regionale fără o influenţă
semnificativă, astfel încât în planul cooperării regionale rezultatele directe sunt puţin
vizibile.
Grupul de la Vişegrád315
În aprilie 1990, cu prilejul unei reuniuni a Pentagonalei (actuala Iniţiativă Central
Europeană) desfăşurate la Bratislava, reprezentanţii Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei
au căzut de acord asupra unei cooperări mai strânse care să rezolve o parte din
problemele lor, în special cu referire la minoritatea maghiară din Slovacia, şi schimburile
comerciale.
Constituirea Grupului de la Vişegrád a plecat de la conceptul de „Europă
Centrală” – ceea ce însemna coexistenţa paşnică într-o zonă multi-etnică şi multi-
religioasă316.
Ideea unei strânse cooperări internaţionale şi inter-guvernamentale între statele
din Europa Centrală a avut raţiunea sa. Cele trei naţiuni nu doreau numai să reia
cooperarea în baza tradiţiilor culturale comune, ci mai ales să evite orice reapariţie a
rivalităţii şi a geloziei care distrusese relaţiile mutuale în perioada dintre cele două
războaie mondiale. De asemenea, această cooperare era menită să reflecte vechea
afinitate dintre cele trei state ale căror destine au fost unite pentru o lungă perioadă de
timp – parţial sau în totalitate – de Imperiul Habsburgic, prin cultură, limbă, credinţe şi
probleme similare.
La summit-ul de la Vişegrád (Ungaria) din februarie 1991, participanţii au adoptat
o declaraţie care încuraja cooperarea dintre cele trei ţări în vederea creării unei structuri
comune care să adere mai uşor la Comunitatea Europeană317. Statele au căzut de acord
asupra a cinci obiective care trebuiau incluse în declaraţia oficială: 1. Reinstaurarea totală
a independenţei statului, a democraţiei şi libertăţii; 2. Eliminarea tuturor aspectelor
sociale, economice şi spirituale specifice sistemului totalitar; 3. Instituirea unei
democraţii parlamentare, a unui stat modern, bazat pe respectarea legii, a drepturilor şi
315
Vezi site-ul organizaţiei, http://www.visegradgroup.eu/
316
Gabelova, Barbora, The End of Central Europe? Visions and Illusions, 10.07.2003
317
David Shumaker, loc.cit., pp. 361-362.
133
Teza de doctorat

libertăţilor omului; 4. Crearea unei economii de piaţă libere; 5. Implicarea totală în
sistemul politic şi economic european, cât şi în sistemul de securitate şi cel legislativ.
La summit-ul de la Cracovia, din octombrie 1991, liderii celor trei state au decis
să coopereze şi în privinţa problemelor de securitate, date fiind condiţiile create de
dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei. Cele trei state au condamnat toate
acţiunile incompatibile cu normele legale ale războiului, în special atacurile asupra
civililor, şi au pledat în favoarea unor soluţii care respectau drepturile omului şi auto-
determinarea, inclusiv formarea unui stat independent, ce oferea garanţia respectării
drepturilor omului şi a minorităţilor naţionale318. Trebuie avut în vedere faptul că şi
Comunitatea Europeană a avut nevoie de timp pentru a-şi însuşi aceste principii.
Toate aceste acţiuni au creat premisele formării unei zone de liber schimb între
cele trei ţări membre. Totuşi, divizarea Cehoslovaciei, la sfârşitul anului 1992, a încetinit
procesul de integrare preconizat319. Situaţia dus la izolarea Slovaciei, din cauza
guvernului naţionalist condus de Vladimir Meciar, şi separarea Cehiei, Poloniei şi
Ungariei de restul ţărilor din regiune, mai ales după semnarea acordurilor de asociere la
Comunitatea Europeană şi aderarea la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic320. În
ianuarie 1993, pentru că separarea Cehoslovaciei a avut loc fără lupte interne, fără
agresiuni naţionaliste, Grupul de la Vişegrád a ajuns la o formulă de patru state membre.
Toate aceste modificări de pe scena politică internaţională au dus la divergenţe în
ce priveşte strategiile economice, politica externă şi chiar a modului de percepere a
drepturilor omului, a democraţiei şi minorităţilor; şi inevitabil au afectat formatul
Vişegrád. Motivul principal al acestei evoluţii a fost faptul că interesul comun al statelor
din regiune a trecut pe plan secund în faţa intereselor naţionale ale statelor.
Reuşind să treacă peste dificultăţi, neînţelegeri şi prejudicii mutuale, cooperarea şi
dialogul din cadrul Grupului de la Vişegrád s-au dovedit a fi utile şi necesare. Existenţa
acestei cooperări a fost semnul că identitatea politică a Europei Centrale a renăscut. În
anii ‘90 această organizaţie de cooperare a devenit o marcă puternică şi credibilă în zonă,
318
Jeszenszky, Géza, „The Origins and Enactment of the Visegrad Idea”, in
http://www.visegradgroup.eu/main.php?folderID=923&articleID=4043&ctag=articlelist&iid=1
319
Jacques Rupnik, „Eastern Europe: the International Context”, in Journal of Democracy, vol. 11, nr. 2,
2000, p. 118.
320
Shumaker, loc. cit., p. 362.
134
Teza de doctorat

dovedindu-se un instrument de consolidare a schimbărilor democratice şi al intensificării
pregătirii de aderare la UE321.
Ar fi însă o greşeală să se considere că sentimentele anti-ruseşti au reprezentat
principala bază a platformei Vişegrád. Din contră, ţările respective doreau să menţină
relaţiile economice cu fosta Uniune Sovietică, şi au căutat să sprijine acorduri cu SUA şi
Comunitatea Europeană în vederea trimiterii de ajutoare către Comunitatea Statelor
Independente. Pe de altă parte, teama de un posibil vid de securitate în Europa Centrală,
care ar fi făcut posibilă revenirea Rusiei în zonă, a determinat ţările Grupului de la
Vişegrád să demareze procedurile de aderare la NATO322. Prima expresie publică a
acestei dorinţe a avut loc la summit-ul de la Praga, din 6 mai 1992. Concomitent a fost
trimis un mesaj celor 12 membri ai Consiliului European, indicând dorinţa celor trei ţări
de a adera la Uniunea Europeană.
Pentru a învinge opoziţia Rusiei faţă de extinderea NATO a fost nevoie de
coordonare cu întreaga comunitate euro-atlantică. Prin menţinerea unui front comun cu
Rusia mai degrabă decât să încerce să o împace, Cehia, Polonia şi Ungaria au reuşit să
devină membre NATO în 1999. Schimbările guvernamentale intervenite în ţările
respective până în 1998 au contribuit la renaşterea valorilor Grupului de la Vişegrád, care
până în acel moment a reuşit să îşi îndeplinească aproape toate obiectivele stabilite în
1991.
În 2004, la cinci ani după aderarea la NATO, statele din Europa Centrală au
devenit membre UE, deschizând un nou capitol din istoria Grupului Vişegrád. În această
nouă etapă, toate cele patru state şi-au luat angajamentul de a promova politica de
vecinătate a UE către estul Europei şi de a oferi ajutor statelor din Balcani în drumul către
integrarea europeană.323
În 2005, cei patru lideri ai statelor din grupul de la Vişegrád s-au întâlnit la Wisla,
în sudul Poloniei, pentru a discuta consecinţele integrării în UE. Elementul pozitiv l-a
reprezentat atingerea obiectivului propus de grupul de la Vişegrád – integrarea tuturor
321
Tadeusz, Mazowiecki, „The Mutual Return to Europe”, in
322
Géza Jeszenszky, loc. cit.
323
Simonyi, András, „Visegrad Cooperation: A 15-Year-Old Success Story”, in
135
Teza de doctorat

celor patru state membre în structurile euro-atlantice. De asemenea Slovacia a evidenţiat
faptul că statele membre au reuşit să ajungă la un consens cu privire la menţinerea
grupului în forma sa actuală, fără admiterea altor ţări.
Pe de altă parte, statele şi-au manifestat nemulţumirea faţă de limitările impuse
celor 10 state care au aderat în 2004 la Uniunea Europeană. Principalele probleme erau
date de libera circulaţie a forţei de muncă şi dreptul de a se angaja în statele membre. De
teama creşterii fluxului de imigrare din statele est-europene, care ar fi reprezentat o
concurenţă serioasă pentru forţa de muncă din UE, celor 10 noi state le-au fost introduse
o serie de restricţii care limitează unul dintre principiile fundamentale ale Europei unite,
libera circulaţie a forţei de muncă. Slovacia a considerat restricţiile drept discriminatorii,
deoarece numai teoretic cele 10 state au drepturi egale cu vechile ţări membre, dar în
realitate, lucrurile nu stau tocmai aşa.
În poziţia în care se găseşte acum, grupul şi-a propus trei obiective: - să devină un
pivot al continuării procesului de extindere; - să menţină sensibilitatea faţă de respectarea
drepturilor omului; - să explice celorlalţi membri, mai ales statelor vest-europene,
problema drepturilor minorităţilor şi condiţiile istorice ale acestora. În domeniul politicii
externe, statele V4 au un avantaj faţă de „vechii” membri ai UE: experienţa unică a
procesului de transformare de la comunism către democraţie, cunoaşterea regiunilor
vecine din Europa de Est şi Balcanii de Vest datorită legăturilor sociale, istorice,
economice şi culturale din trecut.
La 17 ani de la crearea sa, Grupul de la Vişegrád şi-a îndeplinit scopul, devenind
o forţă pentru stabilitate, un forum de coordonare şi un motor al dinamizării politicilor
europene pentru sudul şi sud-estul Europei324.
Modul de funcţionare
Grupul de la Vişegrád nu este o structură instituţionalizată, în sens birocratic.
Modul de funcţionare al acestuia se bazează în principal pe întâlniri periodice ale
reprezentanţilor statelor la diferite nivele – de la prim-miniştri şi preşedinţi, la experţi.
Cooperarea din cadrul Grupului are loc la diferite nivele: - politic, prin implicarea
reprezentanţilor la nivel înalt ai statelor V4; - departamental, prin implicarea experţilor
324
Ibidem
136
Teza de doctorat

din domeniul administraţiei publice; - civic, prin implicarea organizaţiilor non-
guvernamentale. În ciuda diversităţii ariilor şi metodelor de cooperare, structura
organizaţiei constă de fapt din întâlniri regulate la nivel înalt. Astfel, anual are loc
întrunirea oficială a prim-miniştrilor, cooperarea inter-ministerială reprezentând o parte
importantă a activităţilor din cadrul Grupului325.
Prin rotaţie, fiecare ţară deţine preşedinţia Grupului timp de un an, aceasta
aducând responsabilitatea statului respectiv de a creiona un plan de acţiune pentru anul în
curs. În principal, în planul de acţiune se au în vedere schimburile culturale, schimbul de
informaţii şi idei între state, dezvoltarea contactelor directe între oameni, cooperarea
transfrontalieră, şi alte activităţi care, împreună, exprimă valoarea pozitivă a conceptului
de Europă Centrală. Mai mult, deţinerea preşedinţiei, oferă statului respectiv şansa de a se
promova pe plan internaţional şi de a-şi lăsa amprenta asupra direcţiei de cooperare a
statelor V4.
Fondul Internaţional de la Vişegrád este structura de bază a organizaţiei.
Acesta a fost înfiinţat în 2000 cu scopul de a sprijini dezvoltarea cooperării pe plan
cultural, schimburile ştiinţifice, cercetarea şi cooperarea din sistemul educaţional,
schimburile de studenţi şi dezvoltarea cooperării transfrontaliere. În majoritatea absolută
a cazurilor, Fondul asigură suport financiar organizaţiilor non-guvernamentale pentru a
promova dimensiunea civică a cooperării statelor de la Vişegrád.
De-a lungul timpului, contribuţiile individuale ale statelor au avut o tendinţă de
creştere, astfel că, la summit-ul din 2004 prim-miniştrii statelor membre au stabilit ca
suma totală anuală cu care va trebui să contribuie statele la Fondul Internaţional să se
ridice la trei milioane de euro începând cu anul 2005.
În prezent sunt în curs de implementare numeroase proiecte comune în domeniile:
cultural, al mediului înconjurător, securităţii interne, apărării, ştiinţific şi educaţional. De
asemenea, se are în vedere intensificarea cooperării în domeniul justiţiei, al transportului,
turismului, energiei şi tehnologiilor informaţionale.
Statele, conştiente de importanţa schimburilor culturale, au dezvoltat institute
culturale deja existente în capitalele fiecăruia dintre ele sau chiar au reuşit să deschidă
unele noi în urma schimbărilor politice care au avut loc. Aceste centre culturale nu numai
325
Gabelova, Barbora, loc. cit.
137
Teza de doctorat

că ajută la conservarea limbii şi identităţii culturale ale minorităţilor din afara graniţelor,
ci reprezintă şi o prezenţă artistică şi culturală interesantă şi atractivă pentru ţara gazdă.
Noile obiective după integrarea în UE şi NATO

Obiectivele iniţiale ale Grupului de la Vişegrád au avut un caracter funcţional, şi
anume integrarea statelor membre în Uniunea Europeană şi NATO. După realizarea
acestora, structurile consultative au continuat să existe pentru că se simţea necesitatea
unei organizaţii ale cărei state să acţioneze împreună pentru consolidarea integrării.
Datorită trecutului comunist asemănător, datorită faptului că făceau parte din acelaşi areal
geopolitic, statele şi-au dat seama că le va fi mai uşor să înţeleagă şi să găsească soluţii la
problemele cu care se confruntă.
Crearea Grupului de la Vişegrád avea să fie una din cele mai importante
manifestări pentru dorinţa de promovare în comun a intereselor în discuţiile de pre-
aderare. În timpul procesului de pregătire a aderării la UE, cooperarea dintre statele
membre a cunoscut şi momente mai tensionate. Deşi temerile dezintegrării Grupului de la
Vişegrád nu au fost exprimate direct, acestea ar trebui luate în considerare, având în
vedere preferinţa anumitor state de a aborda singure probleme ce afectează întregul
grup326.
Refuzul statelor V4 de a acţiona unitar se poate observa şi din inabilitatea acestora
de a coordona introducerea vizelor pentru Ucraina în timpul procesului de aderare la UE,
sau când statele V4 nu au reuşit să acţioneze în comun pentru a sprijini Croaţia în timpul
negocierilor de aderare la UE. De asemenea, după aderare, nici în cel mai important
domeniu, cel economic, ţările Vişegrád nu au reuşit să cadă de acord, fiecare alegând
propria modalitate şi viteză de implementare a unei economii de piaţă funcţionale327.
Pe de altă parte, statele au reuşit să coopereze mai bine în domeniul politic. Cel
mai bun exemplu ar fi Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, unde statele membre
UE au adoptat principiile de funcţionare şi modul de divizare a puterii în cadrul
instituţiilor europene. Grupul statelor central europene şi-au adunat eforturile pentru a
326
Duleba, Alexander and Strážay, Tomáš, „New Chances, New Challenges”, in
327
Jakub Hejsek, The Visegrad Countries and the European Union Enlargement, 23.09.2003
138
Teza de doctorat

contracara propunerea „vechilor” membri UE ca „noile” state să primească un număr cât
mai mic de deputaţi europeni şi astfel să aibă o influenţă scăzută faţă de state similare cu
un număr egal de cetăţeni, dar membre mai vechi.
Un alt domeniu în care statele V4 au acţionat similar a fost reforma internă. Era
de aşteptat ca, după eforturile întreprinse pentru a îndeplini condiţiile de aderare, statele
să nu mai fie atât de deschise către schimbări care ar fi dus la scăderea fondurilor UE, la
creşterea contribuţiilor la bugetul UE sau la limitarea influenţei politice a unor state mici
precum Cehia, Ungaria şi Slovacia.
În general, era normal ca aceste ţări să nu adopte un curs de acţiune comun,
deoarece, până la urmă ei sunt competitori pe piaţa economică şi politică a UE. Pe baza
experienţei trecute este greu de imaginat că statele V4 vor adopta o poziţie comună în ce
priveşte armonizarea taxelor şi impozitelor, politica agricolă sau dezvoltarea de relaţii
economice cu state din afara UE. Din această perspectivă, putem presupune că ţările
Grupului de la Vişegrád vor pune accent mai mult pe proiectele culturale şi cooperarea
transfrontalieră.328
Per ansamblu, activitatea şi acţiunile statelor V4 au confirmat avantajele şi
funcţionalitatea cooperării regionale. Atractivitatea acestui format este încă o dată
confirmată de interesul tot mai crescut al altor state vecine, precum Austria, Lituania,
România, Slovenia, Ucraina în cooperarea cu acest grup. Încheierea unei etape a dus la
apariţia unor noi activităţi comune. Colaborarea în domeniile culturii, educaţiei,
contactelor directe marchează trecerea într-o nouă fază. Şi aceasta nu se limitează doar la
statele membre V4, ci include şi acele ţări care au sfere de interes comun şi care
influenţează la rândul lor fiecare stat Vişegrád. Prin urmare, noile proiecte au în vedere
actori şi grupuri de actori din Europa de Est şi Sud-Est – Albania, Belarus, Bosnia-
Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Republica Moldova, Rusia, Serbia şi
Ucraina. Obiectivele, acţiunile şi orientările recente ale Grupului de la Vişegrád, pot
transforma organizaţia într-un centru de gravitaţie pentru noii vecini ai UE.
Acordul Central-European de Liber Schimb (CEFTA/ ACELS)
328
Ibidem
139
Teza de doctorat

Dezgheţarea relaţiilor internaţionale după colapsul sistemului bipolar a însemnat
şi multiplicarea formelor de cooperare subregională. Acest proces de translaţie de la
naţional la regional în contextul globalizării a dezvoltat tendinţe de integrare regională şi
cooperare inter-regională, concretizate în crearea unor organisme de cooperare precum
Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est, Iniţiativa Central Europeană (ICE), Iniţiativa
de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI), Procesul de Cooperare din Sud-Estul Europei
(SEECP), Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Comunitatea de
Lucru a Statelor Dunărene (CLSD), Acordul de Liber Schimb în Europa Centrală
(CEFTA), etc. precum şi înfiinţarea de euroregiuni, ca mijloace de dezvoltare economică
şi socială la nivel local.
Constituirea
După crearea Grupului de la Vişegrád, pe latura economică, înfiinţarea CEFTA a
fost un pas decisiv pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană. CEFTA a constituit o
anticameră a UE prin faptul că puteau deveni membre doar acele ţări central-europene
care încheiaseră un acord de asociere la UE.
Acordul de Liber Schimb Central-European a fost semnat la 21 decembrie 1992 la
Cracovia (Polonia) între Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în condiţiile dispariţiei
sistemului CAER, în ideea facilitării schimburilor şi a cooperării economice
intraregionale şi, implicit, a sprijinirii dezvoltării economice a ţărilor participante.
Principalul obiectiv urmărit de CEFTA a fost crearea unei zone de liber schimb prin
liberalizarea graduală a comerţului reciproc cu produse industriale şi agricole şi prin
eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului (după standardele GATT)
în perioada de tranziţie329. Totuşi, zona nu a fost integral funcţională până în ianuarie
2001, când au fost eliminate barierele vamale privind produsele industriale330.
Acordul a fost revizuit de două ori, cu prilejul Reuniunilor Primilor Miniştri de la
Brno (11 septembrie 1995) şi de la Bled (4 iulie 2003). La reuniunea din 1995 s-a stabilit
329
Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA), in http://www.mae.ro
330
Croatian Ministry of Foreign Affairs, "CEFTA – Central European Free Trade Agreement”, in
http://www.mvp.hr/eng/1-3-09-multilateralni-01en.htm.
140
Teza de doctorat

că orice ţară europeană poate accede la CEFTA cu acordul ţărilor membre331. În urma
introducerii acestei prevederi, acordul a fost extins prin cooptarea Sloveniei (1996),
României (1997), Bulgariei (1999), Croaţiei (2003) şi Macedoniei (2006). Cea de-a doua
revizuire a fost efectuată pentru a introduce, în noua conjunctură creată de aderarea la UE
a unora din ţările membre, posibilitatea retragerii din CEFTA332.
În urma importantei extinderi a UE din 1 mai 2004, prin care Polonia, Cehia,
Slovacia, Ungaria şi Slovenia au devenit state membre ale Uniunii, numărul ţărilor
participante la CEFTA s-a redus la trei: România, Bulgaria şi Croaţia. După aderarea
României şi Bulgariei la UE, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, CEFTA a intrat intr-un
proces de restructurare, în urma căruia Croaţiei şi Macedoniei li se vor alătura ţările din
Balcanii de Vest (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia, UNMIK-Kosovo)
şi Republica Moldova333.
Modul de funcţionare
Principalul for decizional al CEFTA, care este o organizaţie economică inter-
guvernamentală, îl constituie Reuniunea Primilor Miniştri, care adoptă rezoluţiile cele
mai importante, ce sunt apoi supuse aprobării forurilor legislative naţionale ale ţărilor
membre. Astfel, principalele măsuri şi reglementări ale organizaţiei au apărut în urma
organizării acestor reuniuni, organizate de ţara care deţine preşedinţia prin rotaţie, în
timpul unui an calendaristic.
La Reuniunea Primilor Miniştri ai ţărilor membre CEFTA din 25 iulie 1994 de la
Poznan, sub preşedinţia Poloniei, membrii CEFTA au luat decizia politică de extindere a
acestui acord, pentru a crea premisele unei dezvoltări economice susţinute şi eliminării
barierelor în calea comerţului liber cu ţările din imediata lor vecinătate. În acest scop, ei
au decis introducerea unor criterii de aderare pe care potenţialele ţări candidate ar trebui
să le îndeplinească. Astfel, s-a stabilit că statele candidate trebuie să fie din Europa, să fi
331
Agreement Amending the Central European Free Trade Agreement, in
http://www.psp.cz/eknih/1993ps/tisky/t198300.htm
332
Agreement Amending the Central European Free Trade Agreement, in
http://www.nn.hr/clanci/medjunarodni/2003/143.htm
333
UNMIK Press Release, “Central European Free Trade Area (CEFTA) initialed”, in
http://www.euinkosovo.org/upload_press/Central%20European%20Free%20Trade%20Agreement%20initi
alled.pdf
141
Teza de doctorat

semnat un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană, să fie membre ale OMC, să fi
semnat acorduri de liber schimb cu ţările CEFTA sau să primească aprobarea ţărilor cu
care nu au semnat astfel de acorduri334.
La Reuniunea Primilor Miniştri din 28-29 noiembrie 2005 de la Zagreb, sub
preşedinţia Croaţiei, membrii CEFTA au luat decizia de a modifica aceste criterii,
considerând-o singura modalitate de a asigura viitorul organizaţiei. Statele membre au
adoptat un set de trei criterii îmbunătăţite pentru a flexibiliza condiţiile de accedere în
CEFTA ale statelor din Europa de Sud-Est335: i) ţările candidate trebuie să aibă acorduri
de liber schimb cu toate ţările membre CEFTA şi să rezolve disputele bilaterale rezultate
din implementarea acestora; ii) ţările candidate trebuie să aibă relaţii instituţionalizate cu
Uniunea Europeană, respectiv să fi iniţiat negocierile pentru încheierea unui Acord de
Asociere şi Stabilizare (SAA) sau să fi încheiat deja un SAA sau Acord de Cooperare şi
Parteneriat sau să beneficieze de măsuri autonome de comerţ din partea UE; iii) ţările
candidate trebuie să fie membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) sau să
fie ferm angajate în aplicarea regulilor şi procedurilor OMC.
În cadrul întâlnirilor CEFTA au fost dezbătute o serie de probleme cheie:
înlăturarea obstacolelor din calea schimburilor comerciale, a producţiei şi investiţiilor,
punerea bazelor unui acord de comerţ liber, creşterea mobilităţii cercetătorilor şi
studenţilor. Dezvoltarea cooperării regionale are la bază trei domenii-cheie: a)
democratizarea şi drepturile omului; b) restructurarea economică, dezvoltare şi cooperare;
c) rezolvarea problemelor de securitate – iniţiativa anti-corupţie. Restructurarea
economică are în vedere trei domenii de activitate: - infrastructura regională, inclusiv
mediul înconjurător; - dezvoltarea domeniului privat; - coeziunea socială şi înlăturarea
efectului negativ al reformelor economice336.
O nouă etapă în istoricul dezvoltării CEFTA a constituit-o summit-ul organizat la
Bucureşti, la 6 aprilie 2006, în timpul preşedinţiei României. În cadrul acestei reuniuni,
premierii a nouă ţări din Europa de Sud-Est (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria,
334
Summit of the Prime Ministers of the CEFTA States, in http://www-
8.vlada.gov.sk/archiv/cefta_en/cefta.html
335
“CEFTA ar putea primi noi membri anul viitor”, Southeast European Times, 07 aprilie 2006, in
http://www.bizwords.ro/article/economie/1535/CEFTA-ar-putea-primi-noi-membri-anul-viitor.html
336
Tony Brown, Mary O’Mahony, Economic Co-operation in South-Eastern Europe, Rapporteur Report by
Institute Of European Affairs, 31 March 2006, p. 1
142
Teza de doctorat

Croaţia, Macedonia, Republica Moldova, România, Serbia şi Muntenegru) au luat
hotărârea de a înfiinţa o zonă unică de comerţ liber în scopul de a extinde şi moderniza
CEFTA, astfel încât să acopere toate ţările din Balcanii de Vest.
Extinderea CEFTA a fost propunerea Croaţiei ca alternativă la ideea originală a
Uniunii Europene de a crea o aşa-numită „Zonă Comercială Liberă în Balcani”. Planul
autorităţilor de la Bruxelles a fost aspru criticat în Croaţia, mulţi susţinând că acesta
aminteşte de fosta Iugoslavie şi că ar putea încetini progresul Croaţiei către aderarea la
UE prin alăturarea acesteia cu alte state care nu se află în stadii atât de avansate ale
procesului de integrare337. Astfel, ca alternativă la criticile apărute, Croaţia a venit cu
ideea extinderii CEFTA având în vedere că ţările Europei de Sud-Est se confruntă cu
provocări comune, care pot fi rezolvate cel mai bine prin cooperare regională.
La finalul reuniunii a fost adoptată o Declaraţie Comună prin care se exprimă
voinţa politică existentă la cel mai înalt nivel, de a se iniţia negocierile privind crearea
unui Acord de Comerţ Liber în Europa de Sud-Est prin extinderea şi amendarea CEFTA,
astfel încât acest Acord să devină un instrument modern, ambiţios şi cuprinzător,
complementar celorlalte instrumente în vigoare sau în curs de negociere între statele din
regiune şi UE. Declaraţia include principiile şi orientările în baza cărora vor avea loc
negocierile efective precum şi un calendar privind desfăşurarea la nivel tehnic a acestora.
Procesul poate duce la încheierea unui Acord Comercial Regional (ACR), ce are
ca scop înlocuirea reţelei de 31 de acorduri de liber schimb bilaterale existente în regiune,
liberalizând astfel peste 90% din comerţul din regiune, inclusiv aproape întregul comerţ
cu produse industriale338. Pe lângă faptul că extinde CEFTA pentru a acoperi toate ţările
din regiune, ACR modernizează pactul, adăugând noi prevederi pentru armonizarea
regulilor şi reglementărilor, îmbunătăţind soluţionarea disputelor, schimbul de servicii şi
protecţia proprietăţii intelectuale. De asemenea, Acordul prevede convergenţa normelor
comerciale relevante, în special în privinţa normelor industriale şi fito-sanitare.
337
Acordul CEFTA indică îmbunătăţirea cooperării regionale, 26 aprilie 2006, in
http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2006/04/26/feature-02
338
“Premierii din Europa de Sud-est ajung la un acord asupra comerţului liber”, Southeast European Times,
07 aprilie 2006, in
http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2006/04/07/feature-01
143
Teza de doctorat

Prin organizarea acestui eveniment, România şi-a asumat rolul de promotor al
acestui proces regional, având convingerea că CEFTA extins şi modernizat va reprezenta
un instrument necesar şi util pentru susţinerea participanţilor la Acord pe drumul către
integrarea europeană, alături de o contribuţie semnificativă la stabilitatea, securitatea şi
prosperitatea întregii regiuni339.
Noua orientare pe care statele au adoptat-o s-a finalizat pe 19 decembrie 2006, la
Bucureşti, prin semnarea Acordului Unic de Comerţ Liber în Sud-Estul Europei, în cadrul
summit-ului Getting Closer to Europe340. Acest Acord, rezultat din extinderea şi
modernizarea CEFTA, a fost o iniţiativă a României, asumată şi susţinută de Comisia
Europeană. Potrivit acordului încheiat, CEFTA urmează să cuprindă toate statele din
vestul Balcanilor – Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia (inclusiv
Kosovo, aşa cum defineşte Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite rezoluţia 1244),
plus Republica Moldova.
Concluzii
Odată cu epoca mondializării, Europa Centrală a început să se confrunte cu o serie

de probleme grave, destabilizatoare, care deveneau tot mai acute şi mai presante, a căror
soluţionare implica un angajament comun al statelor regiunii, aflate în plin proces de
integrare europeană şi euro-atlantică. Tocmai de aceea, comunitatea internaţională şi, în
particular, cea europeană, prin structuri, organizaţii şi iniţiative corespunzătoare, au depus
eforturile necesare pentru crearea unui spaţiu propice dezvoltării democraţiei şi creşterii
economice, prin impulsionarea laturii economice a respectivelor regiuni.
Cooperarea regională este un element cheie al politicii Uniunii Europene pentru
regiunea Europei Centrale şi de Sud-Est, parţial datorită importanţei acesteia pentru
stabilitatea politică şi dezvoltarea economică. Acest lucru a fost foarte bine înţeles de
statele din această regiune care, prin cooperare şi eforturi concentrate au reuşit să creeze
339
Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA), Direcţia Diplomaţie Economică, 15 mai 2006, in
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=7269&idlnk=1&cat=3
340
“România lasă moştenire CEFTA”, 19 decembrie 2006, in
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_8968/Romania-lasa-
mostenire-CEFTA.html
144
Teza de doctorat

şi să extindă CEFTA. Prin dezvoltările realizate, CEFTA a devenit un exemplu al
transformării cooperării regionale în realitate şi de asemenea un bun teren de instrucţie
pentru cooperarea economică în pregătirile pentru aderarea la UE. Cel mai bun exemplu
sunt Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia, care la un an după integrare au absorbit fără
mari şocuri competiţia liberă, dar şi România şi Bulgaria, care au reuşit, în urma
participării la CEFTA, să îşi îmbunătăţească performanţele economice, fiind incluse în
valul de extindere al Uniunii Europene din perioada 2004-2007.
Forme de cooperare analizate în acest capitol dovedesc faptul că, după 1989,
Europa Centrală a devenit o arie mult mai sigură şi mai prosperă, aceasta atât datorită
organizaţiilor regionale, cât şi circumstanţelor favorabile. Astfel, în acest moment, se
poate vorbi despre Europa Centrală ca despre un spaţiu al cooperării care a înlocuit
vechiul spaţiu al confruntării.
145
Teza de doctorat
VI. Integrarea Europei Centrale în NATO şi Uniunea Europeană
Dezintegrarea rapidă a sistemului de putere sovietic din Europa Centrală a avut

drept consecinţe şi desfiinţarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia. Statele post-
comuniste au căutat mai multe formule de garantare a securităţii, după cum am analizat în
precedentul capitol. În acest capitol ne propunem să prezentăm principale etape ale
extinderii spre Est a NATO şi Uniunii Europene, precum şi semnificaţiile acestor procese
istorice pentru statele din Europa Centrală.
A. Etapele extinderii spre Est a NATO

În urma evenimentelor desfăşurate în Europa la începutul anilor `90, care au
condus la prăbuşirea sistemului comunist şi încheierea Războiului Rece, Alianţa Nord-
Atlantică a fost nevoită să procedeze la o nouă abordare a relaţiei sale în Europa, iar una
dintre variantele pentru securitatea europeană a fost şi aceea a primirii de noi membri
dintre ţările Europei Centrale şi de Est. Această opţiune nu trezea prea mult entuziasm în
cancelariile occidentale, preocupate de conservarea unei bune relaţii cu Uniunea
Sovietică, ulterior cu Federaţia Rusă. Preocuparea centrală în 1990-`92 în Statele Unite şi
Europa de Vest era legată nu de extinderea rapidă a NATO, ci de găsirea unor sisteme de
securitate care să permită controlul eficient al armamentului nuclear, retragerea trupelor
sovietice din Europa Centrală precum şi efectele reunificării germane asupra echilibrelor
de putere. Cu toate acestea, majoritatea ţărilor ieşite de sub dominaţia sovietică s-a
pronunţat, încă din primii ani care au urmat prăbuşirii Cortinei de Fier, pentru integrarea
cât mai rapidă în NATO.
Dacă în perioada Războiului Rece ţările din Centrul şi Estul Europei reprezentau
una dintre zonele de confruntare cu Rusia Sovietică, după prăbuşirea sistemului comunist
statutul acestora devenea unul incert341. În contextul reconfigurării raporturilor de putere
341
Michel Foucher, Fronts et Frontieres, Editura Fayard, Paris, 1991
146
Teza de doctorat

în interiorul sistemului internaţional, Europa centrală şi de Est rămânea în continuare un
spaţiu geostrategic important pentru NATO şi pentru Europa de Vest. Motivaţiile sunt
multiple – poziţia geografică ce o plasează în proximitatea Federaţiei Ruse, fiind totodată
şi un veritabil culoar spre Orientul Mijlociu (cazul Europei de Est); o piaţă economică
semnificativă; o zonă cu un considerabil potenţial de conflict şi, implicit, un posibil
furnizor de insecuritate pentru Europa. Cooptarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în
structurile NATO a fost apreciată mai ales ca o soluţie de conectare a acestora la un
spaţiu de securitate342. Pentru aceste ţări, după retragerea trupelor sovietice, problema
securităţii a reprezentat un argument puternic în favoarea orientării spre structurile
NATO, apreciate ca un instrument capabil să le ofere garanţii în acest sens. Pe de altă
parte, opţiunea NATO le oferea acestor state o susţinere considerabilă în vederea
consolidării instituţiilor democratice.
La Întâlnirea la Nivel Înalt de la Londra, din iulie 1990, în cea mai cuprinzătoare
Declaraţie emisă de la fondarea NATO, şefii de stat şi de guvern au anunţat măsuri de
transformare a Alianţei, în conformitate cu noul mediu de securitate, precum şi cu
hotărârea de a pune capăt confruntării dintre Vest şi Est343. La summit-ul de la Londra,
statele NATO au făcut primii paşi în direcţia cooperării, invitând mai multe state din
spaţiul Europei Centrale şi de Est – Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, România, Polonia,
Uniunea Sovietică – să stabilească relaţii diplomatice cu Alianţa. Pentru început statele
ex-comuniste au participat, începând cu anul 1991, la Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantic, iar din 1994 s-au angajat în programul Parteneriatului pentru Pace, formula de
cooperare a NATO cu noii parteneri, care permitea celor ce doreau să se pregătească în
vederea interoperabilităţii şi, în final, a admiterii în Alianţă.
Aceste momente ale cooperării Vest-Est au fost precedate de semnarea la Paris, în
noiembrie 1990, a unei Declaraţii-angajament comune de neagresiune, în acelaşi timp cu
Tratatul asupra Forţelor Convenţionale din Europa şi cu publicarea, de către toate statele
CSCE, a „Chartei de la Paris pentru o Nouă Europă”. Declaraţia Comună a pus capăt
oficial relaţiilor de adversitate şi a reafirmat intenţia semnatarilor de a se abţine de la
ameninţări sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice
342
Philippe Defarges, La Mondialisation. Vers la fin des frontieres?, Dunod, Paris, 1993, pp. 12-30.
343
Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 2001, p.27
147
Teza de doctorat

a oricărui stat, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite şi ale Actului Final
de la Helsinki344.
Izbucnirea neaşteptată a crizei din Golf în august 1990, urmată de intervenţia
militară împotriva regimului Saddam Hussein, acţiunile pentru obţinerea independenţei
de către republicile baltice, şi reacţiile militare sovietice, începutul crizei iugoslave,
precum şi lovitura de stat de la Moscova din august 1991 au ridicat problema relaţiilor
dintre NATO şi statele din Estul şi Centrul Europei. Declaraţia de la Roma a NATO din
noiembrie 1991 a fost urmată în decembrie 1991 de constituirea Consiliului de Cooperare
Nord-Atlantic, care reunea, iniţial, statele NATO şi nouă ţări din Europa Centrală şi de
Est. La noul forum consultativ au aderat toţi membrii Comunităţii Statelor Independente
(CSI), precum şi Georgia şi Albania.
În decursul anilor `90, una dintre direcţiile de transformare urmărite a fost lărgirea
spaţiului de acţiune al Alianţei spre zone din ce în ce mai îndepărtate, acolo de unde se
propagă riscurile. NATO a decis să se angajeze, gradual, în regiuni cu o structură
neomogenă din punct de vedere al dezvoltării politico-economice şi sociale. Alianţa a
trecut de la operaţiuni cu caracter strict militar spre operaţiuni de gestionare a crizelor,
prevenirea conflictelor, operaţiuni în sprijinul păcii, răspuns la dezastre, urgenţe civile,
sprijin umanitar, asistenţă în domeniul construcţiei instituţionale.
Cooptarea statelor din Europa Centrală – un spaţiu marcat de conflicte şi interese
diferite – poate fi apreciată ca o reflecţie a acestei strategii, ce vizează prevenirea
izbucnirii unor conflicte regionale şi crearea condiţiilor adecvate pentru consolidarea
noilor democraţii. Diversificarea riscurilor, extinderea ariei operaţiunilor au imprimat
strategiei NATO o trecere de la soluţionări bazate exclusiv pe mijloace militare spre cele
cu componente socio-economice, acţionând alături de organizaţii internaţionale cu
competenţe specifice în aceste domenii. NATO şi-a dezvoltat, astfel, un rol în care
caracteristica militară predominantă a fost completată de elemente ne-militare, precum
protecţia unor infrastructuri civile, asistenţa oferită altor organisme internaţionale în
vederea sprijinirii activităţilor acestora în teatre de operaţiuni în care acţionează
concomitent.
344
Ibidem
148
Teza de doctorat

În acest context, accentul s-a pus pe programe de reforme direcţionate către acele
state care doresc să facă parte din sistemul de securitate euro-atlantică şi care doresc să-şi
reformeze sistemul de apărare cu sprijinul Alianţei în vederea dobândirii capacităţilor
necesare pentru a face faţă noilor ameninţări. Interesul NATO pentru extinderea în estul
Europei a fost generat – spun unii analişti – mai mult de motive politice decât militare iar
acest tip de abordare extensivă a securităţii de către NATO explică şi importanţa
deosebită acordată de Alianţă democratizării, transparenţei, dezvoltării principiilor
statului de drept. Pe de altă parte, însă, unii analişti apreciază că interesul NATO pentru
statele din Europa Centrală şi de Est este mai puţin determinat de consolidarea
democraţiei în aceste state şi mai degrabă de ordin strategic, prefigurând o nouă
poziţionare a NATO, mai avantajoasă, în relaţia cu Federaţia Rusă. Pornind de la acest
aspect, criticii extinderii NATO spre Est au apreciat că demersurile în vederea
consolidării democraţiei şi a statului de drept în aceste state ar trebui să revină Uniunii
Europene şi nu structurilor NATO.
Din această perspectivă, putem spune că evoluţia relaţiilor de cooperare ale
Alianţei cu statele partenere după 1990 a cunoscut o dinamică rapidă345. Cooperarea a
evoluat pe două dimensiuni importante, una de natură politică, realizată, începând cu
1997 (Sintra) de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (Euro-Atlantic Partnership
Council - EAPC) şi una bazată pe cooperări specifice între NATO şi statele partenere
interesate, concretizată în Parteneriatul pentru Pace (Partnership for Peace - PfP), creat în
1994, la summit-ul de la Bruxelles. Cele două formate, cu funcţii distincte dar
complementare, au fost raţionalizate prin deciziile Summit-ului de la Praga (2002), ele
fiind reunite sub conceptul de Parteneriat Euro-Atlantic, ce cuprinde un forum de dialog
politic, consultări şi cooperare - EAPC şi o ramură operaţională – PfP.
Parteneriatul pentru Pace

În ianuarie 1994, în cadrul Summit-ului de la Bruxelles, se iniţia programul
Parteneriat pentru Pace(PfP), în scopul dezvoltării unor relaţii de cooperare la nivel
militar între Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi noile state democratice din
345
Zoltan Barany, „NATO’s peaceful advance”, în Journal of Democracy, Volume 15, Number 1 January
2004
149
Teza de doctorat

centrul şi estul Europei346. Această formulă viza consolidarea cooperării politice şi
militare în Europa, urmând să conducă la creşterea stabilităţii, la diminuarea
ameninţărilor la adresa păcii şi la construirea unor relaţii solide prin promovarea spiritului
de cooperare eficientă şi de angajare faţă de principiile democratice care stau la baza
Alianţei.
România a fost prima ţară care a aderat la această organizaţie fiind urmată de
Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Estonia, Finlanda, Georgia, Kazahstan,
Kirghistan, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Rusia, Slovacia, Slovenia,
Suedia, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan (1994), Austria, Belarus,
Macedonia (1995), Elveţia (1996), Irlanda (1999), Croaţia (2000). Tadjikistan (2002),
Serbia, Muntenegru (2006)347. Având în vedere dimensiunile gigantice ale organizaţiei de
poate vorbi de o reglementare comprehensivă a problemei securităţii în zona Europei
Centrale, Caucaz şi Asia Centrală.
Parteneriatul pentru Pace îşi stabilea ca scop să contribuie semnificativ la
transformarea relaţiei dintre Alianţă şi statele participante şi se concentra nu numai
asupra dimensiunii de cooperare în domeniul apărării, ci şi asupra consultării şi acţiunii.
În fapt, principalul obiectiv al activităţilor PfP este sprijinirea statelor partenere în
vederea dezvoltării propriilor capacităţi militare, care le pot permite să participe alături
de trupele NATO la operaţii de menţinere a păcii348.
Parteneriatul pentru Pace a avut rolul de a întări cooperarea în domeniul apărării,
prin participarea la exerciţii comune şi la operaţiuni comune, în scopul sporirii
interoperabilităţii sistemelor militare naţionale, în domeniul promovării democraţiei şi
stabilităţii politice a ţărilor membre, facilitarea transparenţei planificării şi bugetelor
pentru apărare, controlul democratic al forţelor armate. PfP ar putea fi considerat şi o
antecameră a NATO, în ceea ce priveşte ţările Europei Centrale, având în vedere faptul
că trei dintre acestea (Cehia, Polonia şi Ungaria) au devenit membre ale Alianţei nord-
346
www.nato.int/pfp.pfp.htm
347
NATO Homepage, "The Partnership for Peace”, in http://www.nato.int/issues/pfp/index.htm.
348
www.nato.int
150
Teza de doctorat

atlantice în 1999, iar alte şapte (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia
şi Slovenia) au devenit membre în 2004349.
Aşa cum a fost conceput, PfP viza o serie de obiective concrete, respectiv
facilitarea transparenţei planificării apărării naţionale şi a bugetului militar, asigurarea
controlului democratic al forţelor armate, menţinerea capacităţii şi a disponibilităţii de a
contribui la operaţiunile aflate sub autoritatea ONU şi/sau responsabilitatea OSCE;
dezvoltarea relaţiilor militare de cooperare cu NATO, în scopul planificării comune a
antrenamentelor şi a exerciţiilor menite să sporească abilitatea participanţilor în cadrul
PfP de a efectua misiuni în domeniul menţinerii păcii, a operaţiunilor de ajutor umanitar,
de căutare şi salvare.
Pe de altă parte, pentru statele participante, programul Parteneriatului pentru
Pace oferă posibilitatea de a-şi întări relaţiile cu NATO, în conformitate cu propriile lor
interese şi capacităţi individuale. Alianţa oferă consultanţă oricărui participant la
parteneriat, în situaţia în care acesta sesizează o ameninţare directă la adresa integrităţii
teritoriale, a independenţei politice sau a securităţii sale.
După semnarea unui Document – cadru, fiecare partener transmite propriul
Document de prezentare, elaborat cu sprijinul şi asistenţa NATO. Acesta cuprinde ritmul
şi nivelul participării la activităţile de cooperare cu NATO, măsurile care urmează să fie
întreprinse în vederea realizării scopurilor politice ale Parteneriatului, precum şi
mijloacele militare şi de altă natură pe care le poate pune la dispoziţie pentru activităţile
din cadrul PfP350. Acesta reprezintă baza unui Program individual de parteneriat (PIP)
între ţara parteneră şi NATO care detaliază activităţile comune de cooperare. Putem
aprecia că prin acest tip de colaborare, Parteneriatul pentru Pace promovează principiul
autodiferenţierii, creat după modelul practicat în cadrul structurilor de integrare
europeană (principiul subsidiarităţii) – prin care fiecare ţară parteneră îşi selectează
activităţile, în funcţie de interesele şi priorităţile individuale.
Din punct de vedere strategic crearea Parteneriatului pentru Pace reprezenta o
metodă prin care Administraţia Clinton dorea să răspundă cererilor statelor post-
349
Dacian Duna, “The Policy of Euro-Atlantic Organisations in Central and Southeast Europe”, în Vasile
Puşcaş (ed.), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000, pp. 209-210.
350
Manualul NATO, pp. 44-50
151
Teza de doctorat

comuniste de aderare la NATO, dar fără a aliena relaţia cu Rusia. Pentru că PfP nu oferea
garanţii de securitate, ministrul polonez al Apărării, Piotr Kolodziejczyk a cerut ca
Polonia să intre direct în N.A.T.O., nu să facă parte dintr-o instituţie tranzitorie351. O
poziţie similară în momentul iniţial faţă de Parteneriatul pentru Pace au avut-o şi Cehia şi
Ungaria. Ulterior, după ce în aprilie 1995 Casa Albă şi Camera Reprezentanţilor au
adoptat o rezoluţie prin care se lansa iniţiativa extinderii spre Est a Alianţei Nord-
Atlantice aprehensiunile central-europenilor faţă de Parteneriat s-au diminuat. Această
structură de cooperare s-a dovedit a fi o formă pregătitoare eficientă pentru statele care
doreau să se integreze în NATO, într-o perioadă în care apartenenţa la Alianţă era cu
adevărat selectivă.
Dialectica reformă-extindere
În paralel cu Uniunea Europeană, NATO a proiectat din 1994 extinderea spre Est.
În 1995, NATO adoptase „Studiul asupra Extinderii NATO”, care preciza principiile,
scopurile şi modalităţile de urmat pentru ca admiterea de noi membri să contribuie la
stabilitatea şi securitatea ariei euro-atlantice şi să consolideze eficienţa Alianţei în
îndeplinirea obiectivelor Tratatului de la Washington352.
Istoria Organizaţiei Nord Atlantice a marcat, începând cu 1997, un moment de cea
mai mare însemnătate, când, pentru prima oară de la înfiinţarea sa, cu 48 de ani în urmă,
NATO - conceput tocmai ca o alianţă care să stopeze creşterea influenţei Uniunii
Sovietice spre vest – a hotărât accelerarea procesului de admitere a statelor aflate în zona
de centru şi est a Europei353.
Ţinând cont de particularităţile contextului de securitate euroatlantică, NATO a
angajat procesul de extindere cu prudenţă. Spre deosebire de trecut, lărgirea n-a mai fost
privită ca un proces izolat, ci s-a circumscris unei dinamici complexe de relaţionare a
Aliantei cu partenerii est-europeni - în cadrul Parteneriatului pentru Pace - cu Rusia şi
Ucraina - prin acorduri politice specifice - precum şi cu partenerii mediteraneeni.
351
R. Taras, Consolidating Democracy in Poland, Westview, Boulder, 1995, p.248
352
www.nato.int
353
Zbigniew Brzezinski, „A geostrategy for Eurasia”, în Foreign Affairs, Sept/Oct. 1997, pp. 50-64
152
Teza de doctorat

În aceste condiţii, NATO a procedat la cele două runde de extindere, cu Polonia,
Republica Cehă şi Ungaria („runda Madrid”, 1997), respectiv cu România, Bulgaria,
Slovenia, Slovacia şi ţările baltice („runda Praga”, 2002)354.
Ambele extinderi pot fi considerate istorice, deoarece au înlăturat definitiv
divizarea artificială a Europei şi au stabilit căi de cooperare cu Rusia, Ucraina şi alte ţări
învecinate, proiectând spre est stabilitate şi valori democratice. Ambele runde vizează o
extindere a colaborării NATO spre centrul şi estul Europei, dar există o serie de aspecte
care le deosebesc.
În 1997, impactul a fost, preponderent, de ordin psihologic – pentru prima dată,
Alianţa coopta state care aparţinuseră blocului militaro-ideologic sovietic. Integrarea
Poloniei, Republicii Cehe şi Ungariei în NATO a creat convingerea că proiectul unei
Europe unite, libere şi democratice începe să fie pus în aplicare. După admiterea celor trei
state la summit-ul de la Madrid, pentru statele NATO a fost evident faptul că procesul de
transformare şi asimilare a acestora în cadrul organizaţiei nu va fi unul simplu şi a estimat
că Cehia, Polonia şi Ungaria vor ajunge la stadiul de maturitate în jurul anului 2009. În
octombrie 2000, secretarul general al NATO, George Robertson sublinia, în cadrul unei
conferinţe a miniştrilor Apărării din ţările candidate, la Sofia, că admiterea de noi membri
în NATO nu poate fi apreciată ca o recompensă politică. George Robertson avertiza, de
asemenea, că NATO doreşte admiterea unor state care nu sunt doar consumatoare, ci şi
generatoare de securitate.
Primul val de extindere spre est a NATO a implicat, pe fundalul crizei iugoslave,
adoptarea unui „Nou Concept Strategic” al Alianţei, fapt realizat la summit-ul de la
Washington (23-24 aprilie 1999)355. Astfel, la un deceniu de la sfârşitul Războiului Rece,
transformările petrecute în securitatea internaţională au fost sintetizate în introducerea
noului concept strategic: „ultimii 10 au fost martorii apariţiei unui complex de noi riscuri
la adresa păcii şi stabilităţii euro-atlantice, incluzând opresiunea, conflictul etnic,
dificultăţile economice, colapsul ordinii politice şi proliferarea armelor de distrugere în
masă.” Faţă de noile ameninţări NATO a trecut la o restructurare internă: o nouă
354
http://www.nato.int/docu/basictxt/enl-9501.htm
355
Încă din 1990 NATO încerca să-şi adapteze structurile la situaţia post-Război Rece, adoptând schimbări
în conceptul său strategic.
153
Teza de doctorat

structură de comandă, incluzând conceptul Forţelor Operaţionale Multinaţionale
Interarme (CJTF); crearea de aranjamente care să permită dislocarea rapidă de forţe
pentru întregul spectru de misiuni ale Alianţei. Reducere a tipurilor şi numărului de forţe
substrategice ale NATO, inclusiv eliminarea în totalitate a artileriei nucleare şi a
rachetelor nucleare cu rază scurtă, cu baza de lansare la sol; construirea Identităţii
Europene de Apărare şi Securitate (ESDI) în interiorul Alianţei, pe baza deciziilor luate la
Berlin în 1996.
Una din cele mai importante inovaţii ale noului concept strategic este posibilitatea
intervenţiei out of area: „NATO va urmări, în cooperare cu alte organizaţii, să prevină
conflictul, sau, dacă o criză a părut, să contribuie la gestionarea sa eficientă, în
concordanţă cu dreptul internaţional, inclusiv prin posibilitatea de a întreprinde operaţiuni
de răspuns la criză, care nu intră sub incidenţa articolului 5”. (art.31)
Praga-2002
Deşi exista temerea că după primirea Cehiei, Poloniei şi Ungariei extinderea
NATO ar putea fi amânată sine die, interesul american pentru extinderea în Est s-a
menţinut.
Alianţa a decis continuarea extinderii spre est prin acest al doilea val din mai
multe motive. Pe de o parte, NATO a considerat că aderarea noilor state este un fel de
datorie morală faţă de acestea, pe de alta, această extindere a determinat o ameliorare a
poziţiei geostrategice prin crearea unor punţi de legătură spre Federaţia Rusă şi Orientul
Mijlociu. Deschiderea operată de „runda Praga” a oferit, totodată, oportunităţi strategice
sporite de relaţionare cu Rusia, Ucraina, Republica Moldova, precum şi cu statele din
arealul Mării Negre şi al Caucazului356. Nu este lipsit de interes să amintim că, tocmai în
perspectiva extinderii de la Praga, NATO şi Rusia au decis să treacă la o nouă etapă a
cooperării bilaterale, prin crearea, în mai 2001, a Consiliului NATO-Rusia. Un alt
argument al continuării extinderii a fost faptul că nu se dorea crearea unei linii de
separare între ţările din Balcani şi cele din zona baltică, fapt ce ar fi încurajat mişcările
naţionaliste din regiune.
356
The Prague Summit and NATO`s Transformation, “NATO Public Diplomacy Division”, 2003.
154
Teza de doctorat

Administraţia Bush a adoptat în 2002 strategia abordării globale a aşa-numitului
„Mare Orient Mijlociu” („Greater Middle East”). Ideea fundamentala a acestei iniţiative
este cea a cooperării ţărilor din zona în ansamblul lor, cu SUA în doua planuri paralele: a)
dezvoltarea democraţiei interne; b) lupta împotriva terorismului internaţional, lupta care
include combaterea fundamentalismului islamic, precum si a statelor suspectate de
proliferarea armelor de distrugere în masa sau de susţinerea organizaţiilor teroriste (Iranul
şi Siria).
Ţările care şi-au anunţat intenţia de adera la NATO şi care au fost incluse ulterior
în „runda Praga”, au fost încurajate să accelereze procesul de reformă în economie şi să-
şi consolideze instituţiile democratice. Acest semnal a fost încurajator pentru admiterea în
Alianţă şi a altor ţări, inclusiv dintre fostele republici unionale ale URSS, permiţând
„valului doi” să-şi asume valenţe strategice proeminente. Spre deosebire de grupul
invitaţilor de la Madrid, mai omogen, cu noii membri, NATO a urmărit să consolideze nu
doar centrul Europei (Slovacia si Slovenia), dar mai ales zonele sensibile ale flancului
nordic (ţările baltice), respectiv cel sudic (România şi Bulgaria).
O deosebire fundamentală între cele două runde este dată de contextul politic şi de
securitate în care acestea au avut loc. În acest sens, în cadrul celei de-a doua runde
(summit-ul de la Praga din 2002), trebuie avută în vedere angajarea NATO în campania
globală împotriva terorismului. Atentatele din 11 septembrie 2001 au determinat Alianţa
să invoce, în premieră, clauza de apărare colectivă (articolul 5)357 şi au evidenţiat
importanţa cooptării în rândurile sale de noi membri care, aşa cum este România, prin
potenţial şi situare geografică, sunt în măsură să contribuie eficient la lupta antiteroristă.
Dacă în perioada „rundei Madrid” NATO ezita să se angajeze în acţiuni strategice şi
militare în afara ariei sale de responsabilitate, după 11 septembrie 2001 aceasta a înţeles
să se implice în acele zone pe care le considerau relevante în contextul luptei împotriva
terorismului. Asumându-şi comanda ISAF, Alianţa şi-a angajat trupele la mii de kilometri
distanţă de propriul teritoriu, nu numai „out of area”, dar şi „out of Europe”.
357
Articolul 5 se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor Unite. El
stipulează că un atac armat asupra unuia sau a mai mulţi membri NATO va fi considerat ca fiind un atac
împotriva tuturor membrilor.
155
Teza de doctorat

Statele angajate pentru admitere în cadrul “rundei Praga” aveau deficienţe majore
în domeniul pregătirii militare, o serie de studii relevând faptul că aceasta va atinge
stadiul de maturitate în jurul anului 2015. Dincolo de slaba capacitate a forţelor armate, o
altă problemă pentru NATO era considerată prezenţa foştilor ofiţeri comunişti în posturi
importante şi relevante pentru demararea de reforme în domeniul apărării. Dacă în cazul
Sloveniei şi Slovaciei situaţia era mai puţin gravă, în cazul României şi al Bulgariei ea se
punea cu mai multă acuitate, în condiţiile în care acestora li se reproşa şi gradul mare al
corupţiei cu care se confruntau cele două state. După atentatele de la 11 septembrie 2001,
între statele care şi-au manifestat solidaritatea faţă de victimele atentatului, cazul
României a fost unul semnificativ. România a fost singura ţară, între cele şapte invitate să
adere la NATO, care a semnat cu SUA, în august 2002, un acord prin care militarii din
trupele americane staţionate în Europa nu sunt obligaţi să se supună deciziilor
Tribunalului Penal Internaţional.
Momentul 11 septembrie 2001 a impus o reformă radicală a capacităţilor militare
şi a structurii de comandă aliate. Prin “Angajamentele de la Praga în domeniul
capacităţilor”, statele membre s-au obligat să dezvolte noi mijloace militare în domenii
precum protecţia împotriva armelor de distrugere în masă, comandă, control şi
comunicaţii, transport strategic aerian si maritim, muniţii ghidate cu precizie şi
alimentare în zbor. A fost creată Forţa NATO de Răspuns pentru intervenţie rapidă în
crize care ameninţă securitatea Alianţei. Comandamentul NATO s-a restructurat în
Comandamentul pentru Operaţii (ACO) şi Comandamentul pentru Transformare (ACT).
Toate acestea se subsumează conceptului de proiecţie şi sustenabilitate a forţelor, impus
de cerinţele luptei împotriva terorismului şi a altor ameninţări asimetrice de securitate.
Din punct de vedere tehnic, deosebirea esenţială faţă de “runda Madrid” a
constituit-o procesul MAP (Membership Action Plan, Planul de Acţiune pentru Aderare).
Acest plan de măsuri în domenii esenţiale (politic, economic, reforma armatei, securitatea
informaţiilor, legislativ) a fost lansat la Summit-ul de la Washington (1999)358 cu scopul
de a sprijini candidaţii în pregătirea pentru asumarea sarcinilor şi responsabilităţilor ce
revin ţărilor membre. Aşa cum au apreciat în repetate rânduri oficiali ai statelor
candidate, MAP s-a dovedit deosebit de util procesului intern de reformă şi atingere a
358
http://www.nato.int/docu/comm/1999/9904-wsh/9904-wsh.htm
156
Teza de doctorat

standardelor aliate. Succesul MAP a determinat instituţionalizarea acestui program,
consacrarea sa ca etapă obligatorie în scopul integrării în Alianţă. Ţările partenere au
desfăşurat o amplă campanie politică şi de diplomaţie publică în susţinerea candidaturilor
lor.
Extinderea NATO spre Est prin cele două runde a fost criticată de unii analişti
care au venit cu două tipuri de argumente. În primul rând, ei au apreciat că extinderea
spre Est va determina nu doar o scădere a credibilităţii Alianţei (incapabilă să intervină cu
forţe armate în zone atât de îndepărtate), ci şi o slăbire a mecanismelor de funcţionare a
Alianţei, o diluare a capacităţii sale359. Un alt argument care susţine criticile se referă la
posibilitatea tensionării relaţiei cu Federaţia Rusă, care ar putea percepe extinderea spre
Est şi cooptarea statelor ce s-au situate în sfera sa de influenţă, ca o ameninţare la propria
sa securitate. În opinia acestor analişti, extinderea NATO spre Europa Centrală şi de Est
ar putea chiar conduce la o exacerbare a naţionalismului rus, având în vedere faptul că
acest proces presupune, în cazul Federaţiei Ruse, pierderea de influenţă în acele state
considerate ca aparţinând sistemului său de securitate. De asemenea, criticii extinderii
spre Est afirmă că nu există argumente care să susţină faptul că NATO a reuşit să
promoveze un proces de consolidare a democraţiei în statele recent cooptate în
Organizaţia Nord Atlantică360 şi că această sarcină ar trebui preluată de Uniunea
Europeană. Mai mult decât atât, o implicare a NATO în acest spaţiu nu este susţinută de
poporul american, care, în mare parte, nu are cunoştinţe despre această zonă şi o
consideră nerelevantă pentru interesul naţional al SUA.
Dincolo de aceste critici, care s-au dovedit a fi neîntemeiate, rămâne o certitudine
faptul că admiterea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în spaţiul NATO a produs
beneficii incontestabile. Pentru noii membri, integrarea în NATO a constituit nu doar un
stimulent în direcţia consolidării instituţiilor democratice şi a reformării propriilor
structuri de securitate şi apărare, dar şi un preambul în vederea pregătirii pentru
integrarea în Uniunea Europeană. Au existat o serie de aprecieri potrivit cărora admiterea
în structurile NATO a statelor din spaţiul Europei Centrale şi de Est a creat premisele
359
Dan Reiter, „Why NATO Enlargement does not spread democracy”, în International security, vol 25,
No. 4 (Spring 2001), pp. 41-76
360
John J. Mearsheimer, „The false promise of International Institutions”, în International Security, Vol.
19, No.3 (Winter 1994-1995), pp. 26-37.
157
Teza de doctorat

pentru reintegrarea lor în sistemul instituţional al Uniunii Europene. Deşi o structură
eminamente militară, NATO a pregătit societăţile noilor state din spaţiul ex-comunist
pentru noile exigenţe pe care avea să le impună integrarea în comunitatea europeană.
Rolul NATO în susţinerea procesului de democratizare în această regiune este unul cert şi
un exemplu în acest sens poate fi considerat condiţia impusă statelor din Est de a semna
tratate de bază cu vecinii- Slovacia cu Ungaria în 1995, Ungaria cu România în 1996,
România cu Ucraina în 1997. Procesul de democratizare susţinut de NATO poate fi
constatat şi în cazul promovării unor politici ce vizau reforme în domeniul apărării şi
securităţii – controlul civil al forţelor armate, transparentizarea bugetului de apărare361,
etc.
Pe de altă parte, NATO şi SUA în mod esenţial, au dispus de susţinere şi sprijin
– militar şi logistic – în campania împotriva terorismului desfăşurată de Alianţă în cele
două teatre de operaţiuni din Irak şi Afganistan. Spre deosebire de statele din Europa de
Vest, mai reticente în ceea ce priveşte implicarea în aceste zone de conflict, statele
Europei Centrale şi de Est s-au arătat mult mai dispuse să contribuie la campania
împotriva terorismului. Aceste state - extrem de receptive şi mai puternic ataşate de
amintirea rolului pe care l-au avut SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – au
devenit un aliat mult mai fidel al SUA în Europa.
Interesul NATO pentru ţările din spaţiul ex-sovietic nu poate fi delimitat de un
obiectiv mai vechi al SUA - securitatea Europei în ansamblul său - şi acest concept este
legat indisolubil de sprijinirea şi consolidarea unor democraţii funcţionale în aceste state
precum şi de prevenirea unor conflicte regionale în spaţiul Europei Centrale şi de Est.
Un alt aspect extrem de important care explică interesul NATO pentru această
zonă şi care se află în conexiune cu securitatea Europei, se referă la gestionarea relaţiei cu
un actor important al sistemului internaţional – Rusia.
Relaţia NATO – Rusia şi Europa Centrală

Relaţia NATO – Rusia reprezintă unul dintre elementele esenţiale ale
reconfigurării sistemului internaţional în condiţiile prăbuşirii Uniunii Sovietice şi ale
361
Pentru cazul României vezi Florin Abraham, Transformarea României 1989-2006. Rolul factorilor
externi, INST, Bucureşti, 2006, pp. 120-131
158
Teza de doctorat

eliminării bipolarismului în relaţiilor internaţionale. Dat fiind noul context rezultat după
prăbuşirea sistemului sovietic, dar şi suspiciunile Rusiei legate de extinderea zonei de
influenţă a NATO, percepută ca o ameninţare la propria securitate, procesul de lărgire
spre Centrul şi Estul Europei a necesitat prudenţă şi tact362. În fapt, marea surpriză a
perioadei ce a urmat Războiului Rece a fost menţinerea Rusiei ca partener secundar în
sistemul interacţiunilor strategice instituţionale (NATO, UE). În ciuda angajării în diferite
formule instituţionalizate de cooperare internaţională (Consiliul de Securitate ONU,
OSCE, G-8), Rusia era în anii `90 un actor puţin implicat în actualul sistem internaţional
- nu era membru OMC, NATO sau UE, deşi este angajată în formule instituţionale
„speciale” cu acestea.
Apropierea Alianţei de Rusia s-a făcut în decursul mai multor etape şi a fost
impulsionată, mai ales sub imperiul noilor ameninţări generate de pericolul terorismului.
Astfel, în mai 1997, prin Actul Fondator NATO-Rusia a fost stabilit Consiliul permanent
comun NATO-Rusia363. Acesta a reflectat progresul înregistrat în dezvoltarea relaţiei
NATO-Rusia, de când Rusia s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-atlantică în 1991
(urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-atlantic în 1997 ) şi Parteneriatul pentru Pace în
1994. Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt
nivel politic, de conlucrare în vederea asigurării păcii globale şi de durată. Consiliul
Comun Permanent a fost creat în baza Actului de Constituire ca forum de consultare şi
cooperare, permiţând NATO şi Federaţiei Ruse să lanseze un program substanţial de
cooperare cu privire la securitate şi apărare.
Actul Fondator urmărea crearea unui cadru pentru consultări şi cooperare în ceea
ce priveşte problemele politice şi de securitate. După declanşarea operaţiunilor militare
ale Alianţei în Kosovo, Rusia şi-a suspendat participarea. Cu toate acestea, Alianţa a
început să organizeze întâlniri în format „NATO plus Rusia”, în cadrul cărora puteau
participa reprezentanţii diferitelor servicii ruse. Apoi, „anti-terorismul”, respectiv
măsurile defensive pentru reducerea vulnerabilităţii la terorism, a fost desemnat drept un
domeniu specific de consultări şi cooperare în Actul Fondator. Totuşi, în acel moment,
362
Ionel Nicu Sava, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate şi securitate către Est, Institutul Social
Român, 2003, pag.19-37.
363
159
Teza de doctorat

nici NATO şi nici Rusia nu aveau o înţelegere clară în privinţa modului în care urma să
fie dezvoltată cooperarea în această sferă, în privinţa obiectivelor şi domeniilor asupra
cărora trebuiau să-şi concentreze atenţia. Discuţiile iniţiale s-au axat în principal asupra
schimburilor de asigurări reciproce privind importanţa unei astfel de cooperări şi a
apelurilor de a o dezvolta.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment de cotitură
al relaţiilor NATO-Rusia. Nevoia unei colaborări NATO – Rusia în domeniul combaterii
terorismului era imperioasă364. La 13 septembrie, la numai două zile după producerea
atacurilor, Consiliul Întrunit Permanent NATO-Rusia a adoptat o declaraţie comună de
condamnare a atacurilor, exprimând deschiderea pentru o acţiune comună în vederea
combaterii ameninţării teroriste. O lună mai târziu, se convenea un prim plan de acţiune
de cooperare, care sublinia nevoia pentru o cooperare NATO-Rusia sporită în vederea
abordării noilor provocări de securitate.
Pe 3 octombrie 2001, secretarul general al NATO, George Robertson, a declarat
la Bruxelles, la încheierea unei întrevederi cu preşedintele rus, Vladimir Putin, că statele
aliate şi Rusia au intrat "într-o nouă era a cooperării". În acest scop, la 28 mai 2002 a fost
creat un nou organism de cooperare, Consiliul NATO-Rusia şi a fost semnată Declaraţia
privind relaţiile NATO-Rusia, numită Declaraţia de la Roma365. Consiliul NATO-Rusia
este primul organism care conferă Rusiei dreptul de a se pronunţa în cadrul dezbaterilor
Organizaţiei, mai puţin dreptul de veto366. Rusia are statutul de "junior partner" (fără
drepturi depline), deoarece nu se poate opune deciziilor esenţiale pentru funcţionarea
Alianţei, precum extinderea către Est.
Semnificaţia politică a acestui nou tip de colaborare şi a Consiliului NATO-Rusia
a devenit mai evidentă pentru Moscova după tragedia de la şcoala din Beslan din
septembrie 2004, în care au fost ucişi 344 de civili, dintre care 186 de copii. Colaborarea
NATO – Rusia a căpătat valenţe noi, s-au constituit grupuri de lucru comune de lucru,
comisii de experţi pe problematica combaterii şi prevenirii terorismului.
364
Terorismul – ameninţare majoră asupra democraţiei secolului XXI, Editura U.N.Ap, Bucureşti, 2004,
pp.17-48.
365
366
Reuniunea Consiliului NATO-Rusia, Praga, 22 noiembrie 2002, www.nato.int
160
Teza de doctorat

Putem afirma că, deşi problema terorismului rămâne un element de interes comun
şi de colaborare pentru NATO şi Rusia, există multe aspecte care separă cei doi actori,
aspecte ce ţin nu doar de realităţile istorice dar şi de interese geopolitice actuale - de
gestionarea unei zone plasate între Rusia şi Europa de Vest şi, mai nou, de evenimentele
care se produc în Orientul Mijlociu.
Fazele relaţiilor NATO-Rusia sunt în directă relaţie cu extinderea spre Est a
Alianţei. Deşi Rusia în timpul preşedinţiei Boris Elţân avea o influenţă internaţională
scăzută, protestele ei faţă de procesul de extindere a NATO au determinat o gradualizare
a procesului, pentru a fi sustenabil nu doar pentru Occident şi statele nou acceptate, ci şi
acceptabil pentru orgoliul Moscovei. După etapa Madrid-Washington extinderea NATO a
continuat şi pentru că, în ciuda retoricii belicoase de la Moscova, Rusia nu era pregătită şi
nici nu avea instrumentele pentru a se opune lărgirii Alianţei. Desigur, Rusiei nu îi
convine să aibă în imediata sa vecinătate NATO, dar nici nu era în mod vital ostilă
acestei realităţi, în condiţiile în care sub conducerea lui Vladimir Putin Moscova
privilegiază instrumentele de tip geoeconomic în relaţia cu Europa, în principal resursele
energetice. De altfel, şantajul energetic a devenit în al doilea mandat Putin principalul
instrument de negociere în raport cu vecinătatea imediată.
NATO-Ucraina
Alianţa Nord-Atlantică a acordat un interes deosebit relaţiei cu Ucraina367, ţară
care prin poziţia sa geostrategică dar şi potenţialul economic reprezintă un actor esenţial
în noua arhitectură a Europei. Din aceste considerente, Alianţa a căutat o formulă
intermediară de cooptare a Ucrainei în sistemul euroatlantic. Astfel, Carta privind
Parteneriatul distinct dintre NATO şi Ucraina a fost discutată şi parafată la Sintra
(Portugalia), la 29 mai 1997 şi a fost semnat în iulie 1997, la Madrid, de către
preşedintele Ucrainei şi de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre NATO. Chiar şi
după „revoluţia oranj” de la sfârşitul anului 2004, care a determinat ascensiunea forţelor
pro-occidentale, în special pro-americane, poziţionarea Ucrainei în sistemul european a
fost una extrem de incertă. Ca poziţie geostrategică şi dimensiune, Ucraina a devenit o
miză extrem de puternică pentru echilibrul regional. Opţiunile sale sunt fie o apropiere
367
161
Teza de doctorat

mai accentuată de NATO şi chiar o admitere ca membru deplin al acesteia, fie menţinerea
unei alianţe - tradiţionale de fapt şi susţinută de argumente economice - cu Federaţia
Rusă. Dilema Ucrainei în faţa celor două opţiuni a deschis o serie de dispute interne - la
nivel politic – şi la o mai precisă conturare a liniei de demarcaţie ce separă estul Ucrainei
– favorabil orientării către Federaţia Rusă – de vestul ţării – susţinător al admiterii în
NATO. Evoluţiile din Ucraina anilor 2004-2006, respectiv crizele politice şi instabilitatea
guvernamentală, precum şi disputele interne legate de oportunitatea aderării la NATO,
relevă importanţa mizei pe care o reprezintă Ucraina, dar şi incertitudinile actuale privind
plasarea sa în una sau alta din zonele de influenţă ale NATO şi Rusiei.
***
În concluzie, aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est la Parteneriatul pentru
Pace şi ulterior la NATO are avantaje considerabile în contextul conturării unei securităţi
internaţionale sporite. Sunt stimulate reformele democratice, inclusiv prin controlul civil
şi democratic asupra factorului militar. De asemenea, o altă consecinţă o reprezintă
consolidarea capacităţilor defensive ale NATO şi o îmbunătăţire a relaţiilor dintre statele
din această regiune, implicit realizarea unei stabilităţi în Europa. Pe de altă parte, acest tip
de colaborare conduce la stimularea comerţului, a investiţiilor şi creşterii economice în
Europa Centrală şi de Est, astfel încât Europa unificată să poată deveni un partener mai
puternic pentru SUA, din punct de vedere politic, economic, dar şi de securitate.
Dincolo de aceste aspecte, interesul NATO şi, în speţă, al SUA, pentru spaţiul ex-
sovietic trebuie corelat, în bună măsură şi cu obiectivul acesteia de a-şi asigura flancul
sudic spre Orientul Mijlociu, în vederea contracarării terorismului.
B. Integrarea europeană - valul Luxemburg-Helsinki

Chestiunea echilibrului dintre extindere şi adâncirea procesului de integrare
reprezintă o preocupare majoră a factorilor decizionali ai Uniunii Europene.
Fiecare proces de extindere, începând cu primul val - Marea Britanie, Irlanda,
Danemarca (1972) şi urmat în anii următori de Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986),
Austria, Suedia, Finlanda (1994) a fost marcat de discuţii privind finalitatea şi caracterul
162
Teza de doctorat

Uniunii. Unele state doreau menţinerea caracterului eminamente economic (Marea
Britanie, statele nordice), altele urmăreau o consolidare a dimensiunii politice a Uniunii
(Germania)368. După cum am văzut mai sus, fiecare tratat şi-a propus să introducă o serie
de inovaţii instituţionale şi legislative ce vizau adaptarea Uniunii la procesul de extindere
dar şi o tendinţă de democratizare şi eficientizare la nivel decizional. Criza instituţională
a fost generată, în mare parte de o anumită neconcordanţă între extinderea şi
aprofundarea procesului de integrare. Fenomenul a fost vizibil mai ales după aderarea
ultimului grup de state din centrul şi estul Europei369.
Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, precum şi
transformările care s-au produs în acest spaţiu, incertitudinile legate de direcţia şi
evoluţiile acestuia au condus la nevoia găsirii unei soluţii de reintegrare a statelor din
această regiune în Europa.
Confruntate cu probleme economice şi sociale majore, noile state au semnat, la
începutul anilor `90 o serie de acorduri bilaterale de asociere cu Comunitatea Europeană.
Chiar dacă la început nu a fost vorba decât de o simplă asociere, care consta în acordarea
de sprijin financiar, în enunţarea unor probleme de interes comun, acest lucru s-a
schimbat considerabil odată cu decizia Consiliului European de la Copenhaga din iunie
1993. În acest context a fost deschisă calea în vederea depunerii candidaturilor de aderare
pentru toate aceste state asociate, principala condiţie fiind îndeplinirea aşa numitelor
"criterii de la Copenhaga" - un cadru instituţional stabil şi democratic, respectarea
drepturilor omului şi ale minorităţilor, trecerea la o economie de piaţă. În plus, Uniunea
Europeană aştepta de la aceste state să preia întreaga legislaţie comunitară şi să se
asocieze ţelurilor Uniunii Politice, precum şi a unei uniuni economice şi monetare370.
După depunerea cererilor oficiale de aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei
(1994 -1996), Consiliul European a cerut Comisiei – după cum este prevăzut în Tratate –
să redacteze rapoarte privind situaţia din fiecare ţară candidată, pentru a vedea în ce
368
Bărbulescu Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp.23-51.
369
Cowles Maria Green, Smith Michael, „Risc, reformă, rezistenţă, relansare”, în Starea Uniunii
Europene, Vol. 5, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002.
370
Nicolae Idu (coord.), Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din
Europa Centrală şi de Est, Institutul European din România, Bucureşti, 2001.
163
Teza de doctorat

măsură acestea îndeplineau criteriile de aderare şi dacă erau capabile să preia obligaţiile
ce îi reveneau odată cu obţinerea statutului de membru al Uniunii Europene.
Aceste rapoarte au fost prezentate de către Comisie în iulie 1997 în documentul
intitulat "Agenda 2000".371 Luând în considerare toate criteriile formulate de Consiliul
European la Copenhaga, Comisia a enunţat faptul că Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia şi
Slovenia ar putea îndeplini în curând toate condiţiile impuse, recomandând totodată
iniţierea negocierilor de aderare cu aceste ţări, precum şi cu Cipru. Comisia a subliniat
totuşi faptul că un debut concomitent al acestor negocieri nu presupune în mod necesar şi
încheierea concomitentă a acestora. Negocierile urmau să se încheie, conform
recomandărilor Comisiei, în funcţie de progresele înregistrate la nivelul fiecărei ţări în
parte.
De asemenea, Comisia a mai propus şi consolidarea măsurilor de adaptare la
normele Uniunii Europene a acestor state în vederea extinderii, declarând că primul
raport anual cu privire la progresele făcute de acestea va apărea la sfârşitul anului 1998.
Rapoartele372 urmau să se constituie ca principale premise pe baza cărora se va analiza în
ce măsură pot fi demarate negocierile de aderare şi cu acele ţări candidate care nu au fost
incluse în primul val.
Pe lângă seria impresionantă de măsuri ale Comisiei, anunţată în Agenda 2000,
care vizau includerea tuturor statelor candidate în procesul de extindere, Consiliul
European a fost de acord, la sfârşitul anului 1997, la Bruxelles şi cu propunerea de a
convoca conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea demarării negocierilor
concrete de aderare, într-o primă fază doar cu acele ţări care se remarcaseră prin
îndeplinirea unora din condiţiile necesare (Estonia, Polonia, Slovenia, Cehia, Ungaria şi
Cipru). Negocierile cu acest "prim val" de ţări candidate — aşa numitul "grup de la
Luxemburg" — au fost demarate în primăvara anului 1998. În noiembrie 1998 sunt
publicate primele Rapoarte anuale privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare, iar un
an mai târziu Consiliul European de la Berlin adopta deciziile privind fondurile de pre-
aderare şi cheltuielile legate de aderare.
371
http://ec.europa.eu/agenda2000/index_en.htm
372
http://ec.europa.eu/enlargement/index_en.htm
164
Teza de doctorat

În decembrie 1999, şefii de state şi de guverne întruniţi la Helsinki au decis
demararea negocierilor şi cu cel de-al "doilea val", cu "grupa Helsinki" (Bulgaria,
Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia). Negocierile de aderare cu aceste ţări au
început în mod oficial la data de 15 februarie 2000 la Bruxelles373.
În noiembrie 2000, Comisia Europeană a publicat un document strategic privitor

la extindere, care cuprindea o „hartă“, ce asigura Uniunea Europeană că era capabilă să
primească noi membri în rândurile ei, de la sfârşitul anului 2002. Decizia luată la
Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a fost aceea că procesul de
extindere este irevocabil, subliniindu-se totodată intenţia clară a Uniunii Europene de a
încheia negocierile curente de aderare până la sfârşitul anului 2002. Decizia extinderii la
27 de state a fost subliniată şi în cadrul summit-ului de la Nisa, în decembrie 2000, când
Statele Membre au adoptat o nouă formulă instituţională a Uniunii Europene. Se poate
aprecia că Tratatul de la Nisa a reprezentat o premisă a procesului de extindere, întrucât
conţinea prevederi referitoare la echilibrul puterii şi la procesul decizional în cadrul
Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
Următoarea etapă importantă în direcţia extinderii a fost Consiliul European de la
Copenhaga din decembrie 2002, în cadrul căruia au fost finalizate negocierile de aderare
cu cele zece state din “grupul Luxemburg” şi a fost stabilită data de 1 mai 2004 ca zi a
aderării, fiind decise totodată şi aspectele de ordin financiar pentru perioada 2004-2006,
primii ani dificili în Uniunea celor 25.
Mai mult, Consiliul European a stabilit şi data aderării pentru Bulgaria şi
România - anul 2007 - precizând că decizia privitoare la demararea negocierilor cu
Turcia va fi luată pe baza raportului Comisiei în decembrie 2004. În plus, preşedinţia a
mai stabilit faptul că noile state membre urmau să participe în formaţie completă la
conferinţa interguvernamentală de redactare şi promulgare a Constituţiei europene.
După ce Parlamentul European şi-a dat acordul cu puţin timp înainte, la data de
16 aprilie 2003, şefii de state şi de guverne, precum şi miniştri de externe din statele
373 Irimia Alexandru, Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea Europeană,

Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2000, pp.51-78.
165
Teza de doctorat

membre şi din cele zece state candidate (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), reuniţi la Atena, au semnat Tratatul de
Aderare.
Tratatul de Aderare conţinea şi reglementări privitoare la participarea
instituţională a celor zece state „noi“ în perioada dintre încheierea acestuia şi până la
aderarea oficială de la 1 mai 2004. Ziua de 1 mai 2004 a fost considerată una istorică
pentru Uniune, în care aceasta a crescut de la 15 la 25 de state membre. Această extindere
a readus în discuţie problema unei reforme structurale la nivel instituţional, generată de
nevoia unei coordonări între extindere şi aprofundare374. Problema asimilării noilor
membri, a adaptării instituţiilor Uniunii la realităţile generate de aderarea statelor din
grupul Luxemburg a devenit o condiţie sine qua non a bunei funcţionări a acesteia.
Incapacitatea factorilor decizionali de a soluţiona o serie de chestiuni în acest sens a
condus, pe de o parte la o scădere a credibilităţii pe care cetăţenii europeni o aveau în
instituţiile Uniunii, iar pe de altă parte la unele rezerve faţă de capacitatea acesteia de a
asimila noi membri. Negocierile cu ţările din grupul de la Helsinki au continuat însă, în
paralel cu discuţiile privind eficientizarea cadrului instituţional al Uniunii.
Negocierile cu România şi Bulgaria au decurs sub semnul acestor dificultăţi.
România a deschis oficial procesul de negociere în februarie 2000, în cadrul reuniunii
Consiliului Uniunii Europene pentru Afaceri Generale, iar în perioada următoare
România începe să deschidă şi să lucreze pe principalele capitole de negociere. Până în
anul 2004, oficialii români au fost angajaţi într-un amplu proces de negociere şi de
adaptare la acquis-ul comunitar. Astfel, la 17 decembrie 2004, în cadrul Consiliului
European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politicã a încheierii negocierilor
de aderare la Uniunea Europeanã. Totodată, României i se recomandã sã continue
reformele şi sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special
în domeniile Justiţie şi afaceri interne, Concurenţă şi Mediu. Uniunea Europeanã a decis
să continue monitorizarea pregătirilor de aderare, dar consideră că România va fi capabilã
sã-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. În aceste condiţii, Consiliul
European a recomandat semnarea Tratatului de aderare comun pentru România şi
374
Motoc Iulia, Uniunea Europeană: dreptul şi politica extinderii spre Est, Editura Paideia, Bucureşti,
2001, pp.25-48.
166
Teza de doctorat

Bulgaria în aprilie 2005, după primirea avizului Parlamentului European. Tratatele de
Aderare au fost semnate la 25 aprilie 2005 la Luxemburg, iar data aderării oficiale a fost
stabilită pentru la 1 ianuarie 2007375. Astfel, de la 1 ianuarie 2007 Uniunea Europeană are
în componenţa sa 27 de state, pregătindu-se să-şi deschidă porţile şi către Balcanii de
Vest. Croaţia se află în cel mai avansat stadiu al negocierilor de aderare, dar momentul
primirii sale va fi decis şi în funcţie de capacitatea Uniunii de a face faţă unei noi
extinderi.
În concluzie, putem aprecia că acest ultim val de extindere a avut o serie de

particularităţi. Avem în vedere în primul rând, dimensiunea cantitativă. Numărul ţărilor
candidate a fost cu mult mai mare decât cel din valurile anterioare. Explicaţia acestei
decizii este de natură economică dar are şi conotaţii politice. Ţările din spaţiul Europei
Centrale şi de Est reprezintă o piaţă economică semnificativă, deloc de neglijat în
contextul economic european. Deşi au probleme economice legate de competitivitate,
statele din Europa Centrală şi de Est dispun de un mare potenţial de dezvoltare, de un
ritm de creştere mai mare decât mai vechile state ale Uniunii Europene.
Fiecare dintre ţările din valurile Luxemburg şi Helsinki a adus cu sine probleme
majore de-a lungul negocierilor şi mai ales în ceea ce priveşte prezervarea intereselor
interne ale Comunităţii. Aderarea a amplificat eterogenitatea Uniunii Europene,
diferenţele dintre Est-Vest şi Nord-Sud rămânând în continuare importante.
Fiecare dintre ţările implicate în procesul aderării, fie cele din valul Luxemburg,
fie cel din valul Helsinki sunt cuprinse la nivel intern, în grade diferite, într-un proces
fundamental de transformare, de adaptare instituţională şi legislativă care să le permită
integrarea în Uniune. În acest proces sunt implicate instituţiile la nivel politic,
administrativ şi economic, al căror rol mai trebuie încă definit pentru a putea corespunde
standardelor pe care le presupune statul de drept şi economia de piaţă.
Pregătirea în vederea aderării reprezintă o altă particularitate a procesului de
extindere pentru ţările Europei Centrale şi de Est. Spre deosebire de statele din celelalte
valuri care au aderat la Uniune, procesele de pregătire din aceste state în vederea aderării
375
http://www.mie.ro/index.php?p=117
167
Teza de doctorat

comportă unele deosebiri376. Integrate în sistemul comunist timp de un deceniu, cu o
tradiţie a democraţiei destul de fragilă, statele din Europa Centrală întâmpină o serie de
dificultăţi inedite, pentru care soluţiile propuse de Europa de Vest sunt nesigure,
neexperimentate. Dificultăţile în plan economic şi politic – determinate de apartenenţa la
sistemul comunist care presupunea un anumit tip de abordare, axat pe centralitate,
asistenţialism, etc – erau dublate de unele aspecte negative la nivelul mentalului
colectiv377. Procesul de pregătire trebuie să vizeze nu doar zona economică sau mediul
politic, ci şi modul în care societăţile acestor state, trebuie să înţeleagă fenomenul
integrării în Uniune.
Concluzii
Integrarea statelor din Europa Centrală şi de Est în Uniunea Europeană a
determinat o separare a acesteia, grosso modo, în două grupuri de ţări cu istorii şi evoluţii
diferite şi, implicit, cu niveluri de dezvoltare deosebite. Principalul element de distincţie
este dat de „diferenţa de sistem” care nu se reduce doar la criterii privind venitul pe
locuitor, ci include o serie de caracteristici provenite din particularităţi distincte ale
statelor din vestul Europei şi respectiv cele din spaţiul său central şi sudic378. Aderarea
statelor din Europa Centrală şi de Est a fost considerată ca fiind foarte diferită de rundele
anterioare, iar o particularitate fundamentală a fost dată de implicaţiile pe care regimurile
comuniste instaurate în aceste state după 1945, le-a avut în toate domeniile vieţii
economico-sociale dar şi la nivelul mentalului colectiv.
Cooptarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est desfăşurată în urma celor două
runde – Luxemburg şi Helsinki – conduce la coexistenţa în cadrul Uniunii a două tipuri
de capitalism. Sistemele economice vest-europene, naţionale sau regionale (scadinave,
mediteraneene etc.), sunt rezultatul istoric al unor combinaţii ale instituţiilor
fundamentale capitaliste cu tradiţii naţionale/regionale, care s-au contopit între ele în
aproape 50 de ani de integrare europeană. Sistemele economice din Europa Centrală şi de
376 Idu Nicolae (coord.), Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea
Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est, Editura Institutului European din România,
Bucureşti, 2001, pp.23-41.
377
Valerie Bunce, “Comparing East and South”, în Jurnal of Democracy 6.3 (1995), pp. 87-100.
378
Michael Ehrke, Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist, 2004, pp. 20-31.
168
Teza de doctorat

Est combină – în proporţii diferite şi cu unele deosebiri ce ţin de gradul de comunizare
din anii sovietici – reminiscenţe ale unei economii centralizate, cu forme incipiente ale
economiei de piaţă.
Cu toate acestea, atragerea acestor ţări în zona comunitară a determinat o creştere
a ritmului de dezvoltare economică mult mai rapid, care l-a depăşit pe cel al statelor
membre mai vechi din Uniunea Europeană. Acest fapt nu este unul surprinzător, ştiut
fiind faptul că toate statele nou integrate beneficiază la început de o susţinere mai
consistentă din partea Uniunii pentru diminuarea discrepanţelor ce o separă de mai
vechile state membre379.
Modelul de capitalism al statelor din Europa Centrală şi de Est nu este produsul
unor evoluţii naţionale „organice”, ci al prăbuşirii comunismului şi al globalizării, care a
găsit în societăţile în tranziţie un câmp de acţiune liber, fără nici un fel de rezistenţă -
fără o clasă de mijloc naţională, fără asociaţii de interese puternice ale muncitorilor, fără
o societate civilă activă, fără tradiţii naţionale cu relevanţă economică.
Aceste caracteristici vor influenţa semnificativ premisele care stau la baza
modului în care a fost abordat procesul de integrare a noilor state. Ne referim în principal
la un complex de factori care diferenţiază ţările nou venite de vechii membri ai Uniunii –
transferul unor competenţe statale la nivelul instituţiilor comunitare, problema adaptării
la exigenţele globalizării, etc. În cazul acestor state, tradiţia instituţiei statului a fost una
foarte puternică, iar renunţarea la unele competenţe nu va fi un proces simplu.
De asemenea, problema globalizării, modul în care statele din Europa Centrală şi
Est pe de o parte şi cele din Europa de Vest sunt pregătite să facă faţă acestui fenomen
este diferit. Pentru ţările Europei de Vest, globalizarea a fost efectul unei evoluţii puse în
mişcare (şi) de ea însăşi. În schimb, economiile naţionale şi societăţile din ţările în
tranziţie ale Europei Centrale şi de Est au fost expuse imediat şi fără nici o protecţie
întregii forţe a globalizării aflate într-un stadiu avansat380. Timp de patruzeci de ani ele au
fost izolate de dinamica globalizării şi nu au dispus nici de capacităţi de producţie
379
Jan Zielonka, „Challenges of EU Enlargement”, în Journal of Democracy, Volume 15, Number 1
January 2004.
380
Hix Simon, The Political System of the European Union, London, 1999, pp.13-25.
169
Teza de doctorat

competitive proprii, nici de sisteme de protecţie socială care să fie adecvate condiţiilor de
competitivitate ale finalului de secol XX.
Deşi a fost marcat de entuziasm şi optimism, momentul 1 mai 2004 a produs o
serie de îngrijorări cu privire deopotrivă la modul în care ţările din Europa Centrală şi de
Est se vor adapta la exigenţele impuse de integrare, dar şi la capacitatea Uniunii de a oferi
cadrul instituţional eficient de cooperare în întreaga Europă. De modul în care vor fi
gestionate aceste două probleme – găsirea unei soluţii de adaptare rapidă a noilor state la
cerinţele integrării şi crearea unui cadru instituţional şi legislativ care să funcţioneze
coerent în viitoarea structură de 27 de state – depinde capacitatea Europei de a se
constitui ca un veritabil actor al relaţiilor internaţionale şi de a răspunde provocărilor în
plan economic.
Reformele care s-au introdus şi care au vizat procesul integrării au generat o serie
de nemulţumiri în ţările din valul Luxemburg, dar, în funcţie de modul în care au ştiut să-
l coordoneze, acestea au condus la euroscepticism. Fenomenul, deja cunoscut în cadrul
vechilor membre ale Uniunii Europene, a luat forme specifice în spaţiul ex-comunist.
Dacă în Occident criza democraţiei este rezultatul lipsei de transparenţă a instituţiilor, în
ţările Europei Centrale şi de Est, fenomenul a fost produs de introducerea unor reforme şi
măsuri greu acceptate de opinia publică sau cu efecte restrictive asupra acesteia. Deşi
pentru statele admise în 2004, beneficiile integrării au fost certe, în mod evident, există şi
o serie de efecte negative (de exemplu, în Polonia s-a constatat reducerea forţei de muncă
datorită plecărilor masive ale tinerilor spre Occident).
De asemenea, o altă trăsătură specifică ţărilor din spaţiul ex-comunist se referă la
o mai mare disponibilitate a acestora de acceptare şi orientare către fenomenul
naţionalismului-populist. În mod firesc, datorită evoluţiilor lor istorice, ţările din Europa
Centrală şi de Est sunt mai înclinate să accepte şi să susţină mişcările naţionaliste381. Se
poate aprecia că statele din acest spaţiu dispun de o sensibilitate mai specială atunci când
este vorba despre sentimentul naţional şi manifestă o reticenţă faţă de renunţarea la
atributele suveranităţii lor. În condiţiile în care procesul de reformă şi eforturile de
adaptare la noile exigenţe ale Uniunii nu vor fi aplicate în mod corect sau nu vor fi avea
381
Rick Fawn, Ideology and Nationalism Identity in Post - Communist Foreign Policies, London, 2003, pp.
7-30.
170
Teza de doctorat

o susţinere a societăţilor, efectele în plan social şi economic vor conduce la o exacerbare
a populismului. Apelul la soluţiile-miracol de rezolvare a problemelor cu care se
confruntă societăţile şi promisiunile demagogice ale unor grupări care speculează
vulnerabilităţile sistemelor în curs de transformare, reprezintă un risc pe care autorităţile
statelor din acest spaţiu trebuie să-l ia în considerare în procesul de integrare efectivă în
Uniunea Europeană. Lipsa unor strategii coerente şi realiste de abordare a procesului de
integrare în Uniunea Europeană poate genera tensiuni sociale şi o creştere a neîncrederii
în finalitatea apartenenţei la structurile comunitare. Este relevantă revolta populaţiei din
Budapesta (19-20 septembrie 2006) care, protestând împotriva guvernului Gyurcsany, a
manifestat ostilitate faţă de Uniune, solicitând ca Ungaria trebuie să rămână a ungurilor.
Pe de altă parte, dincolo de dificultăţile cu care se confruntă statele recent admise
în Uniunea Europeană, există o serie de aspecte ce ţin de capacitatea acesteia de a le
integra în spaţiul comunitar. În mod evident, tergiversarea unor măsuri care să conducă la
o integrare efectivă, generează frustrări ale noilor membri. Pe 17 septembrie 2006,
premierul slovac, Robert Fico şi cel ceh, Mirek Topolanek, şi-au exprimat, în cadrul unei
conferinţe de presă comune la Bratislava, nemulţumirea în legătură cu amânarea deciziei
de lărgire a spaţiului Schengen pentru noii membri ai Uniunii Europene, declarând că
ţările lor sunt pregătite, din punct de vedere tehnic, să fie integrate în sistemul Schengen.
Astfel de situaţii nu pot conduce la generalizări, dar reprezintă un semnal că există riscul
conturării fenomenului de euroscepticism în ţările din Europa Centrală şi de Est şi că se
impune căutarea unei noi formule instituţionale a Uniunii Europene, care să corespundă
noi realităţi: un ansamblu de 27 de state.
La final, putem spune că extinderea spre est a Uniunii presupune recuperarea unui
zone ce aparţine cultural şi politic Europei. În acest fel, conceptul de „Europa Centrală”
în dimensiunea sa geopolitică devine lipsit de relevanţă. Din „Europa Centrală”, după 1
ianuarie 2007 mai rămâne o comunitate spirituală, nostalgică şi paseistă, care se luptă
pentru păstrarea identităţii într-o Uniune Europeană aflată ea însăşi în căutarea propriei
identităţi, în dimensiunea regională şi globală.
171
Teza de doctorat
VII. România şi Europa Centrală. Abordări teoretice şi acţiune

diplomatică
A. Perioada ante-1989
Cadrul geopolitic în epoca modernă

Europa Centrală a constituit întotdeauna un spaţiu de referinţă pentru mişcarea
politică şi de idei, şi pentru activitatea diplomatică, pe teritoriul României. Delimitat
geografic ca o zonă de tranziţie între Europa de Vest şi partea răsăriteană a continentului,
Europa Centrală cuprinde un areal foarte important din punct de vedere strategic pentru
stabilitatea continentului. Importanţa derivă şi din vecinătatea cu spaţiul germanic, care a
exercitat, de-a lungul timpului o influenţă predominantă asupra vecinătăţii. Totuşi, mare
parte a acestei influenţe a fost de natură culturală, datorită fărâmiţării existente în cea mai
mare parte a evului mediu şi la începutul epocii moderne. De-abia în secolul al XIX-lea
influenţa a devenit politico-militară, concretizându-se aşa numitul concert european.
O altă componentă importantă a Europei Centrale a fost spaţiul slav apusean,
manifestat mai ales prin intermediul regatului polonez şi, într-o mai mică măsură, prin
regatul Boemiei. Cât priveşte ultimul, el a fost influenţat puternic de spaţiul germanic,
fiind deseori considerat parte integrantă a acestuia. Polonia, pe de altă parte, a avut un rol
important, mai ales din punct de vedere comercial, ca zonă de tranzit între Marea Baltică
şi Marea Neagră. Totodată, polonezii s-au contrapus, uneori cu succes, expansiunii
turceşti înspre nord, mai ales cu ajutorul Moldovei şi Ţării Româneşti. Odată cu
expansiunea rusă, însă, statul polonez a început să decadă, ajungând, de la contribuţia
esenţială la salvarea Vienei la dispariţia prin împărţire între ţările vecine.
Nu mai puţin important, în zonă, a fost regatul maghiar. Această entitate a avut un
succes deosebit în primele faze ale existenţei sale, extinzându-se de la arcul carpatic la
Marea Adriatică, de-a lungul Dunării. În această ipostază, regatul maghiar a constituit
172
Teza de doctorat

atât un spaţiu de tranzit către Orient, cât şi un obstacol relevant în faţa invaziilor
răsăritene (mongole şi turceşti). Totuşi, relevanţa sa a scăzut, odată cu diminuarea
interesului Occidentului faţă de invazia turcilor, mai ales după marile descoperiri
geografice transatlantice.
În acest context, existenţa ţărilor, mai târziu a Principatelor Române, la marginea
Europei Centrale a avut o importanţă crucială pentru evoluţia lor politică ulterioară. Dacă
existenţa Transilvaniei a fost dominată de preponderenţa Ungariei, iar apoi, a Austriei în
zona intracarpatică, existenţa celorlalte două entităţi a fost influenţată într-un mod mai
complex de vecinătăţile imediate. În cazul întemeierii celor două state un rol important a
fost jucat de Ungaria, însă influenţa sa a cunoscut o reducere continuă, în favoarea
Poloniei, pentru Moldova, şi a Imperiului Otoman, în Ţara Românească. Ulterior,
influenţa otomană în cele două state a devenit preponderentă, cel puţin până în secolul al
XIX-lea.
Perioada de până la Primul Război Mondial

În contextul edificării statului modern român, situaţia în zonă era caracterizată
printr-un echilibru fragil de forţe. Existenţa Imperiului Habsburgic, devenit Austro-
Ungaria din 1867, constituia un factor stabilizator în zonă, însă mult slăbit de
confruntările cu vecinii prusaci şi piemontezi, în plină afirmare. De asemenea, dominaţia
otomană asupra spaţiului balcanic şi a Principatelor Române era într-o fază de decădere
avansată, fiind susţinută numai cu sprijinul intens al diplomaţiei engleze. În schimb,
expansiunea rusească ajunsese la apogeu în ceea ce priveşte spaţiul european, reuşind să
se insereze în regiunea slavă apuseană până la Varşovia, iar înspre sud până la Prut,
ameninţând cu obţinerea controlului asupra Strâmtorilor.
Chestiunea principatelor române s-a suprapus iniţial cu aşa numita problemă
orientală. În situaţia dată, realizarea unirii Moldovei cu Ţara Românească şi obţinerea
independenţei au fost realizate datorită divizării marilor puteri europene şi încercării de
contracarare reciprocă. Statul român era conceput ca un stat-tampon care stăvilea
expansiunea rusă, protejând rămăşiţele Imperiului Otoman, şi venea în continuarea
Austro-Ungariei, pentru a facilita accesul la gurile Dunării.
173
Teza de doctorat

Evenimentele din 1877-1878, care au culminat cu declanşarea războiului între
Rusia şi Turcia şi cu proclamarea independenţei de stat a României, au dus la întărirea
relaţiilor cu spaţiul central-european, sub forma apropierii de Austro-Ungaria şi
Germania. Deoarece prin Tratatul de la Berlin, care prevedea schimbul teritorial a sudului
Basarabiei cu Dobrogea, aducând atingere integrităţii teritoriale a statului român, relaţiile
dintre Bucureşti şi Sankt Petersburg au cunoscut o deteriorare rapidă. Astfel a fost
facilitată deplasarea României către noul bloc politico-militar cunoscut sub numele de
Puteri Centrale.
Originea germană a domnitorului Carol I a constituit un punct foarte important în
această apropiere. Crescut în spiritul militar prusac, Carol avea o încredere absolută în
superioritatea armatei germane în faţa oricăror ameninţări. De asemenea, Germania era o
componentă esenţială a echilibrului european, fără de care nu se putea realiza nimic.
Totodată, Austro-Ungaria era un partener şi un intermediar foarte important în relaţiile cu
Germania. De aceea, pentru recunoaşterea independenţei de stat a României, guvernul şi
domnitorul ţării au întreprins acţiuni de îmbunătăţire a raporturilor cu Austro-Ungaria. În
acest scop, Carol i-a acordat împăratului Franz-Joseph Marea Cruce a Ordinului Steaua
României382.
Apropierea politică a României de Austro-Ungaria a fost zdruncinată de politica
monarhiei bicefale de a pune stăpânire pe Dunărea de Jos, de piedicile puse la importul
de vite din România şi de problema răscumpărării căilor ferate construite cu capital
german în România (afacerea Stroussberg). Această din urmă problemă a fost rezolvată
printr-o convenţie specială mijlocită de guvernul de la Berlin383.
În ceea ce priveşte problema Dunării, Comisia Mixtă a Comisiei Europene a
Dunării (CED) leza suveranitatea României prin controlul exercitat de Viena asupra
cursului fluviului pe teritoriul ţării noastre. De aceea, în 1883, a fost convocată
Conferinţa de la Londra, care, însă nu a rezolvat litigiul existent384. O problemă mai
importantă decât toate celelalte, însă, era existenţa unei populaţii compacte româneşti în
Transilvania. Acest fapt, coroborat cu existenţa unei mişcări de susţinere a luptei de
382
Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner et alii, România şi Tripla Alianţă, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 38.
383
Ibidem, p. 44.
384
Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 61.
174
Teza de doctorat

emancipare naţională a românilor ardeleni pe teritoriul statului român, a creat tensiuni în
relaţia cu Austro-Ungaria. Astfel, în 1880, apariţia hărţii „Daciei moderne” şi ajutorarea
sinistraţilor transilvăneni în urma inundaţiilor de primăvară, au produs iritare la Viena385.
În contextul proclamării regatului, sprijinul Germaniei şi Austro-Ungariei
devenea esenţial pe plan internaţional. Acest fapt, însă, presupunea renunţarea la
adăpostirea românilor transilvăneni fugari. În aceste condiţii, atât Carol, cât şi primul
ministru I. C. Brătianu au sprijinit încheierea unei alianţe cu Puterile Centrale, împotriva
Rusiei, dar şi pentru rezolvarea problemelor cu Austro-Ungaria. Această politică era
susţinută de oameni politici de marcă, precum conservatorii Titu Maiorescu şi P. P. Carp,
şi liberalul D. A. Sturdza, care vedea chiar o contradicţie între „Europa unită” (de fapt,
Puterile Centrale) şi Rusia386.
Deşi Bismarck urmărea menţinerea Rusiei în jocul balanţei europene, politica
expansionistă a acesteia, în special prin intermediul principatului bulgar autonom de la
sud de Dunăre, nu putea fi privită cu ochi buni. România se afla chiar între Rusia şi
Bulgaria, aşa că o cooptare a României în sistemul Puterilor Centrale ar fi fost o manevră
strategică de echilibrare a dominaţiei ruseşti în zonă387. Acest lucru a fost realizat prin
semnarea tratatului de alianţă a României cu Austro-Ungaria şi Germania.
În octombrie 1883, s-a semnat la Viena tratatul cu Puterile Centrale, prin care
Austro-Ungaria renunţa la controlul asupra Dunării de Jos în schimbul renunţării statului
român la sprijinul pentru românii transilvăneni şi se reglementa acţiunea militară
conjugată în cazul unui atac al Rusiei. Germania a solicitat nemenţionarea explicită a
Rusiei ca principal agresor, pentru mai multă siguranţă388. Tratatul a rămas secret, în
ciuda bănuielilor opiniei publice. El a constituit o ieşire a României dintr-o izolare
politică periculoasă şi a marcat relaţiile cu spaţiul central-european până în 1913.
În ciuda tratatului, problemele cu Austro-Ungaria au continuat să existe. Deşi,
oficial, guvernul a adoptat o poziţie rezervată, opinia publică a continuat demonstraţiile
de simpatie pentru românii transilvăneni. Totuşi, Austro-Ungaria şi Germania ocupau
385
Ibidem, p. 50.
386
Ibidem, pp. 96-98.
387
Ibidem, p. 103.
388
175
Teza de doctorat

poziţia dominantă pe piaţa românească389. Acest lucru a determinat o presiune mai mare
decât în mod obişnuit a Vienei asupra guvernului de la Bucureşti. Între 1886-1891 a avut
loc „războiul vamal” dintre cele două state, cauzat de impunerea unor taxe protecţioniste
de către guvernul austro-ungar. Statul român a ripostat prin măsuri similare, ceea ce a
condus la o reorientare economică spre Germania. Relaţia cu Germania a fost întărită şi
prin reglementarea succesiunii lui Carol I de către nepotul său de frate, Ferdinand. Astfel,
tratatul de alianţă cu Puterile Centrale a fost reînnoit în 1888, pentru încă trei ani390.
Austro-Ungaria, în schimb a început să se orienteze tot mai serios către Bulgaria, mai ales
în contextul alipirii Rumeliei la Bulgaria în 1885.
După 1890, în contextul reorientării politicii externe a Germaniei către o politică
mondială (Weltpolitik), Rusia şi Austro-Ungaria au început să fie singurele susţinătoare
ale statu-quo-ului central european, încercând mutarea disputelor în spaţiul balcanic. În
acest context, acţiunile de emancipare ale românilor transilvăneni au cunoscut un nou
elan, mai ales prin mişcarea memorandistă. Acţiunile lor nu au fost însă unitare,
remarcându-se o diversitate de idei. Astfel, un grup reprezentat de Vincenţiu Babeş,
sprijinea apropierea româno-maghiară împotriva expansiunii panslaviste, chiar şi în
interiorul imperiului. România şi Ungaria urmau să fie state tampon între Rusia şi
Germania391. Alţii, în frunte cu Ion Raţiu şi Aurel C. Popovici, militau pentru o acţiune
independentă faţă de guvernul de la Bucureşti. În sfârşit, doar o mică parte, mai ales cei
refugiaţi în România, susţineau o acţiune comună (Ioan Slavici). Totuşi, mişcarea
ardeleană nu avea un caracter iredentist, ci doreau o stabilizare a situaţiei lor în
imperiu392.
Problemele ridicate de mişcarea memorandistă nu au afectat relaţiile statului
român cu monarhia bicefală. Din contra, tratatul de alianţă a fost reînnoit la Sinaia în iulie
1892. De asemenea războiul vamal a luat sfârşit în iulie 1891, iar în octombrie şi
decembrie 1893 au fost semnate noi convenţii economice cu Germania şi Austro-
Ungaria, ceea ce păstra România în zona economică central-europeană. Problemele de
389
Ibidem, pp. 142-143, 153-154.
390
Cazan, Rădulescu-Zoner, op. Cit., pp. 157-162, 166-168.
391
Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1868-1918, Editura
Dacia, Cluj, 1992, pp. 28-29.
392
Ibidem, p. 43.
176
Teza de doctorat

necesitate politică au primat în acţiunea Austro-Ungariei. Cu toate acestea, înmulţirea
tensiunilor, după procesul memorandiştilor şi aniversarea de la Putna (1894), a creat o
situaţie dificilă pentru România393.
În august 1895, românii transilvăneni prezenţi la Congresul naţionalităţilor din
imperiu decid să colaboreze cu celelalte naţionalităţi (inclusiv cele slave) pentru
obţinerea unei autonomii mai mari. Curentul conservator, reprezentat de mitropolitul
Andrei Şaguna susţinea o colaborare mai strânsă cu Viena, în acelaşi timp cu o mai mare
cooperare între popoarele din imperiu. Curentul liberal majoritar susţinea independenţa
activităţii politice, atât faţă de Viena, cât şi faţă de Bucureşti394.
În ciuda acestor tendinţe, cooperarea româno-austro-ungară a continuat prin
semnarea în septembrie 1896 a protocolului secret de prelungire a tratatului de alianţă
între cele două state, valabil până în 1903. Acesta prevedea acţiuni concrete cum ar fi
construirea sistemului de fortificaţii din zona Focşani-Galaţi, protejarea podului de la
Cernavodă, terminarea căii ferate Ghimeş-Palanca şi o colaborare militară mai strânsă. În
decembrie 1898, Germania şi-a manifestat adeziunea la acest tratat395.
După 1900, crearea Antantei şi creşterea rivalităţii cu blocul Puterilor Centrale,
atât în Europa, cât şi în sfera colonială au dus la tensionarea situaţiei de ansamblu. Pe
plan european, Germania a început să-şi întărească influenţa în Balcani cu ajutorul
Austro-Ungariei. Aceasta, însă începea să fie din ce în ce mai mult slăbită de
etnocentrismul crescând al slavilor sudici, care priveau cu multe speranţe ascensiunea
Serbiei396. Pentru rezolvarea acestei probleme au fost avansate mai multe soluţii printre
care şi ideea lui Aurel C. Popovici, consilier al arhiducelui Franz Ferdinand, de
federalizare a Austro-Ungariei, expusă în cartea sa Statele Unite ale Austriei Mari397,
apărută în 1906 la Leipzig. Aurel Popovici a imaginat o reformă a monarhiei austro-
ungare în sensul federalizării acesteia, se prevedea constituirea unei provincii „naţionale”
prin unirea Transilvaniei cu Bucovina. Ideea centrală era că problemele naţionale vor
putea fi rezolvate prin reformarea structurii imperiale, fidelitatea faţă de monarhie fiind
393
Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., pp. 205-206, 217.
394
Hitchins, op. cit., p. 119.
395
Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., pp. 219-221.
396
Ibidem, pp. 227-228, 231.
397
Aurel Popovici, Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich, Leipzig 1906
177
Teza de doctorat

considerat un liant destul de puternic pentru a menţine unitatea statului multinaţional398.
Popovici căuta să demonstreze că micile enclave naţionale urmau să dispară fie prin
asimilare sau transferare. Restul zonelor urmau a fi organizate în 15 grupe naţionale,
precum şi autonomie naţională pentru evreii răspândiţi în Imperiu. De asemenea, el
susţinea necesitatea acordării autonomiei popoarelor din imperiu, ceea ce ar fi creat un
sistem ce ar fi luat în calcul doleanţele a mai mult decât cele două naţiuni dominante.
Ideea sa a fost întâmpinată cu simpatie de moştenitorul tronului, prinţul Franz-Ferdinand,
însă şi cu ostilitate, mai ales de către Budapesta, care nu dorea separarea Transilvaniei de
Ungaria399. Criticii ideilor federaliste de la începutul secolului al XX-lea afirmă că
bilanţul monarhiei austro-ungare este mult mai negativ, iar principiul de
supranaţionalitate trece drept cea mai frumoasă minciună a ideologiei oficiale, mascând
de fapt hegemonia naţionalităţilor germană şi maghiară.
Slăbirea Rusiei după războiul pierdut cu Japonia (1904-1905) şi revoluţia
burgheză reprimată (1905-1907), a creat premisele unui rol mai mare al României în
Balcani pentru a echilibra o Bulgarie din ce în ce mai puternică, politică susţinută şi de
398
Aurel C. Popovici respingea ideea federalismului istorico-tradiţional, argumentând că vechile entităţi
istorico-politice nu mai puteau legitima cererile etnice, sociale, economice ale naţionalităţilor. De aceea,
Popovici încearcă să demonstreze că doar federalismul pe baza principiului naţionalităţii ar putea fi o
soluţie justă: „Adevărata fiinţă a acestui principiu – aplicat la noi – nu este separatismul, nici iredentismul,
ci tendinţa popoarelor odată trezite la conştiinţă, să formeze individualităţi politice autonome, pe teritoriile
lor naţionale, înlăuntrul monarhiei; – atunci nu este permis să se plece în rezolvarea acestor chestiuni, nici
dintr-un punct de vedere unilateral, privitor la întrebuinţarea limbii materne, nici din acela al măsurilor
administrative. Aceste probleme noi le-am caracterizat drept probleme constituţionale. Deci ele pot fi
judecate şi tranşate numai din punctul de vedere al unei modificări constituţionale, care să privească
întreaga monarhie.” Principiul naţionalităţilor astfel expus urmărea constituirea unor state autonome în
cadrul monarhiei, plecând de la premisa „un stat, o naţiune”. Autorul român al proiectului de federalizare a
imperiului înţelegea că formula alegerilor libere, chiar după o eventuală reformă a legii electorale, este
nerelevantă într-un sistem în care nivelul de organizare politică nu este suficient de evoluat. În concepţia lui
Popovici în statele aflate în curs de modernizare, alegerile servesc doar pentru intensificarea puterii forţelor
sociale de dezbinare şi adeseori reacţionare şi dispariţia autorităţii publice, problema primordială nefiind
libertatea, ci crearea unei ordini publice legitime. Împăratul ar fi urmat, conform ecuaţiei lui Popovici să
instaureze, eludând instituţiile legislative, sistemul federalist, şi tot împăratul, prin încrederea şi puterea de
care se bucura, ar fi urmat să legitimeze acest sistem. De aceea în centrul întregului edificiu construit de
A.C. Popovici se afla împăratul, care urma să rezolve atât divergenţele dintre imperiu şi statele
componente, cît şi cele dintre statele monarhiei: „Împăratul este sacru, inviolabil şi nu este responsabil.
Împăratul exercită puterea guvernamentală (puterea federală) prin guvernul imperial şi funcţionarii
subordonaţi acestuia. Răspunderea pentru guvernul imperial o are preşedintele lui. Împăratul numeşte şi
destituie pe preşedintele guvernului imperial, numeşte după propunerea preşedintelui, în toate funcţiunile şi
serviciile imperiale, dacă legea nu dispune altfel. Împăratul numeşte guvernele diferitelor state naţionale,
precum şi pe funcţionarii lor superiori...”. Vezi Sabina Fati, “Ideea naţională şi federalismul în
Transilvania la începutul secolului 20”, în http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000249.pdf
399
Alexandru Popescu, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 32-33, 177.
178
Teza de doctorat

regele Carol I. Austro-Ungaria a încurajat şi ea această orientare pentru a distrage atenţia
de la problemele românilor transilvăneni. În aprilie 1902 a fost prelungit tratatul de
alianţă între România şi Puterile Centrale400.
Reaprinderea problemei orientale, sub forma crizei bosniece (1908-1909), a
determinat reluarea competiţiei ruso-austro-ungare pentru dominaţie în Balcani. În
condiţiile în care Austro-Ungaria susţinea independenţa Bulgariei şi anexa Bosnia-
Herţegovina, în defavoarea Serbiei, România a început să se distanţeze gradual de
Puterile Centrale, mai ales de Austro-Ungaria.
Cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913), interesele României au venit
în contradicţie flagrantă cu cele ale Austro-Ungariei. Deşi aflată sub conducerea unui
guvern pro-austriac, condus de Titu Maiorescu, care reînnoise tratatul secret de alianţă în
februarie, acelaşi an, România a atacat Bulgaria (stat susţinut de Austro-Ungaria), care
ocupase integral Macedonia, intrând în conflict cu Serbia, Grecia (susţinute politic de
Rusia) şi Turcia (susţinută de Germania). Această acţiune, încununată de succes, a dus la
răcirea relaţiilor cu Austro-Ungaria (nu şi cu Germania)401.
Începerea distanţării evidente a României de Puterile Centrale a fost inaugurată de
acceptarea unui împrumut francez în octombrie 1913, ceea ce a fost interpretat ca o
colaborare cu inamicul direct. De asemenea, tratatul cu Austro-Ungaria nu a mai fost
reînnoit de noul guvern antantofil, condus de Ion I. C. Brătianu, datorită refuzului Vienei
de a asigura frontiera României cu Bulgaria, stabilită prin Pacea de la Bucureşti
(1913)402.
Primul Război Mondial şi perioada interbelică

România la începutul primei conflagraţii mondiale era în faţa unor decizii care
aveau să-i influenţeze în mod decisiv viitorul, prin orientarea către Antantă, sau Puterile
Centrale ori, a treia opţiune, rămânerea într-o expectativă prudentă, mai ales după
participarea în cel de-al doilea război balcanic (1913). Poziţia geografică a ţării devenise
defavorabilă în noul context strategic, deoarece era foarte apropiată de linia frontului
400
Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., pp. 238-239, 241.
401
Ibidem, pp. 327, 345-346.
402
Ibidem, pp. 372, 384.
179
Teza de doctorat

dintre Rusia, vecinul de la răsărit, şi Austro-Ungaria, vecinul de la apus. Marile puteri
europene urmăreau atragerea României în alianţele lor pentru a beneficia de unele resurse
existente aici (cereale în principal) şi pentru a câştiga un avantaj teritorial considerabil în
zonă. De asemenea, deschiderea unui nou front implica redirecţionarea resurselor
oricăruia dintre blocurile politico-militare. La începutul războiului, Austro-Ungaria avea
un anumit avantaj în acest sens, conferit de tratatul secret de alianţă cu Puterile Centrale.
De cealaltă parte, Antanta căuta să valorifice aceste diferende în favoarea sa,
încercând să atragă România în război de partea ei.
În aceste condiţii, regele Carol I a considerat că era necesară o consultare a tuturor
forţelor politice importante ale ţării, mai ales că existau contradicţii evidente între
vederile sale pro-germane şi poziţia guvernului Brătianu, a unor forţe ale opoziţiei şi ale
opiniei publice. Astfel, la 21 iulie/3august 1914 a fost convocat Consiliul de Coroană la
Sinaia, unde au fost invitaţi membrii guvernului liberal existent, preşedinţii celor două
camere ale legislativului, foşti prim-miniştri conservatori, reprezentanţi ai partidelor din
opoziţie şi principele Ferdinand. Consiliul a analizat poziţia României, conturându-se clar
poziţia germanofilă a regelui, secondat doar de P. P. Carp, şi opţiunea către o neutralitate
activă, susţinută de Ion I. C. Brătianu şi de majoritatea celor prezenţi. În sprijinul său
regele invoca tratatul secret din 1883 şi superioritatea armatei germane în faţa oricărei
alte armate, aşa cum era situaţia în acel moment. Cu toate acestea, cei prezenţi au
remarcat că articolul II al tratatului invocat nu prevedea decât intervenţia în cazul în care
una dintre părţi era atacată, ceea ce nu se întâmplase403. Se mai poate remarca şi faptul că
tratatul nu fusese ratificat de parlament, deşi articolul 93 din Constituţia de la 1866
prevedea expres că nici un act încheiat cu un stat străin neratificat de parlament nu este
valabil404. În plus, o telegramă primită de Ion I. C. Brătianu chiar în timpul consiliului
aducea vestea neutralităţii Italiei care se afla într-o situaţie oarecum similară cu România.
În aceste condiţii, deşi Regele nu era vădit de acord cu părerile reprezentanţilor ţării, s-a
luat hotărârea ca ţara să se declare neutră în acest conflict.
403
Ion Mamina, Consiliile de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 34-42.
404
Ioan Muraru, Mona-Lisa Pucheanu, Constituţiile române – texte, note, prezentare comparativă, R. A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 55.
180
Teza de doctorat

Cu toate acestea, atitudinea guvernului de la Bucureşti s-a dovedit a fi favorabilă
Antantei, fapt demonstrat prin aprobarea tranzitului de armament din Rusia în Serbia,
prin limitarea transporturilor de arme germane către Turcia şi, nu în ultimul rând, prin
semnarea unei Convenţii secrete cu Rusia la în octombrie 1914, cunoscută sub numele de
“Acordul Sazonov-Diamandi”, după numele ministrului de externe rus şi al ministrului
român la Sankt Petersburg405. Convenţia recunoştea dreptul României la teritoriile din
Austro-Ungaria locuite de români şi stipula negocierea unei graniţe etnice în Bucovina în
schimbul unei neutralităţi binevoitoare faţă de Rusia. Între timp, în octombrie 1914,
moare regele Carol I care este urmat la tron de nepotul său Ferdinand, cu vederi
favorabile Antantei, mai ales datorită căsătoriei sale cu Maria de Edinburgh.
În condiţiile insucceselor militare ale Antantei din toamna anului 1914 şi
primăvara anului 1915, aceasta caută, din ce în ce mai mult, să atragă România în luptă.
Tergiversarea negocierilor de către partea rusă, cu ocazia intrării Italiei în război, duce la
eşuarea tratativelor, pentru moment. Totuşi, datorită eşecurilor constante pe frontul de
est, guvernul rus accepta condiţiile României la în iunie 1915, în condiţiile intrării
imediate în război406. Guvernul român se declară dispus să intre în război în termen de
două luni de la semnarea unei convenţii politico-militare. În cele din urmă Antanta nu îşi
poate asuma obligaţiile militare şi renunţă la cererea de intrare imediată în război.
Tratatul de alianţă şi convenţia militară dintre România şi Antanta au fost semnate
în cel mai mare secret la Bucureşti, la data de 4/17 august 1916, şi recunoştea cererile
României, consfinţind şi graniţa ţării cu Rusia pe Prut, cu Ungaria, la est de oraşul
Debreţin, şi cu Serbia, pe Tisa şi Dunăre407. România urma să adreseze declaraţia de
război Austro-Ungariei o dată cu atacul în Transilvaniei, programat la 15/28 august 1916.
Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, de la Bucureşti, s-a declarat de acord
cu tratatul, cu excepţia liderilor conservatori Al. Marghiloman, Theodor Rosetti şi Titu
Maiorescu, care s-au declarat în favoarea menţinerii neutralităţii, şi a lui Petre P. Carp,
care s-a pronunţat, din nou, pentru o alianţă cu Puterile Centrale408. În aceste condiţii,
405
Constantin C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Crai-nou, Chişinău, 1992, p. 292
406
407
Ibidem, p. 347.
408
Mamina, op. cit., pp. 58-70.
181
Teza de doctorat

principalele forţe politice ale ţării şi-au dat girul pentru intrarea României în războiul
pentru reîntregirea ţării.
Operaţiunile militare nu se desfăşoară favorabil pentru România, care, după ce
avansează uşor în Transilvania, este respinsă peste Carpaţi de acţiunea conjugată a
trupelor germano-austro-ungare. În acelaşi timp, Bulgaria avansează nestingherită în
Dobrogea, profitând de lipsa de combativitate a trupelor ruse, şi aşa insuficiente. Trupele
germane conduse de generalul von Mackensen, aflate la sudul Dunării atacă surprinzător
dinspre sud, reuşind să creeze panică prin încercuirea trupelor române din Oltenia.
Căderea Bucureştiului are loc la începutul lunii decembrie 1916, iar restul trupelor
româno-ruse şi reprezentanţii instituţiilor publice se retrag, în iarna 1916/1917, în
Moldova409.
În ciuda regrupării încununate de succes a forţelor române, cu sprijinul misiunii
franceze conduse de generalul Berthelot, şi manifestată prin luptele victorioase de la
Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, situaţia stagnează pentru moment, începând să cunoască o
deteriorare accentuată sub influenţa dezagregării statului ţarist, în urma revoluţiei
burgheze din februarie 1917 şi a revoluţiei bolşevice din noiembrie 1917. Lipsită de
aportul esenţial al trupelor ruse, România este obligată să încheie un armistiţiu cu forţele
Puterilor Centrale la Focşani410.
Încheierea Păcii de la Brest-Litovsk, între Puterile Centrale şi Rusia, la 3 martie
1918, a făcut imposibilă continuarea războiului pentru România. În aceste condiţii,
Puterile Centrale au impus condiţii extrem de grele pentru începerea negocierilor:
rectificare a frontierei cu Austro-Ungaria în zona trecătorilor, cedarea Dobrogei,
concesiuni economice în favoarea Puterilor Centrale. Consiliile de Coroană desfăşurate la
2, 3 şi 4 martie 1918 la Iaşi au trebuit să accepte aceste condiţii plus demobilizarea
armatei şi permiterea trecerii trupelor inamice spre Ucraina. La 7 mai 1918, guvernul
Marghiloman a semnat tratatul de pace care consfinţea aceste condiţii înrobitoare, mai
ales aservirea economică a ţării faţă de Puterile Centrale, neutralizarea militară a ţării prin
desfiinţarea armatei şi ocupaţia militară germană a întregii ţări. În schimb Constanţa
409
Aurel Pentelescu, „Avatarurile unui tratat de pace înrobitor (Bucureşti, 7 mai 1918)”, în Gheorghe
Nicolescu (coord.), România în ecuaţia păcii şi dictatului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001, p. 29.
410
Ibidem, pp. 30-31.
182
Teza de doctorat

rămânea porto-franco, iar Basarabia revenea României. Regele Ferdinand a tergiversat
ratificarea pe cale oficială a Păcii de la Bucureşti aşteptând evoluţia situaţiei pe celelalte
fronturi411.
În contextul controlului german asupra Europei Centrale, s-a conturat ideea
formării unei entităţi politico-economice unitare, sub numele de Mitteleuropa, care ar fi
consfinţit supremaţia germană. În această entitate suprastatală, susţinută de Friedrich
Naumann, (Oberstaat) fiecare naţiune şi-ar fi păstrat specificul naţional şi ar fi beneficiat
de pe urma sintezei culturale realizate prin germanism, privit ca cea mai echitabilă soluţie
în faţa ameninţărilor forţelor exterioare (Anglia, Franţa, Rusia). În contradicţie cu această
idee, s-a conturat alternativa Noii Europe susţinute de Thomas G. Masaryk, sub influenţa
ideilor wilsoniene. Această alternativă preconiza crearea unor state naţionale
independente cu un regim democratic în Europa Centrală. Acestea ar fi colaborat mult
mai uşor, asigurând stabilitatea în zonă412.
Succesele obţinute de Antanta în toamna anului 1918, culminând cu trecerea
Dunării la Zimnicea de către trupele corpului expediţionar francez de la Salonic, a
determinat reintrarea în război a României care a declarat din nou război Austro-
Ungariei. La 28 noiembrie 1918 Bucovina se uneşte cu România. La 1 decembrie 1918,
Adunarea Naţională de la Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei cu România. Până
la începutul anului 1919, toate teritoriile locuite de români până la aliniamentul Carei –
Satu Mare – Oradea – Arad, stabilit de trupele Antantei, se aflau sub controlul armatei
române413.
Instaurarea unui guvern comunist în Ungaria, sub conducerea lui Bela Kun, a
creat noi probleme în relaţiile româno-ungare. Guvernul comunist ungar a hotărât, în
aprilie 1919, să recucerească teritoriile pierdute în favoarea României şi noului stat
cehoslovac printr-o acţiune militară, intrând pe teritoriul Transilvaniei până pe
aliniamentul Cluj-Deva. Acţiunea a fost însă respinsă prompt de armata română care a
neutralizat trupele maghiare oprindu-se, în mai 1919, pe Tisa, iar în august, acelaşi an,
411
Cosmina-Adela Rusu, Marinel Lăzărescu, „Pacea de la Bucureşti şi consecinţele sale pentru România”,
in Nicolescu (coord.), op. cit., pp. 68-70.
412
Kevin Wilson, Jan van der Dussen (eds.), The History of the Idea of Europe, Routledge, London, and
New York, 1993, pp. 90-95.
413
Lenuţa Nicolescu, „Generalul Gheorghe Potopeanu, diplomat şi negociator pentru cauza României
Mari”, in Nicolescu (coord.), op. cit., pp. 96-100.
183
Teza de doctorat

din cauza refuzului Ungariei de a coopera cu Antanta şi de a se retrage din Slovacia, au
ocupat Budapesta, punând capăt regimului comunist al lui Bela Kun414.
Tratele de pace de la Paris au pus bazele unei noi organizări a Europei Centrale.
Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919 între aliaţi şi Germania, stabilea
pierderea Sileziei Orientale şi a zonei Breslau (Poznan) în favoarea Poloniei şi crearea
unui coridor polonez spre Marea Baltică, ce includea şi oraşul liber Danzig (Gdansk).
Tratatul de la Saint-Germaine, cu Austria, semnat la 10 septembrie 1919, prevedea
alipirea Bucovinei la România, pierderea Boemiei în favoarea noului stat cehoslovac, a
sudului Poloniei, a Carniolei (Slovenia) în favoarea Serbiei şi a Tirolului de Sud în
favoarea Italiei. De asemenea, era interzisă unirea Austriei cu Germania (Anschluss). O
problemă foarte importantă a fost şi semnarea tratatului minorităţilor, care, iniţial acorda
protecţia marilor puteri pentru acestea. La presiunile României şi ale altor state
învingătoare, tratatul a fost modificat pentru a prevedea drepturi şi libertăţi egale în
cadrul statelor respective. Astfel era respectată suveranitatea naţională şi existau
condiţiile unei securităţi colective prin stingerea diferendelor etnice415.
Tratatul cu Bulgaria, semnat la 10 decembrie 1919, la Neuilly-sur-Seine,
recunoştea graniţa din 1913 cu România. În ceea ce priveşte Ungaria, tratativele au fost
mai îndelungate, din cauza dificultăţii trasării unei graniţe care să mulţumească ambele
părţi. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, prevedea o graniţă etnică cu
România, în condiţiile în care erau înglobate şi teritoriile secuieşti din Transilvania,
alipirea Slovaciei la Cehoslovacia şi a Croaţiei la nou formatul Regat sârbo-croato-
sloven416.
Epoca interbelică417
După 1920, relaţiile României cu Europa Centrală s-au desfăşurat pe două
direcţii: relaţiile cu statele susţinătoare ale statu-quo-ului, mai ales în cadrul Micii
Înţelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia), dar şi cu Polonia, şi relaţiile cu statele revizioniste
414
Valeriu-Florin Dobrinescu, „Tratatul de la Trianon”, in Nicolescu (coord.), op. cit., pp. 133-134, 142-
148.
415
Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 265-
277.
416
Dobrinescu, loc. cit., pp. 161-162.
417
Pentru mai multe amănunte asupra perioadei vezi subcapit. V.2
184
Teza de doctorat

(Germania, Ungaria, Austria). Dacă relaţiile cu prima categorie au fost în general foarte
bune, mai ales cu Mica Înţelegere, relaţiile cu cea de-a doua categorie au fost marcate de
probleme pe tot parcursul perioadei. La acestea s-au adăugat tendinţele naţionaliste
dominante în domeniul economic, manifestate, în România, prin curentul neoliberal,
teoretizat de Mihail Manoilescu. Conform acestui curent, statul român trebuia să urmeze
o politică de industrializare rapidă în scopul consolidării independenţei politice, conform
devizei „prin noi înşine” aplicate de Partidul Naţional-Liberal418.
Realizarea Micii Înţelegeri a constituit cea mai importantă decizie a clasei politice
româneşti a vremii în relaţia cu Europa Centrală. Apropierea statelor în cauză (România,
Cehoslovacia şi Iugoslavia) a fost facilitată de colaborarea lor în timpul fazelor finale ale
războiului şi de menţinerea tendinţelor revizioniste austro-ungare. În acest sens se
remarcă propunere austriacă din 1919 de creare a unei mari uniuni vamale central-
europene formată din Austria, Ungaria, Germania, România, Elveţia, Italia, Belgia.
Olanda, Europa de Nord şi alte state desfăcute din Rusia. Această propunere, teoretizată,
mai târziu de contele Coudenhove-Kalergi, a fost respinsă categoric de diplomaţia
majorităţii ţărilor central-europene, şi în special de către Take Ionescu, ministru de
externe al României419.
Un alt proiect preluat de tabăra revizionistă a fost planul francez al Confederaţiei
danubiene, care urma să fie alcătuită din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi
Austria. Acesta avantaja clar ţările învinse, aşa că a fost respins de celelalte ţări, care au
avut un motiv în plus pentru realizarea Micii Înţelegeri. Aceasta din urmă s-a bazat pe
ideile lui Take Ionescu şi Thomas Masaryk. Totuşi, organizaţia nu a avut în componenţă
decât cele trei state, din cauza refuzului Poloniei de a adera, urmare a diferendului
teritorial cu Cehoslovacia în privinţa oraşului de graniţă Teschen. Principalele documente
oficiale au fost Convenţia româno-cehoslovacă de la Bucureşti, din aprilie 1921,
Convenţia româno-iugoslavă de la Belgrad, din iunie 1921, care a reglementat şi
problema frontierei din Banat, şi Convenţia iugoslavo-cehoslovacă de la Praga, din
septembrie 1921. Aceste acte consfinţeau crearea unei structuri de tip federal (în sensul
418
Ştefan Zeletin, Neoliberalismul: studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române, Editura Politică,
Bucureşti, 1971, pp. 345-362.
419
Take Ionescu, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918, p. 102.
185
Teza de doctorat

de alianţă de securitate între parteneri egali, foederis) care să susţină păstrarea statu-quo-
ului central-european420.
Noua organizaţie a fost primită cu un larg ecou pozitiv în rândul comunităţii
internaţionale, chiar Bulgaria exprimându-şi intenţia de a adera, în septembrie 1921.
Totuşi, eşecul cooptării Poloniei a văduvit organizaţia de realizarea potenţialului său real.
Totuşi, România a avut relaţii bune cu Polonia, atestate şi de încheierea tratatului bilateral
din martie 1921. Polonia a constituit veriga slabă a sistemului central-european datorită
oscilării sale pentru obţinerea de garanţii din partea a doi vecini ostili: Rusia Sovietică
(1921-1933) şi Germania (1933-1939)421.
În martie 1932, Planul Tardieu de formare a unei Confederaţii economice
danubiene a constituit o nouă problemă pentru statele Micii Înţelegeri. Prin acest plan,
care favoriza clar Austria şi Ungaria, era afectată suveranitatea naţională a celorlalte
state. Din fericire, la Conferinţa dezarmării de la Londra, din aprilie 1932, Franţa a
abandonat acest plan. Totuşi, acordarea dreptului de egalitate a înarmării pentru
Germania a pus o nouă problemă organizaţiei. Mai mult, incidentul de la Hirtemberg
(ianuarie 1933), unde a fost descoperit un transport de arme din Italia pentru Ungaria, şi
venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania a pus pe primul plan necesitatea
restructurării organizaţiei pentru contracararea ascensiunii fascismului european422.
În plan intern, România a fost afectată de creşterea fenomenului legionar. Această
mişcare a fost treptat înglobată de efortul Germaniei naziste de a-şi consolida controlul
asupra României. La această tendinţă a contribuit şi dezastruoasa dictatură regală dintre
1938-1940. În condiţiile existente, România a acceptat supremaţia economică a
Germaniei prin semnarea la 23 martie 1939, la doar o săptămână de la invadarea şi
dezmembrarea Cehoslovaciei de către trupe germane, maghiare şi poloneze, a unui tratat
economic favorabil acesteia. La rândul lor, Anglia şi Franţa au încercat contracararea
tratatului prin acordarea de garanţii României. Acestea veneau însă prea târziu423.
România se îndrepta către sfera de influenţă a Germaniei hitleriste.
420
Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp. 55-59, 64-65.
421
Titulescu, op. cit., pp. 91-92.
422
423
Grigore Gafencu, Prelude to the Russian campaign: from the Moscow Pact (august 21st 1939) to the
opening of hostilities in Russia (June 22nd 1941), Frederick Muller, London, 1945, pp. 233-236.
186
Teza de doctorat

Sintetizând relaţiile dintre România şi „Europa Centrală” în prima jumătate a
secolului al XX-lea constatăm: i) în fapt, nu doar prin Transilvania, parte a Austro-
Ungariei până în 1918, ci şi prin politica promovată de la Bucureşti, orientarea central-
europeană era asumată, iar România Mare era parte componentă a „Europei Centrale”; ii)
această „Europă Centrală” din epoca interbelică era, în mod fundamental, una construită
pe teamă: faţă de revizionismul maghiar, tendinţele militariste şi expansioniste ale
Germaniei hitleriste dar şi pericolul reprezentat de subversiunea bolşevică; iii) „Europa
Centrală” dintre cele două mari conflagraţii mondiale, în loc să fie supra-naţională, a
încurajat tendinţele ultra-naţionaliste. Departe de a constitui o structură care să genereze
un bloc de putere regional, statele zonei au devenit destul de uşor victimele marilor puteri
din vecinătate, şi ca urmare a consumării energiilor în disputele intraregionale; iv) sub
efectul memoriei anti-imperiale (Austro-Ungaria şi Imperiul ţarist), şi în pofida unor
încercări de a crea o atmosferă culturală favorabilă multiculturalismului, spiritului
cosmopolit, epoca interbelică a fost dominată, sub aspect cultural de temele regăsirii sau
creării identităţilor naţionale, cel mai adesea construite doar pe dimensiunea etnică, nu şi
pe cea civică.
Al Doilea Război Mondial

Semnarea, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop-Molotov, între Germania şi
URSS, a pus România în faţa unei izolări politice critice. Prin acordul secret al celor două
puteri, România şi Polonia erau împărţite în sfere de influenţă de-a lungul Prutului şi
Vistulei, Basarabia şi estul Poloniei revenind URSS. Declanşarea războiului a clarificat
situaţia îngrijorătoare a Europei Centrale şi României. Datorită izolării, garanţiile anglo-
franceze deveneau inaplicabile. Înfrângerea Franţei, în vara anului 1940 a pecetluit
această stare de fapt424.
În această situaţie, nota ultimativă sovietică din 26 iunie 1940 a demonstrat
atitudinea agresivă a Moscovei. Profitând de izolarea României, URSS a impus cedarea
Basarabiei, dar şi a Bucovinei de Nord şi a teritoriului Herţei din nordul Moldovei. În
lipsa vreunui sprijin din partea aliaţilor tradiţionali, statul român a trebuit să accepte
această amputare. În consecinţă, la 30 iunie 1940, regele Carol II a renunţat la garanţiile
424
Ibidem, pp. 268-269, 281.
187
Teza de doctorat

anglo-franceze şi a cerut trimiterea unei misiuni militare germane în România pentru a
garanta frontierele. În acelaşi timp, însă, Germania a practicat o politică duplicitară în
relaţiile româno-maghiare: pentru a obţine sprijinul ambelor în vederea unei campanii
spre Est, naziştii au dat curs atât revendicărilor româneşti privind Basarabia, cât şi
revendicărilor maghiare privind Transilvania425.
La 30 august 1940, România era silită să accepte Arbitrajul de la Viena al
puterilor Axei (Germania şi Italia) privind Transilvania, după ce, la 21 august cedase
Cadrilaterul Bulgariei. În acest context, Germania a decis să dea satisfacţie parţial
Ungariei, atribuindu-i partea de nord a Transilvaniei, pentru a-şi asigura un acces sigur la
importantele resurse de petrol şi cereale ale statului român. În aceste condiţii, statul
român, condus, după 5 septembrie 1940 de generalul Ion Antonescu, s-a aliniat la politica
Germaniei naziste şi, la 22 iunie 1941, a declarat război Uniunii Sovietice426.
Participarea României în război a avut două faze: 1941-1944 şi 1944-1945. În
prima fază România a luptat împotriva URSS, recuperând Basarabia şi Bucovina de
Nord, ba chiar obţinând controlul asupra Transnistriei. În acest fel, se spera că Germania
va reveni asupra deciziei de la Viena. Trupele române au participat şi la Bătălia de la
Stalingrad (iulie 1942-februarie 1943), suferind mari pierderi. În această perioadă
proiectul lui Naumann de unitate a Europei Centrale devenise realitate, însă sub ocupaţia
militară germană. Totuşi, mulţi lideri central-europeni colaboraţionişti, inclusiv Ion
Antonescu, considerau că participă la o luptă pentru „Europa” şi combaterea
bolşevismului427.
În a doua fază, pe fondul superiorităţii trupelor Naţiunilor Unite şi după tratative
secrete intense ale unor politicieni români cu acestea, s-a ajuns, în urma actului de la 23
august 1944, ca România să întoarcă armele împotriva fostului aliat german. Acest fapt a
grăbit sfârşitul războiului în est, însă a consfinţit şi intrarea României şi a unei părţi din
Europa Centrală în sfera de influenţă sovietică. După terminarea războiului acest lucru
devenea evident, mai ales prin neacceptarea statutului de cobeligerant al României, deşi
trupe române luptaseră în Ungaria şi Cehoslovacia, dar şi prin Tratatul de la Paris, semnat
425
Zaharia, Botoran, op. cit., p. 277.
426
Gafencu, op. cit., pp. 310-311.
427
Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 105.
188
Teza de doctorat

în februarie 1947, care consfinţea înrobirea ţării faţă de URSS, în contul datoriei de
război428.
B. Noua semantică politică: dispariţia Europei Centrale

În contextul instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est la sfârşitul celui de
Al Doilea Război Mondial, conceptul de “Europa Centrală” dispare atât din uzul
diplomatic cât şi din cel ştiinţific. Astfel, regimurile comuniste din zonă sunt integrate în
nediferenţiata “Europa de Est” care din punct de vedere politic cuprindea dictaturi
totalitare (după formula lui Karl Friedrich şi Z. Brzezinski); diversitatea culturală şi
etnică care era subînţeleasă prin conceptul de Europa Centrală este înlocuită printr-o
teoretică uniformitate sub acoperirea marxism-leninismului. Problema minorităţilor este
expediată în înţelegerea armonioasă dintre majorităţi şi “naţiunile conlocuitoare”. Nu mai
exista decât, pe de-o parte, Europa pur şi simplu, iar de cealaltă parte, blocul estic,
aparent uniform, care începea de la Zidul Berlinului şi se termina la Marea Japoniei, un
„Mare Est”429.
Sistemul Ialta a creat o entitate politică, „Europa de Est”, care ca regim politic nu
existase până acum. Au existat strânse legături de ordin istoric, politic, dinastic şi cultural
între unele naţiuni (Polonia şi Ungaria), în timp ce între altele nu a existat deloc.
Niciodată până acum politicienii din Bulgaria nu au luat atitudine faţă de evenimente din
Polonia, sau invers (cum ar fi, de exemplu, reacţia convergentă de condamnare a
mişcărilor de protest din Polonia din 1956 de către toate statele Tratatului de la
Varşovia). Unele ţări (Bulgaria) au avut legături strânse şi prieteneşti cu Rusia, în timp ce
altele (Polonia) au fost prin tradiţie duşmani naţionali. Unele din aceste ţări au trăit la un
nivel ridicat de cultură urbană (Boemia, Polonia, Ungaria de Nord), în timp ce altele
(Albania sau o parte a Iugoslaviei) aveau încă puternice structuri tribale430.
428
429
Seminarul Jacques Le Rider, Timişoara, mai 2002, accesabil în data de 1 aprilie 2003 la
http://www.orizontliterar.ro/septembrie /12%seminarul.htm
430
Agnes Heller şi Ferenc Fehér, Dezmembrarea imperiului lui Stalin, Editura de Vest, Timişoara, 1993
p.26-27
189
Teza de doctorat

Revoluţia ungară din 1956 apare ca o contestare revoluţionară şi univocă a
sistemului Ialta, tot la fel cum republica de scurtă durată a lui Kossuth din 1849 a
reprezentat contestarea echilibrului central-european garantat de ţar431.
Următorul moment semnificativ al contestării „sistemului Ialta” a fost Primăvara
de la Praga din 1968. Liderul sovietic Leonid Brejnev părea să fie sincer îngrijorat de
dizolvarea completă a sferei de influenţă sovietice, ce fusese constituită de Stalin. Prin
acţiunea militară comună a armatelor Tratatului de la Varşovia (la care doar România şi
Albania au refuzat să participe), Brejnev a instituţionalizat Ialta sub forma unei Sfinte
Alianţe regionale432.
Relativ la raporturile dintre România şi restul statelor comunizate după 1945 din
Europa Centrală şi de Est merită o atenţie deosebită. În 1956 conducerea comunistă a
susţinut intervenţia trupelor sovietice împotriva revoluţiei maghiare, o parte a acestor
trupe plecând chiar din România433. Un alt eveniment important, care diferenţiază
România în faţă de restul „lagărului comunist” este retragerea trupelor sovietice (25.000)
din România în iulie 1958, în timp ce acest lucru s-a petrecut în restul statelor doar după
căderea comunismului434. Distanţarea României faţă de restul blocului comunist a devenit
manifestă cu prilejul reprimării „Primăverii de la Praga” în august 1968. România a
refuzat să participe la intervenţia militară a Tratatului de la Varşovia împotriva
Cehoslovaciei, considerând-o o ingerinţă în treburile interne ale unui stat suveran. De
altfel, cu acest prilej, România se retrage din structurile militare ale Tratatului.
Acţiunile reformatoare iniţiate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică
(începând din 1985), şi permise în restul lagărului comunist au fost foarte rău primite de
către conducerea comunistă din România. Începerea negocierilor în cadrul „Mesei
rotunde” din Polonia (1989) a trezit reacţia adversă a lui Nicolae Ceauşescu, acestea fiind
considerate „devieri de la socialism”. Această poziţie avea să se manifeste cu ocazia
Consfătuirii Consiliului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la
431
Ibidem, p.29
432
Ibidem, p.34
433
Dennis Deletant, Mihail Ionescu, „Romania and the Warsaw Pact: 1955-1989”, Cold War International
History Project, Working Paper, No. 43, April 2004, pp.12-13. Pentru alte informaţii şi documente privind
politica României în interiorul Tratatului de la Varşovia vezi
http://php.dev.isn.ch/php/collections/coll_14.htm
434
Ibidem
190
Teza de doctorat

Varşovia (Bucureşti, 7-8 iulie 1989). În prezenţa lui Mihail Gorbaciov, Nicolae
Ceauşescu şi-a exprimat îngrijorarea faţă de „tendinţele de a pune sub semnul întrebării
valorile socialiste”435. Dimpotrivă, secretarul general al PCUS a insistat asupra sporirii
dimensiunii politice a Tratatului de la Varşovia, susţinând „respectarea voinţei partidelor
frăţeşti”.
Diferenţele dintre România şi restul ţărilor comuniste din Europa Centrală, în anii
`80, s-au evidenţiat şi în ceea ce priveşte problematica drepturilor omului şi acţiunile de
contestare a regimului. Cu destul de puţine excepţii (Paul Goma, Mihai Botez, Gabriel
Andreescu, Gheorghe Ursu ş.a.), în România nu a existat o autentică acţiune de
contestare a regimului comunist în baza „coşului trei”, privind drepturile omului din
Actul Final de la Helsinki. După cum am evidenţiat şi în capitolul al II-lea, renaşterea
Europei Centrale s-a realizat la începutul anilor ’80, când mai multe personalităţi din
Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria (Milan Kundera, Vaclav Havel, Czeslaw Milosz,
Danilo Kis, Mihaly Vajda, György Konrad etc.) au lansat mitul cultural al unei
Mitteleuropa spirituale, legatară a ceea ce a fost probabil cea mai strălucită paradigmă
ştiinţifică, literară şi artistică din Europa post - iluministă, Viena sfârşitului de secol XIX
şi a începutului de secol XX. Un rol esenţial în trezirea intereselui opiniei publice
occidentale faţă de Europa Centrală l-a avut eseul lui Milan Kundera Tragedia Europei
Centrale (1984)436. Redescoperirea Europei Centrale a constituit, mai întâi, afirmarea
unei identităţi culturale şi istorice distincte de cea impusă de „Marele Frate”.
Intelectualitatea românească nu s-a racordat la acest circuit de idei, iar importanţa acestei
absenţe va deveni foarte importantă după căderea regimului Ceauşescu, aşa cum vom
analiza în cele ce urmează.
435
Pentru mai multe informaţii privind a XIII-a reuniune a Consiliului Politic Consultativ de la Bucureşti,
al Tratatului de la Varşovia, din 7-8 iulie 1989 vezi
http://php.dev.isn.ch/php/documents/collection_3/PCC_meetings/coll_3_PCC_1989.htm. Ioan Scurtu,
Revoluţia română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura Enciclopedică, Editura Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006, p. 100.
436
Jacques Le Rider, op.cit., 150-151
191
Teza de doctorat

C. După căderea comunismului
Prezenţa în discursului politic românesc a ideilor despre Europa Centrală trebuie

legată de etapele politicii externe româneşti. A trecut suficient de mult timp pentru a avea
obiectivitatea necesară realizării unei etapizări a politicii internaţionale a României, în
funcţie atât de acţiunile desfăşurate de diplomaţia românească (folosim noţiunea de
„diplomaţie” într-un sens foarte larg, incluzând atât acţiunile pe linie guvernamentală,
prezidenţială cât şi cele parlamentare) cât şi de marile tendinţe şi evenimente ale relaţiilor
internaţionale din spaţiul euro-atlantic şi euro-asiatic.
Prima etapă este cea a anilor 1990 –`91, când România se găsea într-o stare de
semi-izolare diplomatică, situaţie generată de mineriadele succesive şi evenimentele
violente de la Tg. Mureş. La fel de importantă a fost însă şi impresia din cancelariile
occidentale că puterea de la Bucureşti nu era ruptă deplin de trecutul comunist437.
Evaluările occidentele privind nedesprinderea totală a României de comunism au
influenţat şi politica regională a altor state din Europa Centrală faţă de puterea de la
Bucureşti.
În a doua etapă (1992 – 1994), diplomaţia românească nu a mai stat în expectativă
ci, multiplicându-şi contactele a reuşit să schimbe, într-o perioadă relativ scurtă, imaginea
unei Românii plasate undeva în afara instituţiile europene şi lipsită de perspectiva unor
schimbări reale spre o societate democratică.
În etapa a III-a, 1994 – 1996, diplomaţia românească a evoluat pe coordonatele
deja stabilite de integrarea în structurile euro-atlantice, încercând să ajungă la o
normalizare a relaţiilor cu vecinii, reuşind semnarea tratatului de bază cu Ungaria, pas
important pentru ambele state în vederea extinderii NATO. În etapa a IV-a, 1997-1999
România a încercat să obţină aderarea la NATO şi deschiderea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană. Schimbarea de putere de la Bucureşti a fost interpretată ca o dovadă
de aderare la valorile democratice ale grupului central-european. Identitatea central-
europeană a devenit şi mai proeminentă la nivelul discursului politic. O a V-a etapă este
437
Vezi în acest sens Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, Relaţii româno-americane (1940-1990),
Institutul European, Iaşi, 2002; Gabriel Andreescu, Coen Stork, Cel mai iubit dintre ambasadori: Coen
Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, ALL, Bucureşti,1993
192
Teza de doctorat

inaugurată de conflictul din Kosovo din 1999, când România redevine importantă pentru
Europa de sud-est. În logica geostrategică impusă de conflictul iugoslav România s-a
menţinut, cu nuanţe, până la aderarea sa la NATO şi finalizarea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană. A VI-a etapă poate fi considerată cea a Administraţiei Traian
Băsescu, în care identitatea central-europeană a fost marginalizată în favoarea adoptării
unei construcţii geopolitice determinate de condiţia de stat riveran Mării Negre.
a) Etapa Vişegrád
Dezintegrarea rapidă a sistemului de putere impus la sfârşitul celui de al doilea
război mondial de Uniunea Sovietică în Europa Centrală a constituit cea mai importantă
provocăre şi pentru diplomaţia românească. Aceasta trebuia să găsească soluţii la patru
trenduri importante din relaţiile internaţionale de la începutul anilor `90: i) redefinirea
geopolitică a Europei Centrale în urma abandonării „doctrinei Brejnev” urmată de
retragerea trupelor sovietice; ii) dorinţa Occidentului de a nu forţa Uniunea Sovietică şi
pe Mihail Gorbaciov în abandonarea prea rapidă a Europei Centrale, înainte de a pregăti
un plan pentru statele post-comuniste. Această stare de incertitudine a Statelor Unite şi
Marii Britanii faţă de Europa Centrală s-a prelungit până în 1993-`94, când s-a conturat
cu mai multă claritate viziunea încorporării spaţiului în NATO şi Uniunea Europeană; iii)
reunificarea germană şi temerile legate de potenţialele consecinţe negative asupra
vechiului continent (exista încă teama de o potenţială agresivitate germană. Temerile s-au
dovedit nefondate, Berlinul acţionând ca un autentic catalizator pentru occidentalizarea
Estului); iv) fragmentarea statală. Secesiunea Croaţiei şi Sloveniei la 25 iunie 1991 a fost
urmată de dizolvarea URSS în decembrie acelaşi an. Divorţul „de catifea” dintre Cehia şi
Slovacia s-a finalizat la 1 ianuarie 1993. Între timp, Iugoslavia se dezmembra în urma
unor războaie succesive.
Reacţia românească la aceste procese politice europene şi regionale trebuie
analizată şi din perspectiva situaţiei politice interne. Fără îndoială, conflictele interetnice
de la Târgu Mureş din martie 1990, fenomenul Piaţa Universităţii şi percepţia occidentală
a resurecţiei neo-comuniştilor au creat realităţi politice. Principalul obiectiv al
diplomaţiei româneşti în perioada 1990-1993 a fost ieşirea din starea de semi-izolare
diplomatică, generată de violenţele anilor 1990-`91. Relaţia cu „Europa Centrală” a fost
193
Teza de doctorat

fundamental influenţată de acest obiectiv al politicii internaţionale a României. Pe de-o
parte România dorea să se asocieze unui grup de state care aveau o percepţie
preponderent pozitivă în Occident, pe de altă parte acestea manifestau o anumită
superioritate narcisistică, dezvoltând la nivelul retoricii tezele unui „excepţionalism
central-european”.
După 1989 la Varşovia şi Praga nu mai existau angoasele unui reviriment
iredentist al Ungariei, în condiţiile în care Germania a garantat inviolabilitatea
frontierelor vecinilor săi. Devenea evident faptul că Ungaria, chiar şi sub conducerea
guvernelor neo-conservatoare, nu va putea dezvolta un revizionism care să aibă
consecinţe directe asupra frontierelor. Mai mult, existenţa unor mişcări anti-comuniste
aflate adesea în conexiune unele cu altele în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria a întărit
ideea „comunităţii de destin”. România nu a putut reînnoi relaţiile de alianţă din perioada
interbelică alături de polonezi şi cehoslovaci. A rezultat astfel un context geopolitic
regional în care cheia ecuaţiei central-europene pentru România nu se afla la Bucureşti, ci
la Budapesta. Iată care sunt principalele argumente.
Încă de la sfârşitul anului 1989 la Budapesta, dar şi în cercurile emigraţiei
maghiare din Occident, era făcută publică speranţa că „dictatul de la Trianon” va fi abolit,
Ungaria Mare urmând să redevină o entitate politică, nu doar una imaginată. Retorica
revizionistă maghiară viza România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În timpul campaniei
electorale din mai 1990, József Antall declarase că „În sufletul meu, eu consider că voi fi
Prim-Ministru pentru 15 milioane de unguri”438. În fapt, guvernele neo-conservatoare din
Ungaria (József Antall şi Péter Boross în perioada mai 1990 - iulie 1994) au dus o
politică preponderent simbolică, susţinând că renaşterea naţiunii maghiare, proaspăt
eliberată de comunism, nu poate fi deplină fără reunificarea, cel puţin spirituală, a
Ungariei Mari. A fost susţinută o amplă propagandă pentru rediscutarea „dictatului de la
Trianon”439 şi a frontierelor stabilite în urma conferinţei de pace de la Paris (1946 -1947).
În raporturile cu România, relaţiile au devenit tensionate în partea a doua a anului 1990.
438
Péter Kende, “The Trianon Syndrome: Hungarians and Their Neighbors,” în Béla K. Király, ed., Lawful
Revolution in Hungary, 1989-94, Boulder, Social Science Monographs, 1995, pp. 475-492
439
Prin Tratatul de pace de la Trianon din 1920 se stabileau graniţele Ungariei, semnificativ mai mici decât
cele de la începutul primului război mondial. În jurul acestui tratat, comparat cu „dezastrul de la Mohacs”,
s-a creat teoria de „victimă a Marilor Puteri” a Ungariei, principala vinovată fiind considerată Franţa.
194
Teza de doctorat

Obiectul disputei a fost chestiunea minorităţilor. Într-o declaraţie din 2 noiembrie 1990 a
guvernului Ungariei, proaspăt devenită membră a Consiliului Europei, ridica problema
drepturilor colective ale minorităţilor etnice. Ministrul Afacerilor Externe român, Adrian
Năstase, îi trimitea la 10 noiembrie 1990 o scrisoare omologului său maghiar, Geza
Jeszensky, în care îi cerea explicaţii, afirmând că nu se va putea ajunge la o îmbunătăţire
a relaţiilor bilaterale dacă guvernul maghiar va insista în chestiunea drepturilor colective
pentru minorităţi440. Tensiunea a escaladat, în pofida întâlnirilor la nivelul miniştrilor de
externe român şi maghiar, astfel încât în 4 decembrie 1990 MAE român declara că „Se
observă, în ultima vreme, o tendinţă tot mai evidentă din partea ungară de imprimare a
unui curs de încordare a relaţiilor dintre cele două ţări.”441
În acest timp, „troica” formată din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria se pregătea
pentru demantelarea imperiului sovietic, prin avansarea cererilor de retragere a trupelor
sovietice de pe teritoriul lor şi, succesiv, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi CAER.
După îndepărtarea lui Eduard Shevardnadze de la conducerea diplomaţiei sovietice s-a
luat decizia de accelerare a procesului de desovietizare. La 15 februarie 1991 a avut loc la
Budapesta summitul inaugural al troicii de la Vişegrád. Şeful guvernului român, Petre
Roman, a încercat să obţină o invitaţie la eveniment, cerând ca România să devină şi ea
membru fondator al Grupului de la Vişegrád. Împotrivirea formală la cererea premierului
Petre Roman i-a aparţinut lui Vaclav Havel, care-i scrisese în iulie 1990 preşedintelui Ion
Iliescu, cerându-i „respectarea deplină a drepturilor fundamentale ale omului”442.
O astfel de evoluţie a fost anticipată la nivelul diplomaţiei române, încercându-se
contracararea ei. Ministerul de externe român a realizat proiectul „Uniunii Europei
Centrale şi de Est”, la 11 februarie 1991. Potrivit acestui proiect Uniunea ar include “în
mod firesc Bulgaria, Republica Cehă şi Slovacă, Polonia, România, Ungaria. UECE ar
putea facilita armonizarea politicii lor externe, respectiv promovarea coerentă a
intereselor lor comune în cadrul CSCE. Pe acelaşi temei, ea ar putea încuraja integrarea
treptată a statelor participante în structurile europene existente într-o manieră
440
Adrian Năstase, România după Malta. 875 zile la Externe, Vol. 2, Fundaţia Europeană Titulescu,
Bucureşti, 2006, pp.76-80
441
Ibidem, p. 243
442
Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Humanitas, Bucureşti, 2006,
p.11
195
Teza de doctorat

“neconcurenţială” şi chiar prin coordonarea eforturilor lor’’. Însă nici un membru al
Trilateralei nu s-a arătat interesat în construirea unei entităţi regionale de colaborare cu
slabe şanse de viabilitate, fiecare încercând să scape de “efectul Yalta” şi să facă parte
dintr-o structură de securitate occidentală443. Iniţiativa românească avea şanse minime să
fie acceptată din mai multe motive: i) constituirea trocii Vişegrád este rezultatul unui
proces de diferenţiere intraregională început chiar înainte de căderea comunismului; ii)
proiectul MAE român nu era pe deplin adecvat viziunilor politice asumate la Praga,
Varşovia şi Budapesta, lipsindu-i dimensiunea de securitate, considerată a fi esenţială de
celelalte state central-europene; iii) orientarea spre Europa Centrală a României era
conjuncturală, o astfel de identitate nefiind structurată la nivel oficial. Însă, asumarea
identităţii balcanice este consacrată prin „Cartea Albă” a Ministerului Afacerilor Externe
(iunie-decembrie 1990)444. Din spaţiul acordat de “Cartea Albă” a MAE colaborării
balcanire se putea conchide că aceasta era principala preocupare sub-regională a acţiunii
diplomatice externe a României445. De altfel, termenul „Europa Central” nu apare deloc
în Cartea Albă a diplomaţiei române. Accentuarea doar pe această subregiune “poate
apărea ca o preferinţă ce s-ar identifica, cel puţin în opinia internaţională, cu anumite
caracteristici ale “balcanismului” (în realitate a unui tip de a face politică, anume
bizantinismul politic), şi aceasta într-un moment în care statele balcanice întreprind
vizibile eforturi de “europenizare”; iv) propunerea diplomaţiei române contravenea chiar
logicii troicii de la Vişegrád – un proiect restrâns şi exclusivist, în măsură să asigure o
relaţie privilegiată cu Occidentul european şi atlantic.
În 1990 România îşi asumase identitatea de stat balcanic, pe modelul politicii
externe interbelice, pentru a bloca revizionismul maghiar printr-o reţea de state anti-
revizioniste. Ion Iliescu, în discursul rostit la cea de a 45 – a Sesiune a Adunării Generale
a ONU, în 4 octombrie 1990 arată că “ţările balcanice au vechi tradiţii de cooperare şi
interese comune”446 şi pe aceste baze România a propus crearea unui forum pentru
Securitate şi Cooperare în Balcani. În esenţă se sugerează că, în spiritul Actului Final de
443
vezi Adrian Năstase, România şi noua arhitectură mondială. Studii. Alocuţiuni. Interviuri, 1990 – 1996,
Bucureşti, 1996
444
A. Năstase, România după Malta, vol. 2, pp.407-436
445
Vasile Puşcaş, Pulsul istoriei în Europa Centrală. Studii, Articole, Comentarii, Interviuri, Sincron, Cluj-
Napoca, 1998, p. 134
446
“Dimineaţa”, 9 oct.1990
196
Teza de doctorat

la Helsinki şi al înţelegerilor realizate la reuniunile ulterioare ale CSCE, ţările din Balcani
să realizeze forme concrete de întărire a încrederii şi securităţii. Conform proiectului, în
planul competenţei politico-militare este necesară instituirea unui sistem de consultări
politice la diferite niveluri447. În cadrul aceluiaşi discurs pronunţat la ONU, preşedintele
Iliescu propunea şi un proiect orientat spre Europa Centrală, dar sub forma unei cooperări
a statelor riverane Dunării, iar colaborarea proiectată trebuia să aibă dimensiuni
ecologice, comerciale, turistice448, lipsindu-i una politico-militară. Ideea unei structuri de
cooperare între ţările dunărene care să aibă şi o dimensiune politică este emisă de Ion
Iliescu abia la 1 iulie 1991, la Praga, în momentul desfiinţării Tratatului de la Varşovia449.
Pe acest fundal regional complicat, şi al percepţiei de la Bucureşti relativ la
pericolul revizionismului maghiar, România a manifestat solidaritate faţă de cauza sârbă.
În conflictele iugoslave Ungaria nu a fost dezinteresată în secesiunea Croaţiei şi
Sloveniei, state considerate a fi parte a Europei Centrale. Pe scurt, atitudinea diferită faţă
de conflictele din spaţiul iugoslav, determinată de o anumită structurare a percepţiei
intereselor, a fost un element de diferenţiere între România şi Grupul Vişegrád.
Un alt element de tensiune diplomatică subterană între România şi celelalte state
post-comuniste a fost relaţia cu Uniunea Sovietică/Federaţia Rusă. Având încă trupe
sovietice pe teritoriile naţionale, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au încercat să adopte o
conduită comună faţă de Moscova în perioada 1990-`92. În noile tratate bilaterale dintre
URSS şi foştii săi sateliţi, care se aflau în stadiu de negociere la începutul anului 1991,
diplomaţia sovietică a încercat să includă clauze prin care să le blocheze orientarea
politico-militară spre Occident. La Budapesta, Praga şi Varşovia nu au fost acceptate
asemenea cerinţe. România însă a semnat la 5 aprilie 1991 Tratatului de colaborare, bună
vecinătate şi amiciţie” cu URSS. Acordul, neratificat de Parlamentul României, conţinea
la art. 4 clauza potrivit căreia „România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu
vor participa la nici un fel de alianţe îndreptate una împotriva celeilalte. Nici una din
Părţile Contractante nu va permite ca teritoriul ei să fie folosit de către un stat terţ pentru
comiterea unei agresiuni împotriva celeilalte Părţi Contractante. Nici una din ele nu va
447
Adrian Năstase, România şi noua arhitectură, pp. 170 - 172
448
“Discursul preşedintelui Ion Iliescu la cea de-a 45-a sesiune a Adunării Generale a ONU”, “Dimineaţa”,
1990, 9 octombrie 1990
449
„Vizita dlui preşedinte Ion Iliescu la Praga”, Idem, 1991, 8 iulie 1991
197
Teza de doctorat

pune, în aceste scopuri, la dispoziţia unui stat terţ căile şi mijloacele sale de comunicaţie
şi alte infrastructuri şi nu va acorda nici un fel de sprijin unui asemenea stat care ar intra
într-un conflict armat cu cealaltă Parte Contractantă”450. Ulterior, acest gest politic a fost
interpretat ca un argument al incompatibilităţii României cu Europa Centrală, care şi-a
manifestat fără echivoc orientarea euro-atlantică. S-a speculat intens despre relaţiile
dintre România şi Federaţia Rusă, fiind avansată şi ipoteza potrivit căreia de la Bucureşti
se acceptă apartenenţa la grupul filo-rus din Balcani, alături de Bulgaria şi Iugoslavia451.
Trebuie spus că Federaţia Rusă a semnat acorduri bilaterale şi cu alte state post-
comuniste: Republica Cehă şi Slovacă (la 1 aprilie 1992), Polonia (la 22 mai 1992), şi
Bulgaria (la 4 august 1992). Încă nu este pe deplin clarificat acest episod al diplomaţiei
româneşti, dar se pare că articolul 4 a fost inclus în Tratat pentru că negociatorii sovietici
au afirmat că prevederi similare vor fi cuprinse şi în acordurile cu celelalte state post-
comuniste. Ceea ce a fost fals. În orice caz, rămâne întrebarea de ce a fost acceptată în
cursul negocierilor o astfel de prevedere, chiar dacă ea s-ar fi regăsit şi în acorduri cu alte
ţări?
Eşecul aderării la Trailaterala de la Vişegrád a însemnat orientarea spre Balcani
(Iugoslavia şi Bulgaria), ulterior a fost redescoperită vocaţia de stat riveran Mării Negre.
Cel mai important rezultat este Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN). Aceasta a
fost oficial lansată, prin semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992. Membrii
fondatori ai CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, R. Moldova,
Rusia, Ucraina şi trei ţări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia). Regiunea
CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde în
arealul său un număr de opt mări.
Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992 (”Declaration on Black
Sea Economic Cooperation” şi ”Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al
CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre în
scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană şi mondială, prin
intensificarea cooperării multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din
450
Florin Abraham, Transformarea României: 1989-2006. Rolul factorilor externi, INST, Bucureşti, 2006,
pp.188-189
451
Emil Hurezeanu, NATO după NATO, în Gabriel Andreescu, România versus România, Clavis,
Bucureşti, 1996, pp.143-149
198
Teza de doctorat

proximitatea geografică şi complementaritatea economiilor naţionale. In mod deliberat a
fost evitată includerea unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate
neadecvate momentului. Însă, până în 1996 CEMN a fost lipsită de rezultate şi fără o
organizare clară, când miniştrii de externe, întruniţi la Bucureşti, au adoptat un ”Plan de
acţiune” care a îmbunătăţit cooperarea. A fost introdus sistemul Troicii ministeriale, în
încercarea de a da o mai mare relevanţă organizaţiei452.
Relaţia României cu Europa Centrală s-a realizat la două nivele: 1) al relaţiilor
bilaterale şi 2) al unor entităţi ce îşi asumă o identitate central-europeană (Trilaterala de la
Vişegrád, ICE, CEFTA). Între cele două paliere a existat însă o relaţie de
intercondiţionare, în sensul în care accederea în formatele de colaborare multinaţională
era dependentă de un stadiu minim acceptabil al relaţiilor cu toţi membri structurii.
În relaţiile bilaterale cu Austria, Slovacia, Ungaria una dintre constante este
încercarea de a da o dimensiune economică arterei Dunăre – Main – Rhin în care
România se afla “la capătul acesteia, un punct de contact cu Orientul Apropiat, cu spaţiul
rus, cu spaţiul caucazian, cu zona Mării Negre”453. Deşi factorii politici oficiali declarau
România ca fiind o ţară central europeană, principalele acţiuni de colaborare regională
nu sunt îndreptate înspre Centrul Europei, ci (eventual) dinspre aceasta spre zona sud-est
europeană şi a Orientului Apropiat.
După dezintegrarea Cehoslovaciei, România a avut cele mai bune relaţii politice
cu Slovacia, datorită comunităţii de interese: de a conlucra pentru a se opune
revizionismului guvernului Antal. Tratatul privind relaţiile de colaborare şi prietenie
dintre România şi Slovacia a fost semnat în 1993454 (amintind de Mica Înţelegere) iar cel
cu occidentalizata Cehie abia în 1994. În 27 februarie 1992 a fost semnat la Sofia
“Tratatul de prietenie, colaborare şi bună vecinătate” dintre România şi Bulgaria.
Conflictul iugoslav şi rebalcanizarea Balcanilor la care se adaugă un tratament
diferenţiat şi favorabil al Occidentului pentru ţările Europei Centrale a fost un semnal şi
pentru factorii politici de la Bucureşti că orientarea spre zona Euriopei sud-estice este
452
Vezi “Black Sea Economic Cooperation”, http://www.bsec-organization.org
453
„Dimineaţa“, an. IV, 1993, nr. 121
454
Idem, an IV, 1993, nr. 194
199
Teza de doctorat

contraproductivă. România nu mai este definită drept o ţară balcanică ci una “central-
europeană dar în vecinătate cu Balcanii”455.
Modul în care a fost reintrodus conceptul de Europa Centrală în discursul politic
european explică şi el reticenţa mediilor politice româneşti faţă de aceasta456. El este
asociat cu revizionismul. Vehicularea conceptului de Mitteleuropa şi suprapunerea dintre
Europa Centrală şi Austro-Ungaria, în care Transilvania era inclusă în diferitele invocări
ale Europei Centrale, în timp ce Vechiul Regat este asociat Balcanilor nu a făcut decât să
trezească reacţii adverse în majoritatea spectrului politic din România. Dar realitatea
politică europeană a impus învingerea acestui complex şi autoincluderea în Europa
Centrală, căreia i s-a conferit o geografie şi determinare proprie. Fiecare dintre statele
zonei circumscrise drept “centrale” a dat o determinare proprie respectivului concept
fiind utilizat ca un posibil vehicul pentru integrarea politică, economică şi militară în
institutiile occidentale457.
Intrarea în vocabularul politic românesc a noţiunii de Europa Centrală este
asociată etapei “ieşirii din izolare”. Încă din 1992 este afirmată apartenenţa României la
Europa Centrală. Sarcina diplomaţiei româneşti era de a neutraliza conceptul restrâns,
exclusivist de Europa Centrală şi de a demonstra compatibilitatea României cu această
structură polimorfă. Adrian Năstase în cadrul Conferinţei de la Geneva “O nouă
arhitectură pentru Europa Centrală şi de Est” (29 aprilie 1992)458 definea drept state
central europene toate ţările împinse cu forţa în spatele graniţelor imperiului sovietic
extern. Principalele argumente identitare sunt geografia, istoria, cultura.
Au existat la nivelul factorilor decidenţi în politica internaţională a României
încercări de definire a identităţii regionale. În perioada 1990-1996 principala zonă de
reflecţie publică asupra chestiunilor externe a fost Preşedinţia României, situaţia
exprimând influenţa decisivă a lui Ion Iliescu asupra puterii executive. Cele mai ample
referiri la Europa Centrală ale fostului şef de stat se găsesc în cartea “Revoluţie şi
455
Florin Abraham, „Discursul politic despre Europa Centrală. Studiu de caz: Ion Iliescu”, în Analele
Universităţii din Oradea. Seria Drept, anul VII, 1999, p.308-309
456
Valentin Mandache, “Geopolitical scales of prestige in a former communist world: Central Europe,
Eastern Europe, Balkans. The Case of Romania and Moldova”, Euro-Atlantic Studies, nr. 2, 1999, pp.103-
111
457
Sorin Antohi, Românii în anii 90: geografie simbolică şi identitate socială, în Gabriel Andreescu, op.cit,
pp.200-2007
458
Adrian Năstase, România şi noua arhitectură, p. 132
200
Teza de doctorat

459
reformă” , apărută în 1994. România este, potrivit acestuia, “o parte intrinsecă a zonei
central-europene”, din punct de vedere geografic, istoric şi cultural. Sunt utilizate şi
“argumente geostrategice”: într-o expunere la Institutul Regal de Relaţii Internaţionale
din Londra în 3 noiembrie 1994, România este inclusă în “Heartland “, zona centrală a
continentului european460.
Este foarte interesant de urmărit logica argumentaţiei româneşti privind atuurile
sale, din perspectiva unei potenţiale aderări la NATO, Geografia este utilizată ambivalent
în discursul public românesc, atât pentru a explica defazajul faţă de Occident sau alte
state vecine, dar şi pentru a întări argumentele pentru rolul regional al României. Şi Ion
Iliescu, alături de majoritatea românilor utilizează geografia pentru a explica retardarea
societală: “am avut acest dezavantaj istoric de a ne afla în acest colţ de Europă (s.n.), care
a însemnat de-a lungul multor secole migraţie de popoare, năvăliri din Asia şi Estul
Europei şi din Orientul Apropiat spre Europa, ceea ce a întârziat dezvoltarea României în
raport cu toate ţările vest europene”461. Dezavantajul este răsturnat în avantaj: România
devine o “placă turnantă”, a legăturilor intraeuropeane şi a acelora dinspre Europa şi
regiunile învecinate. Deţinem o parte importantă a litoralului Vestic al Mării Negre şi
cele mai importante facilităţi portuare. Or, prin conexiunea sa cu Marea Mediterană, Asia
Centrală şi Orientul Apropiat, Marea Neagră devine, mai ales în contextul actual, o verigă
de legătură deosebit de importantă. România controlează, totodată, o bună parte a
tronsonului navigabil al Dunării (ultimii 1000 km), toate gurile de vărsare a acestuia şi
canalul Dunăre – Marea Neagră. Toate acestea spunea Ion Iliescu, capătă noi semnificaţii
în condiţiile în care inaugurarea canalului Rhin – Main – Dunăre deschide noi perspective
transformării acestui fluviu simbol al continentului într-un canal privilegiat între toate
punctele cardinale ale Europei – de la Marea Neagră la Marea Nordului – precum şi între
continentul european şi zonele limitrofe462. Ion Iliescu într-o alocuţiune la Consiliul
pentru Relaţii Externe, la Washington afirma că România este un “stat de frontieră”. Este
singurul care se învecinează cu toate cele trei arii geostrategice intraeuropene: “spaţiul
459
Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 263 - 271
460
Idem, Toamna diplomatică: septembrie - decembrie 1994, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru
Străinătate, Bucureşti, 1995, p. 93
461
“Dimineaţa”, an V, 1994, nr. 44
462
Ion Iliescu, Toamna diplomatică, p. 93
201
Teza de doctorat

rus”, “cel occidental” şi “cel oriental” definit de axa Marea Neagră – Orientul Mijlociu.
România este cheia “ecuaţiei balcanice” şi a flancului sudic care leagă Rusia de Turcia şi
cu fosta Iugoslavie, după cum este la fel de importantă şi pentru direcţia de nord, care
leagă Ucraina de statele baltice463.
b) Perioada Essen-Helsinki
România reuşise să iasă din izolarea diplomatică generată de evenimentele tulburi
din 1990-`91 iar în 1993, după îndelungi eforturi diplomatice, fusese acceptată în
Consiliul Europei. Apartenenţa la instituţia de la Strasbourg conferea un important
avantaj, deoarece vecinii central-europeni nu mai puteau invoca deficitul democratic
pentru legitimarea unei atitudini de superioritate. După adoptarea în iunie 1993 de către
Consiliul European de la Copenhaga464 a criteriilor pe baza cărora se va extinde Uniunea
Europeană, în rândul grupului Vişegrád au apărut interogaţii publice în legătură cu
necesitatea menţinerii sale, din moment ce la Bruxelles analiza se va face individual, nu
pe grupuri de state. În acest fel s-au redefinit şi obiectivele Grupului: de la aderarea
prioritară în Uniunea Europeană la aceea a menţinerii stabilităţii regionale, în condiţiile
dezintegrării Iugoslaviei şi a „divorţului de catifea” dintre Praga şi Bratislava. Crearea
CEFTA a lărgit aria de aplicare a conceptului de Europa Centrală cu o nouă dimensiune,
cea economică.
Din 1994 se exprimă ideea despre caducitatea înţelegerilor Grupului de la
Vişegrád, statele componente privindu-şi partenerii ca pe un balast care îi impiedică în
drumul lor spre Occident. Preşedintele ceh Vaclav Havel a fost campionul acestei
orientări465. În acest fel se evindenţia faptul că existau atitudini de superioritate chiar între
statele din nucleul central-europen.
România, aşa cum am arătat mai sus, a încercat să se insereze în clubul central-
european, adoptând această identitate. Adrian Năstase, din poziţia de preşedinte al
Camerei Deputaţilor, prezenta un interesent proiect în cadrul Formului Crans Montana de
la Bucureşti din 1994466. Fostul ministru de externe român constata că „Europa
463
Ibidem, p. 20
464
Marius Sorin Bota, România în drumul spre Uniunea Europeană, Bucureşti, 2003, pp.72-82
465
Dimineaţa, an V, 1994, nr. 27
466
A. Năstase, România şi noua arhitectură, pp.146-147
202
Teza de doctorat

prezentului a renunţat la dihotomia Est-Vest. Între cei doi poli integratori (UE şi CSI) s-a
conturat zona Europei Centrale. Această arie era de aşteptat să constituie principalul
obiect al proceselor ce vor conduce în final la edificarea Noii Europe.” Năstase evidenţia
fenomenul atomizării Europei Centrale, care acţionează contrar tendinţei integratoare. Se
atragea atenţia că integrarea nu va putea fi obţinută prin efort individual şi doar cu
sprijinul UE, ci ea presupunea şi un efort în grup al ţărilor din regiune. Propunerea era de
organizare a unei Conferinţe central-europene care să contribuie la armonizarea
eforturilor de integrare. Un obiectiv important al conferinţei trebuia să fie identificarea
căilor de revigorare a economiilor central-europene inclusiv printr-o piaţă unică înaintea
intrării lor în UE. Toate iniţiativele active în zonă (Pentagonala, Vişegrád-ul, Iniţiativa
Central Europeană, zona eurocarpatică, chiar şi Planul Balladur) „s-au definit prin
excludere, instituind criterii delimitative inconsistente. Noi optăm pentru o soluţie care să
opereze prin includere, înglobând pe toţi cei care îşi recunosc apetenţa la spiritul şi
problematica zonei”. Propunerea lui Adrian Năstase trebuie interpretată ca o reacţie faţă
de constituirea în 1992 a CEFTA, dar care refuza să accepte primirea şi a altor state din
afara Grupului Vişegrád. Este important de notat faptul că România a fost acceptată în
CEFTA abia la 1 iulie 1997.
Pentru acţiunea spre aderarea la instituţiile occidentale, cu ajutorul identităţii
central-europene esenţială era însă dimensiunea politică. Iar România continua să aibă o
problemă de percepţie negativă în Occident, pe fondul asocierii Guvernului Nicolae
Văcăroiu cu partidele radicale (PSM şi PRM) în cadrul aşa-numitului „patrulater-roşu”.
În Occident se considera că „regimul neo-comunist” al lui Ion Iliescu ar manifesta o
atitudine intolerantă faţă de minorităţi, în special faţă de cea maghiară. Problema
realizării unui tratat politic care să reglementeze relaţiile dintre România şi Ungaria
devenea foarte importantă, cu atât mai mult cu cât din Statele Unite, dar şi de la Bruxelles
şi Berlin veneau mesaje în acest sens467. Iar astfel de îndemnuri nu erau adresate puterii
de la Bucureşti ci şi către Bratislava, unde guvernul Vladimir Meciar pierduse, prin
atitudinea sa naţionalistă, prestigiul internaţional moştenit de la defuncta Cehoslovacie.
467
Gabriel Andreescu, “Pagini de reconciliere româno-maghiare: 1989-1999. Rolul organizaţiilor civice”,
în Altera, 2000, 6, nr. 15, pp.128-158
203
Teza de doctorat

Adoptarea la Essen a documentul programatic „Strategia de pregătire a ţărilor
asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la UE”, precum şi intrarea în
vigoare a Acordului de Asociere al României la Uniunea Europeană de la 1 februarie
1995 au determinat accelerarea procesului intern de construire a susţinerii politice pentru
obiectivul integrării europene.
Odată cu venirea socialiştilor la putere la Budapesta (1994) s-a schimbat şi
climatul regional în privinţa relaţiilor interetnice, guvernul de stânga având o viziune
mult mai moderată. Acest fapt a şi permis ajungerea la o înţelegere între Budapesta şi
Bratislava în 1995, fiind semnat un tratat politic prin care erau reglementate cea mai mare
parte a problemelor aflate pe agenda bilaterală.
Finalizarea acordului politic româno-ungar a fost mult timp blocată de dezacordul
asupra Recomandării 1201 a Consiliului Europei, teama autorităţilor române fiind că
acceptarea acesteia ar constitui o cheie pentru solicitări de autonomie teritorială pe criterii
etnice din partea maghiarilor468. După semnarea tratatului ungaro-slovac în martie 1995,
cu includerea Recomandării 1201, România se găsea în faţa unei situaţii speciale, riscând
să fie considerată drept un stat nedemocratic, o potenţială sursă de tensiuni în regiune. În
faţa acestei situaţii, puterea de la Bucureşti şi-a asumat proiectul realizării „reconcilierii
istorice” româno-maghiare. A căutat însă să-şi asigure un suport din partea tuturor
partidelor politice, preşedintele Ion Iliescu discutând această problemă cu şefii partidelor
parlamentare469.
Utilizând sintagma „reconcilierii istorice”, după model franco-german,
politicienii din România au făcut acceptabilă pentru opinia publică ideea semnării unui
acord cu Ungaria, după ce multă vreme nu au dorit acest lucru. „Tratatul de înţelegere,
cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară”470 semnat la
468
În art.11 se stipulează faptul că „În regiunile unde sunt majoritare, persoanele aparţinând unei minorităţi
naţionale au dreptul de a dispune de administraţii locale autonome adecvate sau de un statut special,
corespunzător situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi conforme cu legislaţia naţională a statului”, în
http://www.romanothan.ro/romana/cadrujuridic/intern/ce/doc_ref_min/ad_parl/rec1201.htm
469
Întâlnirea domnului Ion Iliescu, Preşedintele României, cu liderii partidelor parlamentare pe tema
reconcilierii româno-ungare, Bucureşti, 14 septembrie 1995, www.presidency.ro (accesat la 28 oct. 2004)
470
M. Of., Partea I nr. 250 din 16 octombrie 1996
204
Teza de doctorat

Timişoara în 16 septembrie 1996 a fost prezentat opiniei publice româneşti471 ca un pas
spre integrarea comună în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. De altfel, în textul Tratatului
la art.7 (1) cele două părţi semnatare îşi exprimă acordul pentru suportul mutual pentru
integrarea în N.A.T.O., UE şi Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.).
Realizarea Tratatului a constituit şi un important vehicul de imagine în Occident,
reconcilierea istorică între cele două state fiind un exemplu pozitiv şi contrastant cu
imaginea Iugoslaviei. Etapa de tranziţie în relaţiile româno-maghiare s-a încheiat după
alegerile parlamentare din 1996, în urma cărora formaţiunea politică a etnicilor maghiari
a devenit parte a coaliţiei de guvernământ. Acest lucru a însemnat dinamizarea procesului
de golire de conţinut exclusiv etnic a relaţiei dintre România şi Ungaria. Din acel moment
U.D.M.R. putea fi considerată ca un actor capabil să gestioneze singură aspiraţiile
comunităţilor maghiare, fără necesitatea intervenţiei „statului-rudă” pentru protecţia
minorităţilor.
Deplina normalizare a relaţiilor româno-maghiare era un paşaport alb pentru
aderarea la NATO pentru ambele state. Iar decizia privind extinderea NATO devenise
iminentă, deoarece în aprilie 1995 Camera Reprezentanţilor au adoptat o rezoluţie prin
care se lansa iniţiativa extinderii spre Est a Alianţei Nord-Atlantice.
Schimbarea de putere de la Bucureşti la sfârşitul lui 1996 a însemnat şi începerea
unei curse de „recuperare” pentru aderarea la NATO, în perspectiva summit-ului de la
Madrid. În planul politicilor regionale acest lucru a însemnat o intensă campanie de
apropiere de statele central-europene. Nu este întâmplător faptul că preşedintele Emil
Constantinescu a efectuat prima vizită externă în Polonia, unul din pilonii Grupului de la
Vişegrád472. Polonia, pe de altă parte, era importantă şi pentru proiectul românesc, agreat
de către Statele Unite, de a constitui ancore pentru occidentalizarea Ucrainei473. De altfel,
în pregătirea summit-ului NATO de la Madrid a avut loc la Neptun semnarea în 2 iunie
471
„Alocuţiunea preşedintelui României, domnul Ion Iliescu, la ceremonia semnării Tratatului de
înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară”, în „Dimineaţa”, 17
septembrie 1996
472
utilizăm informaţiile furnizate de Emil Constantinescu, Timpul dărâmării, timpul zidirii. Cărţile
schimbării, Vol.4, Universalia, Bucureşti, 2002, pp.230-267
473
Adrian Severin, Gabriel Andreescu, Locurile unde se construieşte Europa, Polirom, Iaşi, 2000, pp-38-
40. În Statele Unite teza importanţei geostrategice a Ucrainei şi a nevoii de “ancorare” a acesteia la lumea
occidentală a fost susţinută, în mod proeminent, de Zbigniew Brzezinski. Vezi Out of Control: Global
Turmoil on the Eve of the 21st Century, Collier, New York, 1993 şi The 1997
205
Teza de doctorat

474
1997 a „Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi
Ucraina”. Acest acord semnat de România nu trebuie văzut doar în perspectiva sa
bilaterală, ci şi în cea multilaterală. Se impune credem să ne oprim asupra acestei
chestiuni.
Adrian Severin, în calitate de ministru de Externe, a dorit să includă România
într-o reţea de parteneriate subregionale, sperând în acest fel să crească atractivitatea
candidaturii la NATO şi Uniunea Europeană. Peste acest obiectiv de conjunctură
motivaţia principală a construirii reţelelor de trilaterale era reprezentată de credinţa că
soluţiile la problemele regionale vor putea fi mai rapid identificate într-un format
multilateral.
Prima dintre trilaterale cuprinde România, Ucraina şi Republica Moldova, fiind
înfiinţată la Izmail (Ucraina), în iulie 1997. Ea a vizat colaborarea în domeniul combaterii
crimei organizate, consolidarea suveranităţii Republicii Moldova, sprijinul României în
consolidarea instituţiilor democratice din celelalte două state limitrofe, susţinerea
culturală a românilor de pe teritoriul celorlalte două state, conlucrarea în domeniul
economic, cooperarea prin intermediul unor euroregiuni (Prutul de Sus, Dunărea de Jos)
sau zone economice libere (Galaţi – Giurgiuleşti – Reni)475. Din păcate, cooperarea în
unele domenii prin intermediul acestei trilaterale a fost ineficientă datorită reticenţelor
manifestate de guvernele de la Chişinău şi Kiev476.
A doua trilaterală a fost înfiinţată în octombrie 1997, la Varna, cu participarea
României, Bulgariei şi Turciei. Ea are ca principale obiective întărirea democraţiei,
combaterea crimei organizate transfrontaliere, acordarea de asistenţă în situaţii de urgenţe
umanitare, cooperarea în domeniul infrastructurilor de transport şi energetice, dezvoltarea
relaţiilor în domeniul turismului, înfiinţarea unei zone de comerţ liber, combaterea
terorismului, consolidarea securităţii şi stabilităţii în zonă şi colaborarea cu alte
organizaţii şi structuri regionale477.
474
Tiberiu Tudor, Istoria dramatică a teritoriilor româneşti ocupate. Tratatul cu Ucraina – 1997, Ed. “Ion
Creangă”, Chişinău, 2000, passim
475
Ibidem.
476
Ministerul Afacerilor Externe, Cooperarea trilaterală, in http://www.mae.ro
477
Ibidem.
206
Teza de doctorat

În noiembrie 1997, la Bucureşti a luat fiinţă, la iniţiativa statului român, o nouă
trilaterală formată din România, Polonia şi Ucraina. Ea are ca obiective principale
consolidarea dialogului la nivel politic, economic şi de securitate între cele trei ţări,
ancorarea Ucrainei în spaţiul central-european, cooperarea în domeniul infrastructurii
rutiere, colaborarea militară şi combaterea crimei organizate. Având în vedere
dimensiunile membrilor săi şi importanţa lor strategică, se poate spune că aceasta este cea
mai importantă organizaţie trilaterală din Europa Centrală.
O altă trilaterală la care participă şi România, a fost cea iniţiată în mai 2003, la
Belgrad, cuprinzând România, Ungaria şi Serbia-Muntenegru. Ea are ca obiective
reintegrarea Serbiei-Muntenegru în spaţiul de cooperare central-european (mai ales
participarea la PfP), ajutorul reciproc în vederea integrării în UE, sprijinirea instituţiilor
democratice din Serbia-Muntenegru, colaborarea în domeniul controlului vamal şi
extinderea cooperării economice în cadrul euroregiunii Dunăre – Criş – Tisa – Mureş478.
Un alt format trilateral este cel dintre România – Bulgaria – Serbia. La iniţiativa
părţii bulgare, la 24 septembrie 2002, a avut loc la Vidin o întâlnire de lucru între
miniştrii de externe ai României, Bulgariei şi Serbiei. Scopul principal al întâlnirii l-a
reprezentat sprijinirea politică din partea celor trei a colaborării transfrontaliere dintre
România, Bulgaria şi Serbia în cadrul Asociaţiei "Dunărea 21". A fost subliniată
importanţa impulsionării colaborării în acest format, scop în care a fost creat un consiliu
special format din reprezentanţii autorităţilor locale din Vidin, Calafat şi Zaicear, precum
şi câte un reprezentant al celor trei ministere de externe respective.
În sfârşit, o altă trilaterală este cea a fost înfiinţată la Ioannina (Grecia) cu
participarea României, Bulgariei şi Greciei. Principalele sale obiective erau sprijinirea
României şi Bulgariei în demersul lor de aderare la UE, cooperarea în domeniul
infrastructurilor de comunicaţii, combaterea crimei organizate transfrontaliere şi
intensificarea fluxurilor economice între cele trei state.
După cum se observă, cooperarea prin intermediul trilateralelor este de natură să
întărească stabilitatea şi colaborarea între ţările Europei Centrale. România participă la
acest tip de organizaţii împreună cu toţi vecinii săi, ceea ce demonstrează că vechile
478
Ibidem.
207
Teza de doctorat

conflicte pot fi depăşite, iar cooperarea poate schimba logica de tip sumă zero a trecutului
cu o logică de tip sumă pozitivă, în care toţi participanţii au de câştigat.
Revenind la iniţiativele româneşti în regiunea Europei Centrale în anul 1997 pot fi
consemnate două eşecuri: în pofida campaniilor diplomatico-mediatice la Madrid decizia
anglo-americană nu a putut fi schimbată. În plus, la summit-ul Uniunii Europene de la
Luxemburg din decembrie 1997 România nu a reuşit să obţină deschiderea negocierilor
de aderare479. Aceste rezultate au determinat o intensă reflecţie la nivelul diplomaţiei
române, precum şi a mediului academic. Temerea adesea nerostită în public era că
România va rămâne într-o „zonă gri” a Europei de Sud-Est. Singurul succes important, în
termeni instituţionali, în relaţia cu Europa Centrală, a fost acceptarea României în spaţiul
de liber schimb creat prin CEFTA. Era însă prea puţin în raport cu speranţele politice ale
anului 1997, cu toate că în documentul final de la Madrid s-a reafirmat politica „uşilor
deschise”480.
Ca atare, din 1997 s-a accentuat dimensiunea sud-est-europeană a României, prin
evidenţierea atuurilor geostrategice. Potrivit acestei argumentaţii, România este aflată la
răscrucea a două mari axe de „circulaţie a bunurilor, oamenilor şi ideilor pe Drumul
Mătăsii din Orient spre Occident şi pe Drumul Chihlimbarului de la Baltica la
Mediterana”. O iniţiativă care individualizează acţiunea de politică internaţională
românească la Marea Neagră este aşa-numitul „proiect TRACECA”, prin care se dorea
implicarea României în coridoarele de transport de hidrocarburi din arealul Mării Caspice
şi Asia Centrală spre Europa Occidentală. Proiectul de refacere a „drumului mătăsii” a
fost lansat în 3 februarie 1999 de Emil Constantinescu. Tot în 1997 s-a lansat iniţiativa
constituirii cooperării trilaterale în Caucazul de Sud, Balcanii de Est şi la Nordul Mării
Negre. Nu era o abandonare a identităţii central-europene a României, ci o schimbare de
accente. În sens politic şi civilizaţional România era definită ca parte a Europei Centrale,
iar în sens geopolitic în ambigua „Europa Centrală şi de Sud-Est”.
Valoarea de utilizare geopolitică a României a crescut în condiţiile tensiunilor din
Kosovo de pe parcursul perioadei 1998-1999. Factorii politici de la Bucureşti au sesizat
479
Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
1999, pp.57-122
480
Ibidem, “The Euro-Atlantic Structures and Romania”, în Euro-Atlantic Studies, nr. 1, 1998, pp. 119-128
208
Teza de doctorat

această oportunitate şi au căutat să o fructifice în interes naţional. România s-a implicat în
activităţile Iniţiativei Sud-Est Europene, lansată de Statele Unite la sfârşitul anului
1996481. La Bucureşti s-a creat un Centru regional pentru lupta împotriva crimei
organizate. Era o bună dovadă de implicare a României în gestionarea problemelor
regionale, dar nu şi suficientă pentru o schimbare de poziţie radicală a Occidentului faţă
de România. Iar acest lucru a devenit evident la summit-ul NATO de la Washington din
aprilie 1999, unde, în pofida aşteptărilor, nu a fost lansat un nou val de extindere.
Dacă la nivelul birocraţiei de la Pentagon, Departamentul de Stat şi Cartierul
General al NATO la momentul 1999 nu era considerată oportună o nouă extindere a
Alianţei, evenimentele din Balcani aveau să fie înaintea planificatorilor de profesie.
Occidentul nu era pregătit să adopte o poziţie radicală faţă de regimul Miloşevici, dar
premierul Tony Blair s-a pus în fruntea acţiunilor împotriva liderului sârb482. În conflictul
militar din primăvara lui 1999 dintre NATO şi Iugoslavia, noii veniţi central-europeni au
manifestat o atitudine rezervată, preferând neimplicarea într-un război în imediata lor
vecinătate. Dimpotrivă, România şi Bulgaria, aflate în „zona gri” a Europei, s-au
comportat ca membri de facto ai NATO, acordând drept de survol pentru avioanele
Alianţei. Iar acest lucru a fost realizat în mod evident împotriva dorinţelor opiniei publice
naţionale din România şi Bulgaria. Mai mult, România nu a acordat drept de survol
avioanelor ruseşti pentru a se deplasa spre Kosovo, în speranţa constituirii unei forţe de
menţinere a păcii, care să poată fi utilizată ca un instrument ulterior de influenţă. Au fost
gesturi care au avut importanţa lor în reconsiderarea atitudinii occidentale faţă de
România. Marile puteri europene, incapabile să controleze politic şi diplomatic războaiele
succesive din Iugoslavia, au decis că securizarea regiunii nu va putea fi realizată decât
prin metoda integrării. Ca şi altădată Imperiul roman, Uniunea Europeană a hotărât că
metoda cea mai sigură pentru pacificarea „barbarilor” care luau cu asalt limes-sul este de
a le acorda cetăţenia. În termeni contemporani acest lucru însemna apartenenţa la Uniune.
Aceasta a fost una dintre motivaţiile care au determinat deciziile de la Helsinki.
481
Adrian Pop, “Frameworks of Sub-regional Cooperation in South Eastern Europe”, în Euro-Atlantic
Studies, nr. 1, 1998, pp. 99-108
482
Tom Gallagher, op.cit., pp.90-117
209
Teza de doctorat

c) Epoca post-Helsinki
La Consiliul European al Uniunii Europene din 10-11 decembrie 1999 s-a luat
decizia privind deschiderea negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Lituania,
Bulgaria şi Malta.483. Era o lovitură decisivă dată conceptului restrâns şi exclusivist de
Europa Centrală, aşa cum fusese gândit în formatul Troicii de la Vişegrád. Şefii de stat şi
de guverne au decis astfel în nordul Europei să elimine orice temeri şi speculaţii privind
stabilirea unor frontiere artificiale între statele postcomuniste. Se reiterau deciziile luate
la Consiliul European de la Copenhaga în 1993, potrivit cărora fiecare stat invitat să
adere la Uniune va fi judecat în funcţie de performanţele sale. În acest fel erau anulate în
mod formal orice condiţionalităţi de oportunitate geostrategică sau de rol geopolitic
pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Decizia de la Helsinki, luată în contextul psihologic al încheierii războiului dintre
NATO şi regimul Miloşevici, ridica nu doar problema firească a desfăşurării negocierilor
de aderare ci şi a relaţiilor dintre UE şi Alianţa Atlanticului de Nord. Era oare inversată
relaţia dintre UE şi NATO, în sensul în care se va extinde mai întâi ansamblul
instituţional comunitar şi după aceea şi organizaţia de securitate şi apărare? O astfel de
întrebare era legitimă dacă ne gândim că Ungaria, Polonia şi Cehia au fost mai întâi
invitate să adere la NATO ulterior au primit invitaţia de a iniţia negocierile de aderare la
Uniune484. Astfel, pentru statele candidate la aderarea la Uniunea Europeană se punea
problema găsirii celor mai eficiente metode de a deschide şi porţile NATO.
Răspunsul la aceste întrebări a fost dat cu ajutorul analizei geostrategice. S-a
constatat, în primul rând, faptul că Europa continentală nu mai reprezintă cea mai
importantă arie strategică, odată cu încheierea Războiului Rece, semnarea Cartei de la
Paris şi a Tratatului privind controlul armamentului convenţional cu URSS/Federaţia
Rusă. Extinderea NATO de la Madrid a consolidat, în mod indubitabil, axul central şi
nordic (baltic) al structurilor de securitate şi apărare. Dar instabilitatea Balcanilor de Vest
a indicat faptul că regiunea cea mai instabilă este Europa de sud-est, şi spre aceasta
483
Helsinki European Council 10 and 11 December 1999. Presidency Conclusions,
http://www.europarl.europa.eu/summits/hel1_en.htm
484
Valentin Stan, op.cit., pp.17-30
210
Teza de doctorat

trebuiau focalizate eforturile de securizare485. În al doilea rând, strategii NATO au ajuns
la concluzia că centrul de conflict militar mondial s-a transferat din Europa în Orientul
Mijlociu. Dacă mai adăugăm faptul că Europa de sud-est este regiunea prin care resursele
energetice din zona caspică ar trebui să ajungă în Occident ajungem la concluzia că
extinderea flancului sudic al NATO devenea inevitabilă. Oficialităţile române au fost
conştiente de acest lucru486, în strategia de aderare la NATO fiind evidenţiate avantajele
pe care România le poate oferi Alianţei pentru regiunea Europei de sud-est şi a Orientului
Apropiat487. Din aceste motive, în strategia argumentativă utilizată de România pentru
aderarea la NATO s-au folosit, cu predilecţie, argumente geopolitice. Un rol esenţial îl
avea argumentul că România se poate implicat, simultan, în securizarea Balcanilor de
Vest. Strategii americani se gândeau în perspectivă că România ar putea avea un rol în
crearea unei centuri de securitate în regiunea Mării Negre, alături de Turcia şi
Bulgaria488. În acest fel se producea un subtil transfer de accent de pe identitatea central-
europeană spre cea sud-estică, fără însă ca acest lucru să însemne o schimbare a definirii
oficiale: „stat central-european aflat în vecinătate cu Balcanii”.
Pe agenda imediată a Occidentului, dar şi a României, se afla chestiunea esenţială
a găsirii unor soluţii pentru înlăturarea de la putere a regimului Miloşevici precum şi a
identificării unor soluţii instituţionale pentru securitatea Balcanilor de Vest. Administraţia
Constantinescu a avut o relaţie rece faţă de regimul Miloşevici, acordând chiar sprijin
opoziţiei democratice de la Belgrad.
Încă de la mijlocul anului 1999 a fost înfiinţat Pactul de Stabilitate pentru Europa
de Sud-Est (PSESE), la iniţiativă germană489. În Pactul de Stabilitate a fost cuprinsă şi
România, alături de Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia,
Moldova, Serbia şi Muntenegru. Pactul de Stabilitate reprezintă un produs al viziunii
multilateraliste germane, devenind parteneri alături de statele din regiune şi organizaţii
485
Ionel Nicu Sava, “Geopolitical Patterns of Euro-Atlanticism. A Perspective from South Eastern
Europe”, Euro-Atlantic Studies, nr. 8, 2005, pp. 73-83
486
Vezi Adrian Năstase, România-NATO 2002, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002, passim
487
Teodora Moşoiu, “NATO, U.S. and EU in the Changing International Environment”, Euro-Atlantic
Studies, nr. 7, 2004, pp. 91-93
488
Federico Bordonaro, “Bulgaria, România şi structura schimbătoare a geopoliticii Mării Negre”,
www.globalizarea.com
489
Proiectul a fost instituit la 10 iunie 1999, la Köln sub preşedinţia germană a UE şi a intrat în vigoare la
30 iulie 1999, la Întâlnirea la nivel înalt de la Sarajevo. S-au promis consistente ajutoare financiare pentru
statele regiunii, de peste 25 miliarde Euro. http://www.stabilitypact.org
211
Teza de doctorat

mondiale (O.N.U., F.M.I.), regionale (Consiliul Europei, O.S.C.E.) sub-regionale
(Cooperarea Economică la Marea Neagră) precum şi importanţi donatori sau state garante
(S.U.A., Rusia, Japonia, Canada, Elveţia). În această formulă instituţională erau cuprinse
state care se consideră central-europene (România, Croaţia), cele balcanice şi Moldova
ex-sovietică. Însă Pactul de Stabilitate, în ciuda auspiciilor inaugurale pozitive, s-a
dovedit o formulă neviabilă, pentru că fondurile promise nu au mai venit, sau cele
colectate au fost cheltuite ineficient. De asemenea, potrivit unor aprecieri, Uniunea
Europeană a perceput Pactul de Stabilitate ca un rival, astfel încât Comisia Europeană a
lansat propriul „Proces de Asociere şi Stabilizare”490.
O problemă a regiunii balcanice este inflaţia de organizaţii şi instituţii, create cu
suport politic şi financiar occidental, care au dezvoltat o atitudine de concurenţă şi nu de
cooperare, aşa cum se spera491. La Bucureşti s-a creat Centrul Regional SECI pentru
Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere (cea mai importantă iniţiativă a Pactului de
Stabilitate). Centrul este o structură de cooperare regională, cu participare internaţională,
înfiinţat la propunerea oficială a României, în 1999.
România s-a implicat în procesul de restructurare a Pactului de Stabilitate. La 16
noiembrie 2006 a avut loc, la Bucureşti, reuniunea Mesei Regionale a Pactului, precedată,
pe 15 noiembrie, de reuniunile Meselor de Lucru.
Evenimentele de la Bucureşti au marcat un moment important în procesul de
reformă a Pactului, agenda lucrărilor concentrându-se pe adoptarea strategiei financiare a
viitorului Secretariat regional al Consiliului Cooperării Regionale (RCC) şi pe elaborarea
unui plan de eficientizare a iniţiativelor şi grupurilor de acţiune ale Pactului492.
Preocuparea principală a statelor postcomuniste era de a urma „calea regală”,
adică accederea simultană atât în Uniunea Europeană cât şi în NATO. Urmând logica
Troicii de la Vişegrád, în anul 2000 a fost lansat aşa-numitul „Proces Vilnius”. Statele
Grupului Vilnius (V10) sunt statele care candidau la integrarea în NATO: Albania,
Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovacia şi Slovenia.
Procesul Vilnius constituie cercul de discuţii care a acţionat în vederea readucerii
490
Tom Gallagher, op.cit, pp. 259-262
491
Adrian Pop, “Reviewing South East European Security and Cooperation”, Euro-Atlantic Studies, nr. 7,
2002, pp. 21-30
492
Pactul de Stabilitate, www.mae.ro
212
Teza de doctorat

permanente în atenţie a subiectului extinderii, atât în SUA, cât şi în Europa, în condiţiile
în care nici una dintre ţările candidate nu se remarcase prin performanţe care să îi dea
argumente pentru a declanşa o nouă runda de extindere. Procesul a stabilit un model de
conduită între candidaţi, bazat pe principiile solidarităţii, performanţei proprii şi
cooperării, care să fie complementar procesului Membership Action Plan, instituit de
NATO pentru a oferi un cadru coerent şi unitar de pregătire pentru candidaţi. Grupul
Vilnius a avut posibilitatea să confirme statutul de "new allies" al statelor candidate prin
sprijinul acordat aliaţilor de drept, după invocarea, pentru prima data, a articolului 5 al
Tratatului de la Washington, în semn de solidaritate cu SUA în lupta împotriva
terorismului493.
În pregătirea summit-ului NATO de la Praga din noiembrie 2002 au avut loc două
întâlniri la nivel de prim-miniştri ai statelor din Grupul Vilnius (Bucureşti, 25-26 martie
şi Riga, 5-6 iulie 2002). România a organizat evenimentul „Primăvara noilor aliaţi”494 în
care s-a reafirmat dorinţa de extindere a NATO. A fost un eveniment prin care a reliefat
importanţa extinderii flancului de sud al NATO.
Summit-ul NATO de la Praga a marcat ştergerea oricăror criterii de diferenţiere
între statele postcomuniste, odată cu invitarea acestora de a fi membre ale structurii
politico-militare495. Pentru România era cel important eveniment după 1989 care marca
acceptarea sa în Europa democratică, spulberând temerile privind ameninţările clasice de
securitate. Sub protecţia articolului V al Actului fondator România îşi putea exprima în
siguranţă opţiunile geostrategice.
România, ca şi majoritatea statelor central-europene, a manifestat o atitudine pro-
atlantică, poziţie care a venit rapid în contradicţie cu o parte a Occidentului european.
Criza irakiană din 2003 a constituit momentul unei astfel de coliziuni de interese şi
viziuni. În ianuarie 2003 a fost dată publicităţii scrisoarea de sprijin pentru Statele Unite
semnată de liderii a cinci ţări membre UE (Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia şi
Danemarca) şi de liderii a trei ţări est-europene (Ungaria, Cehia şi Polonia). Statele
membre ale Grupului de la Vilnius, printre care se număra şi România, au semnat o
493
Vilnius group, http://www.am.gov.lv/en/security/4494/4509/
494
http://www.newallies.ro
495
Teodor Meleşcanu, “Romania`s Accesion to NATO after the Prague Summit”, Euro-Atlantic Studies, nr.
5, 2002, pp. 63-66
213
Teza de doctorat

scrisoare de sprijin faţă de politica Statelor Unite privind Irakul496. A urmat un conflict
între cuplul franco-german (pacifist) şi grupul celorlalte state care susţineau intervenţia
militară. Se părea că divergenţele vor afecta şi calendarul extinderii europene, însă
temerile s-au dovedit nefondate, la 1 mai 2004 respectiv 1 ianuarie 2007 având loc
primirea în Uniune a valului Luxemburg-Helsinki. În acest fel s-a încheiat şi tranziţia
geopolitică a statelor postcomuniste, de la Europa de Est, trecând prin „Europa Centrală”
pentru a face parte din „Occidentul Extins”.
d) O „revoluţie geopolitică”: “Noua identitate pentru regiunea Mării

Negre”?
După abandonarea tăcută a identităţii sud-est-europene („balcanice”) la începutul
anilor `90 definirea României ca stat central-european a devenit o regulă unanim
acceptată în mediul politic, diplomatic şi academic. O încercare de schimbare a
poziţionării geopolitice a României îi aparţine lui Traian Băsescu, în calitate de
Preşedinte al României. Efortul de statuare teoretică a noii identităţi regionale româneşti,
din perspectiva prezidenţială, poate fi circumscris temporal la sfârşitul anului 2004, în
mesajele sale privind obiectivele prezidenţiale şi în prima parte a anului 2005497.
Cea mai vizibilă caracteristică a politicii externe româneşti de după instalarea
administraţiei Traian Băsescu este orientarea sa accentuată înspre relaţii (numite
„strategice”) cu SUA, Marea Britanie şi cu NATO. Noul atlantism al politicii externe
româneşti - pentru că orientarea spre stabilirea de relaţii privilegiate cu Statele Unite ale
Americii şi cu Marea Britanie este o constantă a demersurilor României - se distinge
printr-o serie de particularităţi498.
496
“Grupul Vilnius de partea SUA în criza irakiană”, “Ziarul financiar”, 6 februarie 2003
497
Vezi în acest sens site-ul Administraţiei Prezidenţiale, www.presidency.ro precum şi Victor Roncea,
(coord.), Axa. Noua Românie la Marea Neagră, Ed. Ziua, 2005, passim
498
SUA sunt importante pentru politica externă a României, aşa cum este ea formulată în doctrina Băsescu,
nu doar dintr-un calcul strategic, care are de-a face cu asigurarea securităţii şi eliminarea pericolelor
asimetrice, ci şi din raţiuni de superioritate şi preeminenţă geopolitică a americanilor asupra UE în zona
estică a Europei. În seara zilei de 26 mai 2005, preşedintele Traian Băsescu a avut o discuţie cu mai mulţi
jurnalişti români. În discuţia care a avut loc atunci, Traian Băsescu, întrebat de “Axa Washington-Londra-
Bucureşti”, şi de ce nu este adeptul unor relaţii la fel de apropiate cu partenerii tradiţionali Franţa şi
Germania ar fi răspuns, râzând: “Decât să sug... la mai mulţi licurici mai mici, mai bine sug... la un licurici
mai mare”, în Gabriel Stănescu, “Axa lui Băsescu şi sexul oral”, “Gardianul”, 19 august 2005
214
Teza de doctorat

Astfel, definirea „Axei Washington-Londra-Bucureşti” s-a făcut în pripă şi nu
fără contrarierea partenerilor de Axă, care s-au trezit incluşi într-o construcţie cu scopuri
neclare pentru ei. În viziunea Preşedintelui României, Axa descrie un parteneriat special,
ale cărei elemente sunt următoarele: i) acţiune ofensivă pentru democratizarea şi
stabilizarea politică a zonei Europei de Est şi a spaţiului Mării Negre; ii) acţiune
conjugată pentru combaterea terorismului şi a ameninţărilor asimetrice; iii) stabilizarea
economică a zonei Mării Negre şi iv) cooperarea militară preferenţială în interiorul, sau
în afara cadrelor existente (NATO sau Parteneriatul pentru Pace), atât între membrii Axei
– vezi amplasarea în România de baze americane- cât şi între aceştia şi ţările din zonă.
Marea Neagră şi zona riverană ei sunt văzute de Preşedintele Traian Băsescu ca
loc al intersectării a două fluxuri strategice: primul, care uneşte producătorul de energie
(Orientul Apropiat, zona Caucazului şi a Mării Caspice) şi consumatorul de energie
(Occidentul), cel de-al doilea care trasează o relaţie între producătorul de securitate
(comunitatea euroatlantică) şi consumatorul de securitate (Orientul Apropiat şi zona
Caucazului).
Zona riverană Mării Negre este percepută de Preşedintele României în termeni de
securitate derivaţi din politica balanţei de putere, specifică teoriei realismului în relaţiile
internaţionale. El încearcă să definească acţiunea României ca fiind una care asigură în
acelaşi timp obiectivele NATO, SUA şi Marii Britanii (securitate, democraţie,
întreruperea fluxurilor de trafic ilegal, lupta împotriva terorismului, crearea unei
contraponderi la spaţiul CSI), cât şi pe cele ale UE (prosperitate prin solidaritate şi
extindere spre Est, stabilitate prin democraţie). Ordinea de priorităţi este însă cea dinspre
obiectivele regionale ale SUA înspre cele ale UE, adică cele americane sunt mai
importante decât cele europene.
Conform lui Traian Băsescu, România trebuie să joace un rol activ în cooperarea
cu statele din zona caucaziană, în soluţionarea conflictului din Transnistria şi a celorlalte
“conflicte îngheţate” – Abhazia, Nagorno-Karabakh, Osetia de Sud. Apoi, România
trebuie să acţioneze ca un fel de “ancoră” a Uniunii Europene pentru statele din
vecinătatea sa estică (Ucraina, Moldova) dar, în acelaşi timp, ca gardian al UE pentru
spaţiul respectiv, rol evocat clar în discursul susţinut cu ocazia semnării de către România
a Tratatului de Aderare la UE în 25 aprilie 2005 la Luxemburg.
215
Teza de doctorat

Definirea României ca stat cu competenţe speciale în zonă are o semnificaţie
aparte, dacă o asociem cu poziţionările anterioare ale României. Vorbind des despre
“politica estică” a României, preşedintele Traian Băsescu a deplasat-o dinspre o logică
unificatoare şi civilizatoare – integrarea în UE - spre o definire a unei identităţi de
margine a Europei, ca spaţiu de frontieră şi de trecere (punte) între UE/Europa şi celelalte
spaţii importante - Caucaz, Orientul Mijlociu etc.
Definirea, în sine, poate părea neimportantă, dar din ea derivă modul în care acest
aspect al politicii externe se leagă de celelalte proiecţii externe ale României şi de modul
în care ele funcţionează coerent. Definirea insistentă a României ca stat din sud-estul
Europei sau aflat la marginea Europei poate să se transforme într-o strategie perdantă prin
obstinaţia cu care România se proiectează în afara centrului geografic şi civilizaţional al
continentului, tot mai mult echivalat cu Uniunea Europeană.
Estul Europei sau frontiera UE pot să însemne la fel de bine periferia Europei.
Această decuplare a României de Europa Centrală este cu atât mai neproductivă şi
periculoasă, cu cât Ucraina mizează foarte mult (şi probabil mai credibil) pe dubla sa
vocaţie simultană - central europeană şi pontică. România operează din nou în termeni
exclusivi când se raportează la cele două spaţii, în loc să le urmărească în acelaşi timp,
asumându-şi pe deasupra şi un rol pe care nu i l-a impus nimeni. În loc de şi-şi, suntem în
logica lui ori-ori, lucru care ne văduveşte de oportunităţi şi ne creează probleme
suplimentare.
Preşedintele Traian Băsescu a revenit la imaginea „României ca placă turnantă”,
discurs care era frecvent folosit în prima parte a anilor ’90. De fapt, sintagma „plăcii
turnante” ascunde imprecizie în ceea ce priveşte obiectivele de politică externă. În epoca
globalizării, ţări precum România nu mai au cum juca rol de placă turnantă, mai ales
atunci când sunt integrate într-un mare bloc politic, economic şi militar. Posibila
echivalare cu situaţia Marii Britanii este forţată şi fără fundament.
În planul acţiunilor concrete de politică internaţională ale României pentru a da
conţinut noii identităţi regionale menţionăm constituirea Forumului Mării Negre, care a
avut loc la Bucureşti (iunie 2006). În legătură cu acest Forum sunt de menţionat
următoarele aspecte: i) iniţiativa se suprapune peste acţiunile Organizaţiei pentru
Cooperarea Economică la Marea Neagră care, de la înfiinţarea ei la Istanbul în 1992, a
216
Teza de doctorat

cunoscut o evoluţie ce i-a adăugat o certă dimensiune politică; ii) Rusia l-a boicotat,
trimiţându-şi doar ambasadorul de la Bucureşti; iii) deşi Forumul a fost construit în ideea
unui summit al şefilor de stat, Turcia şi Bulgaria au fost subreprezentate, ca o reacţie de
dezinteres; iv) constituirea unui Fond Mutual al Mării Negre, care ar trebui să contribuie
la stabilizarea politică şi economică a regiunii, anunţată încă din anul 2002, dar reluată în
anul 2006 nu-şi arată efectele până în acest moment; v) Forumul Mării Negre, aşa cum a
fost proiectat iniţial, a fost abandonat, în mod tacit, de către diplomaţia românească în
urma eşecului de la Bucureşti. Forumul Mării Negre a devenit formatul de promovarea a
unor politici în sfera cooperării interguvernamentale şi non-guvernamentale, dar nu este
acea structură capabilă să determine soluţionarea problemelor cu adevărat importante ale
regiunii (conflictele îngheţate şi reţelele de transport ale energiei)499.
Reprezintă cu adevărat tezele prezidenţiale o „revoluţie geopolitică” prin
„descoperirea Mării Negre”? Din punct de vedere istoric merită menţionat faptul că tema
Mării Negre a fost prezentă, ca un subiect secundar sau terţiar încă din perioada
interbelică. După 1989 au existat încercări de inserare în regiune, amintite deja
(Cooperarea Economică la Marea Neagră, proiectul Traceca, iniţiativa constituirii
cooperării trilaterale în Caucazul de Sud, Balcanii de Est şi la Nordul Mării Negre în
1997, reprezentarea NATO în democratizarea şi stabilizarea Caucazului de Sud în 2003).
„Revoluţia geopolitică” pe care retorica prezidenţială o anunţase la sfârşitul anului
2004 a fost treptat-treptat abandonată, ca urmare a confruntării cu realităţile
internaţionale. La Washington şi Londra anunţul de la Bucureşti privind integrarea lor pe
„axă” nu a trezit nicio reacţie de exaltare, în timp ce de la Berlin şi Paris cancelariile
diplomatice s-au cerut lămuriri suplimentare ambasadelor, pentru a constata dacă nu s-au
produs erori pe fluxul informaţiilor. Destul de rapid evaluările occidentale au ajuns la
concluzia că „Axa Washington-Londra-Bucureşti” şi cu derivaţiile sale este un produs
pentru consum electoral în România. Desigur, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să
reprezinte un obiectiv strategic atât pentru Uniunea Europeană cât şi pentru Statele Unite,
dar modul în care a fost pusă în discuţie „noua identitate regională a României” nu a făcut
decât să trezească nedumeriri în mediile diplomatice şi în cele academice specializate în
chestiuni internaţionale.
499
Vezi site-ul http://www.blackseaforum.org/
217
Teza de doctorat

Chestiunea oleo şi gazaductelor dinspre regiunea Mării Negre către Europa
Centrală poate constitui un studiu-şcoală pentru efectele unui tip sau altul de politică
regională. Statele Unite şi Uniunea Europeană încearcă să elimine dependenţa de
resursele energetice controlate de Federaţia Rusă prin crearea unor reţele alternative la
cele existente sau proiectate. Proiectul Traceca este unul dintre acestea. În paralel însă,
Moscova a adoptat o strategie de „virusare” a proiectelor occidentale prin susţinerea unor
trasee energetice similare cu cele susţinute de occidentali, dar care să fie controlate de
companii ruseşti.
În prima schiţă de strategie a Uniunii Europene în legătură cu problema Mării
Negre, document intitulat „Sinergia în regiunea Mării Negre”500 un loc important îl ocupă
problema energiei şi a rutelor de transport spre Europa ale acesteia. Bruxelles-ul este
interesat, în această variantă a documentului, de dezvoltarea programului său mai vechi
INOGATE (Interstate Oil and Gas To Europe pipelines) - conductele de gaze şi petrol
interstatale spre Europa, dar şi noile proiecte de oleoducte Baku-Supsa, Baku-Tbilisi-
Ceyhan, gazoductul Baku-Tbilisi-Erzerum, inversarea sensului oleoductului Brody-
Odessa şi extinderea lui până în Polonia prin Ucraina. Nu sunt ocolite nici noile proiecte
de oleoducte în construcţie Constanţa-Omisalj-Trieste, Burgas-Vlore şi Burgas-
Alexandroupolis. Este avută în vedere şi o nouă conductă între Grecia şi Turcia, cu o
eventuală extensie în Italia. Este însă demn de menţionat faptul că aceste trasee sunt doar
amintite în Anexele documentului.
Gazoductul Nabucco, ce ar fi trebuit să asigure independenţa României faţă de
gazele ruseşti, prin aprovizioneze cu gaze naturale din Iran şi Turkmenistan, transportate
pe traseul Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Austria pare a fi, în acest moment, un
proiect eşuat. Ungaria pare a adopta punctul de vedere rusesc, urmând să contribuie la
realizarea gazoductului Blue Stream, al Gazprom, alternativ la proiectul Nabucco.501
500
Black Sea Synergy - A New Regional Cooperation Initiative,
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdf
501
În octombrie 2002 s-a semnat la Viena acordul de cooperare între companiile BOTAS (Turcia),
BULGARGAZ (Bulgaria), TRANSGAZ (România), MOL (Ungaria) şi OMV ERDGAS (Austria) privind
proiectul de realizare a unui nou culoar de tranzit al gazelor naturale din regiunea Mării Caspice şi a Asiei
Centrale către ţările din centrul şi vestul Europei (NABUCCO), practic, ocolind Federaţia Rusă.
Gazoductul Nabucco va trece prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria ar urma să fie construit de
companiile Botas, Bulgargaz, Transgaz, MOL şi OMV. Proiectul Nabucco, în valoare de 4,6 mld. €,
estimat a fi terminat in anul 2011 (daca lucrările ar începe în 2008) constituie un exemplu concret de
218
Teza de doctorat

Totuşi, proiectul Nabucco va putea fi realizat doar în urma implicării semnificative a
Statelor Unite şi Uniunii Europene.
Proiectul conductei Constanţa-Trieste nu a depăşit încă faza acordurilor dintre
statele care ar urma să-l susţină (România, Serbia, Croaţia Slovenia şi Italia).
Operaţionalizarea conductei Constanţa-Trieste nu are, în acest moment, o perspectivă
foarte clară. Situaţia este complicată de faptul că, în ciuda dorinţei Comisiei Europene de
a adopta o politică energetică unitară, unele state membre ale Uniunii (Bulgaria, Grecia,
Italia, Ungaria) preferă să încheie acorduri directe cu marile companii ruseşti, pentru
aprovizionarea din surse energetice aflate sub controlul direct sau indirect al Moscovei
(în 2007 s-a semnat memorandumul privind construirea conductei petroliere Burgas -
Alexandroupolis - supranumită "Oleoductul Ortodox"-, între Rusia, Bulgaria şi Grecia, în
care partea rusă va deţine 51% din acţiuni).
Fără a insista asupra unei teme care merită o analiză aparte menţionăm doar că
problema traseelor energetice ar trebui să constituie un exemplu pentru cooperarea
sinergică între două regiuni, Europa Centrală şi bazinul extins al Mării Negre, între care
România poate avea rolul de punte, dacă nu se va poziţiona exclusivist într-una din cele
două arii geopolitice.
Observaţii concluzive
Dacă analizăm retrospectiv istoria naţiunii române începând de la revoluţia din
1848 ajungem la concluzia importantă că destinul nostru istoric a fost intrinsec legat de
Europa Centrală. La momentul 1848 revoluţia din Transilvania a fost direct conectată la
mişcările naţiunilor central-europene. Instaurarea monarhiei de Hohenzollern la Bucureşti
a însemnat racordarea la valorile politice ale spaţiului central-european, nu a celui
balcanic aflat sub influenţă turcă sau a celui estic de inspiraţie rusească. Acordul secret
din 1883 dintre România şi Austro-Ungaria consfinţea această orientare. Neutralitatea din
1914 şi intrarea în război în 1916 alături de Antanta reprezenta consonanţa cu orientările
dominante dintr-o Europă Centrală nu doar non-germană, ci şi anti-germană ale naţiunilor
care doreau reorganizarea regiunii după principiul naţionalităţilor. Mica Înţelegere
implicare economică a UE la Marea Neagră. Gazoductul Blue Stream, al companiei ruse Gazprom, are ca
punct de plecare Turcia, urmând sa tranziteze Bulgaria, Serbia şi vestul Ungariei.
219
Teza de doctorat

constituie expresia apartenenţei la acea Nouă Europă Centrală anti-revizionistă, pro-
franceză şi pro-engleză, formată din statele succesoare ale imperiilor defuncte. Desigur,
perioada comunistă a însemnat anularea oricăror pretenţii central-europeniste din partea
României.
După 1989 România a încercat din răsputeri să fie acceptată în „clubul central-
european”, dar decizia Occidentului de a se „orientaliza democratic” a diminuat miza
unui asemenea efort, din moment ce Grupul Vişegrád nu putea pretinde apartenenţa
exclusivă la NATO şi Uniunea Europeană. Summitul NATO de la Madrid (1997)
constituie momentul maximei influenţe a identităţii geopolitice a central-europenismului.
Dacă la Madrid acceptarea în NATO a avut şi semnificaţia unei reparaţii istorice a
Occidentului către o parte din naţiunile capturate de Stalin la sfârşitul conflagraţiei
mondiale, următoarea decizie de extindere a Alianţei Nord-Atlantice, luată la Praga, a
fost expresia raţionalităţii geo-strategice, din perspectiva unor schimbări radicale în
tipurile de ameninţări la adresa securităţii internaţionale. Lărgirea Uniunii Europene a
fost, în fapt, o acţiune care intră în logica unificării politice a vechiului continent precum
şi a încercărilor sale de a influenţa profilul proceselor de globalizare. Aici, identitatea
central-europeană nu a mai putut revendica un rol proeminent, fiind redusă, inevitabil, la
una dintre multiplele identităţi regionale. În acest proces România a încercat să-şi joace
abil avantajele geopolitice, poziţionându-se ca un actor central-european dar care poate
avea un rol semnificativ în stabilizarea Balcanilor de Vest şi în efortul de democratizare a
statelor din regiunea caucaziană. Această din urmă componentă a politicii internaţionale a
României s-a manifestat, până acum, mai mult la nivelul retoricii publice, rămânând a fi
găsite resursele pentru o astfel de operaţiune.
220
Teza de doctorat

Concluzii
O primă observaţie importantă se referă la faptul că în această parte de final a

cercetării nu intenţionez să realizez un simplu rezumat al celor şapte capitole ale tezei
doctorale. Un asemenea demers ar presupune o importantă notă de redundanţă, din
moment ce la finalul fiecărui capitol am inserat observaţii având un caracter sintetic. Ca
atare, în cele ce urmează voi încerca să analizez rezultatele acestei cercetări din
perspectiva relevanţei actuale a temei Europei Centrale.
Cercetătorii au surprins în legătură cu Europa Centrală faptul că aceasta este o
temă de actualitate, în diferite forme, de aproape două secole. Trăsătura definitorie a
Europei Centrale este aceea de spaţiu cu geometrie variabilă, potrivit formulei inspirate a
lui Le Rider, la care se adaugă caracteristica de a fi un spaţiu “între” puterile continentale
care au manifestat tendinţe de expansiune în interiorul acestei zone. De aici derivă
fluiditatea şi impresia de inconsistenţă geopolitică a Europei Centrale, astfel încât unii
analişti (de exemplu Timothy Garton Ash) au ajuns chiar să se întrebe dacă există acest
subiect sau este doar o „realitate imaginată”. Pluralitatea denumirilor aceluiaşi spaţiu
geografic este un indiciu al ambiguităţii conceptuale. Care sunt graniţele dintre Europa
Centrală şi cea de sud-est, sau între Europa Centrală şi regiunea baltică? În funcţie de
interesele celui care realizează delimitarea avem variante multiple. Până la urmă
„Centrul” este un loc imaginar, în măsura în care se află în discuţie chiar graniţele
răsăritene şi sudice ale Europei. Răspunsul la aceste întrebări, aparent banale, este mult
mai dificil de dat decât ar părea la o primă vedere, iar în cercetarea noastră am aprofundat
ceea ce este denumit în mod generic drept „Europa Centrală”. Concluzia noastră este că
putem vorbi de mai multe „Europe Centrale”, aflate adesea în concurenţă unele cu altele,
fiecare dintre acestea însemnând o anumită intenţionalitate de împărţire a puterii.
Viziunea germană asupra Europei Centrale privilegiază, în mod natural, rolul factorului
etnic şi potenţialul de redefinire a regiunii din perspectiva acestuia. Ca o contra-reacţie,
viziunile non-germane asupra Europei Centrale au dorit să excludă sau, în orice caz, să
minimalizeze rolul factorului etnic (implicit politic şi economic) german. Existenţa unor
viziuni contradictorii asupra aceleiaşi realităţi a creat condiţiile pentru realizarea unei
221
Teza de doctorat

mitologii a „Europei Centrale”. De exemplu, Róbert Kiss-Szemán vorbea despre
existenţa unui "Homo Visegradicus", adică o creaţie specială a umanităţii care nu s-ar
regăsi decât în această regiune502. O asemenea pretenţie credem că este cel puţin exaltată!
Putem decela un anumit profil regional al culturii politice din Europa Centrală,
însă aceste specificităţi pot fi la fel de bine interpretate ca rezultatul unor experienţe
naţionale dar şi a unora într-un cadru multietnic şi pluriconfesional. Fără îndoială,
Imperiul Habsburgic, ulterior Austro-Ungaria au imprimat o anumită matrice cultural-
instituţională asupra spaţiului, model care a cunoscut importante transformări în perioada
interbelică şi sub regimul comunist. Însă spaţiul central-european s-a aflat sub puternica
influenţă a Imperiului ţarist precum şi a celui otoman, cu tot ce înseamnă acest lucru ca
experienţe istorice formatoare. Ca atare, prezentarea Europei Centrale după 1989 ca un
„paradis pierdut” incumbă o importantă doză de mitologie politică. Aceasta a devenit însă
legitimă în anii `80 în măsura în care se constituia ca o contrapondere la ideologia
oficială, marxist-leninistă. După căderea comunismului subiectul Europei Centrale s-a
constituit într-o formulă tranzitorie de coagulare a identităţii regionale în condiţiile în
care Occidentul nu era decis să se „orientalizeze” prin extinderea instituţiilor sale cele
mai atractive, NATO şi Uniunea Europeană, iar în spaţiul sovietic domnea regula
dezintegrării şi a confruntării.
În planul realităţilor sociale şi economice, în anii `90 ai secolului al XX-lea
Europa Centrală se prezintă ca o structură uniformizată de experienţa comunistă, dar care
păstrează încă semnificative diferenţe intraregionale, ca rezultat al diferenţelor istoriilor
naţionale. Analiza trăsăturilor esenţiale ale principalelor procese politice şi economice
din regiunea central-europeană evidenţiază eforturile societăţilor (cu prioritate a elitelor
politice şi intelectuale) de a se democratiza şi de a construi prosperitatea în cadrul
economiei de piaţă. Pentru atingerea acestui dublu obiectiv (realizarea societăţii statului
de drept şi a economiei capitaliste) statele din Europa Centrală nu au utilizat doar
502
„Popoarele central-europene sunt capabile să înveţe unul de la altul. Ce se poate învăţa de la fiecare şi
integrat în ceea ce este comun? De la maghiari explozia unui alegător la 100 de metri şi generoasa lor
ospitalitate. De la cehi capacitatea lor de a produce bogăţie şi prudenţa tactică. De la slovaci prospeţimea şi
inventivitatea lor naturală precum şi capacitatea de a obţine victorii chiar şi din situaţii dezavantajoase. De
la polonezi ingenuitatea şi eleganţa culturală, însoţite de o solidă convingere religioasă. ... omul de
Vişegrad (este) exploziv dar generos în ospitalitatea sa, prudent şi corect dar proaspăt şi capabil să câştige,
pentru că el priveşte spre viitor într-un mod ingenios şi optimist.”, Róbert Kiss-Szemán, "Homo
Visegradicus", http://www.visegradgroup.eu
222
Teza de doctorat

instrumentele cooperării ci şi cele ale competiţiei. „Identitatea central-europeană”,
întruchipată într-o primă fază de Trilaterala de la Vişegrád, nu a constituit doar o metodă
pentru asigurarea sprijinului reciproc între membri şi atragerea sprijinului occidental, ci şi
un subtil mecanism de delimitare faţă de ceilalţi vecini (catalogaţi drept „balcanici”), care
au parcurs şi ei experienţa captivităţii geopolitice în interiorul lagărului sovietic.
În acest fel poate fi interpretată dinamica înfiinţării şi funcţionării instituţiilor de
cooperare intraregională. Iniţiativa Central-Europeană a reprezentat, iniţial, o formulă de
colaborare ad-hoc între statele comuniste (Iugoslavia şi Ungaria) şi cele capitaliste (Italia
şi Austria). Ulterior, ea s-a lărgit păstrând matricea Grupului de la Vişegrád. Iniţiativa de
creare a unui spaţiu de liber schimb (CEFTA) a utilizat acelaşi model de extindere
concentrică. Altfel spus, nucleul de cooperare regională a fost constituit din
Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria care s-a lărgit prin dimensiunea sa baltică, îndreptându-
se şi spre Europa de sud-est. Însă procesul de lărgire a acestor formule de cooperare intra-
regională s-a „democratizat” abia după ce a devenit evident faptul că Occidentul nu poate
recunoaşte existenţa unui club exclusivist, pe criterii mai mult sau mai puţin obiective,
fără a prejudicia stabilitatea regională. Crizele succesive din spaţiul iugoslav şi eşecul
Europei de a interveni eficient pentru soluţionarea acestora au constituit, în mod indirect,
un argument puternic pentru necesitatea procesului de lărgire a NATO şi Uniunii
Europene.
Tema central-europeană a fost dezbătută şi de către români. Putem identifica mai
multe formule româneşti de definire a spaţiului Europei Centrale. Aurel C. Popovici a
propus o formulă de agregare a regiunii urmând logica fidelităţii faţă de monarhia
habsburgică dar care să respecte şi principiul naţionalităţilor, într-o structură federalistă.
Ulterior, după triumful principiului autodeterminării, politicienii şi intelectualii români au
încercat să dea un înţeles propriu Europei Centrale anti-federaliste, anti-revizioniste şi, pe
cale de consecinţă, anti-germane. Trebuie spus că raportarea românească faţă de Europa
Centrală în perioada interbelică este destul de puţin omogenă, existând curente care
privilegiau identitatea balcanică (vezi crearea Înţelegerii Balcanice), în timp ce altele (cu
predilecţie din Transilvania şi Banat) aveau o mult mai mare sensibilitate faţă de
tradiţiile politice şi culturale ale lumii germanice.
223
Teza de doctorat

După 1989 sensibilitatea românească faţă de tema Europei Centrale a cunoscut
grade diferite de intensitate. În plan cultural cea mai substanţială apetenţă pentru
împărtăşirea şi promovarea valorilor „Europei Centrale” a provenit din mediile
transilvănene (Cluj şi Tg. Mureş) şi bănăţene (Timişoara). Miza acestui „pariu” pe
identitatea central-europeană era o subtilă delimitare atât de politica centralistă cât şi de
obiceiurile şi mentalităţile „balcanice”. Mecanismul de legitimare a discursului public al
intelectualităţii din România (fie ea de origine românească, maghiară, germană sau
evreiască) este similar celui folosit în raporturile interstatale: relevarea „superiorităţii”
lumii central-europene asupra celei balcanice. Două observaţii considerăm că sunt
esenţiale pentru analiza discursului cultural despre Europa Centrală în spaţiul românesc:
i) în raport cu intelectualitatea din Ungaria, Cehia şi Polonia, „Europa Centrală” devine o
temă în România abia de la mijlocul anilor `90, având astfel un decalaj de aproape un
deceniu; ii) discursul despre tematica central-europeană a fost mai puternic emoţionalizat
atâta timp cât perspectivele României de aderare la Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea
Europeană erau neclare. După ce a devenit evident (din anul 2000) că România nu va
rămâne într-o „zonă gri”, discursul românesc despre Europa Centrală şi-a pierdut din
interes, fiind substituit de acela privind apartenenţa la lumea euro-atlantică.
Din perspectiva auto-poziţionării geopolitice România şi-a asumat identitatea
central-europeană chiar înainte ca în mediul cultural tema Europei Centrale să devină
proeminentă. Dacă în perioada 1991-`92 România se definea din perspectivă oficială ca
un stat al Europei de sud-est, după 1993 identitatea regională era sintetizată în sintagma
„stat central-european aflat în vecinătatea regiunii balcanice şi a Mării Negre”. Cu unele
mici nuanţări, în funcţie de succesiunea guvernelor, România şi-a asumat identitatea
central-europeană până în anul 2005, când Preşedintele Republicii a încercat să
poziţioneze statul român în „regiunea extinsă a Mării Negre”, sau în imediata sa
proximitate. Această schimbare bruscă de auto-poziţionare geopolitică nu a scăpat
contestărilor din mediul politic şi din cel al specialiştilor în relaţii internaţionale.
Numeroasele conceptualizări ale Europei Centrale de după căderea comunismului
au fost influenţate de proiecţiile de putere ale puterilor regionale sau a celei globale
(Statele Unite) asupra zonei.
224
Teza de doctorat

Dacă în perioada interbelică conceptele politico-diplomatice privind Europa
Centrală în statele succesoare avea o certă componentă anti-germană, începând cu anii
`80 Europa Centrală a fost una anti-rusească, şi aşa a rămas şi în anii `90. Poziţia
URSS/Federaţiei Ruse în raport cu Europa Centrală nu putea fi decât una defensiv-
reactivă, în condiţiile decăderii de la statutul de super-putere la cel de putere regională,
asistată financiar de Occident pentru a nu intra în colaps economic. Moscova a protestat
faţă de procesele de extindere spre Est ale NATO şi Uniunii Europene, a dorit să fie
implicată/consultată asupra acestor decizii, dar nu a obţinut în realitate un asemenea
drept, chiar dacă au fost menajate orgoliile sale. Ca atare, nu doar central-europenii sunt
resentimentari faţă de vecinul lor de la Est ci şi ruşii faţă de vecinii lor vestici, pentru că,
până la urmă, pierderea controlului asupra centrului Europei a însemnat blocarea la
condiţia de putere continental-regională. Iar Rusia sub conducerea lui Vladimir Putin a
făcut tot ce a fost posibil pentru a-şi lua revanşa. A abandonat viziunea geopolitică
stalinistă asupra centrului Europei, care miza pe controlul său cu instrumente politice şi
militare, fiind pus în operă procesul de recreare a dependenţelor faţă de Moscova, de data
aceasta cu ajutorul armei energetice. Aceasta strategie de folosire a şantajului energetic a
fost acompaniată de investiţii masive în sectoare cheie (bănci, industria energetică), fiind
adesea folosite firme occidentale pentru a masca provenienţa capitalului rusesc. S-a ajuns
astfel la situaţia în care, chiar integrate în NATO şi UE statele Europei Centrale să nu
iasă deplin de sub influenţa Federaţiei Ruse. Iar acest fenomen devine tot mai vizibil pe
măsură ce sunt relevate slăbiciunile europenilor şi greşelile strategice ale americanilor.
Pe de altă parte, americanii, îndelung aşteptaţi ca eliberatori de popoarele captive
din Europa comunistă au manifestat o atitudine foarte nuanţată faţă de regiune. Pe de-o
parte erau foarte atenţi în păstrarea unei relaţii amiabile cu Moscova, chestiunea
controlului arsenalului nuclear fiind esenţială. Încercările de transformare democratică a
Rusiei lui Boris Elţân au fost masiv stipendiate de Occident, identificând principalii
donatori în Statele Unite şi Germania proaspăt reîntregită. Pe de altă parte, la nivelul
retoricii publice administraţiile americane şi-au recunoscut datoria morală pe care o au
faţă de popoarele care au fost comunizate în urma aplicării sistemului Ialta. Această
„datorie morală” era însă puternic circumstanţiată politic, în prim plan aflându-se
Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, care au şi întreprins acţiuni pentru răsturnarea
225
Teza de doctorat

sistemului comunist. Faţă de restul statelor din regiune atitudinea a fost mai degrabă
indiferentă. În contextul crizelor iugoslave implicarea americană în regiune s-a mărit,
având astfel loc prima lărgire a NATO din 1997/1999, urmată de cea mai largă extindere
din istoria Alianţei Atlanticului de Nord (2001/2004). Prin această operaţiune Statele
Unite şi-au câştigat un suport aproape necondiţionat în „Noua Europă”, atitudine de
fidelitate manifestată în războiul anti-terorist precum şi în războiul din Irak declanşat în
anul 2003.
Germania avea toate datele naturale la sfârşitul Războiului Rece pentru a exercita
cea mai complexă influenţă asupra Europei Centrale. Însă, în memoria colectivă a
naţiunilor central-europene nu se putea şterge atât de uşor faptul că Germania a fost unul
din principalii generatori a două conflagraţii mondiale, în urma cărora regiunea a suferit
importante transformări. Cancelarul Helmuth Kohl a avut însă abilitatea de a da garanţii
Occidentului că Germania nu va dezvolta politici hegemonice asupra Europei Centrale.
Aceste garanţii au fost acceptate şi de statele aflate în proximitatea sa răsăriteană, având
ca fundament politico-juridic Acordurile de la Helsinki. Mai mult, Germania a devenit
principalul avocat al extinderii Uniunii Europene, ca parte a procesului de construcţie a
Marii Europe, un ansamblu instituţional care să poată exercita un rol global. Proiecţia de
putere germană a fost în primul rând geoeconomică şi geoculturală, manifestată în cercuri
concentrice, de la statele aflate în imediata sa vecinătate spre cele mai îndepărtate. În
acest fel a fost pusă în operă strategia „securizare prin integrare”, rezultatul fiind lărgirea
fără precedent a Uniunii Europene la 1 mai 2004 şi 1 ianuarie 2007.
Italia este un alt actor regional care a dorit să-şi extindă influenţa tradiţională din
Balcanii de Vest şi asupra Europei Centrale propriu-zise. Iniţiativa Central-Europeană a
fost unul din mecanismele prin care Roma a dorit să-şi consolideze puterea în regiune.
Însă, în lipsa resurselor politice, influenţa italiană în Europa Centrală s-a manifestat, cu
predilecţie în domeniul economic, investitorii italieni fiind foarte activi în regiune.
Franţa a fost preocupată la începutul anilor `90 de asigurarea stabilităţii
continentale, de o bună relaţie cu Federaţia Rusă şi, în mod esenţial, de construirea Marii
Europe, care ar fi trebuit să joace rolul unei contraponderi la Statele Unite. De asemenea,
Parisul a încercat să dezvolte componenta mediteraneeană a Uniunii Europene. Ca atare,
Europa Centrală a rămas un subiect secundar pe agenda strategică a Franţei, având însă
226
Teza de doctorat

relaţii strânse cu statele din Grupul Vişegrád. Parisul nu a mai încercat, precum în
perioada interbelică, să „încercuiască” strategic Germania prin parteneriate cu statele
central-europene, preferând un tandem pentru construcţia europeană. Din a doua jumătate
a anilor `90, sub preşedinţia lui Jacques Chirac, Franţa a început să-şi fructifice atuurile în
relaţiile cu Europa Centrală, fiind însă foarte sensibilă la pro-americanismul „Noii
Europe”.
Interesul Marii Britanii pentru Europa Centrală a fost inconstant şi punctual,
Polonia şi Ungaria aflându-se în topul preferinţelor engleze. Marea Britanie a urmat, în
linii generale, Statele Unite şi în relaţia sa cu statele post-comuniste. Criza iugoslavă din
1999 a mărit implicarea britanică în regiune, fiind conştientizat faptul că cea mai sigură
metodă pentru securizarea regiunii este integrarea sa în NATO şi Uniunea Europeană. Iar
securizarea nu reprezintă doar un cost pe care Occidentul trebuie să-l plătească, ci aceasta
reprezintă un extraordinar potenţial pentru investiţii şi profituri ale companiilor vestice.
Firmele britanice au devenit printre cele mai active în regiune, iar cetăţenii englezi printre
cei mai avizi cumpărători de proprietăţi imobiliare ieftine503.
Încorporarea regiunii cuprinse între Marea Baltică în nord şi Marea Adriatică,
respectiv Marea Neagră în sud în NATO şi Uniunea Europeană a consacrat dispariţia
conceptului privind Europa Centrală, aşa cum a fost el reinventat din anii `80. Sensul său
geopolitic esenţial s-a consumat odată cu masiva „orientalizare” a Occidentului. După
această serie de evenimente istorice extraordinare, care au consacrat realizarea Marii
Europe, conceptul de „Europa Centrală” nu mai are decât o conotaţie istorică şi
geografică. Nici măcar noţiunea de „Noua Europă”, adică acea parte a vechiului continent
profund ataşată valorilor atlantice nu mai prezintă actualitate din moment ce chiar în
„Vechea Europă” alegerile recente au adus la putere lideri care doresc legături
transatlantice cât mai strânse. Identitatea culturală a Europei Centrale va deveni şi ea tot
mai puţin specifică pe măsură ce regiunea devine tot mai deschisă schimburilor culturale
specifice procesului de globalizare.
În aceste condiţii, mai are Europa Centrală, ca definire politică, un viitor? În
opinia mea, ţinând cont de evoluţiile politice relativ recente, noile state care mizează pe
identitatea „central-europeană” sunt Ucraina şi Republica Moldova. Curentele pro-
503
CEE/CIS Mergers and Acquisitions Survey 2005 , PricewaterhouseCoopers, www.pwc.com
227
Teza de doctorat

occidentale din cele două state accentuează momentele din istoria celor două comunităţi
care legitimează o astfel de opţiune. Ucrainenii se consideră central-europeni prin Galiţia
şi Bucovina iar cei din Republica Moldova îşi reafirmă identitatea românească.
Doar viitorul ne va arată dacă miza pe identitatea central-europeană a unei părţi a
elitelor din Ucraina şi Republica Moldova se va dovedi eficientă pentru construirea
suportului ideatic în măsură să determine un nou val de „orientalizare” a instituţiilor
occidentale, NATO şi Uniunea Europeană. Până atunci putem doar să constatăm faptul că
Europa Centrală a fost unul din acele mituri utilizate în relaţiile internaţionale care au
contribuit la crearea unor noi realităţi geopolitice.
228
Teza de doctorat

VIII. Bibliografie
1. Publicaţii periodice
American Journal of Political Science, British Journal of Political Science, Dilema, Dimineaţa,
East European Studies, Ethics & International Affairs, East European Quarterly, Euro-Atlantic
Studies, Europe-Asia Studies Foreign Affairs, Geographical Journal, International Affairs,
American Journal of Political Science, International Security, International Studies Quarterly,
Journal of Cold War Studies, Journal of Communist Studies and Transition Politics, Journal of
Democracy, Journal of Theoretical Politics, Le Débat, Le Monde diplomatique, Mediterranean
Quarterly, New Left Review,Past and Present, Polique étrangère, Problems of Post-Communism,
Party Politics, Sfera Politicii, Spaces of Identity, Social Research, Social Science History,
Southeast European Times, The Journal of Policy History, The Guardian, World Politics, Ziarul
financiar
2. Programe şi rapoarte
***, Acordul CEFTA indică îmbunătăţirea cooperării regionale, 26 aprilie 2006, in

http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2006/04/26/feature-
02
***, Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA), Direcţia Diplomaţie Economică, 15
mai 2006, in http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=7269&idlnk=1&cat=3
***, Agreement Amending the Central European Free Trade Agreement, in
http://www.psp.cz/eknih/1993ps/tisky/t198300.htm
***, “CEFTA ar putea primi noi membri anul viitor”, Southeast European Times, 07 aprilie 2006,
in http://www.bizwords.ro/article/economie/1535/CEFTA-ar-putea-primi-noi-membri-anul-
viitor.html
***, Helsinki European Council 10 and 11 December 1999. Presidency Conclusions,
http://www.europarl.europa.eu/summits/hel1_en.htm
***, Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 2001
***, Principalele tratate ale Uniunii Europene (Eur-lex): http://europa.eu.int/eur-
lex/en/treaties/index.htm
***, Summit of the Prime Ministers of the CEFTA States, in http://www-
8.vlada.gov.sk/archiv/cefta_en/cefta.html
***, The Prague Summit and NATO`s Transformation, “NATO Public Diplomacy Division”,
2003 in www.nato.int - Reuniunea Consiliului NATO-Rusia, Praga, 22 noiembrie 2002
***, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România,
Bucureşti, 2005
229
Teza de doctorat

3. Surse electronice
www.osf.ro - pentru Barometrele de Opinie Publică

http://www.bsec-organization.org- “Black Sea Economic Cooperation”
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdfv - Black Sea Synergy - A New Regional
Cooperation Initiative
www.pwc.com - CEE/CIS Mergers and Acquisitions Survey 2005 , PricewaterhouseCoopers
http://www.constitution.org, Constituţii în limba engleză
http://www.ceinet.org/main.php?pageID=17 - pagina web a ICE
http://www.mae.ro/ - MAE, „Iniţiativa Central Europeană”
http://www.nato.int/issues/pfp/index.htm. - NATO Homepage, "The Partnership for Peace”
http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/central_europe_pol01.jpg - Political Map of Central
Europe, 2001
http://confinder.richmond.edu/country.php - site-ul University of Richmond Pentru textele
constituţiilor statelor lumii, în limba engleză
http://www.msz.gov.pl/Weimer,Triangle,2176.html - Weimer Triangle
http://en.wikipedia.org/ - Wikipedia, „Central European Initiative”
4. Memorii şi interviuri
• Albright, Madeleine, Doamna Secretar de Stat. Memorii, Rao, Bucureşti, 2004

• Andrew, Cristopher, Mitrokhin, Vasili, The Mitrokhin Archive. The KGB in Europe
and the West, Penguin Books, 2000
• Ash, Timothy Garton, „Foloasele prigoanei: eseuri despre destinul Europei Centrale şi
de Est. Lanterna magica : martor la revoluţia din '89 la Varşovia, Budapesta, Berlin şi
Praga”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997
• Idem, The Uses of Adversity: Essays on the Fate of Central Europe, Penguin Books,
London 1989
• Clinton, Bill, Viaţa mea, Rao, Bucureşti, 2005
• Havel, Vaclav, Open Letters: Selected Writings, 1965-1990, Vintage Books, 1992
• Fejtö Ferenc, Requiem pour un empire défunt: histoire de la destruction de la
Monarchie austro-hongroise, Balland, Paris, 1988
• Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale: văzută de marii lideri ai lumii, Bucureşti,
Antet
• Ionescu, Take, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918
• Kriseova, Eda, Vaclav Havel: The Authorized Biography, Pharos Books, 1993
• Jeszenszky, Géza, The Origins and Enactment of the Visegrad Idea,
http://www.visegradgroup.eu
• Mureşanu, Camil, S-a discutat la Oslo,
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current12/mi7.htm
• Năstase, Adrian, „Bătălia pentru Viitor’’, Bucureşti, 2000
• Idem, România după Malta. 875 zile la Externe, Vol. 1-2, Fundaţia Europeană Titulescu,
Bucureşti, 2006
230
Teza de doctorat

• Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Iaşi, Polirom, 2001
• Puşcaş Vasile, Pulsul istoriei în Europa Centrală. Studii, Articole, Comentarii,
Interviuri, Sincron, Cluj-Napoca, 1998
• Idem, România şi noua arhitectură mondială. Studii. Alocuţiuni. Interviuri, 1990 – 1996,
Bucureşti, 1996
• Severin, Adrian, Andreescu, Gabriel, Locurile unde se construieşte Europa, Polirom,
Iaşi, 2000
• Thatcher, Margaret, 10, Downing Street. Mémoires, Albin Michel, Paris, 1993
• Walesa, Lech, The Struggle and the Triumph: An Autobiography, New York, NY:
Arcade Pub., 1992
5. Studii şi cărţi
• Abraham, Florin, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic,

Tritonic, Bucureşti, 2006
• Idem, Transformarea României: 1989-2006. Rolul factorilor externi, INST, Bucureşti,
2006
• Agh, Attila, The Politics of Central Europe, Sage Publications, London & New Delhi,
1998
• Aleksiun, Natalia, Beauvois, Daniel, Ducreux, Marie-Elisabeth, Kloczowski Jerzy,
Samsonowicz, Henryk, Wandycz, Piotr, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll.
Nouvelle Clio, Paris, 2004
• Aliboni Roberto, Greco Ettore, „Foreign policy re-nationalization and internationalism
in the Italian debate”, in Internatioral Affairs, Vol. 72, No. I
• András Simonyi, Visegrad Cooperation: A 15-Year-Old Success Story -
• Andreescu, Gabriel, România versus România, Bucureşti, 1996
• Idem, “Pagini de reconciliere româno-maghiare: 1989-1999. Rolul organizaţiilor civice”,
in Altera, 2000, 6, nr. 15, p.128-158
• Andreescu, Gabriel, Bakk, Miklos, Mitu, Sorin, Weber, Renate, Problema
transilvană, Editura Polirom, Iaşi, 1999
• Andreotti, Giulio, „Foreign Policy in the Italian Democracy’’, Political Science
Quarterly, Vol. 109, No. 3, Conference Issue: Presidential and Parliamentary
Democracies: Which Work Best?.(Summer, 1994), p. 529-537
• Archick, Kristin, „The United States and Europe: Possible Options for US Policy”,
CRS Report for the Congress in Congressional Research System, Library of Congress,
Washington December 28, 2004
• ***, Atlas To Freeman's Historical Geography, Edited by J.B. Bury, Longmans Green
and Co., Third Edition, 1903 in
• http://www.lib.utexas.edu/maps/historical/central_europe.html
• Balcerowicz, Leszek, „Understanding post – communist transitions”, Wojciech
Kostecki, (Editor) Transformations of Post-Communist States, Palgrave Macmillan, 2000
• Berend, Ivan T. (ed.) „Long-term Structural Changes in Transforming Central and
Eastern Europe’’, Munich: Sudosteuropa-Gesellschaft, 1996
231
Teza de doctorat

• Anghel, Florin I., Aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est la Uniunea Europeană: o
abordare comparată, Bucureşti, Academia de Studii Economice, Facultatea de Relaţii
Economice Internaţionale, Catedra de Relatii Economice Internationale, 1998
• Antohi, Sorin, „România în anii ’90: geografie simbolică şi identitate social”, in
Andreescu Gabriel, România versus România, Bucureşti, 1996
• Babeţi, Adriana (coord.), Europa Centrală: nevroze, dileme, utopii, Iaşi, Polirom, 1997
• Babeţi, Adriana Idem, Europa Centrală: memorie, paradis, apocalipsa, Iaşi, Polirom,
1998
• Bacsi, Zoltan, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix,
Musée d'ethnographie de Genève, Genève, 2001
• Bal, Ana (coord.) et alii, Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006, capit.7
• ***, „Balcanii-ieşirea din trecut’’, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice,
Bucureşti, 1999
• Baldwin, David A, „Review Article: Security Studies and the End of Cold War”, pp.
117-141, in World Politics, vol.48, no.1, 1996
• Banac, Ivo (ed.), Eastern Europe in Revolution, Ithaca, NY: Cornell University Press,
1992
• Barany, Zoltan, „NATO’s Peacefull Advance” in Journal of Democracy, Volume 15,
Number 1, January 2004
• Barbu, Daniel, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă,
Editura Nemira, Bucureşti, 1999
• Baše, Miroslav, Cities in Transformation – Could Central European Identity Be
Regenerated, Czech Technical University, Prague, 2003
• Bauman, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Antet, Bucureşti, 1999
• Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2005
• Bechtel, Delphine, „Galizien, Galicja, Galitsye, Halytchyna: le mythe de la Galicie de la
disparition a la résurrection (virtuelle)” in Cultures d’Europe centrale, n° 4 : Le mythe
des confins, Paris, CIRCE, 2004
• Belli, Nicolae, Tranziţia mai grea decât un război. România 1990-200’, Editura Expert,
Bucureşti, 2001
• Benoit, Kenneth, Schiemann, John W., „Institutional Choice in New Democracies.
Bargaining over Hungary’s 1989 Electoral Law” in Journal of Theoretical Politics, no.
13 (2), April 2001, p. 153-155
• Berend, Ivan T., Central and Eastern Europe 1944-1993 in Back to Europe? Post-1989
Transformation and Pathways to the Future, University of California Press, Los Angeles
• Bernard, Michel, Nations et nationalismes en Europe centrale, XIXe-XXe siecle, Aubier,
Paris, 1995
• Bertram, Cristoph, „ Europa în balanţă’’, Bucureşti, Clavis, 1996
• Bordonaro Federico, „Bulgaria, România şi structura schimbătoare a geopoliticii Mării
Negre”, www.globalizarea.com
• Boyer, Yves, Facon, Isabelle (editor), „La sécurite de la Russie: entre continuité et
rupture’’, Paris, Fondation pour la Recherche Strategique Ellipses, 2000
• Bibo, Istvan, Misère des petits États d'Europe de l'Est, traduit du hongrois par György
Kassai, Michel Albin, Paris, 1993
• Bocşan, Nicolae (coord), Cronologia Europei Centrale: (1848-1989), Iaşi, Polirom,
2001
• Boniface, Pascal, Relaţiile Est-Vest: 1945-1991, Iaşi, Institutul European, 1998
232
Teza de doctorat

• Borsody, Stephen, „The New Central Europe” in East European Monographs, Columbia
University Press, New York, 1993
• Bota Marius Sorin, România în drumul spre Uniunea Europeană, Bucureşti, 2003
• Brune, Lester H., The United States and the Balkan crisis, 1990-2005: conflict in Bosnia
and Kosovo, Claremont, Regina Books, 2005
• Brzezinski, Zbigniew, “A Plan for Europe”, Foreign Affairs, January/February, 1995,
vol.74, no.1, p.26-42
• Idem, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,
Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999
• Idem, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Dacia, Cluj-
Napoca, 1993
• Idem, The Soviet Bloc, Unity and Conflict, revised edition, Harvard University Press,
Cambridge, 1967
• Buchanan, James, Post - Socialist Political Economy: selected essays, Edward Elgar,
Cheltenham, U.K., 1997
• Bugajski, Janusz, Cold Peace. Russia’s New Imperialism, Praeger, Westport/CT, 2004
• Bugge, P., „The Use of the Middle: Mitteleuropa vs. Stredni Evropa”, European Review
of History / Revue européenne d’histoire, n° 6, 1999.
• Bureau, Jean François, „L`étranger dans le champ des vision des Français”, in Polique
étrangère, no.4, 2002, p. 899-914
• Bútora Martin, „Slovakia’s Democratic Awakening” in Journal of Democracy, 10.1
(1999), p. 84-85
• Bútora Martin, Bútorova Zora, „Slovakia: the Identity Challenges of the Newly Norn
State”, in Social Research volume 60, no.4/Winter 1993, p. 705-736
• Buzan, Barry, Kelstrup, Morten, The European Security Order Recast. Scenarios for
the Post-Cold War Era, Printer Publishing London and New York, 1990
• Calda, Milos, „Constitution-Making in Post-Communist Countries: A Case of the Czech
Republic’’ in http://tucnak.fsv.cuni.cz/~calda/APSA99.pdf
• Campus, Eliza, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997
• Castellan Georges, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994
• Cazan, Gheorghe Nicolae, Rădulescu-Zoner, Constantin, România şi Tripla Alianţă,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
• Chifu, Iulian, „Doctrina Putin 2004 si efectele sale”, in Ocasional Paper, Centrul de
Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007
• Chadwick, F. Alger (editor), The future of the United Nations system: potential for the
twenty-first century, Tokyo, New York, Paris, United Nations University Press, 1998
• Chan, Kenneth Ka-Lok, „Structuralism versus Intentionalism in Post-Communist Party
System Evolution. The Polish Case”, in Party Politics, Volume 7, No. 5, 2001
• Chereji, Christian Radu, Identităţi ale Europei Centrale 1815-2000, Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2004
• Cole, Daniel H., Poland’s 1997 Constitution in Its Historical Context in
http://indylaw.indiana.edu/instructors/cole/polconst.pdf-
• Comisso, Ellen, Gutierrez, Brad, „Eastern Europe or Central Europe. Exploring a
Distinct Regional identity” in The Politics of Knowledge: Area Studies and the
Disciplines, UCIAS Edited Volume 3, University of California Press, San Diego, 2002
• Corm, Georges, Europa şi Orientul: de la balcanizare la libanizare: istoria unei
modernitati neîmplinite, Cluj-Napoca, Dacia, 1999
• Cornis-Pope, Marcel, History of the Literary Cultures of East-Central Europe, John
Benjamins Publishing Company, 2004
233
Teza de doctorat

• Cox, Michael (ed.), „Rethinking the Soviet Collapse. Sovietology, the Death of
Communism and New Russia”, London and New York, 1998
• Cowles, Maria Green, Smith, Michael, „Risc, reformă, rezistenţă, relansare”, in Starea
Uniunii Europene, Vol. 5, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002, p. 25-76.
• Croci, Osvaldo, „The Second Berlusconi Government and Italian Foreign Policy”, The
International Spectator, 2/2002, p.89-101
• Cross, Sharyl, „Russia and NATO Toward the 21st Century: Conflicts and Pacekeeping
in Bosnia-Herzegovina and Kosovo”, in NATO-EAPC Research Fellowship Final Report,
NATO/Academic Affairs 1999-2001, August 2001
• Csáky, Moritz, Übereinstimmung und Konflikt. Mitteleuropa, Mélanges Emil
Niderhauser, Budapest, 1993
• Danilov, Dimitri, „Implications of the NATO Attack on Yugoslavia for European
Security and Russian-Western Relations” in Mediterranean Quarterly, 10.3, 1999, p. 56-
60, 63-65
• Dassu, Marta, „The Future of Europe: The View from Rome”, in International Affairs,
Vol. 66, No. 2. (Apr., 1990), p. 299-311
• De Waele, Jean-Michel (ed.), Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est,
Humanitas, Bucureşti, 2003
• Deletant, Dennis, Ionescu, Mihail, „Romania and the Warsaw Pact: 1955-1989”, Cold
War International History Project, Working Paper, No. 43, April 2004
• Deloche-Gaudez, Florence, Les réaction de la France à l ’élargissment à l Èst de
lÙnion européene in LÈurope centrale et orientale. Dix ans de transformations (1989-
1999), La documentation Francaise, Paris, 2000
• Delureanu, Ştefan, Geneza Europei comunitare, Bucureşti, 1999
• Dingsdale, Alan, „New Geographies of Post-Socialist Europe” in The Geographical
Journal, Vol. 165, No. 2, July 1999
• Dobrinescu, Valeriu Florin, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947).
Bătălia diplomatică pentru Transilvania, Editura Viitorul Românesc, 1996
• Dobrinescu, Valeriu-Florin, Pătroiu Ion, Anglia şi România între anii 1939-1947,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992
• Droz, Jacques, L’Europe centrale. Évolution historique de l’idée de Mitteleuropa, Paris,
Payot, 1960
• Duculescu Victor, et alii, Drept constituţional comparat: tratat, Vol. 2, Bucureşti,
Lumina Lex, 2002
• Duleba, Alexander, Strážay Tomáš, „New Chances, New Challenges” -
• Duna, Dacian, “The Policy of Euro-Atlantic Organisations in Central and Southeast
Europe”, in Vasile Puşcaş (ed.), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House,
Cluj-Napoca, 2000
• Duroselle, Jean-Baptiste, Histoire des relations internationale, Paris, Armand Colin,
2001
• Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi André, Histoire des relations internationales de 1945
à nos jours, tome 2, Paris, Armand Colin, 2001
• Dumitru, Felicia, Construcţia comunitară, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2004
• Ehrke, Michael, Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist, 2004
• Idem, Noua Europă: Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist -
http://www.fes.ro/html_files/docs/Ehrke_Studie_ro.pdf-
• Eyal, Gil, Szelényi, Ivan, Townsley, Eleanor, Capitalism fără capitalişti. Noua elită
conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001
234
Teza de doctorat

• Fejtö, Francois, La fin de democraties populaires. Les chemines de post-communisme,
Editions de Seuil, Paris, 1995
• *** Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Editura Nemira, Bucureşti, 1999
• Fischer-Galaţi, Stephen, Europa de Est şi războiul rece: percepţii şi perspective, Iaşi,
Institutul European, 1996
• Fontaine, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul
European, Iaşi, 1998
• Foucher, Michel, Fronts et Frontieres, Editura Fayard, Paris, 1991
• Idem, „L’Europe Centrale. Actualité d’une représentation à géométrie variable”, in Le
Débat, no.63/Janvier-Fébrier 1991, p.26-39
• Freudenstein, Roland, „Poland, Germany and the East”, in International Affairs (Royal
Institute of International Affairs 1944-), Vol. 74, No. 1. (Jan. 1998)
• Frydman, Roman, Rapaczynski, Andrzej, Earle, John S., Procesul de privatizare în
Europa Centrală, Bucureşti, Staff, 1994
• Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Paideia, 1994
• Gafencu, Grigore, Prelude to the Russian campaign: from the Moscow Pact (august
21st 1939) to the opening of hostilities in Russia, Frederick Muller, London, 1945
• Gallagher, Tom, Democraţie şi naţionalism în România, 1989-1998, Editura All,
Bucureşti, 1999
• Idem, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Humanitas, Bucureşti,
2006
• Garton, Ash Timothy „Mitteleuropa” in Babeţi, Adriana (coord.), Europa Centrală :
nevroze, dileme, utopii, Iaşi, Polirom, 1997
• Idem, The Uses of Adversity: Essays on the Fate of Central Europe, Penguin Books,
London 1989
• Idem, „Is Britain European?”, in International Affairs, Vol. 77, No. 1. (Jan., 2001), p. 1-
13
• Geremek, Bronislaw, „The Transformation of Central Europe” in Journal of
Democracy, 10.3 (1999)
• Giurescu Constantin C. (coord.), Istoria României în date, Editura Crai-nou, Chişinău,
1992
• Guzzini, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale: povestea fără sfârşit a unei morţi
anunţate: realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politica internaţională,
Bucureşti, Institutul European, 2000
• Habermas, Jurgen, „Why Europe Needs a Constitution” in New Left Review, Vol. 11,
September/October 2001
• Hadler, Frank, Mitteleuropa – Zwischeneuropa – Ostmitteleuropa: Reflexionen über
eine europäische Geschichtsregion im 19 und 20. Jh’’, GWZO, Berichte und Beiträge,
Leipzig, 1996.
• Halecki, Oskar, The Limits and Divisions of European History, London, Sheed & Ward,
1950
• Havel, Vaclav, „The Visegrad Dream Still Relevant Today”, in The Visegrad Group – a
Central European Collection, International Visegrad Fund, Bratislava, 2006
• Hejsek, Jakub, The Visegrad Countries and the European Union Enlargement, 2003,
• Held, Joseph (ed.), Democracy and Right-Wing Politics in Eastern Europe in the 1990`s,
Boulder: East European Monographs, 1993
• Heller, Agnes, Fehér, Ferenc, Dezmembrarea imperiului lui Stalin, Editura de Vest,
Timişoara, 1993
235
Teza de doctorat

• Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania
1868-1918, Editura Dacia, Cluj, 1992
• Hutchings, Robert L., American Diplomacy at the End of the Cold War: an Insider’s
Account of US Policy in Europe, 1989-1992, Woodrow Wilson Center Press,
Washington, DC, 1997
• Hobsbawm, Eric, “The Return of Mitteleuropa”, The Guardian, 11 octobre 1991
• Holbrooke, Richard, „America, A European Power” in Foreign Affairs, vol.74,
no.2/March-April 1995, p.38-51
• Hurezeanu, Emil, „NATO după NATO”, in Gabriel Andreescu, România versus
România’’, Clavis, Bucureşti, 1996, p.143-149
• Idu, Nicolae (coord.), Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru
ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Institutul European din România,
Bucureşti, 2001
• Idem (coord.), „Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la
Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est’’, Editura
Institutului European din România, Bucureşti, 2001
• Irimia, Alexandru, Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea
Europeană, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2000
• Ionescu Mihail E., „Romania`s Position Towards the Evolutions of the Transatlantic
Link after 11 September 2001’’, p. 259-280 in Tom Lansford, Blago Tashev, (ed), Old
Europe, New Europe, and the Us: Renegotiating Transatlantic Security in the Post 9/11
Era, Ashgate Publishing, 2005
• Janning, Josef, „A German Europe – A European Germany? On the Debate over
Germany’s Foreign Policy” in International Affairs (Royal Institute of International
Affairs 1944-), Vol. 72, No. 1. (Jan., 1996)
• Jaworski, Rudolf, „Ostmitteleuropa. Zur Tauglichkeit und Akzeptanz eines historischen
Hilfsbegriffs’’, in Winfried Eberhard et alii (dir), Westmitteleuropa - Ostmitteleuropa.
Festschrift für Ferdinand Seibt zum 65. Geburtstag, München, R. Oldenburg, 1992, p. 37-
46.
• Johnson, Lonnie R., Central Europe: Enemies, Neighbors, Friends, Oxford University
Press, 2002
• Johnston, William M., L’Esprit viennois, PUF, coll. Quadrige, Paris, 1991
• Jowitt, Ken, „The New World Disorder”, Journal of Democracy, vol.2, no.1/Winter
1991, p.11-20
• Judt, Tony, „Redescoperirea Europei Centrale” în Europa Centrală. Nevroze, dileme,
utopii, coord. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi, 1997
• Kende, Péter, „The Trianon Syndrome: Hungarians and Their Neighbors” in Béla K.
Király, ed., Lawful Revolution in Hungary, 1989-94, Boulder, Social Science
Monographs, 1995, p. 475-492
• Kiss, Csaba, Europa Centrală, Naţiuni, Minorităţi, Pesti Szalon-Kriterion, 1993
• Kissinger Henry, Are nevoie America de o politica externa? Către diplomaţia secolului
XXI, Bucureşti, Incitatus, 2002
• Kocka Jürgen, „Das östliche Mitteleuropa als Herausforderung für eine vergleichende
Geschichte Europas“, in Zeitschrift für Ostmitteleuropa, Forschung 49, 2000, p. 159-174.
• Kruger, Peter, „Mitteleuropa -- ein europäisches Strukturproblem.’’, in Winfried
Eberhard, et alii (dir.), Westmitteleuropa -- Ostmitteleuropa. Vergleiche und
Beziehungen. Festschrift für Ferdinand Seibt zum 65. Geburtstag, Munchen, R.
Oldenbourg, 1992, p. 23-45.
236
Teza de doctorat

• Kümmel, Gerhard, „Democratization in Eastern Europe. The Interaction of Internal and
External Factors: An Attempt at Systematization”, in East European Quarterly, XXXII,
no.2/June 1998, p. 243-267
• Kundera, Milan, „L’Occident kidnappé ou la tragédie de l’Europe centrale ’’, Le Débat,
27, Paris, 1983, p. 3-22
• Lacoste, Giblin et Yves Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations d'hier et
d'aujourd'hui, Éditions La Découverte, Paris, 1998
• Lemberg, Hans, „Zur Entstehung des Osteuropabegriffs im 19. Jh : Vom Norden zum
Osten Europas“, Jahrbücher für Geschichte Osteuropas n° 33, 1983
• Idem, Mitteleuropa und Osteuropa: Politische Konzeptionen im Spiegel der
Historikerdiskussion der Zwischenkriegszeit’, in G. Plaschka et alii (dir.), Mitteleuropa-
Konzeptionen in der ersten Hälfte des 20. Jahrhunderts, Vienne, 1995, p. 213-220
• Lemberg, Hans, „Zur Entstehung des Osteuropabegriffs im 19. Jh : Vom Norden zum
Osten Europas“, Jahrbücher für Geschichte Osteuropas n° 33, 1983
• Leneş, Leonela, „Politica externă a Rusiei 2000-2006” in Occasional Paper, Centrul de
Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007
• Lesourme, Jacques, Lecomte Bernard, De lÀtlantique a lÒural. Làprès-
communisme, Editions Robert Laffont, Paris, 1990
• Lévesque, Jacques, The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern
Europe, University of California Press, 1997
• Lipatti, Valentin, Diaconu Ion (editor), Securitatea şi cooperarea în Europa, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1996
• Lhomel, Edith, L'Europe centrale et orientale: dix ans de transformations : (1989-
1999), Paris : La Documentation Française, 2000
• Löwy, Michael, Rédemption et utopie: le judaisme libertaire en Europe centrale, Paris,
PUF, 1988.
• Lukic, Reneo, Lynch, Allen, Europe from the Balkans to the Urals. The Desintegration
of Yugoslavia and the Soviet Union, SIPRI, Oxford University Press, 1996
• Meyer, Steven E, „U.S. Policy towards the Former Yugoslavia” in East European
Studies, number 69, August 2002, p. 9-15
• Miller, Arthur H., Klobucar, Thomas F., „The Development of Party Identification in
Post-Soviet Societies” in American Journal of Political Science, Volume 44, Issue 4
(Oct. 2000)
• Murray, Alasdair, British European policy, Friedrich-Ebert-Stiftung, London, 2000
• Magocsi, Paul Robert, Historical Atlas of Central Europe (History of East Central
Europe), Vol. 1, University of Washington Press, Seattle, 2003
• Magris Claudio, „Il mito asburgico nella letteratura austriaca moderna, Turin, Einaudi,
1963 ”; Le mythe et l’empire dans la littérature autrichienne moderne, tr. fr. jean et
marie-Noëlle Pastureau, Paris, Gallimard, 1991 ; nouvelle trad. all, Der habsburgische
Mythos in der modernen österreichischen Literatur, trad. all., Madeleine von Pásztory,
Vienne, Zsolnay, 2000.
• Idem, „Lontano da dove : Joseph Roth e la tradizione ebraico-orientale”, Turin,
Einaudi, 1971 ; trad. all., Weit von wo : Verlorene Welt des Ostjudentums, Vienne,
Europaverlag, 1974
• Mamina, Ion, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997
• Mandache, Valentin, „Geopolitical scales of prestige in a former communist world:
Central Europe, Eastern Europe, Balkans. The Case of Romania and Moldova”, Euro-
Atlantic Studies, nr. 2, 1999, p.103-111
237
Teza de doctorat

• Marin Gheorghe, (coord.), De la Roma la Amsterdam via Maastricht, Editura
Independentă Economică, Brăila, 1999
• Mason, David S., Revolution and transition in East-Central Europe (second edition),
Westview Press-Butler University, 1996
• Matejka, L., „Milan Kundera’s Central Europe’’, in Cross Currents n° 9, 1990.
• Mayer Tom, „The Collapse of Soviet Communism: A Class Dynamics Interpretation”, p.
758-812 in Social Forces, March 2002, 80 (3)
• Mazowiecki, Tadeusz, „The Mutual Return to Europe”, http://www.visegradgroup.eu/
• Mearsheimer, John J., The Tragedy of the Great Power Politics, University of Chicago,
W.W Norton & Company, New York, London, 2001
• Meleşcanu Teodor, „Romania`s Accesion to NATO after the Prague Summit”, in Euro-
Atlantic Studies, nr. 5, 2002, p. 63-66
• Meyer, Henry Cord, Mitteleuropa in Thought and Action, Martinus Nijhoff, La Haye,
1955
• Meurs, Wim van (editor), Beyond EU-Enlargement. Volume 2. The Agenda of
Stabilisation for Southern Europe, Bertelsmann Foundation Publishers, Gütersloh, 2001
• Michnik, Adam, „Reflections on the Collapse of Communism”, in Journal of
Democracy, no.11.1 (2000), p.119-126
• Miller, Benjamin, Kagan, Korina, “The Great Powers and Regional Conflicts: Eastern
Europe and the Balkans from the Post-Napoleonic Era to the Post-Cold War Era”, in
International Studies Quarterly, Vol. 41, No. 1. (Mar., 1997), p. 51-85
• Mishler, William, Richard Rose, „Trust, Distrust and Skepticism: Popular Evaluations
of Civil and Political Institutions in Post-Communist Society”, in Journal of Politics,
59/2 (1997), p. 418–451
• Mohan, Emilia D., „Germany and the New Security Problem in East – Central Europe”
in Vasile Puşcaş (editor), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-
Napoca, 2000
• Moşoiu, Teodora, “NATO, U.S. and EU in the Changing International Environment”, in
Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2004, p. 91-93
• Naumann Friedrich, Mitteleuropa, traduction de l’allemand par l’Argus suisse de la
Presse a Geneve, Delachaux & Niestlé – Payot, Neuchatel et Paris, 1915
• O’Callaghan, Bryn, An Illustrated History of the USA, Longman Group UK Limited,
Harlow, Essex, 1990, p. 76-77
• Okey, Robin, „Central / Eastern Europe: Behind the Definitions” in Past and Present,
No. 137, Nov. 1992
• Pasti, Vladimir, Miroiu, Mihaela, Codiţă, Cornel, România-starea de fapt. Volumul I.
Societatea, Nemira, Bucureşti, 1997
• Pătrăşconiu, Cristian, „Europa Centrală a murit. Trăiască Europa Centrală?” in Dilema,
nr. 503, 1-7 nov. 2002
• Păun, Nicolae, Păun, Ciprian Adrian, Istoria construcţiei europene, EFES, Cluj-
Napoca, 2000
• Pentelescu, Aurel, „Avatarurile unui tratat de pace înrobitor (Bucureşti, 7 mai 1918)”, in
Gheorghe Nicolescu (coord.), România în ecuaţia păcii şi dictatului, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2001
• Pehe, Jiří, Central European Identity in Politics, Conference on Central European
Identity, Central European Foundation, Bratislava, 6-7 November 2002,
http://www.pehe.cz/prednasky/2002/2002-11-06-bratislava.htm
• Perlmutter, Ted, „The Politics of Proximity: The Italian Response to the Albanian
Crisis”, in International Migration Review, Vol. 32, No. 1. (Spring, 1998), p. 203-222
238
Teza de doctorat

• Plaschka, R. G. et alii (dir.), Mitteleuropa-Konzeptionen in der ersten Hälfte des 20.
Jahrhunderts, Vienne, 1995
• Przeworski, Adam, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi economice
în Europa de Est şi America Latină, Bucureşti, ALL, 1996
• Pollack, Michel, Vienne 1900, Gallimard/Folio, coll. histoire, Paris, 1992
• Pollack, Michel, Galizien, Nach, Von Chassiden, Huzulen, Polen und Ruthenen, Eine
imaginäre Reise durch die verschwundene Welt Ostgaliziens und der Bukowina, Vienne,
Christian Brandstätter, 1984 (plusieurs rééditions)
• Pomian, Krzysztof, „Les particularités historique de l’Europe centrale et orientale” in Le
Débat, no.63/Janvier-Fébrier 1990, p.26-39
• Pop, Adrian, „Conceptul de Europa Centrală”, in Sfera Politicii, nr.28, an IV, 1995,
p.32-35
• Idem, “Frameworks of Sub-regional Cooperation in South Eastern Europe”, in Euro-
Atlantic Studies, nr. 1, 1998, p. 99-108
• Idem, „Geopolitical Patterns of Euro-Atlanticism. A Perspective from South Eastern
Europe”, Euro-Atlantic Studies, nr. 8, 2005, p. 73-83
• Idem, „Reviewing South East European Security and Cooperation”, Euro-Atlantic
Studies, nr. 7, 2002, p. 21-30
• Popescu, Alexandru, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998
• Puşcaş, Vasile, Relaţii internaţionale contemporane, Dacia, Cluj.Napoca, 1998
• Idem, Căderea României în Balcani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
• Radu, Alexandru, Nevoia schimbării. Un deceniu de pluripartidism în România, Editura
Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000
• Ramet, Sabrina P., Coffin Letty, „German Foreign Policy Toward the Yugoslav
Successor States, 1991-1999” in Problems of Post-Communism, vol. 48,
January/February 2001
• Rider, Jacques, „Allemagne, Autriche, Europe Centrale”, in Le Débat, no.67/Novembre
-Décembre 1991, p.105-126
• Idem, Mitteleuropa, Polirom, Iaşi, 1997
• Idem, Modernité viennoise et crises de l'identité, Paris, PUF, 1990, 2e éd. 1994
• Reisenleitner Markus, „Tradition, Cultural Boundaries and the Constructions of Spaces
of Identity”, in Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February 2001
• Reiter, Dan, „Why NATO Enlargement does not spread democracy”, in International
Security, vol 25, No. 4 (Spring 2001), p. 41-76
• Idem, Europa centrală sau paradoxul fragilităţii, Polirom, Iaşi, 2001
• Robbins, Keith, „Britain and Europe: Devolution and Foreign Policy”, International
Affairs, Vol. 74, No. 1. (Jan., 1998), p. 105-117.
• Roderick, Martin, „Central and Eastern Europe and the International Economy: The
Limits to Globalisation” in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. (Jan.,1998)
• Rose, François, Al treilea Război Mondial nu a avut loc. NATO şi Pacea, Bucureşti,
Nemira, 1998
• Rose, Richard, „Another Great Transformation”, in Journal of Democracy, Vol. 10,
No.1, 1999
• Roskin, Michael G., The Rebirth of East Europe, 4th Edition, Prentice Hall, New York,
2001
• Rothschild, Joseph, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de
Est după Al Doilea Război Mondial, Antet, Bucureşti, 1997
239
Teza de doctorat

• Rupnik, Jacques, „Eastern Europe: the International Context’’, Journal of Democracy,
vol.11, no.2/April 2000, p. 115-119
• Salesse, Yves, L’Europe que nous voulons, Paris, Fayard, 1999
• Sandu, Dumitru, Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999
• Sanford, George, „Overcoming the Burden of History in Polish Foreign Policy” in
Journal of Communist Studies and Transition Politics, Volume 19, Issue 3, September
2003, p. 178-179.
• Sava, Ionel Nicu „Extinderea NATO. Puncte de stabilitate şi securitate către Est’’,
Institutul Social Român, 2003, p.19-37
• Idem, Zece ani de tranziţie în Europa de Est (1990-2000), Bucureşti, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, 2000
• Rupnik, Jacques, „The Reawakaning of European Nationalisms”, in Social Research,
Volume 63, no.1/Spring 1996, p.41-76
• Idem, L’Autre Europe. Crise et fin du communisme, Editions Odile Jacob, 1993
• Săgeată, Dănuţ-Radu, Baroiu Dragoş, Graniţele de stat ale României – între tratatele
internaţionale şi dictatele de forţă, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2004
• Schenk, Frithjoj Benjamin, „Mental Mapp. Die Konstruktion von geographischen
Räumen in Europa seit der Aufklärung. Ein Literaturbericht”, in Geschichte und
Gesellschaft, 28, 2002, p. 493-514.
• Schlögel, Karl, Die Mitte liegt ostwärts. Die Deutschen, der verlorene Osten und
Mitteleuropa, Berlin, Corso bei Seidler, 1986
• Schreiber, Thomas, „Le rêve américain de la «Nouvel Europe»” in Le Monde
diplomatique, mai 2004, p. 18-19.
• Secăreş, Vasile, „Noua ordine mondială şi războiul din Balcani’’, p.130-145 in Balcanii
- ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice, Bucureşti, 1999
• Shumaker, David, „The Origins and Development of Central European Cooperation:
1989-1992”, in East European Quarterly, XXVII, no.3/September 1993, p.351-373
• Sinnhuber, Karl, „Central Europe: Mitteleuropa: Europe Centrale: An Analysis of a
Geographical Term” in Transactions and Papers (Institute of British Geographers), No.
20, 1954
• Soare, Aurel Constantin, România şi Europa în secolul al XX-lea: regimul politic din
România în deceniul al treilea al secolului al XX-lea: studiu comparativ cu statele din
Centrul si Sud-Estul Europei, Bucureşti, Semne, 2000
• Sperling, James, „Neither Hegemony nor Democracy: Reconsidering German Power in
Post Cold-War Europe”, in British Journal of Political Science, vol.31/April 2001, p.389-
426
• Spira, Thomas, German-Hungarian Relations and the Swabian Problem: from Karolyi
to Gombos’, East European Monographs, Boulder, 1977
• Stark, David, Bruszt, László, Traiectorii postsocialiste: transformarea politicii şi a
proprietăţii în Europa Centrală şi de Est’, Bucureşti, Editura Ziua, 2002
• Stan Valentin, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1999, p.57-122
• Idem, “The Euro-Atlantic Structures and Romania”, in Euro-Atlantic Studies, nr. 1,
1998, p. 119-128
• Stănescu, Vasile, Societatea civilă în faţa globalizări’, CIDE, Bucureşti, 2002
• Stojarova, Vera, Sedo, Jakub, Kopecek, Lubomir, Chytilek, Roman, Political Parties
in Central and Eastern Europe in search of consolidation, Central and Eastern Europe
Regional Report, Stockholm, International IDEA, 2007
240
Teza de doctorat

• Szikinger, Istvan, Hungary's Pliable Constitution, in Democratic Consolidation in
Eastern Europe, Volume 1, Institutional Engineering, June 2001, p. 406-431
• Sharman, J.C., “Culture, Strategy, and State-Centered Explanations of Revolution, 1789
and 1989”, p.1-24, in Social Science History, vol.27, no.1, Spring 2003
• Smith, Martin A., The Kosovo Crisis and the Evolution of Post-Cold War European
Security, Manchester University Press, 2003
• Smolar, Aleksandr, „Poland’s Emerging Party System” in Journal of Democracy, 9.2
(1998)
• Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste: din 1945 până în zilele
noastre, Polirom, Iaşi, 1998
• Steves, F., „Poland and the International System: External Influences on Democratic
Consolidation” in Communist and Post-Communist Studies, Volume 34, Issue 3,
September 2001
• Stiles, Andrina, Napoleon, Franţa şi Europa, Bucureşti, All, 1995
• Suri, Jeremi, „Explaining the End of Cold War: a New Historical Consensus?” in
Journal of Cold War Studies, Vol. 4, No. 4, Fall 2002, p. 60–92
• Sutton, Michael, L'Europe du Centre: 50 années révoluées?, Bruxelles, De Boeck-
Wesmael, 1991
• Szücs, Jenö, Les Trois Europes, Paris, Editions l'Harmattan, 1985
• Tang, Helena (editor), Winners and Losers of EU integration. Policy Issues for Central
and Eastern Europe, The World Bank Washington D.C., 2000
• Tapié, Victor-Lucien, Baroque et classicisme, Hachette, Paris, 1957
• Idem, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969
• Taras, R., Consolidating Democracy in Poland, Westview, Boulder, 1995
• Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la
Have’, traducere de Alexandru Vlad, Polirom, Iaşi, 1999
• Tismăneanu, Vladimir, „Reassessing the Revolutions of 1989” in Journal of
Democracy, 10.1, 1999
• Trenin, Dmitri, The End of Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics and
Globalization, Carnegie Moscow Center, 2001
• Tudor, Tiberiu, „Istoria dramatică a teritoriilor româneşti ocupate. Tratatul cu Ucraina
– 1997”, Ed. “Ion Creangă”, Chişinău, 2000
• Tudoriu, Theodor, „Importanţa puterilor exterioare pentru securitatea spaţiului
balcanic’’, în Balcanii – ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice,
Bucureşti, 1999, p. 179-184
• ***, „Terorismul – ameninţare majoră asupra democraţiei secolului XXI’’, Editura
U.N.Ap, Bucureşti, 2004, p.17-48
• Telegdy, Álmos, Privatizarea MEBO in România. Procesul de privatizare şi rezultatele
împroprietăririi, Universitatea de Ştiinţe Economice, Budapesta şi Universitatea Central-
Europeană, Budapesta 2002, http://www.efesonline.org/
• Thompson, Wayne C., „Germany and the East”, in Europe-Asia Studies, Vol. 53, No. 6
(Sep. 2001), p. 923-931
• Tiersky, Ronald, Francois Mitterand. The last French President, 2000
• Titulescu, Nicolae, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994
• Troebst, Stefan (Hg.), „Geschichtsregionen: Concept and Critique”, European Review of
History, 10, 2003, 2: Topical Issue: Introduction, p. 173-188.
• Tsygankov, Andrei P., „Hard-line Eurasianism and Russia’s Contending Geopolitical
Perspectives”, East European Quarterly, XXXII, no.3, Fall 1998, p. 315-334
241
Teza de doctorat

• Ulc, O., „The Role of the Political Right in Post-Communist Czech-Slovakia" in
Democracy and Right-Wing Politics in Eastern Europe in the 1990` s. Ed. by J. Held,
Boulder: East European Monographs, 1993.
• ***, „Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene’’, Polirom, 2001
• Ungureanu, Cornel, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002
• Urs, Altermatt, Previziunile de la Sarajevo: etnaţionalismul în Europa, [Iaşi], Polirom,
2000
• Vese, Vasile, Ivan, Adrian, Tratatul de la Nisa, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001
• Verdery, Katherine, Banac, Ivo (eds.), National Character and National Ideology in
Interwar Eastern Europ”, Yale University Press, New Haven, 1995
• Von Beyme, Klaus, Parliamentary Democracy: Democratization, Destabilization,
Reconsolidation: 1789-1999, New York, St Martin’s, 2000
• Wagner, Richard, Popoare în derivă: Europa de Est la răscruce de epoci, Bucureşti,
1994
• Wandycz, Piotr, The Price of Freedom: A History of East Central Europe from the
Middle Ages to the Present, Londo-New York : Routledge, 1992
• Wandruszka, Adam, Urbanitsch, Peter (dir.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918,
Vienne, ÖAV, 1980
• Weidenfeld, Werner (ed.), New Ostpolitik: Strategies for a United Europe, Bertelsmann
Foundation, 1998
• Wilson, Kevin, der Dussen, Jan van (eds.), The History of the Idea of Europe,
Routledge, London, and New York, 1993
• Wolf, Larry, Inventing Eastern Europe: the Map of Civilization on the Mind of the
Enlightenment, Stanford, Stanford University Press, 1994
• Wood, Stephen, Germany and East-Central Europe: Political, Economic and Socio-
Cultural Relations in Era of EU Enlargement, Ashgate, 2004
• Wyrzykowski, Mirosaw, „Legitimacy: The Price of a Delayed Constitution in Poland”,
Democratic Consolidation in Eastern Europe, Vol. 1, Institutional Engineering, June
2001, p. 431-455
• Zaharia Gheorghe, Botoran Constantin, Politica de apărare naţională a României în
contextul european interbelic (1919-1939), Editura Militară, Bucureşti, 1981
• Zayarnyuk, Andriy, „On the Frontiers of Central Europe: Ukrainian Galicia at the Turn
of the Millennium”, in Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February, 2001
• Zielonka Jan, „Challenges of EU Enlargement”, in Journal of Democracy, Volume 15,
Number 1, January 2004
• Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană: trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura
Trei, 1998
6. Metodologie. Teorie politică
• Abbot, Philip, „<Big> Theories and Policy Counsel: James Burnham, Francis Fukuyama,
and the Cold War”, p.417-430, in The Journal of Policy History, vol.14, no.4, 2002
• Abraham, Florin, „Sfârşitul războiului rece şi teoria relaţiilor internaţionale”, in Un destin şi
o viaţă. Omagiu profesorului Radu Ciuceanu la 75 de ani, INST, Bucureşti, 2003, p. 358-366
• Brams, Steven J., Kilgour Marc, Game theory and the national Security, New York, Basil
Blackwell, 1988
242
Teza de doctorat

• Brubaker, Rogers, Nationalism Reframed. The National Question in the New Europe,
Cambridge, Cambridge University, 1996
• Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, Bucureşti,
1999
• Bunce, Valerie, „Comparing East and South”, in Jurnal of Democracy 6.3 (1995), p. 87-100.
• Carlo, Jean, Geopolitica, Editori Laterza, 1995
• Clark, Ian, „The post-cold war order: the spoils of peace’’, Oxford University Press, 2001
• Defarges, Philippe, La Mondialisation. Vers la fin des frontieres?, Dunod, Paris, 1993
• Defarges, Philippe,, Relaţiile internaţionale după 1945, Iaşi, Institutul European, 2001
• Defarges, Philippe, „La France et lÈurope: lìnévitable débat”, in Polique étrangère, no.4,
2002, p. 951-966
• Dobrescu, Paul, „Geopolitica’’, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
• Dogan, Mattei, „Sociologie politică. Opere alese’’, Alternative, 1999
• Dogan, Mattei, Pahre, Robert, „Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor’’,
Editura Alternative, Bucureşti, 1997
• Dogan, Mattei, Pelassy Dominique, „Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică
comparativă’’, Alternative, Bucureşti, 1993
• Fawn, Rick, „Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies’’, Frank
Cass, London, 2003
• Ferry, Jean-Marc, „La question de l’Etat européen’’, Paris, Gallimard, 2000
• Gaddis, John Lewis, „On Moral Equivalency and Cold War History”, in Ethics &
International Affairs, vol. 10 (1996)
• Giddens, Anthony, A treia cale. Renaşterea social-democraţiei, Polirom, Iaşi, 2001
• Held, David, Democraţia şi ordinea globală: de la statul modern la guvernarea cosmopolit’,
Univers, Bucureşti, 2000
• Henderson Conway W., International Relations. Conflict and Cooperation of the turn of the
21-st century, McGrow Hill, 1998
• Hix, Simon, The Political System of the European Union, London, 1999
• Holsti, K. Ole, International Politics. A Framework for Analysis, New Jersey, 1995
• Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 2001
• Keohane, Robert, Martin Lisa L., „Promisiunea teoriei instituţionaliste” in International
Security, Vol.20, No.1, Summer 1995
• Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, All, 1998
• Joffe, Josef, Viitorul marilor puteri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000
• Lafontaine, Oskar, Müller Christa, Nu vă fie teamă de globalizare. Bunăstare şi muncă
pentru toţi, Editura InterGraf, Reşiţa, 1998
• Lebow, Richard Ned, Risse, Kappen Thomas, International Politics Theory and the End of
the Cold War, New York, Columbia University Press, 1995
• Mair, Peter, „What is Different About Post-Communist Party Systems’’, in Studies in Public
Policy, no. 259, Centre for the Study of Public Policy, University of Strathclyde, Glasgow, 1996
• McElroy, Robert W., Moralitatea în politica externă americană: rolul eticii în relaţiile
internaţionale, Bucureşti, Paideia, 1998
• McFaul, Michael, „The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship. Noncooperative
Transitions in the Postcommunist World”, in World Politics, Vol. 54, January 2002, p.212-
244
• Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale’’, Polirom,
Iaşi, 2006
243
Teza de doctorat

• Morghenthau, Hans, Politics among Nations: the Strugle for Power and Peace, the 3rd
edition, New York: Knopf , 1948
• Moţoc, Iulia, Uniunea Europeană: dreptul şi politica extinderii spre Est, Editura Paideia,
Bucureşti, 2001
• Muraru, Ioan, Pucheanu, Mona-Lisa, „Constituţiile române – texte, note, prezentare
comparativă’’, R. A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993
• Nau, Henry R., Perspectives on International Relations: Power, Institutions, and Ideas,
Washington, DC: CQ Press, 2006
• Nye, Joseph S. Jr., Le leadership americain: quand les règles du jeu changement, Presses
Universitaires de Nancy, 1992 sau varianta engleză Bound to lead: the changing nature of
American Power, New York, Basic Books, 1990
• Schorske, Carl E., Fin-de-siecle Vienna : Politics and Culture, New York: Vintage Books,
1983.
• Shaw, Martin, Social democracy in the unfinished global revolution. Conference paper,
1999 in http://www.sussex.ac.uk.html
• Ulman, Richard H., Securing Europe, Princeton, Princeton University Press, 1991
• Waller, Michael, „Parties inheritances and parties identity”, in Pridham and Lewis,
Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern
Europe’’, London, Routledge, 1996
• Walston, James, Italian Foreign Policy. Light and shade in the second Berlusconi
government, ASMI Conference, 26 November 2004,
www.york.ac.uk/depts/poli/news/asmi/walston.pdf
• Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, Reading, Addison Westley, 1979
• Wiarda, Howard J., „The Politics of European Enlargement: NATO, the EU and the New
US –European Relationship” in East European Studies, number 67, February 2002, p. 9-20
• Williams, Paul D., British Foreign Policy Under New Labour, 1997-2005, Palgrave, 2005
• Wohlforth, William Curti, „Reality Check: Revising Theories of International Politics in
Response to the End of the Cold War”, p. 650-680, in World Politics, vol.50, no.4, 1998
• Zeletin, Ştefan, Neoliberalismul: studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române, Editura
Politică, Bucureşti, 1971
244

Şcoala Naţională de Studii Politice Şi Administrative: Conceptul de Europa Centrală După 1989

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Şcoala Naţională de Studii Politice Şi Administrative: Conceptul de Europa Centrală După 1989

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conducător ştiinţific: Doctorand:

Prof. Dr. Mihail E. IONESCU Dan Sorin MIHALACHE

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

A. Motivaţia şi obiectul cercetării

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

C. Sistemul internaţional: criterii de analiză

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Studiul sistemului internaţional implică analiza unităţilor din sistem, conduita

Teoreticienii relaţiilor internaţionale13 folosesc cel puţin cinci criterii de analiză

Vasile Puşcaş delimita14 trei domenii importante de analiză:

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Principalele paradigme de interpretare a sistemului internaţional actual15

Teoria realismului politic se întemeiază pe concepţia unui sistem de tip anarhic,

Unul din cei mai proeminenţi teoreticieni realişti, Hans Morgenthau,

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Prin urmare, sistemul internaţional furnizează „stimulente puternice statelor

Sfârşitul războiului rece schimbă întregul câmp al agendei teoretice şi

Conceptul de Europa Centrală după 1989

D. Relaţiile internaţionale după sfârşitul războiului rece. Dezbaterea despre

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Motive ale eşecului sovietologiei43

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

„Noua Ordine Mondială”

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Dezbaterile despre caracterul ordinii post-Război Rece au fost marcate de o

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Scenarii pentru Europa

Conceptul de Europa Centrală după 1989

În centrul dezbaterilor despre organizarea europeană se află problema rolului

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

II. Definirea conceptelor de Europa Centrală

Bogata tradiţie istorică a Europei Centrale a făcut posibilă apariţia a numeroase

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conceptul de Europa Centrală după 1989