Patimile, Moartea şi Invierea Domnului

Preot Gh. Calciu, 26 aprilie 2005

Iubiţi credincioşi,
Vom străbate, citind acest articol, cea mai dureroasă suferinţă umană (şi divină) şi cea mai
luminoasă bucurie a întregii omeniri: Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi Invierea Lui.
Miercuri, Iuda s’a dus la farisei şi la marii preoţi şi i-a întrebat: Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi
da în mână. Iar ei i-au dat 30 de arginţi». (Mt. 26: 15) (de atunci, Biserica a rânduit ca
Miercurea să fie zi de post, prin care să ne curăţim pe noi şi toată lumea de păcatul vânzării)
Joi – cu această zi începe suferinţa lui Iisus – Ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul: Unde voieşti
să-Ti pregătim ca să mănânci Paştile?» Iisus le-a spus: Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i:
Invăţătorul zice: Timpul Meu este aproape, la tine voi face Paştile cu ucenicii Mei. (Mt. 26 : 17-
19) Ucenicii au indeplinit întocmai porunca Invăţătorului. Ei au mers în cetatea Ierusalimului la
casa unde El îi trimisese şi acesta le-a arătat un foişor mare, gata aşternut şi acolo au pregătit tot
ce trebuia.
In Evanghelia lui Marcu găsim un detaliu (aflat şi la Luca), legat de pregătirea Paştilor, pe care
nu-l găsim la ceilalţi Evanghelişti. Este evident că Mântuitorul vorbise din timp cu stăpânul
foişorului şi aranjase cum va trimite doi apostoli şi cum vor ajunge la el. Iată textul în forma în
care îl găsim la Sf. Evanghelist Marcu: “Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om ducând un
urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra el, spuneţi-i stăpânului casei că Invăţătorul
zice: Unde este odaia în care să mănânc Pastile cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor
mare, gata aşternut. (Mc. 14: 13-16)
Deoarece acest detaliu apare mai marcat numai la Sf. Marcu, cercetătorii au tras concluzia ca
tânărul cu urciorul este chiar autorul celei de a doua Sfinte Evanghelii, adică Sf. Marcu. De
altfel, tot un tânăr va apare, de data acesta numai în Evanghelia Sf. Marcu, la arestarea lui Iisus,
când ostaşii, văzându-l şi crezând că şi el este vreun ucenic, au vrut să pună mâna pe el. Tânărul
era înfăşurat într’o bucata de pânză, s’a smuls şi lăsând giulgiul în mâinile ostaşilor, a fugit gol în
noapte.
Tot Joi, seara, a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Si-a luat toate măsurile pentru ca
Ultima Cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut să trimită ostaşi
şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, nici unul
dintre ucenici (pentru ca Iuda sa nu afle de locul Cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus,
până în faptul serii, când, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătească Cina
Scopul acestei ultime Cine cu ucenicii, era instituirea sfintei Euharistii (împărtăşanii).
In această privinţă, iată ce scrie Sf. Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi
bătrânii poporului s’au adunat în curtea arhierelui care se numea Caiafa şi împreună s’au
sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului,
ca să nu se facă tulburare în popor. (Mt. 26: 3-5) Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic
dinainte, ci s’a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce
totul fusese pregătit.
Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei de Taină era instituirea Sfintei Euharistii, în
relatarea acestui moment, Evangheliştii sinoptici - Matei, Marcu şi Luca – insistă pe momentul
respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul din cei doisprezece Il va vinde. Evangheliştii sinoptici
redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi, de aceea voi lua ca prototip Evanghelia
Sfântului Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate, diferenţe de limbaj şi de câteva
detalii în plus sau în minus.
Evanghelia Sfântului Apostol loan, fiind scrisă mult mai târziu, după ce celelalte trei Evanghelii
se împământeniseră, nu mai preia în detaliu aceste părţi deja foarte cunoscute, ci insistă pe
cuvântările Mântuitorului cu ocazia Cinei, care nu figurează la cei trei sinoptici.
Ne întoarcem deci la relatarea Cinei la Sf. Matei Evanghelistul: Iar când s’a făcut seară, a şezut
Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul
dintre voi mă va vinde. (Mt. 26: 21) Această afirmaţie a Mântuitorului, care putea fi o acuzaţie la
adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început, pe rând să-L întrebe pe
Invăţător: Doamne, nu cumva sunt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu
Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris
pentru El. Dar, vai, pentru acel om prin care Fiul Omului este vândut; bine era acelui de nu s’ar
fu născut. (Mt 26: 24-) Iuda care întinsese în blid cu Iisus, s’a simţit obligat să întrebe: Nu
cumva sunt eu, Invăţătorule? Răspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (id. v. 25). Ceea ce era confirmarea
că aşa este.
La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către
sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau şi-l întrebau
pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sunt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe
pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este?Iisus i-a răspuns: Acela este căruia Eu,
întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da. Si întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o
lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana
într’ânsul…Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Si era noapte. (In.
13: 25-27 şi 30) . Acest incident s’a petrecut în taină şi ceilalţi ucenci nu au auzit întrebarea
discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli.
Când Iuda a plecat, după înghiţirea îmbucăturii dată de Mântuitorul şi acesta i-a spus: Ceea ce
faci, fă mai repede, ucenicii au crezut că Invăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta
punga), să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare (In. 13: 29).
Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mântuitorului pe care
cei care dau titlul capitolelor au numit-o Spălarea picioarelor ucenicilor.
…ştiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mână şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu
merge, S’a sculat de la Cină, S’a desbrăcat de haine şi luând un ştergar, S’a încins cu el. După
aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă
cu ştergarul cu care era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare tu
să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicând: Ceea ce fac Eu tu nu ştii, dar vei înţelege
după aceasta. Petru I-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă
nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi
mâinile, şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce s’a îmbăiat nu are nevoie să i se spele decât picioarele,
căci e curat tot. Si voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vândă. (In.13: 2-
11)
Ioan redă în Evanghelia lui Cina cea de Taină pe lungimea a patru capitole, pe când ceilalţi trei
Evanghelişti o expediază numai într’un singur capitol. Vom reveni asupra capitolelor Lui Ioan
după ce vom analiza esenţa Cinei ultime, adică instituirea Sfintei Euharistii pe care o găsim
numai la cei trei Evanghelişti sinoptici: Matei, Marcu şi Luca.
Intreaga Cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de
instituirea Sfintei Euharistii (Impărtăşanii) Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i
lipsească pe ucencii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Invierea şi Inălţarea la cer. Si să
nu ne lipsească nici pe noi creştinii de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când Il
vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.
De aceea a şi început El Cina cu Sfânta Euharistie, pe care, aşa cum am spus, Ioan nu a mai
relatat-o, căci taina aceasta era practicata de multi ani şi constituia centrul liturghiei. Dar chiar şi
aşa, recitind citatul despre spălarea picioarelor, realizăm că acest act a avut loc după terminarea
Cinei, căci Ioan spune că Iisus S’a sculat de la Cină şi s’a încins cu un prosop. Deci, respectând
succesiunea evenimentelor, constatăm că primul lucru pe care Iisus îl face este să-şi prevină
ucencii că unul din ei Il va vinde şi că deci, aproape sunt pătimirea şi moartea Lui, dar şi
Invierea. Apoi, în timpul Cinei, Iisus instituie Sf. Euharistie, la care participă şi Iuda care, ca şi
noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a Impărtăşaniei şi, asemenea nouă, s’a
împărtăşit cu nevrednicie, luându-şi sieşi pedeapsă.
Ceea ce a dorit Invăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a
prevenit spunându-i că mai bine nu s’ar fi născut şi până în clipa împlinirii faptei lui de moarte,
ar fi putut să se întoarcă, dar n’a făcut-o. Mântuitorul nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici
acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.
Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând:
Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu. Si luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi
dintru acesta toţi, căci acesta este sângele Meu, al legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă
spre iertarea păcatelor. Si vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până
în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui meu. (Mt. 26: 26-29). Acelaşi
text îl găsim la Marcu, cu foarte mici deosebiri ca şi la Luca.
Astfel a instituit Mântuitorul Taina Sfintei Impărtăşanii pe care noi o practicăm de atunci şi o
vom practica pănă la sfârşitul lumii. Protestanţii, apăruţi prin ruperea de trunchiul Bisericii,
indiferent la ce vreme, nu au taina aceasta, pentru ca ei nu au Harul de la Iisus. Neavând har, nu
au nici preoţie şi nici virtutea sacră de a săvârşi Sfintele Taine. Harul acesta de a lega şi a deslega
pe pământ ca să fie legate şi deslegate şi în cer, l-a dat Mântuitorul după Invierea Sa, prin
suflarea asupra Apostolilor şi prin rostirea cuvintelor: Luaţi Duh Sfânt. C ărora le veţi ierta
păcatele, iertate vor fi; cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi. (In. 20: 22-23) Dumnezeu nu lucrează
cu simboluri, ci numai cu realităţi. Oamenii lucrează cu simboluri. De exemplu, în privinţa
Sfintei Treimi Iisus a spus de mai multe ori: Eu şi Tatăl una suntem. Aici nu este nici un
simbolism, ci adevăr divin. Când oamenii au interpretat afirmaţia ca ceva simbolic, au ajuns la
erezia subordinaţionistă, a inegalităţii persoanelor treimice. Sau, când a fost vorba de Sfânta
împărtăşanie, Iisus a spus direct: Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului
Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Si îndată adaugă, spre a preciza
cine este Fiul Omului: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl
voi învia în ziua de apoi. (In. 6: 53-54)
Atunci când Iisus a instituit Sf. Euharistie şi a spus: acesta este trupul Meu şi acesta este sângele
Meu, a fost exact pe linia celor spuse la capitolul 6 de la Ioan. Iisus a vorbit literal despre pâine
ca fiind trupul Sau şi despre vin ca fiind sângele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin
simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupându-se din
trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după Invierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat
prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, aceştia, la
rândul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mâinilor peste generaţii şi tuturor preoţilor.
Neavând har, protestanţii nu pot săvârşi tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau
amintire. Când frâng pâinea ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un
fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli spre a nu-L uita. Tainele divine sunt eterne şi, prin
Iisus, ele s’au manifestat şi se manifestă în lume ca şi în cer.
La Sf. Evanghelist Luca mai găsim două adaosuri faţă de ceilalţi doi sinoptici: s’a ivit o dispută
privind întrebarea care dintre ei să fie cel mai mare în împărăţia cerurilor. Cu această ocazie Iisus
face cel mai succint şi cel mai desăvârşit portret al conducătorului: …cel mai mare dintre voi să
fie asemenea celui mai mic şi căpetenia asemenea celui ce slujeşte. (Lc. 22: 26)
Al doilea adaos se referă la ce i-a spus lui Petru referitor la lepădare, puţin deosebit de ceilalţi
Evanghelişti: Simone, Simone, iată, satana v’a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am
rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte pe fraţii tăi.
(Luc. 22: 31-32)
In versetele următoare, Petru, lăudându-se cu dragostea lui faţa de Iisus, afirmă că este gata să
meargă şi la moarte cu Invăţătorul, la care Iisus Ii spune că, în chiar noaptea aceea, se va lepăda
de trei ori de El, înainte de cântatul cocoşului.
Cu aceste fapte şi cuvinte ale Mântuitorului, cei trei Evanghelisti sinoptici încheie Cina de Taină
şi trec la momentul Ghetsimani. Ioan însă mai insistă asupra Cinei relatând cuvintele pe care
Iisus le-a rostit ca un rămas bun faţă de Apostolii Săi, despre care ştia că se vor risipi şi se vor
tulbura, că Petru se va lepăda şi Iuda se va spânzura neînţelegând iubirea şi iertarea divnă. Inima
lui era îndurerată şi inima Apostolilor tulburata.
Redarea mai amănunţită a acestor capitole de la Ioan, pentru planul articolului nostru, ar fi
imposibilă. De aceea vom prezenta câteva lucruri mai importante şi, la nevoie, cu scurte
comentarii.
La Ioan găsim cuvintele lui Iisus, înainte de a merge în Ghetsimani, cuvinte prin care El Işi ia
rămasul bun de la ucenicii Săi şi le dă cele din urmă sfaturi. In capitolul 14, Iisus spune despre
Sine că prin El se ajumge la Tatăl, ca Tatăl este întru El şi El întru Tatăl: Cel ce M’a văzut pe
Mine a văzut pe Tatăl. (vers. 9) Apoi le făgăduieşte trimiterea Duhului Sfânt – Mângâietorul – pe
care Tatăl Il va trimite în numele lui Iisus. Apoi adaugă: Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă,
nu precum vi-o da lumea vi-o dau eu. (Vers. 27)
In Cap. 15, Mântuitorul spune despe El că este viţa, iar apostolii - şi noi după ei - suntem
mlădiţele. Dacă mlădiţa rămâne în butucul viţei, aduce roadă şi roada rămâne. Dacă mlădiţa se
desparte de trunchiu, moare şi nu mai este bună decât pentru foc. Se pare că această aluzie este la
sectele care se rup de trunchiul bisericii şi care nu aduc roadă, dar se referă tot aşa de bine la
fiecare dintre noi când ne despărţim de Iisus. Apoi Mântuitorul le dă porunca iubirii: Aceasta
este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v’am iubit pe voi. Mai mare iubire
decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi…(vers. 12-13)
Intorcând-se din nou la trimiterea Duhului Sfânt pe care o făgăduieşe Apostolilor, Iisus
precizează: Duhul Adevărului Cel ce din Tatăl purcede…(vers 26)
De aici s’a născut disputa cu catolicii care au adăugat din Tatăl şi de la Fiul purcede (Teoria lui
Filioque) ceea ce este falsificarea Sfintei Scripturi. Falsificarea aceasta a fost preluată de toţi
protestanţii şi neoprotestanţii născuţi din Catolicism.
In capitolul 16, Mântuitorul îi previne pe ucenici că vor trece prin prigoniri viitoare, care se vor
extinde şi peste urmaşii Apostolilor, prigoniri care se vor accentua, dar cei buni vor fi întăriţi de
Duhul Sfânt şi că va veni vremea, care nu este departe când ucenicii se vor risipi la ale lor. Iar
pentru cei care vor rezista El le va da biruinţă asupra lumii: In lume necazuri veţi avea: dar
îndrăzniţi! Eu am biruit lumea. (vers 33)
Capitolul 17, ultimul din cele închinate Cinei de Taină de către Sf. Evanghelist Ioan, conţine
Rugăciunea Arhierească a lui Iisus. In ea, Mântuitorul se roagă pentru Sine, arătând că şi-a
împlimit misiunea şi acum pleacă la Tatăl, de unde a ieşit; se roagă pentru ucenici ca să-i
păzească Tatăl, fiindcă ei rămân singuri pe lume şi se roaga pentru lume, adică pentru toţi cei
care vor crede în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, prin propoveduirea lor.
După acest ultim cuvânt al Mântuitorului, cântând Psalmi, ucenicii şi Invăţătorul s’au dus în
Grădina Ghetsimani să se roage. Această Grădină a Măslinilor era unul din locurile preferate
pentru rugăciune ale lui Iisus. In relatarea celor petrecute aici, ne întoarcem iar la Sf. Evanghelist
Matei, pe care l-am luat ca referinţă.
Ajunşi în grădină, Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi luând numai pe Petru pe Iacob şi pe Ioan, a
stat puţin cu ei şi le-a spus: Intristat de moarte Imi este sufletul Meu. Rămâneţi aici şi
privegheaţi împreună cu Mine. Apoi El s’a dus ceva mai departe şi S’a rugat zicând: Părintele
Meu, de este cu putinţă, treacă paharul acesta pe alături de Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum
voieşti Tu. (Mt. 26: 38 şi 39)
Evangheliştii ne spun doar atât din rugăciunea lui Iisus. Dar este neîndoios că rugăciunea a durat
mult mai mult, pentru că Iisus, întorcând-se la cei trei ucenici, i-a găsit dormind şi i-a mustrat că
nu au putut veghea măcar un ceas cu El. Apoi Iisus S’a dus din nou la acelaşi loc şi iar s’a rugat
zicând: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treacă pe alături de Mine acest pahar ca să nu-l
beau, facă-se voia Ta. (vers 42) Apoi a venit din nou la cei trei Apostoli şi i-a găsit dormind. Dar
nu i-a mai sculat, ci S’a dus înapoi la locul de rugăciune şi S’a rugat cu aceleaşi cuvinte.
Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le analizăm spre a clarifica unele fapte. Poeţii şi scriitorii
(uneori si preoţii) au dramatizat momentul rugăciunii şi al singurătăţii lui Iisus, ca un preludiu la
singurătatea de pe cruce. Unii din ei se întreabă retoric: De ce n-a răspuns Dumnezeu la
rugăciunea lui Iisus?
Daca ne uităm cu atenţie la citatele rugăciunii (date de noi) observăm o modificare între întâia şi
a doua rugăciune: in prima parte, Iisus se roagă Tatălui ca să treacă paharul pe alăturea de El.
După ce îi găseşte pe ucenici adormiţi şi îi mustră, Mântuitorul schimbă conţinutul rugăciunii şi
nu mai spune: Dacă este cu putinţă, treaca paharul acesta pe lângă Mine… ci spune: Părintele
Meu, de nu este cu putinţă sa treaca paharul ….facă-se voia Ta. Ce s’a întâmplat între cele două
faze ale rugăciunii? Mântuitorul a ales din lume 12 Apostoli, cei buni. Dintre ei a ales apoi numai
trei (Petru, Iacob şi Ioan), cei mai buni dintre cei buni. Când S’a rugat să treacă paharul pe lângă
el şi apoi S’a dus să vadă ce fac ucenicii, i-a găsit dormind. Sensul acestei neputinţe i-a revelat că
acesta era răspunsul Tatălui: lumea avea nevoie de sacrificiul Lui. Fără acest sacrificu, ar cădea
in somnul pierii. Nici cei mai buni trei din lume nu au putut priveghea un ceas cu Iisus.
Inţelegând mesajul Tatălui, Iisus schimbă conţinutul şi spune că dacă nu este cu putinţă ce
ceruse, facă-se voia Tatălui. Mai vine odată la ei şi iar îi găseşte dormind şi nu-i mai trezeşte, ci
le spune: De acum dormiţi şi odihniţi-vă…Sculaţi-vă să mergem. Iată, s’a apropiat cel care mă
vinde. (Mt. 26: 46)
Incă înainte ca El să-Si fi terminat cuvintele, a apărut Iuda cu ostaşi romani şi cu servitorii
arhiereilor. S’a apropiat de Iisus şi L-a sărutat pe obraz, ca semn de recunoaştere pentru cei ce
veneau să-L aresteze şi i-a spus lui Iisus: Bucură-te, Invăţătorule! Mântuitorul l-a întrebat:
Prietene, pentru ce ai venit? La Sf. Luca găsim replica lui Iisus modificată: Iuda, prin sărutare-L
vinzi tu pe Fiul Omului? (Lc.22: 48)
Cei care L-au arestat pe Iisus L-au dus la casa Arhiereului anului, Caiafa. Sf. Ioan spune că, mai
întâi L-au dus la casa lui Ana, care era socrul lui Caiafa şi, prin el ajunsese acesta mare arhiereu.
Ana avea mare autoritate asupra ginerelui său. De la Ana, L-au dus pe Iisus la Caiafa, probabil cu
anumite instrucţiuni către Arhiereu, privind pe Iisus. Partea aceasta a judecăţii este numită
Procesul Religios al Mântuitorului. Iudeii voiau aprobarea poporului ca sa-L condamne pe Iisus.
Or poporul nu ar fi putut fi convins că Iisus era un răufăcător. Trebuia convins că Iisus era un
eretic, un stricător de lege iudaică. De aceea, arhiereul Il întreabă despre învăţătura Lui. Aici
Iisus a fost bătut, batjocorit. Martorii aduşi la proces împotriva Lui nu erau deloc convingători,
La urmă au venit doi care au mărturisit că Iisus vrea să strice lagea şi să dărâme templul iudaic,
referindu-se la ceea ce spusese El: Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi. Dar Iisus
vorbise despre templul trupului Său. Această blasfemie era suficientă pentru a-L condamna la
moarte. La întrebarea arhiereului, care şi-a sfâşiat hainele în semn de spaima de blasfemia lui
Iisus care se numea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, poporul a răspuns că e vinovat de moarte.
După obţinerea verdictului de la popor, Caiafa l-a trimis pe Iisus la Pilat, acuzându-l de răzvrătire
împotriva Cezarului. Acum începe procesul politic al lui Iisus. Câtă vreme Iisus a fost judecat de
Caiafa, Petru, care fusese adus de Ioan în curtea arhierelui (pe cât se pare, Ioan era bine cunoscut
la casa lui Caiafa) s’a lepădat de Iisus de trei ori, în mod gradat, şi nu în faţa preoţilor, ci în faţa
slugilor. Când portăreasa l-a întrebat dacă nu este si el ucenic al lui Iisus, el a răspuns evaziv: Nu
sunt! (cap. 16, v.17) Apoi nişte servitori l-au întrebat acelaşi lucru şi el a răspuns cu jurământ:
Nu-L cunosc pe omul acesta, (Mt. 26:74). Iar când l-a intrebat un alt servitor, pentru a treia oara,
Petru a început a se blestema şi a jura: nu-L cunosc pe omul acesta. (Mt. 26:74) Atunci a cântat
cocoşul şi Petru, aducând-şi aminte de ceea ce îi spusese Iisus, a plâns cu amar, pocăindu-se.
Procesul lui Iisus la Pilat a fost cea mai caricaturală procedură juridică romană. Fiind un adept al
filosofiei sceptice, Pilat se temea de orice adevăr, dar cel mai tare se temea de adevărul puterii
Iudeilor la curtea imperială romană. Stia că Iisus este nevinovat şi atunci a uzat de tot feliul de
şiretlicuri ca să nu-l condamne. Iudeii strigau însă mereu: Răstigbeşte-l! Prima încercare a lui
Pilat de a-L salva pe Iisus a fost tactica lui de a se debarasa de proces spunând Iudeilor: Luaţi-l
voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă erau hotărîţi să-l condamne la moarte pe Iisus,
prin mâna lui Pilat, căci ei nu aveau dreptul de a condamna la moarte. A doua a fost propunerea
lui Pilat de a-l graţia pe Iisus folosindu-se de o veche tradiţie iudaică de a elibera, de Paştele lor,
un condamnat la moarte. El spune Evreilor: …La voi este obiceiul ca de Paşti să vă eliberez pe
unul. Vreţi aşa dar să vi-l eliberez pe Impăratul Iudeilor. (In. 18: 39) Iudeii au strigat că nu pe
Iisus, ci pe Baraba, care era un tâlhar. Această încercare a făcut-o Pilat deoarece soţia sa,
Claudica Procula, care era catehumenă pentru a trece la iudaism, i-a trimis printr’un servitor, o
scrisoare în care îi spunea: Nimic să nu-I faci dreptului aceluia căci mult am pătimit astăzi în vis
pentru Dânsul. (Mt. 27: 19)
Atunci Pilat a pus ostaşii să-L bată pe Iisus. Apoi, însângerat, îmbrăcat într’o mantie roşie şi cu
cununa de spini pe cap, L-a adus în faţa Iudeilor, crezând că le va înduioşa inima şi le-a spus:
Ecce Homo, adică: Iată, Omul. Dar Iudeii mai tare strigau răstigneşte-l. El i-a mai întrebat iar
dacă nu vor să-L elibereze pe împăratul Iudeilor. Ei insă au strigat: Dacă-l eliberezi, nu eşti
prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului. Auzind Pilat
aceste cuvinte, s’a speriat că ar putea fi acuzat la curtea romană unde Evreii aveau mare putere. A
luat un vas cu apă. S’a spălat pe mâini şi a spus: Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia.
(cuvinte preluate din scrisoarea soţiei lui) Iudeii au strigat toţi: Sângele Lui asupra noastră şi a
copiilor noştri. (Mt. 27: 25)
28 de ani mai târziu, (71 d.H.) împăratul Titus a cucerit Ierusalimul din cauza unei răscoale şi
Iudeii au fost împrăştiaţi în toată lumea, ei şi copiii lor, aşa cum şi-au cerut ei înşişi ca blestemul
sângelui Domnului să cadă peste ei şi peste copiii lor. Pilat a intrat în Crez cu laşitatea lui. După
moartea şi Invierea Domnului, Pilat, care ajunsese procurator al Palestinei prin protecţia la curtea
împărătului Tiberius a nobilului Sejanus, s’a găsit descoperit prin căderea în disgraţie a
protectorului său. A fost rechemat la Roma şi s’a sinucis tăindu-şi arterele de la mâini în baie
după obiceiul vemii. Iudeii s’au împrăştiat în toată lunea, Iuda s’a spâmzurat, necunoscând mila
şi iertarea divină din cauza nepocăinţei lui, Petru s’a pocăit şi a fost salvat.
Iisus a fost dat pe mâna ostaşilor romani care l-au schingiuit (aduceti-vă aminte de filmul lui Mel
Gibson) şi a fost răstignit pe cruce între doi tâlhari, batjocorit de Evrei chiar şi atunci când murea
pe cruce. Sfânta Scriptură, relatează în detaliu chinurile Mântuitorului. Se părea atunci, că toată
lunea era cuprincsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Si totuşi, există un moment
mişcător, când un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci când Fiul lui
Dumnezeu nu a mai putut-o duce şi I-a purtat-o până la locul răstignirii. A fost momentul trezirii
umanităţii care preia greutatea crucii lui Iisus.
Sfânta Scritură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit
şapte strigări: 1. – Dupa ce l-au pus pe Iisus pe cruce, Iudeii îl batjocoreau şi-l ocărau cu tot felul
de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus S’a rugat: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. (Lc. 23:
34). 2. – Doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Mântuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a
stânga. Cel din stânga Il insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la Iudei. Cel din
dreapta însă il mustra pe tâlhar şi mărturisea ca ei sunt vinovaţi, dar Iisus era nevinovat: Apoi s’a
adresat Mântuitorului să-l pomenească întru Impărţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr îţi spun
Eu ţie, mâine vei fi cu Mine în rai. (Lc. 23: 42) 3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea mama Sa
cu alte femei mironosiţe şi cu Sf, Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus mamei Sale arătându-l pe Ioan:
Femeie, iată fiul tău. Apoi către ucenic: Iată mama ta. (Lc. 19: 26-27) 4. – Iisus pierduse mult
sânge din cauza torturii. Această pierdere I-a provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e sete. (In.
19:28) Unul din ostaşi a luat un burete muiat în oţet şi l-a pus într’o trestie şi ducându-l la gura
lui Iisus i-a dat să bea. In unele versiuni se spune că Iisus a gustat, dar nu a băut. De obicei,
oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus
nu a băut, ci numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea, începe agonia pe
cruce a Mântuitorului. 5. – El strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani, (Mt. 27: 46) , adică, Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit. Această frază a rostit-o Iisus în aramaică, limba
pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta Iudeii, necunoscând limba, au crezut că îl
cheama pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei, lasă să vie Ilie să-L mântuiască. Acesta este
momentul cel mai tragic, când Iisus este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om
durerea totală a chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră. 6. – Părinte, în mâinile
tale Imi dau duhul Meu. In clipa supremă, Iisus simte mângăierea Tatălui Său din ceruri. 7. –
Săvârşitu-s’a! Cu acest ultim cuvânt, Iisus Si-a plecat capul şi Si-a dat duhul.
In clipa morţii Lui, s’au petrecut câteva lucruri suprafireşti: din ceasul al şaselea şi până în ceasul
al noulea s’a făcut întuneric mare; catapeteasma templului s’a sfâşiat de sus şi până jos; s’a făcut
un cutremur mare şi s’au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au
mers la familiile lor. Văzând toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas tare: Cu adevărat, Fiul
lui Dumnezeu a fost Acesta.(Mt. 27: 54) Astfel, lumea păgână, mărturiseşte în ciuda batjocurei
Iudeilor că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din Cirene, un ostaş păgân aduce lui Iisus o
laudă promiţătoare de mântuire pentru lume.
Iisus, fiind atârnat pe cruce prin cuie bătute în mâini şi picioare, a pierdut mult sânge, a slăbit şi,
până seara, a murit. Cei doi tâlhari, fiind legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit. Iosif din
Arimateeea, care era ucenic ascuns al Mântuitorului, s’a dus la Pilat şi a cerut să-i dea trupul lui
Iisus să-l îngroape. Pilat s’a mirat ca Iisus a murit aşa de curând şi a trimis ostaşi să vadă dacă
Iisus murise cu adevărat. Aceşti s’au dus întâi la cei doi tâlhari care incă mai gemeau şi le-a
sdrobit fluierele picioarelor. Această sdrobire era o practică obişnuită la Romani, pentru scurtarea
suferinţelor: sdrobirea brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atât de puternic in corpul slăbit
al condamnaţilor încât ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort si ostaşul a căutat să se
asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre
cea stângă. Aceasta era o lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot
pieptul de jos în sus şi de la dreapta la stânga pâtrunzând inima adversaruluipe care o foloseau
înluptă vitejii Romani. A curs din rana Domnului sânge şi apă. Asta dovedea ca Iisus era mort de
mai multă vreme, căci în înima Lui se separase serul sanguim de globulele roşii.
Iosif a luat trupul Invăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui, într’un mormânt pe care-l
pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun alt mort. A venit şi Nicodim şi au
adus cu ei ca la o sută de litre (litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se
usca repede. In el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în giulgiu şi
L-au pus în mormânt. Iudeii care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise de Inviere Lui, au cerut lui
Pilat ostaşi care să pâzească mormântul,
Ca nu cumva, venind ucenicii să-L fure şi să spună poporului: S’a sculat din morţi: şi rătăcirea
cea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi. (Mt. 27: 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi Iudeii
au sigilat mormântul
Dumincă spre zori, Iisus a înviat din morţi. Când femeile mironosiţe au venit la mormânt, foarte
de dimineaţă, au văzut un înger ca un fulger străbătând cerul grădinii lui Iosif. Ele au alergat la
mormânt şi au văzut în mormânt doi îngeri, unul la cap şi altul la picioare, care le-au spus ca
Iisus a inviat şi le-au îndemnat să se duca şi să vestească ucenicilor Invierea. Ostaşii zăceau ca
morţi, străfulgeraţi de lumina Invierii Domnului.
Evident că Mântuitorul a înviat din morţi înainte de sosirea la mormânt a femeilor mironosiţe
care veniseră să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după tradiţia iudaică. Iată ce spune Sf.
Evanghelist Matei: Infăţişarea lui (a îngerului, nm) era ca a fulgerului, iar îmbrăcintea lui era
mai albă ca zăpada. Şi de frica lui s’au cutremurat străjerii şi s’au făcut ca nişte morţi. Iar
îngerul, răspunzând, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi.
Nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus. Si mergând
degrabă, spuneţi ucenicilor că S’a sculat din morţi. Si Iată că va merge mai înainte de voi în
Galileea. Acolo Il veti vedea. Iată, eu v’am spus. Si plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică
şi bucurie mare alergau să-i vestească pe ucencii Lui. (Mt. 28: 3-8)
In general, ucenicii s’au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezând că, din durerea morţii
Invătătorului, ele au avut halucinaţii. Petru şi cu Ioan insă, au alergat la mormânt, l-au găsit
deschis şi nepăzit, au intrat înăuntru, întâi Petru şi apoi Ioan şi au văzut giulgiurile singure
zăcând. Am spus ca Giulgiul fusese înmuiat de Iosif şi Nicodim într’un amestec de aloe cu
smirnă, care era repede sicativ, aşa că ei au gasit giulgiul întărit, nedesfăcut, ca şi cum Iisus ieşise
prin ţesătură, fără a strica forma de pânză a trupului Său. Aceasta era dovada că Invăţătorul ieşise
in mod minunat din giulgiu fără a fi fost nevoie să desfăşoare pânza.
Mântuitorul S’a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat. Aceştia alergau la
ceilalţi Apostoli şi le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar ei tot nu credeau. Apoi s’a aratat
tuturor Apostolilor (fără Toma) după aceea iarăsi tuturor, de astă dată cu Toma şi iaraşi de mai
multe ori la grupuri de ucenici şi de dicipoli ai lor, vreme de 40 de zile, când, la o ultimă arătare,
S’a înălţat la cer, înaintea lor.
Am urmat pas cu pas evenimentele din Săptămâna Patimilor Mântuitorului nostru, uneori cu
informaţie lucidă, alte ori cu durerea vinovăţiei că fiecare dintre noi, pe baza unei solidarităţi
umane, suntem părtaşi la Răstignirea lui Iisus, dar şi prin faptele noastre am rănit pe Cel
răstignit. Cu fiecare păcat al minţii, am apăsat un spin pe capul Fiului lui Dumnezeu; cu fiecare
păcat al trupului, am mai bătut un cui în palmele şi picioarele Lui şi cu fiecare păcat al inimii, am
mai străpuns încă odată coasta însuliţată de soldatul roman a lui Hristos.
Dumnezeu ne-a rânduit postul ispăşirii, să nu abandonăm calea lui Iisus. Dincolo de păcatele
noastre şi ale neamului nostru, Iisus ne-a ispăşit pe toţi şi bucuria Invierii Lui străluceşte peste
noi toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi.
Hristos a înviat!