IsabelaVS-EliadeMantuleasa24.rtf/23august2015/39195car./5712cuv.

Sursa https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre
anchetatoarea din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa*
Motto: “Am terminat [Pe strada Mântuleasa] în ‘stilul’ pe care-l voiam şi care salvează
întregul, pentru că prelungeşte şi ‘explică’ întâmplările narate de Fărâmă prin gura şi
interpretarea anchetatorilor /…/. Mă întreb dacă Pe strada Mântuleasa ar putea pătrunde în
ţară /…/, text pe care, sunt sigur, foarte puţini îl vor înţelege în adânc (subl. lui Mircea
Eliade, Jurnal, 4 şi 5.nov.1967).
REZUMAT DE IDEI : Mircea Eliade, prins în mrejele unei povestiri, după
doisprezece ani. Voită interdicție de sărbătorire la 60 de ani printre scriitorii români din
exil. „Abrutizații vremurilor noastre” (Cioran) ratează „calea de cunoa ștere pe care o
oferă literatura”. Le vieil Homme et l’officier mediatizat la televiziunea franceză de un
academician francez. Teroarea securității comuniste declanșată de un banal qui pro quo.
Ana Pauker, colonel sovietic și „monstru într-un secol darnic în teratologii” . Depă șirea
politicului prin transpunerea pe dimensiunea sacrului, cale de sustragere din teroarea
istoriei. Lipsa de individualizare a călăilor. Sterilizarea dimensiunii spirituale prin
contactul permanent cu devenirea istorică. Fărâma de divinitate din omul ajuns „Pe
strada Mântuleasa” si eroarea schimbării de titlu odată cu traducerea.

Faimosul Mircea Eliade, ales în 1966 membru al Academiei Americane de
Arte şi Ştiinţe (1), îl sfătuia într-o scrisoare pe un prieten de-al său bucovinean poetul şi romancierul Vasile Posteucă (2) - să nu cumva să-l sărbătorească la
împlinirea celor 60 de ani în revista “Drum” (scoasă de poetul devenit doctor în
filozofie cu o lucrare despre Rilke) pentru că “sute de ochi” [de foşti anchetatori ai
temniţelor politice comuniste, experţi în lichidarea creaţiilor culturale româneşti
împreună cu creatorii acestora] atât aşteaptă: să găsească un pretext ca să-i îngoape de
vii pe amândoi (v. 27 martie 1967 în corespondenţa publicată de Ion Filipciuc în rev.
“Convorbiri literare” nr.9/2001, p.8). În toamna aceluiaşi an, recitind Pe strada
Mântuleasa pentru a scoate din ea un fragment pentru revista “Destin” a lui George
Uscătescu, Eliade s-a lăsat prins în mrejele povestirii, continuând a o scrie, după o
întrerupere de doisprezece ani. El consemnează că a reluat manuscrisul ultimului text
literar redactat în 1955, când încă era “liber” de servituţi profesionale, probabil pentru
că n-ajunsese a trece Oceanul spre Lumea cea nouă a gloriosului său profesorat de la
Chicago (M.E., Jurnal, 28 octombrie 1967).
În L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet, Paris, 1978), este
inserată o discuţie (3) în marginea acestei cărţi, considerată de critica europeană drept
una dintre capodoperele literare ale scriitorului Mircea Eliade. Părerea hermeneutului
creatiilor folclorice era că “universul nesecat al vechilor poveşti ne încântă mereu”. In
Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) ceea ce contează ar fi în primul rând
“faptul că Fărâmă se face ascultat”, că “cititorul, ca de altfel şi poliţia, este sedus,
fascinat”(Mircea Eliade, Încercarea labirintului, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1990, p.155) de poveştile concrescute una din alta, ca în 1001 de nopţi.
Sensibil la tragedia celor 4 milioane de români (după Raportul de la Helsinki
din 1992 citat de Magda Ursache în „Bulevarde de cenzură”) ajunşi după 23 august
1944 să fie martirizaţi cu sutele de mii prin puşcăriile politice şi în lagărele de muncă
forţată (vezi Monumentul victimelor comunismului ridicat în Elveţia la Thone Chene

Bourg), Mircea Eliade sublimează “teroarea istoriei” în pagini de literatură filozofică
la care ştia bine că „abrutizații vremurilor noastre” (Cioran) nu vor avea acces (4).
Eliade credea - ca și laureatul român al Premiului Goncourt -, că literatura poate
deveni o “cale de cunoaştere”, când ajunge a “mânui verbul în toată amploarea lui, şi
nu numai o parte din el, specializată într-un sector sau altul al cunoaşterii” (Despre
numele exact al lucrurilor, în Revista Scriitorilor Români, Muenchen, 21/1984,
p.129). Mircea Eliade (din 1970 membru al Academiei Britanice, din 1973 al
Academiei Austriece iar din 1975 membru al Academiei Belgiene), în conversaţia sa
cu Rocquet, l-a îndemnat pe interlocutorul său a rezuma subiectul romanului Pe
strada Mântuleasa (5), foarte citit în occident, fiind tradus în germană şi olandeză fără
schimbarea titlului, cum s-a întâmplat cu traducerea franceză şi cu unele traduceri în
alte limbi. În Franţa, volumul Pe strada Mântuleasa fusese mediatizat de Marcel
Brion (membru al Academiei Franceze), care l-a prezentat la televiziune, însuşi
autorul volumului Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 de pagin) fiind onorat
în 1976 la Sorbona cu titlul de “Doctor honoris causa”. In 1977, anul apariţiei
traducerii franceze a romanului eliadesc tocmai îi fusese decernat lui Eliade Premiul
Academiei Franceze pentru Istoria credinţelor şi ideilor religioase, în 1978
conferindu-i-se şi înalta distincţie a Legiunii de Onoare.
Ca si în Noaptea de Sânziene (în franceză tipărit în 1956 cu titlul neinspirat
schimbat în “Pădurea interzisă”, cum apare şi în portugheză în 1963, roman ce se
referă în felul său propriu la istoria României), şi în romanul Pe strada Mântuleasa –
publicat în româneşte cu vreo nouă ani înainte de apariţia sa la Gallimard-,
întâmplările se succed aidoma avalanşei de nenorociri din ţara captivă după Cortina
de Fier. Pe 28 ianuarie 1943 Mircea Eliade scria în Jurnalul lusitan (publicat întâi în
Spania în traducerea lui J. Garrigos și abia după niște ani - cu erori de lectură a
originalului românesc și cu lipsuri -, la fosta Editură Politică) că agonia Europei a
început cu agonia de la Stalingrad si că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii,
“asasinii roşii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (v. M. Eliade, Jurnalul
portughez, București, 2010, p.141). “Când îmi închipui cum vor pieri elitele
româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate
milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă
apucă un fel de disperare”, mai nota Mircea Eliade pe 9 martie 1944 (ibid., p.204).
În țara aflată sub “ocupaţie bolşevică” (apud. Vasile Băncilă) teroarea
securității comuniste se declanşa din senin, fără a fi nevoie de motive întemeiate cât
de cât. Era suficientă confundarea unei persoane cu o alta purtând acelaşi nume (6),
situație evocată în romanul Pe strada Mântuleasa. S-ar putea însă ca tocmai arestarea
şi anchetarea fostului director de şcoală (numit semnificativ Fărâmă) în urma acestui
banal qui pro quo, să-i fi făcut pe traducătorii francezi si englezi să modifice titlul în
“Bătrânul şi ofiţerul” (7). Ei nu şi-au dat seama că prin schimbarea de titlu se
deplasează în mod neinspirat accentul asupra timpului istoric într-o literatură de
„inspiraţie ocultă” (v. William A. Coates, Litterature fantastique: metaphysique et
occulte, în vol.: MIRCEA ELIADE, Cahier de l’Herne, Paris, 1978, p.375-380), în care
timpul istoric şi monştrii pe care i-a făcut posibili aveau o importanţă cu totul
secundară.
Interesant este că o eroare cumva similară face şi romancierul român laureat al
Premiului Goncourt. Acest prim scriitor străin răsplătit în1960 cu premiul Academiei
Franceze (acordat și romancierului Marcel Proust) sesizase în literatura metafizică a
lui Mircea Eliade - care-i trimisese în 1955 manuscrisul Nopţii de Sânziene îndată ce
l-a terminat -, “apariţia politicului transpus pe altă dimensiune”. Dar el i-a reproşat
prietenului său că ar fi acordat “prea multă umanitate” Anei Vogel, crezând că

modelul personajului Ana Vogel ar fi fost Ana Pauker, colonelul sovietic care
împreună cu generalul NKVD Boris Grumberg, alias Alexandru Nicolschi/ Nicolau
pusese la cale re-educarea studențimii în închisoarea de la Pitești prin torturi
neîntrerupte săptămâni în șir, şi care, prin “filiera NKVD”, a scăpat de judecată
datorită prieteniei sale cu Stalin şi cu Molotov (vezi Dennis Deletant, Securitatea şi
disidenţa în Romania, Bucuresti, 1998, p.59 ; într-un articol din revista
„Contemporanul”, Nr.2/2015, Magda Ursache menționează că „pe vremea închisorii
de la Pitești” Ana Pauker ar fi urmărit „pe vizeta închisorii cumplitul experiment”).
În opina scriitorului francez (totodată spaniol și român) laureat în 1960 al
Premiului Academiei Franceze, agenta sovietică Ana Pauker ar fi fost din familia
“monştrilor celor mai limitaţi la ură şi distrugere pe care i-a fătat acest secol darnic în
teratologii” (vezi scrisoarea către M. Eliade din 23 ian. 1969). La data când făcea
aceste observaţii, laureatul Premiului Goncourt nu avea de unde să ştie părerea
istoricului religiilor Mircea Eliade. Căci hermeneutul universurilor religioase scrisese
limpede şi hotărât că Ana Vogel, personaj “prea uman” pentru funcţia de anchetator,
nu are corespondent în realitate (v. scrisoarea lui Eliade din 21 mai 1969 în vol.
Europa, Asia, America…Corespondenţă, vol.I, A-H, p.368-369). Unui doctorand în
istoria religiilor (fost-comunist devenit din 1976 până în 1985 asistent de română al
profesorului Noomen de la Groningen, asistent care s-a dovedit incapabil a înțelege
literatura lui Eliade, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O suită de qui pro quo-uri în
dialogurile întrerupte de Eliade și o primă colaborare ratată de Culianu, URL
http://www.alternativaonline.ca/IVS1508.html ), Mircea Eliade îi sugera de la
Chicago să treacă dincolo de simbolurile ce apar în roman și să încerce a privi
întreaga acțiune ca desfășurându-se într-un univers „paralel” cu universul timpului și
spațiului profan (vezi scrisoarea profesorului Mircea Eliade către doctorandul I.P.
Culianu din 17 ian. 1978, în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iași, 2004, p.
125).
Dacă anchetatoarea Vogel ar fi avut vreun model, - adaugă Eliade pe 21 mai
1969 -, atunci autorul acestui personaj cu greu ar fi putut să ignore acele trăsături
caracteristice sinistrei figuri politice urmărind îndeaproape torturarea studențimii în
închisoarea de la Pitești („Ana Pauker a beneficiat ca si Nicolski de imunitate
judecătorească grație filierei NKGB”, scrie Dennis Deletant în volumul Securitatea șI
dizidența în România, București, 1998, p. 59). Or, pentru reabilitarea Anei Pauker, al
cărui portret tronează şi azi la loc de cinste în clădirea Ministerului de Externe, s-a
zbătut la finele deceniului cinci al secolului trecut agentul sovietic Leon Tismăneanu
(tatăl mediatizatului Vladimir Tismăneanu). Eforturi sporite în sensul reabilitării au
devenit vizibile și în secolul XXI prin mass-media „românească” odată cu prezentarea
Anei Pauker pe postul TVR2 în cadrul emisiunii “Femei celebre” (7). Pe 6 ianuarie
2015 agenta sovietică era comparată la televiziune cu Nadia Comăneci de către
Adrian Cioroianu. Asocierea celor două nume fără legătură între ele a fost trâmbițată
de politicianul beneficiar (în 2001-2002) de burse oferite de fiica lui Leonte Răutu (în
calitatea ei de directoare a Colegiului Noua Europă) cu prilejul emisiunii „5 minute de
istorie” (apud. Magda Ursache în „Contemporanul”, Nr. 2/2015).
În ce-l priveşte pe academicianul Mircea Eliade, cu delimitările sale clar
formulate, el lasă o singură posibilitate pentru înţelegerea personajului „nefiresc de
uman” în postura sa de anchetator: Aceea de a o considera pe Ana Vogel drept simplu
semn pentru ceva lipsit de individualitate. Cum notează însuşi filozoful religiilor: un
semn menit să ilustreze “scepticismul, cruzimea şi încrederea oarbă în automatizare,
statistică şi tehnologie”(M. Eliade, Jurnal, 28 oct. 1967). „Materialiștii dialectici și
istorici” dispuși a reduce cultura la ceva inferior (economie, istorie, etc.) erau

considerați de Eliade ca dezechilibrați, în măsura în care au pierdut simțul realității,
„demistificând viața, cultura, viața spirituală” (Eliade, Jurnal, 19 noiembrie 1961).
Reprezentanții ideologiei comuniste descifrează poveştile lui Fărâmă în cifru
politic, aşa cum aveau să descifreze materialiștii dialectici filozofia lui Noica (8), sau
chiar scrierile literare şi ştiinţifice eliadeşti (9). Cei care deţin puterea “sînt incapabili
să-şi închipuie că ar putea exista un sens în afara câmpului lor politic” îi spunea
Mircea Eliade lui Rocquet (v. M. Eliade, Încercarea labirintului, 1990, p.155). Ceea
ce le depăşeşte închipuirea este, fără îndoială, tocmai substanţa scrierilor literare
eliadeşti, este caierul din care se torc fascinantele istorii povestite de Fărâmă, istorii
ce-l au drept personaj si pe el, povestitorul povestit într-un straniu roman cu sfârşit
criptic. Mitologia “raţionalistă” a terorismului ideologic şi post-ideologic este
“mitologia oamenilor înarmaţi” (M. Eliade) cu cele mai noi cuceriri ştiinţifice în
materie de tortură psihică şi fizică, ţinând morţiş să interpreteze în cheie politică “ceea
ce depăşeşte cu mult” cadrul ei strâmt. Demonismul statului polițienesc care a dispus
după 23 august 1944 schingiuirea şi uciderea după gratii a sute de mii de români (vezi
Monumentul victimelor comunismului ridicat în Elveţia la Thone Chene Bourg),
ignoră în mod voit omul ca om.
Drept primă şi cea mai însemnată consecinţă a unei asemenea viziuni
deformate asupra umanităţii, nu numai omului devenit sursă de contabilizare a
numărului de voturi i se estompează trăsăturile până dispar cu totul, dar si celor
fascinați de puterea politică, anchetatorilor de tipul Anei Vogel. Când Mircea Eliade
preciza pe 21 mai 1969 că, în ciuda descrierii care ar face-o pe Ana Vogel oarecum
asemănătoare cu una din figurile cele mai criminale din România ocupată de armata
sovietică, el “nu face nici o aluzie” la Ana Pauker, se pare că avea perfectă dreptate.
Iar marele Eliade avea dreptate exact din acea perspectivă inaccesibilă
asistentului de română de la Groningen (care scria pentru Securitatea din R.S.R. în
1985 note informative despre Eliade, vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed.
Mica Valahie, București, 2008, pp.230-234), i.e. perspectiva omului trăitor „în arhetip,
în simbol”, care se sustrage „terorii istoriei” (M. Eliade, Jurnal, 28 iulie 1948).
Asistentul de română al profesorului Noomen - în calitate de recenzent al literaturii
eliadești, făcând în 1984 referire și la romanul Pe Strada Mântuleasa (vezi Mircea
Eliade et l’ideal de l’homme universel, în Bulletin du Club Francais de la Medaillle,
1984, pp.48-55) -, a neglijat un lucru fundamental: Călăii din toate vremurile au fost
mereu înadins dezindividualizaţi, fiind considerați unelte.
Dezindividualizați apar şi cei care deţin controlul asupra unei lumi modelate
astfel încât să reflecte dispreţul lor faţă de individualitatea umană pe care nici n-o
înţeleg şi nici nu vor s-o înţeleagă. Auto-mutilați, ei au ieșit în afara tiparelor
omenescului, devenind nişte creaturi auto-castrate de dimensiunea spirituală. In cartea
sa despre Eliade, profesorul universitar Petru Ursache desprinde un citat din prima
ediţie a Noptii de Sânziene (Paris, p. 311) în care Mircea Eliade evidenţiază
sterilitatea contactului permanent cu istoria aflată prin ştirile difuzate de mass-media
care nu ne fac să “descoperim nimic care să merite să fie descoperit” (vezi P. Ursache,
Camera Sambo, 2008, p. 113). Hermeneutul universurilor religioase credea că „în
măsura în care omul modern se regăsește pe sine în simbolismul arhaic
antropocosmic, redobândește o nouă categorie existențială...care îl apără de nihilismul
istoricist, fără să-l scoată totuși din istorie; s-ar putea chiar, ca de-abia acum, la lumina
descifrărilor, Istoria să-și dobândească adevăratul ei sens: de epifanie a unei condiții
umane glorioase și absolute” (Eliade, Jurnal, 28 iunie 1948).
Ana Vogel nu are, pentru că nici nu poate avea, vreun model în realitate. Ea
este total lipsită de individualitate. Este o funcţie într-un stat poliţienesc, o

anchetatoare, o unealtă a unei lumi deformate. Într-o atare lume, contactul cu istoria
aflată prin mas-media nu este doar permanent. E chiar obligatoriu. După cum bine se
ştie, omul îşi dobândeşte individualizarea prin spirit. Iar spiritul e tot ce poate fi mai
străin şi mai de neînţeles pentru o Ana Vogel, ahtiată după salariile mari oferite
anchetatorilor de statul comunist menţinut prin teroare ideologică și polițienească.
Individualizat în romanul eliadesc este doar bătrânul director de şcoală care, şi
după treizeci de ani, încă mai încerca să dezlege misterul unor dispariţii din planul
lumii fizice. Cu un an înainte de a relua redactarea romanului Pe Strada Mântuleasa,
profesorul Eliade spunea studenților săi americani că lumea modernă deși este
obsedată de moarte (Heidegger și ceilalți), refuză a și-o imagina „creator”, ignorândui mitologia (Mircea Eliade, Jurnal, 11 ian. 1966). După reluarea manuscrisului, Eliade
notează că mitologiile morții „nivelează concepțiile despre existență, spirit, realitate
ale diferitelor culturi unde mitologia morții joacă un rol central” (Eliade, Jurnal, 4 mai
1968).
În roman, învățătorul Fărâmă ar fi „copil şi bătrân în acelaşi timp”, fiind cel
prin care renaşte memoria (M. Eliade, Incercarea labirintului, p.156). Timpul
copilăriei poate fi văzut ca timp paralel timpului istoric. Prin aceasta se aseamănă cu
timpul mitic sau cu Marele timp. Si, întrucât prin poveștile bătrânului dascăl lumea se
re-vrăjeşte - revelându-se cititorului narațiunilor sale aspecte nebănuite ale existenţei
-, putem presupune că adevăratul sens al titlului scrierii eliadeşti ar fi “drumul” sau
“calea” către omul care dintotdeauna şi-a dorit să ajungă la mântuire. Altfel spus, să
ajungă: PE STRADA MÂNTULEASA.
La vremea când exilații români voiau să-l salveze prin cumpărare pe filozoful
Constantin Noica (10), ajuns în închisoarea politică după ce dăduse manuscrisul
Povestirilor despre om redactorului Zigu Ornea (care a dat apoi manuscrisul pe ascuns
Securității, vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277)
din 14 iulie 2005), Eliade se gândise la dispariția civilizației omenești si la
posibilitatea ca prin povestirea viselor celor care au supraviețuit conflagrației atomice
să „revină universurile spirituale și operele de artă anihilate prin bombele
termonucleare” (Eliade, Jurnal, 3 aprilie 1962).
În romanul Pe Strada Mântuleasa, lumea anchetatorilor din închisorile
comuniste este lăsată în urmă de “fărâma” de om preocupat de esenţele care ţin de
miezul de divinitate din sinea fiecăruia. După Mircea Eliade, romanul său ar fi “o
parabolă a omului fragil” (p.155). Fărâmă - care vine de la “a fărâma”, a îmbucătăţi, a
micşora prin fărâmiţare pentru a ajunge la “miez” (esenţă) - este “fragmentul” care
“va supravieţui când cei puternici vor cădea” (Mircea Eliade, Incercarea labirintului,
Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 156). În anul în care a terminat de scris Pe strada
Mântuleasa, revista “Prodromos” i-a publicat un text despre poetul, dramaturgul şi
eseistul Dan Botta (1907-1958). Din acest text decupăm în încheiere următorul
fragment: Fiind tot atât de “entuziasmat de geniul popular românesc pe cât era de
Racine sau de Proust”, Dan Botta “credea (alături de alţi câţiva, printre care mă
număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică,
într-o filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest concept o cultură
majoră; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se
pot bucura de o circulaţie universală. De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe”
(v. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, în vol. Impotriva deznădejdii.
Publicistica exilului, Bucuresti, 1992, p.242).

*Intre numeroasele citări ale eseurilor Isabelei Vasiliu-Scraba în teze de doctorat despre Noica, Nae
Ionescu, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade, exact acest text a fost citat într-o lucrare de doctorat
sustinută în 2013 la Universitatea din Suceava.

Note şi consideraţii marginale
1. În 1964 istoricul religiilor M. Eliade primise din partea Universităţii din
Chicago titlul “Sewell L. Avery Distinguished Service Proffesor” care acolo
era de mare prestigiu, iar în iunie 1966 devenise Doctor Honoris Causa al
Universităţii americane Yale. Chiar dacă între exilaţii români din Canada
profesorul Vasile Posteucă de la State College din Mankato (v. Ion Filipciuc,
Prefaţă la romanul V. Posteucă, Băiatul drumului, Ed. Mioriţa, Câmpulung –
Bucovina, 2000, p.VI) fusese oprit să-l omagieze în revista “Drum”,
Universitatea din Windsor (Canada) i-a conferit lui Eliade la 60 de ani
distincţia “Christian Culture Award Gold Medal for 1968”. În cărţile lui Eliade
tipărite (pe hârtie de calitate inferioară) în România (comunistă şi criptocomunistă de după 1990) nu apar trecute nici una dintre distincţiile primite de
faimosul hermeneut al religiilor, onorat pentru excepţionala valoare a
lucrărilor sale ştiinţifice şi literare de lumea academică pe întreg mapamondul.
Abia după moartea lui Eliade, în aprilie 1986 (an în care lui E. Wiesel i s-a dat
Nobelul pentru pace, la care Hitler fusese nominalizat în 1939 iar Stalin de
două ori), neprietenii românilor au reuşit să-şi plaseze minciunile lor în
mediile universitare occidentale.
2. În legătură cu poetul Vasile Posteucă (1912-1972) - de la naşterea căruia s-au
împlinit o sută de ani în 2012, eveniment trecut neobservat de oficialii culturii
cripto-comuniste – ar mai fi de menţionat faptul că împreună cu Nicolae Dima
(n. 1936), fost deţinut politic între 1956-1958 (Amintiri din închisoare, 1974),
si cu Nicolae Novac au publicat prima dată un volum cu Poeme din închisori.
3. Presimţind exagerata importanţă pe care cititorii inculţi o vor da după moartea
sa interviurilor si informaţiilor cuprinse în jurnalele sale, Mircea Eliade
sugerase la un moment (celor interesaţi de scrierile sale literare) să dea
prioritate povestirilor şi romanelor si doar pe urmă să se preocupe de spusele
sale de prin interviuri şi jurnale: “Sper că cititorii de mai târziu îmi vor citi
cărţile, nu interviurile” (v.Mircea Eliade, Jurnal, 5 mai 1979).
4. Un fost deținut politic spunea că “metodele de re-educare ale comuniştilor au
făcut mai mulţi sfinţi decât robi” (Părintele Iustin Pârvu). De unde se vede câtă
dreptate avusese în 1990 laureatul român al Premiului Goncourt în gândurile
sale „în marginea unei istorii a viitorului” atunci când scrisese că din trecutul
apropiat nu ne-a rămas „nimic altceva” decât memoria victimelor
comunismului (vezi Mai bine mort decât comunist. Sau gânduri pe marginea
unei istorii a viitorului, Ed. Phoenix, 1990, p.39), a exterminării sutelor de mii
de români după gratii (Cicerone Ionițoiu). In romanul Pesecutaţi-l pe Boeţius
(cu subtitlul Salvarea de ostrogoţi) laureatul român al Premiului Goncourt
abordase problema închisorilor comuniste (vezi intervenția Isabelei VasiliuScraba la Sesiunea de comunicări a Universității „1 decembrie1918” din Alba
Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk ) cu care mercenarii
ocupantului sovietic au împânzit Romania: 230 închisori politice -fără sediile
de anchetă ale Securităţii înfiintate în 1948 de Ana Pauker- si peste 15 azile
psihiatrice folosite în represiunea politică (v. Sorin Ilieşiu, Raport pentru
condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal, în “Revista 22”,

suplimentul “22 plus”, Anul XIII, Nr. 188, 21 martie 2006, p.3; a se vedea și
dr. Florian Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 2008, vol. I-III,
1430p.). Despre ilegitimitatea comunismului din România, Virgil Ierunca scria
în oct. 1973 următoarele: “Dacă regimul de la Bucureşti poartă un stigmat,
este acela de a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupaţie, fără
legitimitate şi fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român. Toată
lumea ştie cum au fost falsificate alegerile de după război” (v. Virgil Ierunca,
Dimpotrivă, Bucuresti, 1994, p.183). Din perspectiva beneficiarilor
comunismului și ai post-comunismului de azi, apare semnificativă reacţia
‘oficialului’ Andrei Pleşu la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată
într-o zi anume memoria victimelor comunismului, argumentând că din anul
2002 există o lege pentru victimele Holocaustului. Propunerea lui Sorin Ilieşiu
a stârnit opoziţia fostului ministru Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva
să fie “statutate” nişte “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu
Filipescu, 1 febr. 2012). Laureatul român al Premiului Goncourt observa cum
în România post-belică uneltele ocupantului sovietic “au mânjit lumea cu ură
şi sânge”. Un cioban din Salvarea de ostrogoţi (vezi Persecutez Boece!,
Lausanne,1983, trad. romanească, 1993) spunea că ar trebui să-i urască pe
acești mercenari, dar el a izbutit să nu-i urască şi că: “Ei sînt cei care ne urăsc
şi se urăsc între ei” (trad. Ileana Cantuniari, Ed. Europa, Craiova, 1993, p.50).
5. Mircea Eliade nota că literatura sa “place şi se vinde în germană şi în
spaniolă” (Jurnal, 21 martie 1985). Romanul Pe Strada Mântuleasa a apărut
în 1968 la Paris, în româneşte (129 p.) la editura lui Ioan Cuşa. Apoi s-au
editat traducerile în germană, în 1972, şi în olandeză în 1975. În 1963 George
Uscătescu îi publicase lui Mircea Eliuade primul volum de Nuvele (Ed. Destin,
Madrid, 152p.), Ioan Cuşa publicându-i în 1971 cele două volume ale Nopţii
de Sânziene şi în 1977 cel de-al doilea volum de nuvele intitulat: În curte la
Dionis, în care au fost cuprinse următoarele povestiri: Les trois graces (scrisă
în 1976); Sanţurile; Ivan (publicată în 1968 în rev. “Destin”, Madrid);
Uniforme de general (scrisă la New York, 1971, publicată de V. Ierunca în rev.
“Ethos”, 1973); Incognito la Buchenwald (scrisă în 1974 şi publicată în rev.
“Ethos”, 1975) şi În curte la Dionis (publicată în “Revista Scriitorilor
Români”, Munchen, nr. 7/1968). În România aflată „sub ocupație bolșevică”
(Vasile Băncilă), unde lui Eliade i-a fost publicată fragmentar literatura exact
după un sfert de secol de interdicţie, nuvelele scrise în exil i-au fost întâi
“expurgate” (v. Marian Popa, Istoria Literaturii…, 2001, vol.II, p.206) apoi
tipărite pe hârtie de calitate foarte prostă, lucru observat şi de Eliade după
apariţia în 1981 a celui de-al doilea volum de nuvele, la doisprezece ani
distanţă de primul. Dar abia în cripto-comunismul de după 1990 i s-a tipărit (în
condiţii extrem de modeste) Secretul doctorului Honigberger (“V.V. Press”, 56
p.), scriere publicată de Eliade în 1940 (Ed. Socec, Bucureşti, 190 p.) A se
remarca drastica scădere a numărului de pagini de la 190 p. la 56 p. prin
înghesuirea rândurilor, fapt ce îngreunează lectura. In exil fiind, Eliade a
publicat scrierile sale literare traduse în germană (Naechte in Serampore,
1953, 178p.), tradusă trei ani mai târziu si în franceză Minuit a Serampore
(1956, 244 p.), chiar în anul 1956 în care i-a apărut Foret interdit (traducerea
romanului Noaptea de Sânziene). Petru romanul eliadesc Foret interdit
Securitatea a închis în temnițe politice „grupul Noica-Pillat” de cititori ai
acestei cărți adusă de actrița Mariata Sadova de la Paris, printre cei întemnițați
fiind chiar actrița revenită din turneul teatral. În jurnal, Eliade menționerază

întemnițarea discipolului său român, eruditul indianist Sergiu-Al George, ca
urmare a lecturii acestui roman. La re-editarea românească din 2010, s-a
„omis” a se evoca arestările din 1958 prilejuite de lectura cărții Foret interdit,
dar nu s-a ratat prilejul re-difuzării (în periodice și în cronologia ce precedă
romanul Noaptea de Sânziene) pozei lui Mircea Eliade alături de tânărul
Culianu care scria în 1985 note către Securitate despre Eliade (1907-1986).
6. În opinia Măriucăi Vulcănescu (fata cea mică a filozofului) suplimentul de
anchetă pentru care Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava în 1951 s-ar fi
datorat unei confuzii de nume. Tatăl ei ar fi fost adus de la Aiud în locul unui
alt Vulcănescu. In opinia ei, această confuzie ar fi stat la baza unei serii întregi
de întâmplări din care, în 28 octombrie 1952 i s-a tras lui Mircea Vulcănescu
moartea în închisoarea din Aiud (vezi înregistrarea mea de la Colocviul
„Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2011 http://www.youtube.com/watch?
v=6kuhSDeAnVQ ). Un preot ortodox închis la Aiud consemnase că gardienii
bine îndoctrinați îl diferențiau pe filozof de celălalt Vulcănescu specificând că
este vorba de „criminalul” Vulcănescu (vezi Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri
din întuneric, 1997 citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori
români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton,
Făgăraș, 2010 precum si cele spuse de mine în ianuarie 2012 la Biblioteca
Municipală din București despre filozoful Mircea Vulcănescu și condamnarea
sa într-o farsă de proces http://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA).
Ministrul Lucrețiu Pătrășcanu ar fi vrut ca întregul lot de ecomomiști (între
care era și filozoful Mircea Vulcănescu) să nu fie condamnați, fiind complet
nevinovați. Filozoful este arătat „criminal” (pedepsit, vezi Doamne, în mod
corect de justiție) pe cele două cărți scoase la fosta Editură „Politică” (De la
Nae Ionescu la Criterion, Ed. Humanitas, București, 2003 și Bunul Dumnezeu
cotidian, Ed. Humanitas, 2004 ). Cititorii află din ele că Mircea Vulcănescu „a
fost judecat si condamnat la opt ani de temniță grea”, fără a li se spune nicăieri
că economistul Mircea Vulcănescu a fost condamnat definitiv în 1948 după ce
însuși ministru de justiție Pătrășcanu a fost arestat, urmând a fi ucis după
gratii. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se
preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că
„trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar
dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să
fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului,
pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev.
„Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ; a se vedea și comentariile
istețe din http://cristinaandrei.blogspot.ro/2015/08/legea-antilegionara-oanaliza.html#more ). În cartea sa, Ioan Ioanolide își amintește cum la Aiud îl
vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud
nu fusese încă transformată în WC”. Tot el scrie că n-a murit în urma bătăilor
și izolărilor în întuneric și frig de la Jilava, că, revenit în închisoarea din Aiud,
filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul
deținuților”. De aceea gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au
ucis”(Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). Virgil Maxim (care a
trăit miracolul supraviețuirii în întuneric la temperaturi polare vreme de trei
luni de iarnă cu un terci la trei zile în celula de pedeapsă -„Neagra” a închisorii
din Aiud) descrie schingiuirile la care a fost supus Mircea Vulcănescu:
Filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei
zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după

care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de
grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii”.
Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a
durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București,
2002, vol. II, p.246; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev.
„Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3; în „Permanențe”, Anul XVI, nr.
1-2/ 2013, p.7, Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei
„Permanențe” scoasă de Fundația „George Manu” din București, iar la p. 4 a
aceleiasi reviste îi este publicat textul Privilegiul suferinței închinat lui Mircea
Nicolau. ).
7. vezi Aristide Ionescu, Se încearcă reabilitarea agenţilor care au acţionat pe
teritoriul României, în rev. “Origini/Romanian roots”, Norcross, Georgia,
SUA, vol.VIII, No. 4-5 (82-83), April-May 2004, p.90. În opinia lui Radu
Portocală, „diplomația română nu mai există de șaizeci de ani, de când Ana
Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe” (Diplomația ca formă de eșec,
în „Ziua”, 6 iul. 2007).
8. Despre cifrul politic în care este „înțeleasă” de G. Liiceanu filozofia lui Noica
a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Noica pe lista neagră, “Oglinda literară”,
Focșani, Anul VIII, 91, iulie 2009, p.4743-4744, sau
http://www.scribd.com/doc/172499102/Isabela-Vasiliu-Scraba-CostantinNoica-pe-alta-Lista-neagra ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru
„humanist”, în Oglinda literară, 92/2009, pp.4802-4803, sau
http://www.scribd.com/doc/190973791/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-in-cifru%E2%80%9Ehumanist%E2%80%9D şi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi
discipolii săi, în “Origini/ Romanian Roots”, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.2224 sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica%C8%99i-discipolii-s%C4%83i ).
9. Ar mai fi de adăugat că nu numai oficialii culturii comuniste au citit mereu în
cheie politică scrierile literare ale lui Mircea Eliade. Aşa le-a citit în afara țării
şi Culianu care răspândea în 1988 prin postul de Radio BBC (vezi cele două
texte inedite cuprinse în Studii românești, vol. II, Iași, 2009, pp. 160-167) idei
din manuscrisul unui jurnal folosit pentru atacarea lui Eliade, manuscris foarte
probabil contrafăcut exact în acest scop. Tot în cheie politică au comentat
literatura eliadescă Tereza și Dan Petrescu (sora și cumnatul conferențiarului
de română de la Groningen, devenit în SUA la Amherst College visiting
profesor de italiană în 1988 și apoi la Chicago de istoria religiilor până la
asasinarea sa din 21 mai 1991), cu referire chiar la Ana Vogel din romanul Pe
strada Mântuleasa (v. notele editorilor la scrisoarea lui Mircea Eliade din 17
ian.1978 în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.128).
10. Prețul cumpărării lui Noica prin Jakober, traficant de vieți umane și
„reprezentant al intereselor românești în domeniul cerealelor”, ar fi fost de
3000 lire sterline, din care Mircea Eliade ar fi dat 500 de dolari. Trebuind să
fie „convins să semneze ceva”, Noica urma să ajungă „în Apus prin luna mai
1962” (vezi Ion Rațiu, Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?, Ed.
„Progresul Românesc”, 1991, p.92). Cum bine se știe, Noica (arestat după ce
Zigu Ornea dăduse pe ascuns Securițății manuscrisul lui Noica despre Hegel
predat de acesta spre publicare la ESPLA) a scăpat de temnița politică odată cu
toți ceilalți deținuți, abia în prima jumătate a anului 1964, fiind neîncadrat în
câmpul muncii (adică lăsat muritor de foame) până în noiembrie 1965.
Cicerone Ionițoiu povestește că foștii deținuți care refuzau să semneze

angajamentul de informatori ai Securității erau obligați (sub amenințarea că
vor „suporta rigorile legiilor din Republica Populară Română”) să semneze că
nu vor spune nimic din ce au pătimit si au văzut în temnițe. Fostul deținut Ion
Eremia, care făcuse fără vină 15 ani de temniță grea, a scris următoarele: „în
baza cărei legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și auzit în
închisori? Vă este frică să nu spun mârșăviile pe care le-ați făcut? Voi spune
tot.” (Cicerone Ionițoiu).
Cuvinte cheie: Pe strada Mântuleasa, Mircea Eliade, închisori comuniste, Persecutez
Boece!, Noica, Isabela Vasiliu-Scraba.
RERERE BIBLIOGRAFICE:
-M. Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet, Paris, 1978,
în românește : Încercarea labirintului, trad. Doina Cornea, Cluj-Napoca, Ed.
Dacia, 1990.
-William A. Coates, Litterature fantastique: metaphysique et occulte, în vol.:
MIRCEA ELIADE, Cahier de l’Herne, nr.33, Paris, 1978, p.375-380.
-Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene , în franceză tipărit în 1956 cu titlul
neinspirat schimbat în “Pădurea interzisă”, cum apare şi în portugheză în 1963.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a
Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013,
pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93),
februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?
option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .
-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe
hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, URL
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele
colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX
(XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul
premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII),
Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36,
https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în
„Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17,
http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev.
„Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau
https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în
rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si
https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica
-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin
felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8
si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau
https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCuli
anu .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,
pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm
-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând
cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4,
aprilie 2014, p.15 sau
https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , URL,
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.
-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev.
„Acoalda”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la
http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3aralui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-anidup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau URL
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian
Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în
Revista „Agero” din Stuttgart,
https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu
.
Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful