IsabelaVS-CulianuGonflat-19.rtf./ 8 aprilie 2015/ 88663car./ 13312 cuv.

Sursa http://isabelavs2.wordpress.com
Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea

lui Eliade si gonflarea lui Culianu
odată cu traducerea volumului: Mircea Eliade, Dictionnaire des
Religions (Paris, 1990)

Motto : „Mircea Eliade nous gratifie, comme à son habitude d’un chef d’oeuvre de recherche,
de comparaisons, d’analyses qui permettent d’entrer dans l’intimité de nombreuses religions
méconnues, ainsi que d’avoir le regard on ne peut plus objectif d’un expert en toutes
religions sur les grandes religions du livre, avec lesquelles il est bien plus difficile de prendre
du recul” (comentariu din 17 iulie 2002 la vol.: M. Eliade, Dictionnaire des Religions, Paris,
2000).

„Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an [1940] apocaliptic (1) m’am încumetat
să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată”. Spusa lui
Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o la Sibiu în anul universitar 1940-1941 (la
Universitatea din Cluj mutată la Sibiu la vremea când administrația ungurească masacra românii (2) din
jumătatea de Ardeal primită de la Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la românitatea de
după Cortina de fier, cu prestigioasele ei contribuții la cultura universală, la acele nume de scriitori despre
care decenii la rând cei din ţara subjugată de sovietici n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Vintilă
Horia, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Horia Stamatu, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, C-tin
Amăriutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan,
Dimitrie Găzdaru, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie,
Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Octavian Vuia, St. Teodorescu, Vasile
Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu,
Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii.
Dincoace de Cortina de fier, cultura românească, prin reprezentanții ei rămași în ţara ciuntită, trebuia
lichidată după gratii (Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Emanoil
Ciomac, Ion Caraion, Ovidiu Cotruș, N. Balotă, I. D. Sîrbu, Barbu Slătineanu, Vladimir Străinu, Dumitru
Murărașu, Horia Stanca, Edgar Papu, Alexandru Marcu, acad. Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, dr.
Benedict Ghiuș, C-tin Tomescu, profesor de istoria bisericii românești la Facultatea de Teologie din
Chișinău, Constantin Noica, Anton Dumitriu, N. Steinhardt, Dinu Pillat, Radu Gyr, Păstorel, Al. Paleologu,
Teofil Sauciuc-Săveanu, profesor de istorie la Universitatea din CernăuțI, decan al Facultății de Litere si
Filozofie din Bucuresti, acad. Florian Stefănescu-Goangă, acad. I. Lupaș, acad. Al. Lapedatu cu fiul său Ion
Lapedatu, director al Băncii Naționale, Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale, acad. Silviu
Dragomir, acad. Ioan Nistor, Marioara Golescu, acad. Stefan Meteș, acad. R. Rossetti, acad. C-tin C.
Giurescu, arestat pe 5/6 mai 1950 în grupul istoricilor, acad. George Fotino, acad. Dumitru Caracostea, acad.
Mircea Florian, acad. Ion Petrovici, Petre Țuțea, acad. Gheorghe Brătianu, etc.), interzisă, pusă pe foc,
mutilată în imense depozite de cărți necatalogate, improprii pentru conservarea cărților, sau trecută la
fonduri secrete. Abia din 1964, după două decenii de „ură manifestă contra tot ce era valoare în cultura
noastră a început să ni se restituie cu lingurița ceea ce ni s-a zmuls în mod brutal” (Marin Nițescu, Sub zodia
proletcultismului, București, 1995, p.378). Fiindcă după 23 august 1944, în locul valorilor validate de timp,
mercenarii ocupantului sovietic au instituit dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea unor
lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase, având grijă totodată să distrugă
volumul al V-lea dedicat culturii românești din Enciclopedia României, al cărui loc va fi (vreme de 45 de
ani) numai la fondurile secrete ale marilor biblioteci publice.

După distrugerea învățămîntului superior si Academiei Române, participarea sub cenzură la simulacrul de
cultură comunistă a fost reflectată tocmai de asemenera valori incerte abundent mediatizate si după
împușcarea lui Ceaușescu, ocazie binevenită de remanifestare a „urii proletcultiste” din primii douăzeci de
ani față de „tot ce e național, începând cu însăși istoria națională. În locul marilor Istorii ale lui Nicolae
Iorga…interzise ca fiind reacționare, e introdusă oficial… o istorie falsificată, deformată și insultătoare” (3).
Însuși Mircea Eliade observase că perioada de ocupație comunistă a României coincide cu „vremea
sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile autentic
naționale”. Satrapii culturii, „improvizați în diriguitorii ei” - cum scria M. Nițescu în op. cit., la p.375
despre stalinistul Leonte Răutu, –tatăl directoarei Colegiului NEC (New Europe College) „omologat” de
Ministerul Educației când Andrei Pleșu era ministru de externe -, n-au ostenit nici după abolirea
comunismului să pună la zid valorile autentice, fapt demonstrat (fără putință de tăgadă) prin perseverenţa
atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase si absurde, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase
decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade (1907-1986).
Tendinţa oficială post-comunistă de a-l coborî pe Mircea Eliade înălţându-l în locul acestuia pe psihosociologul (apud. M. Eliade) născut în 1950 s-a conturat limpede când „oficialul” Andrei Pleșu a decretat la
Televiziunea Română pe 5 octombrie 1991 că Ioan P. Culianu (4) ar fi fost „mai bun decât Mircea Eliade”,
părere mediatizată ulterior si prin Suplimentul Litere, Arte si Idei al ziarului „Cotidianul” (vezi L.A.I., Anul
II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8) și reluată apoi la nesfârșit de toți inculții. Tactica micşorării importanţei
culturale a „celui mai renumit și mai apreciat istoric al religiilor din secolul XX” se poate observa în toate
prezentările lui Eliade făcute de fosta Editură Politică, condusă de G. Liiceanu. Aici sînt fără greş omise
toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor
lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele publicate în anul înființării micului Institut
de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008) directorul editurii Humanitas, în lipsa oricărei prezentări
biografice, îi trece lui Mircea Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera
literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea
din rai, Humanitas, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008). În schimb, la biobibliografia lui Andrei Pleșu, autor al câtorva culegeri de articole și eseuri (neieșite din rând), Editura
Humanitas trece negreșit întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de acesta pe criterii politice, fie ca
ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care o are drept
directoare pe fata lui Leonte Răutu, supranumit „groparul cultuirii românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Pleșu despre Eliade sau Un fals filosof al religiilor despre „cel mai mare filozof al religiilor din secolul
XX”, în rev. „Tribuna”, Cluj, Anul XIII, nr. 272/2014, pp.14-15; on-line
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).
După numai doi ani de când Andrei Pleșu se lansase în politica de gonflare a lui Culianu decretând că
asistentul de română de la Groningen ar fi fost un istoric al religiilor „mai bun decât Mircea Eliade”,
„plagiatorul” G. Liiceanu (vezi Octavian Chețan, în vol. Modelul cultural Noica, 2009, pp.119-133; precum
și C-tin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu) publica micul Dicționar al religiilor (tradus din
franceză de Cezar Baltag), scriind pe coperta a patra că dicționarul ar fi fost „al lui Culianu”, probabil în
virtutea obișnuinței proprii de a trece sub numele plagiatorului ideile plagiate. In cazul Dicționarului
religiilor (Ed. Humanitas, București, 1993, p. 14 ; reeditat de Humanitas în 1996 și ulterior re- reeditat de
Polirom) el s-a făcut a nu fi sesizat fraza în care I.P. Culianu scrisese că a adoptat „în general punctul de
vedere din Histoire des croyances…” , operă eliadescă de referință, premiată de Academia Franceză(5).
Tendința (din ce în ce mai vizibilă odată cu trecerea anilor) de a-l sălta pe Culianu (1950 -1991) și a-l
propune în locul lui Eliade (1907-1986) studenților interesați de istoria religiilor se intrevede chiar din felul
cum a fost tipărită în 1993 traducerea volumului Dictionnaire des Religions (Paris, Plon, 1990).
Cu ocazia punerii pe piața românească a micului Dicționar, fosta Editură „Politică” a difuzat o serie de
minciuni referitoare la parcursul academic al așa -zisului „discipol” (vezi Serban C. Andronescu, A fost I.P.
Culianu „discipolul lui Eliade”?, http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-deistorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%e2%80%9ediscipolul-lui-mirceaeliade%e2%80%9c/) trecut pe coperta Dicționarului religiilor cu același corp de literă și în același rând cu
Mircea Eliade (1907-1986).

Practica mediatizării de neadevăruri era, ca să zicem așa, „implementată” din 1992 prin Editura Nemira,
odată cu prezentarea lui I. P. Culianu de către cumnatul său, Dan Petrescu. Nici enciclopedia Românii în
știința și cultura occidentală scoasă în 1992 la Davis de turnătorul Ion Manea Manoliu (n.1925) care scria
din SUA note informative despre Eliade (vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie,
București, 2008, pp. 116-221) nu și-a făcut prea multe scupule cu falsitățile pe care le propaga despre cariera
universitară a lui Culianu.
Din 1992 adevărul despre parcursul profesional al lui I.P. Culianu (care pe când era student la italiană în
București făcuse ceva sanscrită cu dr. Sergiu Al-George) a fost «uitat» pe cât de rapid, pe atât de
perseverent. Până să public eu în 2008 ( în rev. „Argeș” din Pitești, iunie 2008, pp.24-25 și în rev. „Origini/
Romanian Roots” nr. 6-7-8/ 2008, pp. 113-118, scoasă de regretatul Gabriel Stănescu) primele mele
încercări de a ieși din nămolul minciunilor despre cariera occidentală a lui Culianu -, de nicăieri cititorul
român nu a putut afla că la Groningen I.P. Culianu a predat limba română („având 2-3 studenți”, apud.
Carmen Georgescu, 30 martie 2015) și fiind simplu asistent al profesorului de romanistică W. Noomen, nici
că din Olanda a ajuns în SUA întâi profesor de italiană (vezi scrisoarea lui Culianu din 11 aprilie 1988 în
care îi scrie lui Lorenzo Renzi că a folosit manualul său de italiană cu studenții săi, în vol. Studii de istorie a
filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, p. 354) apoi, din păcate pentru un timp mult prea
scurt, profesor de istoria religiilor la Divinity School. Sistematic (cam prea sistematic spre a nu părea
înadins!) s-a propagat neadevărul după care I. P. Culianu din 1986 ar fi urmat lui Mircea Eliade și ar fi ajuns
la Chicago „profesor plin”. Chiar Mac Linscott Ricketts scria în 2008 că fostul student al indianistului
Sergiu Al-George, Ioan Petru Culianu „escaped Romania and eventually arrived at Chicago, becoming
Eliade’s associate.” (rev. „Origini/ Romanian Roots” nr. 6-7-8/ 2008, p.102), frază atât de vagă încât din ea
fiecare înțelege ceea ce a fost programat să înțeleagă.
Căutând pe internet după „Culianu”, acesta apare co-autor „with Mircea Eliade and Hillary S. Wiesner la
Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990. Micul Dicționar al religiilor (Humanitas, 1993) ar avea
așadar trei autori, Culianu fiind totuși obligat a-i promite soției lui Mircea Eliade că numele iubitei sale
Hillary nu va fi trecut pe coperta volumului (vezi Studii de istorie a filozofiei românești, vol. VIII, 2012).
In pagina a doua a traducerii românești scoasă de Humanitas (6) sînt prezentați doar doi dintre cei trei
„autori”. Pe coperta volumului românesc și apoi pe toate traducerile în vreo 16 limbi plătite din bugetul
României, autorul Mircea Eliade apare trecut cu același corp de literă cu numele colaboratorului Culianu.
Obscurei absolvente H. S. Wiesner nu i s-a putut descoperi nici în șapte ani (până în 1996, anul celei de-a
doua ediții de la Humanitas) vreo carte proprie în domeniul istoriei religiilor, cu toate că, prin fantezia
deplasată a lui Culianu, „Eliade devine coautorul logodnicei discipolului cooptată de acesta din urmă” (St.
Stoenescu în rev. „Origini/ Romanian Roots”, Eliade după Eliade, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, JuneJuly - August, 2008, Norcross, Georgia, SUA, p. 67). In direcția gonflării lui Ioan Petru Culianu s-a
manifestat și decanul Universității „A.I. Cuza” de la Iași care a inventat „paradigma Eliade-Culianu de
interpretare a mitului” (N. Gavriluță) fără a-și bate capul să explice ce înțelege el printr-o atare struțo-cămilă
inexistentă.
Dar cea mai perseverentă manipulare post-decembristă - bazată pe escamotarea faptului că numele lui
Culianu a fost necunoscut până la uciderea sa „rituală” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate
de cariera lui I. p. Culianu și o nouă ipoteză privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în revista
tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul V, nr. 11/49, nov. 2011, p 19 și p. 26 ; on-line
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ipotezaasasinarerculianu/ sau pe scribd
http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-onou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago ) -, se
regăsește în părerea proprie a lui Moshe Idel, trâmbițată pe coperta a IV-a a Psihanodiei (Polirom, Iași,
2006), după care faimosul Mircea Eliade și necunoscutul Culianu ar fi fost, la egalitate, „cei doi mari istorici
români ai religiilor”. Nici la editarea în 1993 a traducerii românești a Dicționarului religiilor nu s-a ratat
ocazia manipulării cititorilor prin gogoși umflate peste măsură : Pe coperta a IV-a micului volum,
„ucenicul” Culianu apare într-o postură pe care n-a avut-o niciodată, și anume aceea de „autoritate de prim
rang a lumii științifice”

În realitate, după Mircea Eliade, românii prețuiți de lumea academică occidentală ca „autorități de prim
rang” în domeniul istoriei religiilor au fost doi prieteni, rămași să fie până azi singurii reprezentanți de
seamă ai orientalisticii românești: Sergiu Al-George (7) si Arion Roșu. Arhiva lui A. Roșu a ajuns la Secția
de istorie a Academiei, unde zace nefructificată la Institutul de Istoria Religiilor înființat în 2008 și condus
de „cronicarul plastic” (apud. Noica) Andrei Pleșu, cum nestudiată a rămas si arhiva lui Sergiu Al-George.
Cea din urmă a zăcut la fostul Institut „Sergiu Al-George” - cu cercetători „incompetenți, fără studii de
specialitate, fără lucrări” după cum observase Rodica Pop, care mai remarcase că „a-ți asocia numele cu cel
al unor persoane onorabile echivalează aproape cu o confiscare a operei și a gloriei acestuia” (vezi
Scrisoarea deschisă a Rodicăi Pop, în „Obs. Cult”. 339/ 21 sept. 2006, unde cercetătoarea publicată de
Gallimard sublinia lipsa recunoașterii internaționale a Institutului cu așa-zis „orientaliști” ridicați la rangul
de cercetători stiințifici gr. I precum Andrei Cornea -, Institut condus vreo 15 ani de Radu Bercea,
„specialist” pentru că a primit de la Andrei Pleșu „burse NEC de cercetare -ceea ce în sine nu este un
certificat de calitate”). R. Bercea, uns director din primele luni ale anului 1990, înscris la doctorat pe 15 oct.
1990 a devenit doctor (la Pleșu) cu o traducere comentată de Bercea pe vreo 25 de pagini cu un „aparat critic
excesiv de modest” (Rodica Pop). Andrei Pleșu, conducătorul doctoratului, făcuse și el câteva lecții de
sanscrită cu Sergiu Al-George. Pentru sine, Pleșu era probabil „specialist” în orientalistică (după ce demult
abandonase sanscrita) pentru că fusese trimis „oficial” în 1978 la un congres de sanscrită la Weimar să-l
admire acolo pe Sergiu Al-George care „la Roma lucra cu Giuseppe Tucci” (Rodica Pop) și care era
recunoscut drept „unul din cei mai mari specialiști în limba sanscrită” (R. Pop).
Dictionnaire des Religions (Paris, Plon, 1990) fusese cu mare atenție pregătit de tipar de I. P. Culianu care a
ținut să facă reclamă lui Moshe Idel si altora, de ca și cum toți cunoscuții lui Culianu trecuți de acesta la
biliografie ar fi fost citați de Mircea Eliade în persoană. El nu s-a gândit că o bibliografie adusă la zi înainte
de anul 1990 va scurta viața miculului dicționar. Dacă Ioan Petru Culianu ar fi ținut seamă de dorința lui
Mircea Eliade, expirarea lucrării cu o trimiteri bibliografice nesemnificative ar fi putut fi evitată. Filozoful
religiilor onorat pe întreg mapamondul îi sugerase protejatului său a nu folosi decât opera eliadescă drept
sursă bibliografică pentru a face sub formă de dicționar un compendiu al viziunii eliadești asupra
istoriei religiilor. Această dorință neluată în seamă de Culianu mai transpare azi doar din titlul primei ediții
americane a dicționarului apărut când încă mai trăia soția lui Mircea Eliade: The Eliade Guide to World
Religions (Harper, San Francisco, în 1991), soție nevoită încă din 1987 să accepte împărțirea pe din trei a
drepturilor de autor (1/3 Eliade, 1/3 Culianu si 1/3 H. Wiesner, vezi scrisoarea lui Culianu în vol. Studii de
istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, pp. 350-351).
Din cele 45 de cuvinte de dicţionar pe care asistentul de română de la Groningen i le propusese într-o
scrisoare din 29 aug. 1980, Mircea Eliade nu i-a publicat în Enciclopedia religiilor lui I. P. Culianu decât
șapte fişe de dicţionar. Si acelea numai după ce au fost revizuite de profesorul Cicerone Poghirc (Bendis,
Dacian Riders, Geto-Dacian Religion, Sabazios, Thracian Religion, Tracian Rider și Zalmoxis). În schimb,
cele șapte fișe au fost tipărite de Polirom în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ sub titlul Cult, magie,
erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, bun prilej de confecționare a unui nou volum care să-i crească
„opera” în mod artificial.
Dacă la mijloc n-ar fi fost evidenta tendință de manipulare în direcția „gonflării” lui Culianu, volumul ar fi
putut fi încadrat de directorul Editurii Polirom în colecția ‘Biblioteca Cicerone Poghirc’, fișele de dicționar
fiind publicate si sub semnătura lui Poghirc. Dubla semnătură este un indiciu cât se poate de limpede că în
opinia lui Eliade (redactor șef al Enciclopediei religiilor în 16 volume, Macmillan, Londra, 1987, premiată
în 1988), profesorul Cicerone Poghirc era mai în temă cu istoria religiilor decât asistentul de română de la
Groningen. Față de indo-europenistul Cicerone Poghirc (1928 – 2009), profesor emerit din 1980 la RuhrUniv. Bochum, (conferențiind la universitățile din Athena, Duesseldorf, Freiburg, Heidelberg, Paris, Roma,
Tuebingen) tânărul Culianu a fost în realitate doar o promisiune retezată în mod brutal, înainte de a-și da
măsura capacităților cu care fusese înzestrat. Chiar dacă însuși marele Eliade l-a ajutat pe Culianu să-și
publice cele două volume stiințifice la editurile care-l publicau pe el în Franța, Italia si în SUA, protejatul
său nu a fost apreciat în Occident ca istoric al religiilor: I.P. Culianu n-a putut preda istoria religiilor, așa
cum și-ar fi dorit în Olanda iar în SUA se pare că nu i-au prea fost apreciate prelegerile. Ted Anton îi
spusese fostei soții a lui Culianu că „la Chicago IPC era considerat din ce în ce mai jenant de către restul
profesorilor si că studentii erau sfătuiți să nu cumva să aibe cursurile lui pe curriculum vitae, dacă vor o

slujbă serioasă.” (Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Cele povestite de Ted Anton pot explica
nedumerirea decanului de la Chicago când a sesizat interesul deplasat (pentru Culianu) al celor sosiți din
România să-l înregistreze vorbind de Culianu și nu despre Mircea Eliade care făcuse gloria acelei
universități americane. În filmul făcut de televiziunea română spre a-l propulsa pe Culianu se aude limpede
părerea decanului după care „Culianu nu există fără Eliade”. De unde să stie decanul american că încercarea
de «lichidare» a lui Mircea Eliade prin «atacuri la comandă» (8) cu argumente preluate din Dosarul
«Eliade» (1972), contrafăcut în Israel spre blocarea candidaturii sale la Premiul Nobel, este contrabalansată
în România cripto-comunistă de gonflarea și mrdiatizarea lui I.P. Culianu pe toate căile imaginabile?
In campania, să-i spunem “românească”, de înlocuire a lui Mircea Eliade, acuzat fără nici o bază (9) că, vezi
Doamne, s-ar fi „compromis”, cu Ioan Petru Culianu - pe care compromisurile politice l-au costat viaţa (v.
Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu si o nouă ipoteză privitoare la
asasinatul de la Chicago, sau http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-luiI-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politicde-la-Chicago si umilirea din momentul executării sale în WC-ul universității care urma să-l angajeze -,
când nu se afirmă direct minciuna gogonată după care urmaşul lui Eliade (10) ar fi fost Culianu, neadevărul
este insinuat indirect, prin formulări ditirambice în care se invocă “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui
Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa
(…) lui Mircea Eliade” (vezi Leon Volovici, în Revista „22” din 16 iulie 2007).
Prin astfel de formulări referitoare la o închipuită carieră universitară în domeniul istoriei religiilor se trece
sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, rămânănd în preajma lui Ugo Bianchi doar puțină
vreme după absolvire, că în Olanda el a predat 12 ani limba română și că în SUA în 1988 a început prin a
preda italiana și a sfârșit înainte de angajarea propriu-zisă la Chicago pe post de profesor asociat de istoria
religiilor. Dar, mai ales, se neglijează faptul că nici unul din volumele de istoria religiilor scrise de Ioan P.
Culianu nu a fost premiat de vreun for academic, nici din Italia lui Ugo Bianchi, nici în America lui Hans
Jonas, si nici din Franța lui Daniel Dubuisson, IRHIS, Univ. Lille (11). De acest lucru nu a ţinut seamă
fostul ministru Andrei Pleșu care a botezat cu numele lui Culianu una din cele două săli (aceea aflată mai la
vedere) a micuțului «Institut de istoria religiilor» înființat în cadrul Secției de istorie a Academiei în 2008, a
doua sală primind numele marelui Eliade.
Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon (care au tipărit Dictionnaire des religions prima dată în 1990) au
marcat pe coperta cărții cu un corp de literă mare numele lui MIRCEA ELIADE drept autor si cu o literă de
vreo trei ori mai mică numele compilatorului Culianu, în manipularea post-decembristă s-a abandonat de
mult dreapta măsură a unui minim bun simț: La Universitatea din Iaşi se predă «paradigma Eliade-Culianu
de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filozofie) de parcă chiar ar exista o
asemenea fantezistă paradigmă, iar pe coperta Dicţionarului religiilor numele lui Culianu apare pe acelasi
rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade ale cărui idei au fost reproduse în majoritatea articolelor
acestui dicționar (vezi I.P. Culianu, Notă bibliografică..., în Dicționarul religiilor, București, 1993, p. 14).
Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze și minciuna unei consideraţii egale de care s-ar
fi bucurat ambii în lumea academică occidentală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung
al inchiziției comuniste ; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/
) atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea lui Eliade și a lui Culianu cu acordarea de spaţii
perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei marelui istoric al religiilor, membru a numeroase
academii, prețuit în cele mai alese medii universitare occidentale care i-au decernat prestigioase premii, până
a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa opera științifică a celui despre care s-a spus ca a inițiat în
domeniul istoriei religiilor „era Mircea Eliade” nu a putut fi adusă la o dimensiune comparabilă cu opera
asistentului de română de la Groningen, ieșit în 1987 doctor în istoria religiilor la limita timpului permis. De
aceea, numărul scrierilor lui I.P. Culianu a fost artificial umflat. La Mircea Eliade, din 40 de volume
științifice, se menționează doar 11, înghesuind trei volume sub un singur titlu: Histoire des croyances . În
schimb, la asistentul de română apar înșirate 9 titluri, dintre care două romane (12), unul netipărit la data
apariției Dictionnaire des religions la Plon (pe 1 aprilie 1990). La Culianu un titlu ar fi chiar respectiva
compilație din care a rezultat Dictionnaire des religions, volum care ar fi trebuit să fie trecut la Mircea
Eliade așa cum fusese indicat de editorul francez (Plon, Paris). Grămada a fost artificial sporită la Culianu și
cu două titluri dublând aceiași lucrare din 1984 în franceză numită Experiences de l’extase si în traducere

engleză cu titlul Out-of-this-World (1991), apărută după tipărirea volumului Dictionnaire des religions
(Paris, 1990) trecut la p.4 drept carte după care s-a făcut traducerea românească.
Pentru înmulțirea cu de-a sila a operei celui asasinat înainte de a-și da adevărata măsură, a fost așadar
imperios necesar ca pecetea minciunii să se lăţească multiplicând lucrările lui Culianu prin subterfugiul
prezentării drept cărţi diferite a aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980. Apărută la Payot,
după insistențele lui Eliade, căruia editorul Pidoux Payot i-a cerut să scrie o prefață „condiție sine qua non
ca să publice cartea” (v. M. Eliade, Jurnal, 1 aug. 1984) cartea Experiences de l’extase (Payot, Paris,1984,
Prefață de Mircea Eliade) a fost tradusă în engleză întâi cu titlul Psychanodia (Leiden, 1983). „Mă tot întreb
– scria Eliade pe 14 nov. 1980 – de ce Vermaseren ține morțiș să traduci Experiences de l’extase în
englezește. Cei ce o înțeleg, o pot citi și în franțuzește” (v. Dialoguri întrerupte, 2004, p.223). Revizuită și
adăugită, aceeași carte Experiences de l’extase cu titlul schimbat în Out-of-this World (SUA, 1991) a apărut
la obscura editură Shambala din Boston. Deși volumul scos de Payot fusese propus spre traducere și
publicare editurii universitare de însuși profesorul Mircea Eliade imediat ce a primit cartea de la Culianu (v.
scrisoarea lui Mircea Eliade către Culianu din 18 nov. 1984), el n-a apărut la Editura Universității din
Chicago, pentru că nu fusese acceptat, cum s-a întâmplat cu Eros and Magic in the Renaisance (trad.
Margaret Cook, 1987) oferit editurii tot de mărinimosul profesor care nu prididea să-i tot ierte lui Culianu
mizeriile din articolele prin care nu se jena să-l atace. Pe 19 ianuarie 1983 Culianu scria că Hans Peter
Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (vezi
I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157). Asistentul de română de la Groningen i-a
ascuns lui Eliade textul polemic (M. Eliade und die blinde Schildkroete, pp. 216-243) din culegerea de studii
îngrijită de Durr (Die Mitte der Welt, 1984 ). Aceasta se vede din scrisoarea trimisă de Culianu profesorului
Eliade pe 18 sept. 1984 (vezi Dialoguri întrerupte, Iași, 2004, p. 256). Se pare că din primăvara anului 1984
doctorandul în istoria religiilor fusese criticat de Virgil Ierunca atât pentru atacurile (sub pretext că l-ar
„apăra”, vezi Doamne, în textul M. Eliade și broasca țestoasă... (Culianu către prof. M. Eliade, 4 aprilie
1984: „De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și
nepotrivită încercare să vă ...„apăr”, Dialoguri întrerupte, p. 252), cât și din cauza apariției la Amsterdam a
revistei cuprinzând textul lui Culianu împotriva poetului Horia Stamatu la care autorul n-a vrut să renunțe
nici rugat de Ierunca, nici rugat de Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului
Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19, online http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia Stamatu.htm ). Atacarea marelui poet Horia
Stamatu l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu că îl consideră om al Securității, ceea ce nu era
deloc departe de adevăr (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu și o
nouă ipoteză –a lui Ezio Albrile- privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”,
Cluj-Napoca, sept. 2013; on-line http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERAMINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L).
Presupunerea lui Virgil Ierunca a fost confirmată odată cu publicarea unei note informative despre
profesorul Mircea Eliade scrisă în vara anului1985 de Culianu (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva
Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p.230-233).
După cum aflăm din interviul lui I.P. Culianu din februarie 1990 din Italia, ultima variantă (Out-of-this
World, 1991) a doctoratului de troisieme cycle (Experiences de l’extase) ar reprezenta ceva nou datorită
modificărilor aduse cu ocazia revederii textului francez urmând a fi trecut în engleză. Bazat pe această
precizare, Patapievici s-a crezut îndreptățit să scrie entuziast despre „ultimul Culianu” (13) care ar fi fost dea dreptul gigantic față de „primul Culianu” fără să ia seama la o părere mai avizată despre nereușita acestei
cărți tipărită și în traducere italiană. În această privință se pronunțase încă din 1993 un prieten din tinerețe a
lui Culianu, după ce cartea apăruse cu titlul I viaggi del’anima publicată de editura comunistă Mondadori
(Milano, 1991). Profesorul G. Cassadio a scris că aceasă ultimă opera de sinteză i-a părut “una delusione, di
molto inferiore alla produzione scientifica antecedente” (cf. G. Cassadio citat de Ezio Albrile in studiul
Diafane sovversione din Rivista di Studi Indo-Mediteranei, Anno I/2011, e-journal ).
Că în diversitatea scrierilor de istoria religiilor, dovedind o reală aplecare spre erudiție, Culianu a folosit cam
acelaşi material din lucrările pregătite pentru examene (v. Cuvântul de mulțumire care precede volumul
Psychanodia) se vede din licența cu Bianchi (despre Hans Jonas) susținută în noiembrie 1975, publicată în

1985, prelucrată și sub forma doctoratului de stat din 1987, publicat la Paris cu titlul Les gnoses dualistes
d’Occident, după ce apăruse cu alt titlu în 1989 la Lille. Din teza de licenţa de la Milano (1975) întâi a
apărut în tiraj restrâns volumul Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apoi în
1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), pentru a fi mai departe dezvoltată sub forma
volumului Experiences de l’extase (două capitole din acest volum „sînt deja cuprinse în volumul Iter in
silvis” îi zicea I.P. Culianu lui Handoca în 1981), dar si a doctoratului din ianuarie 1987 susținut cu teza
Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes, Lille-Theses, 1989), lucrare
publicată în același an si în traducere italiană (I miti dei dualismi occidentali, 1989) apoi retipărită la Paris
cu titlul Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990), probabil după acceptarea publicării volumului
Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, apărut la trei ani de la moartea lui Eliade. Asemenea modalitate
de sporire a lucrărilor sale publicate n-a putut păcăli prea multă lume, fiindcă specialiștii i-au reproșat lui
Culianu superficialitatea: „In 1986... am auzit de la Hans Kippenberg (decanul de atunci) si de la Han
Drijvers (fostul decan) că nu s-au gândit nici măcar o singură clipă să-l ia, din doua motive: îl considerau
superficial si apoi nu aveau încredere în servilitatea lui exagerată, care nu prevedea nimic bun pentru viitor”
(Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Sistemul propriu de lucru este menţionat de Ioan Petru
Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros şi magie. Cartea a fost publicată în 1984 cu ajutorul lui
Mircea Eliade la Flammarion. Informatorul de Securitate Sorin Antohi (vezi rev. „22” din 12 aug. 2008) în
postfața traducerii românești din 1999, inventează o istorie fabuloasă cu o așa zisă „descoperire” a
manuscrisului, despre care în realitate profesorul Eliade îi tot scrisese lui Yves Bonnfoy, directorul editurii
Flammarion. Tot cu sprijinul profesorului Eliade care a dat cartea editorului de la Chicago, Eros şi magie
apare tradusă la University of Chicago Press.
Volumul Eros şi magie ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă de la Bucureşti din 1972 (Ficino si
platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări de seminar din 1969 despre G. Bruno le-a
transpus în franceză prin 1979 după ce profesorul Cicerone Poghirc le adusese din ţară. Spre a gonfla cât
mai mult „producția bibliografică” a lui Culianu, din materialele rămase după publicarea la editura pariziană
Flammarion, Sorin Antohi a mai alcătuit o culegere de texte cu titlul Jocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea
Renaşterii, apărută (cu bani de la buget) în engleză ca Mind Games (Central European University, Budapest,
2004).
Cum spusese Culianu pe 21 iulie 1981, studiile despre gnoză din Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri
studi (Messina, 1981) apar înglobate şi în volumul Experienţe ale extazului, publicat la Payot în 1984 cu
sprijinul lui Eliade. Din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini, sub titlul L’Ascension de l’âme dans les
mystères a et hors des mystères, au fost date de Culianu spre a fi cuprinse si în lucrarea colectivă La
soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de Vermaseren. Cartea
englezească apărută la Leiden în 1983 cu titlul Psychanodia (enumerată de Moshe Idel alături de Experiențe
ale extazului, de ca și cum ar fi altă lucrare) este varianta englezească a lucrării de «troisième cycle»
(Experienţe ale extazului) de care Eliade se mira pe 14 nov. 1980 că Vermaseren ține să fie tradusă în
englezește. Dar probabil I.P. Culianu ținea la acest lucru, și nu Vermaseren.
Prelucrarea diferită a aceluiaşi material pe tema gnosticismului a constituit o adevărată capcană pentru H.R.
Patapievici, comentator cu ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în
filozofie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la
Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.7-8/2012; on line
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ). Drept postfaţă la una din traducerile
românești (cu care Nemira si Poliromul, prin succesive re-editări, au umplut librăriile post-decembriste),
Patapievici a publicat un studiu şcolăresc despre gândirea lui Culianu. Avansând ideea că Ioan Petru Culianu
(prin cele scrise pentru un examen sau altul şi publicate cu sprijinul lui Eliade) l-ar fi depăşit, vezi Doamne,
pe „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, autor al unei impresionante opere ştiinţifice premiate
de cele mai selecte medii academice occidentale, fostul fizician face eroarea să creadă că ascensiunea
sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când (după Mircea Eliade) ascensiunea sufletului
reprezintă doctrina centrală a gnozei.
Fără a reține acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două scurte prefeţe la cărţile lui Culianu
din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre

ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două
contribuţii majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste „inovatoare” două contribuţii el
l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe “idolul lui din adolescenţă” (Leon Volovici). Bucuros de o asemenea
găselniță, fără alte argumentări, Patapievici scrie că cele două contribuţii „geniale” ale lui Culianu, ar depăşi
cu mult demersul eliadesc.
Față de asemenea păreri (manipulatoare prin obsesiva lor repetare), ivite din tot soiul de neputințe, un
simplu comentariu pe site-ul Amazon aduce lucrurile pe făgașul normal, oferind indirect impresia unei lumi
necopleșită pe de-a-ntregul de minciună. Iată ce scria „Alex” în marginea ediției de buzunar a dicționarului
(Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, Poche, 2000; 2003), unde apare trecut cu litere mari numele lui
Mircea Eliade si cu litere mai mărunte numele compilatorului care a îngrijit volumul: „Mircea Eliade nous
gratifie, comme à son habitude d’un chef d’oeuvre de recherche, de comparaisons, d’analyses qui permettent
d’entrer dans l’intimité de nombreuses religions méconnues, ainsi que d’avoir le regard on ne peut plus
objectif d’un expert en toutes religions sur les grandes religions du livre, avec lesquelles il est bien plus
difficile de prendre du recul. Si certaines analyses sont parfois un peu courtes, ce dictionnaire est pour moi
une mine d’informations et un chef d’oeuvre de précision” (17 iulie 2002).
Doar în spațiul fostei terori polițienești și ideologice comuniste, spațiu al perseverentei manipulări întru
săltarea lui Culianu deasupra lui Eliade, gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului
pentru a le considera două “catene tematice” diferite o găsim preluată de la Patapievici de E. Iricinschi (din
clientela cunoscuților distribuitori de burse) în postfaţa scrisă de el pentru volumul Experienţe ale extazului
(Nemira, București, 1998).
Cum am semnalat mai sus, în prezentarea a doi dintre cei trei „autori” ai Dicţionarului religiilor, editura a
rezervat acelaşi spaţiu pentru profesorul Mircea Eliade care a predat trei decenii la Divinity School, a fost
membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru promițătorul I. P Culianu
asasinat înainte de momentul angajării la Divinity School (14). Ca să-l coboare pe renumitul Mircea Eliade
(v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte,
http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-deani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-SergiuAl-George ) la acelaşi nivel cu Ioan Petru Culianu care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să publice în
1984 la Flamarion si la Payot si să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în primăvara
anului 1986, au trebuit operate masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade,
«uitate» fiind și distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea
academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse Wikipedii, în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, Anul XII, 16-30 nov. 2013, nr. 269, p. 12 , http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVSEliadeWikipedii5.htm ). In schimb, este «cosmetizată» cariera lui Culianu prin înflorituri stilistice care să
escamoteze faptul că Ioan Petru Culianu a fost un istoric al religiilor ne luat în seamă nici măcar de mediul
academic francez, unde si-a luat titlurile necesare unui cariere universitare în acest domeniu.
Banalitatea unei licențe din 5 nov. 1975 pe tema gnosticismului (Milano, 1972-1975) apare preschimbată
într-un „ prim doctorat”. Perioada petrecută în Olanda ca asistent de română (1976-1986) este trecută ca
timp glorios în care Culianu ar fi fost „profesor de romanistică și de istoria religiilor”. Data de înscriere (cu
ajutorul lui Eliade) la un doctorat în Franța nu e menționată, cum nici numele protectorului Mircea Eliade nu
apare pe nicăieri în prezentarea carierei lui Culianu. Să nu intuiască vreun cititor că asistentului de română
de la Groningen i-au trebuit cam mulți ani să treacă la Paris hopul «doctoratului de troisième cycle», trecut
într-un an de Serban C. Andronescu, desi pentru Culianu comisia fusese aranjată de Mircea Eliade
(președintele Comisiei) să fie din patru profesori, trei favorabili candidatului (vezi Dialoguri întrerupte,
Polirom, Iași, 2004). Pe pagina a doua a Dicționarului religiilor (1993) se mai consemnează ditirambic că în
1980 Culianu ar fi susținut un „al doilea doctorat”, după ce bursa din primăvara anului 1975 pe care Eliade a
obținut-o pentru Culianu apare sub formă de „cursuri post-doctorale”, când protejatul nu-și trecuse încă nici
licența cu Bianchi.
Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie că I.P.Culianu şia luat licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», spre a putea mai încolo să

noteze următoarea minciună, anume că în 1980 Culianu a susţinut, vezi Doamne, un «nou» doctorat la
Sorbona cu acea lucrare despre experienţele extatice. A treia minciună e chiar si mai gogonată fiindcă îl saltă
pe un simplu asistent la gradul șefului de catedră, adăugând din burtă un profesorat inexistent de istoria
religiilor pe care Culianu l-ar fi desfășurat la Groningen.
Apogeul minciunilor e atins fără îndoială odată cu afirmația că „după moartea lui Mircea Eliade” i-ar fi
urmat acestuia la catedră, la Universitatea din Chicago, la vremea când încă nici nu-si trecuse doctoratul de
stat. Aceasta este de fapt marea gogoașă cu imensă priză la public, reluată si repetată cu orice prilej mai
bine de două decenii, cu precădere în mediul universitar.
Dar desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la
hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere publicat de psiho-sociologul Culianu într-un volum
colectiv, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele
însele valoroase, mai ales pentru acei cititori care nu pricep scrierile eliadești.
H.R. Patapievici repetă minciunile înșirate pe pagina a doua a micului Dicționar al reliigiilor, supralicitând
că doctoratul, vezi Doamne, chiar doctoratul de stat pe care Culianu l-ar fi trecut în 1980 la Sorbona este
«cel mai dificil doctorat din lume». Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor cu doctorate la
Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau, era
ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în
România.
Minciunile cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înşirate, si al treilea în 1987, si minciuna
gogonată cu „urmașul lui Eliade la catedră” apar repetate si răsrepetate în scopul precis al modificării
percepţiei cu privire la aprecierea lui Culianu, niciodată prezentat în postura sa reală de asistent de română
de la Groningen ajuns în 1988 în America să predea italiana (vezi scrisoarea lui Culianu din 11 aprilie 1988
către Lorenzo Renzi în Studii de filozofie românească, vol III, Ed. Academiei, București, 2012, p.354), până
să-și poată atinge visul de a preda la Chicago istoria religiilor, vis retezat brutal înainte de propriu-zisa lui
împlinire prin angajarea la Divinity School. Din nefericire, din cauza acestei inflații de minciuni repetate și
răs-repetate în volume de la Humanitas, Polirom si Nemira, falsuri preluate si difuzate apoi chiar si prin
Editura Academiei care scoate o lăudabilă serie de Studii de filozofie românească, e ruinată credibilitatea
tuturor editurilor care n-au ezitat a folosi minciuni din cele mai gogonate spre a crea legenda unui Culianu
care la Chicago după moartea lui Eliade din aprilie 1986, „îi succede acestuia” (Dicționar al religiilor, Ed.
Humanitas, 1993, p.2). Vintilă Horia - în 1960 laureat al Premiului Goncourt al Academiei Franceze, ales
atât ce cititorii volumului Dieu est ne en exil, cât și de comisia de premiere (printr-un consens mai rar
întâlnit), scriitor român, francez și spaniol (pe care editorii săi din Franța aproape s-au supărat constatând că
„francezul” lor este si mare scriitor spaniol)-, observase cu justețe că „mijloacele moderne de dezinformare
sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori” (Vintilă Horia în „Revista Scriitorilor Români”,
Muenchen, 1977). Neputându-l promova în post-comunism pe renumitul Vintilă Horia (1915 –1992) prin
minciuni, fosta Editură Politică nu i-a tipărit acestuia nici o carte într-un sfert de secol. Probabil ca să nu
nesocotească tradiția comunistă a minciunii “deliberate, calculate, verificate şi tipizate, ca o necesitate
interioară” (Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.353).
După H. P. Patapievici, opera în câteva volume a lui I.P. Culianu „bate mai departe” decât opera științifică
în 40 de volume a lui Mircea Eliade. În opinia sa de veleitar care-și dă bucuros cu părerea fără să știe nici el
ce inepții înșiră, Mircea Eliade ar fi rămas „un excelent istoric al religiilor din şcoala morfologică” în timp
ce I.P. Culianu este „altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare” (H. R. Patapievici),
fără însă a preciza ce înțelege prin acel „altceva” mare... adânc... și bine lățit în frază, asemenea oricărei
inepții sforăitoare.
Marele specialist în sanscrită, indianistul Sergiu Al-George, care a fost adevăratul discipol român al lui
Eliade, observase cu justețe că Histoire des croyances (lucrare premiată de Academia Franceză) nu este “un
studiu descriptiv morfologic şi exhaustiv al faptelor, în spiritul istorismului propriu-zis”, ci o decriptare a
gândirii simbolice prin „detectarea faptelor semnificative, prin care simbolul devine inteligibil” (v.

Corespondenţă Sergiu Al-George. 1952-1981, Bucureşti, rev. „Biblioteca indica”, ISSN 1453-7265,
nr.3/1999, p.75).
De fapt, termenul de „morfologie”, la Eliade are sensul de „formă”, de „model originar” cam în felul cum
folosea si filozoful Lucian Blaga termenul de „formă” ca să exprime ideea de „formă originară”. În opinia
lui Patapievici, Mircea Eliade s-ar fi limitat la „ordonarea în clase morfologice” a unui material ținând de
istoria religiilor. Supoziția „limitării” o lăsăm de-o parte fiind din cale afară de stupidă. În schimb, afirmația
că Mircea Eliade ar fi „ordonat” ideile și credintele religioase în niște „clase morfologice”, este de-a dreptul
absurdă, ea implicând posibilitatea de a înseria în „clase” niște „forme originare”. La traducerea în engleză a
faimosului Traite d’Histoire des Religions (Editions Gallimard, Paris, 1949), Eliade a preferat termenul de
„patterns”, de „modele” ce fac posibilă înțelegerea religiilor după forma lor originară, care le revelează
esența.
In felul lui propriu, demersul eliadesc ține de fenomenologia religiei, unde „respectul pentru fapte, pentru
document” (M. Eliade, 23 dec. 1942) nu cantonează în descriptiv, cum remarcase Eliade că se întâmplă întrun articol scris de asistentul de română de la Groningen, text oferit în 1976 de Eliade spre publicare în
revista „History of Religions” pe care o fondase el la Chicago. La Mircea Eliade documentul reprezintă
punctul de plecare pentru o hermeneutică ulterioară care revelează sensuri greu de înțeles, privitoare la
realități ale sufletului si ale spiritului exprimate printr-o gândire simbolică. Articolul scris de tânărul Culianu
despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisième cycle», cu
acelaşi titlu, în pregătire) nu l-a entuziasmat nici pe Eliade, nici pe profesorul de istoria religiilor Charles
Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din
6 febr. 1976). In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984), Culianu va adopta o interpretare a cărei
originalitate ştia că va plăcea celor cărora se străduia din răsputeri să le facă totul pe plac. Asistentul de
română s-a gândit să mai reducă din complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind
sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea interpretare neştiinţifică îi atrage replica
savantului Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit
mai degrabă «babilonian» pentru că are de fapt «o origine babiloniană».
După mai bine de patru ani, cu acea comisie de doctorat aranjată de Eliade să fie cât mai favorabilă
protejatului său (v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată «Dialoguri întrerupte», Ed. Polirom,
2004), la opt ani de la plecarea din ţară, I.P. Culianu a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta
doctoratului de «troisième cycle» fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat, trecut în 1987,
după moartea lui Eliade. Teza «Experienţe ale extazului» - în care textul este uneori supraîncărcat prin
citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979) -, Culianu o dedicase
mărinimosului profesor Mircea Eliade care l-a ajutat atât de mult.
Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care I. P. Culianu (informator al Securității cu care coresponda și în
1985 pe tema „Eliade”, vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008,
p.230-233) îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi nu vă este tocmai agreabilă », Culianu către Eliade,
18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi - care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu
cumva să-i fie decernat Premiul Nobel -, Mircea Eliade i-a aranjat lui Culianu publicarea lucrării de
«troisième cycle» la Payot.
Numai cu tentativa tânărului autor de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el (de Culianu) si semnată
cu numele lui Mircea Eliade, faimosul profesor de la Chicago n-a fost de acord («Imi pare rău că a trebuit să
vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs.», îi scrie
Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984).
De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom (2004) corespondenţei dintre marele profesor de istoria
religiilor de la Chicago și asistentul de română de la Groningen, -publicată la Iași în colecţia ‘Biblioteca I.P.
Culianu’, când mai corectă ar fi fost încadrarea în colecţia ‘Biblioteca Eliade’-, dezgroapă un proiect de
carte de interviuri (Dialoguri întrerupte) îngropat de Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade întro colaborare cu bucluc http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intro-colaborare-cu-bucluc ), care a văzut cu întârziere (fiindcă nu vroia să creadă aşa ceva) că nu opera sa

literară îl pasiona pe Culianu, admiratorul lui Elie Wiesel (apud. Stefan C. Andronescu), acel Wiesel care
scrisese fără jenă că în jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, nu jandarmii unguri i-au prigonit pe
evrei, ci inexistenţii «jandarmi români». Degeaba îl sfătuise Eliade pe doctorandul Culianu să încerce să-şi
vadă de studiile sale din domeniul istoriei religiilor si să nu «scrie la comandă» (15). Când rasismul înrola,
de ambele părţi ale Cortinei de fier, combatanţi ai şantajului cu anti-semitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaţi,
I.P. Culianu se pare că n-a rezistat atracţiei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici după înfiinţarea
Securităţii în 1948. Cam în această direcţie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la Culianu) de accesul pe
care-l avusese în studenţie de a citi (din zorii zilei, cum îşi va aminti în 1990 într-un interviu din Italia
publicat în 2003 în Revista „22”), cărţi scoase din circulaţia publică de către paza ideologică din comunism.
Contrazisă de nota către Securitate scrisă de Culianu despre Eliade în vara anului 1985, varianta “oficială”
(difuzată de Leon Volovici prin revista GDS-ului condus de G. Liiceanu, vezi „22” din 16 iulie 2007) a fost
că doctorandul Culianu ar fi refuzat încă din studenția bucureșteană “să colaboreze cu Securitatea” si de
aceea ar fi fost “ostracizat”. In orice caz, era vorba de un soi unic de “ostracizare”, aplicat în exclusivitate
lui Culianu, căruia i se recenzau cărţile în reviste tipărite în Romînia comunistă pentru străinătate (v.
recenzia lui Adrian Marino tradusă în engleză pentru rev. „Ethnologica”) si căruia revista Institutului de
Istorie si Teorie Literară „ George Călinescu” îi publica în 1985 un interviu luat în Olanda de Andrei
Oișteanu (nepotul lui Leonte Răutu) în anul 1984, iar în 1986, aceeași „Revistă de istorie și teorie literară” îi
publica un articol comentat în 1988 de Sorin Antohi într-o revistă clujană.
In schimb, ostracizarea autorilor români care se impuseseră în lumea culturală europeană si ale căror cărţi
erau premiate de Academia Franceză, avea cu totul alte caracteristici. Ea însemna scoaterea operei lor din
bibliotecile publice românești, cenzurare si marginalizare cu interdicţia totală de a se face referire la numele
celui ostracizat. De exemplu, despre cărţile fostului deținut politic Ion Omescu, rămas la Paris în anul în care
Culianu rămânea în Italia, nu scria nimeni în 1987 în Anuarul Centrului de Stiinţe Sociale al Universităţii
din Iaşi, cum scria informatorul Sorin Antohi despre informatorul Culianu. În România aflată sub teroare
ideologică și polițienească nu impresiona chiar pe nimeni că era vorba de volume valoroase din punct de
vedere cultural, premiate de Academia Franceză. Spre deosebire de doctorandul Culianu, ale cărui cărţi
publicate cu ajutorul faimosului Eliade nu s-au putut impune în Franţa, fiindcă tipărirea la o editură mare
este o condiţie necesară, dar nu şi suficentă (cum se spune în matematică), Ion Omescu a fost apreciat de
mediul academic francez datorită profunzimii si originalității studiilor sale despre Shakespeare.
Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaţa, studentul comunist I.P. Culianu îşi uimea profesorii de la
Bucureşti cu titluri de cărţi nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu,
Ceauşescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în acele imense depozite cu volume necatalogate, unde a
putut pătrunde prin îngăduinţa Securității acordată la fel de exclusiv, precum i-a fost şi “ostracizarea” de
după stabilirea în Italia. Fiindcă în asemenea depozite era cu mult mai greu de pătruns decât la cărţile
Fondului Special al Bibliotecii Academiei (sau chiar la Fondul Directorial al acesteia), unde tipăriturile, erau
totuşi catalogate. De însăşi existenţa acelor depozite de cărţi nu se ştia probabil decât la vârful ierarhiei
ideologice a unui stat totalitar în care teroarea ideologică mergea mână în mână cu teroarea poliției politice.
La urma urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama cât a ajuns
de mutilată ideologic mintea unui tânăr dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiţiile dure ale
totalitarismului de stânga supravegheat ideologic de „groparul culturii românești”, cum fusese numit Leonte
Răutu (v. Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).
Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit
citind opinia asistentului de română care credea că realizarea unităţii noastre naţionale, după războiul pentru
dezrobirea Ardealului, nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară,
«după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).
In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de troisième cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade
(preşedinte), Michel Meslin si Jacques Flamant cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed.
Polirom, 2004), asistentul de la Groningen a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă
pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu (16), să-i conducă în continuare si lucrarea pentru
doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980 si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade,

în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004). Dar au mai fost necesari încă şapte ani până să-si treacă
doctoratul de stat (în 1987), tot cu o lucrare despre mituri gnostice.
Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent
acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor în istoria religiilor decât la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi
Culianu prin 1983: «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi cel puţin
cincisute de articole». In acelaşi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole
după licenţa cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina,
1981), mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si
putere). Iar la Assisi îi apăruse acea lucrare nereușită despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi şi cu pagini
slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977). Cartea nu a fost apreciată de
Eliade (apud. Cicerone Poghirc). Dar, generos din fire, Eliade îi îngăduise lui Culianu să folosescă una din
scrisorile sale pe post de prefață. In schimb, editorului Payot, Mircea Eliade i-a recomandat monografia
scrisă de Douglass Allen (17) care a apărut la Paris în 1982.
Modestul volum al lui Culianu fusese tipărit la Assisi în anul când în Franţa editorul Constantin Tâcu
publica numărul din «Cahier de l’Herne» dedicat lui Mircea Eliade şi când volumul de Entretiens avec
Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) se bucura de un foarte mare succes. In
cartea despre Eliade, spre regretul asistentului de română de la Groningen, editura italiană înlăturase
paginile cu un iz politic de factură incertă. Lucrarea, ce purta amprenta tinereţii autorului român, apăruse la
doi ani după ce profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade,
care din 1975 devenise membru al Academiei Regale Belgiene, şi chiar în 1976 era făcut doctor honoris
cauza al Universităţii Sorbona.
Despre protejatul căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (către Payot,
pe 3 febr. 1983, în scrisoarea prin care îl delega pe Culianu să-i editeze cărțile științifice după moartea sa) că
“promite să devină în circa zece ani” un nume important în istoria religiilor, fapt petrecut într-un mediu
universitar de nivel extrem de scăzut și doar prin intermediul minciunilor bine mediatizate. In direcţia
promisiunilor de viitor mergeau însăşi insistenţele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe
cei de la editură să publice Eros et magie à la Renaissance (Flamarion 1984) şi la Payot, care condiţionase
publicarea tezei lui Culianu de prefaţa pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase.
In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea din Chicago.
Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi protejatul cum
compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler.
Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de metodologie,
ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele (conferinţa
«Vrăjitoarele la ananghie » a fost inclusă în vol. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira,
București, 1999, pp 364-386). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban,
profesorul invitat a spus că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot
vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există. Cu asftel de subiecte, spre ghinionul său, asistentul
de română de la Groningen a avut odată neșansa să fie în public (la Chambery) două vrăjitoare adevărate,
care i-au spus fără menajamente că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie. Din conferinţa lui Culianu ţinută
după moartea lui Eliade la Chicago pe 5 mai 1986 se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare:
fiindcă vorbitorul nega existența vrăjitoriei.
In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă în baza ultimei sale lucrări din
1987 pentru doctoratul de stat (necunoscută de Eliade în 1983 când vedea în Culianu o promisiune pentru
un viitor ceva mai îndepărtat), cei interesaţi nu vor afla răspunsul de la Sorin Antohi, pentru care o carte
“mult comentată la apariţie” (v. Postfaţa la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în
comunism) de el însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii, un text în rev. “Lupta” (de la Paris) si alte două
semnalări în Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre mine”. Nici de la Plerșu,
Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns, dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu
deasupra lui Eliade. Probabil nu se vor lămuri în respectiva privinţă nici din lucrările simpozionului de la
Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat

de Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si filiala Institutului Cultural
Român aflată la Tel Aviv. In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu în Israel, dă totuşi de
gândit faptul că ea s-a ţinut în 2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea
Eliade.

Note și considerații marginale:
1. vezi dr. Andrei Pandrea, 1940: Romania sfârtecată, în rev. „Cuvântul Românesc” (Canada), aprilie 1991,
pg.13; https://fr.scribd.com/doc/187826934/AndreiPandrea1940RomaniaSfartecata .
2. Din cauza terorii dezlănţuite din primele zile ale lunii septembrie 1940 de guvernul maghiar de ocupaţie,
150 000 de români s-au refugiat din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele
de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din
Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin,
Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor,
bătutul cuielor în spinare, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si
aruncarea în celule pentru o moarte mai lentă, măcelărirea copiilor, femeilor si bătrânilor, masacrele în masă
cu focuri de mitralieră au totalizat 19 040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3 598), Ciuc (538), Cluj (6 256),
Maramureş (284), Mureş (2 534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1 216), Sălaj (1880), Someş
(1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din NordVestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, București, 1985 si Almanahul Steaua, ClujNapoca, 1985). Pentru a putea repeta istoria unor asemenea masacre, în manualele ungurești, victimele sînt
prezentate drept călăi în toate pozele din perioada celor patru ani de administrație hortistă, „rocadă”
înfăptuită după modelul de succes cu poza românului Cofariu bătut după 1990 de unguri la Târgul Mureș,
poză prezentată în Occident invers: Cofariu ar fi fost ungurul bătut de români. O vagă idee asupra multimii
de fărădelegi îndreptate împotriva românilor în teritoriile României administrate de etnicii maghiari (azi, în
sec. XXI) se poate contura la citirea interviului luat de scriitorul Corneliu Florea (/dr. Dumitru Pădeanu,
autor al volumului Cine tulbură liniștea Transilvaniei, Ed. Aletheia, Bistrița, 2012) Inalt Preasfinției Sale
Ioan Selejean, arhiepiscop al Episcopiei Covasnei si Harghitei, interviu publicat on-line de revista canadiană
„Alternativa” condusă de poetul Alexandru Tomescu (vezi http://www.alternativaonline.ca/index.html ).
3.vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p. 126. In revista „22” a „contraculturii
românești” (vezi Serban C. Andronrscu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade?
http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescua-fost-ioan-petru-culianu-%e2%80%9ediscipolul-lui-mircea-eliade%e2%80%9c/) ) fostul comunist Lucian
Boia (mediatizat asiduu de Editura Humanitas) legitima activitatea sa proprie de falsificare a istoriei
Românilor în felul următor: „istoria care a fost este una, si istoria pe care o facem noi, sigur, pornind de la
istoria care a fost, dar privind-o din perspectiva noastră, este alta” (vezi. Lucian Boia, în rev. „22”, Anul XII,
Nr. 593, 10-16 iulie 2001).
4. Filozofului Petre Țuțea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, "ORICE MARE INTELIGENȚĂ BASCULEAZĂ
ÎNTRE RELIGIE ȘI FILOZOFIE" (Petre Țuțea); on line la https://isabelavs2.wordpress.com/naeionescu/tuteanae/ )chemat ades la Securitate spre a fi intimidat, un securist îi spusese că de „le-ar face
plăcerea să moară”, i-ar ridica o statuie, cum numai ei sînt în stare să o facă (notase istoricul Gabriel
Gheorghe, fost coleg de detenție cu Petre Țuțea). După s-au debarasat de I.P. Culianu, jurnalist criticând
regimul neo-comunist al lui Iliescu, amenințat cu moartea în 1990 si împușcat în 1991 când devenise
monarhist la vremea unei isterii „anti-monarhice” susținută de mass-media din țară (vezi Tereza CulianuPetrescu, în rev. „Observatorul Cultural”, nr. 87, 23 oct. 2001) -, i-au ridicat apoi lui Culianu o statuie,
străduindu-se totodată a-l plasa în locul lui Eliade pe cel asasinat în 21 mai 1991 la Chicago în pragul noii
sale cariere de istoric al religiilor la Facultatea de Teologie unde Mircea Eliade predase trei decenii. Ca
urmare a amenințărilor din 1990, soldate și cu o descindere în locuința sa, Culianu încetase a mai publica
articole politice în „revista de scandal din New York Lumea liberă românească” (Serban C. Andronescu, ,A
fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? URL http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhiveignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%e2%80%9ediscipolul-luimircea-eliade%e2%80%9c/). Incă din decembrie 1990 (apud. Tereza Culianu-Petrescu) el sistase rubrica sa

intitulată „Scoptofilia” (gr. „plăcerea de a privi”). A. Oișteanu, nepotul lui Leonte Răutu (supranumit
„groparul culturii românești”), scrie în 2011 că revista „de scandal” din New York (apud. Serban C.
Andronescu, autor al unui volum istoric extrem de documentat despre mareșalul Ion Antonescu: Glorie,
adversitate, infamie), ar fi fost „o publicație foarte prestigioasă”. Probabil pentru că la revista „Lumea
liberă Românească” colabora alături de I.P. Culianu si Vladimir Tismăneanu (fiul stalinistului care incercase
reabilitarea Anei Pauker), Aici Culianu a publicat „articole virulente la adresa regimului neo-comunist [cu
Ion Iliescu, președinte, Virgil Măgureanu, șef al Securității și cu Andrei Pleșu ministru al culturii] proaspăt
instaurat în România la începutul anului 1990” (Andrei Oișteanu, rev. „22”, Nr. 21, 17-23 mai 2011, p.8).
5. Humanitas, fosta Editură Politică (instalată din 1990 în sediul ziarului „Scânteia” din clădirea Presei
„libere”) îl prezintă pe Mircea Eliade așa cum prezintă nume „valoroase” ale culturii cripto-comuniste care
trezesc entuziasme de gașcă, fiind lăudate prin reciprocitate și relații clientelare. În cazul „autorității de prim
rang a lumii științifice” care a fost întradevăr Eliade, aprecierea valorii sale se vede și din distincțiile
academice care i-au fost oferite și pe care Editura Humanitas tot „uită” sa le treacă: «Sewell L. Avery
Distinguished Service Professor » (1964); Membru al «American Academy of Arts and Science» (11 mai
1966); Doctor Honoris Causa al Universității din Yale (iunie 1966); «Christian Culture Award Gold Medal
for 1968», Univ. Windsor (Canada); Doctor Honoris Causa la Universitatea Națională din La Plata
(Argentina), 1969 ; “Professor Extraordinario de la Escuela de Estudios Orientales, 1969 (Univ. San
Salvador); Doctor Honoris Causa in Sacred Theology, Ripon College, 1969; Doctor Honoris Causa of
Humane Letters, Loyola University (Chicago); Membru al Academiei Britanice (8 iulie 1970); Doctor
Honoris Causa in Science of Religion, Boston College (iunie 1971); Doctor Honoris Causa of Law, La Satte
College, Philadelphia (17 mai 1972); Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Oberlin College (21 mai
1972); Membru al Academiei Austriece de Stiință, Viena (23 mai 1973); Doctor Honoris Causa of Letters,
Univ. of Lancaster (16 aug. 1975); Membru coresp. al Academiei Regale Belgiene (sept 1975); Doctor
Honoris Causa al Univ. Sorbone (Paris, 14 febr.1976); Membru al Acad. de Limbă si literatură franceză,
Bruxelles (15 febr.1977); Membru al Academiei Regale Belgiene (18 febr. 1977); Premiat de Academia
franceză pentru « Istoria credințelor și ideilor religioase », iunie 1977; Legiunea de onoare, Paris, 11
sept.1978, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, două
variante mai scurte au apărut pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014,
p.12 si p.22 și în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; URL
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).
6. Un rol important în încercarea de micșorare prin calomniere a lui Mircea Eliade l-a avut Editura
Humanitas care, deşi face bani buni din vânzarea cărţilor lui Eliade, nu s-a sfiit să publice stufosul dosar (de
genul celor confecţionate de Securitate) construit din semi-adevăruri despre o aşa-zisa “uitare” a unei
mişcări politice interbelice în care Eliade nu a fost niciodată înscris. Traducătoarea lui Liiceanu în franceză,
autoarea acestui dosar politic (apărut în Franţa si imediat după aceea la fosta Editură Politică), autoare care
semna cu numele de Alexandra Carreau (n.1966) până să fie recunoscută de tatăl său si să devină nepoata lui
Philippe Laignel Lavastine (mare admirator al lui Eliade pe care l-a cunoscut în 1946), s-a “măritat” cu
filosofia românească printr-o iniţială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare relaţii cu Mihnea
Berindei, cu Liiceanu (de unde “iubirea” pentru Noica, pus si el la zid, prin intermediul Editurii Humanitas,
de zeloasa traducătoare), si, last but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. JeanClaude Maurin, Trebuie interzişi Eliade si Cioran? - în rev. Jurnalul literar, noiembrie-dec. 2003, p. 13). In
proiectul Enciclopediei on-line a Filosofiei Româneşti coordonat de C. Ciocan (din clientela directorului
Editurii Humanitas), - enciclopedie a carei listă de filosofi este umplută de paznici ai sclaviei intelectuale
comuniste (politruci desemnați ca “marxiști”) -, Ioan Petru Culianu este considerat a avea o aceeaşi valoare
ca Mircea Florian, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu, Stefan Lupascu, Camil Petrescu, Ioan Petrovici, toti
acestia aliniaţi alături de filosoful… Benjamin Fundoianu. In schimb, reputatul indianist Sergiu Al-George,
adevăratul discipol român al lui Eliade, este ceva mai jos, cu o fişa de filosof “semnificativ” proiectată a
avea 3 pagini, faţă de 3,5 pagini pentru “remarcabilii” B. Fondane și Culianu.
7. vezi Titus Lateș, Comparatism și profunzime în opera lui Sergiu Al-George, în vol. Studii de istorie a
filosofiei românești, vol.I, coordonator I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, București, 2006, pp.-315-321;
precum și Recomandarea pentru intrarea indianistului Sergiu Al-George în Uniunea Scriitorilor Români
scrisă de Alexandru Paleologu în 2 febr. 1978, la care se poate adăuga citirea „corespondenței științifice și

colegială, la rang de paritate, cu personalități ca Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss,
Mircea Eliade, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha” (apud. Al. Paleologu, în vol. Sergiu AlGeorge. Corespondență. 1952-1981 scos de rev. „Biblioteca Indica”, nr. 3/1998, p. 141).
8. Dl Sorin Alexandrescu îmi preciza printr-un e-mail următoarele: „Ioan Petru Culianu a fost doar asistent
pentru română a profesorului Noomen de romanistică. Preda adică limba practică și ceva literatură. Inițial
am ținut eu acele ore în combinație cu norma de la Amsterdam, apoi am rămas doar în această ultimă
Universitate. L-am cunoscut foarte bine atunci pe Culianu. Era un tânăr modest și destul de lingușitor” (S.
Alexandrescu, 11 martie 2009).
9.Cu o proveniență extrem de dubioasă, ar există o singură așa-zisă „dovadă” cu care defilează criptocomunismul fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui Țurcanu devenită o lectură „obligatorie” ca și
Anii treizeci - tricotați de Zigu Ornea după modelul falsificatorului Roller (Ornea/Orenstein este redactorul
ESPLA care a dat pe ascuns Securității manuscrisul „Povestirilor despre om” predat editurii spre tipărire,
manuscris pentru care filozoful Noica a făcut șase ani de temniță în regim de exterminare (vezi Noica în
vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005; și art. Lucianei Pop,
Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si articolul jurnalistului
I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). Fără nici o altă sursă care să
o confirme (vezi dr. Francis Ion Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2007, p.
251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă
foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”,
Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste
dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența Mircea Eliade - Radu Gyr, în rev.
„Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia,
SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la
Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe
detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că
oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de
Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30).
10. La Chicago, după moartea profesorului Mircea Eliade (din aprilie 1986, „grăbită” probabil de
incendierea arhivei sale pe 18 decembrie 1985), nu Culianu a urmat la catedra ce purta deja numele acestuia,
la acea dată el neavând încă doctoratul de Stat, trecut în 1987. În SUA Culianu a fost întâi profesor de
italiană în 1988 la Amherst College, M.A si abia mai târziu a predat istoria religiilor la Chicago, în martie
1991 obținând green card. In iulie 1991 ar fi urmat să „primească cetățenia, condiție pentru oficializarea
poziției sale definitive la Catedra de istoria creștinismului” (Tereza Culianu, în „Obs. Cult.” Nr. 87 din 23
oct. 2001). După ce deja din 1990 începuseră amenințările celor supărați de critica regimului neo-comunist
din articolele politice publicate de Culianu într-o foaie newyorkeză, pe 21 mai 1991 a fost asasinat. Pe
fondul unei isterii anti-monarhale răspândită prin mass-media din țară, în perioada vizitei în SUA a exregelui Mihai (10-14 aprilie) „în holul Drake Hotel un individ îi spusese că va fi omorât dacă va lucra cu exregele” (ibd.). Urmașă la catedra lui Mircea Eliade a fost Wendy Doniger, aleasă de Eliade să-i fie secretară
la alcătuirea celor 16 volume monumentale de Enciclopedia religiilor. Encyclopedia of Religion îngrijită de
Mircea Eliade a apărut în 1987 după moartea lui Eliade la MacMillan din New York, fiind premiată în 1988,
cum scria Culianu pe 6 aprilie 1989 (vezi Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, București, Ed.
Academiei, 2012, p. 357).
11. Dacă ținem cont de întâia publicare la Lille a doctoratului de stat pe care Ioan Petru Culianu l-a trecut la
limita timpului admisibil cu teza Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux
mythes (Lille-Theses, 1989), publicată abia apoi la Paris în 1990, de aceiași editură care i-a scos postmortem lui Eliade, Dictionnaire des religions (Plon, 1990), nu e greu de presupus că doctoratul de stat a fost
luat de Culianu la Universitatea din Lille si nu la Sorbona. Fiindcă este dificil de crezut că după moartea lui
Eliade pe care l-a prețuit foarte tare, profesorul Michel Meslin de la Sorbona (agasat încă din 1980 de
arivismul lui Culianu pe care l-a acceptat cu greu după doctoratul de troisieme cycle si numai la insistențele
lui Eliade, vezi scrisoarea lui Culianu unde-l roagă pe Eliade să vorbească cu profesoril Meslin în Dialoguri
întrerupte, Polirom, Iași, 2004) să fi tolerat în lucrarea lui I. P. Culianu (susținută în ianuarie 1987)

„tratamentul pe care il aplică maestrului său în notele de la teza sa de doctorat” (vezi St. Stoenescu, în rev.
„Origini. Romanian Roots”, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia,
SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p.67). Așadar pentru Universitatea din Lille pledează prima
publicare din 1989 la Lille a tezei chiar în seria Lille-Theses, nefiind de neglijat nici extem de redusa
posibilitate ca Michel Meslin să-i fi dat doctoratul de stat lui Culianu care s-a grăbit să uite ceea ce singur
recunoscuse în 1978: „Datoriile mele de recunoștință față de M. Eliade sînt profunde și complexe” (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, în rev. Tribuna, Cluj-Napoca, Serie nouă, anul
XII, Nr. 269 din 16-30 nov. 2013, p.12; http://www.scribd.com/doc/186557642/Isabela-Vasiliu-ScrabaMircea-Eliade-in-diverse-Wikipedii ).
12. În opinia scriitorului Serban C. Andronescu, Pergamentul diafan, publicat de Ioan Petru Culianu în
Italia ar fi fost un roman polițist inspirat de întâmplările cheie din viața acestuia.
13. “Ultimul Culianu” (Humanitas, 2010) ar fi, după cum mărturiseşte Patapievici “şi bilanţul său personal”.
Nu stiu cine ar putea decide (în cunoștință de cauză) dacă - in afara ideii că a existat un „ultim” I. P.
Culianu, autor al ultimei sale dezlânate producţii, si alt Culianu inaintea acelei cărţi „probabilmente
concepito dal Culianu come lasciapassare” (Giovanni Casadio, Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8,
1993, p.85-95) -, Patapievici a mai pus si ceva de la el pe lângă compilarea ideilor lui Culianu din acea carte
care (din nefericire) s-a nimerit să fie ultima („Subito dopo la sua morte /…/ venne pubblicato l’ultimo suo
libri I VIAGGI DELL’ANIMA, Milano, 1991, un’opera di sintesi, una DELUSIONE, di molto inferiore alla
produzzione scientifica antecedente”, Giovanni Casadio, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95). Fiindcă
partea de asa zisa „originalitate” prin care Patapievici ar scrie (vezi Doamne) despre cărţile nescrise ale lui
Culianu n-am auzit să fi entuziasmat vreun cititor mai răsărit. Accentul în Ultimul Culianu e pus pe
“magicianul care ştie şi are puterea să controleze TOTUL” (Patapievici), prin ştiinţă şi tehnologie. De reţinut
ar fi două registre, al controlului şi al manipulării, excluse fiind celelalte registre din sfera umanului. Magia
ar fi o ştiinţă ivită dintr-o anume facultate cognitivă botezată “sintetizator fantasmatic” care produce hărţi ale
minţii (cum sînt religiile), imagini, reprezentări, viziuni şi sisteme, precum şi legăturile dintre sisteme.
Mintea (sau gândirea) funcţionează şi ea cu un set de premize şi un set de reguli, cu care mai apoi generează
sisteme. Modelul generativ al sistemelor ar semăna cu ramificaţiile unui arbore. In capitolul care ar fi trebuit
să împresioneze prin originalitate, intitulat “Cărţile nescrise” (cap. IV), Patapievici a omis din păcate să se
ocupe si de nescrisa istorie a tradiţiei platonice, amintită de Culianu la Radio BBC: “am dorit chiar odată, să
scriu istoria întregii tradiţii platoniciene” se lăuda el pe unde Radio (Studii românesti, II, 2009, p.229) chiar
în anul când luase doctoratul de stat (la Lille?). În fine, dacă Patapievici ar fi tratat în cartea sa si despre
gândirea lui I.P. Culianu din nescrisa istorie a tradiţiei platonice, poate volumul Ultimul Culianu ar fi
devenit într-adevăr interesant. Căci povestea cu principiile generative integrată în povestea cu cheia
universală pe care o oferă magia, asa cum e povestită de Patapievici ( vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre
Gabriel Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici,
http://www.scribd.com/doc/164908434/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-G-Liiceanu-%C5%9Fi-plagierea-detip-%E2%80%9Cinadequateparaphrase%E2%80%9D-la-Patapievici ) e chiar plicticoasă, pe lângă reusita
paginilor similare din Eros si magie. Desigur mai puțin plicticoase la fostul fizician (incapabil a-si trece
până în 2002 –vezi Who’s who în Romania, Pegasus Press, Bucuresti, 2002, p. 491 -, acel doctorat în
filozofie la care fusese admis pe 15 oct.1990) sînt gogomăniile referitoare la gândirea faimosului Mircea
Eliade.
14. Asasdinatul politic de la Chicago din 21 mai 1991 nu a fost nici până azi elucidat de poliţia americană.
Dar discuţiile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe masură ce indică mai cu
vehemenţă fie pe securiştii naţionalişti, fie pe legionari (sau pe securiştii naţionalişti drept continuatori ai
legionarilor) drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduce din ce în ce mai mult cu vehemenţa
ruşilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriştilor masacrul de la Katin făcut de ei. Tereza
Culianu scrie că vinovată ar fi fost „o fracțiune scăpată de sub control a vechii Securități române, așa cum
opina gen. Ion Pacepa... După unele informații la executarea ordinului criminal dat din România ar fi
participat 6 oameni dintre care 2 s-ar fi deplasat la Chicago” (v. „Observatorul Cultural” 87/ 23 oct. 2001).
Pe 10 iulie 1999 Cristian Livescu semnalase „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru
de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că
el trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la scrierea acestor

rânduri (10 iulie 1999) si la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt” (vezi Cristian Livescu, Din nou
despre Culianu, renascentistul, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6). Si în
cartea lui Ted Anton este avansată ideea că ar fi fost victima Securității care îl racolase încă din studenție.
(ibid.)
15. Asistentul de română Culianu s-a pretat la «atacul la comandă», a cărui victimă a fost Horia Stamatu
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu, ciudățenii post-comuniste,
http://www.scribd.com/doc/154171177/Isabela-Vasiliu-Scraba-La-centenarul-na%C5%9Fterii-poetuluiHoria-Stamatu-Ciud%C4%83%C5%A3enii-cripto-comuniste ). Mircea Eliade şi Virgil Ierunca au încercat
fără succes să oprească «execuţia» lui Horia Stamatu, care devenise «periculos» fiindcă si-a dat seama că
«nici pe partea naţională, nici pe partea internaţională, nici unul dintre magnaţii acestor părţi nu vroiau
binele României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în „România literară”, 7 febr. 1996). Virgil
Ierunca, într-o scrisoare din 1978 l-a rugat pe Culianu să renunţe la publicarea articolului scris împotriva
gânditorului poet, spunându-i clar că publicând articolul îsi deconspiră legăturile cu Securitatea. Ioan
Petru Culianu a publicat articolul în „International Journal of Romanian Studies”, vol II 1977-1980 apărut
efectiv în 1984, întrucât«comanda», ca orice comandă a unui superior, trebuia să fie îndeplinită. După
raționamentul lui Virgil Ierunca (dovedit corect în cazul lui Ioan Petru Culianu, informator care coresponda
în 1985 cu Securitatea din țară pe tema lui Mircea Eliade (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed.
Mica Valahie, București, 2008, p.230-233, notă informativă neutră din punctul de vedere al conținutului,
introdusă probabil inconștient în volum, datorită anonimizării ei), s-ar putea presupune că toți cei care după
1990 i-au refuzat dreptul la replică lui Horia Stamatu adică au refuzat să publice acel text de peste 20 de
pagini, aflat, de ex., în corespondența cu Horia Stamatu rămasă de la medicul poet Alexandru Lungu
(publicată pe alese în „România literară”), text aflat și între scrisorile primite de Eliade (corespondență
publicată în vreo cinci volume cu omiterea expresă a textului despre Culianu scris de Horia Stamatu) precum
si în corespondența rămasă de la Paul Miron (publicată de Nicolae Florescu la Ed. „Jurnalul literar” cu
cenzurarea aceluiași text despre Culianu), precum si în arhiva lui Virgil Ierunca intrată în posesia lui G.
Liiceanu), si-ar fi „deconspirat” astfel relațiile lor cu Securitatea.
16. Serban C. Andronescu (din 1969 exilat in Franţa), față de Culianu care a avut nevoie de zece ani ca să-și
treacă doctoratul de stat (din 1976 până în ianuarie 1987), a trecut într-un an doctoratul « de troisieme
cycle » si în doi ani doctoratul de stat la Sorbona; în 1971 el devenea, «master of Arts» la Brooklin College,
New York ; în 1973 îşi lua doctoratul de stat, PhD la City Univ, New York. Cunoscându-l personal si fiind
impresionat de I.P. Culianu care „căutând din răsputeri să obțină o poziție dominantă în societate călca în
picioare, ca orice ambițios marcant, tot ce contravenea veleităților sale, de pildă tradițiile strămoșești ale țării
în care s-a născut și a crescut” , Șerban C Andronescu a scris documentatul articol A fost I.P. Culianu
„discipolul lui Eliade”? ( vezi http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-deistorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%E2%80%9Ediscipolul-lui-mirceaeliade%E2%80%9C/ ) poate exagerând pasiunea lui Culianu pentru vrăjitorie si pentru stiințele oculte, dar
observând cu justețe că viața lui Culianu „a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât
a unui savant” (op. cit.).
17. Douglass Allen îi spunea regretatului Gabriel Stănescu într-un interviu că a scris „patru cărți despre
lucrările erudite ale lui Mircea Eliade” (vezi rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p.98). În acea
discuție prilejuită de centenarul nașterii marelui savant, Allen dezaproba pe cei care l-au acuzat pe Eliade că
ar fi fost, vezi Doamne, „subiectiv” în „formularea părerii sale foarte complexe asupra simbolismului
religios” (ibid.). Tot în anul centenarului, la conferințele studențești (Univ. of Texas, Austin) despre
America Latină, pe 3 febr. 2007, studentul peruan Ulises Gonzales de la Lehman College (N.Y) a sustinut o
conferință extrem de interesantă (ulterior premiată) cu titlul Macondo sagrado y profano. Presencia del
piensamiento de Mircea Eliade en el mundo de CIEN ANOS DE SOLEDAD (vezi
http://www.scribd.com/doc/182677473/Ulises-Gonzales-Macondo-sagrado-y-profano-Presencia-delpensamiento-antropologico-de-Mircea-Eliade-en-el-mundo-de-Cien-anos-de-soledad ). Eseul lui Ulises
Gonzales are, pe lângă multe alte calități, și darul să infirme acele acuzații de „subiectivism”. Intrucât grila
de lectură pe care o oferă rezultatele (surprinzător de juste) la care a ajuns Eliade (în Mitul eternei
Reîntoarceri, Paris,1949, Bucuresti, 2008, în Tratatul de istoria religiilor, Paris, 1949, București, 1992, în

Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Paris, 1951, București, 1996; în Imagini si simboluri, 1952 si
în Sacrul si profanul, în germ., 1957; în fr. 1965; în românește, 2000) ușurează în mod evident înțelegerea
faimosului roman Un veac de singurătate, tradus în românește de Mihnea Gheorghiu, imediat după apariția
sa în Occident, după cum remarcase St. Stoenescu, pe 12 nov. 2013 într-un mail trimis după citirea acestui
text. Analiza lui Ulises Gonzales (actualmente lector suplinitor la Lehman College - Adjunct Lecturer la
Departamentul de Jurnalism, unde predă tehnici de comunicare jurnalistică) este centrată pe folosirea
conceptelor eliadești de timp ciclic si de spații sacre, cu evidențierea timpului sacru în cartea publicată de
romancierul Garcia Marquez în 1967 (vezi U. Gonzales, Macondo sacru și profan, în română, spaniolă si
engleză în rev. „Origini. Romanian Roots”, vol. XVII, Part 1, January-June, 2013, Norcross, Georgia, SUA,
pp.52-66).
Autor: Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa: www.isabelavs2.wordpress.com

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful