CAP. X.

EVALUAREA ACTIVITATII SOCIETATII DE ASIGURARE

10.1. Indicatori de bază

La analiza performanţelor unei societăţi de asigurări se urmăresc în principiu evoluţia unor
indicatori cum ar fi: concepte de lichiditate, grad de îndatorare, profitabilitate. Caracteristicile
specifice al activităţii de asigurare determină anumite modificări la analiza acestor concepte.
Una din caracteristicile societăţilor de asigurări este faptul că ele nu-şi pot estima costurile
în momentul în care lansează produsele şi stabilesc preţul acestora. Deşi îşi stabilesc preţul
produselor şi abia apoi costurile aferente, costuri aşteptate să apară în perioada pentru care s-au
încasat primele de asigurare. Această modalitate unică de stabilire a preţului influenţează situaţiile
financiare prin constituirea rezervelor de daună. Cunoaştere preciziei cu care sunt constituite şi
menţinute rezervele este fundamentală pentru evaluarea unui asigurător.
Un asigurător administrează de fapt două portofolii de riscuri ce pot fi descrise prin prisma
profiturilor estimate şi a diferenţelor apărute între profiturile obţinute şi cele previzionate.
Asigurătorul îşi măreşte fondurile prin emiterea de contracte de asigurare – care formează
portofoliul de asigurări. Rezultatele obţinute din administrarea acestui portofoliu nu sunt cunoscute
la începutul perioadei, depinzând de volumul daunelor apărute şi de experienţa asigurătorului în
efectuarea cheltuielilor.
Un alt portofoliu supus riscului este portofoliul de investiţii, format din titluri financiare, de
la care se aşteaptă un profit, dar care poate genera şi pierderi. Ca intermediar financiar, asigurătorul
trebuie să administreze simultan cele două portofolii, astfel încât să realizeze marja de profit
stabilită şi să respecte în acelaşi timp, reglementările impuse domeniului asigurărilor.
Pentru analiza societăţilor de asigurări generale se utilizează un set de indicatori principali,
calculaţi pe baza datelor din bilanţ şi a datelor din contul de profit şi pierdere, cum ar fi:
- ratele de solvabilitate
- ratele de lichiditate
- ratele de rentabilitate
10.1.1.Ratele de solvabilitate exprimă capacitatea unei societăţi de asigurări de a emite noi
contracte de asigurare. Aşa cum băncile menţin un echilibru între creditele acordate şi depozitele
atrase, tot aşa societăţile de asigurări trebuie să menţină un echilibru între primele subscrise şi
capitalul social plus rezerve.
Solvabilitatea unui asigurător se bazează pe corelarea activelor şi a capitalului folosit cu
obligaţiile asumate prin contractele de asigurare. Stabilirea solvabilităţii unui asigurător presupune
cunoaşterea riscurilor la care este expus şi a necesarului de capital pentru a face faţă acestor riscuri.
Determinarea solvabilităţii unui asigurător se bazează pe analiza raportărilor financiare ale
asigurătorilor. Un asigurător are o situaţie financiară cu atât mai solidă cu cât are o marjă de
solvabilitate mai mare.
In multe ţări cu o piaţă de asigurări bine conturară şi dezvoltată există agenţii de evaluare
care analizează situaţia financiară a asigurătorilor şi furnizează celor interesaţi, informaţii care-i pot
ajuta să ia decizii corecte în strategia afacerilor.
In România marja de solvabilitate este calculată de fiecare societate de asigurare în parte,
potrivit Ordinului 3111/ 2005 şi care înlocuieşte Ordinul 10/27.12.2001, pe baza informaţiilor din
bilanţ, a contului de profit şi pierdere şi a raportărilor financiare specifice(legale) către autoritatea
de supraveghere. Valorile înscrise în aceste documente sunt de obicei supuse fluctuaţiilor şi uneori
incertitudinilor. Aceste fluctuaţii şi incertitudini reflectă riscurile la care este supus asigurătorul atât
din punctul de vedere al subscrierilor cât şi al efectuării investiţiilor.
Marja de solvabilitate acţionează ca o margine de siguranţă pentru activităţile asigurătorului.
Până la lichidarea tuturor obligaţiilor prezente există incertitudini atât în ceea ce priveşte valoarea
finală a acestor obligaţii cât şi a valorii activelor folosite pentru acoperirea lor. Mai mult, anumite
daune pot apare în viitor şi pe care asigurătorul nu le poate lichida din resursele curente fără o astfel
de marjă.
 Scopul marjei de solvabilitate este de a proteja asiguratul. Activităţile viitoare ale
asigurătorului sunt incerte iar scopul marjei de solvabilitate este de a garanta că asigurătorul are
active suficiente pentru a putea plăti daunele viitoare.
Potrivit Ordinului 3111/iunie 2005, marja de solvabilitate a asigurătorilor din România se
calculează ca diferenţă între activele societăţii şi obligaţiile sale la un moment dat.
Evaluarea activelor şi a obligaţiilor asigurătorului, care sunt luate în considerare la stabilirea
marjei de solvabilitate, are la bază valorile acestora evidenţiate în bilanţul contabil.
Diferenţa dintre activele şi obligaţiile luate în considerare la stabilirea marjei de stabilitate
reprezintă activul net al asigurătorului şi reprezintă capacitatea acestuia de a acoperi obligaţiile sale
fără a apela la capitaluri proprii.
La stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului se va lua în considerare totalul activelor
din bilanţul contabil din care se va scădea valoarea activelor necorporale, a acţiunilor necotate, a
activelor corespunzătoare părţii din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare şi a
activelor asupra cărora s-au creat sarcini ( gaj, ipotecă, etc ).
Obligaţiile care se iau în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului,
sunt:
- datoriile subordonate, într-o proporţie de până la 50% din valoarea lor
- rezervele tehnice nete(rezervele tehnice calculate după cedările în
reasigurare) constituite, cu excepţia rezervei de egalizare şi a rezervei de
catastrofă.
- Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- Depozite primite de la reasigurători;
- Datorii, cu excepţia împrumuturilor din emisiuni de obligaţii
Pentru determinarea solvabilităţii asigurătorului se va face raportul dintre marja de
solvabilitate de care dispune asigurătorul şi marja de solvabilitate minimă.
Pentru determinarea marjei de solvabilitate minimă în activitatea de asigurări generale se vor
lua în considerare primele brute subscrise de către asigurător în activitatea de asigurări directe, la
care se adaugă primele brute subscrise de asigurător aferente acceptărilor în reasigurare, din care se
scad primele anulate iar rezultatul obţinut se ajustează cu un coeficient variabil în funcţie de
valoarea primelor de asigurări subscrise. Rezultatul astfel obţinut se ponderează cu un coeficient
obţinut din raportarea daunelor nete, la care se adaugă variaţia rezervei de daune aferentă ultimului
an financiar, la daunele brute la care se adaugă variaţia rezervei de daune brute aferentă ultimului an
financiar, coeficient care nu trebuie să fie mai mic de 50%.
Asigurătorul este obligat să-şi determine anual marja de solvabilitate pe baza datelor din
bilanţul contabil şi să transmită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor împreună cu bilanţul
contabil încheiat la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar un formular de raportare privind marja de
solvabilitate, conform cu modelul prezentat în Ordinul 3111/2005.
Marja de solvabilitate este un instrument care poate declanşa intervenţia autorităţii de
supraveghere daca ea scade sub o anumită valoare minimă cerută de aceasta.
Scăderea marjei de solvabilitate sub limita minimă cerută de autoritatea de supraveghere,
poate avea şi alte implicaţii, cum ar fi:
a) scăderea încrederii în piaţa asigurărilor, care conduce la pierderea afacerilor.
Această lipsă de încredere se poate extinde şi asupra altor pieţe, cum ar fi piaţa de
capital cu influenţe asupra preţului acţiunilor.
b) necesitatea de a reduce volumul afacerilor, pentru a preveni intervenţia autorităţii
de supraveghere. Această situaţie poate conduce la pierderea unor afaceri
profitabile.
c) necesitatea de a te reasigura mai mult, pentru a maximiza protecţia împotriva
fluctuaţiilor.
O marjă de solvabilitate redusă implică de asemenea o strategie investiţională mai rigidă.
Managerii din asigurări îşi constituie active care conduc la o marjă de solvabilitate cu mult mai
mare decât cea cerută de autoritatea de supraveghere.
10.1.2. Ratele de lichiditate
Lichiditatea se referă la capacitatea companiei de a-şi onora obligaţiile ce-i revin. Această
capacitate este dependentă de fluxurile de numerar ale companiei, de relaţia dintre active şi datorii
şi de natura activelor disponibile pentru acoperirea datoriilor.
Aproape toate activele admise ale asigurătorilor sunt uşor vandabile, având o lichiditate
ridicată. Stocurile constând din mobilier şi echipamente au o lichiditate redusă, fiind considerate
active neadmise în vederea determinări solvabilităţii.
Lichiditatea unui asigurător poate fi determinată prin raportarea activelor sale lichide la
obligaţiile certe ale asigurătorului faţă de asiguraţi
Activele lichide sunt:
a) titlurile de stat şi obligaţiunile emise de autorităţile administraţiei publice locale
b) depozitele bancare
c) disponibilităţile în conturile curente şi casierie
Activele lichide grevate de sarcini nu sunt luate în considerare la calculul coeficientului de
Lichiditate.
Obligaţiile asigurătorului faţă de asiguraţi sunt reprezentate de rezerva de daune netă de
reasigurare.
Asigurătorii au obligaţia de a avea şi a-şi păstra coeficientul de lichiditate cel puţin egal cu 1
O valoare subunitară a raportului indică o situaţie nefavorabilă a companiei din punct de
vedere al lichidităţii. In cazul unui raport supraunitar, asigurătorul îşi poate acoperi obligaţiile prin
transformare activelor investite în numerar, la preţul pieţei.
Un alt aspect al lichidităţii este reflectat de analiza cash flow-urilor de prime, din dobânzi,
dividende, chirii, etc. Aceste fonduri sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor cu plata
despăgubirilor, pentru achiziţii de mijloace fixe şi pentru plata dividendelor acţionarilor. Fondurile
rămase conduc la dezvoltarea companiei şi sunt investite în titluri financiare pe termen lung.
Este necesară cunoaşterea situaţiei cash flow-urilor pentru că în condiţiile în care apare o
scădere a cash flow-urilor din exploatare, aceasta trebuie acoperită din alte surse lichide. Indicatorii
cash flow-urilor sunt folosiţi la identificarea dificultăţilor cu care se confruntă compania de
asigurări. Un cash flow de exploatare negativ impune studierea condiţiilor financiare ale
asigurătorului.
Lichiditatea din operaţiunile din subscriere poate fi determinată prin compararea fondurilor
atrase cu cele consumate în aceasta activitate. In cadrul unei companii de asigurări în creştere,
activitatea de subscriere trebuie să aducă o contribuţie netă substanţială.

10.1.3. Ratele de rentabilitate

Măsurarea rentabilităţii unei companii de asigurări este o activitate importantă şi complexă,
de multe ori controversată. Capacitatea unui asigurător de a fi rentabil va garanta supravieţuirea şi
creşterea companiei.
Este posibil însă ca rentabilitatea unei societatea de asigurări să fie interpretată greşit.
Rentabilitatea asigurătorului determinată pe o perioadă de câţiva ani reflectă condiţiile
concurenţiale în domeniul asigurărilor şi cum au evoluat societăţile de asigurări comparativ cu
organizaţiile din alte sectoare.
Rentabilitatea arată dacă condiţiile existente sunt suficient de atractive pentru a atrage
fluxuri de capital către sectorul asigurărilor, în vederea extinderii capacităţii de asigurare.
Cel mai folosit indicator de rentabilitate este rata combinată. Deoarece ea este deseori
utilizată ca indicator al rentabilităţii pe termen scurt, este esenţial să se cunoască relaţia dintre
aceasta şi rezultatul activităţii de subscriere. Alţi indicatori de rentabilitate sunt determinaţi prin:
1. combinarea rezultatelor din activitatea de subscriere şi investiţii,
2. raportarea profitului la vânzări, active şi valoare netă,
3. determinarea câştigurilor pe acţiune
Rata combinată ilustrează performanţele obţinute din activitatea de subscriere pe întreaga
perioadă a exerciţiului financiar. Ea este utilă pentru compararea rezultatelor obţinute din diferite
tipuri de asigurări, de diferiţi asigurători şi chiar pentru compararea activităţii unui asigurător pe
mai multe exerciţii financiare.
Rata combinată are două componente:
- o rată a daunei
- o rată a cheltuielilor
Rata daunei poate fi calculată la nivel de societate sau pentru un anumit tip de asigurare şi
arată calitatea asigurărilor subscrise oferind informaţii şi despre nivelul cotelor de primă, mai precis
dacă mărimea cotelor de primă a fost acoperitoare.
Eficienţa activităţii de exploatare este măsurată prin rata cheltuielilor. Compararea ratelor
de cheltuieli aferente perioadelor de succes ale companiei de asigurări oferă o imagine a tendinţei
generale a cheltuielilor şi poate determina o supraveghere mai atentă a costurilor.
Rata daunei măsoară costul activităţii de subscriere şi exprimă relaţia dintre daune şi prime.
Cel mai util mod de calcul a ratei daunei din punctul de vedere al analizei financiare presupune
împărţirea valorii daunelor apărute într-un an financiar le primele încasate in aceeaşi perioadă.
Daune apărute
Rata daunei % = ---------------------- x 100
Prime încasate
Indicatorul daune apărute include despăgubirile plătite şi modificări ale rezervei de daună
respectiv daune apărute şi neplătite aferente aceleaşi perioade.
Dacă se doreşte calcularea ratei de daună netă, numărătorul va cuprinde şi cheltuieli de
soluţionare a daunelor.
Rata cheltuielilor- exprimă relaţia dintre cheltuielile de subscriere şi prime. Numărătorul include
toate costurile de subscriere: costuri de achiziţie, costuri de colectare a primelor, de supraveghere a
domeniului, cheltuieli generale, impozitele, cheltuieli cu licenţele, etc.
Cheltuielile de investiţii nu sunt incluse în calculul profitului/pierderii din subscriere şi din
acest motiv nu sunt folosite la calcularea ratei cheltuielilor.
De asemenea nu sunt incluse nici cheltuielile de soluţionare a daunelor, pentru că au fost
incluse în calculul ratei daunei nete.
Numitorul ratei costurilor reprezintă fie primele subscrise, fie primele încasate

Cheltuieli efectuate
Rata cheltuielilor % = -------------------------- x 100
Prime subscrise
Rata combinată este determinată prin însumarea ratei daunei şi a ratei cheltuielilor.
Marja de profit din subscriere este egală cu 100 – rata combinată
Rata combinată = rata de daună + rata cheltuielilor
Marja profitului din subscriere = 100 – rata combinată
Profitul din investiţii aceasta constituie parte integrantă a rentabilităţii societăţii de asigurări.
Asigurătorii de bunuri şi răspundere civilă au cash flow-uri pozitive atât datorită plăţii anticipate a
primelor de asigurări cât şi a activelor lichide pe care le investesc.
Venitul net din investiţii se calculează ca diferenţă între dobânda încasată plus venitul din
dividende plus venitul din investiţii imobiliare şi totalul cheltuielilor departamentului de investiţii.
Câştigurile (pierderile) de capital nete realizate se obţin din vânzarea titlurilor financiare la
valori mai mari sau mai mici decât valoarea lor de achiziţie.
In domeniul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, profitul din investiţii ar trebui
calculat separat de profitul din subscriere. Profitul din investiţii aparţine societăţii şi acţionarilor nu
şi deţinătorilor de poliţe. Asigurătorii susţin că veniturile din investiţii despăgubesc societăţile de
asigurări pentru creditul în avans acordat asiguraţilor şi pentru reducerile de prime acordate.
Societăţile de asigurări pe acţiuni folosesc câştigurile din investiţii ca sursă de formare a
dividendelor şi de creştere a capitalului social. Există două motive în acest sens : în primul rând
acţionarii trebuie stimulaţi să-şi menţină capitalul în societatea de asigurări iar în al doilea motiv ar
fi veniturile din investiţii sunt necesare acumulării de capital pentru dezvoltarea activităţii societăţii
de asigurări.
In asigurări profitul este obţinut atât din activitatea de subscriere cât şi din investiţii.
In cazul societăţilor de tip mutual, venitul din investiţii este folosit fie pentru reducerea
costului asigurării pentru membrii societăţii, fie pentru mărirea capacităţii de asigurare şi a stabilită.

10.2. Indicatori ai eficienţei asigurărilor

Eficienţa economico-socială a asigurărilor se analizează şi se exprimă cu ajutorul mai multor
indicatori, dintre care unii sunt specifici anumitor feluri de asigurări.
Alegerea indicatorilor se face pe baza unor criterii, cum sunt:
- obiectivele concrete care se urmăresc,
- nivelul macro sau micro la care urmează să fie făcută aprecierea,
- modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică,
- ramura de asigurare despre care este vorba.
În domeniul obiectivelor concrete se înscriu: stabilirea rezultatelor financiare obţinute de
asigurător, nivelul de dezvoltare a asigurărilor facultative, cantitatea şi calitatea activităţii
desfăşurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări, rezultatele obţinute de
asiguraţi, etc. cei mai utilizaţi indicatori sunt prezentaţi în continuare.
Rata daunei este unul dintre cei mai importanţi indicatori utilizaţi în aprecierea activităţii
unei societăţi de asigurare. Este un indicator care a fost analizat anterior. Este important de remarcat
că cu cât acesta înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiară este mai
favorabilă pentru asigurător
Costul relativ al activităţii de asigurare se obţine ca raport între totalul cheltuielilor
ocazionate de activitatea de asigurare şi totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare sau din
alte surse. Acest indicator se calculează cu scopul de a cuprinde în evaluare şi alte cheltuieli
efectuate de asigurător în afara celor cu plata sumelor de asigurare şi a despăgubirilor. Formula de
calcul este următoarea:

C
Ca= --- * 100
P

unde: Ca – reprezintă costul relativ al activităţii de asigurare;

C - totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (plăţi de despăgubiri, de sume
asigurate şi cheltuieli privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare);
P - totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de asigurător.
În general, Ca este mai mic decât 100%, însă, pot apărea şi cazuri când este mai mare. În
acest caz, înseamnă că, în perioada respectivă, asigurătorul nu şi-a acoperit cheltuielile totale din
veniturile realizate pe seama încasărilor din prime şi din alte venituri.
Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în aprecierea eficienţei unei societăţi de
asigurare. Acest indicator se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de regulă, un an) la totalul veniturilor. Formula de
calcul este:

(P-C)*100
Rvn = --------------
P

unde Rvn – rata venitului net

P – totalul veniturilor
C – totalul cheltuielilor.
 Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului din fiecare 100 u.m. prime
încasate.
Cheltuieli la 1 u.m. venit net este un indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor
financiare finale. Acesta se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi totalul
despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe parcursul unui an şi diferenţa dintre
totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor. Formula de calcul este:

C-D
C (1 u.m.)= ---------
P-C

unde C (1 u.m.) – cheltuieli la 1 u.m. venit net

D – totalul despăgubirilor.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă pentru
asigurător.
Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator care permite unei societăţi de
asigurare să analizeze performanţa diferitelor sucursale ale sale şi cauzele care duc la scăderea
eficienţei. Se calculează ca raport între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor
(persoanelor) asigurabile. Formula de calcul este următoarea:

n
Ge= ---- * 100
N

în care: Gc – gradul de cuprindere în asigurare,

n – numărul bunurilor (persoanelor) asigurate,
N – numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Acest indicator arată cât din numărul bunurilor (persoanelor) este asigurat. Cu cât acest
indicator înregistrează valori mai apropiate de 100, cu atât înseamnă că asigurarea respectivă este
mai dezvoltată. Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator relevant pentru asigurările
facultative.
In ceea ce priveşte aprecierea eficienţei personalului care se ocupă cu încheierea
asigurărilor, există un set de indicatori care pot oferi o imagine cantitativă şi calitativă a muncii
prestate de agenţii unui asigurător. Aceştia pot fi calculaţi atât la nivelul unei succursale, cât şi la
nivelul societăţii de asigurări. Dintre aceşti indicatori fac parte : numărul mediu de asigurări
contractate de un agent de asigurare, suma medie asigurată, productivitatea muncii unui agent de
asigurare.
Numărul mediu de asigurări contractate de un agent de asigurare este calculat ca un
raport între numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită perioadă de timp şi
numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
Formula de calcul este :

Ac
Nac = ---------
Lc

unde: Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător,

Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă,
Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
 Suma medie asigurată se calculează ca un raport între totalul sumelor asigurate şi numărul
total al contractelor de asigurare încheiate.

Sa
Sma = -------
Nc

unde: Sma – suma medie asigurată,

Sa – totalul sumelor asigurate,
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Suma medie asigurată se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai la
categoriile de asigurări facultative de viaţă. În cazul în care se constată că la asigurările de viaţă
sumele asigurate sunt mai mari, acest lucru înseamnă că personalul care se ocupă de contractări a
desfăşurat o activitate de calitate superioară.
Prima medie încasată pe contract este un alt indicator utilizat în analiza eficienţei şi se
obţine raportând totalul încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate.
Formula de calcul este prezentată mai jos:

P
Pm = ------
Nc

în care: Pm – prima medie încasată pe contract,

P – totalul încasărilor din prime,
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Acest indicator se poate calcula atât în cazul asigurărilor de bunuri cât şi în cazul
asigurărilor de persoane sau de răspundere civilă. Acesta are, însă, o eficienţă aparte în cazul
asigurărilor de viaţă care se încheie pe o perioadă mai îndelungată, arătând gradul de atragere de
numerar de la populaţie.
Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări se obţine raportând încasările din
primele de asigurare la numărul total de lucrători. Formula este:

P
W = ---------
Ls

unde: W – productivitatea medie a muncii pe un lucrător,

P – încasări din prime,
Ls – numărul total de lucrători.
Acest indicator se poate calcula atât la nivelul unui trimestru, cât şi anual.
În ceea ce priveşte eficienţa din punctul de vedere al asiguraţilor, aceasta poate fi apreciată
pe baza unor indicatori cum sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de acoperire prin
asigurare, gradul de acoperire a daunei.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între numărul de zile
trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate. Formula
de calcul se prezintă astfel:

unde: Dmt1+
– reprezintă
t2+……..+durata
tn medie ∑ti de lichidare a daunelor,
Dm = ------------------------ = -------- daunelor până la soluţionarea,
t – numărul zilelor de la avizarea
N N
 N – numărul daunelor soluţionate.
În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a daunelor mai mică, asiguraţii
au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul
avariat sau distrus.
Gradul de acoperire prin asigurare arată în ce raport se află suma asigurată faţă de
valoarea reală a bunului asigurat. Formula de calcul este următoarea:

S
Gaa = ------* 100
V

Unde: Gaa – gradul de acoperire prin asigurare,

S – suma asigurată,
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.
Gradul de acoperire prin asigurare se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare.
Gradul de acoperire a daunei arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea faţă de
valoarea pagubei produse. Formula de calcul este următoarea:

D
Gad = -----* 100
P

Unde: Gad – gradul de acoperire a daunei,

D – despăgubirea acordată asiguratului,
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat.
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri cuprinse în
asigurare. De menţionat că nivelul acestui indicator diferă în funcţie de principiul de răspundere (de
acoperire), care se aplică la categoria respectivă de bunuri.
10.3. Falimentul societăţilor de asigurare şi reasigurare
Fiecare societate de asigurări urmăreşte să realizeze un profit cât mai mare, dar experienţa
demonstrează că şi activitatea de asigurări şi reasigurări înregistrează creşteri, diminuări de profit şi
uneori chiar pierderi. Ca urmare, capitalul, fondurile societăţii de asigurări şi de reasigurări cunosc
în timp creşteri sau diminuări. Creşterea capitalului, a fondurilor de asigurare se înregistrează când
se încasează primele de asigurare, iar diminuările au loc când se plătesc despăgubirile şi sumele
asigurate.
Starea de faliment apare atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a
sumelor asigurate depăşesc încasările din primele de asigurare, fondul de asigurare, de rezervă şi
capitalul societăţii de asigurare, respectiv de reasigurare.
Falimentul este starea de insolvabilitate a societăţii de asigurări sau de reasigurări
recunoscută de instanţa judecătorească teritorială competentă. Falimentul cuprinde de fapt
procedura judiciară de executare silită aplicabilă pentru lichidarea (vânzarea) avutului societăţii de
asigurări şi de reasigurări, în situaţia în care ajunge în stare de insolvabilitate şi reparaţia între
creditori, precum şi lichidarea pasivelor (creanţe, ipoteci, gajuri, etc.).
Cauzele falimentului pot fi: insolvabilitatea, creditele bancare pe care nu le pot restitui,
inflaţia, concurenţa, etc., însă nu este de neglijat analiza celei mai rapide cauze a falimentului, şi
anume: un sinistru de mari proporţii (incendiu, trăsnet, inundaţie, cutremur de pământ şi multe alte
calamităţi), un furt prin efracţie sau acte de tâlhărie, etc.. Toate acestea sunt nedorite, dar posibile
oricând şi oricui şi pot fi acoperite printr-un contract de asigurare-reasigurare.
Analiza societăţilor de asigurări a dus la identificarea unui număr de factori care duc la
insolvabilitate, cei mai importanţi fiind:
- deficienţe în activităţile de subscriere, constituire de rezerve şi soluţionare de cereri de
despăgubire,
- situaţia financiară a reasigurătorului,
 - controlul necorespunzător al cheltuielilor,
- strategia de investiţii îndoielnică,
- management de rea credinţă,
- tranzacţii incorecte cu agenţii, brokerii sau reasigurătorii,
- comisioane şi onorarii excesive pentru conducere.
Falimentul poate fi voluntar sau involuntar.
Falimentul voluntar constă în faptul că societatea de asigurări (de reasigurări) în cauză îşi
recunoaşte starea de faliment în faţa instanţei judecătoreşti şi lasă la latitudinea acesteia rezolvarea
situaţiei create.
Falimentul involuntar are loc când unul sau mai mulţi creditori prezintă instanţei
judecătoreşti o plângere privind neonorarea la termen de către societatea de asigurări (de
reasigurări) a obligaţiilor de plată.
Procedura falimentului este reglementată de Codul Civil Român, de Codul Comercial
Român, de legea insolvabilităţii comerciale etc.
Pe plan internaţional, actualele legi şi reglementări împiedică organele competente să
întreprindă măsuri corective atunci când o companie se află într-o situaţie foarte dificilă.
Împotrivirea juriştilor şi a altor consultanţi poate împiedica organele competente să intervină până
când capitalul companiei a ajuns sub minimul legal. Astfel de întârzieri pot duce la diminuarea şi
chiar dispariţia şanselor de redresare a companiei până în momentul în care organele de
supraveghere au dreptul să intervină. Intervenţia lor ar da posibilitatea luării din timp a unor măsuri
corective, prevenind astfel insolvabilitatea şi crescând şansele de succes pentru relansarea
companiei. Conform reglementărilor, fiecare asigurător trebuie să-şi calculeze capitalul necesar
pentru a face faţă riscului total al societăţii. acesteia.