UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI – FACULTATEA DE ŞTIINŢE

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

Lector univ. dr. ec. MIRELA MONEA

ASIGURĂRI COMERCIALE

PETROŞANI
2008
 CUPRINS

Capitolul I: Introducere în asigurări 3

1.1. Forţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente pentru viaţa şi 3
integritatea corporală şi bunurile omului
1.2. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor 5
1.3. Conceptul de asigurare 7
1.4. Funcţiile asigurării 12
1.5. Elementele tehnice ale asigurărilor 13
1.6. Clasificarea asigurărilor 18

Capitolul II: Piaţa asigurărilor 22

2.1. Caracteristicile pieţei asigurărilor 22

Capitolul III: Asigurări de bunuri 27

3.1. Particularităţi ale asigurărilor de bunuri 27

3.2. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora pentru pagube produse de 30
incendii şi alte calamităţi.
3.3. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice 34
3.4. Asigurarea autocasco a autovehiculelor 35
3.5. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru (cargo) 38
3.6. Asigurarea aeronavelor 39
3.7. Asigurarea maritimă 42
3.7.1. Conceptul de avarie 42
3.7.2. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului maritim 44
3.7.3. Asigurarea navelor maritime şi fluviale 45
3.8. Asigurarea animalelor şi a culturilor agricole 47
3.8.1. Asigurarea animalelor 47
3.8.2. Asigurarea culturilor agricole 50

1
Capitolul IV: Asigurări de persoane 52

4.1. Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de persoane 52

4.2. Tipuri de asigurări de viaţă 55
4.3. Asigurări de persoane altele decât cele de viaţă 59

Capitolul V: Asigurări de răspundere civilă 62

5.1. Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă 62

5.2. Tipuri de asigurări de răspundere 64

Capitolul VI: Forme şi metode de reasigurare 68

6.1. Consideraţii generale 68

6.2. Contractul de reasigurare şi principiile ce stau la baza acestuia 69
6.3. Forme de reasigurare 71
6.3.1. Reasigurarea proporţională 71
6.3.2 . Reasigurarea neproporţională 74
6.4. Metode de reasigurare 77

Capitolul VII: Eficienţa activităţii de asigurare 80

7.1. Conceptul de eficienţă a activităţii de asigurare 80

7.2. Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare 82

Capitolul VIII: Teste grilă şi aplicaţii practice 89

Bibliografie 104

2
 CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN ASIGURĂRI

1.1. Forţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente

pentru viaţa şi integritatea corporală şi bunurile omului

Pericolele la care omul este supus sunt multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de
folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi sociali – economici. Aceste pericole sunt
generatoare de pagube şi de aceea omul trebuie să le cunoască pentru a se pune la adăpost de
efectele lor, pentru a putea acţiona împotriva lor.
Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se
numără: seceta, îngheţul, ploile torenţiale, grindina, uraganele, inundaţiile, cutremurele de
pământ, trăsnetul, incendiile, prăbuşirile şi alunecările de teren, avalanşele de zăpadă, etc. O
serie (multitudine) de cauze naturale provoacă decese, boli şi îmbătrânire la oameni,
afectează evoluţia plantelor ori pun în pericol viaţa animalelor.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei, uşurarea
muncii, progresul social, dar în anumite împrejurări, ea poate provoca accidente care sa
avarieze sau sa distrugă complet anumite mijloace de producţie şi bunuri de consum ori sa
afecteze capacitatea de muncă şi chiar viaţa oamenilor.
Astfel, defecţiunile ivite în funcţionarea maşinilor, instalaţiilor şi aparatelor pot
provoca explozii, incendii, electrocutări, asfixieri, arsuri, etc.; dezvoltarea traficului rutier,
feroviar aerian şi maritim măreşte pericolele circulaţiei, etc.
Omul, prin modul necorespunzător (neglijenţă, nepricepere) în care îşi îndeplineşte
uneori atribuţiile de serviciu sau prin comportarea sa reprobabilă în societate (acţiuni
delictuale: jaf, furt, crimă) poate sa provoace pierderi semenilor săi.
Anumiţi factori sociali-economici pot, de asemenea provoca fenomene cu efecte
negative asupra desfăşurării normale neîntrerupte a activităţii economice. Din aceste categorii
fac parte: crizele economice, şomajul şi inflaţia, conjunctura economică nefavorabilă, etc.

3
 Din simpla enumerare a cauzelor care generează pericole rezultă că unele sunt
independente de voinţa omului, adică au caracter obiectiv, în timp ce altele, legate de
comportarea omului, poartă un caracter subiectiv.
Cauze obiective: poziţia terenului faţă de sursa de apă, ceea ce îl face să fie supus
inundaţiilor sau să fie ferit de acestea; sensibilitatea unor culturi agricole la grindină,
caracteristicile unor materiale de construcţii de a fi inflamabile sau neinflamabile, etc.
Cauze subiective: atitudinea iresponsabilă şi inconştientă a unor oameni, poate să
provoace sau să favorizeze înregistrarea de accidente cu efecte grave umane şi materiale.
Cunoaşterea împrejurărilor în care se pot produce diverse fenomene perturbatoare şi
păgubitoare, permite omului să ia măsurile de rigoare pentru a evita şi preveni asemenea
fenomene sau pentru a limita acţiunea lor distructivă.
Calamităţile naturale cele mai păgubitoare şi cele mai de temut, dar şi cu arie largă de
răspândire pe glob sunt: seceta, cicloanele (uraganele), inundaţiile cutremurele de pământ,
incendiile şi accidentele.
Seceta, indiferent de forma pe care o îmbracă - diminuarea umidităţii din atmosferă,
uscarea progresivă a pământului, imposibilitatea plantelor de a-şi asigura apa necesară, chiar
dacă aceasta există în sol – afectează puternic activitatea economică şi, prin aceasta,
periclitează însăşi viaţa oamenilor, pe întinse zone geografice. Pe un plan mai general, seceta
influenţează negativ produsul intern brut, balanţa comercială şi balanţa de plăţi a ţării.
Pe glob există întinse zone frecvent bântuite de secetă: nordul continentului african,
S.U.A. – centrul şi vestul, Asia – China, Mongolia, India, Europa – sudul continentului. În
ţara noastră: Dobrogea, estul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.
Cicloanele (denumite în unele regiuni uragane, iar în altele taifunuri) sunt deplasări de
mase de aer având un diametru de la câteva zeci de km până la 1500-2000 km, care se mişcă
în spirale, după caz în direcţia acelor de ceasornic sau în direcţia opusă acestora, timp de 4-7
zile şi chiar mai mult.
Cicloanele se formează atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică, în zona tropicală,
ca şi în cea temperată. Cicloanele tropicale sunt însoţite de mari căderi de precipitaţii
provocând inundaţii catastrofale.
Inundaţiile se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate sau reci, ca urmare
a topirii bruşte a zăpezii ori a gheţii, şi vara in regiunile cu climat tropical ori musonic. Şi
acestea au provocat de-a lungul anilor, în anumite zone ale globului, importante pagube
materiale şi victime.

4
 Cutremurele de pământ constituie unele din fenomenele cele mai de temut ale naturii,
deoarece ele pot provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi
modificări profunde ale structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a apelor. Anual, se
produc, pe glob, 100.000 de cutremure, dintre care puţine la număr sunt percepute de oameni,
şi mai puţine provoacă mari pierderi materiale şi umane (sub 100). Cutremurele pot fi: de
prăbuşire – sunt cele mai violente, dar nu afectează decât zone restrânse; vulcanice - însoţesc
erupţiile vulcanice şi se simt pe arii relativ limitate; tectonice – cele mai importante.
În general, cutremurele de mică adâncime (câteva zeci de km) sunt mult mai violente
decât cele la mare adâncime (300-600 km hipocentrul).
Forţa de distrugere a cutremurelor este catastrofală. În România, cele două mari
cutremure cu epicentrul în munţii Vrancei au fost cele din noiembrie 1940 şi 4 martie 1977.
În afara forţelor oarbe ale naturii, vieţile oamenilor, integritatea lor corporala,
agoniseala lor, inclusiv bunurile aparţinând colectivităţii, sunt primejduite şi de felurite alte
fenomene neprevăzute, denumite generic accidente.
În această categorie de fenomene aleatorii intră pericolele la care sunt expuşi oamenii:
acasă, la serviciu, pe ogoare, pe stradă, în timpul deplasării cu diverse mijloace, etc. Un loc
important între acestea îl ocupă accidentele de muncă, cât şi cele rutiere sau de circulaţie,
acestea din urmă netrebuind să crească odată cu extinderea parcului de autovehicule.
Incendiile au provocat şi continuă să provoace importante pagube materiale.
Declanşate de trăsnete, creşterea temperaturii peste anumite limite, explozii, scurtcircuite,
neglijenţă sau acţiuni criminale, incendiile constituie un factor perturbant al vieţii economice,
al vieţii oamenilor, al echilibrului ecologic.
Rezultă deci, că pericolele la care sunt supuşi oamenii şi bunurile sunt multiple şi
variate iar oamenii apar în postura de “victime” ale forţelor naturii, de “actori” conştienţi sau
inconştienţi ai semenilor lor, ai naturii, ai mediului ambiant.

1.2. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor

Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală sau îi

prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele), omul caută în
permanenţă să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele
evenimente nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele

5
lor au fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de pagube,
omul a rămas fără apărare.
Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode eficiente de
apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri.
Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în trei
categorii, şi anume:
- măsuri de prevenire;
- măsuri de asistenţă;
- măsuri de prevedere.
Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând parţial suprimarea riscurilor,
dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de catastrofă sau de forţă
majoră.
Asistenţa este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea
daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt adesea parţiale şi de
scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată.
Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a unor
resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă formă de protecţie şi
poate fi realizată în mai multe variante.
Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel
individual. Acesta asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri numai dacă este
suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie
(riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să aibă un grad de lichiditate ridicat, pe care
i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la vedere. Impedimentul care
apare în această situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care este asociat
constituirii şi utilizării fondului de autoasigurare.
Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel departamental sau
la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de cheltuieli în cadrul bugetului de stat sau
în cadrul bugetelor locale. Întrucât aceste fonduri sunt constituite pe seama resurselor
bugetare, mărimea lor nu va fi niciodată suficientă pentru realizarea unei protecţii reale
împotriva riscurilor.
O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri care
afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea tuturor celor afectaţi de
posibilele riscuri şi care consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de
frecvenţa şi intensitatea riscului împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor

6
fonduri de asigurare din care urmează să se indemnizeze acei membrii care au fost afectaţi în
vreun fel de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel se
constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigurători, au un cost dat tocmai de
mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru la formarea
fondurilor respective, asigură un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi
reprezintă fonduri de asigurare propriu-zise.
Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu se face
dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de protecţia sănătăţii şi a vieţii,
fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea, fie de răspunderea pe care
persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, inte4grităţii
corporale sau bunurilor altor persoane.
Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie alcătuiesc
comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul că sunt afectaţi în egală
măsură de producerea unor riscuri şi au un interes în a se proteja împotriva efectelor acestora.

1.3. Conceptul de asigurare

Asigurarea exprimă în principal o protecţie financiară pentru pierderile suferite de

persoanele fizice sau juridice datorită unor diverse riscuri.
Acordul de voinţă este primul principiu de bază care permite realizarea unui contract
între asigurat şi asigurător, prin care asiguratul beneficiază de protecţie pentru riscurile pe
care şi le-a asumat asigurătorul. Asigurătorul prin contractul de asigurare se obligă să
plătească contravaloarea daunelor în cazul producerii unuia dintre riscurile asumate.
Un alt principiu care stă la baza asigurării este principiul mutualităţii prin care fiecare
asigurat contribuie cu o sumă de bani, numită primă de asigurare, la crearea fondului de
asigurare, din care asigurătorul acoperă daunele suferite de asiguraţi.
Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător, denumit contract de asigurare sau
poliţă de asigurare. Sub aspect juridic acesta prezintă caracteristicile unui contract.
Asigurarea transferă riscurile şi totodată daunele unei persoane către o societate de
asigurări oferind securitate financiară. Transferul riscului prin distribuţie a fost determinat în
antichitate de către navigatorii şi transportatorii bunurilor pe apă prin împărţirea mărfurilor pe
mai multe nave, acesta fiind un mod de protecţie.

7
 Metodele de asigurare s-au dezvoltat odată cu nevoile de protecţie existente la un
moment dat pentru oameni şi afacerile lor. Astfel, oamenii de afaceri au înţeles să folosească
asigurarea pentru a micşora riscurile ce pot apărea în tranzacţiile comerciale şi cele legate de
protecţia patrimoniului.
Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil.
Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic şi
financiar.
Asigurarea sub aspect juridic
Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi
operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O
asemenea formă i-o conferă „contractul”, care constituie “legea părţilor” precum şi legea
propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare şi legea cu privire la
activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări, se
completează reciproc.
În Codul civil român, definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri
succesive. Astfel, în conformitate cu reglementarea adoptată în 1930, „prin contractul de
asigurare, întreprinderea de asigurare se obligă, ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un
risc”.
Potrivit reglementării adoptate în 1971 (Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971 cu
privire la asigurările de stat), prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o
primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui
anumit eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau
unei terţe persoane, denumită beneficiar o indemnizaţie, respectiv despăgubire sau sumă
asigurată, în limitele convenite.
În prezent, prin renunţarea la monopolul statului şi în domeniul asigurărilor,
contractele de asigurare pot fi încheiate de către toate societăţile de asigurare, constituite în
conformitate cu legislaţia română în materie. (Legea nr. 136/1995 – privind asigurările şi
reasigurările în România; Legea nr. 32/2000 – privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor).
Potrivit legii din 1995, „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o
primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anume risc să plătească
asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare
indemnizaţie, în limita şi la termenele convenite”.

8
 Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice. Astfel contractul de
asigurare este:
- un contract consensual;
- un contract sinalagmatic;
- un contract aleatoriu;
- un contract cu titlu oneros;
- un contract de adeziune;
- un contract succesiv;
- un contract de bună credinţă.
Contractul de asigurare este un contract consensual, adică se încheie valabil prin
simplu consimţământ al părţilor. Legea prevede în mod expres obligativitatea încheieri în
scris a contractului şi cuprinderea anumitor elemente , insă acest fapt nu înseamnă o abdicare
de la principiul consensualismului. Contractul este valabil din momentul în care asigurătorul
şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut, iar forma scrisă este
cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi ale terţilor.
Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic, adică părţile contractante îşi
asumă obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii de
risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea
evenimentului; totodată, asiguratul se obligă să achite primele de asigurare datorate. La rândul
său asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând
indemnizaţia cuvenită. Trebuie menţionat faptul, că asigurătorul este ţinut să-şi respecte
obligaţia contractuală numai în măsura în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale
contractuale. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi.
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu adică la încheierea acestuia părţile
nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele
din contract, aceasta deoarece obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un
eveniment viitor şi incert.
Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru
care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de
părţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu certitudine de
către asigurător.
Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte
să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă. Astfel,

9
asiguratul, beneficiază de protecţia pe care i-o oferă asigurătorul, când preia asupra sa riscul
asigurat, în schimbul unei plăţi sub forma primei de asigurare sau a cotizaţiei, după caz.
Contractul de asigurare este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi
imprimat de asigurător, la el a aderat asiguratul. Într-o serie întreagă de cazuri, asigurătorul
întocmeşte poliţe de asigurare tip, în care toate condiţiile contractuale sunt standard, iar
solicitanţilor (potenţiali asiguraţi), nu le rămâne decât să le accepte sau să le refuze. Evident
însă, la asigurările care prezintă o importanţă deosebită (mai ales la asigurările de bunuri de
valori mari), asigurătorul elaborează un proiect de contract (o ofertă) pe care o negociază cu
viitorul asigurat.
Contractul de asigurare este un contract succesiv adică se eşalonează în timp.
Asigurătorul se angajează să acopere un anumit risc (sau un complex de riscuri), o perioadă
foarte lungă de timp, cu plata anuală sau subanuală a primei sau o perioadă foarte scurtă (zbor
aerian, călătorie pe o navă fluvială, maritimă, etc.) cu plata integrală a primei la încheierea
contractului.
Contractul de asigurare este un contract de bună credinţă, adică presupune ca
executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi. Întrucât asigurătorul acceptă
preluarea unui risc, bazându-se pe informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau
determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza
informaţiilor provenite de la acesta, fără putinţa de a le verifica de fiecare dată, atunci când se
constată că informaţiile puse la dispoziţia asigurătorului nu au fost corecte, reaua credinţă a
asiguratului se sancţionează de o manieră foarte severă.
Asigurarea sub aspect economic
Fondul de asigurare constituit la dispoziţia unei organizaţii speciale, prin metode
adecvate şi care este destinat acoperirii pagubelor produse de anumite fenomene
(evenimente), îmbracă în mod necesar forma bănească.
Constituirea în natură a fondului de asigurare nu este de conceput, deoarece ar ridica
probleme complexe, legate de stabilirea structurii materiale a acestuia corespunzător nevoilor
refacerii bunurilor asigurate, distruse sau avariate, de crearea unor depozite pentru păstrarea
materialelor, de evitarea pierderilor inerente şi conservării îndelungate a acestora.
Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani
(prime de asigurare sau contribuţii) pe care le achită persoanele fizice şi juridice interesate în
înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite fenomene
(evenimente). Cei interesaţi apelează la asigurare, numai dacă prima de asigurare pe care ar
trebui să o achite este îndeajuns de redusă, comparativ cu mărimea pagubei pe care ar urma să

10
o suporte dacă s-ar produce fenomenul (evenimentul) respectiv. În caz contrar, asigurarea nu
este convenabilă pentru potenţialul asigurat.
Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de
fenomene (evenimente) viitoare şi nesigure. Aşadar, în principiu, din acest fond nu se suportă
pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora în procesul
de producţie, de diminuarea valorii lor din diverse motive.
Asigurarea presupune existenta unei comunităţi de risc (pericole). Persoanele fizice
sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor
comune. Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea
fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate (societate comercială de
asigurare sau organizaţie de asigurare mutuală).
Membrii comunităţii de risc (asiguraţii) consimt să contribuie la suportarea în comun a
pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor (evenimentelor) respective.
Împărţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că posibilitatea
producerii riscului vizează pe fiecare membru al acestuia.
Asigurarea oferă aşadar avantajul că, membrii comunităţii afectaţi de producerea
riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţii (despăgubire) de
asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul
respectiv.
Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului
asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după “principiul mutualităţii”, adică la
constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar aceste se repartizează numai
acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat.
Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:
- acoperirea pagubelor provocate de fenomenele (evenimentele) asigurate la
asigurările de bunuri, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;
- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
- constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii comerciale sau a
organizaţiei mutuale de asigurare etc.
În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii
economice între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma
primelor de asigurare pornesc de la persoane fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc
comunitatea de risc) către organizaţia de asigurare.

11
 În etapa următoare, fluxuri băneşti sub forma indemnizaţiilor de asigurare (despăgubiri
sau sume asigurate) pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia organizaţiei de
asigurare, către persoanele fizice şi juridice afectate de producerea fenomenului
(evenimentului) asigurat.
Prin urmare, asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii brute,
relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea
desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate,
protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa,
integritatea corporală, precum şi onorării obligaţiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor
fizice şi juridice faţă de terţi.
Fondul de asigurare se formează pe seama contribuţiei membrilor comunităţii de risc
iar utilizarea lui pentru acoperirea despăgubirilor se face în conformitate cu principiul
mutualităţii
Formarea şi existenţa comunităţii de risc constituie cel dintâi principiu al existenţei
asigurărilor. Din fondurile de asigurare constituite prin consimţământul tuturor membrilor
comunităţii de risc la nivelul asigurătorului urmează a fi indemnizaţi sau despăgubiţi numai
acei membrii care au fost afectaţi de riscul care s-a produs.

1.4. Funcţiile asigurării

De-a lungul timpului, funcţiile asigurării au cunoscut o evoluţia aparte. Putem

identifica următoarele funcţii ale asigurării:
- funcţia de compensare financiară a pierderilor cauzate de producerea riscului
asigurat: realizarea acestei funcţii este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare care se
formează din contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite de asiguraţi. Prin intermediul
acestei funcţii, asigurarea contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate, la plata unor
sume de bani în cazul producerii unor evenimente ce afectează viaţa sau integritatea corporală
a persoanelor, precum şi la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund potrivit legii.
- funcţia de prevenire a pagubelor posibilă tot datorită existenţei fondului de
asigurare din care pot fi finanţate activităţi de prevenire a producerii riscurilor. De asemenea
practicarea franşizei (care reprezintă partea din pagubă ce cade în sarcina asiguratului) are un
dublu scop: pe de o parte îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru
întreţinerea bunurilor în vederea prevenirea pagubelor (aceasta întrucât o parte dintre ele le va

12
suporta singur); pe de altă parte pentru pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei
pot fi superioare nivelului despăgubirii şi atunci nu se justifică.
- funcţia financiară, determinată de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca
rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de alta există decalaj între momentul
încasării primelor de asigurare şi momentul plăţii despăgubirilor – ceea ce face posibilă
investirea de către societăţile de asigurare a sumelor încasate sub forma primelor, sporind
disponibilităţile existente.
- funcţia de economisire, reprezentativă mai ales pentru asigurările de viaţă, întrucât
există posibilitatea ca prin poliţele de asigurare de viaţă, asiguraţii, la expirarea contractului
de asigurare să beneficieze, pe lângă protecţie, şi de suma asigurată şi participarea la profitul
obţinut din sumele investite.
- funcţia de reducere a costurilor statului întrucât, societăţile de asigurare sprijină
statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de
muncă, etc.

1.5. Elementele tehnice ale asigurărilor

În vederea cunoaşterii modului şi condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea se

impune o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest
domeniu şi anume: asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul asigurării,
contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, norma de asigurare, suma
asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) , care în schimbul primei
de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse
bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti o despăgubire
pentru prejudiciul de care răspunde în baza legii - faţă de terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare
plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa
sa, precum şi persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate
produce unor terţe persoane (cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă).
Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător în
cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de

13
asigurare, iar asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, sa achite, asiguratului
sau beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în contractul de
asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, precum şi data
începerii şi încetării răspunderii asigurătorului. De asemenea în contractul de asigurare sunt
menţionate de fiecare dată: interesul asigurării, riscul asigurat, suma asigurată şi prima de
asigurare.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea
sau suma asigurată fără însă ca acesta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa
persoana care devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în
contractul (poliţa) de asigurare. Alteori, desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul
executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă, prin testament, prin condiţiile de
asigurare (soţ, soţie, moştenitori legali, etc.). Când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau
moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiţia ca asiguratul să nu fi
dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o
asigurare, fără însă ca acesta să obţină calitatea de asigurat.
Exemplu. Un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii
săi care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule aparţinând acestuia. În
acest caz, salariaţii sunt asiguraţi, iar agentul economic este contractantul asigurării).
Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o
delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul
acesteia.
Riscul asigurat este acel fenomen (eveniment) care odată produs, datorită efectelor
sale îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării, despăgubirea
sau suma asigurată.
Risc asigurat poate fi considerat acel fenomen generator de pagube care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii:
- producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie
posibilă, întrucât dacă un bun nu este ameninţat de nici un risc, asigurarea acestuia e inutilă;
- producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să aibă în toate situaţiile un caracter
întâmplător; există o singură excepţie şi anume riscul de deces, care deşi se ştie că se va
produce în mod cert, face parte din categoria riscurilor probabile din considerentul că nu se
cunoaşte dinainte momentul producerii lui, nici de asigurat, nici de asigurător;

14
 - acţiunea fenomenului este necesar să se poată înregistra în evidenţa statistică. Datele
înregistrate în evidenţa statistică cu privire la un anumit fenomen permit stabilirea pe o
perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii acestuia;
- producerea fenomenului să nu depindă de voinţa nici uneia dintre părţile participante
la o asigurare. Dacă asiguratul sau beneficiarul asigurării influenţează în mod direct sau
indirect producerea riscului asigurat, el va pierde toate drepturile conferite de asigurare şi va
suporta rigorile legii.
Valoarea de asigurare a bunurilor se stabileşte prin operaţiunea de evaluare în
vederea asigurării. Operaţiunea este necesară întrucât în funcţie de valoarea bunurilor
asigurate se stabileşte despăgubirea pe care o va plăti asigurătorul în cazul producerii riscului
asigurat.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului
respectiv înregistrată în evidenţele contabile sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-
cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii asigurării. Acest element
se întâlneşte numai în cadrul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, această
noţiune nu se întâlneşte întrucât, capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi supuse evaluării, iar
în cazul asigurărilor de răspundere civilă, prejudiciul cauzat unei persoane nu este susceptibil
de evaluare.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi
asumă răspunderea în momentul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a
încheiat asigurarea. Aceasta reprezintă întotdeauna e limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi stă la baza calculării primei de asigurare. La asigurările de bunuri, suma
asigurată poate fi egală sau mai mica decât valoarea bunului asigurat, însă în nici un caz mai
mare decât aceasta. La asigurările de persoane şi de răspundere civilă, neexistând valoare de
asigurare, suma asigurată se stabileşte fie ca şi cuantum precis determinat prin lege (cazul
asigurării obligatorii), fie pe baza propunerii asiguratului şi în limita prevederilor din actele
normative (cazul asigurării facultative).
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de
obiect asigurat, fiind întâlnită doar în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani, prestabilită, pe care asiguratul o plăteşte
asigurătorului, în baza contractului de asigurare, în schimbul preluării de către acesta din urmă
a riscului asigurat şi a consecinţelor acestuia. Pe baza primelor de asigurare încasate de la
asiguraţi, asigurătorii îşi constituie fondul de asigurare necesar achitării despăgubirilor sau a

15
sumelor asigurate, îşi constituie alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoperă
cheltuielile de administrare.
În strânsă legătură cu prima de asigurare se găsesc câteva noţiuni utilizate în domeniul
asigurărilor şi anume:
a) cota tarifară;
b) tariful de asigurare;
c) prima brută;
d) prima netă;
e) adaosul de primă
Prima de asigurare pentru un contract de asigurare se determină pe baza formulei:
Pa = S a × Ct , unde: Pa − prima de asigurare;

S a − suma asigurată;
Ct − cota tarifară (cota de primă).
Cota tarifară reprezintă prima de asigurare stabilită pentru o unitate monetară sumă
asigurată, pe o perioadă de un an sau pentru sau pentru subperioade anuale (trimestrial,
semestrial, lunar). Uneori cota tarifară poate fi exprimată în sumă fixă pe o unitate de bun
aigurat.
Tariful de asigurare este compus din sistemul cotelor tarifare, fiind diferenţiat în cazul
asigurărilor prin efectul legii faţă de cele facultative, sau în cazul asigurărilor de bunuri faţă
de cele de persoane sau răspundere civilă.
Prima brută reprezintă obligaţia efectivă de plată a asiguratului faţă de asigurător,
costul protecţiei prin asigurare şi se compune din două elemente: prima netă şi adaosul de
primă.
Prima netă este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc
despăgubirile sau sumele asigurate atunci când se produce evenimentul asigurat. Constituie
baza plăţii despăgubirilor.
Adaosul de primă este destinat acoperirii diverselor cheltuieli administrative,
constituirii unor fonduri de rezervă şi pentru asigurarea profitului asigurătorului.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de
asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.
În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării poate fi de 1 an sau chiar mai puţin (3 –6
luni), în schimb la asigurările de viaţă, durata asigurării poate fi mult mai îndelungată,

16
contractul încheindu-se pe o perioadă de 5, 10, 15 ani. Aceasta este importantă, ea influenţând
mărimea primei de asigurare ce cade in sarcina asiguratului.
Paguba sau dauna reprezintă expresia bănească a pierderii, intervenită la un bun
asigurat ca urmare a producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat asigurarea. În cazul în
care bunul asigurat a fost distrus în întregime întâlnim noţiunea de pagubă totală, iar dacă
pierderea intervenită este inferioară valorii bunului, întâlnim noţiunea de pagubă parţială.
Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani acordată de către asigurător
asiguratului la producerea riscului asigurat, în vederea acoperirii pagubei.
Despăgubirea de asigurare nu poate să depăşească valoarea pagubei. În practica
asigurărilor se întâlnesc două situaţii şi anume:
- cazul pagubei totale;
- cazul pagubei parţiale.
În caz de pagubă totală despăgubirea acordată asiguratului de către asigurător nu
poate să depăşească valoarea bunului respectiv din momentul producerii evenimentului
asigurat. Suma asigurată trebuie să fie egală sau mai mare cu valoarea bunului din momentul
producerii evenimentului.
Aceasta poate fi exprimată cu relaţia: D = P ≤ Sa ≤ Vb , unde:
D – despăgubirea; P – paguba; Sa – suma asigurată, Vb – valoarea bunului în
momentul producerii evenimentului asigurat.
În caz de paguba parţială despăgubirea se stabileşte în funcţie de sistemul de
acoperire a pagubei, adoptat. În acest sens există mai multe principii ce se aplică în calculul
despăgubirii şi anume:
a) principiul acoperirii (răspunderii) proporţionale;
b) principiul primului risc;
c) principiul acoperirii (răspunderii) limitate
Principiul acoperirii proporţionale, conform căruia despăgubirea de asigurare faţă de
pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea
bunului asigurat, adică:
D Sa S
= ⇒ D = P⋅ a
P Vb Vb
Astfel, nivelul despăgubirii va fi cu atât mai apropiat de cuantumul pagubei, cu cât
mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului asigurat. Conform acestui
sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai dacă suma asigurată este egală
cu valoarea bunului asigurat.

17
 Principiul primului risc, conform căruia despăgubirea acordată este egală cu paguba,
fără a putea însă depăşi suma asigurată, adică: D = P = Sa
Astfel, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează mărimea
despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul acoperirii limitate are caracteristic faptul că despăgubirea se acordă numai
dacă paguba produsă de declanşarea riscului asigurat depăşeşte un anumit nivel prestabilit,
denumit franşiză.
Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, mărimea acesteia fiind stipulată
în contractul de asigurare.
Franşiza poate fi de două feluri:
- franşiză atinsă (simplă)
- franşiză deductibilă (absolută)
În cazul franşizei atinse, asigurătorul suportă în întregime paguba până la nivelul
sumei asigurate, dacă aceasta depăşeşte nivelul franşizei (F), adică D = P cu condiţia P > F.
În cazul franşizei deductibile, asigurătorul suportă acea parte din pagubă care
depăşeşte franşiza : D = P – F
Nici în cazul franşizei atinse, nici cel al franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri
pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei (deci paguba produsă în limita
franşizei e suportată de asigurat).
Datorită gradului mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la care se
aplică principiul răspunderii limitate, şi cota tarifară este mai mică. De asemenea, existenţa
franşizei îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru prevenirea pagubelor,
întrucât o parte din ele le va suporta singur.

1.6. Clasificarea asigurărilor

Asigurările reprezintă un domeniu vast, acestea de la începuturi şi până în prezent

cunoscând o mare diversitate şi dezvoltare, fapt ce face necesară şi posibilă cunoaşterea şi
clasificarea lor.
În literatura de specialitate se întâlnesc tipuri şi categorii variate de asigurări,
determinate de utilizarea unor diverse criterii, cele mai des întâlnite fiind:
a) regimul juridic;
b) domeniul sau ramura la care se referă;

18
 c) tipul şi natura riscurilor asigurate;
d) riscul asigurat;
e) natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător;
f) sfera de cuprindere în profil teritorial
a) După regimul juridic se disting două grupe de asigurări:
- asigurări prin efectul legii (obligatorii);
- asigurări facultative (contractuale);
Asigurările prin efectul legii sau obligatorii se caracterizează prin faptul că relaţiile
dintre părţi, drepturile şi obligaţiile lor sunt reglementate prin lege şi nu necesită acordul de
voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În ţara noastră, asigurările prin efectul legii au
avut o sferă largă de cuprindere până în 1996 când a intrat în vigoare noua lege a asigurărilor.
Acestea cuprindeau: asigurarea de răspundere civilă auto; asigurarea clădirilor şi
construcţiilor aparţinând persoanelor fizice; asigurarea animalelor şi culturilor agricole
aparţinând sectoarelor cooperatiste; asigurarea pentru accidente a călătorilor din traficul
interurban cu mijloace de transport ale firmelor de profil.
În prezent, în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere
civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În alte ţări întâlnim şi alte tipuri
de asigurări obligatorii, cum ar fi asigurările de răspundere profesională.
Asigurările facultative sau contractuale se caracterizează prin faptul că au la bază un
contract între asigurat şi asigurător, stabilit pe baza acordului de voinţă al părţilor.
Principalele trăsături se referă la faptul că nu pot îngloba cvasitotalitatea bunurilor sau
persoanelor asigurabile, favorizează selecţia riscurilor, primele de asigurare sunt mai mari, iar
realizarea acestor asigurări implică eforturi şi cheltuieli mai mari.
b) După domeniul sau ramura la care se referă distingem următoarele categorii:
- asigurări de bunuri;
- asigurări de persoane;
- asigurări de răspundere civilă;
- asigurări de interes financiar.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale, bunuri de tot felul,
aparţinând persoanelor fizice sau juridice, susceptibile de a fi distruse sau avariate de
calamităţi naturale sau accidente. Astfel, principalele forme de asigurare în cadrul acestei
ramuri sunt: asigurările de clădiri, construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii, aparatură
electronică; asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice; asigurarea animalelor,
culturilor agricole; asigurarea mărfurilor, banilor sau altor valori.

19
 Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, urmărind protecţia
economică a acestora pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accidente, boală sau
atingerea unei anumite vârste de către asigurat. În cadrul acestora se disting două drupe:
asigurări de viaţă, care sunt în egală măsură asigurări de risc şi forme de economisire pe
perioade îndelungate cu diverse variante de asigurare şi asigurări de persoane altele decât cele
de viaţă (pentru accidente, călătorie, sănătate), care sunt numai asigurări de risc.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau
juridice, pentru pagubele cauzate şi/sau vătămarea corporală produsă unor terţe persoane. Se
disting în cadrul acestora: asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse din
accidente de autovehicule; asigurarea de răspundere profesională; asigurarea de răspundere a
transportatorului pentru pasageri, bagajele acestora sau mărfurile transportate; asigurarea de
răspundere a constructorului; asigurarea de răspundere a chiriaşului, etc.
Asigurările de interes financiar au ca scop protecţia pentru asigurarea de pierdere a
profitului, asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de neplată, asigurarea de fidelitate,
etc.
c) După tipul şi natura riscurilor asigurate distingem două tipuri principale:
- asigurări de viaţă;
- asigurări non-viaţă:
Deosebirile între acestea rezidă din natura relaţiilor contractuale, durata şi tipul de risc.
În principal, în cazul asigurărilor de viaţă riscul care se asigură este decesul, iar în cazul celor
non-viaţă, se asigură alte riscuri cu excepţia riscului de deces. În ceea ce priveşte durata
contractului, asigurarea de3 viaţă este un contract pe o durată mare (minimum 5 ani), iar
contractele de asigurări non-viaţă sunt încheiate pe terme scurt (de regulă 1 an).
d) după riscul asigurat, asigurările sunt:
- asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundaţii, trăsnete, cutremure de
pământ, ploi torenţiale, furtuni, grindină, alunecări sau prăbuşiri de teren,
explozii, etc.
- asigurări pentru secetă, grindină şi inundaţii la culturile agricole;
- asigurări pentru boli, epizotii şi accidente la animale;
- asigurări contra accidentelor şi avariilor la mijloacele de transport
(derapări, răsturnări, coliziuni, prăbuşiri de poduri şi tunele);
- asigurări de deces;
- asigurări de răspundere civilă.

20
 e) După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător,
asigurările pot fi grupate în:
- asigurări directe;
- asigurări indirecte.
Asigurările directe se încheie în mod direct între asigurat şi asigurător, fie prin
intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. O formă de asigurare directă este
coasigurarea, în care asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi de
asigurare concomitent, dar în cotă parte, deoarece riscurile vizate sunt greu de asumat de către
o singură societate de asigurare.
Asigurările indirecte sau reasigurările apar ca formă de asigurare a asigurătorului.
Prin reasigurare, asigurătorul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a
asumat prin contractul de asigurare, inclusiv primele de asigurare aferente. La producerea
riscului asigurat, reasigurătorul participă la plata despăgubirii cu cota parte corespunzătoare
riscului asumat.
f) După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în:
- asigurări interne;
- asigurări externe (internaţionale).
Asigurările interne operează pe plan naţional, promovate de societăţi de asigurare ce
acţionează pe piaţa internă şi protejează bunuri, persoane şi răspunderea împotriva unor
riscuri produse în interiorul ţării.
Asigurările externe apar în legătură cu persoane, bunuri şi răspundere care ies din
afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor
asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară, sau,
obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce pe teritoriul altei ţări.

21
 CAPITOLUL II

PIAŢA ASIGURĂRILOR

2.1. Caracteristicile pieţei asigurărilor

Operaţiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desfăşoară într-un cadru pe

care-l numim piaţă a asigurărilor. Aici se întâlnesc cererea de asigurare, care vine din partea
persoanelor fizice şi juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări şi oferta
de asigurare, susţinută de organizaţii specializate, autorizate să funcţioneze în acest domeniu
şi capabile, sub raport financiar, să desfăşoare o astfel de activitate.
Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei
cu oferta. Cererea de asigurări de persoane, bunuri şi răspundere civilă vine din partea
persoanelor fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor
lor, precum şi din partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate salariaţilor lor în
caz de accidente sau boli profesionale. Cererea de asigurări de bunuri şi răspundere civilă vine
din partea persoanelor juridice (întreprinderi de tot felul, instituţii publice, organizaţii fără
scop lucrativ), interesate în protejarea activelor de care dispun împotriva pericolelor care le
ameninţă şi a răspunderilor civile faţă de terţi.
Oferta de asigurare este prezentată de societăţile comerciale de asigurare cu capital
privat, de stat sau mixt, de organizaţiile mutuale de asigurare şi de tontine.
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate îşi desfăşoară
activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se
încadreze în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi
vărsat; mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime şi/sau de daune pe
care trebuie să le constituie; modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate; forma
bilanţului şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate. Societăţile de
asigurare în cauză trebuie să respecte, avizele şi normele instituţiilor de stat însărcinate cu
supravegherea asigurărilor.

22
 Organizaţiile de asigurare de tip mutual efectuează operaţiuni de asigurare pentru
membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la bază principiul mutualităţii, Ele nu urmăresc
obţinerea de profit ci întrajutorarea membrilor lor. Fiecare membru al unei organizaţii mutuale
are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător. În calitate de asigurat fiecare membru al
grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită.
Din acest fond se acoperă daunele suferite la asigurările de bunuri şi răspundere civilă şi se
achită sumele asigurate la asigurările de persoane. La finele anului, se procedează la
regularizarea contribuţiilor în funcţie de mărimea reală a daunelor şi, respectiv a sumelor
asigurate, achitate ori rămase de plată, majorându-se sau diminuându-se, după caz.
Tontinele sunt asociaţiile constituite pentru o perioadă determinată de timp, în decursul
căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în funcţie de
vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma rezultată din
capitalizarea cotizaţiilor de-a lungul anilor se împarte între membrii supravieţuitori. Asociaţii
asemănătoare se organizează şi în cazurile de deces.
Alături de acestea pe piaţa asigurărilor mai întâlnim: societăţi cooperatiste, organizaţii
frăţeşti, pool-uri şi asociaţii sau alte tipuri de societăţi de asigurare care nu se pot încadra în
nici una din categoriile amintite.
Uneori asigurătorii sunt puşi în situaţia de a accepta expuneri pe care nu pot să le
asigure, deoarece daunele au o frecvenţă prea mare sau sunt prea mari. Pool-urile şi
asociaţiile sunt constituite pentru a soluţiona astfel de situaţii, preluând aceste expuneri fie
facultativ, fie pentru a satisface anumite cerinţe statutare. Acestea sunt constituite din câţiva
asigurători independenţi, care cooperează astfel pentru a asigura riscuri pe care membrii nu
sunt dispuşi să le acopere singuri. Pool-urile pot funcţiona ca sindicat sau prin intermediul
reasigurării. Un pool sindical emite o poliţă mixtă, care include toţi membrii pool-ului şi
specifică partea din asigurare pentru care este responsabil fiecare membru (asiguratul are, în
acest caz, o relaţie contractuală cu fiecare membru al pool-ului). În cazul în care pool-ul
funcţionează pe baza reasigurării, un membru al pool-ului emite poliţa, iar ceilalţi membrii
reasigură o anumită parte din riscul asigurat (asiguratul are, în acest caz, o relaţie contractuală
directă numai cu societatea care a emis poliţa).
Pe piaţa asigurărilor, legătura dintre asigurători şi asiguraţi se realizează fie direct prin
personalul de specialitate al societăţii de asigurare, fie prin mijlocirea unor intermediari,
respectiv: agenţii de asigurări, brokerii de asigurări şi consultanţii.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unui
asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte de

23
asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă
calitatea de asigurător sau broker de asigurare. Agenţii reprezintă interesele societăţii de
asigurare primind în schimb un comision sau salariu. Sunt anumite cazuri când aceştia sunt
plătiţi în funcţie de un plan de realizări dinainte stabilit de către societatea de asigurări.
Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau străină ori societatea mutuală
autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi, negociază sau încheie contracte de
asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu
regularizarea daunelor. Relaţia pe care o are un broker de asigurări cu un client al său este o
relaţie de parteneriat, brokerul reprezentând interesele asiguratului în faţa societăţii de
asigurări.
Brokerul de asigurare asistă clientul în relaţia cu societatea de asigurări pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare sau pentru conceperea unui program special adaptat
analizei de management al riscului. Pentru un program de asigurare deja existent al unui
asigurător, brokerul poate verifica sau chiar negocia condiţiile contractuale şi prima de
asigurare pe care o plăteşte clientul său.
Consultanţii de asigurare reprezintă un mod de distribuţie al societăţilor de asigurare
şi al brokerilor de asigurări pentru atragerea de noi clienţii. Consultanţii de asigurare
efectuează o analiză financiară a fiecărui potenţial client în funcţie de necesitatea acestuia.
Aceştia pot intermedia poliţe de asigurare ale unui asigurător sau, în anumite situaţii, pot să
vândă poliţe ale mai multor asigurători dar numai pentru un singur tip de asigurare de la
fiecare asigurător.
Există şi consultanţi care lucrează în cadrul unui broker de asigurări, fapt ce exprimă
mult mai adevărat termenul de consultant. Consultanţii angajaţi ai unor societăţi de asigurări
reprezintă interesele societăţii de asigurare primind în schimb un comision sau salariu.
O altă formă de organizare a consultanţilor de asigurare este ca persoană fizică
autorizată care poate lucra pentru societatea de asigurări sau brokerul de asigurări pe care îi
reprezintă. În ultimii ani, denumirea de consultant de asigurări este destul de des folosită şi în
varianta de consultant financiar sau inspector de asigurări.
La activitatea de asigurare mai participă societăţile de intermediere, care negociază şi
încheie contracte de asigurare şi reasigurare ori prestează alte servicii de specialitate pentru
societăţile menţionate mai sus.
O altă problemă referitoare la caracterul pieţei asigurărilor, care preocupă specialiştii
în materie este aceea de a răspunde la întrebarea „este piaţa asigurărilor o piaţă concurenţială
perfectă sau una imperfectă ?”

24
 Pentru a putea răspunde la această întrebare este necesară prezentarea caracteristicilor
unei pieţe considerate perfecte şi anume:
- omogenitatea produsului;
- transparenţa şi atomizarea pieţei;
- libertatea de intrare – ieşire a participaţiilor pe şi de pe piaţă;
- descentralizarea deciziilor;
Omogenitatea produsului. Pe piaţa mărfurilor se comercializează o gamă largă de
produse, dar fiecare sau aproape fiecare dintre ele are unul sau mai mulţi înlocuitori. Astfel,
ţesăturile, confecţiile şi tricotajele din bumbac, lână şi mătase au înlocuitori realizaţi din alte
fibre naturale sau sintetice, încălţămintea din piele naturală are înlocuitori produşi din piele
artificială, cauciuc sau textile, metalele, lemnul, petrolul şi alte produse primare au şi ele
înlocuitorii lor.
Nici pe piaţa asigurărilor nu se comercializează un singur produs, “asigurarea“, ci o
altă paletă largă de produse (servicii), constând în asigurări împotriva diferitelor riscuri. Aici,
elementul de noutate constă în faptul că un produs (un tip de asigurare) nu poate fi înlocuit cu
un altul (alt tip de asigurare). Spre exemplu, produsul “asigurarea autovehiculelor împotriva
avariilor” nu poate fi înlocuit cu produsul “asigurarea de răspundere civilă auto“ şi cu atât mai
puţin cu “asigurarea bunurilor gospodăreşti“ ori cu “asigurarea de viaţă“.
Această constatare conduce la concluzia că pe piaţa asigurărilor nu se concurează
societăţile de asigurare în general, ci societăţile având acelaşi profil, cele care vând acelaşi
produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiaşi risc. Altfel spus, piaţa asigurărilor este
alcătuită din atâtea componente, câte subramuri ale asigurării se practică. De asemenea, nici
măcar în cadrul unei subramuri a asigurărilor nu întâlnim produse perfect omogene. Spre
exemplu, asigurarea de accidente individuală se deosebeşte de cea de grup, asigurarea
locuinţelor se deosebeşte de asigurarea bunurilor imobile şi mobile împotriva incendiului si
altor riscuri.
În concluzie, se poate spune că, cu excepţia câtorva produse, printre care asigurarea
autovehiculelor si asigurarea locuinţelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.
Transparenţa pieţei. Persoanele fizice si juridice, nefamiliarizate cu problemele
asigurării, nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există
între prima datorată si indemnizaţia obtenabilă în caz de sinistru.
Pe piaţa de mărfuri, fiecare produs poartă o etichetă cu preţul de vânzare; în domeniul
asigurărilor o asemenea etichetă care ar preciza cota de primă, nu ar fi suficientă pentru
convingerea unui solicitant despre utilitatea si oportunitatea contractării unei asigurări. Pentru

25
a obţine informaţiile necesare în vederea luării unei decizii, persoanele interesate trebuie să se
adreseze unui agent de asigurare. Aşadar, o piaţă a asigurărilor este aproape opacă pentru cei
neavizaţi.
Atomizarea pieţei. O piaţă este considerată atomizată, atunci când reuneşte un număr
atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi în astfel de condiţii încât nici unul dintre participanţi
nu poate influenţa de o manieră sensibilă funcţionarea acesteia.
În majoritatea ţărilor care ocupă locuri importante în domeniul asigurărilor pe plan
mondial, există un număr însemnat de organizaţii de asigurare, dar acestea sunt eterogene ca
mărime, importanţă şi potenţial. Alături de marile societăţi pe acţiuni, fiinţează societăţi cu
răspundere limitată, de dimensiuni mai mici, precum şi organizaţii de tip mutual, care reunesc
grupuri mici de asociaţii. Această stare de lucruri, denotă că piaţa asigurărilor este încă
departe de a fi atomizată.
Libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă. Piaţa este locul unde
poate să vină oricine doreşte să vândă sau să cumpere şi să rămână acolo atât timp cât are
interes să o facă. Această interpretare este confirmată si de faptul că în orice ţară cu economie
de piaţă, numărul ofertanţilor si cel al solicitanţilor este în continuă modificare. La fel se
petrec lucrurile şi pe piaţa asigurărilor. Creşterea sau scăderea numărului organizaţiilor de
asigurare este rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale ori a altor tipuri de
organizaţii, concomitent cu plecarea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste fluctuaţii
demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în continuă mişcare.
Descentralizarea deciziilor. În principiu, fiecare organizaţie de asigurare ia decizii în
limitele capacităţii sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terţilor,
organizaţiile de asigurare sunt obligate să ţină seama şi de prevederile legale în materie,
pentru a nu-şi prejudicia nici propriile lor interese şi nici pe cele ale terţilor.
Deciziile organizaţiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte
prevederile legale în materie si avizele organului de supraveghere. În caz contrar, deciziile
respective pot fi anulate sau suspendate provizoriu de adunările generale sau de consiliile de
administraţie ale societăţilor respective, la cererea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Comparativ cu întreprinderile din alte domenii de activitate societăţile comerciale de
asigurare sunt mult mai încorsetate de control public, datorită faptului că fac parte din
categoria instituţiilor financiare, care îşi întemeiază relaţiile cu terţii pe încredere. De aceea,
societăţile de asigurare trebuie să manifeste o prudenţă deosebită în tot ceea ce întreprind
pentru a nu ajunge în stare de încetare de plăţi. O asemenea stare ar crea serioase dificultăţi
serioase, nu numai societăţii în cauză, ci şi clienţilor acesteia - asiguraţii.

26
 CAPITOLUL III

ASIGURĂRI DE BUNURI

În ţara noastră se practică o mare varietate de asigurări de bunuri, în funcţie de natura

acestora, de riscurile la care sunt expuse bunurile, de natura proprietăţii bunurilor şi de
obiectul societăţilor de asigurare. Conform criteriilor menţionate, pot fi identificate mai multe
forme de asigurare a bunurilor, incluse în obiectul de activitate al unor asigurători, cum sunt:
- asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile de
pagube produse de incendiu şi alte calamităţi;
- asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului;
- asigurarea mijloacelor de transport auto;
- asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor pentru cazuri de avarii accidentale;
- asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de
tâlhărie;
- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice;
- asigurarea aeronavelor;
- asigurarea maritimă;
- asigurarea animalelor şi a culturilor agricole.

3.1. Particularităţi ale asigurărilor de bunuri

În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea riscului

asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării, o despăgubire. Astfel,
contractul de asigurare de bunuri este un contract de despăgubire, având deci la bază
principiul despăgubirii – un principiu fundamental al asigurării. Dovada încheierii
contractului de asigurare rezultă din:
- emiterea şi transmiterea unui document de asigurare (poliţă);

27
 - emiterea şi transmiterea unei cereri de plată a primei de asigurare;
- înscrisul prin care se manifestă voinţa asigurătorului de a încheia contractul.
Asigurătorul este persoana juridică care se obligă să plătească asiguratului o anumită
sumă de bani la producerea evenimentului prevăzut ca risc asigurat în contractul de asigurare.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial faţă de bunul
asigurat şi care, prin intermediul contractului de asigurare, cedează riscul asigurătorului.
Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de
asigurare. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a
bunului expusă pierderii sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută pentru asigurat sau
beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.
Obiectul asigurării îl reprezintă bunurile menţionate în contractul de asigurare, fie prin
determinarea lor individuală, fie prin indicarea unui grup de bunuri (este cazul asigurării
complexe a gospodăriilor populaţiei). Astfel pot fi asigurate:
- bunurile care aparţin persoanelor fizice sau juridice;
- bunurile primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, vânzare sau expuse în
muzee şi expoziţii;
- bunurile sau activele ce fac obiectul unor contracte de cesionare, închiriere sau
locaţie de gestiune, leasing.
Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă
despăgubiri sunt prevăzute în condiţii speciale stabilite de asigurător pe categorii de asigurări.
Perioada asigurată este perioada pentru care asigurătorul este obligat să acopere
daunele în baza poliţei. Asigurările de bunuri se încheie pe o perioadă de 1 an, dar la cererea
asiguratului se pot încheia şi pe perioade mai scurte.
Suma asigurată. La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe
baza normelor de asigurare, iar la cele facultative în funcţie de propunerea asiguratului, fără
însă a depăşi valoarea bunului în momentul încheierii asigurării, sau pentru unele bunuri,
sumele stabilite de asigurător.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
a) la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau achiziţionării
construcţiilor/clădirilor respective), din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de
întrebuinţare şi starea de întreţinere a clădirii;
b) la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din a acestora (valoarea de
înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de
întreţinere;

28
 c) la materii prime, materiale, produsele finite, mărfuri, - preţul de cost sau preţul de
achiziţie al acestora;
d) pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea nominală;
e) pentru hârtii de valoare – preţul pieţei;
f) pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii, perle, pietre
preţioase – preţul pieţei;
g) pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe
bază de cataloage sau expertize.
Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se
plăteşte anticipat, integral sau în rate. Cota de primă este diferenţiată pe categorii de riscuri, în
funcţie de felul bunului asigurat, precum şi de frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor
asigurate. Societăţile de asigurare diferenţiază bunurile pe clase de risc, iar pentru fiecare
clasă stabileşte cota de primă tarifară specifică.
Răspunderea asigurătorului începe de regulă după 24 de ore de la expirarea zilei în
care s-au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare şi încetează la ora
24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.
Obligaţiile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să
îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a căror neîndeplinire
poate conduce la rezilierea contractului. Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare
producerii unei daune şi obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la
producerea unei daune.
Constatarea şi evaluarea daunei. Stabilirea despăgubirii. Mecanismul despăgubirii se
declanşează automat la producerea riscului asigurat. Despăgubirea se face în raport cu starea
bunului din momentul producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăşi
cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunurilor în momentul producerii
evenimentului asigurat.
La asigurarea de bunuri se aplică unul din cele trei principii de acoperire a pagubelor:
S
- principiul răspunderii proporţionale D = P ⋅ (cu cât suma asigurată este mai
V
apropiată de valoarea bunului asigurat, cu atât nivelul despăgubirii este mai apropiat de
cuantumul pagubei);
- principiul primului risc D=P, în limita sumei asigurate (se aplică atunci când
pagubele totale se produc mai greu)

29
 - principiul răspunderii limitate – despăgubirea se acordă numai dacă paguba
depăşeşte o anumită limită, stabilită în contract şi numită franşiză, ce poate fi deductibilă şi
atinsă.
În limita sumei asigurate: societatea de asigurări acordă despăgubiri şi pentru:
- cheltuieli făcute în scopul limitării daunei;
- cheltuieli legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului
asigurat;
- daunelor provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin distrugeri
sau avarii datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru împiedicarea şi/sau limitarea
consecinţelor producerii riscului.
Sunt situaţii în care asigurătorul poate refuza plata despăgubirii şi anume:
- dacă dauna a fost provocată în mod intenţionat de către una din părţi (asigurat,
beneficiar, un membru din conducere, persoane juridice asigurate, persoane fizice majore care
locuiesc şi gospodăresc (în mod statornic) cu asiguratul, persoana asiguratului sau
beneficiarului;
- dacă persoanele specificate mai sus nu au luat măsuri necesare împiedicării
sinistrului sau limitării acestuia, deşi puteau face acest lucru.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii acordate,
cu începere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei de asigurare,
asigurarea continuă pentru suma rămasă. Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la
cererea asiguratului, printr-o asigurare suplimentară, contra plăţii diferenţei de primă
corespunzătoare.

3.2. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora pentru pagube produse

de incendii şi alte calamităţi.

Prin acest tip de asigurare, asigurătorul asigură facultativ, următoarele:

- clădiri şi alte construcţii (inclusiv instalaţiile aferente acestora – sanitare, electrice,
ascensoare) care servesc pentru: locuinţe, birouri, magazine, restaurante, depozite, ateliere,
cluburi, cinematografe, teatre, muzee, dependinţe, clădiri în curs de construcţie;
- maşini, utilaje, instalaţii, unelte, motoare, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe;
- obiecte de inventar;

30
 - mărfuri, materii prime, materiale, produse finite, semifabricate şi alte mijloace
circulante materiale.
Excepţie de la cuprinderea în această asigurare fac următoarele categorii de bunuri:
- bunuri degradate, barăci, porturi, diguri,
- bunuri din gospodăriile persoanelor fizice, autovehicule cu tracţiune mecanică,
navele şi animalele – care se asigură în alte condiţii speciale de asigurare.
- bani, hârtii de valoare, documente, obiecte preţioase (cu excepţia bunurilor de acest
fel care constituie obiecte de muzeu sau expoziţii, sau a celor care se asigură conform altor
condiţii speciale de asigurare).
Bunurile cuprinse în asigurare trebuie nominalizate în poliţă, şi să se găsească la locul
şi adresa menţionate în aceasta.
Suma asigurată se stabileşte pa baza declaraţiei asiguratului referitoare la valoarea
clădirilor în momentul încheierii contractului de asigurare, iar aceasta nu trebuie să
depăşească valoarea lor la data asigurării.
Sumele la care se face asigurarea se pot stabili conform cererii asiguratului, astfel:
a) separat pentru fiecare clădire sau altă construcţie, precum şi pentru fiecare obiect de
muzeu sau expoziţie, etc.
b) pentru conţinut (mijloace fixe şi mijloace circulante materiale):
- global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime anexat,
care se află în clădire sau în alte construcţii.
- separat pentru fiecare bun sau pentru unele bunuri, din aceeaşi grupă prevăzută în
tariful de prime anexat, care se află în clădire sau în alte construcţii.
Bunurile se asigură la valori declarate de asigurat astfel:
o pentru mijloace fixe – valoarea de înlocuire;
o pentru mijloace circulante – costul ori preţul de achiziţie;
o pentru obiectele de artă – valoarea de catalog (valoarea de circulaţie);
o pentru alte valori – valoarea nominală sau preţul pieţei;
o pentru bunurile casnice – costul procurării din nou a acestora.
După fiecare pagubă, asigurarea continuă pentru suma rămasă (calculată ca diferenţă
între suma asigurată şi suma cuvenită drept despăgubire), fără modificarea primei. Pentru
reîntregirea sumei asigurate, asiguratul trebuie să plătească o primă adiţională
corespunzătoare.
În general, societăţile de asigurare iau în asigurare bunurile de natura construcţiilor şi a
conţinutului acestora, în cadrul a trei categorii de poliţe (poliţa „standard”, poliţa „standard

31
extinsă”, poliţa „toate riscurile”), prin care realizează o anumită selecţie a riscurilor, tarifele
crescând în funcţie de complexitatea şi creşterea incidenţei de risc. Astfel:
• În cazul poliţei standard, cu tarife mai mici, se despăgubesc pagubele produse
bunurilor de următoarele riscuri: incendiu, inclusiv pagube materiale directe
produse bunurilor asigurate, prin carbonizare totală sau parţială şi topire cu şi
fără flacără, avarii accidentale produse de incendiu instalaţiilor de gaze, apă,
canal sau încălzire centrală; trăznet; explozie urmată sau nu de incendiu, chiar
dacă a avut loc în afara clădirii (fără a fi cauzată de dispozitive explozive);
căderea pe clădire sau construcţie , inclusiv pe cele în care se află bunurile
asigurate a unor corpuri cu excepţia dispozitivelor explozive.
• Poliţa standard extinsă, cu tarife mai ridicate, comparativ cu prima categorie,
cuprinde riscurile prevăzute la poliţa anterioară la care se adaugă riscul de
cutremur şi/sau, inundaţie şi/sau, furtună şi grindină şi/sau, riscuri politice
(grevă, tulburări civile, acţiuni ale unor grupuri răuvoitoare), vandalism,
terorism.
• Poliţa toate riscurile, cu cele mai mari tarife, cuprinde toate riscurile cu
excepţia cazurilor de riscuri grave cum sunt: războiul civil, revoluţia,
conspiraţia, explozia atomică, radiaţiile, poluarea din orice cauză. De asemenea
fac excepţie cazurile de uzură, fermentaţie, pătare din surse normale de
căldură, pagube provocate bunurilor mobile aflate sub cerul liber, pagube
produse intenţionat de asigurat sau de prepuşii acestuia.
Răspunderea asigurătorului începe după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-au
plătit primele de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile, din perioada pentru care s-a
încheiat asigurarea.
La asigurarea construcţiilor şi a conţinutului acestora primele de asigurare se stabilesc
în mod diferenţiat pe grupe de bunuri, destinaţia acestora, mediul în care se află (urban sau
rural), şi separat pentru construcţie şi pentru conţinutul acesteia. La asigurătorii care practică
cele trei tipuri de asigurări amintite anterior, tarifele sunt diferenţiate în general după aceleaşi
criterii, dar pentru riscurile asigurate în plus peste poliţa standard se stabilesc prime
adiţionale, pe categorii de riscuri, astfel încât pentru o asigurare tariful total poate să difere de
la un asigurat la altul în funcţie de întinderea protecţiei.
În cazul în care se solicită încheierea unei asigurări cu franşiză, se aplică coeficienţi de
ajustare a primelor de asigurare.

32
 De asemenea, unii asigurători acordă bonusuri de primă dacă poliţele se reînnoiesc de
la un an la altul, aceasta în scopul de a-şi menţine în portofoliu clienţii fideli.
Pentru plata integrală a primei de asigurare la data încheierii contractului de asigurare
se aplică o reducere a primei datorate, de regulă de 10%.
Constatarea şi evaluarea pagubelor ca urmare a producerii riscurilor asigurate se face
de către asigurător şi experţii acestuia împreună cu asiguratul. În limita sumei asigurate, în
cuantumul despăgubirii se includ şi cheltuieli de natura celor făcute în scopul limitării
daunelor, precum şi cele legate de curăţirea locului.
În cazul producerii riscului asigurat, societatea de asigurări acordă despăgubiri astfel:
a) pentru dauna totală:
- la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar, sumele asigurate menţionate în
poliţă;
- la celelalte bunuri, valoarea la data producerii riscurilor asigurate a cantităţii
distruse în întregime, determinată în funcţie de preţurile la care s-a încheiat
asigurarea, respectiv costul reparaţiilor sau restaurărilor în cazul obiectelor de artă,
ori preţul pieţei pentru hârtii de valoare, metale nobile şi alte bunuri asemănătoare.
b) pentru dauna parţială:
- la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar asigurate la valoarea din nou: costul
refacerii, reparaţiei, reconstrucţiei, restaurării sau înlocuirii părţilor avariate ori
distruse; iar pentru cele asigurate la valoarea rămasă, costurile de mai sus
diminuate cu coeficientul de uzură;
- la celelalte bunuri, valoarea pierderii de calitate la data producerii riscului asigurat
determinată în funcţie de preţurile la care s-a încheiat asigurarea, respectiv costul
reparaţiilor, restaurărilor în cazul colecţiilor de artă, ori preţul pieţei pentru hârtii
de valoare, metale nobile şi alte bunuri asemănătoare.
Din cuantumul despăgubirilor se scad:
- franşiza prevăzută în poliţă;
- valoarea resturilor care pot fi întrebuinţate sau valorificate;
- orice prime datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
În cazul furtului, dacă bunurile nu au fost găsite, despăgubirile se acordă numai dacă la
data înştiinţării făcute la asigurător, au trecut 30 de zile calendaristice, iar plata despăgubirilor
se face numai dacă există confirmarea scrisă de la poliţie că bunul a fost găsit. Dacă după
plata despăgubirii bunurile sunt găsite, asiguratul este obligat să restituie suma încasată cu
titlu de despăgubire, sau partea din aceasta, reprezentând valoarea bunurilor găsite.

33
 3.3. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice

Pentru protecţia bunurilor aflate în gospodăria persoanelor fizice, societăţile de

asigurare propun încheierea unei poliţe complexe care include trei asigurări distincte: de
bunuri, de accidente şi răspundere civilă.
a) Asigurarea bunurilor
Prin poliţa complexă sunt asigurate bunuri, precum: mobilier şi obiecte casnice,
obiecte de bucătărie, veselă, frigidere, congelatoare, aparate de uz casnic, aparate audio-video,
cărţi, îmbrăcăminte, covoare, tablouri, obiecte de artă, unelte, etc. Bunurile care fac obiectul
asigurării pot fi proprietatea asiguratului sau a altor persoane fizice care locuiesc în mod
statornic cu asiguratul.
Despăgubirile sunt acordate pentru cazurile de distrugere parţială sau totală a
bunurilor, cauzate de: incendiu, explozie, trăsnet, căderi de corpuri, grindină, furtună,
inundaţie, cutremur, infiltrarea apei provenite de la un apartament învecinat.
Asigurarea oferă şi posibilitatea despăgubirii în cazul furtului prin efracţie sau a
tâlhăriei. De asemenea, despăgubiri se acordă şi pentru pagubele cauzate bunurilor cu ocazia
măsurilor de salvare în timpul producerii daunelor sau pentru cheltuielile făcute cu măsurile
de salvare a bunurilor asigurate.
b) Asigurarea de accidente
În asigurare este cuprins asiguratul precum şi persoanele care locuiesc în mod statornic
cu asiguratul, fiind acoperite consecinţele unor evenimente cu caracter întâmplător, fără
voinţa asiguratului, cum sunt: explozia, arsurile, acţiunea curentului electric, lovirea, căderea,
intoxicaţia, asfixierea, atacul din partea altei persoane.
Despăgubirile se acordă pentru cazurile în care, în urma producerii riscului asigurat se
constată decesul ori invaliditatea permanentă totală sau parţială.
c) Asigurarea de răspundere civilă
În baza acesteia se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul sau persoanele
aflate în întreţinerea acestuia, sunt obligate să le plătească pentru prejudiciile de care răspund
în faţa legii, faţă de terţe persoane aflate la domiciliul asiguratului.
Asigurarea complexă se încheie în baza declaraţiei de asigurare completată de către
solicitant, pentru o perioadă de un an (la cerere se poate încheia şi pe perioade mai scurte, de
cel puţin 3 luni). Asigurarea este considerată încheiată odată cu perfectarea contractului de
asigurare şi plata primelor.

34
 Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat, acestea neputând depăşi
valoarea lor, apreciată pe baza preţului de vânzare practicat de societăţile comerciale din care
se scade uzura.
Pentru încheierea asigurării complexe, se întâlnesc două posibilităţi:
1. global, pentru toate bunurile din aceeaşi locuinţă la o sumă asigurată propusă de
asigurat şi agreată de asigurător;
2. separat pentru unele bunuri, caz în care pentru acestea se întocmeşte un inventar
care se anexează declaraţiei de asigurare.
Sumele asigurate pentru asigurările de accidente şi răspundere civilă se stabilesc în
limitele maxime stabilite pe eveniment asigurat prin normativele fiecărei societăţi care
practică asigurarea complexă, sau în unele cazuri poate fi egală cu suma asigurată la bunuri.
Prima de asigurare este unică pentru toate felurile de bunuri aflate în locuinţă şi în
funcţie de cotaţiile de primă practicate de societăţile de asigurare, aceasta putând fi achitată
anticipat şi integral sau se poate conveni ca plata să se facă în rate.
Răspunderea asigurătorului începe după 5 zile de la ora 24 a zilei în care s-a încheiat
asigurarea, respectiv în care s-au plătit primele de asigurare şi încetează la orele 24 ale ultimei
zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea. În caz de daună produsă după încheierea
asigurării, însă înaintea trecerii a 5 zile, primele de asigurare se restituie.
Pentru o ai bună protecţie unele societăţi de asigurare oferă posibilitatea încheierii
odată cu asigurarea complexă a bunurilor şi o asigurare a clădirii în care se află bunurile
asigurate, percepându-se o primă suplimentară în acest scop, dar eliberându-se o poliţă unică.
În această situaţie se poate vorbi de o poliţă globală de asigurare a clădirilor şi
bunurilor persoanelor fizice. Includerea clădirilor în asigurarea complexă îşi demonstrează
necesitate în practică, întrucât evenimentele asigurate care produc pagube bunurilor din
locuinţă, au ca şi consecinţă şi avarierea clădirii provocând prejudicii importante.

3.4. Asigurarea autocasco a autovehiculelor

Obiectul asigurării în cazul poliţei autocasco îl reprezintă autovehiculele înmatriculate

în România, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, inclusiv remorcile tractate de acestea.
În asigurare pot fi cuprinse şi unele părţi componente ale acestora (accesorii suplimentare,
echipamente auxiliare, dotări ulterioare) în condiţiile plăţii unor prime suplimentare faţă de
prima de bază.

35
 Asigurarea se poate încheia cu valabilitate atât pe teritoriul României cât şi în
străinătate, împotriva următoarelor riscuri: incendiu, calamităţi naturale, cutremur, alunecări
de teren, inundaţii, coliziuni cu animale, furt, pagube produse în timpul staţionării, precum şi
pagube cauzate de implicarea autovehiculului asigurat în accidente de circulaţie.
Se mai acordă despăgubiri şi pentru:
- cheltuielile de transport ale autovehiculului la atelierul de reparaţii;
- cheltuieli efectuate legate de măsurile de reducere şi limitare a pagubelor;
- pagube produse autovehiculului cu ocazia unor măsuri de salvare a bunului
asigurat sau a construcţiei în care se află în timpul producerii riscului asigurat;
În general sunt exceptate de la despăgubire următoarele pagube şi cheltuieli:
- pagube cauzate de întrebuinţare, uzare, trepidaţii, defecte de fabricaţie a materialelor;
- pagube produse autovehiculului prin influenţa temperaturii motorului;
- pagube provocate cu intenţie de asigurat;
- neluarea măsurilor de limitare a pagubelor;
- săvârşirea accidentului de către o persoană fără permis de conducere;
- conducerea autovehiculului în stare de ebrietate;
- producerea unor pagube obiectului asigurat în timpul comiterii unei infracţiuni;
- pagube produse de operaţiuni militare în timp de război, revoluţie, acte de terorism,
greve, tulburări civile;
Autovehiculele se asigură la sumele declarate de asigurat, dar să nu depăşească
valoarea reală la data încheierii asigurării: S a ≤ Vr , unde Sa – suma asigurată, iar Vr –

valoarea reală.
Valoarea reală se stabileşte ca diferenţă între valoarea din nou a autovehiculului şi
uzura autovehiculului: Vr = Vn – Uz, unde: Vn – valoarea din nou; Uz – uzura autovehiculului;
Uzura autovehiculului se stabileşte conform procentului de uzură stabilit în funcţie de
anumite criterii (starea de întreţinere, capacitatea cilindrică, vechimea în ani, kilometrii
parcurşi, etc) şi care, diferă de la o societate de asigurări la alta. Astfel, U z = Vn × cuz %,
unde: cuz% - procentul de uzură.
Asigurarea autocasco se încheie pe o perioadă de 1 an sau 6 luni pe baza unei cereri tip
completate de solicitant şi în concordanţă cu caracteristicile tehnice reieşite din certificatul de
înmatriculare al autovehiculului.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de suma asigurată şi cota tarifară de primă şi
poate fi plătită integral sau în rate. Cota procentuală de primă este stabilită conform anexelor

36
la condiţiile generale ale societăţii de asigurări respective. Majoritatea asigurătorilor, în
momentul încheierii poliţei procedează la selecţia subiecţilor asigurării şi a riscurilor cuprinse
în asigurare, acordând diferite avantaje sau dimpotrivă, penalizându-i pe acei asiguraţi care,
prin comportamentul lor generează o probabilitate de risc mai ridicată decât media avută în
vedere la determinarea primei de bază.
Procedura este preluată din practica internaţională şi este cunoscută sub denumirea de
clauza „bonus – mallus” şi constă în următoarele:
a) clauza „bonus” se referă la reducerea primei de asigurare pentru contractele de
asigurări cu durata de 1 an, care se reînnoiesc consecutiv în următorii ani. Reducerea este
aplicată începând cu cel de-al doilea an consecutiv de asigurare şi continuă până în cel de-al
şaselea an şi următorii. Aceasta va duce până la o reducere de 40%sau 45%, după care, din al
cincilea an şi următorii, se păstrează la acest nivel, dacă asiguraţii nu au produs avarii şi nu
solicită despăgubiri.
b) partea „mallus” a clauzei constă în majorarea primei de bază începând cu anul
următor de asigurare (de regulă cu 10%) celui în care se constată că asiguraţii au produs avarii
şi au solicitat despăgubiri.
Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către inspectorii de daune. Cuantumul
pagubei se consemnează în devizul de reparaţii, şi este egal cu costul reparaţiilor părţilor
avariate (piese înlocuite, materiale şi manopera aferentă), la care se calculează şi TVA-ul
aferent.
Despăgubirea trebuie să acopere paguba astfel determinată, dar să nu depăşească suma
asigurată şi valoarea reală: D < Sa < Vr sau D = Sa = Vr
Din despăgubire se scade franşiza (dacă asigurarea fost încheiată cu franşiză), precum
şi ratele restante de primă şi scadente la termenul de plată următor datei la care se face plata
despăgubirii. Dacă asigurarea s-a încheiat la o sumă asigurată mai mică decât valoarea reală,
atunci despăgubirea se reduce corespunzător raportului în care se află suma asigurată faţă de
valoarea reală. După plata daunei, suma asigurată se micşorează cu valoarea despăgubirii şi
poate fi reîntregită pentru perioada rămasă până la expirarea asigurării, printr-o primă
suplimentară.
Asiguraţii au obligaţia să acţioneze în scopul întreţinerii în bune condiţii a obiectului
asigurat şi să comunice în scris asigurătorului orice modificare a circumstanţelor de risc
iniţiale, imediat ce acestea apar. Toate aceste elemente prezentate sunt parte integrantă a
condiţiilor generale de asigurare şi pot să difere sensibil de la un asigurător la altul.

37
 3.5. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru (cargo)

Contractele de asigurare a bunurilor pe timpul transportului terestru cuprind doar

mărfurile obişnuite care sunt transportate pe căile ferate, cu vehicule sau prin poştă. În
condiţii speciale pot fi acceptate şi mărfuri perisabile, periculoase (uşor combustibile,
inflamabile sau explozive, lichide acide), bunurile de valoare mare (bani, hârtii de valoare,
documente, obiecte preţioase, colecţii, tablouri), precum şi animalele vii.
În cadrul asigurării bunurilor pe timpul transportului terestru sunt acoperite
următoarele riscuri:
- incendiu, trăsnet, explozie, furtună, ploaie, grindină, inundaţie, cutremur, prăbuşire
sau alunecare de teren, contaminare, avalanşă de zăpadă;
- accidente ale mijlocului de transport: ciocniri, loviri, izbiri, căderi, derapări,
răsturnări, împotmoliri.
- acte de tâlhărie;
- spargere, scurgere, risipire, dispariţie sau furt al bunurilor asigurate, ca urmare a
unui accident al mijlocului de transport;
- accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor.
Nu se acordă despăgubiri pentru:
- pagubele produse din cauza unor însuşiri proprii naturii bunurilor transportate;
- pagubele produse ca urmare a relei conservări de către asigurat a bunurilor
transportate, a ambalării şi a transportării bunurilor în stare deteriorată;
- pagubele produse bunurilor transportate, provocate de viermi, rozătoare, insecte, ger
sau căldură atmosferică;
- pagubele produse bunurilor transportate, ca urmare a predării spre expediere a unor
bunuri excluse de la transport, sub denumire falsă, inexactă sau incompletă.
La asigurările cargo, suma asigurată poate fi formată din:
a) valoarea bunurilor conform facturii;
b) costul transportului şi costul asigurării, dacă acestea nu sunt incluse în valoarea
facturii;
c) cheltuieli şi taxe vamale;
d) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli
care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă.
Cotele de primă variază în funcţie de felul transportului.

38
 În cazul transportului pe căile ferate, răspunderea asigurătorului începe în momentul
primirii bunurilor de către transportator şi încetează în momentul eliberării bunurilor către
destinatar.
În cazul transporturilor efectuate cu autovehicule, răspunderea asigurătorului începe în
momentul încărcării bunurilor în vehicule şi încetează în momentul descărcării bunurilor la
destinaţie.

3.6. Asigurarea aeronavelor

În cadrul acesteia, obiectul asigurării îl reprezintă navele aeriene aparţinând

companiilor aeriene de transport şi asociaţiilor sportive, care sunt asigurate pentru:
- pierderea sau avarierea navei;
- răspunderea faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora, precum şi pentru
mărfurile transportate;
- răspunderea civilă legală faţă de terţi.
În baza contractului de asigurare, pentru pierderea sau avarierea aeronavei se acordă
despăgubiri pentru:
- pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă, ori avarierea aeronavei, în
timpul zborului, rulării la sol şi a staţionării la sol;
- dispariţia aeronavei;
- avariile pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
- cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea aeronavei;
- cheltuielile de judecată, arbitraj făcute de asigurat, cu acordul asigurătorului, în
scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Pierderea fizică directă reprezintă distrugerea completă a aeronavei, fiind imposibilă
repunerea ei în stare de folosinţă.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât
cheltuielile implicate de operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubei, de
transport, reparaţie şi repunere în stare de folosinţă depăşesc 75% din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi, asigurătorul
acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de
despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru:

39
 - vătămarea corporală sau decesul pasagerilor ca urmare a accidentării acestora la
bordul aeronavei sau în cursul operaţiunilor de îmbarcare sau de debarcare;
- pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra pasagerilor;
- pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
- vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor
din afara aeronavei, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate în mod direct de aeronavă sau de
obiecte desprinse ori căzute din aceasta.
La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite următoarele situaţii:
- pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor şi a terenurilor de aterizare
neautorizate, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;
- pierderile provocate de transportul de pasageri şi mărfuri peste numărul de locuri şi
greutatea admisă de capacitatea de transport a aeronavei;
- pierderile provocate de acţiunea intenţionată sau de culpa gravă a asiguratului sau a
reprezentanţilor săi;
- pierderea suferită în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau este
utilizată în alt mod decât cel conform termenilor din certificatul de aeronavigabilitate;
- pierderea suferită ca urmare a folosirii aeronavei în alt scop decât transportul de
pasageri sau mărfuri;
- pierderi produse din cauza zgomotului, poluării sau altor pericole asemănătoare.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:
- dintr-un caz de forţă majoră;
- din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
- din culpa exclusivă a unei terţe persoane.
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate de asigurător şi care
nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje şi pentru
mărfurile transportate, precum şi pentru terţi, în limitele prevăzute în legislaţia din România,
în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate de
asigurat cu partenerii săi externi.
Despăgubirile. În caz de pierdere fizică directă sau de dispariţie, asiguratul este
despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:

40
 - dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costul
reparaţiilor necesare din care se scade valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa
sau valorifica;
- dacă aeronava nu mai poate fi reparată sau dacă efectuarea reparaţiei nu este
justificată, despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade
valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
Asigurarea aeronavelor se poate încheia fie pentru o perioadă de timp, fie pentru o
călătorie determinată.
În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la asigurările încheiate pentru o
perioadă de timp, răspunderea asigurătorului începe şi încetează la datele prevăzute în poliţa
de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o perioadă determinată, răspunderea asigurătorului
începe:
- în momentul începerii operaţiunilor de îmbarcare sau încărcare pe aeroportul de
plecare;
- în momentul pornirii motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri);
şi încetează:
- în momentul terminării operaţiunilor de debarcare sau descărcare pe aeroportul de
destinaţie;
- în momentul opririi motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri);
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan
internaţional prin:
• Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu protocolul de la Haga (1955),
se aplică transporturilor internaţionale de persoane, mărfuri sau bagaje;
• Convenţia de la Chicago (1944), privind transporturile aeriene internaţionale,
prin care ţările semnatare se obligă să acorde dreptul de survol în anumite
cazuri expres menţionate
• Convenţia de la Roma (1953), se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din
afara aeronavei;
• Convenţia de la Tokyo (1963), se aplică infracţiunilor penale sau actelor care
pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în
aeronavă;

41
 3.7. Asigurarea maritimă
3.7.1. Conceptul de avarie
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurărilor de bunuri, protejează navele maritime şi
fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţii folosite în porturi, precum şi încărcătura acestora
împotriva unui complex de riscuri. Principalele riscuri asigurate sunt: uragane, furtună,
incendiu, naufragiul navei, eşuarea navei, ciocnirea dintre două nave-abordaj-, precum şi
ciocnirea navei cu un corp fix plutitor altul decât o navă-coliziune. În afara acestor riscuri care
sunt provocate de forţe majore :i nu de voinţa oamenilor, sunt de menţionat şi pagubele pe
care le pot suferi nava şi încărcătura din cauza neglijenţei echipajului navei, al actelor ilegale
comise fără încuviinţarea armatorului sau pagubele determinate de persoane, străine de nava
respectivă.
Prin avarie se înţelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect, indiferent de
mărimea şi de cauza acestuia. Pierderea obiectului considerat poate fi:
-totală, ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a încărcăturii;
-parţială, ca în cazul deteriorării unor instalaţii de pe navă, al luării de valuri a unor
obiecte aflate la bord, al deteriorării unor produse făcând parte din încărcătură, ca urmare a
pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii unui incendiu pe vas, etc.
În noţiunea de avarie se includ şi cheltuielile excepţionale făcute pentru salvarea navei
şi a încărcăturii. Din punct de vedere al asigurării se face distincţie între avarie particulară şi
avarie comună sau generală.
Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor bunuri
este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu, eşuare, etc), a unei greşeli de
navigaţie (abordaj, coliziune), a viciilor proprii bunurilor respective (autoaprindere, degradare
în anumite condiţii, etc). Pagubele şi cheltuielile care se încadrează în avaria particulară
privesc interesul uneia dintre părţile care participă la expediţia maritimă, adică fie numai
interesul navei, fie pe cel al încărcăturii. Avaria particulară are un caracter accidental şi nu
deliberat, şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor.
Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba (sacrificiul) sau
cheltuiala extraordinară a fost de comandant în mod intenţionat şi raţional pentru salvarea de
la pericolul care ameninţa interesele tuturor celor care participau la expediţia maritimă.
Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie acceptată ca avarie comună, ea trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- paguba (sacrificiul) sau cheltuielile extraordinare să fie rezultatul unei acţiuni
întreprinse cu intenţie de către comandant, iar măsura luată să fie raţională;

42
 - acţiunea să aibă drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii
acesteia, precum şi a navlului (când este cazul);
- sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte
considerate ca pierdute şi lipsite de valoare;
- acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională, iar nu în condiţii normale de
navigabilitate.
Stabilirea caracterului avariei este importantă, deoarece regimul de decontare a
pagubelor diferă în funcţie de natura avariei. În cazul avariei particulare paguba se suportă fie
de navă, fie de încărcătură, în funcţie de bunul care a fost supus avariei sau pentru care s-au
efectuat cheltuieli de salvare, adică acestea privesc fie nava fie încărcătura. În cazul avariei
comune, paguba suferită în urma măsurilor luate în mod conştient şi raţional se repartizează
între cele trei interese, adică între navă, încărcătură şi navlu.
Estimarea pagubelor (sacrificiilor) şi cheltuielilor admise în avaria comună precum şi
repartizarea acestora între părţile interesate se efectuează de experţi specialişti în materie
denumiţi dispaşori. Documentul de lichidare a avariei comune întocmit de aceşti experţi,
poartă denumirea de dispaşă.
În materie de asigurare maritimă, pierderea vizează atât nava cât şi încărcătura şi poate
să fie parţială sau totală. Pierderea parţială – atunci când daunele produse de un risc asigurat
la navă sau la încărcătură nu sunt atât de mari încât bunurile respective să fie considerate
pierdere totală. Pierderea totală poate să fie reală sau prezumată.
O navă este considerată pierdere totală reală, atunci când este complet distrusă sau
grav avariată, încât nu mai poate fi reparată sau costul reparaţiei ar depăşi valoarea comercială
a navei. Această pierdere totală reală poate fi provocată de scufundarea, distrugerea prin
incendiu sau dispariţia fără urmă.
Pierderea totală prezumată sau prin interpretare se caracterizează prin aceea că nava
există şi poate fi salvată şi reparată, dar ea este atât de grav avariată încât operaţiile de salvare
şi reparare, dacă s-ar efectua, ar reclama cheltuieli extrem de mari, care ar depăşi valoarea
asigurată a navei.
În practică, se foloseşte o clauză care prevede dreptul asiguratului de a considera nava
pierdere totală prezumată, atunci când valoarea reparaţiilor depăşeşte trei pătrimi din valoarea
reală sau din valoarea de asigurare a navei.
Asiguratul are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele soluţii:
a) să considere paguba drept avarie parţială şi să păstreze nava, primind de la
asigurător, cu titlu de despăgubire, o sumă egală cu valoarea estimată a pagubei;

43
 b) să abandoneze nava asigurătorului, ca şi cum ar fi o pierdere totală reală, şi să
primească, drept despăgubire, valoarea asigurată.
3.7.2. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului maritim
Acest tip de asigurare denumit „Cargo”, cuprinde bunurile care fac obiectul
transportului internaţional de mărfuri şi se încheie pentru valoarea bunurilor respective,
inclusiv cheltuieli de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli asemănătoare.
Asigurarea cargo se încheie pentru despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a
riscurilor întâmplătoare ale transportului. În practica internaţională, riscurile transportului au
fost grupate, stabilindu-se condiţii de asigurare în care se arată, în mod diferenţiat, ce pierderi
se despăgubesc şi din ce cauze. Condiţiile la care ne referim se numesc A, B şi C şi se
deosebesc între ele prin sfera mai largă sau mai restrânsă de cuprindere a riscurilor în
asigurare.
Sfera cea mai largă de cuprindere în asigurare o oferă condiţia „A” adică acoperă, cu
unele excepţii, toate riscurile de pierdere şi avariere a bunurilor asigurate, urmată de condiţia
„B” şi pe ultimul loc, condiţia „C”.
Pe lângă aceste riscuri de condiţia A, B, C, contractul de asigurare cargo poate să
prevadă şi alte condiţii speciale de risc: riscuri de depozitare, riscuri de furt, jaf şi nelivrare,
riscuri de război, riscuri de grevă, etc.
Asigurarea poate fi încheiată de organizaţii din România, societăţi mixte cu participare
românească, organizaţii străine, etc. asigurarea se încheie în lei şi sau în valută.
Suma asigurată poate fi formată din:
- valoarea bunului (conform facturii sau în lipsa acesteia valoarea de piaţă a bunului la
locul de expediere în momentul încheierii asigurării);
- costul transportului, al asigurării precum şi alte costuri legate de transportul bunului
şi necuprinse în valoarea facturii;
- cheltuieli şi taxe vamale;
- o supra-asigurare de 10% din valoarea bunului asigurat pentru acoperirea acelor
cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Durata asigurării. Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de timp, ci
operează potrivit clauzelor internaţionale pe principiul duratei transportului de la depozit la
depozit. De aici, rezultă că răspunderea asigurătorului începe în momentul în care bunul
asigurat părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare spre a fi transportat şi încetează
când bunul transportat este livrat la depozitul destinatarului.

44
 Locul asigurării. La asigurările de transport, locul asigurării este oriunde se află bunul
asigurat în timpul perioadei de asigurare (în timpul transportului). Asiguratul are obligaţia să
anunţe pe asigurător ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute de asigurător în
momentul încheierii asigurării cum ar fi: schimbarea rutei, a locului de transbordare sau de
destinaţie, întârziere în expedierea încărcăturii.
Contractul este lovit de nulitate, în cazul în care asiguratul a ascuns o serie de elemente
pe care, dacă le-ar fi cunoscut, asigurătorul nu ar fi acceptat asigurarea respectivă sau ar fi
stabilit condiţii de asigurare limitative.
Despăgubirea acordată însumează atât prejudiciul direct cauzat prin distrugerea sau
avarierea bunurilor, cât şi cheltuielile judicios efectuate pentru salvarea bunurilor.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente, care, se adună:
- valoarea bunurilor distruse în întregime;
- volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor avariate parţial;
- volumul cheltuielilor pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor rămase,
şi se scad:
- valoarea recuperărilor ( care mai prezintă o valoare şi pot fi valorificate);
- franşiza, potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea bunurilor în timpul transportului se încheie pe principiul proporţionalităţii.
Ca urmare între „despăgubire” şi „daune” poate să fie un raport de egalitate sau despăgubirea
poate să fie mai mică decât dauna, când încărcătura a fost asigurată pentru o valoare mai mică
decât cea reală.
Pentru acordarea despăgubirii, dauna trebuie să fie constatată. Constatarea daunelor se
face prin „comisarii de avarie”, care sunt persoanele fizice sau juridice ce reprezintă
organizaţia de asigurare la locul unde se constată dauna.
3.7.3.Asigurarea navelor maritime şi fluviale
Această asigurare numită „casco” cuprinde navele comerciale, navele de pescuit, alte
ambarcaţiuni, şalupe, şlepuri, etc.
Asigurarea se poate încheia în una din următoarele condiţii:
a) pierdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni;
b) pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni;
c) pierdere totală şi avarii;
d) pierdere totală;
e) pierdere totală şi avarie comună;
f) asigurarea navelor aflate în construcţie în şantierele navale.

45
 Despăgubirea. În baza asigurării încheiate în una din condiţiile de mai sus,
asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
a) pagubele produse navei de următoarele riscuri:
- pericole ale mărilor, fluviilor, lacurilor etc.;
- incendiu, explozie;
- aruncare peste bord şi luare de valuri;
- piraterie;
- furt comis de către persoane din afara navei;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- coliziune cu diferite nave, obiecte etc.;
- eroare de navigaţie;
b) cheltuieli necesare şi economicoase pentru prevenirea pagubei, micşorarea pagubei
produse;
c) retribuţiile de salvare sau asistenţa acordată navei, inclusiv cheltuielile cu experţii,
avocaţii de judecată etc.;
d) cheltuielile reprezentând contribuţia navei la avaria comună;
e) sumele ce cad în sarcina asiguratului din diverse motive.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
- uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale corpului navei, ale
motoarelor etc.;
- pagubele produse de forţarea gheţii, cu excepţia navelor care au destinaţia de
spărgătoare de gheaţă;
- scoaterea sau îndepărtarea epavei;
- pagube indirecte;
- pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri;
De asemenea, nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse navei de: război, război
civil, revoluţii, greve etc., decât dacă acestea au fost prevăzute expres în contract.
Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurător şi care nu
trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a unei nave
similare la data încheierii asigurării.
Asigurarea casco se poate încheia pentru o singură călătorie bine definită sau pentru
toate călătoriile pe care urmează să le efectueze nava într-o anumită perioadă de timp. De
regulă, se foloseşte această din urmă soluţie, asigurându-se nava pentru toate călătoriile
prevăzute a se realiza în cursul unei anumite perioade, spre exemplu un an.

46
 Constatarea daunei şi determinarea mărimii acesteia se efectuează prin comisarii de
avarie, când nava este în străinătate, şi prin organe proprii la înapoierea navei în ţară.
Răspunderea asigurătorului pentru fiecare pagubă la navă se limitează la suma
asigurată.
În caz de pierdere totală reală, efectivă sau constructivă, sau de dispariţie a navei,
drept despăgubire se plăteşte suma asigurată a acesteia şi suma asigurată suplimentar. Se
consideră pierdere totală constructivă a navei atunci când costul repunerii navei în stare de
folosinţă depăşeşte mai mult de ¾ din suma asigurată a acesteia. Nava se consideră dispărută,
în situaţia în care în timp de 180 de zile de la data ultimei ştiri primite de la aceasta, nu s-a
mai reuşit a se mai obţine vreo informaţie cu privire la existenţa ei.
În caz de avarie, drept despăgubire se plăteşte cuantumul pagubei, fără scăderea uzurii.
Cuantumul pagubei este egal cu costul reparaţiei părţilor sau pieselor avariate ori cu costul de
înlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor părţi sau piese recuperate.
La stabilirea despăgubirii datorate de asigurător, se ţine seama de franşiză, în sensul că
avariile navei se despăgubesc numai în cazul în care cuantumul pagubei depăşeşte franşiza
deductibilă pe eveniment.
Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte nave,
instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.
Asigurătorii în ramura maritimă, pentru încărcături (cargo) şi nave (casco) sunt
organizaţi pe plan mondial în “Uniunea Internaţională a Asigurărilor Maritime” ( I.U.M.I. ).
Aceasta este o organizaţie profesională internaţională, nonguvernamentală, având ca scop
reprezentarea, apărarea intereselor asigurătorilor pe plan mondial, documentarea complexă
asupra conjuncturii pieţelor de asigurare, etc. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1874,
reorganizată în 1946 şi are sediul în Zürich. ADAS a devenit membru al acestei uniuni în
1965.

3.8. Asigurarea animalelor şi a culturilor agricole

Asigurările din agricultură, respectiv asigurarea animalelor şi a culturilor agricole se

încheie numai pe baze contractuale cu societăţile de asigurare româneşti.
3.8.1. Asigurarea animalelor
Se pot asigura animalele aparţinând persoanelor fizice şi juridice indiferent de forma
de proprietate, cu domiciliul, sediul sau rezidenţa în România. Asigurătorul mai asigură

47
animalele primite în folosinţă de persoanele juridice şi care aparţin altor persoane juridice,
precum şi animalele primite spre creştere sau îngrăşare de persoane fizice şi juridice, pe bază
de contracte încheiate cu persoane juridice.
Sunt primite în asigurare (obiectul asigurării): bovinele peste 6 luni; porcinele peste 6
luni; porcinele aflate în îngrăşătorii, aparţinând persoanelor juridice, având o greutate de cel
puţin 40 kg. indiferent de vârstă; ovinele şi caprinele de peste 1 an; cabalinele în vârstă de 1-
15 ani.
Nu pot fi asigurate:
- animalele aflate în gospodăriile care nu respectă regulile sanitar-veterinare de
îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a animalelor;
- animalele bolnave, rahitice, schilodite, oarbe, etc;
- animalele aparţinând persoanelor fizice din localităţile situate în Delta Dunării.
Animalele se asigură pentru sumele propuse de asigurat, la stabilirea cărora se ţine
seama de următoarele criterii:
- la animalele aparţinând persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea
de pe piaţa locală a animalelor respective. În caz de daună, din despăgubire asigurătorul
deduce franşiza stabilită prin contractul de asigurare.
- la animalele de rasă comună, aparţinând persoanelor juridice, suma asigurată nu
poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor în cauză;
- la porcinele din îngrăşătorii, aparţinând persoanelor juridice, suma asigurată se
stabileşte pe baza greutăţii medii a animalelor şi a preţului de achiziţie al cărnii în viu,
practicat de către societăţile comerciale de industrializare a cărnii;
- la animalele de reproducţie, procurate din import de către persoane juridice, precum
şi la cele de rasă de provenienţă indigenă, asigurarea se poate încheia la sume corespunzătoare
valorii de procurare ori celei de inventar a animalelor respective.
Animalele dintr-o gospodărie se primesc în asigurare numai pentru o sumă egală de
fiecare animal din aceeaşi grupă de vârstă şi de rasă.
Despăgubirile se acordă în cazul pieiri animalelor asigurate în urma bolilor, inclusiv
sub formă de epizootii, a accidentelor, a sacrificării (în anumite condiţii), precum şi a scoaterii
acestora din gospodărie pentru combaterea anemiei infecţioase.
Accidente pentru care se acordă despăgubiri se consideră a fi: incendiul, explozia,
trăsnetul, uraganul, cutremurul, grindina; atacul animalelor sălbatice sau al altor animale
muşcătura şerpilor veninoşi, intoxicarea cu ierburi sau substanţe toxice ori medicamentoase

48
precum şi insolaţia, asfixierea, înecul, castrarea făcută de organele veterinare, căderea pe
animale a unor corpuri, leziuni interne provocate de înghiţirea de obiecte.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile în care:
- animalele au pierit din cauza bătrâneţii, au fost tăiate din iniţiativa asiguratului fără a
fi existat o dispoziţie de sacrificare dată de organele în drept;
- animalele au pierit din cauza lipsei de furaje sau furaje necorespunzătoare;
- când cadavrele animalelor au fost distruse sau îngropate înainte de examinarea lor de
către organele în drept;
- paguba s-a produs din culpa asiguratului, a unui membru din conducerea persoanei
juridice, a oricărei persoane fizice majore care locuieşte sistematic şi gospodăreşte împreună
cu asiguratul.
Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma asigurată, cuantumul pagubei şi nici
valoarea animalului la momentul producerii riscului asigurat.
Primele se asigurare anuale sunt stabilite de asigurător în procente faţă de suma
asigurată pe specii, rase şi grupe de vârstă de animale.
Răspunderea asigurătorului începe:
a) în caz de accident, dacă pieirea sau tăierea animalului a avut loc după cinci zile de
la expirarea zilei în care s-au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare;
b) în caz de boală, dacă pieirea, tăierea sau scoaterea animalelor din gospodărie pentru
combaterea anemiei, infecţii, a avut loc după 60 de zile de la expirarea zilei în care s-au plătit
primele şi s-a întocmit contractul.
Răspunderea asigurătorului încetează la ora 2400 a ultimei zile din perioada pentru care
s-a încheiat asigurarea.
În afara asigurării obişnuite a animalelor, la care ne-am referit mai există asigurarea
facultativă globală pentru efectivele mari de animale pe care le deţin societăţile comerciale
pentru producerea, industrializarea şi comercializarea produselor agrozootehnice, societăţile
agricole. Aceasta se încheie fără termen şi include toate animalele din aceeaşi specie, care au
împlinit vârsta de cuprindere în asigurare. Primele de asigurare sunt fixe, pe specii şi grupe şi
se achită trimestrial, pe cap de animal, în funcţie de numărul animalelor din specia asigurată,
existentă la finele trimestrului precedent celui în care se face calcularea primelor.
În cazul în care numărul animalelor existente la sfârşitul trimestrelor prezintă
modificări esenţiale faţă de cel prevăzut, se procedează la regularizarea primelor. Contractul
de asigurare se reziliază, fără restituirea primelor, în cazul în care, sumele datorate de unitatea
asigurată, cu titlu de primă, nu au fost achitate la scadenţă şi nici în perioada de păsuire.

49
Despăgubirile se acordă, în limita sumelor asigurate, ţinând seama de rasa, sexul şi vârsta
animalului la data producerii evenimentului asigurat.
Pentru aceeaşi specie de animale nu pot fi valabile, în acelaşi timp, atât asigurarea
obişnuită cât şi cea globală.
3.8.2. Asigurarea culturilor agricole.
Societăţile specializate în asigurări agricole încheie contracte de asigurare cu persoane
fizice, asociaţii agricole, societăţi comerciale agricole şi regii autonome, pentru culturi
agricole, precum şi pentru rodul viilor, al pomilor şi al hameilor.
Asigurarea acoperă următoarele riscuri:
- la culturile agricole – grindina, îngheţul târziu de primăvară şi/sau îngheţul timpuriu
de toamnă, efectele directe ale ploilor torenţiale, prăbuşirile sau alunecările de terenuri
cultivate, incendiul provocat de descărcări electrice, precum şi efectul furtunii pe terenurile
nisipoase;
- la rodul viilor, al pomilor şi al hameiului, fenomenele de mai sus precum şi furtuna.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
-diminuarea producţiei din cauza nerespectării regulilor agrotehnice;
-revărsarea apelor Dunării
-operaţii militare în timp de război.
Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul
agricol în curs sau pentru anul calendaristic, după cum părţile au convenit. În ceea ce priveşte
durata asigurării, contractele pot fi încheiate pe termen de 1 an sau pe perioade de 3 ani.
În cadrul asigurării obişnuite a culturilor agricole se pot asigura toate speciile de
plante, rodul viilor, al pomilor şi hameiului, cu unele excepţii: fâneţele şi păşunile naturale,
pădurile, plantele decorative, culturile în sere şi răsadniţe, pepinierele de orice fel, plantaţiile
de căpşuni, zmeură şi arbuşti fructiferi.
În sistemul de asigurare pauşală a terenului arabil, se pot asigura culturile agricole de
pe întreaga suprafaţă arabilă a asiguratului cu unele excepţii: loturile hibridare, culturile
semincere, tutunul, via, pomii fructiferi şi hameiul. Aceste culturi pot fi însă asigurate separat
în cadrul asigurării obişnuite.
La asigurarea obişnuită a culturilor, suma asigurată se stabileşte de asigurat, în limitele
agreate de asigurător şi care sunt diferenţiate, în funcţie de grupa tarifară în care se încadrează
fiecare cultură. La asigurarea pauşală a terenului arabil, suma asigurată se stabileşte pe hectar.
Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost stabilită la o
valoare mai mare decât valoarea reală a unei culturi, despăgubirea va fi stabilită la nivelul

50
pagubei reale, şi nu la nivelul sumei asigurate. În situaţia în care o cultură este subasigurată,
despăgubirea va acoperi numai acea parte a pagubei care se încadrează în limita sumei
asigurate.
Prima tarifară la culturile agricole, rodul viei, al pomilor şi al hameiului stabilită la 100
lei sumă asigurată este calculată de asigurător, pe grupe tarifare şi pe categorii de judeţe, în
funcţie de specificul culturii, gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc asigurat,
evoluţia daunelor provocate de respectivii factori în zona respectivă şi de tipul asigurării.
La asigurarea pauşală a terenului arabil, prima tarifară este stabilită pe zone (indiferent
de culturile agricole), în sume fixe pe hectarul de teren arabil cuprins în asigurare.
În cazul contractelor multianuale, la asigurarea obişnuită a culturilor agricole,
asigurătorul practică un sistem de stabilire a primelor bazat pe principiul „bonus-mallus”.
Astfel, o poliţă de asigurare pentru care asigurătorul nu a plătit despăgubiri o perioadă de doi
ani, beneficiază începând cu cel de-al treilea an de reduceri de primă. Invers, în cazul în care
s-au plătit sau se datorează despăgubiri, prima de asigurare pentru anul următor se majorează.
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea culturilor şi a rodului viilor în
momentul producerii riscului asigurat, precum şi de valoarea estimată pagubei; ea nu poate
depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.
Prin cuantumul pagubei se înţelege valoarea producţiei probabile corespunzătoare
gradului de distrugere din riscuri asigurate. Valoarea producţiei probabile pe hectar se
stabileşte prin înmulţirea producţiei medii, realizate la hectar în ultimii trei ani cu recolte
normale, cu suma maximă ce se poate asigura de fiecare kilogram. Constatarea şi evaluarea
pagubelor se efectuează de către inspectorii de daune, în prezenţa asiguraţilor sau a
reprezentanţilor acestora.
Răspunderea asigurătorului începe după intrarea în vigoare a asigurării, la date diferite
în funcţie de momentul în care riscul asigurat poate începe să producă pagube bunului
asigurat (momentul răsădirii, răsăririi, însămânţării, înfloririi, etc – în funcţie de culturi şi de
riscul asigurat).
Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării (secerişului, culesului,
scoaterii rădăcinilor şi tuberculilor).
Asiguratul este obligat să-şi întreţină culturile în bune condiţii, cu respectarea regulilor
agrotehnice, şi să ia măsuri de prevenire a distrugerii ori vătămării culturilor agricole şi a
rodului viilor, a pomilor precum şi pentru limitarea pagubelor, respectiv pentru salvarea
culturilor rămase, prin îngrijirea lor suplimentară.

51
 CAPITOLUL IV

ASIGURĂRI DE PERSOANE

4.1. Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de persoane

În funcţie de riscul asigurat în asigurarea de bază, asigurările de persoane pot fi

împărţite în două categorii:
- asigurări de viaţă, care acoperă riscul de deces;
- asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, care acoperă în asigurarea
principală, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Conform contractului de asigurare, la producerea riscului asigurat, asiguratul primeşte
o indemnizaţie de asigurare corespunzătoare unei sume stabilită iniţial, denumită sumă
asigurată, trebuind să plătească în schimb prima de asigurare. În schimbul unei prime
suplimentare de asigurare, la ambele tipuri de asigurare se pot adăuga clauze adiţionale care
extind acoperirea acordată prin produsul principal.
Acestea poartă denumirea de asigurări de persoane.
Cele mai vechi forme ale asigurării de viaţă au apărut în antichitate (în Grecia şi Roma
antică), sub forma: indemnizaţiilor de deces, care se acordau în vederea acoperirii cheltuielilor
de înmormântare şi asigurărilor de rentă viageră. Prin asigurarea de înmormântare,
asigurătorul suporta toate cheltuielile de înmormântare sau incinerare. Aristocraţii încheiau cu
supuşii lor contracte de rentă viageră, pentru ca aceştia să obţină venituri pentru tot restul
vieţii (acestea prevedeau aceeaşi sumă anuală, indiferent de vârsta asiguratului, fapt pentru
care, de multe ori oamenii declarau copii în locul adulţilor pentru a beneficia de rente pe o
perioadă mai mare).
În Evul Mediu, asociaţiile de sprijin reciproc care reuneau meşteşugarii şi lucrătorii
din acelaşi domeniu (cunoscute sun numele de „ghilde”) constituiau fonduri speciale de
indemnizaţie pentru urmaşii membrilor lor.

52
 În Anglia, în secolele XVI – XVII se practicau asigurări mai evoluate şi diversificate,
principalele fiind:
- asigurările pe termen scurt, respectiv pe o perioadă determinată, numai pentru
acoperirea riscului de deces, folosite de comercianţi şi de cei care voiajau pe mare. De
asemenea, acestea mai erau folosite şi ca o garanţie pentru împrumuturi, astfel încât, dacă
asiguratul deceda, creditul putea fi rambursat de către asigurător.
- asociaţiile mutuale de asigurări, unde membrii acestora participau cu o anumită sumă
la crearea unui fond din care se plăteau anumite sume de bani familiilor membrilor decedaţi;
- anuităţile, care reprezentau o formă de asigurare de pensie, prin care se oferea
asiguraţilor un venit pentru o anumită perioadă de timp. Acestea erau de mare ajutor în special
văduvelor după moartea soţului.
Cu timpul, nevoile care au determinat încheierea unei asigurări de viaţă s-au schimbat,
astfel că astăzi, în afara grijilor legate de cheltuielile de înmormântare, se constată nevoia
unor asigurări printre care:
- asigurarea unei protecţii financiare a familiei sau a celor dependenţi în caz de
deces;
- achitarea datoriilor unei persoane în caz de deces, în care asigurarea apare ca o
garanţie pentru credite;
- alocaţia de urmaş;
- alocaţia de bătrâneţe;
- economisirea pentru eventuale datorii viitoare (studiile copiilor, zestre);
- cheltuieli de spitalizare, îngrijire medicală, compensarea veniturilor în caz de boală
sau invaliditate temporară;
- investiţii, etc.
Asigurarea de viaţă este „o formă de protecţie financiară a dependenţilor sau a altor
persoane desemnate în cazul decesului asiguratului.
Astfel, asigurarea de viaţă se bazează pe „încheierea unui contract de asigurare (poliţă
de asigurare), prin care asigurătorul se obligă să plătească beneficiarului asigurării o anumită
sumă de bani la producerea riscului asigurat (suma asigurată), în schimbul plăţii de către
contractantul asigurării a unei prime de asigurare, care reprezintă preţul protecţiei oferite
asiguratului de către asigurător”. Riscul în asigurarea de viaţă este riscul de deces, care este un
eveniment sigur, cert, însă momentul producerii acestuia este incert.
Astfel, în contractul de asigurare intervin mai multe categorii de persoane, şi anume:
- asigurătorul – este societatea de asigurare;

53
 - asiguratul – este persoana a cărei viaţă se asigură;
- contractantul asigurării – este persoana care încheie poliţa de asigurare şi care
plăteşte prima de asigurare (în general asiguratul este şi contractant);
- beneficiarul asigurării – este persoana care va încasa suma asigurată în cazul
decesului asiguratului.
Primele de asigurare se stabilesc pe baza unor calcule actuariale şi luîndu-se în
considerare criterii generale (statistici demografice, tabele de mortalitate) şi speciale (ce ţin de
individ). Din primele de asigurare încasate se creează rezervele matematice care se valorifică
prin investire şi care duc la sporirea fondului din care se vor plăti sumele asigurate.
La produsul principal de asigurare pot fi adăugate clauze adiţionale funcţie de nevoile
fiecărui asigurat, prin care se extinde gama riscurilor şi implicit a protecţiei prin asigurare.
Asigurările de viaţă clasice nu sunt foarte atractive doar prin cuprinderea în asigurare a
riscului de deces, fapt pentru care societăţile de asigurare au dezvoltat noi tipuri de produse
prin care oferă pe lângă protecţie şi o serie de alte avantaje, cum ar fi: economisire, investiţii,
tratament medical, cheltuieli de înmormântare, pensie pe o perioadă determinată sau viageră,
etc. astfel asiguratul poate beneficia de sume importante pe durata vieţii, aceste tipuri de
asigurări purtând denumirea de „asigurări mixte de viaţă”. Partea de protecţie se referă la
faptul că, în caz de deces, beneficiarul poliţei va încasa suma asigurată, iar în caz de
supravieţuire asiguratul va încasa suma la expirarea contractului, după cum este specificat în
contract.
În vederea clasificării asigurărilor de persoane, se pot folosi mai multe criterii, mai
importante fiind:
a) funcţie de riscul care se asigură, asigurările de persoane pot fi împărţite în
următoarele categorii:
- asigurări de supravieţuire;
- asigurări de deces;
- asigurări mixte de viaţă;
- asigurări de boală;
- asigurări de accidente.
b) după scopul asigurării, asigurările de persoane pot fi clasificate în:
- asigurări de viaţă pe termen limitat;
- asigurări de viaţă pe termen nelimitat;
- asigurări mixte de viaţă cu capitalizare;
- asigurări de pensii.

54
 Indiferent de criteriile de clasificare, există nenumărate variante ale tipurilor de
asigurări, pe care societăţile de asigurări le oferă clienţilor, şi care pot fi adaptate scopurilor şi
nevoilor fiecărui asigurat în parte.

4.2. Tipuri de asigurări de viaţă

Datorită nevoilor variate ale clienţilor, asigurările de viaţă se practică în prezent pe

piaţa asigurărilor în forme din ce în ce mai diverse. Dintre sutele de tipuri de asigurări de viaţă
existente cele mai reprezentative şi frecvente sunt următoarele:
¾ asigurarea de viaţă pe termen limitat;
¾ asigurarea de viaţă pe termen nelimitat;
¾ asigurarea mixtă de viaţă;
¾ asigurarea mixtă redusă;
¾ asigurarea tip student;
¾ asigurarea tip zestre;
¾ asigurarea tip unit-linked;
¾ asigurarea pentru ipotecă,
¾ asigurarea de rentă;
Asigurarea de viaţă pe termen limitat este una dintre cele mai simple forme, ea
încheindu-se pe o anumită perioadă de timp şi acoperind doar riscul de deces. Astfel,
asiguratul va plăti periodic o sumă de bani, denumită primă de asigurare, în schimbul căreia o
a treia persoană desemnată de asigurat, şi denumită beneficiar, va încasa suma asigurată la
decesul asiguratului. De regulă beneficiarul este soţul supravieţuitor, copiii asiguratului,
părinţii, sau uneori prietenii sau persoane care nu fac parte din familie. Cel care decide cine
este beneficiarul care va încasa suma asigurată este asiguratul.
Caracteristic acestei poliţe este faptul că suma asigurată va fi plătită numai dacă
decesul asiguratului se produce în perioada de valabilitate a contractului; dacă la expirarea
poliţei asiguratul este în viaţă asigurătorul nu are nici un fel da răspundere privind plata sumei
asigurate, nici asiguratul, nici beneficiarul nu vor primi vreo sumă de bani.
Deci, această asigurare oferă protecţie doar pentru riscul de deces şi nu presupune
economisire sau capitalizare.
Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat aceasta este asigurarea care acoperă riscul de
deces, pe o perioadă mai lungă de timp a asiguratului, respectiv până la o anumită vârstă.

55
Aceasta presupune ca asiguratul să plătească primele de asigurare până la data pensionării,
riscul de deces fiind acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii asigurării şi
atingerea vârstei respective. Dacă asiguratul ajunge la această vârstă, el va primi suma
asigurată actualizată.
Asigurarea mixtă de viaţă este o asigurare cu capitalizare, prin intermediul căreia este
acoperit nu doar riscul de deces ci şi riscul de supravieţuire. Astfel asigurătorul va plăti
asiguratului sau beneficiarului, în orice condiţii, suma asigurată; dacă asiguratul este în viaţă
la expirarea poliţei, el va primi personal suma asigurată, iar dacă decedează în perioada de
asigurare, suma asigurată va reveni beneficiarului.
Contractul se încheie pe un număr de ani, cu condiţia ca asiguratul să nu depăşească o
anumită vârstă (de regulă 75 ani) la expirarea acestei perioade. Primele de asigurare se
stabilesc în funcţie de suma asigurată, care în general poate fi nelimitată.
Aceasta reprezintă un produs complex, oferind o dublă protecţie, şi având avantajul că
sumele de bani plătite de asigurat sub forma primelor de asigurare reprezintă o formă de
economisire ce va fi valorificată la expirarea contractului. De asemenea, dacă contractantul
acestei asigurări doreşte retragerea banilor, el renunţă la poliţă şi va primi de la societatea de
asigurare o sumă denumită „valoare de răscumpărare”, care creşte odată cu apropierea
termenului de expirare a poliţei.
Asigurarea mixtă redusă Acest tip de poliţă oferă posibilitatea rambursării primelor
aferente riscului de supravieţuire, rămânând la dispoziţia asigurătorului doar prima aferentă
riscului de deces. Dacă la expirarea poliţei asiguratul este în viaţă el va primi suma asigurată,
iar dacă decedează, asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la
momentul decesului, la care se adaugă cota corespunzătoare participării la profit pentru partea
din rezervele matematice investite de asigurător.
Asigurarea tip student are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada de
studii a copiilor, chiar în condiţiile în care intervine decesul plătitorului. Astfel, asiguratul
poate fi părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul este copilul ajuns la vârsta studiilor
universitare. Primele de asigurare sunt plătite de asigurat până la începerea studiilor, urmând
ca beneficiarul să primească rentele la vârsta specificată în contract (durata de plată a rentelor
poate să fie de 4 sau 5 ani), sau suma integral la împlinirea vârstei specificate în contract (de
regulă într-o proporţie mai mică, de 90-95%).
Asigurarea tip zestre este o asigurare tip dotă, prin care părinţii pot să ofere o sumă de
bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătoreşte. Este o poliţă prin care se oferă
protecţie faţă de riscul de deces al persoanei asigurate (părinte sau tutore), iar beneficiarul

56
(copilul) va primi suma asigurată în momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste
(20, 25, 28 ani, etc). este asemănătoare poliţei tip student, diferenţa fiind aceea că suma
asigurată se plăteşte integral şi nu eşalonat. În cazul decesului contractantului, copilul va
beneficia de sumă la termenul convenit, iar în cazul în care intervine decesul beneficiarului,
poliţa devine ca şi în cazul poliţei tip student, o poliţă de asigurare mixtă.
Asigurarea tip unit-linked este o asigurare pe bază de investiţii, care pe lângă
protecţie oferă şi posibilitate investirii. Astfel, prima plătită de asigurat este investită în
fonduri de investiţii puse la dispoziţie de asigurător din care asiguratul primeşte o cotă parte
(un anumit număr de „unit”-uri). Participarea la aceste fonduri de investiţii este condiţionată
de cumpărarea unei asigurări de viaţă.
Produsul unit linked a apărut ca urmare a dorinţei de investiţie a clienţilor, alături de
nevoia de protecţie. Acesta are în structura sa componenta de protecţie şi componenta
investiţională.
Componenta de protecţie este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat,
pentru care plata primelor se face eşalonat până la împlinirea vârstei de pensionare. Pe
perioada protecţiei, suma asigurată este garantată de asigurător. În caz de deces a asiguratului
pe durata contractului, beneficiarul va încasa maximul dintre valoarea sumei asigurate
corespunzătoare asigurării de viaţă şi valoarea contului său la momentul respectiv. Contul
contractantului reprezintă echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile financiare
ale asigurătorului.
Componenta investiţională constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri) în
fondurile financiare special constituite. Aceste fonduri reprezintă un portofoliu de tipuri de
active financiare diverse, administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării.
Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit
linked, iar prima de asigurare plătită va destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în
fondurile financiare.
Unit-ul asigură dreptul clientului de participare la performanţa fondurilor financiare.
Asigurarea pentru ipotecă În cazul cumpărării unei locuinţe sau a unui teren este
necesară încheierea unei asigurări de viaţă prin care creditorul se asigură că, în caz de deces al
debitorului, va încasa sumele restante neplătite. În funcţie de modul de rambursare a creditului
există mai multe forme de ipotecă:
- ipoteca liniară, prin care debitorul şi creditorul stabilesc rambursarea creditului într-
un anumit număr de ani, pe baza achitării anuale a unei sume fixe. Debitul global care constă
în rata la care se adaugă dobânda la suma împrumutată scade anual, deoarece pentru rata deja

57
plătită nu se mai plăteşte dobândă. În acest caz se încheie o asigurare de deces care garantează
achitarea restului sumei în cazul în care debitorul decedează înainte de rambursarea integrală
a creditului.
- ipoteca pe bază de anuitate se caracterizează prin plata dobânzii şi a ratei printr-o
sumă anuală fixă, denumită anuitate. Spre deosebire de ipoteca liniară, suma plătită periodic
nu se micşorează. Pentru acoperirea riscului de deces, şi în acest caz se încheie o asigurare de
capital în descreştere periodică pentru caz de deces, în cadrul căreia capitalul asigurat
cunoaşte o evoluţie paralele cu cea a debitului. În caz de deces, datoria este acoperită prin
plata sumei asigurate de către asigurător. Astfel, în fiecare an se plăteşte o sumă fixă,
constituită din dobândă şi rată, în primii ani cuantumul dobânzii fiind mai mare.
- ipoteca pe bază de asigurare mixtă se practică în două tipuri de contracte: contractul
de credit şi contractul de deces.
- ipoteca în combinaţie cu o asigurare de viaţă care presupune plata în fiecare an a
primei de asigurare pentru asigurarea mixtă şi a dobânzii la creditul angajat. Această asigurare
oferă protecţia pentru riscul de deces, iar suma împrumutată rămâne pe toată perioada
derulării contractului de credit la valoarea maximă şi este rambursată integral, dintr-o dată,
prin indemnizaţia plătită în baza poliţei de asigurare.
Asigurarea de rentă prin care, asigurătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. În
funcţie de perioada de plată a acesteia, se disting:
- renta cu rată fixă, caz în care indemnizaţia de asigurare se plăteşte indiferent dacă
asiguratul mai trăieşte sau nu. Când începe plata acestei rate fixe dacă asiguratul mai trăieşte,
ea se plăteşte un anumit număr de ani, iar dacă acesta nu mai este în viaţă, atunci se plăteşte
suma asigurată beneficiarului.
- renta viageră, caz în care, pentru primirea indemnizaţiei de rentă viageră, asiguratul
trebuie să fie în viaţă. Asigurarea este deci încheiată pe „viaţa” asiguratului. O astfel de
asigurare poate fi încheiată şi în favoarea mai multor persoane, astfel, la moartea unuia dintre
asiguraţi, renta viageră se transferă asupra vieţii celuilalt.
La fiecare dintre produsele de asigurări de viaţă, societăţile de asigurări oferă şi
posibilitatea unor avantaje şi protecţii suplimentare prin plata unor prime adiţionale foarte
mici. Clauzele adiţionale se adaugă contractului de bază, şi au ca scop oferirea unor avantaje
în plus asiguraţilor contra unor sume foarte mici (cele mai frecvente sunt: clauza de scutire de
plată a primelor, clauza de creştere garantată a sumei asigurate, asigurarea suplimentară de
deces prin accident, asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă din accident,
asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din accident).

58
 4.3. Asigurări de persoane altele decât cele de viaţă

În cadrul acestor tipuri de asigurări principalele riscuri acoperite nu se referă la riscul

de deces, ci la acelea care creează suferinţe fizice sau de altă natură.
Astfel, sunt incluse în această categorie, următoarele:
¾ asigurarea medicală;
¾ asigurarea medicală pentru boli incurabile;
¾ asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale;
¾ asigurarea de accidente;
¾ asigurarea de călătorie.
Asigurarea medicală
Este o formă de asigurare practicată în vederea acoperirii totale sau parţiale a
costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile consecutive, a
costului tratamentului medical ca rezultat al unei boli sau vătămări corporale în perioada
asigurată, ori acoperirea pentru boală sau compensarea veniturilor pe perioada de boală.
Riscul de deces nu este cuprins în acest tip de asigurare, iar primele de asigurare ce
trebuie plătite de către asiguraţi sunt diferite pentru bărbaţi şi pentru femei şi funcţie de
categoriile ocupaţionale ale acestora (întrucât riscurile sunt diferite).
Astfel, costurile ce pot fi acoperite prin intermediul acestui tip de asigurare sunt: de
spitalizare, de convalescenţă, de tratament la domiciliu după externare, consultaţii şi
diagnostic, indemnizaţie de maternitate, intervenţii chirurgicale, servicii private de ambulanţă,
costuri de repatriere, etc.
Sumele asigurate pot fi plătite sub următoarele forme:
-sume fixe, reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare;
-sumă fixă pentru intervenţii chirurgicale;
-indemnizaţii pentru servicii de spitalizare private, tratament medical.
Asigurarea medicală pentru boli incurabile
Este o formă de asigurare ce poate fi practicată fie ca acoperire principală, fie ca o
clauză adiţională, în scopul compensării cheltuielilor cu tratamentul medical, sau a oferi o
protecţie în cazul apariţiei unei boli incurabile. Asiguratul va primi suma asigurată la
momentul diagnosticării uneia dintre bolile incurabile incluse pe listă. Astfel, în categoria
bolilor incurabile sunt incluse: cancer, infarct miocardic, bypass arterial coronarian,
insuficienţă renală cu dializă, accident vascular cerebral, transplant de organe vitale,
invaliditate totală.

59
 Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de o serie de factori , respectiv:
-frecvenţa apariţiei bolilor respective, şi care diferă între bărbaţi şi femei (bărbaţii fiind
mai expuşi la atacuri de cord între 40-50 de ani, în timp ce femeile sunt mai expuse la cancer
între 30-60 de ani);
- vârsta maximă de intrare şi de ieşire în şi din risc;
- dacă persoana este fumătoare sau nu;
- date statistice referitoare la cauzele deceselor;
- sistemul internaţional de clasificare a bolilor şi incidenţa acestora, conform
statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
- criterii privind definirea bolilor acoperite.
Suma asigurată poate să fie:
-o sumă plătită la momentul diagnosticării bolii şi acestea pot fi egale diferenţiate pe
tip de diagnostic;
-o sumă plătită anticipat în momentul diagnosticării şi restul în momentul decesului.
Asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale
Această formă de asigurare poate să apară ca un produs distinct sau ca o clauză
adiţională la un produs existent, şi se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată de
asigurat sau de copii acestuia, survenită în urma unei boli sau a unui accident, în perioada de
valabilitate a asigurării.
Intervenţia chirurgicală este o operaţie chirurgicală făcută de un medic pentru a evita o
îmbolnăvire sau o agravare a stării asiguratului şi realizată în concordanţă cu reglementările
medicale profesionale.
Persoana asigurată poate fi orice persoană fizică care se încadrează în limitele de
vârstă stabilite de asigurător; în cele mai multe cazuri pot fi asiguraţi în baza aceleiaşi poliţe şi
copii asiguratului. Evenimentul asigurat este orice operaţie chirurgicală efectuată de asigurat
sau copii acestuia, datorită unor boli sau a unui accident intervenite în perioada de asigurare.
Suma asigurată va fi plătită atunci când asiguratul suportă o intervenţie chirurgicală,
aceasta fiind fixă şi stabilindu-se în funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale.
Asigurarea de accidente este mult diferită de asigurarea de viaţă şi acoperă diverse
riscuri de accidente şi nu riscul de deces, încheindu-se pe perioade mai scurte (de obicei un an
sau chiar mai puţin). Aceasta poate fi impusă prin lege pentru anumite categorii de activităţi,
prin politica de protejare a angajaţilor unei firme a cărei activitate presupune riscuri
semnificative.

60
 Asigurarea de accidente poate fi încheiată ca asigurare individuală sau colectivă (de
grup), aceasta din urmă poate fi încheiată nominal sau pentru toţi angajaţii (ca număr total), pe
profesii, pentru toţi angajaţii indiferent de profesie, sau pentru un număr mediu de angajaţi.
Asigurătorul va plăti sumele asigurate în cazul producerii accidentului sau al decesului
din accident al asiguratului şi/sau cheltuielile medicale necesare.
În ceea ce priveşte riscurile acoperite, în general sunt incluse: accidente de circulaţie,
accidente din practicarea sporturilor, accidente provocate de funcţionarea maşinilor,
aparatelor, instalaţiilor, asfixiere prin emanaţie de gaze sau vapori, înec, prăbuşiri de teren,
fulger, trăsnet, explozii, curentare, lovire, tăiere, arsuri, accidente produse ca urmare a acţiunii
armelor, atac al unei alte persoane. Riscurile excluse sunt: accidente produse în stare de
ebrietate a asiguratului, intoxicaţii ca urmare a abuzului de alcool, medicamente şi droguri,
accidente produse datorită acţiunilor proprii delictuale, imprudente, neglijenţă, accidente
prilejuite de orice formă de război, explozie atomică, contaminare, poluare, sinucidere,
vătămări produse de acţiunile proprii ale asiguratului.
Sumele asigurate se vor plăti de către asigurător pe baza unor investigaţii pe care le
efectuează şi a unor documente, inclusiv medicale.
Asigurarea de călătorie acoperă accidentele sau îmbolnăvirile ce pot să apară în
perioada unei călătorii determinate (de obicei în străinătate), iar unele societăţi de asigurare
acoperă şi riscul de deces în această perioadă. Trebuie specificat faptul că în contractul de
asigurare îmbolnăvirea este acoperită numai dacă nu este legată de o manifestare preexistentă
a unei boli cunoscute sau malformaţii pentru care s-au făcut tratamente prescrise de medic.
De regulă, poliţa include o detaliere a tipurilor de cheltuieli medicale ce vor fi plătite:
tratamentul prescris de medic, spitalizare şi eventuale intervenţii chirurgicale, anestezii,
radiografii, consultaţii, analize de laborator, medicamente, cheltuieli de transport până la
spital.

61
 CAPITOLUL V

ASIGURĂRI DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

5.1. Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă

Asigurările de răspundere civilă au ca obiect acoperirea prejudiciului produs de un

asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asigurătorul este răspunzător din punct de
vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă domeniul în baza căruia o persoană poate acţiona
în instanţă o altă persoană sau o organizaţie, care se presupune că este vinovată de producerea
unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Răspunderea civilă legală presupune
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
- dovada existenţei unui prejudiciu;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciul
adus terţei persoane;
- constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de „răspundere civilă legală” este foarte important, pentru că societăţile
care încheie asigurări de răspundere civilă sunt obligate să despăgubească în numele
asiguratului numai dacă acesta este răspunzător legal să plătească daune unei terţe părţi.
Răspunderea civilă legală apare doar în urma producerii unor prejudicii sancţionate prin lege.
Astfel, asigurarea de răspundere civilă este „acea asigurare prin intermediul căreia se
acoperă toate sumele pe care asiguratul, conform legii, este obligat să le plătească pentru
pagubele materiale sau vătămările corporale produse de el unui terţ”.
Termenii esenţiali ce apar în cadrul asigurării de răspundere civilă sunt:
- asigurat – orice persoană fizică sau juridică;
- terţ – orice persoană fizică sau juridică alta decât asiguratul;

62
 - eveniment asigurat –prin care se înţelege: avarierea sau distrugerea unor bunuri
care nu aparţin asiguratului sau care nu sunt în sarcina ori sub controlul
asiguratului, produse în perioada de valabilitate a poliţei; precum şi vătămarea
corporală sau decesul oricărei persoane, produse în perioada de valabilitate a
poliţei.
Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de societatea
de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube la bunuri.
În cazul persoanelor juridice cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra
de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor fizice se poate
aplica una din următoarele metode:
- metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare;
- metoda evaluării averii personale prezente;
- metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare corporală sau
pentru deces.
Soluţionarea daunelor care decurg din răspunderea civilă depinde mai mult de lege
decât de termenii contractuali ai poliţei de asigurare, întrucât legile privind răspunderea civilă
există separat de termenii poliţei de asigurare. Contractele de asigurare de răspundere civilă îl
protejează pe deţinătorul de poliţă împotriva consecinţelor financiare ale legilor care
reglementează răspunderea civilă.
În orice daună apărută la asigurările de răspundere civilă, inspectorul de daune trebuie
să stabilească:
- acoperirea;
- răspunderea;
- prejudiciul suferit;
- valoarea despăgubirii;
Prin asigurarea de răspundere civilă, va fi acoperit orice tip de vătămare corporală sau
pagubă materială pentru care asiguratul este răspunzător, cu excepţia situaţiilor prezentate ca
excluderi. După stabilirea acoperirii, inspectorul de daună trebuie să evalueze răspunderea
legală şi mărimea pagubelor, astfel este esenţial un proces de investigare în vederea
răspunderii legale.
Înainte de a stabili valoarea despăgubirilor, inspectorii de daună trebuie să determine
mărimea pagubelor produse, acesta bazându-se pe informaţiile furnizate de experţi , cu privire
la mărimea daunelor produse, respectiv de medici, pentru vătămările corporale, de evaluatori,

63
antreprenori, sau de unităţi de reparaţii pentru pagube la bunuri, sau de contabili şi economişti
pentru pierderile financiare.
Pentru cazurile de vătămări corporale, elementele de daună pentru care legea impune
plata unei despăgubiri se referă la cheltuielile medicale deja efectuate precum şi de cele
estimate pentru perioada următoare; de asemenea la pierderile de venit pe perioada în care
reclamantul a fost în incapacitate de muncă.
Despăgubirile pentru cheltuieli medicale şi pentru pierderi de venit sunt denumite
despăgubiri de ordin special. În plus faţă de aceste despăgubiri de ordin special, reclamanţii
pot solicita anumite despăgubiri de ordin general. Acestea sunt practic, compensaţii care se
acordă pentru suferinţa fizică şi pentru consecinţele producerii unui eveniment. Toate daunele
de ordin special şi general sunt denumite daune compensatorii.
Contractul de asigurare de răspundere civilă este format, în general, din: condiţiile
generale privind asigurarea de răspundere civilă, condiţiile specifice fiecărui tip de poliţă,
cererea de asigurare, dovada efectuării plăţii primei de asigurare, poliţa de asigurare şi alte
documente semnate de asigurat şi asigurător.

5.2. Tipuri de asigurări de răspundere civilă

Asigurările de răspundere civilă cuprind o gamă diversă de acoperiri, în continuă

extindere, datorită creşterii gradului de diversificare a activităţilor umane şi datorită
răspunderilor tot mai mari pe care le au faţă de terţi atât persoanele juridice cât şi persoanele
fizice.
Cele mai frecvente tipuri de asigurări de răspundere sunt:
¾ răspunderea angajatorului;
¾ răspunderea producătorului şi a contractanţilor;
¾ răspunderea pentru riscuri comerciale şi industriale;
¾ răspunderea proprietarului;
¾ răspunderea chiriaşului;
¾ răspunderea proprietarilor de magazine;
¾ răspunderea autorităţii publice;
¾ asigurarea de răspundere a proprietarilor unor bunuri;
¾ răspunderea unor categorii de sportivi;
¾ răspunderea pentru poluarea mediului înconjurător;

64
 ¾ răspunderea civilă auto, răspunderea bicicliştilor;
¾ răspunderea civilă faţă de terţi în asigurarea de aviaţie;
¾ răspunderea faţă de terţi în asigurarea maritimă;
¾ răspunderea persoanelor fizice (asigurare de răspundere personală);
¾ asigurarea pentru cheltuieli de judecată;
¾ răspunderea profesională pentru contabili, avocaţi, arhitecţi, constructori – care
acoperă răspunderea pentru erori, omisiuni ale lor sau ale angajaţilor lor,
precum şi pentru medici, chirurgi, stomatologi – care acoperă daunele
provocate pacienţilor din aceleaşi motive;
¾ asigurarea de răspundere a directorilor şi funcţionarilor;
Asigurarea de răspundere a angajatorului oferă protecţie pentru asiguraţi în legătură
cu pierderile, cheltuielile de stabilire a despăgubirilor legate de răniri, îmbolnăviri determinate
de neglijenţa angajatorului. Terţa parte este angajatul sau un fost angajat care suferă o
vătămare corporală sau o îmbolnăvire datorită neglijenţei, erorilor, defecţiunilor sau
omisiunilor angajatorului. În multe ţări, asigurarea de răspundere a angajatorului este
obligatorie.
Asigurarea de răspundere a producătorului este practică datorită faptului că toţi cei
care vând o marfă au o răspundere faţă de cei care o folosesc sau o consumă. Prin utilizarea ei
se pot produce vătămări corporale, îmbolnăvire, deces sau rănire, pierderi sau prejudicii
materiale. În ţările dezvoltate reglementările sunt puternic protective pentru consumatori, iar
limitele răspunderilor sunt ridicate. În Marea Britanie această răspundere există chiar dacă
mărfurile se vând în altă ţară, iar în Statele Unite ale Americii răspunderile se ridică la sume
uriaşe datorită reglementărilor stricte privind protecţia consumatorilor.
Asigurarea de răspundere a directorilor este o formă de protecţie specializată care
acoperă răspunderea directorilor şi membrilor consiliilor de administraţie pentru erori şi
neglijenţă în conducerea unei companii. De asemenea, poate fi acoperită, printr-o poliţă
asemănătoare, şi răspunderea altor categorii de personal. Asigurătorii elaborează condiţii
specifice fiecărui client, funcţie de nevoile acestuia, pe criterii de activitate, nivel de
răspundere, şi altele. Poliţa oferă acoperire şi pentru cheltuielile cu avocaţii pentru apărarea în
proces şi compensaţiile financiare pe care directorul sau funcţionarul ar trebui să le plătească.
Răspunderea civilă auto se referă la responsabilitatea legală legată de vătămarea
corporală sau de distrugerea proprietăţii ca urmare a deţinerii, întreţinerii şi folosirii unui
autovehicul. Aceasta îmbracă două forme: asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie şi

65
asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule cu
valabilitate numai în afara teritoriului României.
Asigurarea de răspunderea civilă faţă de terţi în asigurarea de aviaţie. Ca regulă
generală, răspunderea civilă a proprietarului sau operatorului unui aparat de zbor se determină
în funcţie de legislaţia existenţi în statul în care s-a produs accidentul sau în cel care are cea
mai mare legătură cu accidentul produs, cu excepţia cazului în care există tratate de
colaborare internaţionale care reglementează acest aspect.
Asigurarea de răspundere civilă de aviaţie oferă deţinătorului de poliţă de asigurare
protecţia împotriva reclamanţilor care au suferit vătămări corporale sau daune (respectiv
vătămări sau pagube provocate: echipajului, pasagerilor, alte persoane decât pasagerii,
administratori de hangare, bunuri diverse).
Asigurarea de răspunderea faţă de terţi în asigurarea maritimă. În cadrul acestui tip
de asigurare sunt cuprinse: răspunderea pentru vătămarea, îmbolnăvirea sau decesul
membrilor echipajului, muncitorilor portuari, pasagerilor sau altor persoane aflate la bord,
personalului care nu se află la bordul navei; răspunderea pentru avarierea altor nave, bunuri
existente pe alte nave, inclusiv a încărcăturii acestora, a podurilor, docurilor, ecluzelor
navigabile şi a altor structuri; răspunderea civilă pentru prejudiciile produse de poluare.
Asigurarea privind răspunderea publică constă în rambursarea unor sume necesare
asiguratului pentru compensarea unui terţ, în calitate de public, în cazul vătămării corporale
sau pagubelor materiale provocate de neglijenţa sa sau a angajaţilor săi. Astfel de răspunderi
pot proveni din: duşumele alunecoase, defecte ale scărilor, lifturilor sau scărilor rulante,
vitrine, mărfuri care cad de pe rafturi sau din vitrine, uşi-capcană, parcuri, muzee, etc.
Asigurarea de răspundere personală este necesară datorită faptului că orice persoană
fizică are obligaţia de a nu cauza nici un fel de vătămări corporale terţilor sau pagube
proprietăţilor lor. Astfel, persoanele fizice răspund faţă de terţi prin activitatea zilnică pe care
o desfăşoară şi care implică o anumită răspundere (sport, plimbatul animalelor, etc). poliţele
se pot încheia şi pentru răspunderea familiei.
Asigurarea pentru cheltuieli de judecată. Aceasta nu este o asigurare de răspundere
în adevăratul înţeles al termenului, dar este importantă deoarece este totuşi legată de
răspunderea faţă de terţi. Aceasta include acţiunile duse de clienţii şi angajaţii asiguratului
sau de vecinii acestuia.
Asigurarea de răspundere profesională are ca scop despăgubirea celor ce suportă
diverse pagube materiale sau financiare din vina anumitor profesionişti, apărând ca o
necesitate impusă de implicaţiile practicării anumitor profesii care pot produce altora pagube

66
provocate din neglijenţă în exercitarea profesiei. În această categorie se încadrează profesiile
care oferă consultanţă sau prestează un serviciu specializat, cum ar fi: constructorii, arhitecţii,
avocaţii, contabilii, economiştii, medicii, consultanţii şi în general, orice profesie sau meserie
care presupune o mare răspundere. Prin activitatea desfăşurată, aceste categorii de persoane
pot, prin eroare, greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie să aducă prejudicii
persoanelor pentru care lucrează sau unor terţi.

67
 CAPITOLUL VI

FORME ŞI METODE DE REASIGURARE

6.1. Consideraţii generale

O societate de asigurare este interesată să manifeste o preocupare constantă pentru ca

portofoliul său să corespundă cerinţelor unei bune stabilităţi financiare, adică să fie omogen,
diversificat şi dispersat. Cum însă lucrul acesta nu se realizează dintr-o dată, acţiunea de
îmbunătăţire a structurii portofoliului trebuie continuată şi după încheierea contractelor de
asigurare.
Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurare, se folosesc două
soluţii şi anume coasigurarea sau reasigurarea.
Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de
valoare mare. În practica asigurărilor de bunuri se ivesc deseori cazuri când, dată fiind
valoarea ridicată a bunurilor oferite spre asigurare, un asigurător să nu consimtă la încheierea
contractului pentru întreaga valoare. Atunci, asiguratul tratează, cu ajutorul unui intermediar,
cu mai mulţi asigurători, posibilitatea fracţionării asigurării valorii bunului respectiv şi
acoperirea fiecărei părţi în parte la un alt asigurător. Fiecare societate de asigurare care
participă la asigurarea unei fracţiuni din valoarea bunului în cauză reprezintă un coasigurător.
Fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat
prin contract, iar nu în mod solidar.
La producerea daunei, asiguratul tratează de regulă, problemele legate de constatarea
daunei, stabilirea şi plata despăgubirii, cu una din societăţile participante – care este societate
garantă – şi care acţionează în numele tuturor, la lichidarea respectivă, fiind însă necesară
aprobarea fiecăruia dintre coasigurători. Neajunsurile coasigurării rezidă în faptul că
asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător, plasarea riscului
necesitând uneori un timp îndelungat, iar decontarea daunelor este greoaie. Asigurări sub
forma coasigurării se încheie în Marea Britanie, Franţa şi în alte ţări.

68
 Reasigurarea constă în cedarea de către asigurător, către alte societăţi, a părţii din
riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie. Dacă la coasigurare, redistribuirea riscurilor
se produce în faza încheierii asigurării propriu-zise, în schimb, la reasigurare redistribuirea
riscurilor are loc după perfectarea contractului de asigurare, adică în faza posterioară
asigurării. Necesitatea redistribuirii riscurilor subscrise nu este „descoperită” de asigurător
numai după încheierea asigurării, ci ea este cunoscută şi avută în vedere de el de la bun
început. Altfel spus, reasigurarea nu constituie (sau nu ar trebui să constituie) o măsură de
reperare a unei erori comise de asigurător în procesul de negociere şi perfectare a contractului
de asigurare.
La început, reasigurarea se practica de societăţile profilate pe încheierea de asigurări
directe care simţeau nevoia imperioasă a ameliorării portofoliilor lor. Ulterior au fost
constituite societăţi specializate în operaţii de reasigurare, fără însă ca societăţile de asigurare
să renunţe la acest gen de operaţii. Ţări în care reasigurarea a căpătat o amploare tot mai mare
au fost Germania, Marea Britanie, Elveţia, Franţa, Italia.
Cu timpul, piaţa naţională a reasigurărilor devine prea îngustă pentru a absorbi
întreaga ofertă de cedare în reasigurare, ceea ce determină societăţile de asigurare să-şi
plaseze o parte din riscuri la societăţile de reasigurare din străinătate. Cu cât mai largă este
participarea societăţilor de reasigurare la redistribuirea riscurilor, cu atât mai accentuată este
dispersarea geografică a riscurilor.

6.2. Contractul de reasigurare şi principiile ce stau la baza acestuia

Între reasigurător şi reasigurat se stabileşte o relaţie, pe baza liberului consimţământ

care exprimă acordul de voinţă al părţilor în legătură cu acceptarea/cedarea de riscuri în
reasigurare, această relaţie fiind finalizată într-un document denumit contract de reasigurare.
Astfel, contractul de reasigurare reprezintă înţelegerea stabilită între două părţi,
denumite „reasigurător” şi „reasigurat”, prin care reasigurătorul preia o parte din risc de la
reasigurat, în schimbul unei sume numită „primă de reasigurare”, pentru care se obligă să-i
plătească acestuia din urmă, partea din despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului,
conform condiţiilor stipulate în contract.
Principalele trăsături ale acestui contract pot fi sintetizate astfel:
- contractul de reasigurare este condiţionat de existenţa unui contract de asigurare
încheiat între asigurat şi asigurător;

69
 - contractul de asigurare şi cel de reasigurare există în acelaşi timp;
- contractul de reasigurare este un contract separat încheiat între reasigurător şi
reasiguratul său, la care asiguratul original nu este parte;
- despăgubirea va fi suportată doar pentru răspunderea pe care asigurătorul direct şi-a
asumat-o prin contractul de asigurare.
În practica internaţională nu există o formă standard a contractului de reasigurare,
întâlnindu-se anumite tipuri de contracte, în funcţie de unele criterii, precum: interesul
reasiguratului, natura şi dimensiunea riscului, domeniul în care se va încheia tranzacţia.
Activitatea de reasigurare şi contractul de reasigurare se desfăşoară pe baza unor
principii, care trebuie să fie cunoscute şi respectate întocmai de către părţi, şi anume:
- obligativitatea existenţei interesului asigurabil;
- principiul maximei bune credinţe (relaţia dintre părţi bazându-se pe „cea mai mare
bună credinţă);
- principiul despăgubirii;
- obligativitatea existenţei, în momentul încheierii contractului de reasigurare, a unui
obiect al reasigurării.
Din punct de vedere juridic, contractul de reasigurare prezintă aproape aceleaţi
caracteristici ca şi contractul de asigurare, respectiv:
- este un contract consensual, având la bază acordul de voinţă al părţilor asupra
elementelor contractului;
- are un caracter sinalagmatic, întrucât presupune obligaţii interdependente şi reciproce
ale părţilor;
- este un contract succesiv, presupunând o anumită perioadă în care reasigurătorul
acordă protecţie companiei cedente pentru riscurile preluate, iar aceasta din urmă plăteşte
prima de reasigurare;
- are un caracter oneros, deoarece se bazează pe contraprestaţii reciproce;
- are un caracter aleatoriu, există incertitudinea producerii riscului şi a rezultatelor
finale ale contractului;
- este un contract de adeziune, clauzele contractuale fiind propuse de către una dintre
părţi, cealaltă având posibilitatea de a accepta sau refuza oferta primită.
- o particularitate a acestui contract o reprezintă prezenţa elementului de extraneitate,
deoarece părţile contractante sunt, de regulă din ţări diferite.
Într-un contract de reasigurare, participanţii, persoane juridice sun „compania
cedentă”, respectiv asigurătorul direct, care are deja încheiată o poliţă de asigurare cu un

70
asigurat pentru un anumit risc şi care doreşte să cedeze o parte din acesta, devenind reasigurat,
şi „reasigurătorul, care preia partea din risc cedată.
Încheierea contractului de reasigurare obligă părţile la respectarea tuturor clauzelor.
Reasiguratul are obligaţia de plată a primei de reasigurare la nivelul şi în condiţiile stabilite şi
totodată să anunţe reasigurătorul asupra mersului afacerii, iar în cazul producerii de daune
trebuie să anunţe reasigurătorul în termenul cel mai scurt posibil. Reasigurătorul are obligaţia
de a asigura protecţia împotriva riscurilor, în schimbul primei de reasigurare primite de la
compania cedentă şi de a-i plăti acesteia despăgubirile de reasigurare în cazul producerii
riscului reasigurat.
Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea constând
numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare a părţilor.
Contractul de reasigurare cuprinde de regulă:
- obiectul reasigurării;
- răspunderea asumată de reasigurător;
- răspunderea reţinută de reasigurat pentru contul său propriu;
- condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
- modul de decontare a primelor şi respectiv a daunelor;
- durata contractului;
- alte clauze privind raporturile reciproce (arbitraj, decăderea din
drepturi, etc.).
Reasigurarea constituie astfel, un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor
între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui
echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.

6.3. Forme de reasigurare

În prezent se practică două forme principale de reasigurare, şi anume:

1. reasigurarea proporţională;
2. reasigurarea neproporţională.
6.3.1. Reasigurarea proporţională
Reasigurarea proporţională a fost prima formă de reasigurare, dezvoltându-se din
sistemul coasigurării, prin care mai mulţi asigurători împărţeau între ei în proporţii convenite
o parte a asigurării directe.

71
 Prin acest tip de reasigurare, reasigurătorul acceptă o răspundere stabilită ca o
proporţie din suma asigurată iniţial prin contractul de asigurare directă, daunele înregistrate
repartizându-se între compania cedentă şi reasigurător în mod direct proporţional cu
acoperirea acordată.
În principal, contractele de reasigurarea proporţională sunt de două tipuri:
a) contract de reasigurare „cotă – parte”;
b) contract reasigurare „excedent de sumă”;
a) Reasigurarea „cotă – parte” se caracterizează prin aceea că participarea
reasiguratului se stabileşte sub forma unei cote procentuale din suma asigurată prevăzută în
contractul de asigurare; participarea reasigurătorului se stabileşte tot sub formă de cote
procentuale.
Deci, reasiguratul reţine o anumită cotă din suma asigurată, iar diferenţa până la 100%
o cedează în reasigurare. Reasigurătorii, la rândul lor, participă fiecare în parte cu o anumită
cotă procentuală la riscurile prevăzute în contractul de reasigurare.
Proporţionalitatea se referă nu numai la suma asigurată, dar şi la repartizarea primelor
de asigurare şi a daunelor înregistrate. Astfel, primele de asigurare se împart reasigurat şi
reasigurători în aceeaşi proporţie în care aceştia au participat la repartizarea sumei asigurate.
La fel se procedează şi la acoperirea daunelor: din daunele înregistrate, reasiguratul şi
reasigurătorii suportă, fiecare în parte, o cotă din daune corespunzătoare sumei asigurate
reţinute, respectiv primite în reasigurare.
Acest sistem de reasigurare este preferat de reasigurător, deoarece nu permite o
selecţie a riscurilor din partea reasiguratului. Ca urmare, portofoliul reasigurătorului va fi la
fel de diferit şi de dispersat ca şi cel al reasiguratului. Avantajul pentru reasigurător constituie,
însă, un dezavantaj pentru reasigurat, deoarece portofoliul de asigurări al acestuia din urmă
este, de obicei, compus dintr-un mare număr de riscuri mici şi mijlocii care în mod normal nu
ar necesita reasigurare. Ori, cedând şi aceste riscuri în reasigurare, reasiguratul renunţă la un
important volum de prime.
Din punct de vedere tehnic, acest tip de reasigurare nu prezintă nici un fel de
dificultate şi este avantajos din punct de vedere administrativ.
Reasigurarea cotă-parte, denumită şi în participaţie, se practică mai ales de către
societăţile de asigurare nou înfiinţate, care nu au capacitatea ca, din riscurile subscrise, să
reţină sume importante şi nici nu dispun de un serviciu de reasigurare puternic care să poată
utiliza forme de asigurare mai eficiente, dar mai laborioase. Reasigurarea cotă-parte suplineşte

72
aceste neajunsuri inerente începutului, întrucât procentul de reţinere aplicându-se linear, nu
reclamă operaţii administrative complicate şi costisitoare.
Întrucât nu realizează omogenizarea cantitativă a riscurilor – obiectivul de bază al
reasigurării – ci numai reducerea volumului răspunderilor asumate de asigurător până la
nivelul capacităţii sale financiare, unii specialişti nu consideră reasigurarea cotă-parte ca o
formă veritabilă de reasigurare.
Cu toate acestea, această reasigurare este frecvent folosită în unele ţări chiar şi de
societăţile de asigurare mai vechi. Ea se mai utiliza în ramurile în care s-au înregistrat
rezultate negative, din care cauză reasigurătorii ezită să mai accepte riscuri în reasigurare pe
baza vechilor formule.
b) Reasigurarea „excedent de sumă” se caracterizează prin aceea că reasiguratul
stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită şi plin de
conservare, şi tot ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul, până la limita maximă a
sumei asigurate, îl cedează reasigurătorului.
Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază ca mărime de la o ramură de
asigurare la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, al aceleiaşi categorii de risc, de la obiect
asigurat la altul.
Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică, de obicei, la asigurările de bunuri
(clădiri, construcţii şi echipamente industriale, maşini şi aparate, materiale, produse, etc)
deoarece aici suma asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie a
reasiguratului poate fi diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu,
explozii, avarii, furt prin efracţie, etc).
Sistemul excedentului de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul reasigurării,
adică omogenizarea răspunderii reţinute de reasigurat. El prezintă pentru reasigurat avantajul
că riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii (plinul de conservare) nu vor fi reasigurate.
Mărimea reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor este un
prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare. Aceasta, deoarece la stabilirea reţinerii
proprii reasiguratul va ţine seama de probabilitatea producerii riscului, de întinderea daunei,
de mărimea medie a sumelor asigurate şi a mijloacelor financiare de care dispune. La riscurile
mai „bune” plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai „puţin bune”.
Reasigurarea excedent de sumă asigurată reclamă, însă, un mare volum de muncă:
pentru fiecare contract se calculează raportul dintre reţinerea proprie (plinul de conservare) şi
suma asigurată, precum şi raportul dintre suma care se cedează în reasigurare (excedentul) şi

73
suma asigurată. Aceasta, pentru a stabili cât reprezintă, procentual, partea din suma asigurată
care rămâne în sarcina reasiguratului şi respectiv partea preluată de reasigurători.
6.3.2. Reasigurarea neproporţională
Alături de forma clasică, proporţională a reasigurării, s-a dezvoltat treptat forma
neproporţională. Aceasta, deoarece a apărut teama că contractele de valori mari nu vor putea
fi plasate integral în reasigurare pe baze proporţionale. În plus, reasigurarea proporţională
reclamă un volum mai mare de muncă decât cea neproporţională.
La contractele neproporţionale, repartizarea răspunderii între reasigurat şi reasigurători
se face în funcţie de volumul probabil al daunei, şi nu în baza unui raport proporţional faţă de
suma asigurată. La acest tip de contract, răspunderea reasiguratului este limitată, pentru
fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade partea de daună care depăşeşte răspunderea
reasiguratului.
Contractele de reasigurare neproporţională se clasifică în funcţie de modalitatea de
exprimare a limitei monetare (ca o sumă absolută sau ca o cotă procentuală din volumul
daunei). Astfel, aceste contracte pot fi:
a) contracte de reasigurare „excedent de daună”;
b) contracte de reasigurare „oprire a daunei” (sau „excedent a ratei a daunei”).
a) Reasigurarea „excedent de daună”. La această reasigurare, răspunderea
reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel), denumit
prioritate, franşiză sau prag, iar răspunderea reasigurătorilor vizează partea de daună care
depăşeşte prioritatea. Drept urmare, răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă
din dauna probabilă. În ceea ce priveşte răspunderea reasigurătorilor, aceasta este fie limitată
la o sumă fixă din daună, fie nelimitată.
Reasigurarea excedent de daună se utilizează mai ales în ramurile în care în urma
producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube deosebit de mari ( de exemplu:
răspunderea civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării şi a litoralului cu ţiţei;
răspunderea ce revine unei centrale atomoelectrice care a suferit un grav accident, etc).
Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul, pentru reasigurat, că-i permite să
limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de
plată, iar pentru reasigurători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli de
administraţie.
În schimb, acest tip de reasigurare reclamă un volum mare de muncă din partea
reasiguratului pentru evidenţierea răspunderilor ce revin asigurătorilor pe nivele de daune; în
plus, nu asigură nici omogenizarea portofoliilor reasigurătorilor.

74
 b) Reasigurarea „oprire a daunei”. La această reasigurare, reasiguratul se angajează
să acopere din daunele produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un procent din
volumul primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.
Altfel spus, la reasigurarea oprire de daună participarea reasigurătorilor la acoperirea
daunei este dependentă de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei
înregistrate. Acest raport este de regulă, subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă
pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea acestei
variante de contract, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea daunei pe care
înţelege să o suporte pornind de la rata daunei.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent din
dauna produsă raportat la primele încasate.
Pentru a nu-şi asuma angajamente excesiv de mari, la încheierea contractului,
reasiguratul e bine să manifeste prudenţă şi să precizeze şi mărimea absolută a opririi de
daună, şi nu doar mărimea relativă a acesteia în raport cu primele încasate. Aceasta, deoarece
este posibil ca volumul primelor efectiv încasate să depăşească pe cel al primelor estimate,
ceea ce atrage după sine majorarea automată a răspunderii reasiguratului.
Şi reasigurătorii sunt interesaţi ca răspunderea lor să fie stabilită şi ca mărime absolută
nu numai ca procent faţă de primele încasate de reasigurat. Ceea ce depăşeşte această limită
rămâne în sarcina reasiguratului. La aceste contracte, un rol foarte important joacă buna
credinţă a reasiguratului în ceea ce priveşte informarea corectă a reasigurătorului despre
mărimea reală a daunelor înregistrate şi a primelor încasate.
La reasigurările neproporţionale, o problemă extrem de importantă o constituie
stabilirea cuantumului primelor cuvenite reasigurătorului. Aceasta, deoarece prima de
reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasigurătorului nu este proporţională cu
angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de acoperit), ci este mult mai mică.
Aceasta se explică prin faptul că posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în
contract) sau chiar a daunei medii (care se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai
redusă decât probabilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi
rămân în totalitate în sarcina reasiguratului.
La repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurător se foloseşte o metodă denumită
„cost al arderii” care se bazează pe următoarea formulă:
D ⋅ 100
Ca = , în care:
P ⋅ 80
Ca = costul arderii;

75
 D – volumul daunelor înregistrate de reasigurat, la nivelul considerat din ramura de
asigurare în cauză, în ultimii 5 ani;
P – volumul total al primelor încasate de reasigurat, în ramura considerată, în ultimii 5
ani;
100
- arată în ce proporţie se reduce raportul daune prime.
80
Costul arderii reprezintă cota de primă cuvenită reasigurătorilor exprimată în procente
şi care se aplică asupra volumului de prime încasate în anul de asigurare.
În contractele de reasigurare, odată cu cedarea unei părţi din riscurile asumate,
reasiguratul cedează în mod automat şi primele de asigurare aferente acesteia. Astfel, pe
măsură ce încasează prima de asigurare de la asigurat, reasiguratul decontează prima de
reasigurare cuvenită reasigurătorului. La rândul lor, reasigurătorii se angajează, prin
contractul de reasigurare să plătească reasiguratului un comision de reasigurare. Raţiunea
acestui comision constă în faptul că obţinerea asigurării presupune anumite cheltuieli, pe care
le suportă reasiguratul din prima încasată de le asigurat. Mărimea comisionului de reasigurare
se determină în funcţie de mărimea medie a daunelor, stabilite pe baza statisticii, pe o
perioadă de timp. Cu cât acest comision este mai ridicat, cu atât costul reasigurării pentru
reasigurat va fi mai mic.
Pe lângă comision, prin contractul de reasigurare, reasigurătorul se angajează să
plătească reasiguratului şi o cotă din beneficiul realizat în urma reasigurării. De menţionat că
reasiguratul poate să participe numai la împărţirea beneficiului realizat de reasigurător şi nu la
pierderea eventuală a acestuia.
În cazul în care reasiguratul realizează pierdere în loc de beneficiu de pe urma
contractului de reasigurare, reasiguratul se angajează ca în anii următori perioadei care s-a
încheiat cu pierdere, aceasta să fie dedusă din beneficiul realizat de reasigurător şi numai
rezultatul net să fie repartizat.
La determinarea beneficiului realizat de reasigurător, se ţine seama de primele încasate
de reasigurător, de comisionul de reasigurare, de daunele plătite, de rezervele pentru daune
nedecontate şi de cheltuielile de administraţie ale reasigurătorului.
Reasigurarea constituie o modalitate frecvent utilizată pentru omogenizarea riscurilor
sub raport cantitativ şi pentru dispersarea acestora sub raport geografic (teritorial). Nu
întotdeauna, însă, acest obiectiv se realizează în mod corespunzător, deoarece subscrierea în
reasigurare se face pe două căi: pe baza ofertelor primite direct de la societăţile de asigurare şi
pe baza ofertelor primite de la curtieri. Nici în primul şi nici în al doilea caz nu se face o

76
analiză temeinică a riscurilor primite în reasigurare. În acest fel, se ajunge ca un reasigurător
să participe la unele riscuri în proporţie exagerat de mare, fenomen denumit risc de cumul.
Corectarea acestei stări de lucruri, se realizează prin retrocesionarea unei părţi din riscurile
acceptate de către reasigurător în reasigurare, folosind în acest scop fie sistemul cotă-parte, fie
pool-ul de retrocesiune. Retrocesiunea devine astfel, un mijloc de echilibrare a rezultatelor
sale financiare.

6.4. Metode de reasigurare

În reasigurarea internaţională se utilizează două metode de bază, şi anume:

- metoda facultativă;
- metoda contractuală.
Pe lângă acestea s-au conturat şi alte metode care derivă din cele două amintite
anterior, mai cunoscute şi mai frecvent întâlnite fiind:
- metoda „facultativ – obligatorie”;
- „pool”-urile de reasigurare
Metoda facultativă.
Obiectul reasigurării facultative îl constituie localizarea riscurilor individuale între
companiile de asigurări directe. Semnificaţia termenului „facultativ” se referă la faptul că
reasigurătorul nu este obligat să accepte şi să încheie tranzacţia în condiţiile propuse de
compania cedentă. Aceasta se practică pentru plasarea unui risc, rest de risc sau clasă de
riscuri specifice, ori când metoda contractuală nu oferă partenerilor condiţiile pe care le
doresc pentru reasigurarea respectivă.
Astfel, fiecare risc propus spre reasigurare este tratat şi analizat separat, iar
reasigurătorul poate accepta sau refuza. De obicei, reasigurarea facultativă sa încheie prin
contracte proporţionale, însă tot mai mult în ultimul timp se constată tendinţa de a se încheia
prin contracte eproporţionale.
Reasigurarea facultativă este cea mai veche metodă de reasigurare, în prezent
folosindu-se pentru anumite categorii de riscuri categorii de riscuri, precum: incendiu,
accidente, unele riscuri maritime. În reasigurarea facultativă, compania cedentă şi viitorul
reasigurător sunt liberi să cedeze, şi respectiv, să accepte sau să respingă oferta. Ea respectă
„principiul dublei selecţii”, şi anume, pe de o parte, selecţia pentru compania cedentă care

77
decide dacă reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecţia pentru reasigurător,
care îşi rezervă dreptul de a accepta sau a refuza ce i se propune.
Metoda contractuală.
Această metodă este mult mai utilizată în reasigurările internaţionale, fiind mult mai
comodă, cu cheltuieli de administrare mai mici şi pretându-se la toate categoriile de afaceri.
Reasigurarea contractuală este forma obligatorie care are la bază „principiul non selecţiei”
pentru cele două părţi.
Contractul este încheiat între compania cedentă şi reasigurător pentru reasigurarea
unui ansamblu de riscuri fără posibilitatea de alegere a unui singur risc sau a unui grup de
riscuri. Ansamblul de riscuri cedate de asigurător poartă denumirea de „portofoliu. Deci,
reasigurarea facultativă este ataşată de noţiunea de risc luată individual, în timp ce
reasigurarea obligatorie (contractuală) este ataşată de noţiunea de portofoliu luată în totalitate
ca o sumă de riscuri.
Conform acestei metode, reasigurătorul nu examinează separat fiecare risc individual
şi nu are dreptul să refuze sau să evalueze un singur risc dacă el nu este inclus în contract.
Reasigurătorul este obligat să accepte atâr riscurile „bune” cât şi pe cele „rele”.
Metoda contractuală prezintă avantal atât pentru reasigurător, cât şi pentru reasigurat.
Reasigurătorul este sigur că va obţine un volum substanţial de afaceri de la compania cedentă
indiferent de forma propusă (proporţională sau neproporţională), iar asigurătorul direct oferă
spre reasigurare riscuri grupate în pachete în forma şi în termenii contractuali cei mai potriviţi
interesului său. Singurul dezavantaj al reasigurătorului este acela că pierde dreptul de a alege
riscurile pentru reasigurare, fiind obligat să accepte, global, toate riscurile pe care vrea să le
cedeze compania de asigurări directe.
Această metodă este totuşi, principala metodă folosită în reasigurările internaţionale.
Metoda „facultativ – obligatorie” a apărut ca urmare a creşterii dimensiuni riscurilor
individuale care afectează toate tipurile de asigurare. Acestea sunt „contracte încheiate între o
companie cedentă şi un reasigurător, sau între un broker şi un reasigurător, în care acesta din
urmă are obligaţia de a accepta reasigurările voluntar cedate de cealaltă parte”.
Această metodă este considerată facultativă pentru asigurătorul direct care cedează o
parte din riscuri reasigurătorului, în condiţiile pe care el însuşi le decide şi este obligatorie
pentru reasigurător care trebuie să accepte oferta în condiţiile propuse de compania cedentă.
Astfel, acest tip de reasigurare are la bază „principiul selecţiei” pentru compania
cedentă şi „principiul nonselecţiei” pentru reasigurător.

78
 Asemănarea cu metoda contractuală constă în aceea că reasigurătorul întră în afacere
cu un asigurător sau cu un broker şi acceptă riscurile oferite conform acordului propus.
Diferenţa este aceea că societatea de asigurări directe (sau brokerul) nu este obligată să ofere
riscurile pentru asigurare în timpul derulării acordului.
Reasigurarea facultativ – obligatorie îl dezavantajează într-o oarecare măsură pe
reasigurător, întrucât acesta nu are posibilitatea de a accepta sau refuza tranzacţii care altfel
le-ar fi oferite direct în sistemul coasigurării şi nu exercită nici un control asupra tranzacţiei
primite. De asemenea, ei se află în stare de incertitudine, pentru că atunci când apare o nouă
daună înainte ca societatea cedentă să-şi completeze toate acordurile de reasigurare, aceştia
vor fi automat răspunzători până la limita lor, chiar dacă în momentul producerii daunelor nu
li se cedase în mod special nici o parte din risc.
Pool-urile de reasigurare
În vederea acoperirii unor riscuri deosebite sau a unui complex de riscuri din anumite
ramuri de asigurare, mai multe societăţi de asigurare convin să creeze un pool de reasigurare
care să plaseze în reasigurare contractele de asigurare în cauză. Pool-ul respectiv este
administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare primite din partea
societăţilor de asigurare şi le repartizează pe membrii pool-ului pe baza cotelor de subscriere,
la care aceştia s-au angajat. Dacă membrii pool-ului nu au acoperit întreaga valoare a
contractelor oferite în reasigurare, diferenţa se plasează în afara pool-ului.
Printre cauzele care au dus la crearea de pool-uri de reasigurare se numără:
a) necesitatea acoperirii unor riscuri de proporţii deosebit de mari, având o frecvenţă şi
o intensitate încă necunoscute (riscurile atomice şi nucleare);
b) existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea produce la daune excepţional de mari
(riscul de război);
c) evitarea cedării unui volum important de prime de asigurare către societăţi de
asigurare dintr-o ţară sau zonă geografică.
Primele două cauze sunt specifice ţărilor dezvoltate, iar cea de-a treia se întâlneşte în
ţările în curs de dezvoltare. Această formă duce la reducerea cheltuielilor de administrare, dar
determină restrângerea sau chiar înlăturarea concurenţei, cu efecte negative asupra costului
reasigurării.

79
 CAPITOLUL VII

EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE

7.1. Conceptul de eficienţă a activităţii de asigurare

Ca noţiune complexă, eficienţa economică exprimă rezultatele obţinute de o unitate

economică, privite prin prisma eforturilor depuse într-o anumită perioadă de timp.
Evaluarea performanţelor unei societăţi de asigurare şi exprimarea eficienţei activităţii
desfăşurate de acestea trebuie să aibă în vedere atât rezultatele financiare obţinute, raportul
dintre efectul înregistrat şi efortul depus pentru obţinerea acestui efect, dar şi evaluarea
succesului asigurătorului în direcţia satisfacerii nevoilor clienţilor săi.
Eficienţa activităţii de asigurare este necesar să fie privită atât din punctul de vedere al
intereselor asigurătorului, care îşi conduce activitatea pe baza principiului gestiunii financiare,
cât şi din punctul de vedere al intereselor asiguraţilor.
Pentru asigurat, efectul obţinut ca urmare a activităţii de asigurare este reprezentat de
despăgubirile pe care asigurătorul le acordă, în timp ce pentru asigurător, efectul este dat de
rezultatele financiare proprii pe care le obţine şi care îi garantează funcţionarea în continuare
în condiţii de maximă securitate. Efortul depus de asigurat constă în plata primelor de
asigurare, iar efortul asigurătorului constă în organizarea, conducerea şi gestionarea în bune
condiţii a fondurilor constituite şi/sau plasate în diverse operaţiuni financiare.
Din punct de vedere al asigurătorului, activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă
cu cât cheltuielile cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele
legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.
Din punct de vedere al asiguratului , eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare cu cât
despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai ridicate, iar primele de asigurare
mai mici. De asemenea, cu cât s-a scurs mai puţin timp de la intrarea în vigoare a contractului
de asigurare până la plata despăgubirii, cu atât este mai eficientă activitatea de asigurare.

80
 La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează prima de asigurare fără a
cunoaşte cu exactitate mărimea daunelor care se vor produce, dispunând doar de estimaţii ale
acestora, calculate pe baza teoriei probabilităţilor.
De aceea calculul cotelor de primă este o etapă importantă în crearea unui tip de
produs, bazându-se pe calcule actuale. Fondurile specifice create de societatea de asigurare
trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor, cheltuieli financiare şi de administrare.
Analiza eficienţei se va baza pe datele furnizate de sistemul informaţional al societăţii de
asigurare.
Un prim pas în analizarea şi stabilirea gradului de eficienţă al activităţii în domeniul
asigurărilor îl constituie studierea rezultatelor financiare, pe care societatea de asigurare
reuşeşte să îl stabilească, în urma politicii economico-financiare pe care o practică.
O societate de asigurare îşi poate desfăşura activitatea doar în măsura în care aceasta
este eficientă, în măsura în care din primele de asigurare încasate reuşeşte să-şi formeze un
fond de asigurare care să-i permită acoperirea cheltuielilor pe care le are de efectuat.
Raţiunea de a exista a oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv a societăţilor de
asigurări este obţinerea unui profit, deci acoperirea din veniturile obţinute a cheltuielilor
efectuate şi obţinerea unui surplus.
În analiza eficienţei asigurărilor este necesar să avem în vedere faptul că în acest
domeniu se întâlneşte un fenomen original-unic în activitatea economică şi anume inversarea
ciclului de producţie, asigurătorul “vinde” înainte de a fi “produs”, deci înainte de a cunoaşte
“costul produsului vândut”.
Indiscutabil, creşterea eficienţei activităţii de asigurare, indiferent de forma juridică,
ramura de activitate, obiectul de activitate, riscul asigurat, sfera de cuprindere sau raporturile
ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, este dependentă de: mărimea veniturilor şi nivelul
cheltuielilor aferente.
Veniturile au ca bază de constituire primele încasate aferente asigurărilor realizate şi a
sumelor încasate din alte operaţiuni specifice. În timp ce sumele încasate din alte operaţiuni
depind de piaţa financiară şi de cerinţele acesteia, volumul total al primelor încasate este
dependent şi determinat de cererea de asigurări. În general, societăţile de asigurări au în
vedere ca prima medie pentru un risc asigurat să fie redusă, astfel încât prin aceasta să
influenţeze creşterea cererii de asigurare, a numărului de asigurări şi obiecte asigurate şi
implicit, să se realizeze pe această cale o dispersie a riscului şi o reducere relativă a nivelului
despăgubirilor.

81
 Cheltuielile aferente operaţiunilor de asigurare, atât directe (despăgubiri şi efortul de
constituire şi gestionare a fondului de asigurare), cât şi indirect (acţiuni diverse, publicitate,
reclame), sunt în atenţia asigurătorilor.
În primul rând, având în vedere că plăţile pentru despăgubiri ocupă locul prioritar (ca
pondere) în totalul cheltuielilor, în mare măsură creşterea exagerată, dincolo de limita
obiectivă, ar reprezenta o acţiune anormală şi riscantă, deoarece despăgubirea este efectul
final al întregii operaţiuni al activităţii de asigurare. Limita obiectivă în care trebuie să se
încadreze o despăgubire este nivelul real al pagubei produsă de un fenomen asigurat, fără a se
lua în considerare şi influenţele nefavorabile datorate caracterului subiectiv pe care îl au
acţiunile întreprinse sau neîntreprinse. În unele situaţii însă despăgubirea este superioară
limitei obiective acceptate în principal datorită caracterului subiectiv în stabilirea nivelului
pagubei şi a realităţii acţiunii fenomenului asigurat.
Ca o concluzie, se poate spune că activitatea de asigurare trebuie să fie astfel
organizată încât asigurătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de administrare şi constituire a
fondului de asigurare, plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, precum şi un anumit profit

7.2. Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare

Pentru a putea face o apreciere obiectivă a eficienţei activităţii de asigurare, vom apela
la un sistem adecvat de indicatori. Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizaţi pentru aprecierea
eficienţei activităţii de asigurare este necesar să fie făcută în funcţie de o serie de criterii, cum
sunt:
- obiectivele concrete care se urmăresc;
- nivelul macro sau micro la care se urmează să fie efectuată aprecierea activităţii;
- modul de reglementare juridică a asigurărilor care se aplică;
- ramura de asigurare despre care este vorba.
Fiecare dintre indicatorii utilizaţi scoate în evidenţă anumite laturi ale activităţii de
asigurare. Nu se poate face o ierarhizare în utilizarea acestor indicatori şi nici nu se poate
afirma că unul dintre ei ar avea vreo importanţă mai mare decât altul.
Cei mai importanţi şi mai frecvent utilizaţi indicatori sunt:
Rata daunei – este unul din indicatorii utilizaţi pentru aprecierea rezultatelor
financiare obţinute de un asigurător. Ea arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele

82
asigurate, plătite de asigurător, faţă de primele de asigurare încasate. Formula de calcul a ratei
daunei (Rd) este:
D
Rd = ×100
P
D – totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător
P – totalul primelor de asigurare încasate de asigurător
Rata daunei se exprimă în procente şi poate fi mai mică, egală sau mai mare de 100%.
Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiară
este mai favorabilă pentru asigurător.
Asigurătorul efectuează şi alte cheltuieli decât cele cu plata despăgubirilor şi a sumelor
asigurate.
Indicatorul rata daunei are relevanţă numai în cazul asigurărilor de bunuri şi al
asigurărilor de răspundere civilă , nu şi în cazul asigurărilor de viaţă; în acest ultim caz nu se
poate vorbi de daune ci de despăgubiri. Atunci când se realizează evenimentul asigurat,
asigurătorul plăteşte asiguratului indemnizaţia sau suma asigurată pentru care s-a încheiat
poliţa şi nu o despăgubire.
Se utilizează indicatorul denumit costul relativ al activităţii de asigurare. El se
obţine prin raportarea totalului cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare, la totalul
încasărilor obţinute din primele de asigurare şi din alte surse.
Formula de calcul este:
C
Ca = × 100
P
Ca – costul relativ al activităţii
C – totalul cheltuielilor efectuate de asigurător
P – totalul primelor de asigurare şi a altor venituri încasate
Costul relativ reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din
activitatea de asigurare.
Costul relativ al activităţii este mai mic decât 100%, însă pot apărea cazuri când este
mai mare. Când costul relativ al activităţii este mai mare, în perioada respectivă, asigurătorul
n-a reuşit să acopere, cu încasările din primele de asigurare şi din alte venituri, cheltuielile
totale pe care le-a efectuat.
O societate de asigurări care înregistrează un cost relativ mai mic decât costul relativ
mediu din ramura asigurărilor îşi poate permite sa aibă o rata a daunei mai mare decât media
de pe ramura, deoarece ea va înregistra profit, ca rezultat al minimizări celorlalte costuri ale

83
activitatii de asigurare. Se utilizează alături de aceşti doi indicatori şi o rată combinată, care
se determină ca o sumă:
D C
Rc = +
Pa Pa
Rc – rata combinată.
Daca Rc < 100% ,atunci societatea de asigurări obţine un profit din activitatea
desfăşurată.
Pentru aprecierea nivelului rezultatelor financiare finale obţinute de o societate de
asigurări, se poate utiliza indicatorul rata venitului net (RVn).Se calculează raportând
diferenţa între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă, la
totalul veniturilor. Formula de calcul este:

(P − C)
RVn = × 100
P
RVn – rata venitului net
Aceasta relaţie se mai poate scrie:

⎛ C⎞
RVn = ⎜1 − ⎟ × 100 = 1 − C a × 100 = 100 − C a
⎝ P⎠
În cazul în care societatea de asigurare obţine venituri şi din alte activităţi, atunci rata
venitului net se calculează raportând diferenţa între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor
la totalul veniturilor, respectiv:
Vt − Ct
RVn = × 100
Vt
Vt- venituri totale;
Ct- cheltuieli totale.
Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului (netto) din fiecare
100 de lei, de dolari etc. prime încasate.
Un alt indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale este cheltuieli
la 1 leu, la 1 dolar etc. venit net. Acesta se calculează raportând diferenţa dintre totalul
cheltuielilor şi totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe parcursul
unui an, la diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor.
Formula de calcul este:
C−D
C1leu ( dolar )Vn =
P−C

84
 Indicatorul exprimă cheltuielile înregistrate de asigurător pentru obţinerea unei unităţi
monetare la venit net sau cât a cheltuit asigurătorul pentru a obţine o unitate de venit net.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă
pentru asigurător.
Analiza indicatorilor analizaţi se poate efectua atât pe ansamblul societăţii de asigurări
cât şi pentru fiecare ramura de asigurări. Concluziile analizei trebuie să indice cauzele şi
măsurile necesare obţinerii unor rezultate mai bune în viitor.
Un set de indicatori calitativi necesar pentru aprecierea nivelului de dezvoltare al
asigurărilor facultative sunt următorii indicatori:
-gradul de cuprindere în asigurare;
-numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;
-suma medie asigurată pe contract;
-prima medie încasată pe un contract;
-productivitatea muncii unui angajat în asigurări;
Gradul de cuprindere în asigurare care apare ca un raport între totalul bunurilor
(persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Formula de calcul este:
n
Gc = × 100
N
Gc – gradul de cuprindere în asigurare
n – numărul bunurilor asigurate
N – numărul bunurilor asigurabile
Acest indicator exprimă procentual cât din procentualul asigurabil (bunuri sau
persoane) dintr-o anumită zonă geografică sau arie de activitate a încheiat poliţe de asigurare
cu asigurătorul analizat.
Mărimea indicatorului Gc influenţează rezultatele obţinute de asigurător deoarece un
grad de cuprindere în asigurare mare reprezintă o premisă favorabilă pentru obţinerea unei
rate a daunei mici, se realizează o dispersie mai bună a riscurilor în cadrul comunităţilor.
Gradul de cuprindere în asigurare arată cât din numărul bunurilor este asigurat (în
procente). Cu cât acest indicator înregistrează valori mai apropiate de 100, cu atât înseamnă
că asigurarea facultativă respectivă este mai dezvoltată.
Numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător ,este un indicator care reflectă
cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate de personalul care încheie poliţe de asigurare.

85
 Se calculează ca raport între numărul total al asigurărilor facultative (de bunuri,
persoane, răspundere civilă) contractate într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an)
şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări. Formula de calcul este:
Ac
Nac =
Lc
Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător
Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă
Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări
Suma medie asigurată pe un contract se calculează ca un raport între totalul sumelor
asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate. Formula de calcul este:
Sa
Sma =
Nc
Sma – suma medie asigurată
Sa – totalul sumelor asigurate
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate
Se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai în cadrul asigurărilor
facultative de viaţă. O valoare ridicată a acestui indicator relevă faptul că personalul a
desfăşurat o activitate de calitate şi deci, rata venitului net este ridicată, deoarece costurile
cresc mai lent decât volumul primelor încasate într-o anumită perioadă.
Prima medie încasată pe un contract se obţine raportând totalul încasărilor din
prime, la numărul contractelor de asigurare încheiate.
Formula de calcul este:
P
pm =
Nc
pm – prima medie încasată pe un contract
P – totalul încasărilor din primele de asigurare
Indicatorii pm si Sma oferă informaţii relevante dacă se calculează pentru întreg
portofoliul de poliţe de asigurare existent la un moment dat, dar şi pentru poliţele nou
contractate într-o anumită perioadă. În cazul asigurărilor de persoane acest indicator arată
nivelul şi posibilităţile de atragere pe o perioada mai îndelungată a unor sume de la populaţie,
datorită caracteristicilor de economisire pe care le deţin poliţele de viaţă.
Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări se obţine raportând încasările
din primele de asigurare la numărul total de lucrători.
Formula de calcul este:

86
 P
W=
Ls
W – productivitatea medie a muncii pe un lucrător
Ls – numărul total de lucrători
Indicatorul W se poate calcula anual sau pentru subperioade (lunar, trimestrial şi
semestrial), atât pentru angajaţii permanent cât şi pentru colaboratorii societăţii, şi relevă
calitatea muncii depuse de personal în vederea obţinerii de noi contracte de asigurare.
Eficienţa asigurărilor pentru asiguraţi poate fi apreciată pe baza unor indicatori, cum
sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de acoperire prin asigurare, gradul de
acoperire a daunei.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între numărul
zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor
soluţionate.
Formula de calcul este:
n

∑t
t1 + t 2 + ... + tn t =1
i

Dm = =
N N
Dm – durata medie de lichidare a daunelor
t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea acestora
N – numărul daunelor soluţionate
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri asigurate,
când aceasta este mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia
despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus; se poate determina atât la
nivelul unei sucursale, cât şi la nivelul societăţii de asigurare.
Gradul de acoperire prin asigurare se calculează ca un raport între suma asigurată şi
valoarea reală a bunului asigurat. Ne arată, în procente, în ce raport, se află suma asigurată
faţă de valoarea reală a bunului asigurat.
Formula de calcul este:
S
Gaa = × 100
V
Gaa – gradul de acoperire prin asigurare
S – suma asigurată
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării

87
 Acest indicator are semnificaţia necesară numai dacă se calculează separat pentru
fiecare bun cuprins în asigurare. Acest indicator se foloseşte în cazul asigurărilor de bunuri şi
de răspundere civilă, neavând aplicabilitate în cazul asigurărilor de viaţă, deoarece omul şi
viaţa sa nu se pot evalua în vreo moneda.
Gradul de acoperire a daunei arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea
faţă de paguba produsă.
Formula de calcul este:
D
Gad = × 100
P
Gad – gradul de acoperire a daunei
D – despăgubirea acordată asiguratului
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri cuprinse în
asigurare, dar valorile înregistrate diferă în funcţie de principiul de răspundere aplicat de
asigurător în cazul soluţionării daunelor. Astfel, dacă se aplică principiul răspunderii
proporţionale, Gad parţial va fi mai mic decât dacă se aplică principiul primului risc.
Indicatorii prezentaţi se pot utiliza pentru o analiză atât la nivelul microeconomic
(nivelul sucursalelor unei societăţi de asigurare), dar şi la nivelul macroeconomic oferind
informaţii despre rezultatele financiare obţinute în activitatea de asigurare într-o anumită
perioadă de timp.

88
 CAPITOLUL VIII

TESTE GRILĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE

1. În cazul asigurărilor facultative, raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum şi

drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, sunt stabilite de:
a. norme speciale emise de Ministerul Finanţelor;
b. Hotărâre de Guvern;
c. înţelegerea verbală dintre părţi;
d. contractul de asigurare;
e. prin lege.

2. Contractul de asigurare nu prezintă una din următoarele trăsături:

a. aleatoriu;
b. oneros;
c. consensual;
d. de adeziune;
e. unilateral.

3. Prin comunitate de risc se înţelege:

a. un grup de indivizi care locuiesc în aceeaşi zonă geografică;
b. un grup de indivizi care se simt ameninţaţi de un risc;
c. un grup de indivizi care sunt angajaţi de acelaşi patron.

4. Relaţia dintre prima de asigurare şi suma asigurată este:

a. prima de asigurare = suma asigurată / cota de primă;
b. prima de asigurare = suma asigurată × cota de primă;
c. suma asigurată = cota de primă + suma asigurată.

89
5. Riscul este un element obligatoriu, esenţial în materie de asigurări, deoarece:
a. producerea lui nu lasă loc hazardului;
b. fără acest element nu poate exista raport de asigurare valabil;
c. producerea lui se realizează prin fapta intenţionată a contractantului asigurării;
d. este un eveniment viitor, posibil dar incert la care sunt supuse bunurile ori
patrimoniul sau viaţa, ori sănătatea unei persoane.

6. În materie de asigurări, cazul asigurat este:

a. evenimentul asigurat care s-a produs şi pentru înlăturarea consecinţelor lui s-a
încheiat asigurarea;
b. un eveniment viitor;
c. un eveniment care s-a produs;
d. un eveniment care s-a produs prin fapta intenţionată a beneficiarului asigurării.

7. În cazul asigurării de bunuri, interesul asigurării este reprezentat de:

a. bunurile care fac obiectul contractului de asigurare;
b. suma asigurată;
c. despăgubirea pe care urmează să o încaseze asiguratul în cazul producerii
evenimentului asigurat;
d. valorile patrimoniale expuse riscurilor asigurate.

8. La asigurarea bunurilor se pot acorda despăgubiri pentru:

a. pagubele produse ca urmare a radiaţiei nucleare;
b. pagubele produse de război;
c. cheltuielile efectuate pentru curăţarea locului unde s-a produs paguba;
d. uzura fizică a bunurilor;
e. reducerea valorii bunurilor după reparaţie.

9. Principiul primului risc presupune:

a. acordarea despăgubirii la nivelul sumei asigurate;
b. acordarea despăgubirii doar la prima producere a riscului asigurat;
c. încetarea contractului de asigurare după producerea primului risc asigurat;
d. acordarea despăgubirii la nivelul pagubei, în limita sumei asigurate;
e. acordarea despăgubirii la nivelul pagubei indiferent de mărimea acesteia.

90
 10. În cazul în care contractul de asigurare prevede o franşiză atinsă:
a. asigurătorul acoperă în întregime paguba până la nivelul sumei asigurate, dacă
aceasta este mai mare decât franşiza;
b. asigurătorul acoperă în întregime paguba;
c. asigurătorul acoperă diferenţa dintre suma asigurată şi franşiză;
d. asigurătorul acoperă paguba numai până la nivelul franşizei.

11. Rezilierea contractului de asigurare de bunuri poate fi realizată:

a. de către asigurat cu acordul asigurătorului;
b. numai de către asigurător;
c. de către asigurător cu acordul asiguratului;
d. de către asigurător sau de către asigurat.

12. La asigurările de bunuri, suma asigurată trebuie să fie:

a. cel puţin egală cu valoarea reală a bunului asigurat;
b. egală cu valoarea reală a bunului asigurat;
c. mai mică sau egală cu valoarea reală a bunului asigurat;
d. mai mică decât valoarea reală a bunului asigurat;
e. mai mare decât valoarea reală fără să depăşească valoarea de înlocuire a bunului
asigurat.

13. În cazul în care în contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă,

valoarea despăgubirii reprezintă:
a. suma dintre cuantumul pagubei şi franşiză;
b. diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiză;
c. franşiza;
d. cuantumul pagubei.

14. La asigurarea auto casco nu se acordă despăgubiri pentru:

a. căderea unor corpuri pe construcţia în care se află autovehiculul;
b. cheltuielile făcute în vederea limitării pagubelor;
c. explozia rezervorului de carburanţi;
d. pagubele produse părţilor componente de rezervă.

91
 15. La asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru nu se acoperă:
a. pagubele produse de umezeală;
b. pagubele produse de răsturnarea autovehiculului;
c. pagubele produse bunurilor de rozătoare;
d. pagube produse de acte de tâlhărie.

16. Asigurarea de răspundere civilă medicală nu oferă despăgubiri pentru:

1. pagubele materiale generate terţilor;
2. serviciile prestate de medic la un alt cabinet decât cel menţionat în poliţă;
3. cheltuieli de judecată la care este obligat asiguratul;
4. exercitarea profesiei sub influenţa consumului de alcool;
5. vătămări corporale provocate terţilor.
Răspuns:
a. 1 + 3 + 5
b. 2 + 4
c. 1 + 5
d. 2 + 3 + 4

17. Sumele asigurate în cazul asigurării pentru răspunderea civilă, în general se

determină separat pentru:
a. deces / vătămări corporale / pagube materiale;
b. fiecare persoană prejudiciată / perioadă;
c. eveniment / perioadă;

18. La asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto nivelul primelor de asigurare,

limita maximă a despăgubirilor, termenele de plată, sancţiunile şi alte elemente cu privire la
aplicarea asigurării se stabilesc de:
a. Parlament prin lege;
b. Ministerul Finanţelor;
c. Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare;
d. Adunarea generală a acţionarilor de la societăţile autorizate să practice această
asigurare;
e. Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor.

92
 19. În cazul asigurării de răspundere civilă, terţa persoană păgubită are statut de:
a. contractant şi stipulat al asigurării;
b. beneficiar al asigurării;
c. asigurat;
d. persoana cuprinsă în asigurare;
e. contractant.

20. Asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în viaţă la
expirarea contractului. Această condiţie este valabilă în cazul asigurării:
a. de deces;
b. de supravieţuire;
c. de accidente;
d. de răspundere civilă.

21. În asigurarea de persoane, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului

asigurat să plătească:
a. o despăgubire de asigurare;
b. o sumă pentru ajutorarea familiei asiguratului;
c. o sumă asigurată;
d. o sumă pentru sprijinirea asiguratului;
e. o despăgubire pentru urmaşii asiguratului.

22. La asigurările de persoane problemele legate de constatarea şi evaluarea

daunelor se fac:
a. de către agenţii de asigurări din teritoriu;
b. de către o societate de asigurare specializată în astfel de operaţiuni;
c. nu apare necesară existenţa unui compartiment distinct pentru că aici nu poate fi
vorba de evaluarea unei persoane cu tot ce înseamnă ea;
d. de către fiecare compartiment solicitat de asigurat.
23. La asigurările de persoane suma asigurată se stabileşte:
a. pe bază de negociere liberă;
b. pe baza certificatelor medicale şi a facturilor prezentate de asigurat;
c. în mod forfetar, în funcţie de nevoile şi posibilităţile sale financiare;
d. de către agenţii de asigurare.

93
 24. Printre atribuţiile Oficiului de supraveghere a activităţii de asigurare şi
reasigurare se numără:
1. avizarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor;
2. avizarea modificării statutelor societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor;
3. stabilirea tarifelor de prime şi normelor tehnice de aplicare a asigurărilor practicate
de fiecare societate de asigurare;
4. constituirea şi administrarea fondului de protejare a asiguraţilor;
5. analizarea bilanţurilor anuale ale societăţilor de asigurare;
Varianta corectă este:
a. 2 + 4 + 5
b. 1 + 2 + 3 + 4 + 5
c. 1 + 2 + 4 + 5
d. 2 + 3 + 4 + 5
e. 1 + 3 + 4

25. Printre situaţiile de reziliere a contractului de asigurare stipulate în legea nr.

136/1995 nu se regăseşte una din situaţiile prevăzute mai jos:
a. dacă producerea riscului asigurat a devenit imposibilă după începerea răspunderii
asigurătorului;
b. dacă producerea riscului asigurat a devenit imposibilă înaintea de începerea
răspunderii asigurătorului;
c. în caz de neplată la termen a primelor de asigurare, dacă nu s-a convenit altfel în
contractul de asigurare;
d. dacă riscul asigurat s-a produs după începerea răspunderii asigurătorului.

26. Din punctul de vedere al societăţilor de asigurare sunt necesare anumite condiţii
pentru a încadra un eveniment în risc asigurat şi anume:
a. producerea lui să fie posibilă;
b. să aibă un caracter întâmplător;
c. producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a asigurătorului;
d. riscul să lipsească în momentul încheierii contractului de asigurare, dar să fie
posibilă producerea lui în momentul derulării acestuia.
Precizaţi răspunsul fals.

94
 Aplicaţii practice.

1. Se cunosc următoarele informaţii privind piaţa asigurărilor din România:

Nr. crt. Categorie de asigurări Prime încasate Despăgubiri plătite

1 Viaţă 80758 18587
2 Persoane, altele decât cele de viaţă 63476 8049
3 Răspundere civilă (inclusiv auto) 387392 233256
4 Credite şi garanţii 39443 40049

Se cere să se calculeze rata daunei (Rd) şi să se comenteze rezultatele obţinute.

Rezolvare:
Rd = (Despăgubiri plătite / Prime încasate) * 100
18587
Pentru asigurările de viaţă: Rd = *100 = 23,02%
80758
Pentru asigurările de persoane, altele decât cele de viaţă:
8049
Rd = *100 = 12,68%
63476
Pentru asigurările de răspundere civilă:
233256
Rd = *100 = 60,22%
387392
Pentru asigurările de credite şi garanţii:
40049
Rd = *100 = 101,54%
39443
Se observă o rată scăzută a daunei la asigurările de persoane, altele decât cele de viaţă,
faţă de asigurările de credite şi garanţii unde activitatea de asigurare este în pierdere (Rata
daunei este supraunitară).

2. O societate comercială încheie o asigurare pentru clădirea în care îşi are sediul,
precum şi pentru mobilierul şi aparatura birotică, aflate în aceasta, pentru cazurile de incendiu
şi alte calamităţi. Contractul de asigurare se încheie pentru o perioadă de un an. Clădirea este
asigurată pentru o sumă de 500.000 lei, mobilierul pentru 17.550 lei, iar aparatura birotică
pentru 217.000 lei. Cotele de primă anuală, practicate de societatea de asigurări respectivă
sunt: 0,5% pentru clădire, 1,3% pentru mobilier şi 1,7% pentru aparatura birotică.

95
 La 4 luni de la încheierea asigurării, la sediul firmei a izbucnit un incendiu care a avut
ca rezultat avarierea clădirii, dauna fiind evaluată la 285.000 lei, şi distrugerea unor bunuri în
valoare de 134.000 lei (10.450 lei mobilier şi 123.550 lei aparatură birotică).
În contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă de 10% din suma asigurată
atât pentru clădire cât şi pentru bunuri.
Să se determine:
a. întreaga primă de asigurare plătită de asigurat;
b. despăgubirea cuvenită asiguratului;
c. suma asigurată pentru care continuă asigurarea.

Rezolvare:
a. Prima de asigurare (P) este dată de produsul dintre suma asigurată (s) şi cota de primă
tarifară (c).
P=s*c
Prima de asigurare anuală aferentă clădirii este:
Pc = 500.000 * 0,5% = 2.500 lei
Prima de asigurare anuală aferentă mobilierului este:
Pm = 17.550 * 1,3% = 228,15 lei
Prima de asigurare anuală aferentă aparaturii birotice este:
Pb = 217.000 * 1,7% = 3.689 lei
Prima totală de asigurare este:
P = 2.500 + 228,15 + 3.689 = 6.417,15 lei
b. Contractul de asigurare prevede o franşiză deductibilă, deci o parte a daunei este
suportată de asigurat, şi anume:
- franşiza pentru clădire: 10% * 500.000 lei = 50.000 lei
- franşiza pentru mobilier: 10% * 17.550 lei = 1.755 lei
- franşiza pentru aparatură birotică: 10% * 217.000 lei = 21.700 lei
Valoarea despăgubirii acordate asiguratului este dată de diferenţa dintre cuantumul
pagubei şi franşiză:
- pentru clădire: dc = 285.000 – 50.000 = 235.000 lei
- pentru mobilier: dm = 10.450 – 1.755 = 8.695 lei
- pentru aparatură birotică: db = 123.550 – 21.700 = 101.850 lei
Valoarea totală a despăgubirii acordate asiguratului = 235.000 + 8.695 + 101.850 =
345.545 lei

96
 c. după plata despăgubirii, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii, iar
asigurarea continuă pentru suma rămasă.
Asigurarea clădirii continuă pentru:
500.000 – 235.000 = 265.000 lei
Asigurarea mobilierului continuă pentru:
17.550 – 8.695 = 8.855 lei
Asigurarea aparaturii birotice continuă pentru:
217.000 – 101.850 = 115.150 lei

3. O societate comercială şi-a asigurat pe o perioadă de un an, bunurile din magazinul

său dotat cu sistem antifurt, pentru suma de 40.000 lei cu o cotă de primă tarifară de 1,20%.
După trei luni are loc un furt, asiguratul suportând un prejudiciu de 20.500 lei. În urma
cercetărilor efectuate au fost restituite societăţii comerciale bunuri în valoare de 7.800 lei.
Se cere să se determine:
a. care este prima de asigurare achitată de asigurat;
b. care este despăgubirea achitată de asigurător.

Rezolvare:
a. Prima de asigurare este produsul dintre suma asigurată şi cota de primă tarifară:
P = 40.000 * 1,20% = 480 lei
b. Despăgubirea cuvenită asiguratului este dată de diferenţa dintre prejudiciul suferit
într-o primă fază şi bunurile recuperate în urma cercetărilor efectuate de organele în drept:
d = p – v = 20.500 – 7.800 = 12.700 lei

4. Un imobil de locuit în valoare de 90.000 lei a fost asigurat facultativ pentru suma de
50.000 lei. Imobilul a fost afectat de un incendiu puternic paguba ridicându-se la suma de
25.000 lei.
Să se calculeze indemnizaţia de asigurare prin procedeul răspunderii proporţionale şi cel
al răspunderii primului risc.

Rezolvare:
Principiul răspunderii proporţionale:
s
d=p*
v

97
 50.000
d = 25.000 * = 13.888,888 lei
90.000
Principiul primului risc:
d = p = 25.000 lei

5. O persoană fizică îşi asigură apartamentul în care locuieşte, la două societăţi de

asigurare, prin două poliţe de incendiu. Apartamentul valorează 400.000 lei, dar proprietarul îl
asigură pentru 200.000 lei la societatea de asigurare A şi pentru 150.000 lei la societatea de
asigurare B. Societatea A oferă o cotă de primă anuală de 0,5%, iar societatea B oferă o cotă
de primă anuală de 0,55%. Pentru cuprinderea în asigurare a riscului de cutremur ambele
societăţi prevăd o majorare a cotei de primă cu 10%. După 4 luni de la încheierea asigurării
are loc un cutremur care afectează locuinţa asigurată, cuantumul pagubei fiind de 90.000 lei.
Să se determine:
a. Primele de asigurare plătite la cele două societăţi de asigurare;
b. Despăgubirile ce se cuvin asiguratului din partea celor două societăţi de asigurare
ştiind că în acoperirea daunelor se aplică principiul răspunderii proporţionale;
c. Sumele asigurate pentru care continuă asigurarea.

Rezolvare:
a. Cota de primă la care se face asigurarea la societatea A este:
cA = 0,5% + 10% * 0,5% = 0,55%
iar prima de asigurare plătită la societatea A va fi:
PA = 0,55% * 200.000 = 1.100 lei
Cota de primă la care se face asigurarea la societatea B este:
cB = 0,55% + 10% * 0,55% = 0,605%
iar prima de asigurare plătită la societatea B va fi:
PB = 0,605% * 150.000 = 907,5 lei
b. Nivelul despăgubirii totale este proporţional cu raportul dintre suma pentru care s-a
asigurat persoana la cele două societăţi şi valoarea reală a clădirii asigurate:
350.000
d = 90.000 * = 78.750 lei
400.000
Despăgubirea datorată de fiecare societate este proporţională cu raportul dintre suma
asigurată la societatea respectivă şi întreaga sumă asigurată.

98
 dA = 78.750 * 200 .000 = 45 .000 lei
350 .000

dB = 78.750 * 150 .000 = 33 .750 lei

350 .000
c. După plata despăgubirilor, cele două asigurări vor continua pentru sumele asigurate
diminuate cu valorile despăgubirilor.
La societatea de asigurări A: 200.000 – 45.000 = 155.000 lei
La societatea de asigurări B: 150.000 – 33.750 = 116.250 lei

6. O societate comercială încheie o asigurare cargo pentru marfa pe care doreşte să o

transporte din vamă la sediul firmei. Marfa transportată constă în aparate electrocasnice în
valoare de 500.000 lei. Costul transportului este de 5.000 lei. Societatea comercială a mai
plătit taxe vamale ce reprezintă 8% din valoarea mărfii. Mărfurile transportate sunt acoperite
pentru următoarele riscuri: calamităţi naturale; accidente ale mijlocului de transport (ciocniri,
loviri, izbiri, căderi, derapări, răsturnări); acte de tâlhărie; spargere, scurgere, risipire,
dispariţie sau furt al bunurilor asigurate ca urmare a unui accident al mijlocului de transport;
accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor. Cota de primă
corespunzătoare este de 1,3%. Pe durata transportului, datorită poleiului camionul a derapat şi
s-a răsturnat. În urma efectuării inspecţiei de daună s-a constatat o pagubă evaluată la 266.000
lei. Pentru măsurile luate în vederea limitării pagubei asiguratul a cheltuit 1.300 lei.
În contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă de 5% din suma asigurată.
Se cere să se determine:
a. La ce sumă se încheie asigurarea;
b. Care este prima de asigurare plătită de asigurat;
c. Care este nivelul despăgubirii primită de asigurat.

Rezolvare:
a. Suma asigurată este formată din: preţul mărfii conform facturii, costul transportului,
cheltuieli şi taxe vamale, o suprasigurare de 10% din valoarea mărfii pentru acoperirea unor
cheltuieli ce nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
s = 500.000 + 5.000 + 8% * 500.000 + 10% * 500.000
s = 595.000 lei
b. Prima de asigurare este dată de produsul dintre suma asigurată şi cota de primă
tarifară:

99
 P = 1,3% * 595.000 lei = 7.735 lei
c. Contractul de asigurare prevede o franşiză de 5% din suma asigurată, ceea ce
înseamnă că asiguratul va suporta o anumită parte din valoarea pagubei şi anume:
5% * 595.000 = 29.750 lei
Societatea de asigurări va suporta diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiză,
respectiv: 266.000 – 29.750 = 236.250 lei
Asiguratul a cheltuit 1.300 lei cu măsurile luate pentru limitarea pagubei, sumă ce va fi
despăgubită de către asigurător. În concluzie despăgubirea primită de asigurat se ridică la
valoarea de: 236.250 + 1.300 = 237.550 lei

7. O societate comercială doreşte să-şi asigure autovehiculul aflat în proprietatea sa

pentru riscurile de furt şi avarii accidentale. Asigurarea se încheie pentru suma de 35.000 um
pe o perioadă de un an. Cota de primă anuală este de 3,25%. După 10 luni de la încheierea
asigurării autovehiculul este implicat într-un accident.
În urma efectuării inspecţiei de daună s-a constatat că este necesară efectuarea
următoarelor cheltuieli: piese – 8.540 um; manoperă – 3.500 um.
Asiguratul a cheltuit 230 um pentru tractarea autovehiculului până la cel mai apropiat
atelier de reparaţii. Din documentaţia prezentată de asigurat a rezultat că valoarea din nou la
momentul producerii accidentului este de 47.000 um iar uzura este de 15%.
Să se calculeze:
a. Prima de asigurare anuală;
b. Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului;
c. Despăgubirea primită de asigurat;
d. Suma asigurată pentru care va continua asigurarea.

Rezolvare:
a. P = 35.000 * 3,2% = 1.225 um
b. Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului este dată de
diferenţa dintre valoarea din nou a autovehiculului la acea dată şi valoarea uzurii:
VR = 47.000 – 15% * 47.000 = 39.950 um
c. Cuantumul pagubei se obţine prin însumarea următoarelor elemente: preţul pieselor
ce trebuie înlocuite, manopera, cheltuielile cu tractarea autovehiculului.
Cuantumul pagubei = 8.540 + 3.500 + 230 = 12.270 um

100
 Despăgubirea va fi proporţională cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea
autovehiculului la momentul producerii accidentului:
35.000
d = 12.270 * = 10.750 um
39.950
d. Asigurarea va continua pentru o sumă egală cu diferenţa dintre suma asigurată iniţial
şi despăgubirea acordată, adică:
35.000 – 10.750 = 224.250 um

8. O persoană îşi asigură automobilul aflat în proprietate printr-o poliţă de avarii şi furt
pentru suma de 50.000 um. Contractul de asigurare prevede o franşiză deductibilă de 10% din
suma asigurată corespunzătoare asigurării pentru furt. Pe perioada asigurată automobilul este
furat. Din documentaţia prezentată de asigurat reiese că, la momentul producerii furtului
valoarea din nou a maşinii este de 60.000 um, iar cota de uzură este de 15%. La două
săptămâni după ce asiguratul primeşte despăgubirea automobilul este găsit abandonat şi
avariat, dauna fiind evaluată la 14.000 um.
Să se determine despăgubirea primită de asigurat.

Rezolvare:
Despăgubirea se face în funcţie de valoarea reală a automobilului la momentul comiterii
furtului:
VR = 60.000 – 15% * 60.000 = 51.000 um
Deoarece valoarea reală este mai mare decât suma asigurată, cuantumul pagubei este
egal cu suma asigurată. Din cuantumul pagubei se scade franşiza corespunzătoare asigurării
de furt astfel despăgubirea primită de asigurat este:
d = 50.000 – 10% * 50.000 = 45.000 um
După găsirea maşinii, asiguratul trebuie să returneze societăţii de asigurări partea din
despăgubire ce nu i se cuvine, şi anume:
45.000 – 14.000 = 31.000 um
În final despăgubirea cu care rămâne asiguratul este de 14.000 um.

9. O persoană îşi asigură autoturismul pentru suma de 60.000 um printr-o poliţă de

avarii şi furt pe o perioadă de un an. La 10 luni de la încheierea asigurării din maşină au fost
furate prin efracţie următoarele bunuri. Un radiocasetofon în valoare de 3.500 um, o haină de
piele în valoare de 2.600 um şi casetofonul din dotarea maşinii în valoare de 2.200 um. Cu

101
ocazia comiterii furtului maşina a fost avariată paguba ridicându-se la 4.100 um. Ştiind că la
momentul producerii riscului asigurat valoarea din nou a maşinii era de 70.000 um, iar uzura
de 10% să se determine despăgubirea cuvenită asiguratului.

Rezolvare:
Paguba ce urmează a fi despăgubită este reprezentată de casetofonul furat, care se afla
în dotarea maşinii şi de avarierea maşinii. Furtul bunurilor care se află în maşină şi care nu
sunt din dotarea acesteia nu se despăgubeşte.
p = 2.200 + 4.100 = 6.300 um
Valoarea reală a autoturismului asigurat la momentul comiterii furtului este:
VR = 70.000 – 10% * 70.000 = 63.000 um
Deoarece suma asigurată este mai mică decât valoarea reală a autoturismului la
momentul producerii riscului asigurat despăgubirea cuvenită va fi:
d = p * (s / VR)
d = 6.300 * (60.000 / 63.000) = 6.000 um

10. Un agent economic a încheiat o asigurare de incendiu şi alte calamităţi, pentru

sediul în care îşi desfăşoară activitatea. Suma asigurată este de 350.000 lei, iar cota de primă
este de 0,6%. În urma unui cutremur produs în perioada asigurată, imobilul asigurat a suferit o
daună evaluată la 100.000 lei, dar despăgubirea cuvenită asiguratului a fost de 70.000 lei (este
aplicat principiul răspunderii proporţionale).
Să se determine:
1. prima de asigurare plătită de asigurat;
2. valoarea reală a imobilului asigurat.

11. O persoană şi-a asigurat casa, în valoare de 400.000 lei, la două societăţi de
asigurare. La societatea A imobilul este asigurat pentru 120.000 lei, iar la societatea B pentru
180.000 lei. În urma producerii unui risc asigurat, se înregistrează o daună de 50.000 lei. În
ipoteza în care se aplică principiul răspunderii proporţionale, ce despăgubire ar trebui să
primească asiguratul de la fiecare dintre cele două societăţi de asigurare?

12. O clădire este asigurată la două societăţi de asigurare pentru următoarele sume:
100.000 lei – la societatea de asigurări A şi 200.000 lei la societatea de asigurări B. în urma
producerii unui risc asigurat, se produce o daună evaluată la 240.000 lei. Ştiind că pentru

102
acoperirea pagubei cele două societăţi practică principiul primului risc, iar valoarea imobilului
este de 450.000 lei să se determine despăgubirile ce se cuvin asiguratului.

13. O societate comercială încheie o asigurare pentru bunurile pe care doreşte să le

transporte dintr-un punct vamal, la sediul firmei. Preţul bunurilor conform facturii este de
455.200 lei, taxele vamale reprezintă 10% din preţul bunurilor, iar costul transportului este de
1.600 lei. Cota de primă tarifară este 1,15%.
Să se calculeze:
1. suma asigurată;
2. prima de asigurare plătită de asigurat.

14. O persoană îşi asigură autoturismul pentru suma de 65.000 lei printr-o poliţă de
avarii, pentru o perioadă de un an. După opt luni, în urma coliziunii cu un alt autovehicul,
autoturismul este avariat în totalitate. La momentul producerii accidentului valoarea din nou a
autoturismului este de 75.000 lei, iar uzura 15%.
Ştiind că asigurarea prevede o franşiză deductibilă de 10% din suma asigurată, să se
determine:
1. cuantumul daunei;
2. despăgubirea cuvenită asiguratului.

103
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Felicia, Armeanu Daniel – „Asigurări de bunuri şi persoane”, Editura

Economică, Bucureşti 2003.
2. Bistriceanu Gh., Bercea F. – “Lexicon de protecţie socială, asigurări şi
reasigurări”, Editura Karat, Bucureşti 1997.
3. Ciurel Violeta – „Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice
internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
4. Constantinescu Dan Anghel – “Asigurări şi reasigurări”, Editura Tehnică,
Bucureşti 1998.
5. Constantinescu Dan Anghel – „Practica asigurărilor”, Editura Semne, Bucureşti,
1999
6. Constantinescu Dan Anghel – „Asigurări personale”, Editura Semne, Bucureşti,
1999
7. Iosif Gh., Gherasim Al. – “Sistemul asigurărilor în România”, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti 1997.
8. Şeulean Victoria (coordonator) – „Asigurări comerciale: teorie şi practică”,
Editura Mirton, Timişoara, 2001
9. Văcărel I., Bercea F. – “Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti 1998.
10. * * * - “Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor”
11. * * * - “Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România”

104