EVALUAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE AMORTIZABILE

Contabilitatea este guvernată printre altele de postulatul conform căruia “nimic

din ceea ce reflectă <ştiinţa conturilor> nu a scăpat operaţiunii de evaluare, de
exprimare în etalon monetar”.

În teoria şi practica de contabilitate s-au conturat trei criterii cu privire la

evaluarea fluxurilor şi a stocurilor de patrimoniu :

o valoarea de utilitate sau valoarea reală ;

o valoarea de piaţă ca referinţă de preţ ;şi
o timpul.

Primul criteriu, valoarea de utilitate, consideră că valoarea trebuie să reprezinte

“costul" sau "sacrificiul" consimţit la un moment dat pentru a aduce bunul
respectiv în patrimoniu ; efectul pe care l-ar produce asupra patrimoniului
întreprinderii eventuala utilizare a bunului ; sau efectul înregistrat asupra
patrimoniului ce urmare a vânzării bunului pe piaţă .

Valoarea de utilitate poate fi privită şi din prisma « pierderii » sau « sacrificiului »

pe care l-ar suporta o întreprindere dacă ar fi lipsită de bunul respectiv.

Într-o altă accepţiune, valoarea de utilitate poate fi înţeleasă drept suma de bani
pe care un potenţial cumpărător acceptă să o plătească pentru cumpărarea unui
bun, în starea în care acesta se află la momentul tranzacţiei. Ea este o valoare
reală, întrucât este recunoscută de părţi în cadrul contractului comercial.

Potrivit legislaţiei româneşti, armonizată cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate, valoarea justă reprezintă « suma la care poate fi tranzacţionat un
activ sau decontată o datoria, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de
cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv ».

Valoarea de piaţă, folosită în cadrul tranzacţiilor directe, reprezintă

preţul care poate fi obţinut/plătit pe o piaţă activă, caracterizată prin :

o activele de pe piaţă sunt relativ omogene ;

o există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel
încât, oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători ;
o preţurile sunt disponibile pentru a fi cunoscute de public.

Proces complex de determinare a valorii reale a unei substanţe patrimoniale,

evaluarea se raportează întotdeauna la un anumit moment al exerciţiului
financiar. Altminteri, nimic şi nimeni nu poate exista în afara timpului. Orice
evaluare contabilă este ancorată în timp prin intermediul principiului continuităţii.
Ea are ca punct de plecare timpul trecut (costul istoric sau valoarea de intrare),
este reapelată prin reevaluare la timpul prezent, asigurându-se astfel un termen
de referinţă pentru viitor. Orice evaluare prezentă glisează mereu între o valoare
trecută (cost istoric) şi o valoare probabilă sau estimată, pe care întreprinderea o
aşteaptă să o realizeze la timpul viitor.

Corespunzător celor patru momente în care se realizează evaluarea elementelor

patrimoniale respectiv de la data intrării în patrimoniu, la inventar, la încheierea
exerciţiului şi la ieşirea din patrimoniu se disting:

o valoarea de intrare în patrimoniu;

o valoarea de inventar;
o valoarea de închidere a exerciţiului (valoarea bilanţieră);
o valoarea la ieşirea din patrimoniu a imobilizărilor

Evaluarea activelor imobilizate la intrarea în patrimoniu

La data intrării în întreprindere, imobilizările corporale trebuie să fie evaluate la

cost de achiziţie sau cost de producţie, după caz.

Costul unei imobilizări achiziţionate este format din preţul său de

cumpărare, la care se adaugă taxele vamale, taxele nerecuperabile şi toate
cheltuielile directe atribuibile, angajate pentru a aduce activul în starea de
utilizare prevăzută. În cadrul preţului de cumpărare se va ţine cont de toate
rabaturile şi remizele .

Cheltuielile directe atribuibile se referă la : cheltuielile de pregătire a zonei ;

cheltuielile de transport şi manipulare iniţiale ; cheltuielile de instalare ; onorariile
cuvenite arhitecţilor, inginerilor şi costul estimat de lichidare (scoatere din
funcţiune), de transport a zonei, în măsura în care acestea sunt contabilizate ca
provizion.

Cheltuielile administrative şi alte cheltuieli generale nu intră în structura costului

activului, exceptând situaţia în care astfel de cheltuieli pot să fie directe legate de
achiziţia sau punerea în stare de utilizare a bunului.Acelaşi tratament este
suportat şi de cheltuielile de demarare şi cele preliminare exploatării.

Atunci când plata contravalorii unei imobilizări se face ulterior achiziţionării,

dincolo de condiţiile obişnuite, bunul este contabilizat la preţul său dat de plata
imediată, iar diferenţa este considerată o cheltuială a perioadei de credit
(cheltuială financiară).

Prin valoarea de intrare a unei imobilizări se înţelege :

a. valoarea de intrare aferentă fiecarui mijloc fix, reevaluată in conformitate

cu prevederile legale;
 b. cheltuielile de achiziţie pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros;
c. costul de producţie pentru mijloacele fixe construite sau produse de
unitatea patrimonială;
d. valoarea actuală pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, estimată
la înscrierea lor in activ pe baza raportului întocmit de experţi sau cu
aprobarea consiliului de administraţie al agentului economic,
responsabilului cu gestiunea patrimoniului, în cazul persoanelor juridice
fără scop lucrativ sau a ordonatorului de credite bugetare, în cazul
instituţiilor publice;
e. valoarea de aport acceptata de părţi pentru mijloacele intrate în patrimoniu
cu ocazia asocierii, conform statutelor sau contractelor,determinată prin
expertiză;
f. în cazul celor cumpărate cu durata normală de utilizare expirată, precum
şi a celor pentru care nu există date de identificare a duratei normale de
utilizare consumate, valoarea de intrare este data de cheltuiala de
achiziţie ;
g. în cazul investiţiilor puse în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au
întocmit formele de înregistrare ca imobilizări corporale, valoarea stabilită
în situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune. La terminarea
investiţiilor şi la trecerea lor în categoria activelor corporale, valoarea de
intrare se majorează cu eventualele cheltuieli efectuate între data punerii
în funcţiune şi data întocmirii procesului verbal de punere în funcţiune ;
h. în cazul sondelor provenite din lucrări de foraj executate pentru explorări
şi prospecţiuni geologice, care au dat rezultate şi urmează a fi folosite în
scopul de producţie, valoarea obţinută prin înmulţirea numărului de metri
ai adâncimii de la care se exploatează cu preţul mediu efectiv realizat
perioadă metru forat, în anul anterior trecerii în categoria imobilizărilor
corporale, la sondele de exploatare săpate în condiţii asemănătoare.
Pentru sondele de ţiţei şi gaze provenite din lucrările de foraj executate în
vederea exploatării şi prospecţiunii geologice, valoarea de intrare se
stabileşte în mod similar ;
i. pentru imobilizările corporale rezultate din lucrări miniere, executate
pentru explorări şi prospecţiuni geologice care au dat rezultate, totalul
cheltuielilor efectuate în acest scop, inclusiv cheltuielile necesare trecerii
în regim de producţie ;
j. pentru animalele de reproducţie, costulde producţie al animalelor pentru
carne la care se adaugă sporurile de preş în funcţie de categoria
biologică.

Ca urmare a actualizării valorii de intrare a mijloacelor fixe în baza prevederilor

legale, mijloacele fixe a căror valoare de intrare este mai mică decât limita
stabilită prin hotărâre a guvernului vor fi menţinute în evidenţa contabilă ca
mijloace fixe de natura obiectelor de inventar. Valoarea rămasă neamortizată se
va recupera prin includerea în cheltuielile de exploatare într-o perioadă de
maximum 3 ani, cu aprobarea consiliului de administraţie sau a responsabilului
cu gestiunea patrimoniului. După amortizarea completă, aceste mijloace fixe se
scot din evidenţa mijloacelor fixe şi se trec la categoria de obiecte de inventar.

La scoaterea din folosinţă se vor aplica regulile de casare a obiectelor de

inventar.

Nu se trec la categoria de obiecte de inventar mijloacele fixe care nu au însuşiri

comune obiectelor de inventar, cum ar fi: clădirile, construcţiile, mijloacele de
transport etc. Acestea rămân în evidenţă ca mijloace fixe de natura obiectelor de
inventar şi urmează regimul de scoatere din folosinţă şi de casare a mijloacelor
fixe.

Costul de producţie al unui activ fabricat în întreprindere pentru

sine este determinat prin utilizarea aceloraşi principii operaţionale în cazul unui
activ achiziţionat.

Pentru activele produse de întreprindere valoarea de intrare este egală cu costul

de producţie, ce cuprinde : costul materiilor prime şi materialelor consumabile
folosite şi celelalte costuri directe atribuibile producţiei.

De asemeni el mai poate să cuprindă::

o costurile indirecte de producţie, în măsura în care condiţiile de exploatare

o solicită, a părţii cheltuielilor generale centrale, afectabilă producţiei
bunului ;
o cheltuielile financiare, în măsura în care ele corespund dobânzilor
referitoare la capitalurile împrumutate pentru finanţarea producţiei .

Toate profiturile interne sunt eliminate, iar costurile anormale generate de risipa
de materii prime, de folosirea ineficientă de forţă de muncă precum şi a altor
resurse implicate în procesul de producere a activului pentru sine nu figurează în
costul acestuia.

Valoarea contabilă a imobilizărilor corporale poate fi diminuată cu valoarea

corespunzătoare a subvenţiilor guvernamentale, în conformitate cu IAS 20,
Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor referitoare
la asistenţa guvernamentală.

Subvenţiile guvernamentale reprezintă asistenţă acordata de guvern, sub forma

unor transferuri de resurse către o întreprindere în schimbul respectării a
anumitor condiţii referitoare la activitatea de exploatare a acesteia.

Cheltuieli ulterioare efectuate la activele imobilizate

Cea mai mare parte a imobilizărilor corporale ocazionează cheltuieli în anii

posteriori punerii în funcţiune. În conformitate cu IAS 16 (revizuită), cheltuielile
posterioare relative la o imobilizare amortizabilă, deja înregistrate în contabilitate,
trebuie să fîe adăugate la valoarea contabilă a bunului, atunci când este probabil
ca întreprinderea să beneficieze de avantaje viitoare mai mari decât nivelul de
performanţă iniţial prevăzut. Toate celelalte cheltuieli ulterioare trebuie să fie
înscrise în cheltuielile exerciţiului în cursul căruia ele sunt angajate.

Printre cheltuielile care ameliorează performanţele unei imobilizări în raport cu

previziunile iniţiale pot să fie citate:

o modificările care conduc la creşterea duratei de viaţă sau capacităţii

activului;
o modificările care ameliorează în mod substanţial calitatea produselor
fabricate;
o adoptarea de noi procedee de producţie care să permita o reducere
importantă a cheltuielilor de exploatare iniţial prevăzute.

Cheltuielile cu reparaţiile sau întreţinerea imobilizărilor corporale sunt făcute cu

scopul de a obţine sau de a păstra nivelul beneficiilor economice viitoare, pe care
o întreprindere se aşteaptă să le obţină pe baza performanţelor estimate iniţial.
De aceea acestea sunt înregistrate în contabilitate ca şi cheltuieli, atunci când au
loc.

Tratamentul contabil adecvat în cazul cheltuielilor efectuate ulterior achiziţionării

unei imobilizări corporale depinde de factorii care au fost luaţi în considerare la
evaluarea iniţială şi la recunoşterea elementelor aferente, şi de posibilitatea
recuperării acestei cheltuieli ulterioare.

Când valoarea contabilă a unei imobilizări corporale a ţinut cont deja de

pierderea unor beneficii economice, cheltuiala ulterioară efectuată pentru a
readuce activul imobilizat în situaţia de a realiza beneficii economice viitoare este
capitalizată, cu condiţia ca valoarea contabilă să nu depăşească valoarea
recuperabilă a activului.

Unele componente importante din cadrul imobilizărilor corporale pot necesita

înlocuiri la intervale regulate de timp. Aceste componente sunt contabilizate ca
active distincte , pentru că ele au durată de viaţă utilă diferite de cea a activului
din care fac parte.

Evaluarea activelor imobilizate amortizabile la inventarierea patrimoniului

societăţii

Evaluarea activelor imobilizate cu ocazia inventarierii se face la valoarea actuală

sau de utilitate a fiecărui element, denumită şi valoarea de inventar stabilită în
funcţie de utilitatea bunului în funcţie de utilitatea bunului şi preţul pieţei.
Pentru imobilizările corporale amortizabile (excepţie făcând terenurile fără
amenajări) valorile reţinute la inventar trebuie să ţină cont de amortizarea
calculată în sensul deducerii acesteia, valoarea de inventar fiind dată de
valoarea netă contabilă rezultând din planul de amortizare exceptând situaţia în
care valoarea actuală este considerată ca fiind inferioară valorii nete contabile 16.

Estimarea imobilizărilor la inventar în vederea determinării valorii lor actuale se

face ţinând cont şi de situaţia întreprinderii din acel moment, care constă în
aplicarea principiului continuităţii activităţii, în caz contrar trebuind să aibă în
vedere valoarea lichidativă a întreprinderii.

Principiul continuităţii activităţii se referă la faptul că, continuitatea activităţii este

o ipoteza care conduce la evaluarea bunurilor în funcţie de utilitatea lor,
presupunând ca dimensiunea activităţilor întreprinderii se va menţine fără o
reducere sensibilă într-un viitor previzibil 17.

Evaluarea activelor imobilizate la închiderea exerciţiului (valoarea

bilanţieră)

Periodic, valoarea netă contabilă trebuie să fîe comparată cu valoarea

recuperabilă a bunului. Atunci când această valoare este mai mică, imobilizarea
trebuie să fie depreciată pentru diferenţă.

Valoarea recuperabilă a unei imobilizări corporale este dată de avantajele

economice pe care întreprinderea speră să le obţină prin utilizarea viitoare a
bunului, inclusiv de valoarea sa reziduală în momentul cesiunii.

Deprecierea calculată constituie o cheltuială a exerciţiului în curs, exceptând

situaţia în care activul ar fi fost în prealabil reevaluat, caz în care ea este
suportată, cu prioritate, din diferenţa reziduală din reevaluare.

Imobilizările corporale sunt supuse unui proces de depreciere prin care îşi pierd
în timp, treptat, din valoarea de utilitate şi din potenţialul lor economic, excepţie
făcând terenurile.Terenurile au o durată de utilizare nelimitată, sunt singurele din
această categorie care nu se supun deprecierii sau altor tipuri de cheltuieli.

Deprecierea reprezintă o trecere periodică pe cheltuieli a costului imobilizărilor

corporale pe toată durata lor de funcţionare. Această noţiune se utilizează numai
în cazul activelor ce rezultă dintr-un proces de producţie.

Evidenţierea deprecierii în contabilitate este un proces de alocare (repartizare) şi

nu unul de cuantificare.

Deprecierea imobilizărilor se materializează atăt în uzură fizică, cât şi în uzură

morală.
Corespunzător uzurii fizice (deprecierea capitalului fix) are loc amortizarea care
reprezintă procesul de repartizare şi transfer al costului istoric (valoarea, preţul)
al capitalului fix asupra cheltuielilor de producţie şi, totodată, de recuperare
treptată, la nivel de agent economic, a valorii elementelor de capital fix, în
vederea înlocuirii acestora atunci când acestea vor fi complet uzate. Sumele
recuperate sunt cuprinse în evidenţa contabilă în fondul de amortizare 18.

Din cauza schimbului continuu ale tehnologiei, cât şi a nevoilor, utilajele şi chiar
clădirile devin deseori demodate, învechite înainte de a se uza fizic.

Termenul de depreciere nu se referă la deteriorarea fizică a unui activ sau la

diminuarea in timp a valorii sale de piaţă, ea semnifică repartizarea costului unei
imobilizări corporale între exerciţiile care beneficiază de pe urma utilizării
acesteia, el se utilizează pentru a descrie transformarea succesivă a costului
unui activ in cheltuială.

Amortizarea nu este un proces de evaluare. Evidenţele contabile sunt ţinute în

conformitate cu principiul costului istoric, ele nu indică oscilaţiile preţurilor. Este
posibil că, pentru o cumparare avantajoasă şi în condiţii de piaţă specifice,
valoarea de piaţă a unei clădiri să crească. Cu toate acestea, amortizarea trebuie
înregistrată în continuare, pentru că ea reprezintă un proces de evaluare. În cele
din urmă, clădirea se va uza fizic sau moral, indiferent de fructuaţiile momentane
ale valorii de piaţă .

După caracteristica de manifestare, deprecierea poate fi clasificată astfel :

a. deprecieri ireversibile , ca urmare a uzurii fizice şi morale a activelor

imobilizate corporale . Pentru aceste deprecieri există posibilitatea
determinării mărimii valorii care se depreciează în timp, prin procedee şi
sisteme de amortizare .
b. deprecieri reversibile constau în posibilitatea ca în perioada următoare
activele imobilizate să cunoască o scădere a valorii lor de utilitate şi prin
aceasta, preţul lor de piată (preţul posibil de valorificare) să fie inferior
valorii lor de intrare (înregistrare). O asemenea depreciere se estimează
la sfârşitul exerciţiului cu prilejul inventarierii, astfel încât prin calcul să se
facă o evaluare reală în bilanţ a activului imobilizat.

Întrucât deprecierile reversibile sunt probabile (nu sunt certe) efectul lor este
preluat şi reglat în calculele de gestiune, prin sistemul provizioanelor.

Evaluarea la ieşirea activelor imobilizate amortizabile din patrimoniul

societăţii

Ieşirea din patrimoniu a unui activ poate fi datorată mai multor cauze:
 o scoaterea din folosinţă la expirarea duratei de utilizare sau înainte de
acest termen;
o constatarea unui minus în gestiune la inventariere;
o scoaterea din funcţiune ca urmare a unor situaţii de forţă majoră
(distrugeri generate de cataclisme naturale, incendii, etc.) ;
o cedarea cu titlu gratuit sub forma de donaţii sau subvenţii;
o alte cauze ce determină ieşirea din patrimoniu a activelor imobilizate.

Valoarea neamortizabilă a unui bun cedat generează o cheltuială privind activele

cedate. În cazul ieşirilor de imobilizări amortizabile se calculeaza amortizarea şi
pentru perioada scurtă între începutul exerciţiului şi data efectivă când a avut loc
ieşirea din acel exerciţiu.

Scoaterea din funcţiune şi casarea activelor imobilizate

Scoaterea din funcţiune a activelor imobilizate cu valoare de amortizare complet

amortizată sau cu valoare de intrare rămasă nerecuperată se face cu apobarea
consiliului de administraţie, respectiv a responsabilului cu gestiunea
patrimoniului.

În cazul instituţiilor publice, scoaterea din funcţiune a imobilizărilor, înainte de

expirarea duratei normale de utilizare sau cu durata normală de utilizare
consumată, se aprobă de către ordonatorul principal de credite. După aprobarea
scoaterii din funcţiune a imobilizărilor se va proceda la valorificarea acestora.

Procedura de valorificare prin vânzare (licitaţie directă) sau prin casare va fi

aprobată de către consiliul de administraţie sau de către responsabilul cu
gestiunea patrimoniului.

Casarea se va face de către o comisie de casare numită prin decizia organului

care a aprobat scoaterea din funcţiune.Cu ocazia casării se va proceda la
dezmembrarea imobilizărilor şi valoarificarea acestora, astfel :

o valorificarea componentelor rezultate în urma dezmembrării;

o utilizarea componentelor rezultate la executarea altor imobilizări din cadrul
unităţii. Evaluarea componentelor se va face de către comisia de casare;
o valorificarea ca materiale nerecuperabile.

Valorificarea bunurilor scoase din functiune, aparţinând instituţiilor

publice, se face potrivit reglementărilor elaborate în mod distinct.

Schimburi de active imobilizate

Un element de natura imobilizărilor corporale poate fi achiziţionat prin schimbul

total sau parţial cu un alt element de aceeaşi natură, sau cu un alt activ. Costul
unui astfel de element este determinat la valoarea justă a activului primit în
schimb, care este echivalentă cu valoarea justă a activului cedat, corectat cu
valoarea oricărei sume transferate în numerar sau echivalente de numerar.

Valoarea justă reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de

bunăvoie între două părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii
cu preţul determinat obiectiv.

Un element de natura imobilizărilor corporale poate fi achiziţionat în schimbul

unui activ similar care are o întrebuinţare similară în aceaşi domeniu de activitate
şi care are o valoare justă similară.Deoarece procesul de realizare este un câştig
incomplet, nu se recunoşte nici un profit sau pierdere corespunzător acestor
tranzacţii.

Costul noului activ este valoarea contabilă corespunzătoare activului vândut.

Totuşi, valoarea justă a activului primit în schimb poate pune în evidenţă o
depreciere a valoarii activului cedat. În acest caz, activul cedat este înregistrat la
valoarea ajustată, ca urmare a deprecierii, şi această valoare este apoi atribuită
noului activ.

Reevaluarea activelor imobilizate

Reevaluarea este o evaluare actualizată, recorelată cu noile valori de referinţă:

cost, preţ, depreciere sau apreciere a unităţii monetare 25.

Ea constă în înlocuirea valorii nete contabile a bunului cu valoare sa justă, altfel

spus, cu valoarea sa reală .

Pentru activele strict specializate, care nu fac obiectul unor tranzacţii regulate,
valoarea justă se identifică cu costul de înlocuire.

În principiu, evaluarea se efectuează pe baza utilizării actuale a bunului dar,

dacă se aşteaptă o schimbare, se va ţine cont de noile condiţii de utilizare.Un
activ nu poate să fie reevaluat în mod izolat. Reevaluarea trebuie să se aplice la
ansamblul bunurilor din aceeaşi categorie, altfel spus, la toate activele de natură
şi utilizare identice.Terenurile, construcţiile, maşinile, navele, avioanele,
vehiculele cu motor, mijloacele fixe de birou constituie tot atâtea categorii diferite
de active care pot să fie reevaluate independent unele de celelalte.

Toate bunurile din aceeaşi categorie trebuiesc reevaluate simultan, pentru a se

evita o eterogenitate prea mare în modul de evaluare a diferitelor posturi din
situaţiile financiare.

Nu este necesar să se procedeze la reevaluări în fiecare an. Totuşi, reevaluările

trebuie să fie practicate cu o regularitate suficient de mare, astfel încât valoarea
netă contabilă a activelor, la un moment dat, să nu se îndepărteze prea mult de
la valoarea ce s-ar obţine prin reevaluare. IASC consideră că pentru imobilizările
nesupuse unor fluctuaţii mari de valoare, o periodicitate de 3-5 ani poate să fie
suficientă. În intervalul dintre două reevaluări, activul figurează în bilanţ la o
valoare ce rezultă din ultima reevaluare, diminuată cu amortizările înregistrate
începând cu această dată (ulterioare) şi cu suma pierderilor de valoare
ulterioare.

Diferenţa din reevaluare (valoarea reevaluată - valoarea netă contabilă la costuri

istorice, stabilită la data reevaluării) trebuie să fie înscrisă în capitalurile proprii la
o rubrică distinctă, astfel încât operaţia să nu conducă la constatarea de profituri.

Prin operaţiunea de reevaluare se realizează actualizarea valorii imobilizărilor

corporale existente în patrimoniu persoanelor juridice la data de 31 decembrie
2003,

Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează, de regulă, de către evaluatori

autorizaţi. În cazul reevaluării efectuate de specialişti din cadrul întreprinderii,
componenţa comisiilor de reevaluare va fi stabilită astfel încât să asigure un
număr corespunzător de cadre cu pregătire tehnică în domeniu, care să oată
aprecia starea acestora, respectiv gradul de uzură fizică şi morală a bunurilor
inventariate supuse reevaluării, utilitatea sau valoarea de piaţă, după caz.La
stabilirea utilităţii bunurilor se va avea în vedere ca în exerciţiile financiare
viitoare, să existe o încărcare corespunzătoare cu comenzi şi contracte, astfel
încât prin vânzarea producţiei realizate să asigure recuperarea plusului de
amortizare generat de reevaluare, sau posibilitatea de a fi închiriate terţilor.

Dacă activul este amortizabil, este posibil:

o fie să se reevalueze simultan valoarea brută şi amortizările cumulate;

o fie să nu se reevalueze decât valoarea netă contabilă, stabilită prin
deducerea amortizărilor din costul imobilizării.
o Reevaluarea imobilizărilor corporale are ca obiectiv aducerea acestora la
costul curent sau valoarea de intrare actualizată în corelare cu utilitatea
bunurilor şi cu valoarea de piaţă a acestora.

Sunt supuse reevaluării imobilizările corporale existente în patrimoniul

persoanelor juridice şi evidenţiate în balanţa contabilă întocmită la data de 31
decembrie 2003, astfel:

a. imobilizările corporale aflate în patrimoniul, astfel: terenuri; construcţii;

echipamente tehnologice (maşini , utilaje şi instalaţii de lucru);aparate şi
instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de transport; animale şi
plantaţii; mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale şi alte active corporale;
b. imobilizările corporale date în locaţie de gestiune sau închiriate, după caz,
şi cele date în folosinţă asocierilor în participaţiune, conform contractelor
 încheiate, se reevaluează de către persoanele juridice care le au
evidenţiate în patrimoniu;
c. investiţiile efectuate la imobilizările corporale concesionate, cu chirie sau
în locaţie de gestiune se supun reevaluării de către persoanele juridice
care le-au efectuat şi care le-au înregistrat în contabilitate;
d. capacităţile puse în funcţiune parţial, de natura imobilizărilor corporale
pentru care nu s-au întocmit formele de înregistrare ca imobilizări
corporale;
e. imobilizările corporale la care în perioada 1 aprilie 1994 – 31 decembrie a
anului 2003 s-au efectuat lucrări de modernizare care au majorat valoarea
de înregistrare a acestor imobilizări corporale. Pentru aceste active
reevaluarea se efectuează separat pentru valorile reprezentând
modernizări prin aplicarea ratei inflaţiei corespunzătoare perioadei scurse
după efectuarea modernizării;
f. imobilizările corporale predate în sistem de leasing se reevaluează de
persoanele juridice, avându-se în vedere valoarea negociată prevăzută în
contractul încheiat între părţi;
g. imobilizările corporale aflate a sucursale, filiale şi la subunităţile din
străinătate se reevaluează de către agenţii economici din ţară, în cazul în
care sunt înregistrate în patrimoniul acestora;
h. bunurile amortizabile înregistrate în Registru – inventar, în cazul
persoanelor fizice care desfăşoară activităţi independente.

Nu sunt supuse reevaluării imobilizările corporale:

a. a căror valoare de intrare a fost recuperată integral pe calea amortizării la

data de 31 decembrie a anului 2003;
b. trecute în conservare;
c. care au ieşit din patrimoniul agenţilor economici între data de 1 ianuarie
2004 şi data aprobării situţiilor financiare ale anului 2003;
d. evidenţiate în conturi în afara bilanţului.

Pentru efectuarea imobilizărilor corporale se va stabili valoarea rămasă,

actualizată la data de 31 decembrie 2003, avându-se în vedere :

o valoarea de intrare a imobilizărilor corporale supuse reevaluării,

evidenţiată în contabilitate;
o amortizarea calculată până la data de 31 decembrie 2003, evidenţiată în
contabilitate în creditul contului 281 “Amortizări privind imobilizările
corporale” şi în debitul contului 8045 ”Amortizarea aferentă gradului de
neutilizare a mijloacelor fixe”;

o amortizarea aferentă imobilizărilor corporale pentru care s-au obţinut

scutiri totale sau pentru o perioadă limitată la calculul amortizării;
o rata inflaţiei pentru intervalul cuprins între :
 o data înregistrării în evidenţa contabilă a imobilizărilor corporale care nu au
fost reevaluate şi luna decembrie 2003; sau
o data ultimei reevaluări înregistrate în evidenţa contabilă pentru
imobilizările corporale care au fost reevaluate şi luna decembrie 2003,

Majoritatea imobilizărilor corporale se degradează cu timpul, şi, ca atare, trebuie

găsită o metodă pentru constatarea diminuării utilităţii lor. În acest context,
amortizarea poate fi definită ca echivalentul valoric al deprecierii ireversibile a
unei imobilizări, ca urmare a utilizării, a acţiunii factorilor naturali, a progresului
tehnic sau a altor cauze.

Contabilitatea trebuie să ţină cont de fenomenul de uzură şi de diminuarea de

valoare ce decurge din el. Acest lucru se realizează prin înregistrarea amortizării
şi a provizioanelor.

De asemenea, pe parcursul duratei de utilizare, valoarea justă a imobilizărilor

corporale şi necorporale poate fi diferită de valoarea contabilă a acestora.
Diferenţele de valoare pot fi contabilizate prin intermediul reevaluării.

În reglementările contabile din România, prin articulare la Standardele

Internaţionale de Contabilitate, valoarea justă (valoarea reală sau corectă) este
definită prin prisma valorii la care poate fi tranzacţionat o imobilizare, de bună
voie între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care
preţul este determinat de obiectiv.

Atunci când valoarea contabilă a unui activ creşte, ca urmare a unei reevaluări,
creşterea are ca efect şi majorarea capitalurilor proprii, în speţă a rezervelor din
reevaluare.În schimb, atunci când valoarea contabilă a unui activ se diminuează,
ca urmare a unei reevaluări, această reevaluare trebuie să fie contabilizată la
cheltuieli.

Prelucrarea de referinţă

După contabilizarea sa iniţială ca activ, o imobilizare corporală trebuie să fie

contabilizată la costul său diminuat cu amortizările cumulate. Norma IAS 16
recomandă ca evaluarea imobilizărilor să se facă la costuri istorice (costul de
achiziţie sau de producţie diminuat cu amortizările cumulate).

Prelucrarea alternativă

După contabilizarea sa iniţială ca activ o imobilizare trebuie să fie contabilizată la

valoarea sa reevaluată, adică la valoarea justă la data reevaluării, diminuată cu
amortizările ulterioare cumulate şi pierderile de valoare ulterioare cumulate.
Reevaluările trebuie să fie efectuate cu regularitate suficientă pentru ca valoarea
contabilă să nu difere semnificativ de cea care ar fi fost determinată prin
utilizarea valoarii juste la data închiderii exerciţiului.

Dacă rezultatul reevaluării este o creştere faţă de valoarea contabilă netă, atunci
aceasta se tratează ca :

o creştere a rezervei din reevaluare din cadrul capitalurilor proprii, dacă nu a

existat o creştere anterioară recunoscută ca o cheltuială aferentă acelui
activ, sau
o un venit care să compenseze cheltuiala cu descreşterea recunoscută
anterior, la acelaţi element de activ.

Dacă rezultatul reevaluării este o descreştere a valorii contabile nete, atunci când
aceasta se tratează ca :

o cheltuială cu întrega valoare a deprecierii, dacă în rezerva din reevaluare

nu este înregistrată o sumă referitoare la acel activ, sau
o scădere a rezervei din reevaluare din cadrul capitalurilor proprii, cu
minimum dintre valoarea acelei rezerve şi valoarea descreşterii, iar
eventuala diferenţă rămasă neacoperită se înregistrează ca o cheltuială.

CONCEPTE ŞI IDEI DESPRE AMORTIZARE

Activele patrimoniale imobilizate sunt achiziţionate de către o

unitate patrimonială cu scopul de a le utiliza pe parcursul unei
perioade îndelungate de timp (mai mare decât un exerciţiu
financiar) pe toată durata (normată sau normală) de utilizare a
acestora. Corelând acest context cu principiul independenţei
exerciţiilor financiare, este normal ca fiecare exerciţiu financiar
să suporte, să includă în rezultatele sale, o cheltuială echivalentă
cu avantajele obţinute ca urmare a utilizării activelor sale
imobilizate. Aceasta este interpretarea, respectiv concepţia
economică a amortizării activelor patrimoniale imobilizate, potrivit
căreia “este vorba de a include în cheltuielile fiecărui exerciţiu
suma totală a deprecierilor suferite de imobilizări”29, astfel încât
pe durata normală sau normată de utilizare a acestora, valoarea
lor brută contabilă să se recupereze integral.

Această concepţie economică despre amortizare este indisolubil legată (teoretic

şi practic) de interpretarea financiară despre amortizare potrivit căreia
“amortizarea este o metodă de reînnoire a capitalului investit, în acest caz, ea
este o prelevare asupra beneficiilor şi, ca atare, constituie o resursă la dispoziţia
întreprinderii. Acumularea anuităţilor privind amortizările ar trebui să permită
înlocuirea investiţiei care nu mai poate sau nu mai trebuie (din motive de
randament) să fie utilizată. Amortizarea devine, astfel, un element al
autofinanţării”. Amortizarea este echivalentul valoric al deprecierii ireversibile a
unei imobilizări, ca urmare a utilizării, a acţiunii factorilor naturali, a progresului
tehnic sau a altor cauze 30.

Amortismentelor li se atribuie un triplu rol : în plan juridic-contabil, în plan

economic şi în plan financiar.

Din punct de vedere contabil, cu ajutorul amortismentelor se constată

deprecierea datorată uzurii, timpului şi schimbărilor tehnice pe care le suferă cea
mai mare parte a imobilizărilor31.Planul contabil francez defineşte amortizarea
pentru depreciere ca “o constatare contabilă a micşorării valorii unui element de
activ, ce rezultă din utilizare, din trecerea timpului, din schimbarea de tehnică sau
din orice altă cauză “.

Din punct de vedere economic , amortizarea reprezintă o cheltuială a exerciţiului

economico-financiar, ce corespunde consumaţiei unei părţi din valoarea
imobilizărilor. Amortizarea este considerată ca fiind procesul de transfer sau de
repartizare a imobilizărilor asupra cheltuielilor exerciţiului pe perioada economică
de utilizare a activelor amortizabile. Amortizarea permite integrarea în costurile
de producţie ale întreprinderii a cheltuielilor care reprezintă investiţiile necesare.

Sub aspect financiar amortizarea este considerată în anumite condiţii existenţa

unui rezultat financiar pozitiv ca o componentă a capacităţii de autofinanţare ce
permite finanţarea reînnoirii imobilizărilor. Acumularea anuităţilor privind
amortizările ar trebui să permită înlocuirea investiţiei care nu mai poate sau nu
mai trebuie (din motive de randament) să fie utilizată.Această abordare se
găseşte la baza politicii de întreprindere conform căreia «se investeşte pentru a
se amortiza şi reinvesti».

O altă problemă legată de amortizare este cea referitoare la bunurile

amortizabile. Ele sunt elemente ale activului imobilizat care se depreciază de
manieră ireversibilă şi care după o perioadă nu vor mai îndeplini funcţiile lor.

Sunt excluse din câmpul amortizării bunurile a căror utilizare este nelimitată în
timp, precum terenurile sau investiţiile financiare ; eventuala depreciere a
acestora este constatată prin intermediul provizioanelor.

Specialiştii consideră că amortizarea poate fi tipizată astfel :

o amortizarea tehnică (industrială) ;

o amortizarea contabilă ;
o amortizarea fiscală.

Amortizarea tehnică (industrială) reflectă recuperarea cheltuielilor de

producţie pentru realizarea imobilizărilor, pe durata normală de funcţionare a
acestora
 Amortizarea contabilă reprezintă echivalentul valoric al deprecierii
unei imobilizări, indiferent de modul ei de realizare, ca urmare a participării
acesteia la circuitul economic al firmei, sub influenţa factorilor fizici sau de uzură
morală. Ea este determinată în urma estimărilor şi calculelor rezultate din
deciziile conducerii agentului economic, afectând elementele de imobilizări ale
activului bilanţier, în timp ce cheltuiala corespondentă afectează contul de profit
şi pierdere.

Amortizarea fiscală reprezintă echivalentul valoric al deprecierii fizice

şi morale a imobilizărilor recunoscute de legiuitor (organele fiscale), ca cheltuială
de exploatare şi se scade din veniturile luate în calcul la stabilirea impozitului pe
profit. Se determină în urma aplicării dispoziţiilor Legii nr. 15/ 1994, republicată
privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale
precum şi a normelor metodologice adiacente ei.

Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii

contabile de intrare a imobilizărilor şi se include în cheltuielile de exploatare ale
agentului economic.

Amortizarea imobilizărilor concesionate, închiriate sau în locaţie de gestiune, se

calculează şi se înregistrează în contabilitate de către unitatea patrimonială care
le are în proprietate.

Amortizarea investiţiilor efectuate la imobilizările închiriate , sau în locaţie de

gestiune este în sarcina celui care a efectuat investiţia şi se înregistrează în
contabilitatea acestuia.

Întreprinderile trebuie să elaboreze un plan de amortizare care este un tablou

previzional de reducere a valorii înscrise în bilanţ, pe o perioadă determinată şi
prin tranşe succesive. Planul de amortizare vizează imobilizările corporale şi
necorporale care se depreciază de manieră nereversibilă.

Acest tablou previzional de reducere a valorilor înscrise în bilanţ se întocmeşte

cu ocazia intrării în funcţiune a bunului şi conţine :

o costul de intrare ;
o mărimea amortizărilor anuale practicate.
o valoarea netă contabilă după fiecare exerciţiu.

Modificarea planului de amortizare trebuie să se facă decât în circumstanţe

excepţionale. Durata de viaţă , precum şi metoda de amortizare iniţial prevăzute
pot să fie corectate numai pentru a ţine cont de schimbările semnificative în
condiţiile de exploatare şi de uzura morală intervenită mai rapid decât cea
prevăzută. Întocmirea unui nou plan de amortizare necesită apelul la reguli
aplicabile oricărei schimbări de metodă contabilă, în virtutea principiului
permanenţei metodelor.
Permanenţa metodei presupune asigurarea unei continuităţi în ceea ce priveşte
aplicarea regulilor şi procedeelor contabile . Prin această convenţie se asigură
comparabilitatea în timp şi între unităţile patrimoniale a indicatorilor economici şi
financiari.

Pentru un expert contabil, amortizarea nu este un instrument de evaluare, ci, o

metodă de repartizare a costului. Imobilizările nu sunt amortizate pe baza
pierderii de valoare, ci pe baza imputării sistematice a costului de intrare asupra
unui număr de exerciţii.

Amortizarea poate fi definită ca fiind echivalentul valoric al deprecierii ireversibile

a unei imobilizări ca urmare a utilizării, a factorilor naturali, progresului tehnic sau
altor cauze .

Amortizarea reprezintă un proces de corecţie a valorii imobilizărilor, constatarea

contabilă a pierderii de valoare suferită de activele imobilizate ca urmare a
deprecierii lor in timp (uzurii fizice şi morale). Pornind de la această interpretare,
se procedează la o corectare a valorii activelor imobilizate pentru a le aduce la o
valoare apropiată de realitate .

Amortizarea reprezintă deci un element rectificativ, cu ajutorul căruia corectăm

valoarea contabilă de intrare a unei imobilizări, adică determinăm valoarea reală
sau valoarea netă contabilă a activului respectiv :

VNC = Vi - A

în care :

VNC = Valoarea netă contabilă;

Vi = Valoarea contabilă de intrare;
A = Amortizarea calculată până la data respectivă.

Amortizarea este rezultatul unui procedeu de repartizare logică şi sistematică a

costului imobilizărilor , aplicat astfel încât să se impute o parte din acest cost
fiecărui exerciţiu care va beneficia de utilizarea respectivelor imobilizări.

Valoarea unui bun poate să fluctueze între momentul intrării sale în patrimoniu şi
cel în care el este vândut sau scos din funcţiune. De aceea, se preferă să se
repartizeze costul unei imobilizări, prin intermediul unei cheltuieli cu amortizările,
pe toată durata de viaţă utilă. Se preferă utilizarea metodei de repartizare a
costului deoarece prin ea se ralizează o conectare a cheltuielilor la venituri, iar
într-o economie stabilă, fluctuaţiile valorii de piaţă sunt minime şi dificil de
măsurat.
 Factorii ce influenţează calculul amortizării

Factorii ce influenţează calculul amortizării sunt :

1. Costul reprezintă preţul net de achiziţie, plus toate cheltuielile oportune

privind transportul şi pregătirea activului pentru exploatare

Costul reprezintă suma plătită în numerar sau echivalente de

numerar , ori valoarea justă a altor contraprestaţii efectuate pentru achiziţionarea
unui activ, la data achiziţiei sau construcţiei acestuia 37.

Deci amortizarea se calculează plecând de la costul istoric al

imobilizării supuse amortizării.

2. Valoarea reziduală a unui activ reprezintă recuperarea netă, sau

valoarea de schimb la data estimată a scoaterii din funcţiune.

Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere

estimează că o va obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a
acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor sau construcţiei acestuia.

3. Valoarea de amortizare este costul activului sau o altă valoare substituită

costului, din care s-a scăzut valoarea reziduală, ce trebuie repartizată pe
toată durata de funcţionare a activului.
4. Durata de viaţă estimată (utilă) ce reprezintă :
5. perioada pe parcursul căreia se estimează că întreprinderea va utiliza
activul supus amortizării ; sau
6. numărul de unităţi produse sau a unor unităţi similare ce se estimează că
vor fi obţinute de întreprindere prin folosirea activului respectiv ;

Pentru calculul duratei estimate de utilizare a unui activ, contabilul trebuie

să ţină cont de toate informaţiile relevante, inclusiv de :

o experienţa trecută cu active similare ;

o starea actuală a activului ;
o politica firmei privind reparaţiile şi întreţinerea ;
o tendinţele tehnologice şi industriale actuale ;
o condiţiile locale, clima.

Regimul de amortizare utilizat.

Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa

rezultatul, prin politica de amortizare, doar în anul când realizează o investiţie. În
realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare,
metoda de amortizare, valoarea reziduală, dacă estimările iniţiale nu corespund
situaţiei actuale .

Existenţa obligaţiei de a înregistra o pierdere de valoare de fiecare dată când

valoarea contabilă a unui activ este mai mare decât valoarea recuperabilă
creează un teren favorabil pentru creativitate.

Aparent, valoarea contabilă este obiectivă, deoarece, la data intrării imobilizărilor

în întreprindere , ea a fost validată pe piată.

Nu trebuie uitat că în vederea comparării cu valoarea recuperabilă, valoarea de

intrare trebuie corectată cu amortizările deja înregistrate.

Pentru a determina durata de utilitate trebuie să fie luat în considerare ansamblul

următorilor factori :

e. utilizarea aşteptată de la acest activ de către întreprindere.Această

utilizare este evaluată prin referire la capacitate sau la producţia
fizică aşteptată de la activul respectiv ;
f. uzura fizică aşteptată, care depinde de factorii de activitate precum
ritmurile în care este utilizat activul, programul de întreţinere şi
reparaţii al întreprinderii ;
g. uzura morală de tip tehnic, care decurge din schimbările sau
ameliorările în producţie, sau în evoluţia cererii pieţei pentru
produsul sau serviciul la care concură activul ;
h. limitele juridice referitoare la utilizarea activului, în special datele de
expirare a contractelor de locaţie.

Durata de utilitate trebuie să fie reexaminată periodic şi dacă previziunile sunt

sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările exerciţiului în
curs şi ale exerciţiilor viitoare trebuiesc ajustate.

Reexaminările cad şi sub incidenţa normei IAS 8, atunci când se soluţionează

schimbările de estimări contabile.

Efectul unei schimbări de estimare contabilă trebuie să fie impus în determinarea

rezultatului net :

o al exerciţiului schimbării, dacă schimbarea nu afectează decât

acest exerciţiu;
o al exerciţiului achimbării şi ulterioare, dacă acestea sunt vizate şi
ele de schimbarea în cauză.

În cursul utilizării unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de
utilitate este neadecvată.
Durata de utilitate poate să fie prelungită ca urmare a cheltuielilor ulterioare
privind activul, ce ameliorează starea acestuia dincolo de nivelul de performanţă
iniţial;

Unele schimbări tehnologice sau evoluţii ale pieţei produselor corespondente pot
să conducă la reducerea duratei de utilitate a activului, în acest caz durata de
utilitate precum şi cota de amortizare sunt ajustate pentru exerciţiul în curs şi
exerciţiile ulterioare.

Politica de reparaţii şi de mentenanţă pe care o practică întreprinderea poate să

afecteze durata de utilitate a unui activ.O atare politică poate genera o extindere
a duratei de utilitate a activului sau o creştere a valorii reziduale .

Uzura mijloacelor fixe

Elementul rectificativ “uzura” este modalitatea de transferare asupra valorilor de

întrebuinţare nou create a valorii mijloacelor fixe prin includerea în cheltuieli de
exploatare. Această afectare a cheltuielilor de exploatare se realizează într-o
perioadă de cel mult trei ani în diferite forme în funcţie de interesele agentului
economic:

o integral la darea în folosinţă a mijloacelor fixe către locurile de

producţie sau de folosinţă;
o eşalonat, pe parcursul celor trei ani de exploatare. Această
eşalonare se poate concretiza în diverse variate:
o în cote egale o anumită perioadă de timp;
o o cotă de o treime în fiecare an de exploatare;
o jumătate din valoarea mijloacelor fixe la intrarea în patrimoniu şi
jumătate din valoarea de inventar la ieşirea din patrimoniu;
o la sfârşitul perioadei de exploatare etc.

Un aspect particular al determinărilor uzurilor îl formează uzura sculelor,

dispozitivelor şi verificatoarelor cu o destinaţie specială şi a aparatelor de măsură
şi control afectate proceselor de serie când uzura trebuie calculată şi afectată
cheltuielilor speciale, asupra cheltuielilor seriei respective de produse, lucrări sau
servicii.

Scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe este rezultatul deprecierii sale, datorate
uzurii fizice şi celei morale:

1. Uzura fizică a mijlocului fix reprezintă pierderea treptată a

proprietăţii lui tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a
acţiunii factorilor naturali.

În afara deprecierii mijloacelor fixe, datorită uzurii fizice, acesta este supus şi
uzurii morale.
Cauza generală a acestei uzuri este progresul tehnic care, de regulă, este însoţit
de creşterea productivităţii. Deci, se poate spune că uzura morală nu poate fi
evitată. În puterea întreprinderilor stă capacitatea de a reduce efectele negative,
pierderile datorate acestei uzuri.

2. Uzura morală constă în pierderea unei părţi a preţului de

achiziţie al utilajului, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte
de termenul prevăzut în proiectul de fabricaţie, adică înainte de a fi
amortizat complet.

În literatura economică, uzura morală a mijloacelor fixe se mai numeşte uzură

involuntară. Ea ia din acele pierderi de mijloace fixe “din motive care scapă
controlului întreprinzătorului şi care nu are de a face cu hotărârile sale curente;
de exemplu, ca urmare a unei schimbări a valorilor pe piaţă, a uzurii prin
învechire sau prin simpla trecere a timpului”- (J.M. Keynes). În cea mai mare
parte, aceste pierderi involuntare se produc cu destulă regularitate pentru a
putea fi prevăzute şi sunt, în general, incluse în preţul de cost al producţiei prin
cotele anuale de amortizare. Acestea sunt sintetizate sub denumirea de “cost
suplimentar”, adică surplusul uzurii scontate peste costul de întrebuinţare a
mijlocului fix datorat uzurii normale.

Prevenirea unora dintre pierderile sub formă de uzură morală se realizează prin
practicarea unor cote anuale de amortizare, care să includă efectele uzurii fizice,
ca şi pe cele ale uzurii morale a mijloacelor fixe. Ca urmare, s-a ajuns la
constituirea unor fonduri de amortizare care depăşesc necesarul de sume pentru
reparaţii şi înlocuiri, ceea ce înseamnă că se constituie fondul de înlocuire cu
câtva timp înainte de uzura fizică a mijlocului fix.

Gradul de depreciere a mijloacelor fixe, ca stare a acestuia, la un moment dat, se

măsoară mai întâi prin coeficientul uzurii mijlocului fix (bn) care se calculează ca
raport între uzura mijlocului fix (Uk) şi stocul de mijloace fixe la preţurile iniţiale de
achiziţie (Kt):

Acest grad de depreciere se exprimă şi prin coeficientul stării fizice (bf), ca raport
între valoarea rămasă a mijlocului fix (Kr) şi stocul de mijloc fix la valoarea iniţială
(Kt).

Cei doi indicatori reflectă starea mijlocului fix din punctul de vedere al expresiei
lui băneşti. Pentru determinarea gradului de depreciere tehnică, a capacităţii
funcţionale a mijlocului fix, se folosesc o serie de metode analitice de evaluare a
uzurii echipamentelor. În fond, orice politică de retehnologizare a unei
întreprinderi, a aparatului tehnic de producţie nu poate fi concepută fără evaluări
riguroase ale gradului de înzestrare tehnică, fără comparaţii internaţionale în
acest domeniu.
 METODE DE DETERMINARE A AMORTIZĂRII

Amortizarea, potrivit IAS 16 « Imobilizări corporale », este

definită ca fiind « alocarea sistematică a valorii amortizabile a
unui activ pe întreaga sa durată de viaţă utilă ». Modul de
amortizare trebuie să reflecte ritmul în care sunt consumate
avantajele economice viitoare ca urmare a utilizării activului.

Utilizarea unei anumite metode de amortizare permite repartizarea cheltuielilor

cu amortizarea asupra duratei de utilizare a imobilizărilor.

Există o serie de metode amortizare ce pot fi utilizate pentru a aloca în mod

sistematic valoarea amortizabilă a unui activ de-a lungul duratei sale de viaţă
utilă.

Teoria şi experienţa practică recomandă ca metoda de amortizare utilizată să fie

logică şi sistematică. Costul de intrare nu trebuie să fie repartizat pe exerciţii în
mod arbitrar, fără a se ţine cont de maniera în care bunul va pierde din valoarea
sa utilă pe parcursul anilor.Metoda aleasă trebuie să reflecte reducerea
capacităţii de serviciu a imobilizării.

Fiecare metodă abordează acelaşi proces de amortizare, dar în ritmuri diferite;

scopul este acelaşi, obţinerea fondului de amortizare, procesul fiind însoţit de
influenţe şi consecinţe economico-financiare diferite de la o metodă la alta.

Valoarea amortizabilă a unui activ este determinată, după deducerea valorii

reziduale, din costul de intrare al acestuia.Valoarea reziduală reprezintă suma
netă pe care întreprinderea se aşteaptă să o obţină prin vânzarea unui activ, la
sfârşitul duratei sale de utilitate, după deducerea cheltuielilor angajabile în
operaţia de cesiune.

Modalităţi de amortizare practicate în ţările cu economie de piaţă

Pe plan internaţional, arsenalul metodologic este mai bogat, el cuprinzând:

0. metoda amortizării lineare,

i. metoda amortizării funcţionale (variabile sau proporţional cu
utilizarea sau randamentul),
ii. metodele amortizării accelerate :

o metoda amortizării degresive cu normă constată,

o metoda amortizării proporţionale cu ordinea numerică inversă a
anilor,
o metode speciale de amortizare :
o metoda amortizării bazată pe valoare,
o metodele de imputare axată pe cesiune sau pe înlocuire,
 o metodele de amortizare pe grupe de valori active,
o metodele de amortizare cu dobânzi compuse.

Metoda liniară duce la o cheltuială constantă pe parcursul

duratei de viaţă utilă a activului. Costul activului este repartizat
uniform pe durata estimată de funcţionare a activului , aceasta se
bazează pe ipoteza că amortizarea depinde doar de trecerea
timpului.

Sunt trei aspecte importante ce trebuie remarcate în acest program de

amortizare liniară:

a. amortizarea anuală este egală în fiecare an;

b. amortizarea cumulată creşte uniform;
c. valoarea rămasă de amortizat descreşte uniform până
ajunge la valoarea reziduală .

Metoda producţiei se bazează pe ipoteza că amortizarea este

numai rezultatul exploatării, mărimea ei fiind calculată în funcţie de
utilizarea efectivă a bunului, iar trecerea timpului nu are nici o
importanţă în procesul de amortizare.

Metoda degresivă rezultă într-o cheltuială descrescătoare cu

amortizarea pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului.

Există două metode de amortizare degresive :

a.metoda cotelor descrescătoare;

b.metoda cotelor constante.

Metodele degresive au drept rezultat valori relativ mari de amortizare în anii

iniţiali şi valori mici în anii următori. Aceste metode se bazează pe trecerea
timpului, pornesc de la ipoteza că majoritatea mijloacelor fixe sunt mai eficiente
atunci când sunt noi, deci oferă servicii mai multe şi mai calitative în primii ani ai
duratei lor de funcţionare . Repartizarea unei amortizări mai mari în primii ani de
funcţionare decât în ultimii ani, atunci când beneficiile sau serviciile aduse de un
activ sunt mai mari la început.
 Metodele regresive (accelerate) ţin cont şi de faptul că
schimbarea continuă a tehnologiilor determină o piedere rapidă a
valorii de utilizare a unor echipamente (prin prisma serviciilor
oferite). Prin urmare, este mai realistă repartizarea unei amortizări
mai mari în primii ani de exploatare a activului decât în ultimii ani.

Regimurile de amortizare utilizate în România

În ţara noastră, regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii nr.82/ 1991, a

Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi Legea nr. 15/1994 privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, legiferează,
reglementează şi normează regimul metodologic al amortizării.

Unităţile patrimoniale care desfăşoară activităţi cu caracter economic

amortizează mijloacele fixe utilizând unul dintre următoarele regimuri de
amortizare :

o amortizarea lineară;
o amortizarea degresivă; şi
o amortizarea accelerată.

Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform

următoarelor reguli:

a. în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare

lineară;
b. în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv maşinilor,
uneltelor şi instalaţiilor, precum şi pentru computere şi
echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate
opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau
accelerată;
c. în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, întreprinderea
poate opta pentru metoda de amortizare liniară sau
degresivă.

Amortizarea lineară

Amortizarea lineară se realizează prin includerea uniformă a unei sume fixe

stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normale de utilizare a
imobilizării respective.

Amortizarea lineară se calculează prin aplicarea cotei medii anuale de

amortizare la valoarea de intrare a mijloacelor fixe.

Pentru mijloacele fixe de natura construcţiilor, amortizarea anuală se va calcula

numai în regim liniar.
Pentru determinarea amortizării lineare este necesar să cunoştem o serie de
categorii economice, respectiv :

o amortizarea anuală (anuitatea amortizării);

o rata medie anuală a amortizării sau cota medie anuală de
amortizare;
o prorata temporis a amortizării ;

1. Amortizarea anuală (anuitatea amortizării) se poate determina

utilizând doua relaţii de calcul, respectiv :

sau

în care :

Aa = Amortizarea anuală (anuitatea sau cota de

amortizare anuală);
Vi = Valoarea contabilă de intrare în gestiune a
imobilizărilor;
Ra = Rata medie anuală de amortizare, exprimată în
% procente;
T = Timpul sau durata normată de funcţionare (utilizare)
a imobilizărilor, preluate din catalogul de amortizare
a mijloacelor fixe, exprimat în ani.

2. Rata anuală de amortizare se determină în baza următoarei

relaţii de calcul:

în care :

Ra = Rata medie anuală de amortizare, exprimată în

% procente;
T = Timpul sau durata normată de funcţionare (utilizare)
a imobilizărilor, preluate din catalogul de amortizare
a mijloacelor fixe, exprimat în ani.

Aceaşi rezultat se obţine dacă se calculează cota medie anuală de amortizare.

Cota medie anuală de amortizare (cota de amortizare) se determină în baza

următoarei relaţii de calcul :
 în care :

Ca = Cota medie anuală de amortizare;

Aa = Amortizarea anuală;
Vi = Valoarea contabilă de intrare a amortizării.

3. Prorata temporis a amortizării reprezintă o categorie sau un procedeu de

calcul al amortizării , folosit atunci când în cursul anului financiar se produc intrări
şi ieşiri de active imobilizate, ceea ce determină ca rata anuală a amortizării să
fie calculată în funcţie de durata efectivă de folosire a mijloacelor fixe, care este
mai mică de 360 zile sau 12 luni.Relaţia de calcul a proratei temporis a
amortizării este următoarea :

în care :

PTA = Prorata temporis a amortizării;

Z = Numărul de zile de utilizare (folosire) a mijlocului fix
în cursul anului;
T = Timpul sau durata normată de funcţionare (utilizare)
a imobilizărilor, preluate din catalogul de amortizare
a mijloacelor fixe, exprimat în ani.

o În situaţia în care în locul zilelor calendaristice se iau în

considerare lunile calendaristice, relaţia de calcul este
următoarea:

în care :

PTA = Prorata temporis a amortizării;

L = Numărul de luni de folosire a mijlocului fix în cursul
anului;
T = Timpul sau durata normată de funcţionare (utilizare)
a imobilizărilor, preluate din catalogul de amortizare
a mijloacelor fixe, exprimat în ani.
Utilizarea regimului de amortizare liniară se aprobă de către consiliul de
administraţie al agentului economic sau responsabilul cu gestiunea patrimoniului,
la data punerii în funcţiune.

Amortizarea lineară, întrucât se înregistreză prin sume constante pe toată durata

de funcţionare, este o amortizare medie, numită şi amortizare contabilă, ce
generează cele mai raţionale mărimi privind amortizarea, în virtutea principiului
imaginii fidele.

Amortizarea accelerată

Acest regim presupune următorul algoritm de calcul :

o amortizarea primului an de funcţionare se determină prin

aplicarea unei cote accelerate de până la 50 % asupra
valorii de intrare a mijlocului fix;
o în următorii ani, amortizarea se calculeaza prin raportarea
valorii rămase de amortizare a mijlocului fix la durata
normală de utilizare rămasă a acestuia.

Amortizarea se înregistrează pe toata durata normată de folosinţă.

Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de către consiliul de

administraţie al agentului economic sau responsabilul cu gestiunea patrimoniului.

Amortizarea degresivă

Amortizarea degresivă reprezintă acel regim de amortizare a mijloacelor fixe,

care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu anumiţi coeficienţi,
prin care se accelerează procesul de recuperare a amortizării, în primii ani de la
punerea în funcţiune a mijlocului fix, iar pe măsura trecerii anilor aferenţi duratei
normale de funcţionare amortizarea anuală se diminuează.

Conform legislaţiei actuale în vigoare, coeficienţii degresivi sunt :

o 1,5 – pentru mijloacele fixe cu durată normată (normală) de

funcţionare cuprinsă între 2 –5 ani ;
o 2,0 - pentru mijloacele fixe cu durată normată (normală) de
funcţionare cuprinsă între 5 – 10 ani ;
o 2,5 - pentru mijloacele fixe cu durată normată (normală) de
funcţionare mai mare de 10 ani.

Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de către consiliul de

administraţie al agentului economic sau responsabilul cu gestiunea patrimoniului.

Regimul de amortizare degresiv se bazează pe două considerente :

 o mijloacele fixe au o capacitate de exploatare mai mare în
primii ani de utilizare;
o deprecirea mijlocelor fixe (unele categorii) este mai mare în
primii ani de funcţionare, fapt ce antrenează şi cheltuieli mai
mari cu întreţinerea acestora.

Amortizarea degresivă se poate aplica în două variante, determinate în principiu

de data intrării în funcţiune a mijlocului fix, respectiv :

o Amortizarea degresivă fără influenţa uzurii morale (AD1),

o Amortizarea degresivă cu influenţa uzurii morale (AD2).

Amortizarea degresivă fără influenţa uzurii morale (AD1)

În acest caz, amortizarea anuală se calculeză şi se înregistrează pe toată durata

normată de funcţionare.

Procedeul de aplicare a amortizării degresive fără influenţa uzurii morale este

următorul :

o amortizarea degresivă pentru primul an de funcţionare a

mijlocului fix se calculează prin aplicarea cotei de amortizare
degresivă corespunzătoare, la valoarea de intrare a
mijlocului fix;
o amortizarea degresivă pentru anii următori de utilizare se
calculeză prin aplicarea cotei de amortizare degresivă la
valoarea rămasă (valoarea net contabilă), până în anul de
utilizare, în care amortizarea anuală rezultată este egală sau
mai mică decât amortizarea anuală liniară, calculată pentru
perioada de funcţionare rămasă.

Din anul în care amortizarea anuală este egală sau mai mică decât amortizarea
liniară, şi până la expirarea duratei normale de funcţionare se aplică amortizarea
anuală liniară, iar amortizarea medie anuală liniară se determină prin împărţirea
valorii rămase de recuperat la numărul de ani care au mai rămas.

Amortizarea degresivă cu influenţa uzurii morale (AD2)

Calculul amortizării anuale după această metodă include şi uzura morală, care,
adăugată celei fizice, permite amortizarea valorii contabile de intrare a
mijloacelor fixe, într-o perioadă mai scurtă decât durata normată de utilizare,
diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii morale.

Agenţii economici care utilizează această variantă a regimului de amortizare

degresivă nu sunt obligaţi să scoată din funcţiune mijloacele fixe, înaintea
expirării duratei normate de funcţionare, prevăzută în “catalog”, dar nu vor mai
calcula amortizarea anuală aferentă perioadei de timp care corespunde cu uzura
morală.Aceştia pot scoate din funcţiune mijloacele fixe înainte de expirarea
duratei normale de utilizare, cu condiţia ca acestea să fie amortizate integral,
putând astfel contracara efectul uzurii morale.

Pentru mijloacele fixe care au o durată normală de utilizare până la cinci ani
inclusiv, nu se calculeză influenţa uzurii morale, amortizarea medie anuală
stabilindu-se în funcţie de numărul de ani de utilizare în regim degresiv şi
numărul de ani de utilizare în regim liniar.

Pentru determinarea efectului uzurii morale, trebuie mai întâi stabilită durata de
utilizare, în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală, atât cea degresivă,
cât şi cea liniară.

Pentru calculul amortizării în regimul de amortizare degresivă cu influenţa uzurii

morale se vor avea în vedere următoarele elemente :

o durata normală de utilizare;

o cota de amortizare în regim de amortizare degresivă;
o perioada în care se calculează amortizarea degresivă;
o perioada în care se calculează amortizarea liniară.

Deoarece pentru duratele normate de utilizare cuprinse între 2 şi 5 ani nu se

calculeză uzura morală, durata de utilizare în cadrul căreia se realizează
amortizarea integrală, pentru aceste durate, este egală cu durata normală de
utilizare.

Efectul uzurii morale are influenţă asupra mărimii duratelor de utilizare, cu regim
de amortizare degresivă şi regim de amortizare liniară în sensul reducerii primei
durate şi majorării celei de-a doua, ca număr de ani.

Algoritmul de calcul este următorul :

o Se determină durata de amortizare liniară recalculată în

funcţie de cota degresivă :

în care :

dL = Durata de amortizare lineară recalculată;

cd = Cota degresivă;
 o Durata totală în care se înregistrează amortizarea se obţine
ca diferenţă între durata de funcţionare şi durata recalculată
(dL).
o Din durata totală de amortizare astfel calculată, un număr de
ani egal cu dL este în regim liniar, iar diferenţa, în regim
degresiv (se începe în regim degresiv şi se continuă în regim
liniar).

În această situaţie, durata de utilizare cu amortizare degresivă, în varianta AD2,

va fi mai mică decât în varianta AD1, iar durata de amortizare liniară va fi mai
mare în varianta AD2, decât în varianta AD1.

Alte forme de amortizare

Amortizarea degresivă fiscală

Amortizarea degresivă fiscală funcţionează în multe ţări şi se aplică ca o

consecinţă a sistemului legislativ şi fiscal ce are drept scop de a incita la
modernizarea aparatului productiv deoarece gradul de depreciere a bunului este
legat de cheltuiala cu amortizarea constantă, care este accentuată în primii ani
de funcţionare, de asemenea cheltuielile cu întreţinerea şi reparaţiile cresc odată
cu învechirea bunului ceea ce face ca cheltuiala globală de exploatare
reprezentată de amortizare şi întreţinere să se uniformizeze în timp, deoarece
unei amortizări mai ridicate, i se asociază o cheltuială cu întreţinerea mai scăzută
în primii ani de funcţionare şi invers, în perioada de “îmbătrânire” a bunului
considerat.

Valoarea degresivă este dată de valoarea netă contabilă (diferenţa între valoarea
de intrare sau cea mai recentă valoare netă şi anuitatea curentă). Rata degresivă
este egală cu produsul dintre rata liniară şi un coeficient multiplicator care
variază în funcţie de durata de viaţă a bunului.

Coeficienţii multiplicatori sunt stabiliţi de organele fiscale. După modelul francez

aceştia sunt:

o C = 1,5 pentru durate de viaţă probabile a bunului de 3-4 ani;

o C = 2 pentru o durată probabilă de viaţă a bunului de 5-6 ani;
o C = 2,5 pentru o durată probabilă de viaţă a bunului mai
mare de 6 ani.

Aceşti coeficienţi pot fi modificaţi în funcţie de politica economică

guvernamentală iar aplicarea amortizării degresive fiscale se poate limita numai
la anumite bunuri.

Calculul amortizării degresive fiscale, se face având în vedere condiţiile:

 o pentru prima anuitate, amortizarea să fie calculată de la data
de achiziţie a bunului şi nu de la data de punere în funcţiune
ca în cazul amortizării liniare;
o perioada de amortizare, adică “prorata temporis” se
apreciază în luni întregi şi nu în zile, inclusiv luna intrării,
indiferent de data de intrare din cursul lunii;
o pentru calculul perioadei de amortizare, exerciţiul de
achiziţionare este decontat pentru un an întreg chiar atunci
când achiziţionarea s-a făcut în cursul exerciţiului şi când
prima anuitate este redusă în consecinţă (deci eşalonarea
amortizării pentru un bun cu o durata de “n” ani de viaţă va fi
efectuată pe “n” ani şi nu “n+1” ani ca în cazul amortizării
liniare);
o în exerciţiile anterioare, anuităţile degresive se calculează
păstrând aceeaşi rată de amortizare degresivă dar luând ca
bază valoarea netă contabilă (denumită şi valoarea
reziduală) a bunului, la închiderea exerciţiului precedent;
o pentru a se obţine o valoare netă contabilă nulă, la finele
perioadei de amortizare sistemul prevede ca atunci când la
închiderea unui exerciţiu anuitatea degresivă devine
inferioară anuităţii corespunzătoare câtului valorii nete
contabile divizate la numărul de ani care au mai rămas
începând cu deschiderea exerciţiului, întreprinderea aplică
un amortisment egal cu această anuitate liniară.

Într-un mare număr de ţări se practică sisteme de amortizare degresive care sunt
similare cu cel practicat în Franţa (este cazul Germaniei, SUA, Belgiei, Austriei
etc.) sau sensibil diferit aşa cum se practică în Japonia şi Marea Britanie.

Particularitatea amortizării degresive practicată în Marea Britanie constă în

existenţa unei rate unice de 25% ce se aplică asupra valorii nete contabile a
bunurilor din aceeaşi categorie (metoda “pool”) necesitând un mecanism de
calcul care să permită ajungerea la o valoare contabilă nulă, imobilizările fiind
amortizare nedeterminată până la scoaterea lor din folosinţă (sau cesiunea lor).

Şi în Japonia, unde se practică amortizarea degresivă, sistemul are câteva

particularităţi deoarece rata de amortizare degresivă este obţinută nu prin
multiplicarea ratei liniare cu un coeficient, ci prin aplicarea unei formule mai
complexe:

n fiind numărul de ani de utilizare. Ratele de amortisment astfel calculate sunt

următoarele:
 Tabel nr. 1

Durata în ani (n) 4 5 6 7 8 9 10 12 15 20

Rata degresivă (t
43,8 36,9 31,9 28 25 22,6 20,6 17,5 14,2 10,9
%)

Există, de asemenea, un regim special ce permite întreprinderilor japoneze de a

practica amortismente suplimentare pentru anumite categorii de active sau în
situaţii economice specifice.

Amortizarea degresivă cu rată descrescătoare aplicată la o valoare constantă

(numit şi sistemul SOFTY, abrevierea vine de la expresia engleză Sum Of The
Years Digits) a fost practicată îndeosebi în SUA.

Metoda constă în calcularea amortizării în funcţie de raportul:

Amortizarea aferentă anului “p” este:

Amortizarea progresivă (accelerată)

Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la an la an a fondului

de amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă uzare tot
mai accentuată pe măsură ce se apropie de limita de funcţionare normală.
Această metodă are o aplicare restrânsă întrucât, pe de o parte presupune
eforturi financiare mai mari tocmai când activele imobilizate datorită gradului de
uzură au o productivitate scăzută; pe de altă parte, această metodă nu creează
certitudinea posibilităţilor de înlocuire în eventualitatea ivirii mai timpurii a uzurii
morale.

Metoda este inversă sistemului SOFTY, anuitatea fiind din ce în ce mai mare, pe
măsură ce se apropie sfârşitul duratei de utilizare a bunului. Dacă bunul are o
durată de utilizare de 5 ani, suma numărului de ani fiind 15, rata de amortisment
este de 1/15 în primul an şi de 5/15 în ultimul an. Această metodă este rar şi
limitat aplicată deoarece se consideră că răspunde doar în cazuri de excepţie
unei amortizări reale, justificată economic (se poate utiliza pentru amortizarea
unor imobilizări necorporale ca brevetele a căror pierdere de valoare creşte pe
măsură ce se apropie momentul în care brevetul trece în proprietatea domeniului
public).

Amortizarea progresivă este o metodă de amortizare cu ordinea numerică

crescătoare a anilor de amortizare, bazată pe următoarea relaţie de calcul :
în care :

Aa = Amortizarea anuală sau anuitatea amortizării

T = Timpul sau durata normală deutilizare a mijlocului fix

Ai Anul de folosire
Vi = Valoarea de intrare în contabilitate a mijlocului fix

Amortizarea funcţională sau variabilă

Această metodă de amortizare constă în calcularea deprecierii bunului în funcţie

de utilizarea sa având la bază un paramentru , care poate fi :

o numărul de kilometri parcurşi de mijloace de transport;

o numărul de bunuri produse cu ajutorul mijlocului fix;
o numărul orelor de zbor pentru aeronave;
o numărul orelor de funcţionare în cazul instalaţiilor sau
utilajelor de lucru.

Cheltuielile privind amortizarea corespunzătoare fiecărui exerciţiu se calculeză

prin împărţirea valorii amortizabile a activului (costul activului amortizat minus
valoarea sa reziduală estimată) la numărul estimat de unităţi de funcţionare.

Există o relaţie directă între suma amortizării anuale şi unităţile de output

(produs) sau de utilizare.

Amortizarea cumulată creşte în fiecare an în aceeaşi proporţie cu unităţile de

output sau de utilizare.

o Valoarea rămasă de amortizat se diminuează în fiecare an

direct proporţional cu numărul de unităţi produse sau de
utilizare, până ajunge la valoarea reziduală estimată.

Mărimea procentuală care exprimă intensitatea cu care se amortizează un mijloc

fix (norma proporţională pe km) se foloseşte pentru stabilirea amortizării aferente
mijloacelor de transport auto. Adoptarea acestor norme pentru parcul de
autovehicule are menirea să asigure o corelaţie corectă între cheltuielile cu
amortizarea şi volumul prestaţiilor, o concordanţă între amortizare şi norma
tehnică de casare a mijloacelor de transport, recuperarea integrală a valorii de
inventar a autovehiculelor şi o folosire raţională a acestora.
Pentru mijloacele de transport auto se elaborează în fiecare an un plan de către
unităţile economice deţinătoare, pe baza valorii de inventar medii a unui
autovehicul supus amortizării (V) a normelor analitice de amortizare
corespunzătoare duratelor de serviciu normale exprimate în mii km (prevăzute în
catalogul normelor de amortizare) şi duratelor de servicii normate ale mijloacelor
fixe (Na), precum şi a parcursului planificat (P), pe baza relaţiei:

Norma unică de amortizare în lei pentru un parcurs planificat de 1000 km se

foloseşte pentru determinarea amortizării lunare, efectiv datorate, şi se stabileşte
de fiecare unitate economică prin raportarea fondului anual de amortizare (tA) la
totalul parcursului planificat aferent mijloacelor de transport auto supuse
amortizării în mii km (Pt):

Prin această metodă, unitatea de măsură a outputului sau utilizării pe baza

căreia se estimează durata de funcţionare a fiecărui activ trebuie să fie adecvată
pentru activul respectiv .

Metoda de amortizare pe unitate de produs constă în împărţirea valorii activelor

imobilizate la cantitatea totală de produse la a căror fabricare concură. Această
metodă nu are nimic în comun cu timpul în care se produc mărfurile sau trebuie
să funcţioneze activul respectiv. Cu cât se produc mai multe bunuri, cu atât mari
repede se amortizează valoarea activelor imobilizate.

În această metodă ponderea amortizărilor în costuri rămâne totdeauna constantă

urmând ca, necesităţile recuperării mai rapide a activelor imobilizate în vederea
evitării uzurii morale să îndeplinească funcţia de stimulent în dezvoltarea
producţiei.

Amortizarea anuală a mijloacelor fixe pe unitate de produs se calculează :

unde:

A2 = Amortizarea în lei, pe 1000 tone de rezervă

exploatabilă
Vr = Valoarea rămasă reevaluată (valoarea de intrare)
R = Rezerva exploatabilă
A = Amortizarea anuală
C = Extracţia anuală
Amortizarea mixtă

Practicarea unei anumite metode de amortizare de către o întreprindere se face

în funcţie de modalităţile admise de legislaţie, de avantajele fiscale ce pot fi
valorificate, de politica de investiţii a întreprinderii etc.

Unele date indică că în ultimii ani, de exemplu în Franţa, numărul societăţilor şi

instituţiilor financiare ce au practicat amortizarea degresivă fiscală a fost
preponderent (peste 60%) urmând apoi amortizarea liniară (peste 20%) şi apoi
amortizarea excepţională.

În virtutea permanenţei metodelor, atunci când modalitatea de amortizare a fost

aleasă, ea trebuie aplicată pentru toate bunurile din aceeaşi categorie utilizate în
condiţii similare.

În ce priveşte orientarea practicii contabile româneşti pentru perioada actuală

Regulamentul de aplicare privind Legea Contabilităţii stabileşte pentru mijloacele
fixe următoarele reguli de amortizare:

o amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a

valorii de intrare a mijloacelor fixe pe toată durata de
funcţionare stabilită a acestora;
o amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor
de amortizare liniară cu coeficienţii prevăzuţi de lege;
o amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul
în care mijloacele fixe intră în activul unităţii patrimoniale, a
unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din
valoarea de intrare a acestora; în exerciţiile următoare,
amortizarea calculându-se după regimul amortizării liniare.

Determinarea cotei de amortizare în condiţiile reevaluării mijloacelor fixe

IAS 16 “Imobilizări corporale” prevede două posibilităţi privind reevaluarea,

pentru fiecare dintre acestea în contabilitate având anumite particularităţi 53:

1) Metoda de reevaluare bazată pe valori nete, ce presupune eliminarea

amortizării cumulate din valoarea brută a activului şi valoarea netă recalculată la
valoarea reevaluată a activului.

Imobilizările corporale pentru care societatea a adoptat tratamentul contabil de

bază, respectiv care nu au fost reevaluate, se prezintă în situaţiile financiare la
cost, mai puţin amortizarea cumulată şi pierderile cumulate din depreciere.
2) Actualizarea valorii contabile pe bază de indici, ceea ce presupune
recalcularea amortizării proporţional cu schimbarea înregistrată în valoarea
contabilă brută a activului, astfel încât valoarea contabilă a activului, după
reevaluare, să fie egală cu valoarea sa reevaluată;

Imobilizările corporale pentru care întreprinderea a adoptat tratamentul contabil

alternativ permis, respectiv care au fost reevaluate, se prezintă în situaţiile
financiare la valoarea reevaluată care reprezintă valoarea justă în momentul
reevaluării, mai puţin amortizarea ulterioară cumulată şi pierderile ulterioare din
depreciere.