CONSILIEREA FAMILIEI ŞI TERAPII DE FAMILIE

I.Consilierea familiei şi terapii de familie

Indiferent de formulele pe care le cunoaşte astăzi viaţa de familie , dinamica şi transformările

care au loc în sânul acesteia reprezintă izvorul nesecat din care apar şi se dezvoltă bucuria sau
suferinţa indivizilor , eficienţa sau ineficienţa lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerinţele societăţii
moderne .
Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieţii sale, iar consecinţele
unei funcţionări deficitare se reflectă întotdeauna negativ în starea de sănătate psihică şi somatică a
acestuia, dar şi în dezechilibrele şi suferinţele sociale. În acest sens, terapiile de familie încearcă să
înveţe oamenii să interacţioneze responsabil în cea mai importantă structură a vieţii lor –inimitatea şi
solidaritatea familială-astfel încât să îşi menţină sănătatea şi armonia.
Terapiile de familie reprezintă modele viabile de asistare şi facilitare a echilibrului sistemului
familial aflat în impas , instrumente moderne de acţiune, preventive şi curative în egală măsură, în
slujba familiilor disfuncţionale .
Terapeutul este cel care oferă cuplului aflat în impas o perspectivă neutră,obiectivă asupra
situaţiei existente.El este cel care poate dezvălui celor doi parteneri alternativele reale de rezolvare a
problemelor familiale,cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia,fără a impune alegerea vreuneia.De
asemenea,terapeutul este cel care îi poate ajuta pe cei doi parteneri să se cunoască mai bine, să se
poată detaşa de anumite probleme sau chiar să le evite.

Cele mai importante disfuncţionalităţi pentru care se apelează la un consilier terapeut sunt
(I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002):
-o imagine de sine negativă,sentimente şi păreri despre ei înşişi defavorabile;
-comunicarea cu ceilalţi membri ai familiei indirectă,vagă şi nesinceră;
-regulile folosite în sistemul familial sunt rigide,depăşite sau neacceptate de ceilalţi;
-relaţiile extrafamiliale sunt puţine şi formale.

Totuşi,trebuie precizat faptul că puţine persoane sunt în măsură să identifice problemele cu

care se confruntă, fie din cauza ignoranţei, fie din cauza indiferenţei.
Sunt, de asemenea, situaţii în care indivizii reuşesc să dea impresia unei căsnicii fericite, considerând
chiar un success aparenţa exteriorizată.Şi această categorie de indivizi are nevoie de consiliere
psihologică.Orice familie poate spera să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii dacă fiecare membru al ei
este gata să recunoască problemele cu care se confruntă,doreşte şă schimbe ceva şi, mai ales, face
ceva pentru ca shimbarea în bine să se producă.

1
 a)Puterea în cuplu

Reprezintă cauza a numeroase disensiuni, pentru că cei doi parteneri împart puterea în mai
multe feluri. Problemele care apar pornesc în special de la ignorarea ideii potrivit căreia relaţia
modernă de parteneriat presupune reciprocitatea puterii şi autorităţii pe diferite niveluri. Faptul că
orice diferenţă este văzută ca o sursă de inegalitate crează impresia că toate sarcinile şi toate rolurile
po fi îndeplinite,în egală măsură aât de femei , cât şi de bărbaţi. Este, evident ,o impresie greşită,
care nu ţine cont de anumite elemente de speificitate, care diferenţiază cele două sexe.În plus,există
diferenţe importante de la un cuplu la altul în ceea ce priveşte rolurile asumate ,în funcţie de
particularităţile persoanelor implicate , dar şi ale relaţiei respective.
Egalitatea în cuplu este posibilă , fără ca acest lucru să însemne eliminarea diferenţelor, ci
doar echilibrarea domeniilor şi a nivelurilor în care cei doi parteneri îşi exercită auoritatea şi puterea,
printr-o complemetaritate a rolurilor.
Adică,”autoritatea şi puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distibuite, în condiţiile în care
suma actvităţilor (şi a importanţei acestora)desfăşurate de o femeie este egală cu suma activităţilor(şi
a importanţei) desfăşurate de un bărbat” ( (I.Mitrofan şi C.Ciupercă, 2002,pg.117).
Echivalenţa activităţilor desfăşurate în cuplu de către cei doi parteneri duce la o echilibrare a
raporturilor de autoritate şi putere. Numărul activităţilor desfăşurate de către cele două sexe nu este
identic, el variind şi în funcţie de importanţa pe care cuplul o acordă fiecărei activităţi în parte .În
plus , pot exista,în funcţie de context, anumite negocieri (boală, examene, apariţia unui copil, decesul
unui părinte,etc…). Partenerii pot împărţi puterea în mai multe feluri. De exemplu, un soţ poate să
ia toate deciziile privind modul în care se cheltuiesc resursele familiei, în timp ce celălalt poate
stabili patternul de socializare al copiilor . Bărbatul poate fi într-o poziţie superioară sau inferioară în
raport cu femeia , în diferite arii de competenţă, sau alternativ, într-un aranjament care fie
satisfăcător petru ambii parteneri.
Unul dintre indicatorii principali care definesc raportul de autoritate şi putere îl reprezintă
conceptul de “luare a deciziilor”.Luarea deciziilor nu este sinonimă nici cu autoritatea, nici cu
puterea, pentru că este posibil ca o decizie să fie luată de un membru al cuplului, fie pentru că
partenerul său l-a delegate în acest sens, fie pentru că celălalt nu este interesat. Adică,dacă un
membru al cuplului are o capacitate decizională mai mare decât ceălalt, acest lucru nu înseamnă
neapărat şi o autoritate sporită faţă de partener.Trebuie amintită aici şi situaţia în care intervin
anumite expectaţii greşite privind autoritatea şi puterea pe care trebuie să le aibă un individ dintr-o
anumită clasă socială.(exemplu:bărbatul dint-o clasă socială inferioară, care pretinde autoritate pe
baza modelului tradiţional vs. soţia contemporană, care deţine o autoritate substanţială).Discrepanţa
între autoritatea pe care bărbatul crede că ar trebui să o aibă şi puterea pe care o deţine, în mod real
reprezintă o sursă importantă de insabilitate maritală.
Totuşi, în societatea contemporană, raporturile de autoritate şi putere tind să devină negociabile şi
sunt extreme de schimbătoare, în funcţie de apariţia, dispariţia au modificarea unor factori cu rol
important în influenţarea cauzelor care generează aceste raporturi. Orice negociere sau redefinire a
importanţei unui indicator poate avea ca efect o modificare a autorităţii în cadrul cuplului.

b)Problemele de ordin sexual

Generează , de asemenea, multă neliniţe în viaţa conjugală. Problemele sunt legate de durata,
calitatea şi frecvenţa raporturilor sexuale. Semnificaţiile simbolice pe care le atribuie cei doi
parteneri actului sexual sunt foarte diferite:”a face dragoste când vrea ea, poate confirma unui bărbat
iubirea soţiei lui, pe când , pentru o femeie, a face dragoste când vrea el , poate însemna că soţul se

2
foloseşte de ea sau că o domină. O femeie respinsă crede că nu mai este atractivă, pe când un bărbat
se simte jignit dacă observă o lipsă de entuziasm sau neimplicarea soţiei în actul sexual”(I.Mitrofan
şi C.Ciupercă,2002,pg.121).Aceste diferenţe crează disfuncţii şi nemulţumiri.
Specialiştii susţin că problemle sexuale apar în cuplu doar atunci când există o proastă
comunicare între parteneri. Mulţi indivizi care declară că îşi iubesc partenerul au aşteptări în viaţa
intimă despre care preferă să nu discute cu partenerii lor,ceea ce reprezintă un paradox, întrucât
exprimarea dorinţelor ar trebui să se desfăşoare mult mai uşor într-o relaţie intimă.
Secolul XX a marcat răsturnarea concepţiei potrivit căreia , în actul sexual femeia este
elementul pasiv, în timp ce bărbatul este elementul activ. S-a ajuns chiar la concluzia că femeia
timpului nostru a devenit activă-pasivă, în timp ce bărbatul a rămas mai mult pasiv-activ.
Multe nemuţumiri legate de viaţa sexuală pornesc şi de la faptul că,uneori, faptul că şi femeia
posedă dorinţă sexuală, poate chiar mai puternică decât a bărbatului este ignorat. Există însă şi
situaţii în care, bărbaţii care conştientizează această realitate devin foarte neliniştiţi, stresaţi că, dacă
nu îşi vor satisface partenera ,riscă să o piardă.
Schimbarea de viziune privind poziţia activă a femeii în cadrul actului sexual a generat şi un
alt efect negativ,legat de preocuparea excesivă a bărbaţilor entru propria performaţă, de multe ori
dorinţa sexuală fiind înlocuită cu dorinţa orgasmului.
“În esenţă , femeia a devenit şi ea sclava sexului, şi, implicit a bărbatului, chiar dacă feminismul
crede că a făcut din bărbat sclavul femeii.Plăcerea este prea mare pentru a refuza căutarea
orgasmului, iar stigmatul a devenit din ce în e mai mic. Există o isterie masculină la fel de apsătoare
ca şi isteria feminină[…]Prin urmare,indivizii tind să nu-şi mai păstreze controlul asupra
sentimentelor şi senzaţiilor, asupra felului în care se manifestă în fiecare aspect al relaţiei sexuale de
cuplu,pentru că nu ar avea decât de pierdut :lipsiţi de spontaneitate şi/sau inhibaţi ,s-ar condamna
singuri la necunoaşterea împlinirii sexuale . De aceea se încearcă ieşirea din normele schematice ale
sexului tradiţional” (I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002,pg.126).
În cadrul şedinţelor de consiliere psihologică , cei doi parteneri trebuie sfătuiţi să discute
sincer unul cu celălalt în legătură cu ceea ce îi satisface ,pe fiecare în parte,dar să nu neglijeze nici
aspectul nonverbal al comunicării sexuale, pentru că aceste mesaje vorbesc de multe ori mai bine
decât cuvintele. Partenerii trebuie să conştientizeze că preferinţele sexuale ale celuilalt se pot
modifica de-a lungul timpului, dar că, dacă celălalt respinge un anumit fel de activitate sexuală, acest
lucru nu înseamnă, implicit o respingere a persoanei.

c) Comportamentele reciproc negative

Într-un cuplu disfuncţional ,dacă unul dintre parteneri se comportă negativ ,soţul acestuia se
consideră îndreptăţit să răspundă cu aceeaşi monedă,declanşând astfel un lanţ de interaţiuni
negative.Acest şir de comportamente negative se poate declanşa şi dacă acest lucru nu s-a urmărit,
pentru că cel care se aşteaptă la o critică , răspunde cu o altă critică, cei doi parteneri fiind mereu
gata de atac şi de contra-atac.Această perpetuare a stării de dizarmonie duce la acumularea
conflictelor nerezolvate şi la consolidarea unui context negativ , în care este puţin probabil ca
problemele să fie rezolvate constructiv
De multe ori partenerii cuplului conflictual au tendinţa de a interpreta evenimentele dintr-o
perspectivă subiectivă, care îi plasează, pe fiecare în parte, în poziţia cea mai favorabilă.Această
supralicitare a propriului rol este numită de psihologi prejudecata egoistă.Terapeutul trebuie să
încerce să îi conştientizeze pe ce doi parteneri că această prejudecată egoistă nu face altceva decât
să adâncească prastia dintre ei şi să transforme intimitatea într-un permanent câmp de luptă.

3
 II. PRINCIPALELE TIPURI DE TERAPII DE FAMILIE

1) Terapia centrată pe problemă

Această variantă de terapie începe prin a prezenta terapeutului problema cu care se confruntă
cuplul,problemă pe care soţii pretind că vor încerca să o depăşească pentru a putea să rămână
împreună. Există însă şi situaţii în care unul dintre soţi este foarte hotărât să divorţeze, fără a-i
dezvălui celuilalt intenţiile sale. El se prezină la teapeut doar pentru a putea spune ulterior că a
încercat să îşi salveze căsnicia, dar că această încercare a eşuat. Această duplicitate face ,de fapt, ca
lucrurile să rămână disfuncţionale.
Multe dintre disensiunile unui cuplu îşi au originea în absenţa flexibilităţii, terapeuţii
constatând adeseori că motivele neînţelegerilor pornesc de la regulile dintre cei doi parteneri. Sunt
situaţii în care problemele apar o singură dată, dar şi căsnicii în care crizele se succed ciclic.
Terapeutul trebuie să întrerupă acest ciclu şi să îi aducă pe cei doi membri ai cuplului într-o
direcţie armonioasă,continuă.Se poate întâmpla însă ca terapeutul să simtă că unul dintre membri
cuplului îl depăşeşte pe celălalt în dezvoltare, iar calea cea mai indicată este divorţul. De asemenea ,
terapeutul poate sesiza şi situaţiile în care unul dintre parteneri doreşte să soluţioneze probleme, în
timp ce celălalt evită soluţionarea lor şi se centrează pe altele.Sunt şi cazuri în care membrii unui
cuplu vor să trăiască separate în timp ce fac terapie, dar acest lucru este nerecomandat .Majoritatea
terapeuţilor consideră că a face terapie pe un cuplu separat reprezintă o pierdere de timp, iar
şedinţele de terapie se transformă în acest fel doar în conversaţii despre probleme, în loc să fie
încercări de rezolvare a problemelor.

Locul şi rolul terapeutului

Terapeutul joacă în tot acest demers un rol asemănător rolului unui negociator sindical a
cărui implicare de partea uneia dintre părţi complică rezolvarea problemei.Totuşi, în timpul
demersului terapeutic se poate întâmpla ca propriile lui prejudecăţi legate de viaţă , de relaţiile dintre
bărbaţi şi femei să iasă la suprafaţă în timp ce încearcă să rezolve problemele celorlalţi. Ca reacţie la
experienţa acumulată în consilierea altora, de multe ori chiar mariajul terapeutului suferă schimbări
importante. Depinde însă de maturitatea, experienţa şi profesionalismul lui să depăşească aceste
capcane şi să-i ajute pe cei care-i solicită ajutorul să iasă din impas.
Pentru a reuşi să îi motiveze pe membrii cuplului disfuncţional să îi urmeze indicaţiile, el
poate alege două căi diferite:

1)abordarea indirectă, când îi determină pe parteneri să vorbească despre tot ceea ce au încercat să
facă pentru a rezolva problema cuplului.Conştientizându-şi nereuşitele ,partenerii cuplului consiliat
sunt mai dispuşi să urmeze indicaţiile terapeutului.

2)abordarea directă,când îi determină pe cei doi să povestească despre cât de gravă este situaţia
lor.Astfel, terapeutul foloseşte disperarea celor doi drept motivaţie în acceptarea sfaturilor lui.

Terapeutul trebuie perceput ca o persoană autoritară şi credibilă.El are la dispoziţie una din
următoarele două variante: de a spune oamenilor ce pot să facă, atunci când doreşte ca ei să facă
ceva anume, sau ce să nu facă, atunci când nu doreşte ca ei să facă ceva anume. Dacă arată că îşi
cunoaşte meseria, există mari şanse ca oamenii să facă ceea ce li se cere.

4
 De asemenea, felul în care descrie sarcina este deosebit de relevant. El se poate exprima la
modul”Vă voi cere să faceţi ceva ce vi se va părea, poate, stupid sau ciudat…”În felul acesta,cei care
vin la terapie aceptă altfel sarcina.
La următoarea întrevedere terapeutul trebuie să verifce tema pentru acasă .Se poate întâmpla
ca sarcina să fi fost îndeplinită, să fi fost îndeplinită doar parţial, sau să nu fi fost îndeplinit deloc
.Evident, dacă familia a îndeplinit sarcina, ea trebuie felicitată, dar dacă sarcina a fost îndeplinită
doar parţial, este necesară o explicaţie legată de ce nu s-a îndeplinit în întregime.
Terapeutul trebuie să fie ferm şi să nu accepte cauze care ar putea genera recidive în acest
sens în viitor. Dacă se întâmplă ca membrii familiei să nu îşi îndeplinească sarcina, cea mai bună
atitudine din partea terapeutului este aceea de a arăta faptul că aceşia au pierdut o bună oportunitate
de a ieşi din impas. În plus, dacă în timpul întâlnirii apar şi alte probleme, terapeutul poate arăta că
îndeplinirea sarcinii pentru acasă ar fi eliminat aceste probleme.
Accentuarea unui sentiment de vinovăţie îi poate motiva pe parteneri să nu mai repete această
situaţie şi să rezolve mult mai prompt în viitor sarcinile trasate.

Abordarea problemei maritale:

a)Terapeutul trebuie să evite minimizarea problemelor. Indiferent de problemele care există

în cadrul unui cuplu, terapeutul nu trebuie să încerce să atenueze impasul prin minimizarea
lucrurilor, pentru că, în caz contrar, cei care i s-au adresat pot considera că el nu înţelege gravitatea
situaţiei, fapt care duce chiar la renunţarea de a mai face terapie. Chiar dacă multe prbleme par la
prima vedere minore, în spatele lor se pot ascunde altele, mult mai importante decât cele pentru care
s-a cerut iniţial consilierea.
b)Terapeutul trebuie să evite lucrurile abstracte, cerând partenerilor unui cuplu să se
concentreze pe comportamente concrete şi pe reguli precise, care să ducă la schimbare.
c)Terapeutul trebuie să evite să fie prins într-o coaliţie. El trebuie să rămână imparţial, să nu
ţină cont de similitudinea de sex cu unul dintre parteneri. De asemenea, propriile prejudecăţi trebuie
ţinute departe de schimbările pe care cuplul consiliat le caută.
d)Terapeutul trebuie să accentueze rolul prezentului şi să evite trecutul, pentru că , de multe
ori, partenerii văd situaţia lor actuală ca o consecinţă a unor lucruri petrecute în trecut. Terapeutul
trebuie să caute în prezent ceea ce poate pemite iertarea şi depăşirea situaţiei conflictuale. Există
însă, în trecutul partenerilor şi elemente care, activate în prezent, duc la depăşirea situaţiei neplăcute
şi nefericite din prezent (ex. Motivele care îi făceau pe cei doi fericiţi în trecut, care pot fi
reactualizate în noua conjunctură )
e)Terapeutul trebuie să evite adoptarea unor poziţii ireversibile de către pateneri. Întotdeauna
trebuie păstrată portiţa deschisă către dialog , iar viaţa cuplului trebuie să-şi păstreze flexibilitatea.

2)Terapia centrată pe comunicare

Buna comunicare presupune un mesaj corect recepţionat. Pentru ca acest lucru să fie
realizabil trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar şi să se asigure că
celălalt a înţeles corect sensul informaţiilor sale. De asemenea, cel care recepţionează mesajul
trebuie să se asigure că percepţia lui este corectă.
Se întâmplă însă deseori ca intenţia şi impactul unui mesaj să aibă conţinuturi diferite, iar
pentru această situaţie s-ar putea formul mai multe explicaţii:
1.Acelaşi mesaj poate avea impact diferit, în funcţie de tonalitatea vocii sau starea de spirit a
celui care transmite informaţia.

5
 2.Starea de spirit a celui care recepteză afectează şi ea conţinutul mesajului.De exemplu ,
pentru o persoană deprimată, orice compliment sună fals., pe când , într-o dispoziţie mai bună, el
poate fi considerat sincer.
3.Mulţi oameni au tendinţa de a presupune că celălalt înţelegeexact ceea ce i se trasmite şi
sunt foarte uimiţi să constate că nu este întotdeauna aşa.Este destul de dificil,totuşi, să identifici ce
simte sau ce gândeşte o persană,fără să o întrebi.
Aşadar, distorsiunile în comunicare pot să apară din cauza celor două componente ale
comunicării, şi anume: componenta de conţinut(care se referă la ceea ce vrei să transmiţi) şi
componenta –sentiment(care se referă la modul în care este rostit un mesaj). Adică, acelaşi conţinut
poate fi spus în moduri diferite, în funcţie de starea de spirit pe care o avem în momentul respectiv.
Totodată, acelaşi conţinut pote fi receptat diferit, în funcţie de sentimentele pe care le încearcă cel
care trebuie să decodifice mesajul. Puţini sunt cei care sunt conştienţi de ambele aspecte ale
mesajului, pentru că puţini cer sau oferă feed-back, o dimensune a comunicării ce trebuie avută
permanent în vedere pentru a se putea evita neînţelegerile, dizarmoniile, dar şi pentru a îmbunătăţi
calitatea relaţiei de parteneriat.
Persoanele flexibile, tolerante şi empatice au şanse de a realiza o bună comunicare cu
partenerii lor, în timp ce persoanele rigide şi intolerante, care socotesc o pierdere de vreme
înţelegerea mesajelor celuilalt, au şanse mult mai mici, în timp ce într-un cuplu cu un astfel de
partener, amândoi soţii au şanse să devină frustraţi, necomunicativi şi, în ultimă instanţă, singuri.
Studiie clinice şi psihologice au demonstrat că problemele maritale sunt datorate în special
deficienţelor comunicaţionale. De asemenea, satifacţia conjugală apare ca fiind direct proporţională
cu capacitatea de a dialoga sincer cu celălat. Din acest punct de vedere putem observa faptul că
partenerii din cuplurile fericite vorbesc mai des decât cei din cuplurile cu probleme despre
nemulţumirile şi problemele lor, pe care încearcă să le rezolve în mod activ. Între sursele care ridică
între parteneri bariere comunicaţionale ar fi de amintit :diferenţele culturale, difernţele de gen-rol,
comunicarea indirectă, folosirea diferită a cuvintelor, presupunerile incorecte şi generalizările,
comunicarea contradictorie, monologul ori comunicarea defensivă.
Dacă în ceea ce priveşte diferenţele culturale şi cele de gen-rol sunt evidente (partenerii
evitând să spună unul altuia ceea ce îi deranjează în efectuarea unor sarcini care le sunt atribuite sau
impuse, fără a fi dorite sau interiorizate), comunicarea indirectă distorsionează profund calitatea
relaţiei de parteneriat. Înţelesul diferit acordat aceluiaşi mesaj îngreunează comunicarea, ceea ce se
întâmplă şi în cazul tendinţei de a generaliza.
Comunicarea contradictorie se referă la faptul că două sau mai multe mesaje transmise de
aceeaşi persoană se opun între ele, situaţie în care receptorul nu ştie ce să mai creadă, mai ales atunci
când şi semnalele nonverbale nu concordă cu cele exprimate verbal. Monologul inhibă comunicarea,
dar şi interacţiunea dintre parteneri, deoarece pentru receptor este foarte frustrant să nu aibă
posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu mesajul primit. Comunicarea defensivă este şi mai
supărătoare, deoarece apare atunci când o persoană se simte amenintă de cealaltă şi comunică cu ea
ascunzându-se în spatele acestor temeri.

Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului sunt (I.Mitrofan şi

C.Ciupercă,2002,pg.146):
• claritatea(adică expunere sistematică şi concisă)
• proprietatea(utilizarea termenilor adecvaţi pentru exprimarea exactă a intenţiilor)
• naturaleţea(exprimarea firească,fără o căutare forţată a unor expresii sau cuvinte)

Agenda ascunsă reprezintă suma ideilor şi frământărilor care rămân ascunse, neexteriorizate în
faţa partenerului şi,drept urmare, nerezolvate. Dacă această agendă rămâne ascunsă mai mult timp,

6
insatisfacţia şi frustrarea vor creşte, iar dizarmoniile şi disensiunile se vor amplifica. În consecinţă,
partenerii vor începe să se simtă singuri, chiar dacă trăiesc împreună şi vor uita să se bucure
împreună de viaţă, chiar dacă vor continua să exteriorizeze o aparenţă linştitoare. În general, dacă
unul dintre parteneri are o agendă ascunsă, este posibil ca el să interpreteze toate mesajele celuilalt
prin filtrul acestei agende. El îşi poate exterioriza frământările în mod indirect, în cadrul unor
discuţii colaterale, agenda fiind exprimată, dar rămânând în mod conştient ascunsă.
Potrivit specialiştilor exista trei tipuri de agende ascunse:
1)agenda ascunsă negativă, care are ca problemă centrală afecţiunea. Filtrul care operează în această
situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă iubeşte”, în timp ce dovezile sunt adunate pntru a hrăni acest
sentiment dureros. Fiecare mesaj este evaluat în termenii acestui filru de afecţiune.
2)agenda de răspuns, care are ca problemă centrală interesul, în timp ce filtrul care operează este
”soţului/soţiei nu îi pasă de mine, nu îl/o interesează problemele mele”. Toate mesajele sunt filtrate
pentru a arăta această lipsă de înţeles sau de răspuns.
3)agenda ascunsă de statut, care are ca problemă centrală influenţa. Fitrul care operează în această
situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă tratează ca pe un egal”. Mesajele sunt filtrate în aşa fel în cât să arate
că partenerul este unul dominator.
Agendele ascunse apar chiar şi în cazul căsătoriilor considerate foarte liniştite şi nu trebuie
ignorate niciodată.Ele pot semnala supărări mărunte, dar pot fi şi serioase semnale de alarmă care
indică faptul că un partener care selectează mesajele are un serios bagaj de nemulţumiri acumulate.
Oricum, toate indiciile unei agende ascunse trebuie examinate, pentru a se depista ce ascund şi ce se
află dincolo de ele. Atunci când se blochează canalele de comunicare, membrii cuplului constată
deseori că ceea ce îi uneşte reprezintă mult mai puţin decât ceea ce îi separă. Dar, dacă agendele
ascunse sunt eliminate, iar comunicarea devine sinceră şi matură, tensiunile se pot risipi, iar armonia
poate atenua angoasele conştientizării unor opinii diferenţiate.
Agedele ascunse se pot „demonta” pacurgând următoarele etape (I.Mitrofan şi
C.Ciupercă,2002, pg.153):
1)trebuie să asculţi suficient de bine, pentru a putea rezuma ceea ce spune partenerul tău;
2)trebuie să ieşi din cadrul punctului tău de vedere şi să încerci să înţelegi validitatea punctului de
vedere al partenerului;
Oamenii adoptă, de obice, una din următoarele atitudini:
1) De conciliere - este cazul celor careînceacă să rezolve împăciuitor o situaţie problematică;
2) De blamare – cei care aruncă vina pe ceilalţi pentru problemele apărute;
3) Raţională - cazul celor ce iau în calcul toate datele pentru a găsi soluţia cea mai potrivită;
4) Nerelevantă - cazul celor evazivi, care-i lasă întotdeauna pe ceilalţi să decidă.
Fiecare dintre noi aparţine uneia din cele patru categorii. Pentru a-i putea înţelege pe ceilalţi
trebuie să descifrăm şi motivaţia pentru care aceştia adoptă o pozţie sau alta, iar cea mai eficace
metodă este aceea de a te pune în locul celuilalt, adică de a imagina diverse jocuri de rol. Capacitatea
de a intra într-un joc comunicaţional reprezintă un semn al maturităţii şi al dorinţei de a rezolva sau
evita situaţii problematice. Aceste persoane au posibilitatea de a creşte, de a se dezvolta şi de a-şi
găsi echilibrul şi maturitatea, de a îmbunătăţi calitatea relaţiei conjugale sau familiale.

Identificarea şi negocierea regulilor

Fiecare individ trăieşte după anumite reguli. Acestea au fost fie impuse de alţii, fie de propria
dorinţă de a face ordine într-o existenţă care, fără aceste reguli, ar putea scăpa de sub control.
Regulile au un rol fundamental şi în buna funcţionare a vieţii de familie. În lipsa lor apar situaţii de
criză, dar situaţii dificile apar şi atunci când aceste reguli suferă de inadvertenţă ori anomie, ceea ce
generează insatisfacţie şi dizarmonie. Una dintre cele mai eficiente modalităţi constă în identificarea,

7
cu ajutorul comunicării, a regulilor care ne ghidează viaţa, păstrarea celor care sut validate la nivel
familial şi reformularea altora care-şi găsesc justificarea doar în egoismul ori prejudecăţile unor
membrii ai familiei. Negocierea sinceră a rolurilor se poate face însă doar în familiile în care fiecare
membru are dreptul la cuvânt.
Indiferent de natura sentimentelor, dacă membrii familiei nu şi le cunosc reciproc şi dacă nu
pot vorbi depre ele unii cu ceilalţi, creşterea personală a fiecăruia va avea de suferit. Există familii în
care anumite subiecte nu sunt abordate niciodată ,pentru a nu redeschide răni ale trecutului, sau
pentru a evita stări de spirit negative. Acest lucru nu face însă decât să scadă încrederea
interpersonală, să reducă sinceritatea şi să blocheze comunicarea.
Alt aspect al tabuurilor familiale este legat de secrete. Mulţi părinţi încearcă să ascundă
copiilor anumite lucruri din trecut sau din prezent (un copil născut înainte de căsătorie, cazier, un
amant sau o amantă, etc..). Ei consideră că, dacă nu se vorbeşte despre aceste probleme, ele nu
există, ceea e nu funcţionează chiar aşa.
Orice regulă care-i împiedică pe membrii familiei să comenteze sau să ştie ceea ce se
întâmplă reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea uni persoane mărginite, ignorante şi lipsite de
creativitate, precum şi a unei situaţii familiale pe măsură. În schimb, familia ale cărei reguli permit
libertatea aflării şi comentării oricărui lucru, indiferent cât ar fi de dureros, are mari şanse să fie o
familie care te ajută să creşti. Numai dacă se vorbeşte despre o faptă anume şi despre gravitatea ei, se
poate evita reapariţia ei în viitor.

Mecanismul familial

În fiecare familie au loc interacţiuni şi activităţi care nu se produc la întâmplare. Fiecare

membru al familei are timpul său, capacitatea de a gândi, de a simţi, energia fizică şi emoţională,
precum şi experinţa anterioară. Toate acestea reprezintă materia primă care susţine mecanismul
familial.Cea mai importantă problemă pentru o familie este legată de alegerea unor modalităţi
ineficiente de a gestiona resursele membrilor săi. Una dintre cele mai frecvente plângeri este cea
legată de faptul că indivizii consideră că au prea multe lucruri de făcut într-un timp prea scurt.
Mecanisml intern al familiei trebuie să asigure fiecărui membru o evidenţă concretă a valorii
sale, adică fiecare persoană trebuie să aibă sentimentul că a contribuit cu ceva la bunul mers al vieţii
familiale. În acelaşi timp, totul trebuie negociat pentru a fi realizat cu plăcere. Probleme la fel de
importante şi la fel de frecvente derivă din folosirea timpului care rămâne după ce sarcinile au fost
îndeplinite. Acest timp poate fi împărţit în trei categorii: timpul pentru sine, timpul pentru un anumit
membru al familiei, timp pentru toţi. Mulţi sunt cei care se plâng că timpul petrecut împreună de toţi
membrii familiei este foarte scurt. Alţii se arată deranjaţi de faptul că nu mai pot avea un timp al lor,
în care să stea singuri, fără a fi deranjaţi.
Obiectivele terapiei comunicării în cadrul grupului familial sunt asemănătoare tratării
grupului format din persoane străine, adică promovarea individualităţii membrilor familiei şi
optimizarea relaţiilor interpersonale. Creşterea individuală se poate realiza atunci când nevoile
nesatisfăcute sunt verbalizate şi înţelese, iar rolurileîn familie bine delimitate şi explorate pe măsură.
Terapeuţii comunicării pleacă de la premisa că, atunci când membrii familiei vor fi eliberaţi de
propriile inhibiţii, îşi vor dezvolta şi o mai mare coeziune familială.

Optimizarea comunicării înseamnă (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001):

• manifestarea unei cooperări sporite
• independenţă personală
• creştrea libertăţii şi deschiderii interacţiunilor
• creşterea gradului de securitate al fiecărui membru al familiei

8
 • creşterea flexibilităţii rolurilor în familie

Procesul terapeutic promovează schimbarea comportamentului prin :

• ajutarea membrilor familiei să vorbească deschis
• sprijinirea celor care par reticenţi
• criticarea procesului interacţiunii lor
• prezentarea fiecărui membru în parte într-o nouă lumină, care le permite celorlalţi să se
raporteze la el în noi moduri
Un exemplu în acest sens l-ar putea reprezenta situaţia copiilor care nu sunt obişnuiţi să fie
ascultaţi de cei maturi şi au, în aceste condiţii, tendinţa de a se face “auziţi” prin comportamente
indezirabile.
Dacă terapeutul manifestă bunăvoinţă faţă de un asemenea copil, el poate învăţa să îşi exprime
sentimentele prin cuvinte şi nu prin acţiuni. Astfel, interacţionând cu cineva care îi ia în serios, copiii
sunt ajutaţi să se maturizeze mai repede.

Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:

a) Modelarea ascultării
În timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul ascultă cu atenţie, demonstrând vorbitorului ce
anume îl face să simptă că vrea să fie auzit şi înţeles, iar celorlalţi membri ai familiei de ce nu
trebuie să îl întrerupă, să nu se certe sau să nu se agreseze.

b) Analiza
După ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutaţi să analizeze cele spuse, în primul rând
sentimentele şi nevoia de a fi ascultaţi de ceilalţi. În acest fel li se oferă şansa de a explora de ce
aceste sentimente sunt prezente şi, mai ales de ce au fost ele reţinute. Ipoteza de la care se porneşte
ar fi aceea că familiile pot schimba ceea ce pot înţelege. (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) - “dacă
comportamentul înseamnă comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea înseamnă
schimbarea comportamentului “

c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite”

Specialiştii în comunicare susţin că toate evenimentele şi acţiunile oamenilor încearcă să comunice
ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi considerate mesaje acoperite care furnizează informaţii
asupra relaţiilor. Dacă un simptom este de fapt, un mesaj acoperit, transformând acest mesaj într-
unul deschis, simptomul nu mai apare .
Potrivit acestei strategii, schimbarea nu vine însă din interiorul sistemului, ci din exterior, terapeutul
fiind o persoană din afara familiei. De pe această poziţie, exterioară familiei, el are două posibilităţi:
aceea de a releva anumite secvenţe problematice sau de a le manipula pentru a provoca o schimbare
terapeutică.
În primul caz, strategia se bazează pe puterea interiorului, depinzând de coperare şi de
dorinţa de schimbare.
În cea de a doua variantă, strategia constă în a “învinge “familile cu propriile lor jocuri
interacţionale, cu sau fără cooperarea acestora. Aceste strategii manipulative au format baza terapiei
de familie strategică, care este un produs al teoriei comunicaţionale.
Tehnicile terapiei de familie comunicaţionale sunt similare cu cele ale terapiei de grup
analitic şi de sprijin. Rolul terapeutului este acela de dirijor de proces, modelul familiei fiind cel al
unui grup democratic. Terapeutul se raportează democratic la membrii familiei, aşa cum ei se
aşteaptă să procedeze unul faţă de altul.

9
 În terapia de familie axată pe comunicare, tehnicile şi procedeele strategice au fost, de cele
mai multe ori, derivate din paradigma teoretică . Procedeul lui Watzlawick (1966 apud I. Mitrofan şi
D. Vasile, 2001) structurează un ghid de 5 sarcini pentru familia – problemă, care este solicitată să
parcurgă şi să completeze ghidul - interviu în prezenţa tuturor membrilor săi.
Aceste solicitări sunt :
• să decidă împreună principalele lor probleme de familie
• să planifice o “ieşire” (un program comun în afara casei )
• părinţii să discute despre cum s-au cunoscut
• să discute toţi despre înţelesurile unui proverb
• să identifice greşelile fiecăruia şi să îşi asume fiecare persoană propria vină
În timp ce familia lucrează la aceste sarcini, terapeutul observă, dintr-o cameră alăturată,
modelele de comunicare, metodele de formulare a deciziilor şi fenomenul “ţapului ispăşitor”. Totuşi
deşi foarte util pentru cercetarea familiei, acest tip de interviu structurat nu a câştigat mult teren ca
instrument clinic.
Tehnicile de comunicare s-au structurat progresiv în trei modele strategice pornind de la
înţelegerea din ce în ce mai clară a modului în care familiile se dovedesc rezistente la schimbare:
• strategia axată pe învăţarea regulilor comunicării clare
• strategia axată pe analiza şi interpretarea modelelor comunicaţionale
• strategia axată pe manipularea interacţiunilor printr-o varietate de manevre
Iniţial, terapeuţii comunicării au încercat să convingă familiile să accepte responsabilitatea
reciprocă, dar, ulterior, izbindu-se la rezistenţa familiei la schimbare, terapeuţii au solicitat familile
să îşi autodefinească problema. Fiecare membru al familei îşi comunică problemele, iar dacă cineva
se exprimă confuz, terapeutul evidenţiază acest lucru şi insistă pe regulile de comunicare clară.
Virginia Satir (1964) apud I. Mitrofan şi D. Vasile (2001) a fost cea care a încercat conturarea
următoarelor reguli:
1) Fiecare trebuie să vorbească în numele său, la persoana întâi, referitor la ceea ce simte şi ce crede;
2) Fiecare trebuie să formuleze afirmaţii personale, în legătură cu probleme personale. Opinile şi
judecăţile de valoare nu trebuie să treacă drept principii generale. A avea opinii reprezintă un pas
necesar pentru a discuta şi a schimba opinii.
3) Fiecare trebuie să se adreseze şi să vorbească direct, nu pe ocolite, unul altuia şi unul despre altul .
Această regulă exclude ignorarea sau descalificarea vreunui membru al familiei şi împiedică
stabilirea de coaliţii destructive.
Aceste dialoguri sunt dificile şi oamenii nu prea pot fi învăţaţi să comunice doar spunându-le
cum să o facă. Majoritatea persoanelor implicate încearcă însă, cel puţin pentru moment, urmarea
anumitor demersuri terapeutice. Totuşi, datorită rezistenţei mari la schimbare a familiei, de cele mai
multe ori noul comportament durează numai cât timp terapeutul se află acolo.

3)Terapia de familie de tip experienţial

Scopul terapiei de familie de tip experienţial îl constituie în primul rând aşa numita “creştere
a integrităţii personale “( tradusă prin congruenţa dintre experienţa interioară şi comportamentul
exterior). Acestei “creşteri” i se adaugă o mai mare libertate de opţiune, mai puţină dependenţă şi o
mai mare extindere a experienţei (Malone, Whitaker, Warketin şi Felder,1961). Simptomele
dureroase cu care se prezintă familia în terapie, deşi importante, sunt considerate secundare.
Obiectivul terapiei este ca membrii familiei, fiecare în parte, să devină sensibili la nevoile şi
sentimentele lor şi să le împărtăşească în cadrul familiei. În acest fel, unitatea familială se poate
baza pe o interacţiune vie şi autentică .

10
 Virginia Satir (1972, pg.120) enunţă astfel scopurile terapiei de familie:
1) fiecare membru al familiei trebuie să fie în stare să relateze complet şi onest ceea ce vede şi aude,
simte şi gândeşte despre el însuşi şi despre ceilalţi, în prezenţa celorlalţi. Adică, fiecare trebuie să fie
el însuşi în prezenţa celorlalţi.
2) fiecare persoană din familie trebuie să se adreseze şi să se raporteze la ea în termenii unicităţii
sale, aşa încât decizile să se poată lua mai curând prin explorare şi negociere, decât în termeni de
putere.
3) este absolut necesar ca diferenţele dintre persoane să fie conştientizate în familie şi folosite pentru
creştere.

Terapia experienţială include elemente raţionale şi non-raţionale. Primele sunt necesare

pentru a promova conştientizarea şi înţelegerea, celelalte pentru a creşte spontaneitatea şi
sinceritatea. Experimentarea, în mod conştient, a potenţialului uman intern ( fantezii, alte aspecte,
etc.) fereşte oamenii de influenţele lor patogene şi le eliberează forţa de viaţă, ceea ce duce creşterea
conştientizării prin reintegrarea părţilor reprimate ale sinelui .
Cei mai mulţi terapeuţi experienţialişti încearcă să accentueze latura afectivă a naturii umane,
adică creativitatea, spontaneitatea şi abilitatea de a se juca. Alţi terapeuţi, preluând ideea Virginiei
Satir conform căreia principalele probleme şi cauze ale nefericirii tuturor familiilor sunt
subaprecierea de sine şi comunicarea distructivă, ei consideră drept cheia terapiei promovarea unui
comportament flexibil, ca urmare a creşterii conştiinţei de sine şi de ceilalţi.
Cei mai mulţi terapeuţi ai familiei consideră că o sensibilitate sporită şi o mai bună
maturizare a indivizilor servesc scopul mai general al terapiei de familie: intensificarea
funcţionalităţii familiei. Astfel, maturizarea individuală este relaţionată explicit cu maturizarea
familială.
Clinicienii experienţiali folosesc tehnici educative şi forţa propriei lor personalităţi de a crea
întâlniri terapeutice, regresie şi deconspirarea intimităţii. În acest tip de terapie, exprimarea
sentimentelor şi a experienţei intime sunt cruciale, anxietatea este stimulată şi trăită, pentru că s-a
observat că exprimarea furiei şi a supărării este urmată de o mai mare intimitate şi căldură,
comparativ cu situaţia în care acestea sunt reprimate. Reprimarea lor îi împiedică pe oameni să îşi
dezvolte iubirea unii faţă de alţii. Terapeuţii sunt, alternativ, provocativi şi calzi-suportivi, încercând
să ajute membrii familiei să îndrăznească să îşi asume riscul de a fi mai anxioşi, cel puţin temporar.
Acest lucru le permite să dezvolte pattern-uri protective, defensive şi să se deschidă în mod real unii
faţă de alţii.
Kempler (1973) şi Whitaker (1976) susţin că forţa esenţială în procesul psihoterapeutic îl
constitie “întâlnirea existenţială”. Adică, terapeutul trebuie să fie persoana care catalizează
schimbarea, folosindu-se de impactul său personal asupra familiei. Terapeuţii experienţiali încearcă
să ajute familia, să-i înţeleagă mai profund experienţele personale, dorinţele şi fricile. Aceşti
terapeuţi adesea se manifestă în terapie impulsivi, adorm sau chiar îşi mărturisesc visele (Whitaker şi
colaboratorii săi de la Atlanta Psychiatric Clinic apud I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001). Ei promovează
tehnici de comunicare spontană a sentimentelor de furie, supărare, anxietate, plictiseală, bucurie etc.
Printr-o extremă autodezvăluire sunt provocate stări de maximă deschidere familiilor. Prin credinţa
de a fi o “persoană reală “, deschisă , onestă şi spontană , terapeutul îi învaţă pe membrii familiei să
fie la fel. Aceasta presupune că terapeutul experienţial îşi asumă rolul de model sănătos şi matur, dar
şi de persoană ale cărei instincte sunt demne de încredere, un soi de barometru în raport cu care
membrii familiei se pot evalua pe ei înşişi.
W.Kempler (1968) susţine că în terapia de familie experienţială “nu există tehnici, ci doar
persoane (cazuri individuale) ”, ceea ce reiterează faptul că experienţialiştii pun accentul pe puterea
creativă a personalităţii terapeutului. Deci, nu contează doar ce spun sau ce fac terapeuţii, cât şi ceea

11
ce sunt ei, ce reprezintă ei. Carl Whitaker susţine necesitatea ca acest tip de terapeut să fie “o
persoană vitală, conştientă şi sensibilă, tocmai pentru a trezi aceste potenţialităţi în familie”. Cu alte
cuvinte, terapeuţii care doresc să stimuleze deschiderea şi autenticitatea în comportamentul
pacienţilor, trebuie să fie ei înşişi deschişi şi autentici.

Tehnicile utilizate de terapeuţii experienţialişti se grupează în două categorii :

1) Tehnnici structurate
Acestea au drept scop să angreneze familia în activităţi bine structurate cum ar fi sculptura de
familie şi coregrafia (dansul) cu scopul de stimulare a intensităţii trăirilor afective pe parcursul
şedinţelor terapeutice.
Se utilizează, de asemenea, tehnici împrumutate din dramaterapie şi artterapie (desenul familiei,
modelaj, etc). Aceste tehnici antrenează familia înr-o activitate comună care prilejuieşte deblocarea
afectivităţii, spontaneităţii şi comunicării autentice. Membrii familiei sunt ghidaţi de către terapeut
pentru a-şi conştientiza propriile trăiri, imaginile de sine şi percepţiile reciproce, gândurile şi
atitudinile nemărturisite pe care le au unii faţă de alţii. De asemenea sunt utilizate exerciţii de
comunicare în scopul clarificării sentimentelor proprii, înlăturarea lamentărilor legate de trecut.
Adică, acum şi aici se încearcă găsirea de soluţii chiar e către membrii familiei.

2)Tehnici nestructurate
Se aplică în cadrul şedinţelor nestructurate, fără o strategie deliberată, insistându-se pe ideea
ca familia să fie împreună, pur şi simplu, şi mai puţin pe ideea ca familia să facă ceva împreună Cel
mai important promotor al acestor tehnici este Carl Whitaker, care susţine importanţa ca terapeutul
să fie pur şi simplu el însuşi, în prezenţa şi cu familiile tratate. La baza acestui model terapeutic se
află convingerea împărtăşită că terapia ar trebui să fie o experienţă intensă, emoţională, “aici şi
acum”. Implicarea emoţională intensă activează însă puternic reacţiile de transfer. Această orientare
recomandă relaţia de coterapie, rolul coterapeutului fiind acela de a observa relaţiile şi sentimentele
terapeutului faţă de pacienţi (transferul emoţional) şi de a le discuta cu acesta după şedinţă.
Pentru a preveni reacţiile de transfer, Whitaker recomandă menţinerea unei priviri de ansamblu
asupra întregii familii, privită ca un tot unitar. Împărtăşirea deschisă şi liberă a sentimentelor şi
conlucrarea permanentă cu terapeutul sunt caracteristici de bază în terapia experienţială
nestructurată. Stilul promovat de Whitaker a fost în mod deliberat excentric şi provocator: aţipire în
timpul şedinţelor, lupta cu pacienţii, împărtăşirea fantasmelor sexuale, adică un stil de lucru dincolo
de întâlnirea personală şi intimă, dincolo de teorii şi tehnici riguros trasate. Dacă Whitaker
promovează stilul provocator, un alt terapeut, Kempler, concepe rolul specialistului drept catalizator,
un participant activ la interacţiunile familile. În această calitate el face sugestii şi dă directive.
Directivele tipice:
• membrii familiei să se privească unul pe celălalt
• să vorbească într-un fel anume
• să folosească sintagma “eu” în exprimarea stărilor, gândurilor şi opiniilor.
Totuşi, acelaşi Kempler consideră că terapeuţii trebuie să îşi limiteze impulsul de a instiga ori forţa
pacienţii în timpul procesului terapeutic. El susţine modelul terapeutului spontan, dar nu impulsiv,
care reuşeşte păstrarea echilibrului între căldura oferită şi exercitarea puterii .

Tehnici expresive integrate în terapia experienţială de familie

Cele mai utilizate sunt:
1. Sculptura familială (realizarea unui grup statuar - fiecare membru îi aşează pe ceilalţi într-un
tablou semnificativ. Sarcina relevă percepţiile fiecărei persoane despre familie. Prilejuieşte

12
experimentarea trăirilor emoţionale şi realizează reprezentări tridimensionale asupra raporturilor
dintre soţi, părinţi şi copii.
Ex: poziţia “facem faţă lumii împreună”, poziţia “stăpân-sclav”, poziţia “tu şi numai tu”, poziţia “în
cârca dragonului”, pe un piedestal” etc..
2. Artterapia familială ( membrii familiei sunt instruiţi să deseneze secvenţe din viaţă, pictura
familiei sau tabloul familial )
3. Desenul familiei conjugale
4. Tehnicile gestalt-terapeutice

Tehnici bazate pe pe joc de rol şi dramaterapie:

-Interviul cu păpuşile familiale(ex:un membru al familiei pune în scenă o poveste utilizând păpuşile .
Are drept consecinţă exprimarea şi iluminarea puternică a conflictelor şi alianţelor)
-Tehnicile gestalt-terapeutice(ex: jocuri de rol, tehnica scaunului gol-un scaun gol substituie o
persoană, tehnică utilă pentru intensificarea experienţelor emoţionale prin activarea amintirilor şi
reacţiilor refulate, având ca scop deblocarea dialogului între membrii familiei)
Familiile în dificultate primesc astfel, şansa revitalizării relaţiilor, a unor interacţiuni mai autenticeşi
a unei comunicări deblocate.
Schimbarea produsă este evaluată prin efectul de catalizare a expresiei emoţionale, în afara
şedinţelor terapeutice. Totuşi rezultatele, în general au fost mai greu de obiectivat în
comportamentele schimbate ale fiecărui membru, terapeuţii considerând că nu este necesar ca fiecare
să se schimbe, cât, mai ales să experimenteze stări emoţionale intense care să deblocheze impasul
funcţional al familiei în mod spontan.
Un alt indicator important se referă la satisfacţia şi caracterul activ-creativ al terapeuţilor pe
parcursul terpapiei. În caz de insucces , aceştia sunt plictisiţi şi nu se lasă antrenaţi în proces.
Contribuţia majoră a terapiei experienţiale de familie este de a ne aminti mereu că durerile şi
bucuriile individuale nu trebuie pierdute în vedere. Persoana nu trebuie “pierdută” în sistem, ci
tratată ca individualitate.

4) Terapia psihanalitică de familie

Acest tip de terapie are drept scop eliberare membrilor familiei de restricţiile inconştiente, în
aşa fel încât aceştia să interacţioneze unul cu celălalt pe baza realităţii din prezent, nu în baza unor
imagini inconştiente din trecut. Terapia psihanalitică încearcă să realizeze schimbarea personalităţii
concomitent cu o creştere din interior. Aceată introspecţie se realizează pătrunzându-se în spatele
atitudinilor şi încercând aflarea motivelor ascunse care determină aceste atitudini. De asemenea,
visele constituie o sursă de cercetare, analizându-se motivele ascunse care le determină. Ele sunt
considerate a avea un conţinut manifest. În mod firesc, familiile se apără împotriva ideii de a-şi
expune cele mai intime gânduri şi sentimente, de aceea psihanaliştii încearcă să le creeze un climat
de încredere. De aceea terapia înaintează foarte încet. În terapia de familie psihanalitică există patru
tehnici de bază: ascultarea, menţinerea neutralităţii analitice, empatia şi interpretarea .
Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată. Aici apare o problemă pentru că
mulţi psihanalişti simt nevoia să facă ceva pentru a veni în ajutorul celor pe care îi tratează . Pentru a
stabili însă o atmosferă analitică, este necesar ca terapeutul să asculte şi să înţeleagă, fără a se
îngrijora în legătură cu ceea ce se întâmplă (asigurarea neutralităţii analitice). Atunci când, totuşi,
terapeuţii psihanalişti intervin, o fac pentru a exprima o înţelegere empatică , în scopul de a-i face pe
membrii familiei să se deschidă. De asemenea, se fac interpretări, pentru a clarifica aspectele
ascunse şi confuze ale experienţei. Pacienţii trataţi psihanalitc sunt învăţaţi să îşi exprime gândurile
spontan, fără cenzură, modalitatea cea mai eficientă pentru a aduce gândurile inconştiente la

13
suprafaţă. Aşadar membrii familiilor sunt lăsaţi să discute liber, fără a fi întrerupţi din expunerile lor,
pentru că se consideră că fluxul spontan al gândurilor şi sentimentelor lor oferă sugestii mai
importante decât în cazul în care aceştia ar fi întrerupţi de întrebări, întrebări care vor fi oricum
adresate mai târziu. Din momentul în care familia începe să îşi discute problemele, terapeutul se
abţine de la orice comentarii, până în momentul în care se epuizează fluxul spontan al dialogului. De
asemenea, psihanaliştii se feresc să ofere sfaturi, ei doar interpretează şi propun alternative. Relaţia
maritală va fi analizată la trei nivele şi anume: valori şi norme culturale, ego-uri centrale şi forţe
inconştiente reprimate.
Dacă un cuplu se află în armonie la două din cele trei niveluri, oricare ar fi ele, relaţia poate fi
funcţională, chiar dacă neconcordanţele generate de incompatibilităţile celui de al treilea nivel
generează conflicte. Dacă partenerii sunt incompatibili la două dintre niveluri, este foarte probabil ca
relaţia să nu dureze. Acest punct de vedere ne poate explica de ce multe cupluri rămân împreună,
deşi se ceartă în mod constant, în timpce altele, deşi par mulţumite împreună, se întâmplă uneori să
se destrame brusc.

6) Terapia multiplă de familie

Terapia multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin şi

rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de comunicare în care familiile
îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin reciproc într-o “manieră
coterapeutică”. Modificara interacţiunilor familiale are la bază modelarea prin analogie, bazată pe
comparaţia, experimentarea, corecţia şi optimizarea propriului comportament în familie, pe baza
altor familii cu probleme similare sau diferite.
Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6 familii, adică cca 20-25 de persoane, incluzând în
acest grup părinţii, bunicii sau copiii. Grupul este condus de un terapeut, asistat de un co-terapeut şi
doi sau mai mulţi observatori cu experienţă, un operator video (pentru a înregistra şedinţele) şi un
supervizor. Şedinţa durează 60-75 de minute, cel puţin o dată pe săptămână şi se desfăşoară de
obicei seara.
Criteriul după care se constituie grupul este acela al neomogenităţii socio-economice, etnice,
religioase, ori de vârstă, inteligenţă, interese speciale sau nivel economic. Se aplică acest criteriu
pentru a evita discuţiile bazate pe preferinţe comune şi pentru a concentra atenţia pe conştientizarea
şi remodelarea comportamentelor afective şi relaţionale ale participanţior. Aceştia sunt încurajaţi să
se integreze în grup şi li se explică faptul că o dificultate a unui membru al familiei este o dificultate
pentru toţi. De asemenea, experienţa altor familii ajută la o mai bună înţelegere a propriilor
comportamente şi la optimizarea acestora.
Autorii terapiei de familie multiple pornesc de la supoziţia că, indiferent de cultură, mediul
social sau ciclul de viaţă în care se află familiile, ceea ce le uneşte sau le disipează diferenţele, sunt
anumite modele de comportament uman de bază, care fie pot ajuta oamenii să “crească “şi să
trăiască sănătos şi creativ, fie să întreţină criza de intimitate, frica reciprocă , lipsa de comunicare ori
acţiunile evazive, ambigue, depresia sau boala. Toate cele din urmă sunt privite ca răspuns la
anumite comportamente de provocare, iar factorii care le declanşează trebuie depistaţi şi descurajaţi
prin terapie.
Se recomandă crearea unui sentiment de flexibilitate şi de libertate de mişcare, iar în acest
scop se acceptă chiar mici “nereguli” şi chiar disconforturi gen zgomote, sunet de telefon, fluctuaţii
de mişcare, întârzierea participanţilor , plânsetul unui copil, etc. Fiecare este încurajat să se exprime
pe sine însuşi, să nu fie marcat de existenţa unor reguli prea autoritare sau prea rigide .

14
Terapeuţii înceară să stimuleze familiile pentru a se descoperi ele însele, împreună cu terapeuţii, de a
le transforma, în acest fel, în coterapeuţi şi de a găsi împreună posibilităţi de schimbare, de
cooperare şi de abordare a problemelor într-un nou mod.
Sarcina de bază a terapeutului este însă aceea de a evita discuţii sterile care ar avea drept
punct de plecare dispute valorice (gen ce şi cum fac, ce şi cum simt, cum comunică ) care ar putea
degenera în insulte, acuzaţii reciproce, ori atitudini calomnioase care ar putea compromite demersul
terapeutic. Participanţii trebuie ghidaţi în direcţia observării şi înţelegerii comportamentelor şi
sentimentelor. Terapeutul ajută participanţii în sensul că:
• dezvăluie semnificaţii ascunse ale unor expresii jignitoare, semne de respingere sau
intoleranţă;
• scoate la iveală şi pune în valoare sentimente ale unora din membrii grupului , de care ceilalţi
nu sunt conştienţi;
• provoacă manifestarea unor emoţii şi sentimente ascunse , înăbuşite, reprimate;
• favorizează conştientizarea, prin analogie (în subgrupurile şi raporturile între generaţii - ex.
subgrupul taţilor, mamelor, adolescenţilor, bunicilor ,etc.) a unor interese speciale şi a unor
moduri de a experimenta viaţa specifice.

În terapia de grup a familiilor se facilitează :

1) exprimarea în sensul formulării experienţei, frustrării şi deprivării în cadrul oricăruia dintre
subgrupurile în cauză.
2) înţelegerea mai bună şi găsirea unor soluţii alternative optime pentru depăşirea diferendelor dintre
subgrupuri.
Un avantaj special îl reprezintă acest tip de terapie pentru familiile care au un membru
spitalizat sau bolnav cronic, familii care se simt, în general, izolate şi care au posibilitatea de a
învăţa, prin contact social , despre alte modalităţi de adaptare şi interacţiune cu membrul afectat.

Dificultăţile terapeutului în conducerea unui grup de terapie familială multiplă ar fi legate de (I.
Mitrofan şi D. Vasile, 2001):
a) Supraidentificarea - situaţie în care 2-3 persoane se susţin simultan într-o problemă emoţională,
ceea ce îngreunează celorlalţi exprimarea sentimentelor şi pot genera confruntări emoţionale dificile.
b)Evitarea prin minimalizare :“la fel mi s-a întâmplat şi mie” - în scopul de a evita o discuţie
clarificatoare.
c) Coaliţia sau complicitatea negativă – proces prin care un grup de persoane se coalizează
împotriva altei persoane, transformată în victimă, adăugând propriile lor acuzaţii şi critici celor pe
care le proferează propria familie.
d) Ţapul ispăşitor - fenomen care constă în învinuirea şi reatribuirea responsabilităţii unui singur
membru al familiei pentru cauzarea suferinţei sau proasta funcţionare a întregului sistem.
e) Folosirea codurilor secrete, verbale sau nonverbale. De multe ori se poate întâmpla ca terapeutul
să fie surpins de aceste coduri la care nu are acces şi să se simtă confuz, şocat şi chiar incapabil să
controleze evenimentele. Se poate întâmpla ca unele familii să se dovedească mai eficiente în
“spargerea acestor coduri”, ca urmare a propriilor lor experienţe de codificare a secretelor şi să sară
în ajutorul terapeutului .
f) Dirijarea crizelor individuale

În ceea ce priveşte terapeutul, acesta are câteva variante :

15
 • susţinerea directă a persoanei în cauză, prin încurajare, interes şi înţelegere. Un membru
furios care doreşte să se retragă trebuie lăsat să plece dacă se manifestă agresiv în scop
manipulativ, sau trebuie sprijinit, dacă starea lui este aceea a unui disconfort real.
• ignorarea crizei pentru moment, pentru a rezolva problemele mai târziu
• încurajarea grupului să reflecteze şi să exprime emoţiile declanşate şi să emită sugestii în
legătură cu ceea ce s-ar putea face.
În situaţia în care o familie refuză să se mai prezinte, acesta va telefona sau chiar va face o
vizită la domiciliu, pentru a constata ce s-a întâmplat. Dacă motivul refuzului de a mai participa este
cauzat de o eroare terapeutică (neatenţie, lipsă de suport, etc) sau de comportamentul provocativ al
grupului, familia respectivă poate fi invitată cu “scuze” să se reîntoarcă la grup şi să discute deschis
sentimentele negative pe care le resimte (mânie, revoltă, dezaprobare ).
Principalul avantaj al acestui tip de terapie ar fi acela că, dacă în terapia obişnuită de grup,
familia fiecărui membru participant este prezentă doar în planul imaginaţiei, iar anumite temeri şi
frământări sunt aduse în discuţie filtrate sau chiar deformate de forţele inconştiente ale fiecăruia, în
această situaţie se pot confrunta şi compara toate trăirile şi percepţiile personale cu realitatea
comportamentală a membrilor familiei, faţă de care ele sunt resimţite sau atribuite, adică cu realităţi
observabile. Acest lucru poate duce la optimizarea relaţiilor şi reechilibrarea familiilor.
Unul dintre motivele pentru care terapia de grup funcţionează eficient se bazează pe faptul că
oamenii sunt mai obiectivi în legătură cu problemele altora, comparativ cu problemele pe care ei
înşişi le au. Când analizează un alt cuplu, pot sesiza mai uşor cauzele disfuncţiilor, pot identifica mai
repede soluţiile ieşirii din impas. Dimpotrivă, când încep să vorbească despre problemele lor devin
mai ezitanţi, se blochează mai des, tonul vocii se modifică şi la fel se întâmplă şi cu maniera de
apreciere.
Ceea ce face terapia de grup să fie eficientă, sunt doi factori de bază: lucrul în cuplu şi lucrul
în grup. Membrii grupului pot vedea fiecare cuplu în acţiune şi îi oferă observaţii preţiose cu privire
la modul în care ajung să se certe, să îşi întindă unul altuia capcane sau să evite intimitatea. Factorii
curativi ai grupului sunt astfel puşi în mişcare. Dacă terapia începe cu o fază dinamică, generată de
universalitatea problemelor şi trăirilor,mai apoi fiecare grup capătă un stil propriu de lucru. În timp
ce insight-ul este vital pentru unele grupuri, altruismul sau feed-back-ul sunt mai importante pentru
altele. Grupul reprezintă, de fapt, un microcosmos al comunităţii maritale, în care cuplurile şi
partenerii îşi manifestă stilul de a se comporta în societate, precum şi de a-şi înţelege, semnifica şi
apoi resemnifica experienţele de convieţuire şi dezvoltare personală. Etapa finală este menită să
consolideze câştigurile şi să valideze progresele, parafând schimbarea mult dorită.

III.Consilierea familiei şi terapia de familie în anumite situaţii de viaţă

1 Exercitarea rolurilor familiale

Rolurile familiale şi cele legate de carieră sunt interdependente. Cele tradiţionale îndeplinite
de ambele sexe au influenţat natura relaţiei familie-carieră. Schimbările recente în structura familiei
şi în cadrul slujbei creează presiuni, care determină familiile să redefinească această legătură.
Specialiştii în dezvoltarea carierei în domeniile educaţionale, comunitare şi de afaceri
trebuie să înţeleagă conceptele de bază ale familiei şi carierei şi să devină mai eficienţi în a-i ajuta pe
indivizi să integreze rolurile familiale şi de carieră, astfel încât acestea să-i satisfacă şi pe ei şi
familiile lor.

16
 Este util să oferim un răspuns la întrebarea: “Cât de importantă este cariera pentru femei?”
Miller în 1984 citează un studiu, conform căruia 87% dintre femeile chestionate au un simţ dezvoltat
al împlinirii profesionale, 58% preferă o slujbă în afara căminului.
Modelele de dezvoltare a carierei pentru femei variază şi au fost influenţate în mod
tradiţional de solicitările familiei. Există tendinţa către o participare mai puternică, pe termen lung a
femeilor pe piaţa forţei de muncă. Câţiva autori au dezvoltat anumite idei pentru a descrie aceste
modele. Harmon în 1967 sugerează 5 modele: (1) cele fără experienţă de muncă, (2) cele ce muncesc
doar până la căsătorie şi/sau naşterea copiilor, (3) cele ce combină slujba cu căsnicia şi/sau copiii, (4)
cele ce reintră pe piaţa forţei de muncă atunci când copiii au crescut şi (5) cele ce rămân necăsătorite
şi-şi continuă cariera.
Deciziile cheie în ceea ce priveşte cariera includ soluţionarea următoarelor probleme: dacă să
aibă sau nu o carieră, în ce domeniu ocupaţional să se implice şi când să lucreze. Variabilele care
sprijină luarea anumitor decizii în ceea ce priveşte slujba în cazul bărbaţilor (interese, aptitudini şi
maturitate pentru carieră) sunt mai puţin utile în cazul femeilor. Care sunt factorii ce intervin pentru
a modifica acest proces? Unul dintre ei îl constituie stereotipia ocupaţională sau punctul de vedere
normativ, prin care o slujbă este considerată potrivită pentru o femeie sau un bărbat. Tendinţa ca
deciziile femeilor referitoare la carieră să fie influenţate de alţii reprezintă un alt factor. Barnett în
1971 a descoperit 3 categorii de femei: (1) cele ce îşi stabilesc propriile scopuri în ceea ce priveşte
slujba; (2) cele ce îşi stabilesc obiectivele, bazându-se pe influenţa persoanelor semnificative pentru
ele; (3) cele ce nu au scopuri bine definite legate de carieră şi care-şi selectează opţiunile în ultimul
moment.
Modelele de rol de carieră influenţează de asemenea deciziile luate de femei, în această
direcţie. Unii autori au constatat că fiicele mamelor cu slujbă au o mai mare orientare spre carieră
decât ale celor casnice. Aceste descoperiri sunt întărite şi de satisfacţia pe care o au mamele în urma
participării la activităţi.
Există însă şi alţi factori care au un rol important în deciziile legate de carieră ale femeilor.
Aceştia includ: atitudine pozitivă faţă de sine, stimă de sine ridicată; caracteristici asociate
bărbaţilor, cum ar fi: siguranţă de sine, independenţă, incisivitate, precum şi trăsături atribuite
femeilor; accesul la modele de rol care stabilesc aspiraţii educaţionale şi ocupaţionale ridicate;
dorinţă de a modifica rolurile familiale pentru a se adapta carierei; nivele educaţionale înalte şi nevoi
de împlinire mai ridicate decât cele de afiliere.
Multe dintre studiile care au avut în vedere compararea copiilor mamelor angajate şi ai
mamelor fără loc de muncă - din punctul de vedere al dezvoltării lor cognitive şi socioemoţionale -
au eşuat în găsirea de diferenţe seminificative. Cercetarea care a demonstrat diferenţe consistente a
examinat relaţiile din cadrul subgrupurilor constituite pe clase sociale şi gen. Modelele care au fost
reprezentate includ următoarele:
1. Fiicele mamelor angajate au realizări şcolare mai bune, succes mai mare în carieră, alegeri
de domenii mai netradiţionale şi o implicare ocupaţională mai puternică.
2. Studierea copiilor săraci, din familii cu doi părinţi şi din cele cu părinte unic (mamă) a
înregistrat scoruri mai ridicate la indicii socioemoţionali şi cognitivi în cazul celor cu mame care au
un loc de muncă.
3. Anterior, alte cercetări descoperiseră că fiii mamelor angajate din clasa mijlocie înregistrau
pe parcursul şcolarităţii performanţe mai scăzute, precum şi scoruri mai mici ale coeficientului de
inteligenţă decât cei cu mame casnice.
În prezent un alt studiu a indicat însă, în cazul copiilor aparţinând mamelor angajate, scoruri
mai ridicate la teste de limbă, citit şi matematică.
4. S-au descoperit, de asemenea câteva diferenţe de adaptare socială între copiii celor două
categorii de mame, dar mai puţin solide. Fiicele mamelor angajate s-au dovedit a fi mai

17
independente, în special în interacţiune cu cei de vârsta lor în mediul şcolar şi au înregistrat un
punctaj mai mare în ceea ce priveşte măsurile de adaptare socio-emoţională. Rezultatele băieţilor au
fost relativ amestecate şi au variat funcţie de clasa socială şi vârsta la care aceştia au fost testaţi.
Astfel, în 1970 s-a constatat că în familiile de muncitori, fiii mamelor angajate aveau rezultate
şcolare bune, dar exista o tensiune în relaţia tată-fiu. Aceasta a fost interpretată ca o mai puternică
reflectare a atitudinilor în ceea ce priveşte rolurile pe genuri. Angajarea mamei era privită ca un
semn că tatăl este cel ce nu câştigă cât trebuie şi de aceea, dacă ajuta la treburile casnice sau la
îngrijirea copilului era detestat. În prezent nu mai întâlnim asemenea percepţii eronate.
Fiicele mamelor cu un loc de muncă au demonstrat o mai puternică incisivitate decât cea
presupusă de profesor (au participat la discuţii în clasă, au formulat întrebări pentru a primi lămuriri
legate de subiectele instruirii, au deţinut poziţii confortabile de lideri ai clasei). Au fost mai puţin
timide, mai independente şi au dat dovadă de un simţ ridicat de eficacitate. Băieţii din familiile de
muncitori au fost caracterizaţi ca având de asemenea o adaptare socială mai bună, dacă mamele lor
erau angajate, iar această constatare este valabilă atât pentru familiile cu părinte unic, cât şi pentru
cele cu doi părinţi. În cazul celor din clasa de mijloc, deşi rezultatele lor şcolare erau mai ridicate, au
existat puţine dovezi ale avantajelor adaptării sociale în urma angajării mamelor. De fapt s-a
observat că cei cu mame angajate au dat dovadă de un comportament mai deschis decât fiii celor
casnice.
5. Fiii şi fiicele mamelor angajate au atitudini mai puţin tradiţionale în ceea ce priveşte
rolurile pe genuri. Cercetarea s-a centrat pe două aspecte diferite: unul a abordat punctele de vedere
ale copilului referitoare la acţiuni pe care un bărbat ar putea sau nu să le realizeze şi care erau
considerate în mod tradiţional domeniul femeii (îngrijirea copilului, folosirea unei maşini de cusut)
şi al doilea aspect a avut în vedere exact opusul situaţiei de mai înainte; acţiuni de tipul: repararea
maşinii, alpinism, pilotare a unui avion.
Fetele cu mame angajate au indicat mai mult decât celelalte faptul că femeile, ca şi bărbaţii,
pot efectua activităţi asociate de obicei bărbaţilor. Constatările au fost valabile pentru fetele din
categoria prezentată anterior, care aparţineau fie familiilor intacte, fie celor cu părinte unic. La băieţi
nu s-au înregistrat diferenţieri funcţie de statutul de angajat al mamei. Pe de altă parte, în familiile cu
doi părinţi atât fiii, cât şi fiicele mamelor angajate au considerat că bărbaţii ar putea executa activităţi
femeieşti, în vreme ce copiii aparţinând mamelor casnice au contrazis această opinie. Analiza
ulterioară a indicat că această opinie a fost înregistrată doar în familiile intacte, pentru că bărbaţii cu
soţii angajate erau mai activi în îndeplinirea unor sarcini femeieşti şi în creşterea copilului. Astfel,
implicarea maternă era strâns legată de o imagine mai puţin stereotipă a ceea ce poate face un bărbat,
din cauza efectului său asupra rolului tatălui şi, în absenţa tatălui, efectul nu a apărut.
Un alt aspect văzut adesea ca stabilind o legătură între statutul ocupaţional al mamei şi
efectele asupra copilului îl reprezintă sentimentul de bunăstare al mamei. De aceea, numeroase studii
au comparat mamele angajate cu cele casnice, pe baza unor indici de sănătate mentală şi satisfacţie
familială. Mare parte dintre cercetări au înregistrat un nivel mai ridicat de satisfacţie şi scoruri mai
mici la indicatorii de stres, la femeile angajate. Pentru femeile din clasa muncitoare studiile arată că
satisfacţia locului de muncă nu este dată de acesta în sine, ci de stimularea şi sprijinul social ridicat
oferit de colegii de serviciu, de avantajul salariului şi de un mai mare sentiment de control asupra
propriei lor vieţi. Tot în cadrul acestei clase s-au înregistrat şi avantaje ale implicării materne în viaţa
copiilor, în special pentru băieţi.
Mai mult decât atât, posibilitatea ca bunăstarea mamei să conteze în relaţia dintre implicarea
maternă şi rezultatele copiilor este susţinută de faptul că mare parte din studiu demonstrează
existenţa unei relaţii între sănătatea mentală a mamei şi o îndeplinire mai eficientă a rolului parental,
precum şi o mai bună adaptare emoţională şi cognitivă a copilului.

18
 S-a constatat că în cadrul acestei clase, mamele angajate uzau mai puţin decât cele casnice de
stilurile parentale autoritariste şi permisive, fiind adeptele stilului autoritar. Acesta se referă la un
model de tipul: părinţii îşi exercită controlul, dar oferă explicaţii pentru acţiunile lor, nesprijinindu-
se pe controlul puternic şi disciplina exagerată. De asemenea, în cazul acestor mame s-a înregistrat o
frecvenţă mai ridicată a interacţiunilor lor cu copiii, decât la cele casnice. Astfel că variabilele
parentale au fost în dependenţă de rezultatele copiilor. De pildă, permisivitatea acordată de mamele
casnice a fost asociată cu comportamente rebele ale fiilor lor, iar practicarea unui control autoritarist
a fost corelat cu probleme de comportament ale fiicelor acestora.
Un alt aspect important al structurii de gen îl reprezintă responsabilitatea femeii de a creşte
copii. Teoriile individualiste atribuie maternitatea predispoziţiilor biologice al femeii sau
motivaţiilor psihologice puternic internalizate în copilărie. Dar maternitatea are importante baze
interacţioniste: părinţii se comportă astfel încât să corespundă imaginilor cognitive despre femei şi
bărbaţi, iar ideea de “îngrijire” a copiilor relaţionează mai mult cu mama decât cu tata.
În vreme ce teoriile individualiste prezic faptul că bărbaţii vor avea dificultăţi cu
“maternitatea”, chiar şi în situaţii în care este nevoie de ei, teoria interacţională sugerează că aceştia
pot performa noi roluri, atunci când se confruntă cu situaţii deosebite şi cu expectaţii sociale diverse.
Studierea taţilor singuri a demonstrat că majoritatea performează sarcini casnice într-o
manieră competentă. Deşi multe dintre aceste cercetări nu au comparat taţii singuri cu mamele aflate
în aceeaşi situaţie, cele câteva care au realizat aceasta au sesizat diferenţe foarte mici între cele două
grupuri. O excepţie o constituie cercetarea lui Hanson, care a relevat o mică diferenţă în favoarea
copiilor crescuţi de mame singure, în ceea ce priveşte sănătatea fizică a acestora.
Cercetarea a comparat “taţii singuri de circumstanţă” (cei ce nu au ales să-şi crească copiii,
dar au sfârşit prin a face aceasta, ca rezultat al absenţei mamei) cu mamele singure şi alţi părinţi.
Dacă asemenea taţi au obţinut rezultate favorabile în educarea copiilor lor, aceasta poate constitui un
sprijin real pentru ipoteza, conform căreia contextul interacţional influenţează comportamentul de
gen. S-a comparat impactul rolului parental (reflectarea nivelul interacţional al structurii de gen)
asupra sexului părintelui (reflectarea nivelului individual) pe două coordonate: afecţiunea parentală
şi sarcinile casnice.
Atât rolul parental, cât şi sexul părintelui au influenţat afecţiunea parentală. Părinţii care au
înregistrat cea mai multă afecţiune faţă de copii au fost femeile şi partenerii căsătoriţi.
Rolul parental a contat mai mult în ceea ce priveşte sarcinile casnice. Părinţii singuri şi cei
căsătoriţi, dar casnici se ocupă mai mult de activităţile gospodăreşti, indiferent de sex. Dar sexul a
condiţionat efectele căsniciilor în care există două slujbe: soţiile angajate îşi îndeplinesc mai puţin
sarcinile casnice decât cele neangajate, în vreme ce soţii celor angajate fac mai mult decât alţii.
Sunt puţine femei în ziua de azi în poziţia de a alege maternitatea ca slujbă de bază,
indiferent dacă sunt căsătorite cu bărbaţi care nu câştigă destul sau sunt mame singure, care trebuie
să-şi întreţină şi copiii.
Alte studii indică o schimbare către un echilibru în alocarea timpului, în cazul cuplurilor cu
ambii parteneri cu venituri.
Un alt aspect important îl constituie implicarea psihologică a taţilor în familie. Se constată că
pentru ei cele mai importante evenimente sunt cele legate de familie, şi nu cele de la slujbă. De
aceea, atunci când au fost solicitaţi să precizeze care dintre cele două - familia sau slujba - le oferă
satisfacţii mai mari, mai puţin de 5% au indicat munca, aproape 50% au afirmat că au satisfacţie
egală, atât de la familie, cât şi de la slujbă şi în jur de 45% au văzut familia ca fiind o sursă mai mare
de satisfacţie decât locul de muncă.
Studii recente s-au centrat pe comportamentele parentale ale bărbaţilor, folosindu-se de
tehnici observaţionale. S-a demonstrat că pot fi competenţi şi foarte responsabili, atunci când îşi
îngrijesc copiii, iar aceştia din urmă dovedesc un ataşament puternic atât faţă de tată, cât şi faţă de

19
mamă, în comparaţie cu atitudinea pe care o au faţă de străini. Au tendinţa de a-şi căuta tatăl pentru
activităţi de joacă şi mama, atunci când sunt obosiţi, alarmaţi sau stresaţi.
Taţii activ implicaţi în creşterea copiilor afirmă că pot comunica mai deschis cu aceştia, îi
cunosc mai bine şi le place să fie cu ei. Unii precizează că au mai multe conflicte cu copiii, dar simt
că ele sunt utile şi-i ajută să-şi formeze o imagine mai realistă despre ei.
Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre statutul ocupaţional al
mamei şi rezultatele copilului. Concluzia conform căreia taţii sunt mai activi în îndeplinirea
sarcinilor casnice şi cele legate de îngrijirea copiilor, în cazul mamelor cu loc de muncă - a fost
emisă în anii ’50 şi a fost repetată de-a lungul timpului. Acest nou tip de implicare a bărbaţilor este
privit de către soţiile lor ca o schimbare apărută în momentul reintrării lor pe piaţa forţei de muncă.
Studiile au arătat că participarea lor este limitată la interacţiuni funcţionale. Soţii femeilor angajate,
în general, nu sunt mai activi în interacţiunile de tip distracţie/ timp liber.
Oricum, există un efect de gen: taţii din familiile cu un singur venit interacţionează mai mult
cu fiii decât cu fiicele lor, iar cei din familii cu două venituri interacţionează în mod egal, atât cu
fetele, cât şi cu băieţii.
Într-un studiu efectuat în Michigan rolul tatălui a reprezentat o variabilă majoră, existând o
legătură clară cu performanţele şcolare mai bune ale fiicelor lor. Astfel că participarea taţilor a
încurajat mamele să se angajeze şi, în consecinţă, exemplul acestora pentru fiicele lor a fost foarte
bun, pentru că fetele au dorit să fie la fel de competente ca ele şi au obţinut rezultate foarte bune la
şcoală.
Antropologul Margaret Mead a subliniat că, spre deosebire de rolul mamei, care are o bază
biologică, cel al tatălui este o creaţie socială. Scăderea motivaţiei bărbatului înseamnă mai puţină
productivitate din partea sa, mai puţină dorinţă de a-şi asuma responsabilităţi familiale, mai multe
familii fără tată, mai mulţi copii fără tată, mai multe crime, mai puţină creştere economică. O
societate care nu-şi poate încuraja bărbaţii să-şi sprijine familiile se va deteriora. Din nefericire, ei şi-
au pierdut încrederea în faptul că societatea îi doreşte în rolul de susţinători ai familiilor lor, pentru
că aceasta pare să-i vadă doar ca susţinători ai fostelor familii. Sunt adesea forţaţi să plătescă şi astfel
îşi conturează o imagine greşită asupra îndatoririlor pe care le au, statul obligându-i - într-o anumită
măsură - să fie doar taţi biologici, şi nu sociali, aşa cum ar trebui, de fapt. Motivaţia lor este de
natură pur economică, materială şi nu conştientizează că rolul de tată adevărat pentru copilul lor este
altul.
Nu există substitut pentru familie. Ar trebui să încetăm a mai căuta unul şi să recunoaştem că
slăbiciunile familiei din zilele noastre sunt o consecinţă a eşecului societăţii de a susţine rolul tatălui,
un rol de care este mare nevoie. Diminuarea rolului tatălui din punct de vedere biologic nu este un
motiv pentru a înlătura taţii din familie, ci unul pentru a întări importanţa lor în dezvoltarea acesteia.
Lipsa de interes faţă de rolul tatălui se dovedeşte relevantă în cazul câtorva aspecte cruciale.
De pildă, conceptul de “fertilitate” este echivalat cu fertilitatea femeii. “Fertilitatea maritală”
înseamnă numărul naşterilor unei femei căsătorite, nu numărul copiilor născuţi de către un cuplu
căsătorit sau un bărbat căsătorit. De fapt, deşi există câteva cercetări despre infertilitatea feminină şi
masculină, nu există, în general, aproape nici un studiu despre comportamentul de fertilitate
masculin.
Denumirea de “familie cu părinte unic” dată celor cu mame divorţate sau necăsătorite este,
de asemenea, un indicator al măsurii în care sunt ignoraţi taţii. Pentru că nu sunt căsătoriţi cu
mamele copiilor lor sunt consideraţi non-părinţi. De vreme ce nu suntem interesaţi de activităţile de
părinţi ale taţilor, înseamnă că îi tratăm ca şi cum nu ar exista. În timp ce poate fi adevărat că mulţi
taţi nu se implică în activităţi de tip parental, cele câteva studii care au încercat să informeze asupra
acestei teme au demonstrat că afirmaţia - şablon, conform căreia bărbaţii nu se comportă ca taţi, nu e
valabilă, nici chiar în cazurile celor care nu locuiesc cu proprii copii.

20
 În Statele Unite au fost anumite studii care au demonstrat că taţii necăsătoriţi au rămas în
continuare interesaţi de copil şi de mama acestuia. Relaţia dintre tată şi copil a depins în mare
măsură de recăsătorirea mamei; în cazul mamelor care nu s-au mai căsătorit, 62% dintre taţi au
continuat să-şi vadă copiii, cel puţin ocazional, în vreme ce doar 5% dintre ei şi-au mai vizitat
copilul, după ce mama acestuia s-a recăsătorit.
Aceasta demonstrează încă o dată că relaţiile din cadrul diferitelor dimensiuni ale
interacţiunilor familiale pot varia independent. O completare a afirmaţiei că bărbaţii nu se comportă
ca taţi o constituie preocuparea binecunoscută pentru rolul dual al femeilor care sunt şi mame/soţii şi
au şi un loc de muncă. Este un adevăr faptul că în majoritatea cazurilor, femeile care au o slujbă
poartă întreaga responsabilitate faţă de activităţile casei şi pe cele legate de îngrijirea copilului şi se
confruntă cu conflicte între rolurile familiale şi cele privind cariera. De aceea, câţiva cercetători au
fost interesaţi şi de tipurile de conflict, ce apar la bărbaţi, nu doar la femei.
De-a lungul anilor au fost examinate doar câteva dintre variabilele capacităţii de a fi părinte,
din perspectiva relaţiei lor cu statutul ocupaţional al mamei. S-a observat, în urma cercetărilor, că
diferenţele în creşterea copiilor au influenţat rezultatele acestora. Astfel, folosirea adecvată a
controalelor autoritare de către mamele cu slujbă din clasa muncitoare - un stil în care copilului îi
sunt date explicaţii - a fost puternic legată de performanţele şcolare foarte bune ale acestuia, iar, pe
de altă parte, un stil punitiv al mamelor casnice a dus la apariţia unor probleme de comportament în
şcoală.
Cercetările s-au centrat, de asemenea, şi pe frecvenţa interacţiunilor dintre mamă şi copil pe
parcursul unei săptămâni. Cele casnice, din clasele de mijloc, au raportat că desfăşoară activităţi
educative mai dese cu copiii decât mamele cu un loc de muncă; în cazul celor aparţinând clasei
muncitoare, mamele cu servici au precizat că dezvoltă astfel de activităţi cu fiicele lor şi în egală
măsură, cu fiii lor. În ceea ce priveşte modul în care mamele îşi exprimă deschis afecţiunea faţă de
copiii lor, mamele care au un loc de muncă sunt cele mai apropiate de ei, indiferent de statutul
marital sau de clasă. Mai mult decât atât, ele şi-au stabilit scopuri educative foarte ridicate pentru
copiii lor, fapt ce a determinat rezultatele bune la teste ale acestora.
Deşi taţii se ocupă mai mult de gospodărie şi creşterea copiilor decât înainte, mamele sunt
cele care au încă cea mai mare contribuţie, deşi uneori câştigă mai mult de jumătate din venitul total
al familiei. Cuplurile care, iniţial şi-au împărţit în mod egal activităţile în locuinţă, ajung în cele din
urmă tot la rolurile tradiţionale de gen, după apariţia unui copil. Mamele sunt cele care oferă
îngrijirea primară a copilului, se ocupă de acesta când se îmbolnăveşte, se implică în activitatea sa
şcolară.
A avea un loc de muncă şi a fi mamă nu sunt două acţiuni opuse şi nu trebuie privite astfel,
pentru că acest fapt ar avea consecinţe negative asupra femeilor şi a familiilor lor. Dacă numim
femeile cu slujbe cu jumătate de normă ca fiind “orientate spre familie” încurajăm tratarea lor ca
muncitori fără un salariu decent, beneficii şi slujbă sigură. Dacă le considerăm pe cele puternic
implicate în activitatea pe care o desfăşoară, ca fiind “orientate spre muncă” este echivalent cu faptul
că ele şi-au abandonat responsabilităţile lor familiale unice. Aceasta le determină pe mamele care
muncesc să se simtă vinovate pentru că nu fac mai mult decât pot şi permite taţilor şi societăţii în
ansamblul său să facă mai puţin pentru copii, decât ar putea.

2.Stiluri parentale - stiluri educaţionale. Relaţia părinte- copil

“ Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aştepte, copilul nu poate.
E perioada în care se formează din punct de vedere fizic, când mintea i se dezvoltă.
El nu înseamnă mâine; el înseamnă azi.”

21
 Gabriela Mistral

Toţi părinţii încorporează atât dragoste, cât şi limite în stilul lor parental. Există un echilibru
între acestea, care determină un stil parental specific. Doar stilul educativ democratic sau echilibrat
are atât dragoste ridicată, puncte tari şi slăbiciuni inerente în el şi este atribuit figurilor parentale
importante din viaţa noastră. Aceste personaje sunt de obicei proprii noştri părinţi.
Părinţii care folosesc dragostea, ca stil esenţial (părinţii permisivi) o consideră pe aceasta ca
fiind mai importantă decât limitele. Se folosesc de asemenea de ataşament şi de legătura cu copilul
lor, pentru a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Petrec foarte mult timp cu copiii, comunicând, negociind şi
explicând. Valoarea lor constă în “creşterea autoîncrederii copilului” sau “să-i faci să se simtă
importanţi”.
Părinţii care au limitele drept bază a stilului abordat (părinţii autoritarişti) le consideră pe
acestea ca fiind mult mai importante decât dragostea (relaţia). Folosesc controlul extern pentru a-i
învăţa ce-i bine şi ce-i rău şi sunt rapizi în a acţiona într-o problemă de disciplină. Prin urmare, copiii
sunt de obicei rapizi în reacţii şi rar negociază cu părinţii. Valoarea constă în: “însuşirea respectului”
şi “furnizarea structurii”.
Stilurile parentale sunt definite ca “manieră în care părinţii îşi exprimă credinţele despre
cum să fie părinţi buni sau răi”. Toţi părinţii (cel puţin 99%) vor să fie părinţi buni şi evită să facă
ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însuşite de la părinţii lor, pentru că nu ştiu
ce altceva să facă şi simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.

Stilul parental de respingere sau neglijare înseamnă dragoste şi limite scăzute. În acest caz
se consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori se fac referiri la el, ca fiind “un
stil parental indiferent”, datorită lipsei de implicare emoţională şi de control asupra copilului. Părinţii
şi copiii aflaţi într-o familie de acest tip sunt angajaţi frecvent în cercuri vicioase de interacţiune. Un
exemplu al unui astfel de cerc este cel ce urmează:
1. Părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pildă, un
părinte poate striga la copil să-şi adune jucăriile sau poate să-l ameninţe că i le pune pe toate la
gunoi, dacă nu sunt strânse imediat.
2. Copilul îşi ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns.
3. Părintele încetează să mai ţipe sau să ameninţe şi iese din situaţie. Această acţiune întăreşte exact
lucrul pe care părintele doreşte să-l oprească, făcând exact ceea ce vrea copilul (să-l lase în pace).
4. Copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea tocmai a asistat la o
scenă de “retragere” din partea acestuia.
5. Conflictul degenerează, astfel încât părinţii forţează miza şi încep ameninţările şi strigătele
serioase sau abuzul fizic.
6. Copilul acceptă în final cererea părinţilor de a strânge jucăriile şi întăreşte comportamentul
abuziv al acestora (părinţii simt că trebuie să fie furioşi sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se
supună). Sau copilul continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorându-i sau
fugind de-acasă.
7. Părinţii renunţă sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.
Ceea ce e unic în cercul vicios este că acest copil are de asemenea un rol de jucat în
interacţiune. Prin urmare, copilul face schimbări în comportamentul său, pentru a preveni reacţia
abuzivă a părinţilor (adună jucăriile). Aceştia cred de obicei că făcand copilul să se supună,
indiferent de mijloace, justifică rezultatul final. Înţelegerea acestor fapte e importantă, dacă
profesioniştii au de gând să prevină comportamentul abuziv. Nu va fi suficientă doar însuşirea
metodei “time out”- ului, pentru că şi valorile şi credinţele sale de părinte trebuie să se schimbe.

22
Altfel, îl vor sprijini doar formal pe profesionist şi vor merge acasă şi vor face tot ceea ce cred ei că e
bine.

Stilul parental autoritarist are limite înalte şi dragoste scăzută. Aceasta nu înseamnă că un
părinte autoritarist nu-şi iubeşte copilul. Ei işi iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în
aria disciplinei acţiunii (limite) şi nu în disciplina relaţiei (dragoste).
Majoritatea copiilor cu părinţi autoritarişti nu se simt ca având o relaţie apropiată, caldă cu
părinţii lor. Prin urmare, aceştia nu sunt cei spre care să te îndrepţi pentru a-ţi rezolva problemele şi a
te înţelege. Părinţii autoritarişti valorizează supunerea şi respectul. Ei nu negociază reguli şi treburi
casnice. Şi cred într-o ierarhie a familiei, cu tatăl de obicei în vârf, mama imediat alături şi copiii pe
ultimul loc.
Acest stil nu mai e la modă astăzi în societate. E văzut adesea ca abuziv de către standardele
actuale. Dar este un punct tare. Stabilesc limite clare copiilor lor. Copiii în general se supun. Şi astfel
e obţinut respectul. Dar ce-i determină să fie atât de răi? Asemenea părinţi confundă adesea
disciplină cu pedeapsa. Pedeapsa este o forţă externă, cu ajutorul cărora părinţii controlează. Forţele
externe sunt eficiente până la un punct. Copiii se vor supune când forţa externă sau ameninţarea este
prezentă, dar se vor revolta când forţa se îndepărtează. Aşa că, atunci când un părinte părăseşte
camera sau copiii nu se află sub controlul lor ei fac adesea ce vor, pentru că nu există nici un
sentiment intern de bine sau rău la copii.
Acest tip de părinte are tendinţa de a folosi bătaia ca metodă de forţă externă. Ea s-a dovedit
a fi ineficientă din aceleaşi motive, adică, copiii vor face ce li se spune pentru a evita bătaia, dar vor
face ce vor, când nu va fi nimeni în preajmă să-i bată. Asta se întamplă din cauză că nu au
internalizat semnificaţia binelui şi a răului. Bătaia este doar un instrument pe care-l folosesc părinţii.
Dacă părintele are doar un ciocan pentru a fixa ceea ce e stricat în casă, va strica mai multe lucruri
decât va repara, de-a lungul timpului.
Bătaia, denumită şi pedeapsa corporală, a fost multă vreme unul dintre mijloacele folosite de
părinţi pentru a-şi disciplina copiii. Deşi gradul şi frecvenţa pot varia de la familie la familie,
disciplinarea fizică a fost interpretată ca o metodă de determinare a unui bun comportament şi de
condamnare a comportamentelor inacceptabile.
Ideea de bază este că bătaia este un act de violenţă şi agresivitate. Dacă un adult îl pălmuieşte
pe un altul pe trotuar, pentru că nu s-a grăbit suficient sau un bărbat îşi scoate cureaua şi o pocneşte
pe vânzătoare în magazin, pentru că aceasta nu a avut atitudinea potrivită - toate acestea sunt
considerate atentat, violenţă, crimă chiar. Nu ar fi logic ca lovirea unui copil să fie considerată tot un
act de violenţă? Bătaia poate fi foarte bine unul dintre primele acte de violenţă pe care le
experimentează copiii. Li se întâmplă asta în timpul celor mai vulnerabili ani şi de la cei de care
depind şi care ar trebui să le ofere dragoste, afecţiune şi îndrumare.
Iată o listă, ce conţine opinii pro şi contra folosirii bătăii în educaţia în familie:

PRO
• Copilul ar putea să oprească comportamentul inacceptabil temporar
• Copilul are atenţia dumneavoastră
• Vă simţiţi puternic
• Aţi dovedit că sunteţi mai mare şi mai puternic decât copilul
• Vă puteţi întoarce la activităţile pe care le desfăşuraţi înainte de incident
• Simţiţi că aţi făcut ce trebuia, pentru că este exact ceea ce ar fi făcut şi părinţii
dumneavoastră

23
 CONTRA
• V-aţi rănit copilul
• Copilul simte durerea
• E furios pe dumneavoastră
• Îi e teamă de dumneavoastră
• E refractar faţă de dumneavoastră
• Se simte ruşinat
• Învaţă că dragostea răneşte
• Învaţă că lovirea/violenţa reprezintă o cale de a rezolva conflictul
• Se concentrează doar asupra a ceea ce simte, nu asupra comportamentului care a provocat
pedeapsa
• Învaţă că oamenii mari îi pot controla pe cei mici, rănindu-i
• Găseşte o cale să vă atragă atenţia....chiar dacă doare şi poate repeta comportamentul
inacceptabil pentru a o obţine din nou
• Învaţă să mintă şi să păcălească pentru a evita bătaia
• Învaţă să-şi exprime furia sau frustrarea prin acţiuni violente
• E posibil ca atunci când va creşte să-şi lovească soţia sau copiii
• Stima faţă de sine a copilului va fi mult redusă
• Vă puteţi simţi vinovat
• Veţi începe să-l loviţi mai mult de-a lungul timpului
• Legătura părinte-copil va fi mult slăbită
• Aţi putea să-l răniţi serios pe copil şi să fiţi acuzat de abuz asupra acestuia.

Aceste consecinţe derivă din ani de cercetare, purtând dovada substanţială că utilizarea
consecventă a pedepsei corporale poate fi în detrimentul dezvoltării sănătoase a copilului.
Milioane de copii sunt atacaţi violent în mod regulat, în numele disciplinei. Ei, la rândul lor
devin extrem de violenţi. Vina e atribuită pe rând copiilor, mass-mediei, situaţiei noastre
economice, şcolilor, armelor, oricui şi tuturor, şi chiar principalul vinovat nu intră în discuţie.
Pentru că părinţii care folosesc disciplinarea fizică sunt primii care-i învaţă pe copii să fie
violenţi.
“ Ştii, trebuie s-o pedepsesc tot timpul pentru acelaşi lucru. Dar pare că nu are efect. Ziua
următoare face la fel.” Vă sună familiar? Aceasta este lamentarea multor părinţi. Nu doar că bătaia
nu funcţionează, dar ea determină de asemenea multe efecte periculoase neintenţionate la copiii
noştri. Jordan Riak scria în “Discuţie despre bătaie”: ”Actul pedepsirii corporale a copiilor erodează
legătura de încredere dintre copil şi părinte. Copilul bătut este mai puţin capabil să-şi privească
părintele ca pe o sursă de protecţie şi confort, care sunt vitale dezvoltării sănătoase a fiecărui copil”.
Fără sentimentul de încredere în părinte, este puternic împiedicată abilitatea copilului de a creşte şi
de a deveni un adult sănătos emoţional, care să fie apt să aibă încredere şi să-i iubească pe ceilalţi.
Sentimentul propriei valori şi al stimei faţă de sine suferă puternic când este agresat. Copiii
cărora li se aplică pedeapsa corporală nu se privesc ca fiind atrăgători, demni de încredere, ci
nemerituoşi şi inadaptaţi. Aceasta îl face pe copil să devină ”bătăuşul din vecini, care terorizează
copiii mai mici”, scrie Riak. Copiii învaţă să creadă că ar putea proceda bine şi că e în regulă dacă
folosesc violenţa pentru a-şi rezolva problemele.
Cei ce sunt bătuţi - sau chiar ameninţaţi cu bătaia - devin rebeli, răzbunători şi refractari faţă
de părinţii lor. Nu devin mai de încredere şi responsabili, cu un control intern al comportamentului
lor, după ce au fost bătuţi. Uneori mulţi părinţi îşi amintesc că au fost bătuţi, dar foarte rar îşi

24
amintesc de ce au fost trataţi astfel. Faptul ca îşi bat copiii îi împiedică să înveţe cum să fie
responsabili şi să se comporte firesc.
Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre
părinte şi copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele să-i spună şi nu e deschis la a
împărtăşi problemele şi sentimentele cu acesta. Bătaia creează mai degrabă o relaţie plină de teamă,
furie şi evitare, şi nu o apropiere emoţională reciprocă.
Mulţi părinţi se întreabă: ”Dacă nu o pedepsesc pentru că a fost rea, cum va învăţa ea
vreodată să fie bună?” E nevoie ca părinţii să lase deoparte ideea controlării copiilor lor. Pot controla
situaţia şi pot folosi consecinţele în loc de pedeapsă. În loc să pedepsească, părinţii trebuie să adopte
o atitudine decentă, plină de respect, o disciplină educativă nonviolentă faţă de copiii lor.

Există câteva alternative la pedeapsă:

• Căutaţi nevoile ascunse şi sentimente ascunse
• Daţi informaţii şi explicaţii
• Schimbaţi mediul
• Găsiţi alternative acceptabile
• Arătaţi-i cum vreţi să se comporte
• Oferiţi alegeri şi nu daţi ordine
• Faceţi mici concesii
• Oferiţi o perioadă de pregătire
• Lăsaţi să apară consecinţele naturale
• Comunicaţi-le propriile dumneavoastră sentimente
• Actionaţi când e necesar
• Stăpâniţi-vă copilul
• Îndepărtaţi copilul de situaţie şi staţi cu el
• Jucaţi-vă împreună
• Dezamorsaţi situaţia cu umor
• Faceţi un târg, negociaţi
• Rezolvaţi reciproc conflictul
• Revizuiţi-vă expectaţiile
• Luaţi un “time out” parental

Părinţii autoritarişti pot deveni autoritari şi pot echilibra astfel

dragostea şi limitele în stilul lor de a-şi educa copiii. Părinţii autoritari folosesc controale interne, îi
învaţă să distingă binele de rău, uzează de instrumente variate şi sunt atenţi la nevoile de dezvoltare
şi emoţionale ale copiilor lor.

Stilul parental autoritar înseamnă a lăsa copiii să fie ei înşişi şi să înveţe despre lumea
înconjurătoare, în mod independent. Deşi au ceva independenţă, părinţii încă stabilesc limite şi îşi
controlează copiii. Fac asta într-un mod iubitor şi plin de afecţiune. Un părinte autoritar poate să-şi
pună braţul în jurul copilului şi într-un mod confortabil să spună: “ştii că n-ar fi trebuit să faci asta;
hai să vorbim despre cum poţi să rezolvi situaţia mai bine data viitoare”. Aceasta arată doar cât de
calm poate aborda părintele copilul şi cum acesta nu trebuie cicălit pentru că a greşit.
Probabil că majoritatea copiilor de părinţi autoritari îşi vor cunoaşte limitele şi nu vor trebui
să se îngrijoreze dacă părinţii află că ei au făcut ceva greşit. Adică nu trebuie să se teamă că vor fi
bătuţi. Nu înseamnă că ei, copiii aceştia nu vor avea nici o problemă, datorită stilului educativ

25
respectiv. Acest stil le permite să se relaxeze şi să afle cine sunt, în timp ce fac greşeli. Ceea ce e
puţin probabil să se întâmple este ca aceşti copii să aibă o atitudine negativă faţă de viaţă. Probabil
că nu se vor strădui să încalce reguli, din cauză că îşi ştiu limitele. Să sperăm că vor creşte şi vor
folosi acest stil când vor avea la rândul lor copii.

Stilul parental permisiv înseamnă dragoste ridicată (disciplina

relaţională) şi limite scăzute (disciplina acţiunii). Părinţii permisivi sunt total de acord cu nevoile de
dezvoltare şi emoţionale ale copiilor lor, dar au dificultăţi în stabilirea de limite ferme. De fapt, cea
mai importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenţi. Ora de culcare este 19.00, apoi 22.00.
Folosesc explicaţia şi negocierea pentru a obţine acordul copilului lor. Se prevalează de ataşamentul
şi legătura cu copilul, pentru a-l învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Nu se poate afirma că părintele permisiv
este abuziv sau ineficient.
Copiii adesea acceptă părinţii permisivi, ca rezultat al relaţiei dintre ei. Este un fapt puţin cunoscut
că aceşti copii vor să-şi mulţumească părinţii şi probabil că urmează mai mult îndrumările cuiva pe
care-l cunosc, îl iubesc şi în care au încredere decât cele ale unora pe care nu-i agreează.
Din nefericire pentru părinţii permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Aceste puncte
slabe fac stilul parental respectiv ineficient pe termen lung. Aşa cum deja am menţionat, părinţii
permisivi sunt inconsecvenţi. De-a lungul timpului, copiii învaţă să-şi manipuleze părinţii pentru a-i
lăsa să facă ce vor. Numiţi-l egocentrism sau comportament egoist, copiii manipulează. De ce?
Pentru că pot şi pentru că părinţii permisivi îi lasă. Părinţii permisivi întăresc de fapt
comportamentul manipulator al copiilor. Copiii dobândesc un fals sentiment de control asupra
adulţilor, care dezvoltă comportamentul lor manipulator.
Aceşti părinţi confundă de asemenea agresivitatea cu afirmarea. Una dintre consecinţele
negative ale permisivităţii parentale, pentru părinţi, este că sfârşesc prin a se simţi sclavi şi martiri în
faţa copiilor lor. Detestă ca ceilalţi să aibă mereu avantaj în faţa lor, să nu li se arate respect sau
apreciere pentru tot ceea ce fac pentru copiii lor. Aceasta duce la furie şi comportament verbal
abuziv (o zonă de probleme comune tuturor părinţilor permisivi). Stabilirea de limite inconsecvente
este un simptom al inabilităţii de a fixa limite clare pentru sine. Părinţii de acest fel nu au grijă de ei
sau nu se valorizeaza suficient. Au grijă de oricine altcineva în afară de ei, crezând că acesta este
comportamentul unui “bun” părinte. Să înveţe să se afirme este esenţial pentru părintele permisiv.
Ce faceţi dacă sunteţi un astfel de părinte? Începeţi mai întâi prin a avea grijă de
dumneavoastră. Ştiu că poate părea egoist, dar realitatea este că trebuie să vă reglaţi rezervele
emoţionale, înainte de a încerca să vă pese de altcineva. Comportându-vă astfel, dar cu un rezervor
gol este egoism, pentru că sfârşiţi prin a fi amărât şi refractar faţă de membrii familiei. Nu puteţi să
le oferiţi prea mult când sunteţi stors şi epuizat. Apoi, în al doilea rând, folosiţi-vă punctele tari ale
comunicării pentru a stabili limite mai ferme. Învăţaţi de la soţul/soţia dumneavoastră sau de la alţii,
care au un stil mai orientat spre acţiune.
Comunicarea efectivă cu copiii este dependentă de capacitatea de a învăţa să fii un bun
ascultător. Deşi părinţii îi aud pe copii vorbind în fiecare zi şi poartă conversaţii cu ei, nu
întotdeauna are loc o bună comunicare.
Când copilul dumneavoastră vorbeşte, faceţi un efort real să-l ascultaţi. Opriţi tot ceea ce
faceţi, stabiliţi un contact vizual şi acordaţi atenţie celor afirmate de el. Destul de des, ceea ce e spus
printre rânduri este la fel de important ca şi cuvintele rostite. Demonstraţi-vă interesul faţă de ceea ce
spune copilul dumneavoastră, punând întrebări potrivite şi răspunzând într-o manieră pozitivă. Dacă
afirmaţiile copilului sunt trecute cu vederea în continuu, ca fiind de mică importanţă, acesta va
începe să simtă că opiniile sale nu contează.
Găsiţi căi de a comunica copilului că dumneavoastră credeţi că ea/el e important. Apreciaţi-le
realizările şi eforturile fără să le “înfloriţi”. Complimentele pot fi motive bune şi ajută să arătaţi că

26
într-adevăr vă interesează. Exersarea capacităţii de a fi un bun ascultător la copii poate ajuta la
prevenirea multor probleme, care ar putea apărea acasă sau la şcoală.
Există multe tehnici de ascultare excelente. Ele sunt esenţiale, atunci când se discută o
problemă sau o neînţelegere. Exersaţi aceste tehnici acasă şi învăţaţi-i pe copii cum să devină buni
ascultători.
• Încurajaţi cealaltă persoană să vorbească liber.
• Nu vă răzgândiţi înainte de a începe conversaţia
• Treceţi direct la fapte
• Căutaţi limbajul care să constituie cheia către sentimentele persoanei
• Faceţi un efort de ascultare şi fiţi atenţi; oamenii pot vorbi doar când ceilalţi ascultă
• Puneţi întrebări care să ducă la o înţelegere a situaţiei
A fi un bun ascultător e o sarcină care se învaţă. Tehnica unei bune
ascultări înseamnă muncă multă şi efort. Sunt multe beneficii ale unei ascultări eficiente, care pot fi
utilizate atât de părinţi, cât şi de copii. Amintiţi-vă că o comunicare deschisă cu copilul este decisivă.
Părinţii ar trebui să fie cei mai importanţi ascultători ai copilului lor. Arătaţi că vă pasă, făcându-l pe
copilul dumneavoastră să se simtă suficient de important pentru a fi auzit.

Stilul parental democratic sau echilibrat înseamnă atât dragoste ridicată, cât şi limite
înalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea şi încrederea. Părinţii şi copiii sunt
egali în termenii nevoii de demnitate şi valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate şi luarea
deciziei. În familiile extinse, unde sunt mai mulţi copii decât adulţi, părinţii ar fi învinşi în alegeri cu
uşurinţă, de pildă, în problema conform căreia îngheţata ar trebui servită înainte sau după masă.
Părinţii- precum preşedintele într-o ţară democratică- au puterea veto-ului asupra deciziilor, care ar
putea afecta sănătatea şi bunăstarea celor mai tineri membri ai familiei. Stilurile parentale echilibrate
au- în consecinţă- un set de credinţe parentale :
• Părinţii prezintă răul şi binele cu propriile cuvinte şi fapte.
• Disciplina e diferită de pedeapsă.
• Blamarea copilului nu este acceptată.
• Consecinţele sunt inevitabile şi există şi frustrare uneori.
• Copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activităţi.
• Trebuie învăţaţi cum să rezolve problemele.
• Disciplina e folosită pentru a învăţa sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau
controla.
Principiile de bază ale tuturor acestor credinţe sunt reprezentate de
independenţa şi responsabilitatea copilului. Părinţii prezintă aşteptări, nu cereri- pentru a câştiga
cooperarea şi respectul copilului. Regula de aur- să-i tratezi pe alţii aşa cum ai fi vrut să te trateze ei
pe tine- este esenţa stilului parental echilibrat sau democratic. Stabiliţi standarde realiste de educare
în familie şi valorizaţi omul. Prea multă dragoste şi părinţii vor fi prinşi în plasă de copiii lor. Prea
multe limite şi vor deveni rigizi în relaţia lor cu copiii. Găsirea unui echilibru între dragoste şi limite
este o sarcină riscantă, dar necesară.
În acest sens, iată câteva elemente importante pentru o negociere de succes:
• Comunicaţi clar
• Respectaţi-l pe celălalt
• Recunoaşteţi şi definiţi clar problema
• Căutaţi soluţii din diverse surse
• Colaboraţi pentru a găsi o soluţie comună
• Fiţi de încredere

27
 • Pastraţi relaţia

Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată atunci când
părintele şi copilul au luat poziţie faţă de o problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate fi
rezolvat conflictul, aşa încât atât adultul, cât şi copilul se simt ca şi cum ar fi găsit o soluţie.
Negocierea constă în :
- ascultare şi înţelegere
- interes pentru relaţie
- satisfacerea intereselor ambelor părţi
- inventarea de noi opţiuni
- atingerea unui acord bazat pe corectitudine
Zonele comune de negociere cu adolescenţii sunt:
- banii
- notele
- transportul
- recrearea
- hainele
- treburile casnice
- convenţiile sociale
Subiectele incluse în negociere sunt alese, având la bază nivelul
deprinderilor copilului şi nivelul lui de maturitate. Frecvenţa negocierii creşte pe masură ce copilul
creşte. În timpul adolescenţei târzii, aproape toate regulile pot fi negociate, însă cu menţinerea de
către părinţi unora nenegociabile. Tânărul încearcă să-şi câştige independenţa şi se poate revolta
împotriva unora dintre aceste reguli.
Cheia spre o negociere eficientă o constituie comunicarea clară. Aceasta implică 3 deprinderi
importante: vorbitul, ascultatul şi înţelesul. Negocierea nu funcţionează folosind doar una din aceste
abilităţi. De pildă, nu poţi avea o bună înţelegere fără o bună ascultare sau discutare. E mai eficientă
atunci când atât părintele, cât şi adolescentul sunt capabili să identifice clar şi să discute sursele lor
de dezacord şi neînţelegere.
Când presupuneţi că ştiţi ce are de gând să spună cineva înainte de a spune, creşteţi şansele
de neînţelegere a ceea ce a spune el în realitate.
Negocierea eficientă este un proces dus-întors, care încurajează ambele părţi să participe în
luarea deciziilor. Oferă, de asemenea, o cale pentru părinte şi adolescent de a învăţa să se înţeleagă
unul cu celalalt mai bine şi să crească în cadrul acestei relaţii. Negocierea ajută la crearea unei
balanţe sănătoase între a da şi a primi. Fiecare devine câştigător prin negociere. Regândirea este o
cale bună de a vă aminti cum să abordaţi conflictul şi să începeţi negocierea.
Recunoaşteţi când sunteţi furios. Învăţaţi să vă relaxaţi.
Regândiţi:
Care sunt semnalele de furie ale corpului meu? Am dureri de inimă, tensiune ridicată, dureri de
stomac, durere de cap? Ce alte sentimente mai am, pe care mi le ascunde furia? Mă simt rănit,
stresat, jenat, înfricoşat? Cum să fac să mă calmez?
Regândiţi:
- Faceţi un pas înapoi şi respiraţi adânc înainte de a reacţiona
- Vorbiţi cu dumneavoastră înşivă: ”Totul e în regulă. Ia-o mai uşor. Te descurci cu asta.”
- Număraţi până la 10.
- Dacă e necesar luaţi o pauză, plimbaţi-vă, ascultaţi muzică, răcoriţi-vă după bunul plac şi
apoi rezolvaţi lucrurile.
- Explicaţi situaţia din punctul de vedere al celeilalte persoane; fiţi empatici

28
 Părintele regândeşte astfel:
Ce gândeşte copilul meu? Ce simte? Când am fost adolescent am simţit la fel? Dac-aş mai fi
adolescent cum aş reacţiona? Ce altceva se întâmplă în viaţa lui, care să contribuie la problema pe
care o are?

Adolescentul regândeşte în felul următor:

Ce gândeşte părintele meu? Ce simte?
Dacă aş fi fost părinte cum m-aş fi simţit?
Ce aş fi făcut în situaţia aceasta, dacă aş fi fost părinte?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mamei sau a tatălui, care face ca problema să fie dificilă?
Gândiţi-vă cum puteţi contribui dumneavoastră la rezolvarea problemei.
Regândiţi :
Pot privi situaţia dintr-o altă ipostază? Pot să găsesc ceva umor în ea?
La ce mă gândesc când sunt furios? Gândurile îmi hrănesc furia?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mea, care ar putea contribui la problemă?
E o bătălie ce merită osteneala sau ar trebui să trec peste ea
Ascultaţi într-adevar ceea ce spune cealaltă persoană. Ascultaţi sentimentele, la fel de
mult ca şi cuvintele.

Regândiţi:
Cum pot fi sigur că înţeleg cum se simte cealaltă persoană şi
să-i arăt că înţeleg?
- acordaţi persoanei întreaga dumneavoastră atenţie, daţi din cap, stabiliţi un contact vizual
şi nu întrerupeţi
- testaţi cât de bine înţelegeţi punctul de vedere al celuilalt, transpunând în cuvinte cu
ideile celuilalt, puneţi întrebări dacă e necesar
- ascultaţi emoţiile, nu doar gândurile. Spuneţi:”Pot să-ţi spun că te simţi...”

Includeţi afirmaţiile cu “Eu”. Folosiţi propoziţii care încep cu “Eu simt...când...” pentru a
explica cum vă simţiţi

Regândiţi:
Cum ar putea afirmarea sentimentelor mele să ajute situaţia?
Cum se simte persoana dacă încep propoziţia cu ”Tu...”

Negociaţi pentru a încerca să rezolvaţi lucrurile spre satisfacţia tuturor.

Regândiţi:
Am ţinut cont de cât de mult am contribuit la apariţia problemei? Ce aş fi putut face să
ajut la reglarea situaţiei?
Ce altceva rezonabil ar fi trebuit s-o întreb pe cealaltă persoană pentru a ajuta situaţia?
Cum pot găsi o soluţie sau un compromis?

Paşi spre negociere:

- Explicaţi-vă poziţia pe cât de calm şi simplu posibil
- Ascultaţi şi fiţi sigur că înţelegeţi punctul de vedere al celeilalte persoane
- Sugeraţi şi discutaţi câteva opţiuni cu care sunteţi amândoi de acord

29
 - Dacă orice altceva eşuează, luaţi o pauză sau fiţi de acord cu dezacordul

• Arătaţi blândeţe chiar şi când vă exprimaţi furia.

Regândiţi:
Pot spune ceva pozitiv despre persoană sau situaţie, pe lângă sentimentele mele
negative?
Este calm tonul vocii mele?
Pot folosi o glumă să destind atmosfera tensionată?
Am în minte şi alte probleme, care ar putea afecta ceea ce simţim amândoi?
Îmi concentrez comentariile pe problemă şi nu pe persoană?
Procesul de negociere va fi mult mai eficient atunci când atât parintele, cât şi adolescentul îşi
iau un timp de gândire referitor la ceea ce au de spus. Când e posibil, planificaţi să vă întâlniţi într-
un loc şi la o oră convenabilă amândurora. Un loc liniştit, întrerupt din când în când de cei ce se
distrează, este cel mai bun pentru o discuţie deschisă.
Recunoaşteţi schimbările prin care trece adolescentul şi care vizează dezvoltarea sa socială,
emoţională, intelectuală şi fizică. Aceste schimbări pot apărea când adolescentul luptă pentru
independenţă, suferă schimbări hormonale şi dezvoltă procese de gândire. Înţelegând caracteristicile
generale de dezvoltare pentru fiecare vârstă, părinţii vor negocia eficient cu adolescentul.
În acest, sens trebuie ştiut că au fost identificate câteva modele de personalităţi de bază, care
îşi au esenţa în caracteristicile înnăscute ale copiilor.
În cartea “Copilul provocator”, Greenspan descrie fiecare tip de
personalitate a copilului dificil sau “provocator” : copilul puternic sensibil; copilul autoabsorbit;
copilul sfidător; copilul neatent şi copilul activ agresiv.
Părinţii pot identifica apoi ce tip de personalitate se potriveşte mai bine copilului lor.

Copilul puternic sensibil adesea face din ţânţar armăsar. Îşi experimentează sentimentele
puternic şi din plin. Pare a fi foarte centrat pe sine, cu toane, pretenţios, plângăreţ, autoritar, plin de
ifose. Şi chiar este. Se pare că sentimentele îl depăşesc. Copilul sensibil se poate simţi copleşit cu
uşurinţă şi de senzaţii fizice. O atingere prietenească poate fi supărătoare, de pildă. Ei se simt adesea
bombardaţi de senzaţii şi emoţii interne şi externe şi de obicei reacţionează în consecinţă- complet,
puternic şi intens.

Copilul autoabsorbit îşi începe adesea viaţa ca un bebeluş ”foarte liniştit”; e cel care stă
retras şi care poate fi încântat doar să stea şi să se holbeze la o jucărie. Pare să privească în interior.
Asemenea copii sunt adesea necoordonaţi fizic, cu o musculatură slabă. Au dificultăţi în a înţelege
ce le-a fost spus, cuplate cu o dificultate în a-şi transpune gândurile în cuvinte. Comunicarea cu un
copil aparent neinteresat sau respins poate fi extrem de epuizantă emoţional.

Copilul sfidător : “Nu! Nu! Nu! Tu nu eşti şeful meu!” Vă sună cunoscut? Aceşti copii au o
mare nevoie de a fi organizaţi şi controlaţi şi se concentrează în mod deliberat doar asupra unei
sarcini. Dificultăţile apar adesea în timpul tranziţiei de la o activitate la alta. Copilul sfidător are
tendinţa de a vedea lumea într-un mod perfecţionist, de tipul “totul sau nimic” şi poate deveni foarte
supărat când lucrurile nu merg aşa cum crede el c-ar trebui să se întâmple.

Copilul neatent este văzut ca unul căruia îi este greu să se concentreze şi este uşor de distras.
Aceşti copii sunt adesea etichetaţi ca având o “tulburare deficitară a atenţiei” (TDA). Au probleme în
a urma sfaturi şi adesea hoinăresc aiurea cu gândul, când li se adresează cei din jur. Se mişcă

30
neobosit de la o jucărie sau activitate la alta, părând incapabili să-şi centreze atenţia. Sunt văzuţi ca
“aerieni”.

Copilul activ agresiv este impulsiv, frustrat şi uşor furios, întotdeauna grăbit. În mod
constant ia parte la un scandal sau se bate, în timp ce părinţii îl denumesc “micuţul nesăbuit”. Pare a
cere cu insistenţă acţiune sau mişcare, deşi are dificultăţi motorii. Pare că vrea doar să-şi atingă
surioara bebeluş, dar datorită coordonării motorii slabe ea sfârşeşte prin a fi împinsă pur şi simplu.
Aceşti copii au adesea probleme în înţelegerea comunicării nonverbale şi interpretează greşit
oamenii şi situaţiile. O privire ameninţătoare a părintelui poate trece complet neobservată, căci el
continuă să se joace energic şi să transforme totul într-o luptă. Nu sunt capabili de obicei să
conceptualizeze şi să verbalizeze sentimentele – preferă să-şi exprime furia decât să discute.

Când un bebeluş vine pe lume părinţii sunt adesea exaltaţi şi plini de imagini ale unui copil
perfect adaptat şi fericit. Dar copiii se lovesc uneori de probleme şi temerile lor stau la baza acestora.
E normal pentru bebeluşi să fie neliniştiţi când sunt separaţi de părinţi, în special când au în
jur de 8, 13, 18 sau 24 luni de viaţă. Ei trebuie să înveţe treptat că atunci când părinţii pleacă, se şi
întorc. Acesta e un pas major în dezvoltarea intelectuală a bebeluşului. Nu înseamnă că sunteţi un
părinte groaznic, dacă copilul plânge când plecaţi de lângă el!
Bebeluşii au trei temeri interne esenţiale: de gesturi bruşte, de zgomote puternice şi de
apropieri neaşteptate. Cei de grădiniţă lasă în urmă treptat toate acestea şi învaţă să-şi interpreteze
mediul şi să dezvolte un sentiment de încredere Dar cu cât cresc, cu atât apar alte tipuri de temeri.
Părinţii trebuie să înţeleagă că teama este până la urmă înfrântă.
Pe măsură ce copilul creşte, temeri diverse apar în diferite momente. Unele sunt specifice
unei anumite vârste, cum ar fi teama de a nu cădea a copilului de 1 an. O cădere la început îi poate
afecta viitoarele încercări de a merge. Conform cercetătorilor Schacter& McCauley există temeri
obişnuite în copilărie.Ele au o varietate de simptome, întinzându-se de la a plânge cu putere până la
coşmaruri şi la retragerea din anumite activităţi. De pildă, teama de ora de culcare poate duce la
coşmaruri. Teama de respingere poate conduce la retrageri din activităţi şi din preajma oamenilor.
Temerile apar la vârste diferite, inclusiv la maturitate.
Cercetătorii disting între temeri schimbătoare şi stabile. Teama schimbătoare este una care
vine şi trece. Dacă temerile se schimbă de la o săptămână la alta sau rămân pe o perioadă limitată şi
încep să se diminueze, poate fi considerat un fapt normal. Teama stabilă poate cere multă răbdare
pentru a o depăşi şi poate solicita chiar o atenţie specială din partea unui profesionist.
Care sunt factorii care contribuie la temerile timpurii ale copiilor? Doi factori-cheie de luat în
considerare sunt: nivelul de maturizare şi suspiciunea emoţională.
Cercetările arată că 25% dintre temerile primilor 2 ani de viaţă au fost cauzate de zgomotele
puternice, în timp ce doar 3% dintre copiii de 12 ani au aceste temeri. Copiii lasă deoparte anumite
temeri, dar devin mult mai suspicioşi emoţional decât ceilalţi. De pildă, teama de străini intră în
declin, în vreme ce teama de monştri creşte.
Un copil de 2 ani este mult mai bine organizat şi mai sigur decât un bebeluş. El se teme de
întuneric, de baie, de trăznet şi tunet, de apa de la toaletă, de zgomotele puternice, de animale, de
doctori, de străini sau de separarea de ceilalţi. Cel de 3 ani continuă lista şi adaugă teama de oameni
sau de animalele cu o apariţie neobişnuită. Cel de 4 ani adaugă teama de pierdere a unui părinte sau
de pierdere a controlului. Între 4-5 ani copiii sunt adesea imprevizibili în comportament, dar 5 ani nu
este o vârstă plină de reale temeri. Pentru un copil care are în jur de 5 ani, moartea devine mai
personală: moartea este cineva care îi duce departe pe ceilalţi. Când un copil înţelege că moartea nu
înseamnă doar somn, el intreabă “Voi muri şi eu?” În acel moment copilul are un sentiment de

31
vulnerabilitate. Părintele trebuie să-i răspundă onest şi direct, asigurându-l că nu trebuie să fie
îngrijorat peste măsură.
Folosiţi-vă credinţele morale şi religioase. Nu generalizaţi, afirmând că doar bătrânii mor.
Întrebaţi-l pe copil ce simte înăuntrul său şi determinaţi-l să înţeleagă că nu el a cauzat moartea.
Moartea animalului preferat este adesea prima pierdere suferită de copil. Abordaţi un ton
sincer şi permiteţi-i să-şi exprime sentimentele. Încurajaţi-l să întrebe şi nu fiţi stânjeniţi de
comentariile sale inocente. Exprimaţi ceea ce simţiţi în termeni pe care să-i înţeleagă şi ei. Evitaţi
eufemismele şi afirmaţiile de tipul: ”Bunica se află într-n somn adânc” sau “s-a aşezat să se
odihnească”. Aceasta îi derutează.
Fiţi oneşti: “Bunica a murit pentru că inima ei a încetat să mai bată. ”A murit pentru că n-a
folosit centura şi a fost foarte tare rănită într-un accident de maşină”. Dacă copilul merge la
înmormântare, spuneţi-i simplu că aveţi de gând să vă luaţi rămas bun.
Informaţi-vă copilul că mulţi oameni vor fi trişti şi le va lipsi persoana respectivă, aşa că s-ar
putea ca ei să plângă şi astfel totul va fi în regulă. De la un copil mai mic de 5 ani nu trebuie să vă
aşteptaţi să înţeleagă sau să se poarte potrivit în asemenea situaţii.
Lista temerilor rămâne un ghid important după vârsta de 5 ani. Copilul are acum o gândire
mult mai concretă. Aceasta înseamnă că începe să înţeleagă ce e real şi ce nu. Când e mic, e
important să-i răspundem la temeri într-un mod pozitiv, suportiv. O asemenea abordare va continua
să-l ajute să facă faţă multor situaţii de-a lungul dezvoltării sale. Copiii de vârstă şcolară încep să
realizeze că pot să-şi depăşească temerile sau învaţă să treacă peste ele într-o manieră pozitivă.
Recunosc că le vor lăsa în urmă şi că acestea nu trebuie să-i imobilizeze.
Cereţi-i copilului dumneavoastră să-şi folosească punctele tari pentru a-şi depăşi teama.
Odată ce copilul a capătat acest sentiment de stăpânire, sprijiniţi-l în a domina noi teritorii. Prima
teamă a adulţilor, adolescenţilor şi a copiilor mai mari este teama de a vorbi în public. Aceasta se
poate dezvolta din mai multe motive şi poate fi greu de eliminat, dar majoritatea adulţilor o pot
stăpâni, dacă au învăţat la vârste mici să se confrunte direct cu temerile. Conform lui Schacter&
McCauley, temerile cele mai obişnuite ale oamenilor sunt:
• Vorbitul în public
• Teama de a greşi
• Eşecul
• Dezaprobarea celor din jur
• Respingerea
• Oamenii furioşi
• Teama de a sta singuri
• Întunericul
• Dentiştii
• Injecţiile
• Spitalele
• Teama de a fi examinaţi, de a da teste
• Rănile deschise,
• Sângele
• Poliţia
• Câinii
• Păianjenii
• Oamenii diformi
Iată câteva puncte-cheie ce trebuie luate în considerare de către părinţi:
1. Respectaţi temerile copilului dumneavoastră

32
 2. Înţelegeţi că le va depăşi pe majoritatea
3. Permiteţi-i să–şi îndepărteze treptat teama
4. Înţelegeţi temerile funcţie de personalitatea sa
5. Fiţi conştienţi de diversitatea de temeri cu care se confruntă copiii la vârste diferite.
Familiarizaţi-vă cu informaţiile despre temerile copiilor şi învăţaţi să-i
ghidaţi cu atenţie, pentru a le depăşi. Acest fapt va constitui o bază sigură de dezvoltare a copiilor
dumneavoastră. Dacă copiii sunt separaţi de părinţi pe un timp mai îndelungat- de pildă, datorită
spitalizării, morţii sau divorţului- îngrijorarea poate duce la depresii ale copilăriei. Copiii au nevoie
de relaţii continue, de afectivitate într-un mediu familiar lor. Dacă circumstanţele forţează separarea
în familia dumneavoastră, consultarea cu un pediatru sau un medic de familie v-ar fi de folos. Astfel
de separări pot duce la sentimente de culpă ale părinţilor, dar dacă sunt rezolvate din timp pot fi
depăşite.
Teama de străin este un subiect legat de cele discutate anterior. Un copil care dă dovadă de
ataşament faţă de un părinte sau un membru important al familiei poate manifesta o nelinişte mai
puternică în faţa necunoscuţilor sau chiar şi a bunicului care-l vizitează mai rar. Aceasta nu înseamnă
că el nu-i place pe bunicul sau pe bunica, ci că se simte în siguranţă cu anumiţi oameni şi are nevoie
de mai mult timp pentru a-i accepta pe ceilalţi. Acest tip de teamă e normal pentru un copil iubit şi
aflat în creştere. În jurul vârstei de 8 până la 10 luni învaţă că obiectele şi oamenii sunt diferiţi de el.
Faptul că nu-i vede nu înseamnă că nu-i ţine minte, pentru că el îşi aminteşte feţele.
Când părinţii îi disciplinează în mod diferit, copiii sunt adesea derutaţi. Teama dată de
disciplina inconsecventă creşte în timp şi poate fi miezul multor altor temeri, cum ar fi cea de
respingere. Copiii se pot teme de acţiuni executate nepotrivit. Comportamentul greşit poate fi
expresia inconsecvenţei faţă de furie şi frustrare.
Adulţii trebuie să stabileasca reguli şi să le aplice împreună. Consecinţele naturale şi logice
trebuie urmate. Copiii au nevoie de o avertizare şi de multe momente în care să le reamintim unele
lucruri. Daca scapă de sub control, anunţaţi-i că acesta nu e un comportament acceptat şi oferiţi-le
alternative limitate din care să aleagă. Problema disciplinei inconsecvente este un subiect important
în familiile amestecate, în care copiii sunt expuşi la 2 seturi de roluri ce trebuie îndeplinite în casă.
Copiii trebuie să înveţe să se înţeleagă cu alţii şi să-şi exprime sentimentele puternice în
moduri acceptate de cei din jur. Ei sunt expuşi greşelilor.
Disciplina ar trebui să fie văzută ca o abordare prin care ei sunt ajutaţi să înveţe din aceste
greşeli, fără a se simţi stânjeniţi, ridicoli, îndureraţi sau pedepsiţi. Părinţii trebuie să facă sugestii
pozitive şi să-şi expună aşteptările, mai degrabă decât să zică: “Fă asta” sau “Nu face asta”.
Dacă un copil e ridiculizat sau i se dau puternice mesaje de tipul “nu”, fără nici o explicaţie,
poate deveni temător faţă de reacţiile părinţilor în faţa greşelilor lui. Unui copil trebuie să i se spună
des şi să i se permită să încerce din nou. Copiilor mai mari nu e nevoie să li se repete adesea sau atât
de detaliat. Ei învaţă că există motive pentru a urma anumite reguli şi că pot discuta deschis cu
dumneavoastră, în loc să se teamă de furia sau mesajele neclare pe care le primesc.
Multe titluri noi aduc în atenţie nevoia de a fi precauţi şi de a ne instrui copiii, raportându-ne
la o mulţime de probleme legate de siguranţa lor. Fiţi calmi, oneşti, dar nu supraprotectivi. Un copil
de 5 ani nu trebuie escortat când merge la un prieten, care stă două uşi mai încolo, în mijlocul după
amiezii, decât dacă a avut loc recent un incident care a ameninţat securitatea copiilor. Cei care sunt
prea protejaţi pot deveni neliniştiţi şi temători faţă de mediu. Le va fi greu să-şi dezvolte un
sentiment de independenţă şi încredere de sine.
De pildă, un copil de 7 ani supraprotejat se va teme mai târziu să se plimbe cu bicicleta prin
vecini. Aceasta poate duce la o anxietate ridicată în orice nou comportament care presupune risc.
Copiii pot învăţa să se descurce cu succes cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley în “Când
copilul se teme”: “Unele temeri sunt reale şi palpabile, cum ar fi frica de înălţimi, de străzi

33
întunecate şi de animale care muşcă. Celelalte sunt doar dovezi false ce apar ca reale. ” Vă puteţi
îndruma copilul să realizeze diferenţa dintre cele două şi să-l ajutaţi să le stăpânească. Procesul e
foarte important şi cere răbdare, sensibilitate şi comunicare deschisă.
A-ţi îndruma copiii să se poarte într-un mod acceptat şi potrivit constituie o provocare pentru
mulţi adulţi. Nu există răspunsuri rapide, uşoare, pentru că fiecare copil e unic. Temperamente,
personalităţi, nevoi, modele de creştere, medii familiale diferite influenţează mult viaţa copiilor. De
aceea expunem mai jos câteva puncte cheie, ce permit părinţilor să-şi educe copiii.
E bine să promovaţi un comportament pozitiv.
Atât părinţii, cât şi cei care au grijă de copii sunt de acord cu această afirmaţie. Copiii devin
ceea ce ne aşteptăm noi să devină. Fiţi foarte clari, atunci când îi complimentaţi sau îi ridicaţi în
slăvi. Lăsaţi copiii să cunoască exact ce fel de comportament, acţiuni sau cuvinte vă plac.
De pildă: “Mi-a plăcut să-i văd pe cei trei copiii, colaborând atunci când făceau curăţenie” sau
“Apreciez tare mult că ai ascultat tot ceea ce era de explicat, legat de această activitate”. Copilul va
repeta după aceea acest comportament pozitiv.
Cei ce au grijă de copii în locul părinţilor pot construi încrederea de sine a copilului prin alte
modalităţi minore: îmbrăţişări, zâmbete şi sărutări. Spuneţi-i copilului cât e de important pentru
dumneavoastră. Lăudaţi-l faţă de alţii. Oferiţi-i atenţie totală. Pentru acei copiii care vă atrag atenţia
doar cu comportamentele lor nepotrivite, încercaţi să alcătuiţi o listă cu lucruri pe care le apreciaţi la
ei şi cu cele cu care nu sunteţi de acord. Şi acordaţi-le atenţie când se comportă frumos, cel puţin la
fel de mult cu cea pe care le-o oferiţi când nu sunt cuminţi.
Aşteptaţi-vă ca ei să se supună.
Fiţi foarte clari în ceea ce priveşte regulile şi expectaţiile dumneavoastră. Oferiţi copiilor o
opţiune, în afară de cazul în care e o problemă de siguranţă personală sau sănătate, când e implicată
agresiunea sau când dumneavoastră ca adult decideţi că situaţia necesită o acţiune promptă.
Demonstraţi-vă încrederea în ei, folosind afirmaţii scurte, clare, pozitive. Folosiţi un ton care să arate
că aşteptaţi satisfacerea cerinţelor din partea lor.
Menţineţi corectitudinea şi consecvenţa.
Faceţi faţă provocărilor într-o manieră calmă. Ţineţi cont de vârsta copilului şi de
comportamentul său “normal” pentru această vârstă. Învăţaţi despre stagiile de dezvoltare ale
copiilor şi nevoile ce-l însoţesc, de natura fizică, socială, emoţională şi intelectuală. De pildă, este
nerealist să vă aşteptaţi ca un copil de 3 ani să fie generos, pentru că cei de vârsta lui, prin natura lor,
sunt centraţi pe sine.
Comunicaţi reguli şi consecinţele lor în cuvinte pe care copiii le pricep. Când un copil încalcă
regula, aplicaţi imediat o consecinţă corectă, potrivită şi plină de sens. Când sunteţi corecţi şi
consecvenţi în răspunsul dat la un comportament inacceptabil, întăriţi sentimentul de securitate al
copilului, precum şi abilitatea sa de a distinge între bine şi rău.
Permiteţi exprimarea sentimentelor
Permiţându-i unui copil să-şi exprime sentimentele nu înseamnă că-i permiteţi exprimări
inadecvate, de tipul lovirii sau rănirii celorlalţi. Uneori oferindu-le timp suficient alături de jucăria
preferată sau de păturica favorită, îi ajutaţi să se relaxeze şi să se calmeze. Unii îşi exprimă furia,
resentimentele şi frustrarea lovind mingea în curte, desenând ceva sau vorbind singuri cu animalele
împăiate. Oferiţi-vă să mergeţi la plimbare împreună sau să citiţi o poveste amândoi. Aceste
activităţi pot ajuta la îndepărtarea unor astfel de sentimente puternice (furie, frustrare). E important
să furnizaţi copiilor mai multe căi acceptabile de eliberare a stărilor foarte puternice care-i copleşesc,
emoţii încă fireşti.
Planificaţi-vă viitorul.
Gândiţi-vă la toate momentele dificile ale zilei. Amintiţi-vă că scopul este dobândirea de
către copil a autodisciplinei. Când apar problemele ieşiţi din scenă, daca puteţi. Număraţi până la

34
zece sau faceţi orice altceva pentru a vă menţine calmul şi perspectiva asupra a ceea ce se întâmplă.
Îndrumarea comportamentului copilului este un angajament major şi pentru cei care au grijă de el în
locul dumneavoastră. Progresul poate părea nesemnificativ în timp. E posibil să apară regresiuni.
Menţineţi-vă simţul umorului şi reamintiţi-vă succesele avute şi faptul că jucaţi un rol important în
îngrijirea copilului dumneavoastră.
Părinţii vor să scape de stilul autocratic, autoritarist folosit de părinţii lor în educaţia primită.
Ei promit şi încearcă să nu bată, să nu folosească ameninţările, să nu umilească şi să nu–şi
pedepsească copiii. Din nefericire, adesea consideră că a nu pedepsi înseamnă o atitudine schimbată
la 180 grade în cealaltă direcţie: să fie relaxaţi, permisivi, să aplice stilul ”laissez faire”. Această
schimbare de la punitiv la permisiv şi înapoi apare frecvent în multe case în zilele noastre. Părinţii
reacţionează des la teamă şi furie.
Când suntem furioşi ţipăm, lovim, ameninţăm, batem şi pedepsim. Apoi vedem efectele furiei
noastre la copii şi începem să ne temem că pierdem dragostea lor. De aceea alunecăm în
permisivitate, pledând pentru ei, în speranţa că-i mulţumim, pentru a le recăpăta dragostea. Apoi ne
“înnebunesc” din nou şi ne simţim furioşi iarăşi. Această oscilare între un anumit stil parental sau
altul poate fi dezastruos pentru familie şi poate duce la copii nerespectuoşi, răsfăţaţi, rebeli,
obraznici. Există însă şi o cale de mijloc. Aceasta e reprezentată de stilul parental democratic. Nu
este autocratic şi nu e permisiv: e un stil parental care e şi ferm şi sensibil în acelaşi timp. Ferm,
însemnând respectarea drepturilor şi limitelor părintelui. Sensibil, însemnând respectarea drepturilor
şi limitelor copilului. Stilul democratic e bazat pe respect reciproc. A ne respecta copiii înseamnă a-i
învăţa să-i respecte pe ceilalţi. Dacă vrem ca ei să ne ciocăne la uşă, de pildă, trebuie ca şi noi, la
rândul nostru, să batem la uşa lor.
Părinţii democraţi oferă alegeri, nu dau ordine. Ordinele îl învaţă pe copil umilinţa,
resentimentul şi revolta. Pe de altă parte, alegerile potrivite şi acceptabile îi învaţă pe copii că au
propria putere de a-şi face viaţa cum doresc. Aceşti copii devin adulţii, care confruntaţi cu o
problemă ştiu şi văd toate opţiunile de care dispun. Stilul educativ democratic implică utilizarea
consecinţelor naturale şi logice. Consecinţele naturale rezultă din a te opune legilor naturii: copilul
care-şi uită haina, va răci. Cele logice nu sunt atât de simple şi cer interventţa parentală. Sunt
consecinţe legate logic de situaţie şi-i învaţă pe copii să fie responsabili. De pildă, dacă copilul
dumneavoastră se poartă rău cu caţeluşul nu e logic să-i interziceţi să se uite la TV. Ar fi normal ca
ferm şi calm să-i luaţi căţeluşul. Consecinţele naturale şi logice îi determină pe copii să înveţe din
situaţie, încurajând astfel autocontrolul şi autodisciplina.
Consecinţele logice sunt situaţii construite de persoane îndreptăţite, ele fiind logic legate de
atitudinile inacceptabile. Sunt denumite astfel, pentru că se “potrivesc” cu delictul. De pildă, dacă
adolescentul întârzie noaptea în oraş, seara următoare nu mai iese. Dacă nu mănâncă, nu primeşte
desert. Daca nu dă muzica mai încet, i se ia casetofonul. Acest tip de consecinţe este mult mai
eficient decât ”terorizarea” copilului. Îi obişnuieşte cu realitatea pe tineri. Dacă nu vii la servici, nu
eşti plătit. Dacă depăşeşti viteza legală, iei amendă.
Consecinţele naturale sunt situaţii ce nu sunt controlate de nimeni, se întâmplă în mod firesc,
natural. Dacă bagi degetele în priză, te electrocutezi.
Sunt momente în care părinţii trebuie să intervină cu consecinţe logice, pentru ca tinerii să nu
se confrunte cu cele naturale. Aceasta pentru că adolescenţii noştri se află în lumea reală, fără a avea
experienţa necesară. Lumea zilelor noastre este înspăimântătoare şi ei au nevoie de ajutorul nostru.
Stilul educativ democratic implică, de asemenea, comunicarea deschisă şi onestă. A asculta şi
a medita în acelaşi timp înseamnă a asculta cu inima ceea ce simte copilul. Părintele ascultă cu o
curiozitate stăpânită şi apoi se exprimă astfel încât să îi dea senzaţia copilului că îi împărtaşeşte
ideile. Nu înseamnă să comandaţi, să sfătuiţi, să judecaţi, să moralizaţi sau să rezolvaţi.

35
Simultaneitatea ascultare-reflecţie reprezintă o extraordinară oportunitate de a vă arăta dragostea faţă
de copil.
Stilul democrat îl ajută pe copil să se simtă iubit, important şi demn de încredere. Părinţii
autoritarişti şi permisivi dau naştere la copii care au o încredere de sine scăzută şi care se vor
comporta inacceptabil, pentru a-şi găsi locul. Acest stil parental le dă posibilitatea copiilor de a fi
fericiţi, generoşi, capabili şi de încredere.
În stabilirea regulilor trebuie mai întâi să comunicam limitele.
Aceasta ar trebui făcută atunci când dumneavoastră şi copilul nu vă contraziceţi faţă de o anumită
regulă. Găsiţi-vă timp să vorbiţi despre aceasta, trimiţând adolescentului mesaje clare legate de o
anumita regulă sau limită.
Lăsaţi-l pe copil să se pronunţe. Adesea, suntem prea grăbiţi în a
stabili reguli. Dacă-i oferiţi tânărului oportunitatea de a ajuta în ceea ce priveşte formularea regulilor
respective, probabil că i se va supune mai uşor. Trebuie să faceţi compromisuri asupra câtorva
lucruri. Şi este bine, pentru că dacă regula nu funcţionează în timp, poate fi schimbată.
Fiţi consecvent! Dacă regula este să nu se uite la televizor până
nu-şi termină temele, atunci trebuie să fie aceeaşi în fiecare zi de şcoală. Nu suntem întotdeuna în
stare de a aplica consecinţele, aceasta reprezentând partea care face dificilă “profesia” de părinte. De
vreme ce copiii înţeleg că pedeapsa se va aplica, chiar şi când sunteţi obosit, nu vor încerca să
depăşească limitele.
Fiţi corecţi! Dacă ceva a intervenit şi vă face să credeţi că regula
trebuie schimbată sau îmbunătăţită, aşteptaţi până vă lămuriţi şi comunicaţi-o copiilor.
Nu vă uitaţi valorile! Acestea ne fac să fim ceea ce suntem, aşa că
nu vă temeţi să le comunicaţi copiilor, atunci când stabiliţi limitele. Nu luaţi în seamă ceea ce fac
ceilalţi părinţi. Replica standard ar putea fi: “ Fiecare cum crede.” Sau: “ Îmi pare rău că te
deranjează, dar astea sunt regulile noastre, ale tale şi ale mele. Este familia noastră, a mea şi a ta.”
Când se întorc la dumneavoastră cu: “ Atunci n-aş fi vrut să fac parte din familia aceasta!” respiraţi
adânc şi lăsaţi-i. Este o reacţie absolut normală a adolescenţilor la constrângeri. E datoria lor să le
testeze şi să încerce să le încalce
Există câteva principii de educare responsabilă a copiilor.
Astfel, părinţii de acest tip împlinesc dorinţele copiilor şi nu se tem că-i răsfaţă, luându-i în
braţe şi permiţându-le să se “cuibărească”. Ei acceptă întreaga scală de emoţii şi înţeleg modul de
exprimare a acestora, fără să-i judece prea aspru. Realizează că nu pot împiedica toată tristeţea, furia
sau frustrarea şi nu încearcă să-i oprească din plâns şi urlete. Îi stimulează conform vârstei şi le
acordă încredere copiilor, pentru ca aceştia să înveţe pe cont propriu şi prin propriile puteri. Nu
încearcă să le grăbească dezvoltarea. Îi încurajează în însuşirea de noi deprinderi, dar nu le judecă
performanţele, nici criticându-i, nici ridicându-i în slăvi. Îşi petrec timpul în fiecare zi, acordând
atenţie totală copiilor lor. În această perioadă specială, ei observă, ascultă, răspund şi se alătură
copiilor lor la joacă (dacă sunt invitaţi să facă asta), dar nu le direcţionează activităţile. Astfel de
părinţi protejează copilul de pericol, dar nu încearcă să prevină toate problemele, greşelile sau
conflictele acestuia. Îi încurajează să-şi rezolve în mod autonom problemele şi-i ajută doar când e
nevoie. Nu rezolvă problemele în locul lor. Stabilesc limite rezonabile, îi ghidează subtil către
comportamente acceptate şi iau în considerare nevoile fiecăruia, când rezolvă conflictele. Nu-şi
controlează copiii cu recompense, ameninţări sau pedepse de nici un fel. Au grijă de propria
persoană şi sunt oneşti faţă de propriile nevoi şi sentimente.
Iată, prin urmare, există o multitudine de stiluri educative în familie, dar important este ca
relaţia copil-părinte să nu se distrugă, indiferent de modurile de acţiune ale acestuia din urmă.

Cum se construieşte relaţia cu copilul

36
 Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe
ei. Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere
de sine. Cum se poate realiza aceasta? Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl
transmită un părinte copilului său este acela că este iubit. Poate că mulţi consideră aceasta un “dat” şi
cred că fiul sau fiica lor va înţelege într-un fel sau altul ce se întâmplă. Nu este însă întotdeauna aşa.
Există şi mame care-şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: “incapabil”,
“neîndemânatic”, care-i afectează pe aceştia de-a lungul întregii vieţi. De aceea, există adulţi care
sunt convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de abilităţi, aceste convingeri venind de undeva din
copilărie, o perioadă în care credeau că persoanele cele mai apropiate ştiu ce-i mai bine pentru ei. De
aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de tipul: “ Eşti întotdeauna atât de dezordonat! Curăţă
imediat!”. Acestea ar putea fi “transformate” în: “ Ar fi foarte bine dac-ai putea să cureţi aici.”
Urmate mai târziu de: “Bravo! Ştiam că poţi.” Întărirea pozitivă este foarte utilă pentru moralul
copilului.
Dacă trebuie criticat într-adevăr dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e bine să se
înceapă discuţia cu: “ Tu niciodată…” sau “Tu întotdeauna…”, în nici un caz însă cu:” Avem o
problemă aici….”, care atrage atenţia copilului mai mult decât trebuie şi sună ca o ameninţare.
Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilităţi: să folosească
foarfeca corect, să traverseze strada, să meargă pe bicicletă; toate acestea îl ajută să se simtă mai
independent. De fiecare dată când este aprobat de către părinte în tot ceea ce întreprinde, copilul îşi
demonstrează sieşi că poate şi tot restul vieţii va fi sigur de ceea ce face. Dacă ştie ce se aşteaptă de
la el în diverse situaţii, va şti şi cum să acţioneze. Fiind fermi în deciziile pe care le iau şi în
discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla cu mai multă uşurinţă motivele pentru care ceva este în
neregulă cu fiul sau fiica lor, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi mai facil să ia măsuri.
Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza aceasta, trebuie ca
adulţii să fie la dispoziţia lor şi să-i asculte cu mare atenţie. Toate acestea necesită timp. Părinţii din
zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor. Cu
toţii avem mai multe abilităţi parentale decât tindem să folosim. Ştim cum să ne tratăm copiii, ştim
cum să fim părinţi mai buni, însă avem dificultăţi în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe
cei mici nu doar pentru erorile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar de care avem nevoie să
realizăm ce trebuie. Nimeni nu are timp pentru copiii, iar copiii cer timp. Părinţii se supără când un
copil are rezultate nesatisfăcătoare la şcoală, adesea nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului
pe care trebuie să-l aloce ajutorului la lecţii acasă.
Nu s-au descoperit căi uşoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenţie, afecţiune, aprobare,
ghidare şi disciplină. Nu există o garanţie că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău vei
avea o relaţie foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor lor,
care sfârşesc prin a avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi.
Nimeni nu poate spune părinţilor:” Faceţi aceasta şi totul va fi în regulă.” Nimic nu este atât de
simplu. De cât timp este nevoie? Dacă am avea tot timpul din lume, am şti cum să acţionăm?
Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obişnui chiar şi cu neglijarea. Trec ani până când
putem observa rezultatele. Trebuie să ne cântărim priorităţile şi să decidem ceea ce este sau nu
esenţial în prezent. Întotdeauna timpul pentru carieră, soţ/soţie, copii, prieteni şi îndeplinirea
propriilor noastre obiective implică o bună organizare a activităţilor noastre, astfel încât să nu
neglijăm nici una dintre atribuţiile diverselor roluri pe care le performăm.
Copiii nu pot aştepta. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important. Dacă părinţii
aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de realizat la slujbă, până când se simt mai
odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au crescut şi perioada cea mai bună a

37
dispărut deja. Adulţii ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot timpul pe care aceştia
îl merită.
Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii de bază din viaţa sa. Dacă reuşim să
acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înţelege cu siguranţă cât de importanţi sunt pentru noi.
Copiii nu-şi doresc nimic mai mult de la părinţii lor decât atenţie. Într-un fel sau altul ei o vor
primi. Ei nu realizează unde se termină drepturile lor şi unde încep cele ale părinţilor. Această
combinaţie poate fi dezastruoasă pentru familie.
Copiii au nevoie de atenţie, dar trebuie să existe nişte limite. Ei nu vor înţelege niciodată
drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul copiilor şi timpul adulţilor,
dintre nevoile lor şi cele ale părinţilor. Dilema începe în copilărie şi se pare că nu se încheie
niciodată. Conform astronomilor, lumea se învârte în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte ştie că
lumea se învârte în jurul noului născut.
Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuţul să fie vesel în permanenţă. Nici o
altă creatură atât de mică nu are aşa o putere impresionantă. La un moment dat adulţii încep să se
întrebe:” Ce s-a întâmplat de fapt?” Numai că sunt foarte multe nopţi nedormite, mese neterminate,
conversaţii întrerupte până când părinţii încep să aibă anumite resentimente.
Nu este cea mai bună cale aceea de a gravita cu totul în jurul copilului. Aţi observat vreodată
ce cât este de nefericit un copil, când controlează întreaga familie? El devine din ce în ce mai
pretenţios şi familia se luptă din răsputeri să-l facă fericit. Este o situaţie într-adevăr neplăcută.
Părinţii se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceştia par să dorească
mai mult de fiecare dată. Ei vor întotdeauna mai mult, indiferent de cât primesc. De aceea au nevoie
de limite. Adulţii nu ar trebui să se simtă vinovaţi atunci când stabilesc nişte reguli rezonabile.
Pentru că şi ei au drepturi.
Decizia de a menţine anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului copil. Şi devine
din ce în ce mai uşor, pe măsură ce apar şi alţii. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine
când anume, în ce situaţii trebuie fixate limitele. Fiecare are nivele diferite de toleranţă, nevoi
diverse. Atunci când părinţii decid că este “destul”, atunci este momentul. Primul sfat către părinţii
ar fi acela că trebuie să aibă încredere în ceea ce simt. Dacă încep să se simtă frustraţi, dornici de
răzbunare, înfuriaţi, acela e momentul. Şi ei merită să aibă pauze, somn, relaxare, timp pentru sine-
printre multe altele. A stabili limite bazate pe drepturile părinţilor este bine şi pentru copii. Când
copiii îşi văd părinţii că afirmă: ”Sunt o persoană; iată ce nevoi am, ” învaţă despre respectul de sine
şi despre drepturile celorlalţi.
Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări, de tipul:”Cum
trebuie făcut?” Părinţii se pot întreba doar atât:” Ce-mi doresc să fac?” Adesea cer sfaturi despre
cum ar trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât de cineva care să-i sprijine în ceea ce
ştiu cu siguranţă cum trebuie făcut. Nu este scris nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac
părinţii. Copilul se va plânge, în mod evident, atunci când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că
el nu ştie cât de multă atenţie trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu uşurinţă limitele.
Alţii se pot plânge multă vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune.
A stabili limite pentru a fi protejaţi pare dificil pentru părinţi, dar altfel nu ar mai fi părinte,
dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunţă la propriile drepturi, permit copiilor lor să devină tirani
nefericiţi. Nimeni nu merită asemenea soartă.
Când se discută despre comunicarea cu adulţii trebuie să admitem că cei mici au un adevărat
“simţ” în a percepe ceea ce vrem să spunem. Uneori pare că au o percepţie suplimentară în “a citi”
adulţii. Suntem conştienţi de faptul că nu se bazează pe cuvinte rostite pentru a înţelege sensul
mesajelor trimise de părinţi.
Cu toţii comunicăm în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că doar 7% din
comunicare este verbală. Volumul, ritmul, intensitatea reprezintă 38% din mesaj. Restul de 55% se

38
realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentată de expresiile faciale. Fără a înţelege
limbajul, bebeluşii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă
comunicarea de tip “faţă-în-faţă” şi contactul vizual, atunci când vorbesc.
De vreme ce devin experţi în limbaj, aşteaptă measaje clare de la cei care ţin la ei. Un
asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia vocală şi mişcările corpului sunt congruente.
Copiii au nevoie de congruenţă pentru a se simţi în siguranţă. Dacă mesajul nu este clar, dacă ceea ce
se spune indică ceva, iar tonul şi expresia facială- altceva, copilul este derutat. Când sunt confuzi, se
simt ameninţaţi.
Părinţii transmit astfel de mesaje în cel puţin două situaţii:
• când încearcă prea mult să fie părinţi perfecţi
• când se străduiesc să-i protejeze pe copii de experimentarea unor sentimente negative
Părinţii perfecţi niciodată nu se simt furioşi, frustraţi sau exasperaţi de copiii lor. Asemenea
părinţi nu există; cei normali se simt aşa cum am descris anterior. Când părinţii obişnuiţi au astfel de
sentimente negative, încearcă de cele mai multe ori prea mult să le controleze. “A încerca prea mult”
înseamnă reprimarea sentimentelor. Ei cred că dacă, uneori spun: ”Nu sunt supărat” demonstrează
într-o anumită măsură că nu sunt părinţi răi, pentru că doar aceştia au reacţii nedorite faţă de cei
mici.
Atitudinile negative nu pot fi negate. Dacă ne simţim într-un anume fel trebuie să înţelegem
motivul şi să acţionăm pentru a elimina cauza. Copiii nu pot fi păcăliţi în asemnea situaţii, indiferent
de cuvintele de care uzăm. E mai bine să ne exprimăm adevăratele sentimente, chiar dacă nu sunt
dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi şi neliniştiţi, când încearcă să răspundă unor mesaje
contradictorii, ambigue.
E mai bine să fii bun şi supărat decât să încerci să fii un “bun” părinte, care nu se înfurie
niciodată. Copiii nu se aşteaptă la părinţi perfecţi; ci la unii care să fie corecţi în ceea ce priveşte
propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai uşor atitudini negative oneste, decât cuvinte
superficiale.
Problemele de comunicare apar, de asemenea, cînd părinţii încearcă să-i ferească pe copii de
situaţiile dificile, trimiţându-le mesaje de tipul “totul e în regulă”, când- în realitate- este exact
invers. Cei mici ştiu întotdeauna când ceva nu este aşa cum ar trebui să fie. Imaginaţia lor poate crea
chiar situaţii mai stresante decât adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună “totul e perfect”, când
nu este. Ei văd adevărul, indiferent de ceea ce li se transmite prin cuvinte de către adulţi.
Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situaţia aşa cum este, decât să-i
lăsăm să presupună că ei sunt cauza problemei. Afirmaţiile parentale, care intenţionează să ascundă
situaţiile dificile, îi determină pe copii să se simtă extrem de nesiguri.
Ca părinţi nu trebuie să uităm că cel mai potrivit şi corect faţă de copiii noştri ar fi ca ceea ce
spunem să fie în concordanţă cu ceea ce simţim. Copiii cunosc diferenţa.
Când pot părinţii să vorbească, astfel încât copiii să-i asculte?
Niciodată nu-i vom învăţa pe copii ceea ce dorim să ştie, ţinîndu-le predici, în timpul unei
situaţii de criză. Ei vin la noi cu o problemă şi primul nostru răspuns este să oferim o soluţie bună
pentru ei, să le spunem ce să facă şi cum să facă. Vrem să le transmitem din experienţa noastră. Ni se
confesează în primul rând pentru că simt nevoia să vorbească, nu pentru că vor sfatul nostru de
“expert”.
Se uită adesea că experienţa este cel mai bun profesor. Mare parte dintre noi am învăţat mai
puţin ascultându-ne părinţii şi foarte mult- din propriile noastre greşeli. Doar când experienţa noastră
ne-a confirmat ceea ce auziserăm de la părinţi am admis că aveau dreptate.
Există un anumit moment şi o cale mai bună de a transmite din valorile noastre. Le putem
împărtăşi din experienţă, atunci când nu ne aflăm într-o situaţie dificilă, cum ar momentele în care
desfăşurăm activităţi casnice împreună. Totul aparţine comunicării în cadrul familiei. Se pot iniţia

39
discuţii, în care se are în vedere un anume subiect, iar copiii sunt solicitaţi să-şi prezinte opinia.
Ascultându-i, le putem enunţa anumite valori, după care să se ghideze. Dar e de reţinut că datorită
ritmului foarte accelerat al vieţii, asemenea oportunităţi nu se ivesc foarte des şi ele apar doar dacă
ne propunem să ne petrecem mai mult timp cu copiii.
Unul dintre avantajele cele mai mari pe care îl are biserica este acela că celor mici le sunt
prezentate valorile pe care le susţinem noi, într-o atmosferă de încredere şi acceptare, şi de către alţi
adulţi. Instruirea religioasă n-o poate înlocui niciodată pe cea din familie, dar poate sprijini ceea ce-i
învăţăm acasă.
Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul în care trăim.
Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic decât cuvintele. Uneori
trebuie să avem răbdare şi să le oferim o şansă pentru a învăţa din greşeli.
Cele mai eficiente “lecţii” sunt cele pe care ni le însuşim din propria experienţă. Ca părinţi,
noi asigurăm mediul pentru ca ei să poată să se dezvolte. Nu-i putem încuraja să-şi rezolve
problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar trebui să facă ei. Dacă le transmitem
încrederea pe care o avem în ceea ce pot realiza singuri, vom fi nişte susţinători valoroşi. Astfel vor
soluţiona criza (poate nu atât de rapid cum am fi dorit noi), dar vor înfrunta realitatea aşa cum se
cuvine. Dacă le oferim soluţii prin propriul nostru exemplu, rezultatele depăşirii crizei vor reflecta
valorile, morala şi etica familiei.
Când un părinte simte că e momentul să ofere informaţii importante, care să-l ajute pe copil
în soluţionarea problemei, va trebui să fie calm şi să abordeze subiectul într-o manieră pozitivă.
Dacă este esenţial ceea ce urmează a fi spus, e bine să gândim profund modalitatea de a ne prezenta
ideea. Cu cât vorbim mai puţin, cu atât vom crea impresia că ştim mai multe şi întotdeauna trebuie
să-l convingem că avem date despre faptele sale, chiar dacă în realitate cunoaştem destul de puţin.
În ceea ce priveşte reacţia de furie, e util să avem în vedere câteva aspecte esenţiale. Toţi
părinţii sunt uimiţi că pot deveni furioşi faţă de copiii lor, mai ales când aceasta se întâmplă pentru
prima dată. Sunt cu toţii convinşi că un bun părinte nu ar reacţiona astfel, ceea ce este total eronat.
Furia este o emoţie umană naturală, care implică un proces de gândire şi un răspuns fizic al
organismului. A nega furia este nesănătos din punct de vedere emoţional şi fizic. Furia poate şi ar
trebui să fie exprimată. Acţiunile generate de ea trebuie controlate. Copiii sunt buni în a-şi exprima
furia, dar nu întotdeauna pe căi adecvate. Pot învăţa cum să-şi exprime starea respectivă şi cum să-şi
controleze un astfel de comportament. Au nevoie să audă :” E bine să-ţi exprimi furia, dar trebuie să
înveţi căile adecvate de a o arăta.”. “Foloseşte-ţi cuvintele, nu mâinile.”
Părinţii trebuie să internalizeze acest mesaj şi să modeleze comportamentele utile copiilor
lor. “A gândi”, chiar şi când suntem exasperaţi, reprezintă o abilitate socială necesară. Mulţi adulţi
nu progresează niciodată mai mult de “istericalele” unui copil de doi ani. La această vârstă furia este
un comportament normal şi scuzabil. Copilaşii nu au învăţat să gândească în asemenea momente. Ei
doar reacţionează. Din nefericire, unii adulţii se află încă în acest stadiu. Nu au învăţat niciodată să
gândească, atunci când sunt furioşi. Se folosesc de mânie ca de o scuză pentru un comportament
iresponsabil. “Am fost atât de furios, încât n-am ştiut ce fac.” Putem accepta această “explicaţie” de
la un copil, dar nu de la un adult.
Este posibil să ne controlăm furia? Da, pentru că ea reprezintă mai mult decât o reacţie fizică.
Orice copil o poate recunoaşte: un părinte cu faţa roşie şi ochii ieşiţi din orbite şi care urlă:”Mă scoţi
din minţi!” Adevărul este că nimeni nu ne poate înfuria, dacă nu parcurgem mai întâi un proces de
gândire. Momentul poate fi foarte scurt, dar el există. Vedem sau auzim ceva, evaluăm din
perspectiva propriei experienţei şi a valorilor noastre şi devenim furioşi.
Din fericire, ne putem gândi atunci când acţionăm într-o situaţie. Părinţii trebuie să înveţe ei
înşişi cum să se stăpânească şi să le ofere un bun exemplu şi copiilor lor. Există câteva sugestii, ce
pot fi făcute atât adulţilor, cât şi copiilor.

40
 Primul pas ar fi acela de a o recunoaşte. Furia negată devine un fel de “otravă” interioară. Nu
există nici un avantaj al unei “liniştiri” forţate, care ne poate determina oricând să “explodăm”. A
pretinde că suntem calmi- când nu suntem- nu are nici un efect benefic. Cei mici “citesc” reacţiile
adulţilor foarte bine.
Al doilea pas ar fi acela de a învăţa să ne exprimăm furia într-un mod adecvat. E bine să
folosim “eu” pentru a ne exprima sentimentele şi nu “tu” sau “voi” pentru a ataca pe ceilalţi.( “Sunt
foarte furios. Nu-mi place să văd jucării lăsate în dezordine!” în loc de ..”Copii leneşi ce sunteţi! Mă
înfuriaţi foarte tare când vă lăsaţi jucăriile în dezordine!”).
Următoarea etapă este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla acţiunile. Trebuie
descoperită o metodă potrivită, prin care să reacţionăm, dar fără a-i răni pe cei din jur.
A cânta cu voce “foarte” tare, a ne plimba prin parc reprezintă tehnici, care funcţionează în
cazul adulţilor aflaţi într-o astfel de stare.
Ar fi util, într-un alt stadiu, să discutăm cu cineva. Fiecare are nevoie de o “reţea personală
de supravieţuire”. A discuta cu un prieten sau cu o rudă mai tolerantă poate ajuta la a privi faptele
dintr-o altă perspectivă. Dacă nu există o asemenea persoană, gândurile pot fi scrise undeva.
E util să examinăm situaţia. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi sau
expectaţii neîmplinite, asociate cu frustrare, oboseală sau stress. Anii timpurii ai copilăriei reprezintă
“zona” cea mai periculoasă pentru părinţi. Sunt foarte dificili, dar extrem de preţioşi şi nu trebuie
risipiţi din cauza furiei.
Problemele copiilor nu trebuie rezolvate astfel, dar nici nu este util să fie părinţii cei ce le
oferă soluţii la orice. Se ştie că în loc să fie recunoscători pentru ceea ce li se spune, ei detestă să li se
dea o soluţie, pentru că au sentimentul că sunt incapabili. Cel mai bine este ca părinţii să-i asculte.
Doar atât. Este destul de dificil, dar merită efortul. O fetiţă de clasa a doua vine acasă de la şcoală,
plângându-se mamei că cea mai bună prietenă a sa nu se joacă cu ea în pauză. Prima reacţie a mamei
ar fi :” Găseşte-ţi altă prietenă.”, dar ea rezistă tentaţiei de a rezolva problema fetei. Timp de câteva
zile fetiţa se chinuie, neştiind cum să acţioneze. Mama îi este alături, dându-i dovadă de empatie şi o
convinge în permanenţă că există o soluţie, pe care o va găsi rapid. Exprimarea mamei este de tipul:”
E greu să fii ocolită.” “Uneori prietenii ne rănesc sentimentele.” “Este într-adevăr o problemă, dar
ştiu că tu te vei descurca.” În cele din urmă, după câteva zile de suferinţă, fetiţa mărturiseşte
bucuroasă că s-a decis să-şi caute altă parteneră de joacă, a şi găsit-o de altfel şi s-au înţeles foarte
bine amândouă. Mama este fericită, deşi într-o discuţie între adulţi admite că i-a fost foarte greu să
nu intervină, dar că, într-adevăr găsirea soluţiei de către fiica ei, o va ajuta pe aceasta să ia decizii de
una singură, în viitor.
Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiţi să
experimenteze şi situaţii mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvată problema, ci
pentru a găsi un sprijin moral, înainte de toate. Dacă părintele pune întrebări şi oferă sfaturi, copilul
nu va putea suporta şi întreaga conversaţie se va transforma în lacrimi şi furie. De aceea, nu trebuie
afirmat nimic. E bine să se evite “interogatoriile”, trebuie să se asculte până la capăt şi să se încerce
identificarea sentimentelor copilului. Ar fi util ca adultul să-şi exprime încrederea în capacitatea
copilului de a decide, iar dacă cel mic cere un sfat, părintele trebuie doar să-l solicite să-i prezinte
opţiunile la care el singur s-a gândit. Dacă îşi rezolvă problema, îi vor mulţumi părintelui pentru
ajutor. Soluţia poate fi chiar cea sugerată de adult sau una şi mai bună. Indiferent ce se întâmplă va fi
responsabilitatea lor, pentru că ei au ales. Cu cât vor creşte, cu atât li se va dezvolta mai bine
deprinderea de a lua decizii pe cont propriu.
Când poate oferi sfaturi un părinte? Există astfel de momente, dar nu atunci când au
probleme sau sunt supăraţi. E util să se discute cu copilul când totul se desfăşoară normal, când se
uită împreună la televizor şi schimbă opinii despre diverse situaţii, când citesc ziarul şi discută

41
subiectele prezentate în articole, când citesc reviste. Cel mai important este însă exemplul părinţilor;
cum acţionează ei în permanenţă, şi nu neapărat ceea ce spun.
Un alt aspect îl constituie reacţia dură a unor copii la ceea ce se discută, aşa zisul “ultim
cuvânt” într-un schimb de replici cu părinţii. Unii copii sunt hotărâţi să aibă ultimul cuvânt sau
ultimul gest la fiecare discuţie. Prin “ultim cuvânt” înţelegem o remarcă total lipsită de sens a
copilului, la încheierea unei predici parentale, în care i se recomandă cu tărie ce trebuie sau nu să
facă.
De obicei, în jurul vârstei de 7 ani, copiii descoperă că părinţii nu sunt atât de puternici cum
credeau ei până nu demult. Realizează, de asemenea, că ei înşişi nu sunt atât de lipsiţi de influenţă,
cum considerau până atunci.
Încep să aibă deprinderi lingvistice foarte bune şi găsesc cuvinte cu efect puternic asupra
adulţilor. Îşi anunţă independenţa în momentul în care uzează de cuvinte în “bătălia” verbală cu
aceştia. Părinţilor nu le place, dar este un semn cert că cei mici au crescut.
Cercetătorul Joan Costello de la universitatea din Chicago a constatat că motivele pentru care
copiii folosesc “hărţuirea” verbală sunt: păcălirea celorlalţi, autoconvingerea că adulţii nu le sunt
indispensabili, putând supravieţui şi fără ei, precum şi testarea limitelor comentariilor tolerate social.
Prin asemenea comportamente ei încearcă să-şi mascheze anumite sentimente. Când părinţii
au spus:”Nu!”, le este mai uşor să le dea o replică la care aceştia nu se aşteaptă, decât să plângă.
Plânsul nu reprezintă o conduită acceptată de un copil de 10 ani.
Cu cât încep să-şi controleze viaţa mai bine, copiii descoperă că părinţii nu sunt perfecţi.
Raţionamentul este următorul:” de vreme ce nu sunt perfecţi, probabil că sunt incompetenţi.” Şi în
consecinţă vor să demonstreze cât de incapabili sunt adulţii, în realitate. Aceasta reprezintă o parte
normală a copilăriei mijlocii. Odată ce copiii realizează că părinţii nu le pot controla gândurile,
exprimarea acestora capătă o nouă semnificaţie. Adulţii sunt tentaţi să reacţioneze defensiv, când
sunt provocaţi de către copii şi provocarea se poate transforma cu uşurinţă într-o contradicţie foarte
puternică.
Hărţuirea verbală este o formă de testare. Copiii au nevoie să găsească limitele
comportamentului acceptabil social. Putem înţelege de ce au această atitudine, dar nu trebuie să ne
retragem şi să permitem abuzul verbal. Aşa cum copiii experimentează prin încercare şi eroare să
vadă ce e admis şi ce nu, aşa trebuie să procedăm şi noi pentru a ne exercita atribuţiile parentale.
Dar cum reuşim? Nu se poate afirma că există o reţetă valabilă tuturor familiilor. Astfel că, în
unele familii problema de faţă, apare şi dispare destul de rapid. În altele, devine un mod de viaţă.
Unii copii au o asemenea personalitate, încât le este imposibil să se poarte altfel decât să-şi provoace
părinţii. Unii părinţi sunt ei cei care, prin personalitatea lor, îi angajează pe copii în asemenea
conflicte. Fiecare familie e diferită şi fiecare situaţie este unică. O certitudine există, aceea că
discuţiile contradictorii sunt lipsite de speranţă. Consider însă că soluţia în asemenea cazuri o
constituie atitudinea părintelui. El este, de fapt, singura persoană din cele implicate în schimbul de
replici, care are un anume grad de maturitate. Este inutil să se simtă ameninţat de hărţuirea verbală a
copilului. Este timpul pentru consecinţe rezonabile, consistente. Cel mai potrivit ar fi să nu se ia în
seamă atât de serios acţiunea copilului şi să-l ignore total, în cazul în care acesta insistă să fie el cel
care are ultimul cuvînt. Pe de altă parte, anumite aspecte nu trebuie ignorate. Putem conştientiza
sentimentele sale :”Îmi dau seama cât eşti de supărat pe mine.”, dar, în acelaşi timp îi şi putem limita
acţiunile “Nu-ţi voi permite să fii necuviincios.”
Decideţi acum care sunt consecinţele raţionale pentru un abuz verbal. Anunţaţi-i pe copii ce
anume nu toleraţi şi precizaţi-le urmările. Când depăşesc limita, acţionaţi în consecinţă. Dacă v-aţi
gândit la toate acestea înainte de a se întâmpla, atunci veţi fi mult mai siguri, neavând o atitudine
defensivă şi fiind apţi să controlaţi situaţia. Fiecare părinte trebuie să stabilească propriile reguli.

42
 Există însă o situaţie şi mai complicată, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, din perspectiva
relaţiei lor cu copiii. Este cazul copiilor-problemă, cei născuţi capricioşi.
În studiile clasice legate de temperament, cercetătorii s-au centrat pe trăsăturile de
personalitate, ce pot fi observate, încă de la naştere. Una dintre aceste caracteristici de reactivitate a
fost descrisă drept “stare”, “dispoziţie”, “capriciu”, “toană”. Bebeluşii apar cu o dispoziţie
identificabilă, ca parte a personalităţii lor. Răspunsul nostru la viaţă poate fi unul pozitiv sau negativ.
Această trăsătură iniţială nu se schimbă în timp.
Copiii cu o stare pozitivă sunt nişte bebeluşi încântători. Dacă le sunt împlinite nevoile, sunt
fericiţi şi satisfăcuţi în permanenţă. Aceştia zâmbesc mereu şi-şi fac părinţii să se simtă în siguranţă.
Însă cei cu o dispoziţie negativă sunt total diferiţi. Se ştie că toţi bebeluşii plâng dacă au un
disconfort, dar cei capricioşi plâng din orice.
Aparent, părinţii nu pot face nimic să-i înveselească. Conform studiilor se cunoaşte faptul că
putem să dezvoltăm acele trăsături dezirabile şi să le supunem pe cele nedorite, însă nu putem
schimba un copil în ceea ce nu este. Dacă acestui tip de copil i se spune în mod constant că trebuie să
fie vesel, dispoziţiile sale negative sporesc. El nu este aşa intenţionat, ci din cauză că aceasta este
personalitatea lui. Când părinţii încearcă să-i transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fără a
înţelege de ce, realizează că nu este plăcut şi devine din ce în ce mai închis în sine. Acceptând
personalitatea unui astfel de copil, putem căuta căi de a-i supune negativismul. Cu răbdare şi
toleranţă, un copil dificil poate părea aproape neutru.
Trebuie să se renunţe la încercarea de a-l face fericit. Este o pierdere de timp şi-i atrage
atenţia copilului asupra stării sale; astfel negativismul va creşte. Comportamentul negativ poate
deveni- întâmplător- o unealtă de manipulare. Copiii învaţă cum să uzeze de acest tip de răspuns
pentru a-i domina pe ceilalţi. Când un asemenea copil simte nevoia să se plângă, exprimându-şi
sentimentele reale, e bine ca părinţii să-l asculte, dar să-i pună şi o limită de timp, pentru a se proteja.
Când lista plângerilor este prea lungă, cereţi-i acestuia să se gândească la un singur lucru bun.
Uneori pot fi capabili să enunţe unul. Sau schimbaţi subiectul, orientându-vă către ceea ce-i place
lui, printr-o întrebare bine plasată.
E de reţinut că starea sa dificilă nu constituie întreaga personalitate. Amintiţi-vă celelalte
lucruri pozitive, ce-l caracterizează şi acordaţi-le atenţia cuvenită. Pentru a putea tolera capriciile lor
e util ca părinţii să nu-i “sufoce” cu prezenţa şi să le fie alături doar când aceştia vor.
În general, pentru un demers cât mai aprofundat este util să abordăm şi un alt aspect, acela al
modului în care părinţii conversează de cele mai multe ori cu copiii lor, copiii obişnuiţi.
Majoritatea discuţiilor părinte-copil înseamnă :”Nu face asta!” şi “Fă asta!” În timpul unei
zile este mai uşor pentru părinţi să-şi petreacă timpul dând “ordine” decât comunicând cu grijă. Ca
părinţi, trebuie să ne îndrumăm copiii să înveţe comportamentele acceptate social, dar şi pe cele
inacceptabile din acest punct de vedere.
• “E timpul să te trezeşti, altfel întârzii la şcoală!”
• “Nu vorbi cu gura plină!”
• “Şterge-te pe prosop, nu pe cămaşă!”
• “Nu-ţi uita banii de buzunar!”
• “Piaptănă-te înainte de a ieşi din casă!”
• “Vino direct acasă de la şcoală!”
• “Spală-te pe mâini înainte de masă!”
• “Fă-ţi duş!”
• “Mergi la culcare!”
Uneori suntem atât de “prinşi” în “ordine”, încât uităm să

43
transmitem copiilor noştri alte lucruri importante. Noi ştim că avem grijă de ei, pentru că-i iubim,
dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie să facem un efort pentru a ne face înţeleşi.
În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru “A”:
• atenţie
• acceptare
• aprobare
• afecţiune
Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăţa să
ne atragă atenţia doar prin greşeli. Au nevoie de atenţie şi o primesc! Atenţia unui părinte furios este
mai bună decât deloc. Dacă singurul moment în care sunt luaţi în seamă este cel al “greşelilor”,
atunci vor continua să se comporte neadecvat.
Orice conduită care atrage atenţia, fie prin răspunsuri pozitive, fie negative, se va repeta. În
mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma către comportamente ‘potrivite’ ar fi aceea de a
remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a
exersa această tehnică trebuie doar să recunoaştem asemenea acţiuni şi să-l felicităm pentru ceea ce
întreprinde, ori de câte ori e cazul.
• “ Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât înainte.”
• “ Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o dovadă reală de
diplomaţie.”
• “ Apreciez că ai avut răbdare să aştepţi până când a fost gata masa.”
• “ Cineva şi-a amintit să agaţe prosoapele în cuier în baie. Excelent!”
• “Ai dus toate vasele în chiuvetă. Eşti într-adevăr un băiat de nădejde.”
• “Îmi place cum ai grijă de cărţi. Eşti într-adevăr responsabil.”
Indiferent de comportamentul pe care-l au, toţi copiii sunt
buni.Trebuie acordată atenţie atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm acceptul nostru în
fiecare zi. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie să ştie că-i iubim, chiar şi când nu le aprobăm
comportamentul. Când copilul greşeşte trebuie să fim atenţi şi să dezaprobăm comportamentul şi nu
persoana. Copiilor nu ar trebui să li se spună niciodată:” Eşti un băiat rău!” sau “Eşti o fetiţă rea!”
Putem condamna acţiunea, dar nu trebuie să damnăm copilul. Copiii nu sunt adulţi în miniatură, care
judecă rău intenţionat. Ei învaţă întotdeauna şi de aceea fac greşeli.
Aprobarea trebuie de asemenea oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi acceptăm ca
indivizi. “Îmi place de tine, aşa cum eşti”. Au nevoie să audă complimente referitoare la unicitatea
lor. Nu e suficient să le mărturisim dragostea necondiţionată. Trebuie să ştie cât de importanţi sunt
pentru noi.
Ultimul “A” este afecţiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările sunt mai bune.
Atingerea fizică a unui copil- pentru a-i transmite afecţiune- construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie
să îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Când sunt mici, atingerea face parte din îngrijirea de bază.
Dovezile scurte, rapide de afecţiune sunt doar parte din rutină şi nu cer un efort suplimentar. Cu cât
devin mai independenţi, cu atât îşi petrec mai mult timp departe de părinţi. De aceea, trebuie avut în
vedere că în educarea copiilor există anumite momente prielnice pentru aceasta, şi nu pot fi ratate.
Părinţii ar fi bine să-şi petreacă mai mult timp oferind cei “patru A” decât dând ordine.
Recompensele sunt enorme.

3. Relaţia copil - bunici

44
 A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii. Aşa cum afirma o bunică: “Este
singura relaţie în care indivizii sunt nebuni unii după alţii, doar pentru că respiră!”
Bunicii din ziua de azi îndeplinesc alte roluri foarte importante, mai ales în familiile tinere;
nu sunt doar cei ce pregătesc o mâncare delicioasă, spun poveşti la culcare copiilor sau îi
îmbrăţişează cu căldură. Copiii continuă să aibă nevoie de stabilitate, de timp şi de îngrijirea
bunicilor, într-o lume în care divorţul, relaţiile distante între părinţii, cariera acestora pot afecta
dezvoltarea lor. Mare parte dintre familiile contemporane sunt mult mai ocupate decât înainte. Când
atât mama, cât şi tatăl lucrează, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor, compania şi
sprijinul atât de necesar acestora.
Divorţul a început să însemne schimbare, adaptare pentru din ce în ce mai mulţi copii. Pe
parcursul primilor ani după divorţ, mulţi copii au sentimente puternice de tristeţe, singurătate şi
furie.
Părinţii sunt, în mod obişnuit, atât de implicaţi în propriile lor probleme cauzate de
schimbări, încât nu prea au timp şi răbdare să răspundă aşa cum ar trebui dorinţelor copiilor. Bunicii
pot fi o sursă foarte bună de sprijin, un fel de “port sigur pe timp de furtună”. Un aspect esenţial îl
constituie faptul că bunicii trebuie să evite după divorţ să facă comentarii negative asupra fostului
ginerei/ fostei nurori. Ei pot conştientiza problemele pe care le are cuplul, fără a distruge imaginea
copiilor despre părinţi. Mai mult decât atât, îşi pot exprima dragostea şi grija faţă de copii, pentru a
le oferi atenţia suplimentară de care au nevoie.
Mulţi dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se află la o distanţă
apreciabilă de aceştia, din punct de vedere geografic. Există diferite metode de comunicare pentru tot
atât de mulţi bunici. Unele costă bani, altele sunt gratis. Căile tradiţionale de păstrare a legăturii
includ scrisori, telefoane şi vizite. Multe familii îşi trimit copiii la bunici o săptămână sau toată
vacanţa de vară. Altele aleg să plece cu mai multe generaţii împreună la o cabană şi să reînnoade
vechile legături.
Alţi bunici se folosesc de mijloacele moderne, cum ar fi casetele audio sau camerele video,
ce conţin înregistrări fie ale lor, fie ale nepoţilor, prin care pot fi alături, chiar dacă se află la mare
distanţă unii de alţii. Indiferent de modalităţile folosite pentru a păstra relaţiile între generaţii totul
ajută atât celor tineri, cât şi celor în vârstă.
Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul dedicat activităţilor
potrivite vârstei copilului formează amintiri ce rămân întreaga viaţă. Pentru cei ce nu locuiesc
aproape de nepoţii lor distanţa poate fi un factor, care să împiedice toate acestea. Dar chiar şi
momentele scurte în care citim unui copil sau în care ne plimbăm cu el pot constitui clipe de
împlinire sufletească.
Faptul că există un adult care, într-adevăr, îl ascultă, permite copilului să-şi formeze
încrederea în sine. Se deschide o poartă de comunicare pentru copil, atunci când există cineva care
este preocupat de toată activitatea sa, care e interesat de planurile sale. Pentru el e important să
conştientizeze existenţa cuiva, care-l poate sfătui în momentele importante, mai ales când trebuie să
ia decizii. A-i fi alături copilului înseamnă multe. Cititul poveştilor, de pildă, permite nu doar
relaţionarea cu copilul, dar ajută, de asemenea, la formarea cunoştinţelor şi deprinderilor. Dacă cei
mici sunt capabili să citească, e bine ca bunicii să-i solicite să le citească. Compania bunicilor nu
înseamnă doar locurile speciale în care sunt duşi nepoţii sau lucrurile deosebite pe care bunicii le fac
pentru ei, dar şi perioadele calme, de linişte, când a fi împreună în viaţa de zi cu zi este extrem de
important. De aceea, e bine ca cei mici să-şi urmărească bunicile în grădină, în bucătărie sau la
cumpărături.
Pe de altă parte, copiii obţin siguranţă şi stabilitate, cunoscând faptul că aparţin unei familii
extinse, cu o istorie specială. Şi e util ca bunicii să le împărtăşească celor mici poveşti despre trecut,
despre stră-străbunici, mai ales dacă ele pot reflecta într-o anumită măsură personalitatea celor care

45
nu mai sunt. E bine ca tradiţiile familiei să nu fie uitate, iar copiii să fie părtaşi la pregătirea
diverselor tipuri de mâncare, specifică anumitor sărbători.
Uneori copiii se tem să devină adulţi, pentru că-i văd pe cei mai în vârstă ca ei nefericiţi. De
aceea, e bine ca ei să fie înconjuraţi de oameni care abordează viaţa optimist şi le oferă o imagine
pozitivă despre viitor; adică- de bunici capabili să le transmită numai lucruri bune.
Un alt aspect interesant este acela că bunicii nu trebuie să traverseze stresul zilnic, pe care-l
înfruntă părinţii şi de aceea copiii pot să-şi depăşească situaţiile dificile create la şcoală sau în alte
contexte, uzând de înţelegerea, sprijinul şi înţelepciunea lor. Orice moment cu bunicii contează! Iar
pentru ei, nepoţii sunt la fel de importanţi. De aceea, e util ca orice bunic să-i înţeleagă. Prietenii sunt
esenţiali pentru adolescenţi şi preadolescenţi şi, în consecinţă, bunicii trebuie să ştie numele acestora
şi motivele pentru care sunt prietenii nepoţilor lor. Dacă locuiesc în apropiere pot să-i invite la masă
sau să meargă cu toţii în excursii.
De asemenea, bunicii ar putea să-şi dovedească interesul pentru grupul muzical favorit al
nepoţilor, pentru sportul practicat de aceştia sau pentru hobby-urile lor. Îi pot însoţi în diversele
“spectacole” sau “meciuri” importante şi în felul acesta efortul copiilor va fi apreciat, iar ei se vor
simţi încurajaţi în ceea ce fac. Nu trebuie neapărat ca bunicii să-i întrebe dacă au învins sau dacă au
reuşit în ceea ce şi-au propus, ci doar să devină curioşi faţă de lucrurile noi învăţate, faţă de ceea ce îi
pasionează pe ei. Nepoţii au nevoie de sprijin şi nu trebuie să simtă că sunt puternic valorizaţi, doar
dacă obţin performanţe remarcabile.
Ce se întâmplă însă când bunicii îşi asumă rolul de părinţi ai nepoţilor lor?
Pentru ei înseamnă un efort de a se adapta şi poate reprezenta multe modificări în organizarea vieţii,
de la finanţe la schimbarea carierei până la mutări şi schimbări ale stilului de viaţă.
La cei implicaţi în creşterea nepoţilor se înregistrează adesea un simţ al responsabilităţii
foarte ridicat. Margaret Jendrek de la universitatea Miami din Ohio a intervievat 114 bunici, aflaţi în
această situaţie. Majoritatea îngrijea doar un nepot, dar erau câţiva care aveau grijă chiar de 5.
Cercetarea a avut în vedere aproape numai bunicuţe. Jendrek a identificat 3 tipuri de bunici:
• bunici care aveau grijă zilnic de nepoţi, pe o perioadă extinsă
• bunici care locuiau cu nepoţii, care aveau în îngrijire un nepot, dar nu deţineau
custodia legală a acestuia
• bunici care obţinuseră responsabilitatea legală faţă de nepotul lor
Studiul a descoperit că bunicii aveau grijă, în cele mai multe situaţii, de copilul fiicei lor
decât a fiului, mai ales în situaţiile de custodie legală. Bunicii din prima categorie îngrijeau în special
bebeluşi, iar ceilalţi- copii până la 14 ani. Toate cele trei grupuri au precizat că această situaţie le-a
afectat stilul de viaţă, prieteniile, familia şi căsnicia. Aproape trei sferturi dintre ei au enunţat
schimbări majore în planurile şi obiceiurile lor zilnice. Aşa cum era de aşteptat, bunicii care aveau
custodia totală asupra nepoţilor au indicat cele mai importante schimbări. Iar mai mult de jumătate
dintre ei- aproape două treimi dintre cei din această categorie- au raportat prezenţa unui simţ al
responsabilităţii mult mai ridicat, datorită faptului că îngrijesc nepotul/nepoţii.
Jendrek a aflat că motivele pentru care nepoţii se află doar cu bunicii variază, funcţie de tipul
de îngrijire acordat. Mare parte dintre cei din prima categorie a invocat programul de lucru încărcat
al mamei copilului, în vreme ce bunicii din a treia categorie s-au referit la probleme emoţionale ale
mamei. Ajutorul financiar a fost motivul cel mai des întâlnit oferit de cei care locuiau cu nepotul.
În general, aproape două treimi dintre bunici şi-au oferit ajutorul. Bunicii din a doua
categorie au grijă de copiii, chiar dacă părinţii acestuia sunt apţi să realizeze acest lucru. De aceea,
faptul că nu ei deţin autoritatea legală asupra copilului, îi determină pe bunicii aflaţi în această
situaţie să fie mai tensionaţi decât celelalte două tipuri.
Oricum, aceştia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru că obţinerea custodiei
legale asupra copilului ar însemna admiterea faptului că propriul lor copil este un părinte nepotrivit,

46
ceea ce ar implica probleme de tip emoţional foarte puternice. Autorul studiului a observat că toţi
bunicii, indiferent de tipul căruia îi aparţin, sunt dornici să ofere nepoţilor lor un mediu familial
stabil.
Dintre toţi cei menţionaţi, se pare că cei din prima categorie sunt cei care definesc cel mai
bine din punct de vedere social noţiunea de “bunic”. Dar în toate situaţiile ei au nevoie de un sprijin
şi o încurajare suplimentară din partea celorlalţi membri ai familiei.
Un subiect atât de fascinant ca cel referitor la familie, la relaţiile dintre membrii săi nu poate
să nu cuprindă şi imaginea bunicilor. În timp, fiecare dintre noi tânjeşte după momentele în care
toată familia era împreună. Dacă ar fi să am o dorinţă ascunsă, aceea ar fi probabil ca firul, început
poate de bunica bunicii mele, să nu se rupă şi ca fiicele, nepoatele mele şi toate generaţiile de femei
care vor urma să-l păstreze şi să construiască tot ce-i mai bun, având ca temelie asemenea relaţii.

4. Divorţul

Cu toţii cunoaştem multe cupluri care au copii şi care au divorţat sau s-au separat. Nimeni nu
are nevoie să i se reamintească numărul bărbaţilor, femeilor şi copiilor care au trecut sau chiar trec
printr-o experienţă de tipul acesta.
Divorţul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai mult decât un
proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toţi ceilalţi membri ai familiei, copiii şi prietenii-
sunt afectaţi de o asemenea ruptură. Urmările “şocului” se simt şi este greu de suportat să auzi că un
alt cuplu s-a destrămat. Dacă unul sau ambii parteneri discută cu cei apropiaţi ceea ce se întâmplă
aceştia se află într-o situaţie foarte delicată, pentru că nu se pot decide pe cine să susţină. Este tentat
să atribuim vina unuia sau altuia dintre parteneri, dar în realitate acest fapt nu ajută nimănui. Dacă
suntem cu adevărat prieteni, atunci e bine să evaluăm corect situaţia, înainte de a aborda orice fel de
atitudine.
Există perioade înainte sau în timpul divorţului, când copiii au nevoie să discute cu cineva
din cercul apropiat părinţilor lor. Copiii care se tem să nu-şi rănească mama sau tatăl rămân cu
întrebări fără răspuns şi acesta este momentul în care bunicii sau o altă rudă apropiată pot interveni.
Există căi de a-i determina pe copii să-şi exprime temerile. Adesea o întrebare formulată delicat, care
aşteaptă un răspuns deschis, în cadrul unei discuţii sincere poate fi o mare uşurare pentru copiii
dornici să afle ce se întâmplă şi chiar ce li se va întâmpla lor dacă părinţii se despart.
Au trecut vremurile în care noi adulţii ne păcăleam, spunându-ne că cei mici nu observă
nimic din ceea ce se întâmplă sau că ei sunt optimişti şi că vor înfrunta cu uşurinţă cea mai mare
încercare din viaţa lor de până atunci. Copiii sunt puternic afectaţi de schimbările din familia lor. Ei
au nevoie să ştie ce se întâmplă şi să li se spună într-un mod propiat vârstei lor. Profesorii sau alte
persoane care au grija lor pot juca un rol foarte important în aceste momente. Să sperăm că ei sunt
informaţi la timp de situaţia din familia copiilor şi pot să urmărească evoluţia acestora, cunoscând
starea creată acasă. Un profesor abil îşi poate oferi sprijinul, angajându-l pe copil în activităţi care
să-i distragă atenţia, stârnindu-i interesul pentru lucruri captivante. E bine ca uneori profesorii să
trimită acasă părinţilor câteva însemnări, în care să laude activitatea copilului. Cei care sunt nevoiţi
să se mute de la un părinte la altul la sfârşit de săptămână pot fi obosiţi, epuizaţi în prima zi a
săptămânii de şcoală. Doar dacă este permanent informat profesorul va fi capabil să ia în considerare
manifestările de acest tip ale copilului şi să le interpreteze corect.
Chiar dacă nu ni se întâmplă nouă asemenea evenimente nefericite, trebuie să ţinem cont şi să
explicăm copiilor cât mai realist ce se întâmplă altor cupluri, dacă acestea trec printr-o situaţie de
criză. Pentru că un astfel de “incident” care îi afectează pe cei apropiaţi nouă, poate genera copiiilor
noştri sentimente de nesiguranţă legate de propria familie. De aceea ei au nevoie să le întărim
încrederea în relaţia noastră, oferindu-le permanent dovezi de dragoste.

47
 Deşi femeia se simte liberă după divorţ, odată divorţată- fie tânără, fie de vârstă mijlocie- nu
este fericită. Nefericirea sa poate reieşi din numărul crescând al celor care merg la psihiatru sau
recurg la alcool. Din patru femei divorţate, una este alcoolică. Cazurile de suicid sunt de 3 ori mai
multe decât la cele căsătorite. La foarte scurt timp după obţinerea divorţului femeia realizează că
viaţa nu i se schimbă neapărat în bine. Lumea îşi formează cu greu o opinie pozitivă despre femeia
care renunţă la o căsnicie, pentru că mariajul este încă privit ca cea mai puternică formă de relaţie
umană. Societatea o poate respecta, şi chiar invidia, dar nu o poate considera o persoană capabilă să
intre în viaţa cuiva pentru a aduce fericire. Unii cercetători pun în discuţie o problemă, şi anume,
dacă această creştere vizibilă a cazurilor de divorţ se datorează în mare parte incompatibilităţii
temperamentale dintre soţ şi soţie sau altor cauze. Astfel, chiar dacă incompatibilitatea este acceptată
a fi cauza separării în cazul celor proaspăt căsătoriţi, cum poate cineva să explice situaţia celor aflaţi
într-o căsnicie de foarte multă vreme?
Într-o vreme a pilulelor contraceptive, a revoluţiei sexuale şi a îmbunătăţirilor de statut multe
femei au ajuns să creadă că plăcerea şi încântarea sunt preferabile stabilităţii vieţii de persoană
căsătorită. Adesea constatăm că soţul şi soţia trăiesc împreună mulţi ani, au copii, împart bucuria şi
durerea şi dintr-odată soţia caută să divorţeze, fără să existe vreo modificare palpabilă în atitudinea
obişnuită a soţului. Motivul este acela că, până mai ieri, femeia accepta rutina, dar astăzi nu mai este
înclinată să procedeze astfel.
Acolo unde modernitatea a pătruns într-o măsură substanţială divorţul a fost mult mai
prezent. Şi este evident că în marile oraşe fenomenul este mult mai vizibil decât în localităţile din
provincie, în cele izolate. Atmosfera socială este cea care a subminat sistemul familial sacru.
Este oare divorţul un fapt de damnat sau nu? Întrebarea este dacă e recomandat să păstrăm
uşa larg deschisă acestuia, chiar cu riscul dezintegrării familiei? Astfel, un răspuns afirmativ nu ar
trebui să ne îngrijoreze atunci când constatăm o creştere a ratei divorţului. Ar trebui oare să se
interzică divorţul, iar uniunea maritală să fie stabilită pentru eternitate? O alternativă ar fi aceea ca
divorţul să nu fie interzis legal, pentru că în anumite circumstanţe este de neevitat, dar în acelaşi
timp societatea ar trebui să întreprindă orice acţiune posibilă pentru a îndepărta cauzele fricţiunilor şi
separărilor dintre soţi şi pentru a salva copiii de la a rămâne fără adăpost. Este cert că legea nu poate
face nimic, dacă societatea încurajează cauzele ce determină divorţul.
Dacă acesta nu poate fi interzis în totalitate, sub ce forme ar trebui să fie permis? Cine ar
trebui să-şi exerseze dreptul de a divorţa? Doar soţul, doar soţia sau amândoi? Ar trebui să existe sau
nu o procedură de separare diferită, pentru fiecare în parte?

Există câteva teorii referitoare la divorţ:

1. Divorţul liber fără nici o restricţie legală sau morală. Sunt cei ce privesc mariajul doar din
perspectiva căutării plăcerii; cei care nu-i ataşează nici un fel de spirit sacru şi care nu iau în
considerare valoarea socială a căminului şi a familiei. Cu cât îndepărtează şi înlocuiesc mai repede
legăturile de căsătorie, cu atât îşi vor permite mai multă plăcere. Sunt cei ce sprijină teoria, conform
căreia a doua dragoste este mai plăcută. Prin această afirmaţie nu numai că valoarea socială a
familiei a fost uitată, dar au fost ignorate şi încântarea şi satisfacţia oferite de stabilitatea conjugală.
Se poate astfel afirma că această teorie este una dintre cele mai imature şi nefondate.

2. Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi şi suflete ce trebuie păstrate
intacte şi în siguranţă. Cuvântul “divorţ” ar trebui eliminat din dicţionarul societăţii. Cei doi, femeia
şi bărbatul, odată căsătoriţi, ar trebui să ştie că, exceptând moartea, nimic nu îi poate separa. Este
aceeaşi teorie sprijinită de biserica catolică de secole, teorie susţinută şi astăzi de către reprezentanţii
săi.

48
 Susţinătorii acestei teorii sunt în scădere în întreaga lume. Acum doar Italia şi Spania aderă la
ea. Adesea, chiar în Italia sunt mulţi cei care sunt împotriva acestei legi şi se fac eforturi pentru ca
legea divorţului să fie recunoscută oficial. Mulţi nu mai doresc să suporte în continuare o căsnicie
ratată.
Unii autori afirmă că italienii, de pildă, recurg la relaţii sexuale interzise, tocmai datorită
inexistenţei unei legi a divorţului. Mai mult de 5 milioane de italieni consideră că viaţa lor nu ar
însemna nimic, dacă nu ar exista păcatul. O publicaţie italiană nota că interzicerea divorţului a creat
probleme serioase. Mulţi dintre italieni au renunţat la naţionalitate, tocmai din acest motiv. Atunci
când o agenţie italiană de specialitate a întreprins un sondaj, 97% dintre femei a răspuns negativ la
întrebarea ”Este divorţul potrivnic principiilor religioase?”.
Biserica este cea care continuă să se cantoneze în păstrarea acestei reguli şi să vină cu
argumente pentru susţinerea ei.
Nu este nici o îndoială că mariajul reprezintă o legătură sacră şi că ar trebui să dureze. Dar
poate fi păstrat doar atâta vreme cât cei doi parteneri cooperează unul cu celălalt. Există situaţii în
care nu e posibilă o înţelegere reciprocă între soţi. În asemenea circumstanţe forţa legii nu ar trebui
folosită pentru a-i ţine alături unul de celălalt, doar în numele legăturii conjugale. Teoria bisericii a
fost un eşec total. Este însă o discuţie care deja nu mai este de pertinenţa noastră.

3. Mariajul este dizolvabil de către bărbat, nu de către femeie. În lumea veche mulţi oameni
aveau acest punct de vedere, dar acum nu credem să mai aibă susţinători.

4. Căsătoria este o instituţie sacră şi sistemul vieţii de familie e respectabil, dar calea către
divorţ ar trebui deschisă ambilor soţi- în anumite condiţii- şi procedura de dizolvare a căsniciei ar
trebui să fie aceeaşi pentru amândoi.
Suporterii similarităţii drepturilor familiale, eronat denumită egalitatea drepturilor între un
bărbat şi o femeie, sprijină această teorie. Conform acestor indivizi, aceleaşi condiţii, aceleaşi limite
şi aceleaşi restricţii existente în cazul femeii, ar trebui să existe şi în cazul bărbatului şi aceleaşi
modalităţi de a depăşi impasul care le sunt deschise bărbaţilor, să le fie oferite şi femeilor. Ei resping
orice altă soluţie, care este injustă şi discriminatorie.

5. Este cert că instituţia căsătoriei este sacră, sistemul vieţii de familie este respectabil,
divorţul este abominabil şi este datoria esenţială a societăţii de a îndepărta cauzele care-au condus la
divorţ, deşi acesta nu poate fi interzis total; modalităţile de a depăşi situaţia trebuie să fie permise
atât femeii, cât şi bărbatului. Procedura ce va fi adoptată pentru dizolvarea mariajului ar trebui să fie
însă diferită în cazul lor. Divorţul este unul dintre exemplele de drepturi diferite ale bărbatului şi
femeii. Aceasta este teoria care reprezintă punctul de vedere islamic, ţările musulmane urmând-o
parţial.
Divorţul nu înseamnă sfârşitul unei familii, ci o tranziţie către o nouă formă de familie.
Această tranziţie este de obicei dureroasă pentru membrii săi. Necazul adulţilor se combină cu
necesitatea dezvoltării abilităţii de a răspunde copiilor şi nevoilor acestora. Oricum, părinţii pot găsi
căi de a se ajuta pe sine şi pe copii pentru a depăşi această tranziţie dificilă.

Când îi anunţăm pe copii că divorţăm?

Imediat ce considerăm că divorţul este inevitabil, îi înştiinţăm. Nu trebuie să fim surprinşi,
dacă ei ştiu deja. Cheia este onestitatea. Nu e recomandat să le oferim false speranţe că relaţia
maritală va continua, dacă este evident contrariul. Nu trebuie să învinovăţim partenerul pentru tot şi
trebuie să conştientizăm că separarea nu este în nici un caz din vina copiilor. Ei se învinovăţesc
adesea pentru problemele maritale ale părinţilor.

49
 Cum le spunem copiilor?
• Explicaţia să fie simplă şi directă
• Ambii părinţi să-i anunţe, pentru că altfel ar părea că doar unul singur este
responsabil de divorţ
• Nu trebuie să dramatizeze sau să devină sentimentali
• Să se evite senzaţia de remuşcare sau “devastare”
• Ambii părinţii trebuie să-i “asigure” din nou pe copii că-i iubesc
• Să fie anunţaţi cu cine şi unde vor locui, dacă s-a decis deja aceasta; dacă nu, amândoi
părinţii trebuie să-i încurajeze să-şi exprime dorinţele, în acelaşi timp precizându-le
că nu vor avea povara alegerii sau respingerii unuia dintre părinţi
• Nu trebuie să li se facă false promisiuni, legate de o eventuală reconciliere
• Dacă există probabilitatea unei competiţii în obţinerea custodiei sau a drepturilor,
copiii trebuie să ştie că ei nu vor fi implicaţi în procedurile tribunalului; tind să fie
foarte temători, atunci când e nevoie să apară în instanţă şi să vorbească în public
împotriva unuia dintre părinţi
• Să nu fie încurajaţi să ia partea unuia sau altuia dintre părinţi
• Să li se ofere garanţii de către ambii părinţi, că îi vor sprijini ori de câte ori va fi
nevoie (dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat)
• Să se solicite ajutorul unui specialist, în cazul în care copilul nu poate înfrunta situaţia
Copiii suferă în urma părăsirii căminului de către unul dintre părinţi. Ei manifestă frecvent
anumite comportamente, de la vârste timpurii, în perioadele de stress.

Perioada de la 0 la 2 ani

Comportamente
• Iritabilitate sau hiperactivitate
• Dificultăţi de somn
• Visul devin coşmar
• Plînge
• Refuză mâncarea
• Tulburări digestive
• Mohorât şi indiferent
• Începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora

Cum pot interveni părinţii

• Părinţii trebuie să îşi viziteze copiii, nefiind recomandat ca aceştia să se mute dintr-un
loc în altul
• Trebuie păstrată relaţia cu părintele sau bunicii care îl au în custodie pe copil
• E bine ca cel mic să fie îmbrăţişat ori de câte ori simte nevoia
• Părinţii să fie consecvenţi

Perioada de la 3 la 5 ani

Comportamente
• Teamă de abandon sau separare

50
 • Teama de a sta singur
• Teama că părinţii nu-l mai iubesc, pentru că nu se mai iubesc unul pe celălalt
• Reîntoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare, cum ar fi
suptul degetului
• Fabulează pe tema împăcării părinţilor
• Continuă să-i includă pe ambii părinţii în jocurile “de-a familia”
• Se comportă din ce în ce mai “rău”
• Poate fi agresiv cu păpuşile sau cu celelalte jucării
• Poate fi agresiv faţă de părintele cu care locuieşte
• Se învinovăţeşte pentru despărţirea părinţilor
• Are nevoie de sprijin/atenţie parentală
• Îi scade abilitatea de a învăţa sau de a-şi aminti
• Are dificultăţi de centrare în sarcină
• Este preocupat
• Poate avea probleme de identitate sexuală dacă părintele de acelaşi sex este absent
• Posibilă retragere

Cum pot interveni părinţii

• În permanenţă să-i “asigure” pe copii de dragostea lor
• Să le ofere garanţii că îl vor putea vedea pe celălalt părinte, dacă aceasta se va
întâmpla cu adevărat
• Să le reamintească faptul că nu ei poartă vina pentru divorţ
• Ambii părinţi să-şi recunoască durerea provocată de divorţ şi mai ales de neputinţa de
a schimba situaţia
• Să le explice unde vor locui, care sunt regulile de vizitare şi altele
• Să fie consecvenţi cât de mult posibil, zi de zi
• Să înceteze să “rănească” - prin acţiuni sau verbal- pe cei din jur şi chiar pe ei înşişi
• Să se implice în permanenţă ca părinte, separând tensiunile post-maritale de
problemele părinteşti
• Să permită copilului apropierea de părintele de acelaşi sex cu el
• Să evite comentariile negative la adresa celuilalt părinte; copiii aparţin ambilor părinţi
• Să nu comunice cu celălalt părinte prin intermediul copilului; dacă nu-şi pot vorbi
civilizat unul celuilalt prin telefon sau faţă în faţă, să-şi trimită note sau să apeleze la
un mediator
• Să nu solicite niciodată copilului să-l informeze despre întâlnirile celuilalt
• Să discute cu ceilalţi părinţi care se confruntă cu astfel de probleme

Perioada de la 6 la 8 ani

Comportamente
• Există dificultăţi de identificare sexuală dacă lipseşte contactul cu părintele de acelaşi
sex
• Îl poate idealiza pe părintele absent
• Adesea este mai agresiv şi mai furios cu mama, dacă aceasta este părintele care îl are
în custodie
• Se simte trădat de părinţi

51
 • Are coşmaruri violente
• Izbucneşte în lacrimi fără motiv
• Reapare anxietatea separării
• Teama de “ce ne vom face de-aici înainte” poate determina un comportament
dezorganizat din partea copilului
• Nu poate uza de fabulaţie pentru a nega, aşa cum fac preşcolarii, dar nu este încă nici
suficient de matur pentru a percepe necazul
• Este uşor de distras, are dificultăţi la învăţat sau la orice altceva
• Simte că părintele are un rol activ şi deliberat în despărţire
• Se simte neiubit şi construieşte poveşti despre părintele absent
• Se poate plănge de dureri de stomac sau de cap
• Pretinde că totul e în regulă, neagă orice discomfort sau tristeţe
• Poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile, cum ar fi: minciuna,
furtul sau agresiunea
• Solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită
• Poate încerca să-i găsească mamei un nou partener
• Are o dorinţă puternică de a-şi reuni părinţii

Cum pot interveni părinţii

• Nu se sugerează copilului că trebuie ca el să fie “capul familiei” sau “ajutorul
principal “ în casă; adesea ei iau toate aceste exprimări, exact aşa cum sunt; devin de
multe ori copii “parentizaţi”
• Să le explice motivele de divorţ în termeni pe care să-i înţeleagă
• Să accepte sentimentele copiilor ca fireşti, fără a încerca să le schimbe

Perioada de la 9 la 12 ani

Comportamente
• Loial ambilor părinţi
• Extrem de furios, foarte expresiv
• Uzează de furie pentru a se apăra de durere, depresie şi şoc
• Este începutul pubertăţii şi este uneori dificil, mai ales când nu este disponibil
părintele de acelaşi sex
• Vede cum părinţii încalcă regulile, pe care el şi le-a însuşit chiar de la ei
• Încearcă să se răzbune pe cel pe care îl crede responsabil pentru divorţ
• Are comportamente manipulatoare, “inventând” inclusiv “jocuri” între părinţi
• Îi este ruşine de ceea ce se întâmplă familiei sale
• Are încredere în cei de vârsta sa, considerând importantă opinia acestora
• Este derutat, încercând să înţeleagă cine este el şi unde îi este locul
• Poate adesea să se “ascundă” după comportamente negative
• Când părinţii se află în conflict are- în mod frecvent- dureri de cap sau de stomac
• Adesea ia partea numai unuia dintre părinţi

Cum pot interveni părinţii

• Să nu îl ia pe copil ca aliat împotriva celuilalt părinte

52
 • Să accentueze faţă de copil trăsăturile pozitive ale celuilalt părinte, mai ales în acest
stadiu, când copiii au tendinţa de a-şi întemeia imaginea de sine pe imaginile pe care
şi le construiesc despre proprii părinţi
• Să fie precauţi în a face afirmaţii legate de asemănările de orice fel ale copilului cu
celălalt părinte
• Să fie stabili şi consecvenţi în îndeplinirea rolului de părinte
• Să accepte sentimentele copilului, chiar dacă este greu; ei au nevoie să vadă, să simtă,
să fie iubiţi
• Să-l ajute pe copil să păstreze relaţia cu părintele de acelaşi sex, mai ales acum în
perioada pubertăţii
• Să implice copilul în activităţi diverse
• Să programeze timp liber pe care copilul să-l petreacă singur, cu fiecare dintre părinţi,
în cazul în care nu există pericolul unui abuz

Perioada de la 13 la 18 ani

Comportamente
• Furia pe părinţii care divorţează se poate întoarce asupra oamenilor sau lucrurilor
• Relaţia cu părinţii poate deveni mai distantă, pentru că el este mai independent
• Îl blamează pe părintele, pe care îl consideră responsabil pentru divorţ
• Îi critică pe părinţi şi-şi promite să nu facă aceleaşi greşeli
• Este responsabil faţă de copiii mai mici
• Are probleme în a se decide de partea cărui părinte să fie
• Pare mai matur decât cei de vârsta sa
• Poate alege să evite conflictul din familie, părăsind-o fie fizic, fie emoţional
• Prezintă un mare risc de suicid; poate deveni izolat şi depresiv
• Se poate “refugia” în alcool, droguri sau relaţii intime nepotrivite pentru a scăpa de
durere
• Poate lua decizii care să-i modifice viaţa total, fie pozitiv, fie negativ
• Se poate implica în activităţi neconforme vârstei sale, asumându-şi mai mult decât
poate realiza
• Se poate întoarce la comportamente copilăreşti, devenind din nou dependent
• Adesea nu este sigur unde să meargă, atunci când “merge acasă” în vizită (mai ales în
cazul copiilor care s-au mutat)
• Are dificultăţi în a-şi vedea părintele cu un alt partener
• Explorând problemele sexuale proprii i se pare greu să-şi vadă părinţii exprimându-şi
afecţiunea faţă de noii parteneri
• Îşi poate pune probleme în legătură cu abilitatea sa de a construi o relaţie cu cineva,
atunci când proprii părinţi eşuează
• Se poate simţi uşurat dacă conflictul permanent a încetat odată cu separarea părinţilor,
mai ales în cazul în care a fost implicată şi violenţa

Cum pot interveni părinţii

53
 • Să fie corecţi, pentru că ei se află la vârsta la care nu suportă să nu li se acorde
încrederea
• Să negocieze cu ei
• Să evite orice fel de comentariu negativ la adresa celuilalt părinte
• Să le permită adolescenţilor să ia propria decizie în ceea ce-l priveşte pe celălalt
părinte
• Să existe o consecvenţă în stabilirea şi respectarea regulilor de către ambii părinţi
• Să menţină stabilitatea; să evite schimbările majore, pe cât posibil
• Să discute despre teama copiilor de a fi abandonaţi
• Să nu-i privească pe adolescenţi ca pe nişte copii cu probleme
• Să evite în a-i împovăra pe copii cu îndatoriri casnice parentale

Ideea de bază este aceea că divorţul este foarte greu de suportat pentru copii. Dar dacă
părinţii reuşesc să depăşească bine momentul, într-un mod amiabil şi se centrează pe nevoile
acestora, pot reduce efectele negative şi-i pot ajuta să devină cetăţeni responsabili.
Mulţi copii din zilele noastre pot fi oricând “prinşi la mijloc” de un divorţ parental. Cei din
familiile divorţate suportă consecinţe dureroase, dar cei care sunt sprijiniţi şi cărora li se oferă
informaţii legate de modul în care trebuie să reacţioneze în astfel de situaţii pot depăşi mai uşor
momentele limită.
Cum se poate realiza acest lucru? “Co-parentarea” este o expresie utilizată pentru a-i descrie
pe părinţii divorţaţi sau separaţi, sensibili la necazul copiilor lor, care îşi însuşesc tehnici prin care să
evite să-şi determine copilul să aleagă pe unul dintre ei. Trebuie să admitem că multor cupluri le este
foarte greu să divorţeze pe o cale amiabilă. De obicei există furie, resentimente, dezamăgire şi
durere. Părintele se poate folosi în mod eronat de copil, considerându-l un fel de “instrument”, prin
care controlează accesul celuilalt părinte la fiul/fiica sa sau la suportul financiar. Toate acestea expun
copilul unui risc mărit, împovărându-l şi mai mult decât este în urma problemelor generate de divorţ.
Câteva surse de conflict sunt:
• banii
• problemele medicale
• educaţia religioasă/educarea valorilor
• planuri pentru educaţie sau carieră
• concediile
• timpul liber (sporturile, hobby-urile)
• disciplina
• stilurile parentale
Când familia se reorganizează în urma separării sau a divorţului, responsabilităţile parentale
trebuie şi ele să fie modificate.E recomandabil să nu se uite de ce este foarte important să dezvoltăm
un nou parteneriat, ca părinţi ai copiilor noştri.
• O relaţie cooperantă între doi adulţi referitoare la probleme parentale ajută copiii în procesul
general de adaptare a acestora la divorţ sau separare
• Conflictul între foştii parteneri este, probabil, inevitabil; ceea ce contează este cum este rezolvat
acest conflict
• Strategiile distructive de depăşire a crizei îi afectează pe toţi din familie; un rezultat pozitiv este
dat de strategiile constructive
A învăţa despre divorţ şi problemele cu care se confruntă copiii
permite părinţilor să-i protejeze, atunci când apar asemenea situaţii. Există câteva soluţii:

54
1. Stabilirea unei baze pentru o relaţie “co-parentală” pozitivă, prin care părintele:
• Să ia în considerare atât timpul petrecut de el cu copilul, dar şi de celălalt părinte
• Să elaboreze un program de petrecere a timpului liber, în care să fie incluşi ambii părinţi
• Să facă eforturi pentru a respecta termenii acordului de alocare a timpului
• Să-l anunţe pe celălalt părinte dinainte, dacă există modificări de plan
• Să-şi pregătească copilul într-o manieră pozitivă pentru întâlnirile cu celălalt părinte
• Să nu întreţină discuţii cu fostul partener pe tema custodiei, vizitelor sau sprijinului
material- atunci când se întâlnesc pentru a prelua copilul
• Să asculte ceea ce-i spune copilul, legat de problemele pe care le are cu celălalt părinte,
dar să-l sfătuiască să le discute deschis cu acesta
• Să-şi rezolve problemele cu părintele celălalt în particular, fără prezenţa altcuiva
• Să fie flexibil în ceea ce întreprinde- legat de relaţia copilului cu celălalt- pentru a
respecta nevoile fiecăruia
• Să nu-şi considere copilul un “mesager”, “colector de pensie alimentară” sau “spion”

2. Întreţinerea unei comunicări clare şi permanente cu copilul, prin care acesta trebuie să
conştientizeze următoarele:
• Nu el este cel ce a cauzat divorţul
• Nici un părinte nu-şi respinge copilul
• Va continua să aibă familie, chiar dacă părinţii săi nu mai sunt căsătoriţi
• Deşi sentimentele părinţilor unul faţă de celălalt s-au schimbat, dragostea lor pentru copil
a rămas aceeaşi
• Părinţii vor continua să aibă grijă de el
• Părinţii încearcă să ajungă la un acord în ceea ce priveşte explicaţiile oferite copilului,
referitoare la cauzele divorţului; copilul are nevoie doar de explicaţii clare; alte detalii îl
derutează
• Odată stabilit totul, copilul trebuie să ştie care sunt lucrurile care se schimbă: cu care
dintre părinţi va locui şi când va putea să-l vadă pe celălalt părinte, unde va locui şi unde
va merge la şcoală, când îşi va vedea celelalte rude: bunici, unchi, mătuşi

3. Menţinerea unei griji permanente a părintelui şi faţă de sine.

Funcţie de circumstanţe, energia emoţională şi fizică a părintelui este destul de scăzută. Trebuie
să existe modalităţi prin care acesta să-şi revină, pentru a putea să ofere copilului întregul său
sprijin.Există o serie de stări cu care copilul se confruntă în asemenea situaţii, iar părintele trebuie
să-l ajute să le depăşească. De aceea, se recomandă ca acesta să-i asigure copilului:

- Permanentă încurajare
• Copilul să fie convins că nu a fost vina lui
• Să i se reconfirme dragostea ambilor părinţi faţă de el
• Să i se precizeze că este normal să fie trist, în urma părăsirii căminului de către celălalt
părinte
- Stabilitate
• Părintele să menţină relaţia pe care o are cu copilul, încurajându-l şi pe celălalt să
procedeze la fel
• Să i se fixeze copilului un program relativ asemănător în ambele case

55
 • Schimbările ce intervin în viaţa copilului să se facă pe cât posibil, foarte lent, oferindu-
i-se acestuia oportunitatea de a discuta despre ele şi de a recunoaşte eforturile întreprinse
şi efectul lor benefic
- Încurajare
• Copilul să fie încurajat să se joace cu prietenii sau să se implice în alte activităţi
potrivite vârstei sale
• Să fie sfătuit să-şi urmeze aceleaşi interese pe care le avea înainte de divorţ sau
separare
- Corectitudine
• Copilul să nu fie întrebat direct sau indirect pe care dintre părinţi îl iubeşte mai mult
• Părintele să fie corect în în alocarea timpului pe care şi-l petrece cu copilul, respectând
şi programul celuilalt

- Onestitate
• Părinţii trebuie să conştientizeze dorinţa copilului, de a-i vedea din nou împreună, dar
nu trebuie să-i dea false speranţe
• Să se discute sincer cu copilul despre schimbările sau mutările care-l vor afecta, înainte
ca acestea să apară

- Sprijin
• Să fie sprijinită nevoia copilului de a-şi vizita celălalt părinte
• Să fie susţinută dorinţa copilului de a-şi iubi în continuare ambii părinţi; copilul să ştie
că, indiferent de statutul marital al părinţilor, el trebuie să-i iubească pe amândoi

- Siguranţă
• Părinţii să nu încerce să-şi considere copilul consilierul sau sursa lor de sprijin
emoţional; văzându-şi părintele dependent de el, copilul se va simţi foarte nesigur; de
aceea, acesta trebuie să-şi găsească un adult care să-l susţină în asemenea momente
• Să i se reamintească faptul că părinţii vor continua să aibă grijă de el

- Încredere
• Părintele să-i arate copilului că are încredere în abilitatea acestuia de a se adapta
schimbărilor

- Formarea şi menţinerea unui cerc de sprijin

• Părinţii să promoveze relaţiile dintre copil şi alţi adulţi de încredere, incluzând familia
extinsă, prietenii şi profesioniştii specializaţi în asemenea probleme

Sunt multe aspectele ce apar în contextul unui divorţ, de aceea e util să enunţăm câteva dintre
remarcile ce trebuie evitate, ele având un puternic impact negativ asupra copilului.
• “Dacă nu te porţi cum trebuie, te trimit să locuieşti cu tatăl/mama ta”
• “Eşti leneş/ încăpăţânat/ nervos exact ca tatăl/mama ta”
• “Aş putea să mă descurc mai bine singur.”
• “Dacă n-ai fi fost aici, aş fi putut…”
• “Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec eu.”
• “Mama/tatăl tău te-a pus să faci afirmaţia aceasta.”
• “Tatăl/mama ta nu ne iubeşte pe nici unul, altfel nu ne-ar fi părăsit.”

56
 • “Nu poţi avea încredere în el/ea.”
• “Dacă te-ar fi iubit ţi-ar fi trimis pensia alimentară la timp.”
• “Dacă mai întârzie 5 minute, nu te mai las să mergi cu el/ea.”
• “Dacă nu-ţi place ce ţi-am cumpărat eu, cere-i tatălui/mamei tale ceva
mai bun.”
• “Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata?”
• “Într-o zi mă vei părăsi şi tu, exact ca mama/tatăl tău. Promite-mi că nu mă vei părăsi
niciodată!”
• “Eşti tot ce am. Eşti singura persoană pe care mă pot baza.”

Una dintre problemele cele mai dificile pentru părinţii care îşi împart responsabilitatea asupra
copilului o constituie ”dreptul la vizită”.
Există astfel câteva scopuri parentale constructive, care promovează bunăstarea copiilor,
ajutându-i să crească sănătoşi şi fericiţi.
• Ambii părinţi ar trebui să încurajeze vizitarea pentru a-şi ajuta copiii să crească şi să
se dezvolte armonios
• În general, părinţii ar trebui să încerce să se respecte, cel puţin de dragul copiilor
• Fiecare părinte ar trebui să respecte punctul de vedere al celuilalt, în ceea ce priveşte
modul de creştere a copiilor, încercând să fie, pe cât posibil, consecvenţi.
• Fiecare părinte are dreptul să ştie ce se întâmplă cu copilul, atunci când merge în
vizită la celălalt (să cunoască persoanele care-l îngrijesc atunci când mama/tatăl său
nu se află acolo)
• Părinţii ar trebui să încerce să fie de acord asupra educaţiei religioase copilului; să
stabilească şi care dintre ei va urmări dacă acesta frecventează sau nu orele de
specialitate
• Este extrem de important ca fiecare să cunoască adresa şi toate datele de identificare
ale celuilalt, inclusiv cele de la locul de muncă
• Ambii părinţii trebuie să conştientizeze faptul că programul de vizitare se schimbă
odată cu creşterea copilului şi cu diferenţierea nevoilor acestuia

Reguli acceptate de vizitare

1. Să existe programe flexibile de vizită

• Celălalt părinte trebuie anunţat înainte dacă apar modificări în programul de vizitare şi, în
cazul în care copilul pleacă în vacanţă cu părintele la care se află în custodie, celălalt
trebuie să cunoască itinerariul
• Trebuie luat în considerare faptul că e posibil ca programul de vizită să fie afectat de
anumite planuri ale copilului
• Trebuie respectată dorinţa lor de flexibilitate

2. Vizitele să fie considerate aspecte fireşti ale noului program al copilului

• Părinţii să găsească activităţi care să le permită lor şi copiilor să-şi construiască relaţia,
dar care să le ofere şi oportunitatea de a petrece mai mult timp împreună
• Să ofere un echilibru între distracţie şi responsabilitatea faţă de copii
• Să fie încurajate vizitele care-i includ pe bunici şi familia extinsă

57
 • Părinţii să le amenajeze copiilor un loc al lor, fie şi doar o parte dintr-o cameră sau chiar
o cameră întreagă, pentru ca atunci când merg în vizită la celălalt părinte să se simtă ca
acasă
• Să fie sprijiniţi copiii în a-şi face prieteni prin împrejurimi, pentru a avea parteneri de
joacă în ambele cămine
• Să devină o obişnuinţă pregătirea copiilor pentru vizită
• Să se alcătuiască de către părinţi o listă de obiecte pe care acesta să le ia/aducă cu el; dacă
copilul este suficient de mare îşi poate pregăti singur bagajul
• Uneori, dacă este posibil, e bine să li se permită copiilor să-şi aducă şi câţiva prieteni
• Dacă există mai mulţi copii, părinţi pot din când în când să meargă separat cu ei, pentru a
putea acorda timp fiecăruia în parte

3. Să existe respect pentru fostul soţ/fosta soţie şi grijă faţă de copii

• Părintele care vine în vizită trebuie să apară la timp
• Dacă în programul de vizită este inclusă şi o altă persoană (noul partener al tatălui/mamei
sale) copilul trebuie anunţat dinainte
• Dacă părintele care nu mai locuieşte cu familia îşi schimbă adresa, slujba, numerele de
telefon, trebuie să-şi anunţe fosta soţie/ fostul soţ

Activităţi nepermise într-o vizită

Unii părinţii se folosesc de vizite pentru a-şi atinge scopuri distructive, acţionând pentru a-şi
răni fostul partener, pentru a-i distruge viaţa, pentru a se răzbuna pentru durerile provocate în prezent
sau în trecut. În acest sens, ei folosesc anumite strategii. Acestea pot crea chiar o relaţie mai ostilă cu
fostul soţ/ fosta soţie şi pot afecta grav relaţia dintre copil şi unul sau ambii părinţi. Pentru a evita
asemenea efecte devastatoare e recomandat să se respecte următoarele:

1. Să nu se refuze comunicarea cu fostul partener.

• Să nu fie “folosit” copilul ca mesager în probleme legate, de pildă, de sprijinul financiar;
sunt aspecte ce trebuie discutate doar de adulţi
• Copilul nu trebuie învinovăţit pentru anularea sau schimbarea programului de vizitare;
acestea sunt responsabilităţile adulţilor
• Să nu fie transformat copilul în “spion” al părintelui
• Momentele în care copilul este luat şi adus nu trebuie transformate în oportunităţi de
declanşare a conflictului dintre părinţi; problemele să se rezolve fie la telefon, fie atunci
când copilul nu este de faţă

2. Să nu se încerce destrămarea relaţiei copilului cu celălalt părinte

• Să nu se încerce culpabilizarea copilului pentru faptul că-şi petrece timpul şi cu celălalt
părinte
• Vizitele nu trebuie folosite ca premii pentru un comportament bun al copilului şi nici nu
trebuie interzise, dacă acesta s-a comportat altfel decât se aştepta de la el
• Părintele să nu-i mărturisească copilului faptul că este trist şi se simte singur, dacă acesta
îl vizitează pe celălalt

58
 • Să nu se interzică vizitele celuilalt părinte, ca o formă de a-l pedepsi pentru greşelile
trecutului sau pentru că nu a plătit la timp pensia alimentară a copilului, pentru că
asemenea atitudini îl pedepsesc pe copil, care este nevinovat
• Nu trebuie interzise vizitele doar pentru că unul dintre părinţi consideră că celălalt “nu
merită” să-şi vadă fiul/ fiica. Aceasta se poate întâmpla doar în cazul în care fostul
partener reprezintă o adevărată ameninţare pentru copil; altfel, adulţii şi copiii au nevoie
şi merită să se vadă
• Nu trebuie invocate false acuzaţii de abuz, doar pentru a nu mai permite părintelui să-şi
viziteze copilul
• Să se încerce evitarea interferării activităţilor de petrecere a timpului liber a copilului
(sporturi, hobby-uri) cu momentele în care acesta se întâlneşte cu celălalt părinte; uneori
poate că e posibil ca adultul să se alăture copilului, în asemenea situaţii
• Copilul să nu fie admonestat pentru obiectele lăsate la celălalt părinte, pentru că e bine ca
el să simtă că aparţine ambelor cămine
• Să nu se pretindă că este bolnav copilul, doar pentru a-l împiedica pe fostul partener să-şi
viziteze fiul/ fiica
• Nu trebuie interzis celuilalt părinte să-şi caute copilul la telefon

3. Să nu se transfere furia faţă de fostul partener asupra relaţiei părintelui cu copilul

• Nu trebuie rănit copilul prin apariţii întârziate la întâlnirea stabilită sau prin neprezentare.

4. Să nu se răsfeţe copilul sau să se încerce “cumpărarea” dragostei sau a loialităţii sale

• Să nu se permită copilului să-l şantajeze pe celălalt părinte, condiţionând dreptul de a fi
vizitat de cumpărarea anumitor obiecte
• Părintele să nu încerce să-l mituiască pe copil
• Nu trebuie ca celălalt părinte să fie un fel de “amic” al copilului, pentru că acesta are
nevoie de un părinte, în adevărata accepţiune
• Nu e nevoie ca timpul alocat vizitei să fie plin de activităţi extraordinare; se pot realiza şi
activităţi domestice, de rutină, la care să participe împreună, copilul şi părintele (gătit,
curăţenie)

Odată cu separarea părinţilor, copiii se confruntă cu o mulţime de probleme, aşa cum am

precizat anterior: le este dor de celălalt părinte; când sunt mici se învinovăţesc pentru divorţul
părinţilor; alţii încearcă într-un mod disperat să-i împace; sunt trişti; se plâng, unii dezvoltă
comportamente negative.
Există 4 mari categorii de explicaţii pentru rezultatele negative ale copiilor, care au
trecut prin experienţa divorţului.

1. Sărăcia sau chiar reducerea substanţială a resurselor financiare,

care adese aurmează unui divorţ, reprezintă una dintre cauzele principale ale problemelor copiilor.
De fapt, rezultatele negative “tipice” ale celor aflaţi într-o astfel de situaţie seamănă foarte mult cu
cele ale copiilor săraci.
Când copiii sunt sau devin săraci, fie că părinţii sunt căsătoriţi sau nu, se întâlnesc mulţi
factori care dezechilibrează. Astfel, cel puţin 55% dintre femeile din Canada, însoţite de copii au fost
nevoite să se mute după separare în locuri mai aglomerate, poluate, zgomotoase, cu case mai
sărăcăcioase. Ca rezultat, sănătatea le-a fost afectată, atât cea fizică, cât şi cea psihică. Zonele
învecinate erau mai nesigure, erau mulţi copii săraci, care aveau rezultate slabe la şcoală şi care erau

59
implicaţi în acte de delincvenţă juvenilă.Mai mult, părintele custode, în general mama, are dificultăţi,
lucrând mai multe ore pentru a se putea întreţine. Întoarsă acasă, se simte obosită şi mai puţin
dornică să-i acorde atenţie copilului său. În consecinţă, copiii mamelor divorţate, care sunt sărace
sau nesigure din punct de vedere financiar, primesc mai puţină atenţie, îndrumare, încurajare şi
afecţiune decât cei de vârsta lor. Sunt mame incapabile, dintr-o serie de motive, să monitorizeze
activitatea şcolară a copiilor lor, succesul sau insuccesul acestora. În afara şcolii copiii pot fi singuri
acasă, cu alţi copii, nesupravegheaţi sau chiar pe străzi. Sunt cei implicaţi în acte de delincvenţă
juvenilă sau în relaţii intime prea timpurii.
De aceea, dacă am încerca să eliminăm sau să reducem semnificativ sărăcia, consecinţele
divorţului nu i-ar mai afecta atât de puternic pe copii.

2. Cele analizate anterior au scos la iveală cea de-a doua cauză: diminuarea îndeplinirii
obligaţiilor părinteşti. Divorţul creează o serie de factori de tensiune pentru părinţi, în special
pentru custode, căruia îi este foarte greu să depăşească situaţia, dacă este sărac.
Aceste influenţe nefaste reduc timpul petrecut de părinte cu copilul, marchează negativ
modalităţile de manifestare a afecţiunii, cresc instabilitatea parentală, permit etalarea unei mai mari
durităţi sau din contră o permisivitate exagerată din partea adultului. După divorţ, mulţi părinţi
eşuează în a-şi îngriji copiii, nu le oferă un program stabil, un adăpost departe de tensiunile externe.
Confruntaţi cu nevoile proprii de viaţă socială şi companie a adulţilor, mulţi părinţi divorţaţi devin
adesea “amicii” copiilor lor şi abdică de la responsabilităţile parentale. Astfel, acestor adolescenţi le
lipsesc îndrumările şi autoritatea părinţilor.

3. Mulţi părinţi divorţaţi sunt atât de împovăraţi emoţional şi financiar, încât devin, cel
puţin temporar, depresivi, în timp ce alţii iniţiază o căutare disperată a unui nou partener, care-i face
mai puţin disponibili pentru copiii lor şi nu le permite să răspundă copiilor pe măsura aşteptărilor
acestora.

4. Părinţii care continuă să se certe şi să abuzeze verbal unul de celălalt în faţa copiilor după
divorţ cauzează o tensiune enormă acestora. Ei sunt întotdeauna afectaţi de dezacordurile dintre
părinţi, fie în timpul unei căsnicii, fie după divorţ. Conflictul parental poate determina depresia,
ostilitatea, agresivitatea şi alte activităţi nepotrivite ale copiilor. Mai mult decât atât, un asemenea
conflict este un model de rol disfuncţional pentru ei. Copiii învaţă faptul că neînţelegerile pot fi
rezolvate numai prin “luptă”. Această lecţie induce consecinţe negative asupra viitoarelor lor relaţii,
inclusiv cea maritală.
Furstenberg în 1991 afirma: ”Majoritatea copiilor afectaţi de divorţ prezintă probleme
comportamentale înainte de divorţul propriu-zis. Acesta doar le intensifică. Temperamentul
adolescenţilor şi factorii familiali solicitanţi cu care se confruntă reprezintă alte forţe care afectează
modul în care se manifestă aceştia într-o situaţie de divorţ. Adolescenţii cu temperamente dificile se
comportă diferit de cei cu o fire mai liniştită. În ceea ce priveşte factorii familiali stresanţi, fiecare
situaţie de divorţ diferă. Ele se deosebesc funcţie de problemele existente şi de metodele de a le
depăşi. Datorită acestor circumstanţe diverse, adolescenţii au atitudini negative faţă de întreaga
situaţie şi de cei implicaţi.”
Anumiţi cercetători au sugerat că ar exista diferenţe funcţie de vârsta şi sexul copiilor, în ceea
ce priveşte adaptarea lor la divorţ. Şi au prezentat şi câteva argumente în favoarea acestei afirmaţii.
Astfel, s-a constatat că fetele se acomodează, în general, mai bine, deşi nu neapărat şi la o eventuală
recăsătorire a mamei custode. Există o diversitate largă a nivelelor de adaptare, funcţie de
personalitatea copilului şi de condiţiile din familie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vârstă. Copiii
foarte mici, cei sub 4 ani, pot să nu observe absenţa unui părinte, pe care l-au văzut şi înainte foarte

60
rar; dacă mama- ca principală persoană care s-a ocupat de îngrijirea lor- se comportă bine, e posibil
ca ei să nu fie afectaţi semnificativ. E mult mai probabil ca ei să se adapteze foarte bine şi unei
recăsătoriri a părintelui custode.
Oricum, dacă sărăcia se dovedeşte a fi o consecinţă a separării sau o precede pe aceasta,
copiii din categoria de vârstă sub 10 ani tind mult mai mult să fie afectaţi decât adolescenţii, în
special în termenii dezvoltării lor intelectuale. Noi cercetări indică cu claritate că sărăcia din
perioada copilăriei timpurii împiedică dezvoltarea cognitivă şi verbală. În consecinţă, întârzie
adaptarea copiilor la grădiniţă. Mulţi dintre ei ajung în clasa I nepregătiţi pentru a citi şi în felul
acesta un ciclu educaţional este ratat, încă de la început. În contrast, un copil care devine sărac doar
în timpul adolescenţei poate avea deja o bază solidă, pe care să-şi întemeieze succesul şcolar.
Adesea copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 10 ani pot fi cei mai influenţaţi negativ, pentru că
nu sunt suficienţi de maturi să înţeleagă pierderea şi circumstanţele familiale schimbătoare. La fel de
bine însă, şi copiii cei mai mari pot fi afectaţi semnificativ de cele 4 cauze prezentate anterior.
Pentru adolescenţi o situaţie absolut dificilă apare când părintele custode pierde ocazia de a
comunica cu el şi de a-l monitoriza. Adolescenţa este deja o perioadă în care “tentaţiile” către
devianţă abundă, iar un tânăr lipsit de susţinerea parentală se poate “pierde” sub influenţele negative
ale celor de vârsta sa. Şi rezultatele şcolare au de suferit. De asemenea, tinerele adolescente cu
părinţi separaţi sunt supuse unui mare risc de a deveni active din punct de vedere sexual şi cel mai
adesea- însărcinate. Acest fapt se accentuează mai ales când mama are relaţii intime numeroase.
Băieţii au probleme de comportament în şcoală pe parcursul stadiilor iniţiale şi în primii doi
ani după divorţ; suferă un declin în performanţa academică; devin mai expuşi la consumul de droguri
şi alcool, prezintă un risc mărit de comportament agresiv, acumulează un procent mai mare de
abandon şcolar decât cei neimplicaţi în situaţii de divorţ. Fetele prezintă semne de depresie după
divorţul părinţilor şi în urma schimbărilor survenite în viaţa lor. Tot ele înregistrează o scădere a
performanţei şcolare, acumulează un procent ridicat de abandon şcolar, în comparaţie cu cele din
familiile intacte şi îşi părăsesc căminul, alăturându-se unei persoane mai mature şi începându-şi
relaţiile intime mai devreme decât cele din familiile obişnuite.
Sunt oare ajutaţi copiii de recăsătorirea părinţilor? Nu există foarte multe cercetări pe această
temă. În Statele Unite studiile arată că, în vreme ce recăsătorirea mamei poate sprijini financiar
familia şi poate fi foarte bună pentru mamă, adesea are consecinţe negative asupra copiilor, în
special pentru fetele care au avut o relaţie foarte apropiată cu mama lor. Acestea îl detestă pe intrus,
în timp ce băieţii profită de situaţie pentru a-şi petrece cât mai mult timp departe de casă. Un alt
aspect negativ ar fi acela că fetele sunt expuse şi abuzului sexual din partea taţilor vitregi sau a
prietenilor mamei. În anumite studii unele tinere, studente fiind în momentul chestionării, au
recunoscut că au distrus în mod deliberat relaţia mamei cu celălalt, manifestându-şi resentimentele
faţă de acesta. Pentru ele, recăsătorirea mamei a fost urmată de o perioadă de comportament relativ
deviant, atitudinea lor cauzându-i acesteia o mare durere.
Am menţionat deja că adolescenţii întârziaţi şi tinerii adulţi tind să-şi părăsească familia,
odată cu recăsătorirea părintelui custode. Acesta poate fi rezultatul conflictului cu noul părinte vitreg
sau al faptului că noul cuplu nu îl face pe copil să se simtă binevenit sau pentru că- subtil sau nu-
este “încurajat” să plece.
Există însă şi o parte pozitivă, mulţi copii apreciind prezenţa unui părinte vitreg, afecţiunea
acestuia. Mai mult decât atât, mulţi băieţi sunt avantajaţi de un rol suplimentar de adult autoritar în
familie. Mulţi copii beneficiază de asemenea de reţeaua lor de rudenie extinsă la bunici şi fraţi
vitregi. Studii asupra tinerilor, care au trecut printr-o recăsătorire a părintelui custode au demonstrat
că aceştia sunt puternic ataşaţi de familia reconstruită şi “beneficiază” emoţional în urma acestui
proces. Este astfel posibil ca unele din efectele pozitive ale refacerii familiei să nu apară decât târziu,

61
la adulteţe. Cercetările s-au centrat pe copii şi adolescenţi, aşa încât rezultatele asupra adulţilor
lipsesc încă.
Fenomenul divorţului este o problemă mult mai complexă decât se consideră, în general.
Statisticile referitoare la el sunt dificil de înţeles şi, în consecinţă, sunt eronat interpretate în mod
frecvent.
Astfel, aproape o treime dintre căsătoriile din Canada sfârşesc prin divorţ şi rata este, într-o
anumită măsură, mai mare în cazul recăsătoririlor. Despărţirile sunt mai des întâlnite la cuplurile
care coabitează. În prezent, nu există predicţii solide în ceea ce priveşte un declin evident sau o
creştere vizibilă a ratei de divorţ într-un viitor apropiat.
Divorţul şi recăsătoria sunt instituţii ale adulţilor. Astfel că ele permit separarea indivizilor
dintr-un cuplu şi le dau posibilitatea foştilor parteneri de a se căsători cu alţii. Ca instituţii, cele două
nu reprezintă cel mai bine interesul copiilor. Nu este surprinzător că mulţi, deşi nu majoritatea,
suportă consecinţe grave în urma divorţului părinţilor şi unele dintre aceste efecte negative durează
chiar şi până în adulteţea lor.
Am sesizat că divorţul este adesea însoţit de sărăcie şi o reducere semnificativă a resurselor
financiare. Acest factor contribuie la amplificarea rezultatelor negative ale divorţului asupra unităţii
familiale de tip mamă- copil şi asupra şanselor de reuşită în viaţă ale copiilor.
În unele societăţi europene, în special în Olanda şi Suedia, reţeau de securitate socială
compensează puternic, astfel încât familiile cu un singur părinte (de pildă, mama) au o rată scăzută
de sărăcie, similară celei a familiilor cu doi părinţi; în jur de 7%. Consecinţele negative ale divorţului
asupra copiilor nu au dispărut în întregime, dar sunt cu siguranţă mai puţin pronunţate decât în
Canada şi Statele Unite.
În orice familie, un divorţ este un semn pentru noi toţi de a ne mobiliza. Faptul că acum sunt
mai multe despărţiri nu înseamnă că sunt mai puţin dureroase. Când o familie se află în criză este de
datoria tuturor să ajute într-o anumită măsură, să intervină. Copiii sunt viitorul nostru şi merită
atenţia noastră totală şi sprijinul necondiţionat. Este responsabilitatea noastră colectivă de a-i proteja
pe cei implicaţi în divorţ. Adulţii divorţează unul de celălalt, dar în nici un caz de copiii lor, însă
pentru aceştia din urmă perspectiva pare diferită, de cele mai multe ori.

5. Moartea unuia dintre membrii familiei

Un astfel de eveniment poate duce la distrugerea modelelor de viaţă pentru foarte multă
vreme. Există, de altfel, un număr de factori, care determină aceste cosecinţe nefaste ale morţii,
incluzând:
• Cine moare. Pentru că moartea în societăţile moderne este atribuită
la scară extinsă celor în vârstă, moartea unui copil este adesea cea mai devastatoare din punct de
vedere emoţional. În cazul morţii copilului unic există probabilitatea ca părinţii să divorţeze, iar dacă
nu, oricum rolurile parentale se pierd cu totul. În familiile de tip patriarhal din trecut, moartea tatălui
reprezenta de asemenea un eveniment întâmpinat cu emoţii puternice, determinând în acelaşi timp
serioase probleme economice pentru întreaga familie
• Contribuţia defunctului la solidaritatea familiei. Datorită faptului că
familiile devin mai mobile, atât din punct de vedere geografic, cât şi social, în multe cazuri generaţia
bunicilor este cea care oferă cheia legăturilor familiale. În casa acestora se reunesc toţi în vacanţă;
sprijinirea lor permanentă constituie baza reînnodării relaţiilor dintre fraţi, mai ales în cazul celor
care s-au dispersat în lume. Odată cu moartea bunicilor, aceste legături dintre mătuşi, unchi şi
verişori suferă mari modificări, fiind de cele mai multe ori influenţate negativ, în cazul în care există
şi o moştenire.
• Cum mor membrii familiei şi modelele de asistenţă familială în

62
procesul de dispariţie a lor. Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem de
stigmatizante pentru membrii familiei. Inegalităţile în ceea ce priveşte îngrijirea celor aflaţi în
suferinţă, cum ar fi povara îngrijirii părintelui doar de către unul dintre fraţi, pot determina atitudini
ostile din partea celorlalţi fraţi, care nu au contribuit deloc la aceasta.
Moartea unuia dintre soţi sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relaţii de lungă durată
poate avea efecte dureroase. Fiecare persoană îşi exprimă suferinţa diferit.

Există, în fapt, 5 stadii pe care le parcurge cineva aflat într-o asemenea situaţie. E posibil însă
ca ele să nu fie urmate cu exactitate. Se poate ca cineva să repete acelaşi stadiu de mai multe ori, în
sensul că situaţii- precum găsirea unui obiect drag celui pierdut- pot determina inducerea unei stări
extrem de negative şi reîntoarcerea la stadiul de suferinţă profundă.

1. Negarea- Stadiul “Nu, nu mie.”

Acest stadiu este plin de neîncredere şi negare. Dacă partenerul a murit, cel rămas în viaţă încă se
aşteaptă să-l vadă venind.
2. Furie- resentiment- Stadiul “De ce mie?.”
Furia asupra situaţiei, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viaţă e furios pe alţii pentru ceea ce i
s-a întâmplat şi pentru durerea cauzată. E posibil să fie furios şi pe partenerul decedat, pentru că a
murit.

3. Acord- Stadiul “Dacă eu fac asta, tu faci asta.”

Se încearcă negocierea schimbării situaţiei. Dacă s-a pierdut soţul/ soţia se doreşte stabilirea unui
acord cu Dumnezeu:” Voi deveni mai bun/ bună, dacă mi-l aduci înapoi.”

4. Depresia- Stadiul “Chiar s-a întâmplat.”

Cel aflat în suferinţă realizează că nimic nu se va schimba. Conştientizarea situaţiei atrage după sine
depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă în care persoana respectivă e absorbită de o stare de
linişte dureroasă.

5. Acceptarea- Stadiul “Asta este…”

Momentul în care cel rămas în viaţă trebuie să-şi continue drumul.

Moartea este o realitate pe care copiii, ca şi adulţii, pot învăţa s-o înfrunte.
Părinţii pot începe să abordeze moartea ca parte a vieţii de zi cu zi, chiar înainte de prezenţa
unui astfel de eveniment în familie. O plantă sau o pasăre moartă constituie un moment potrivit al
deschiderii unei conversaţii pe această temă.
E bine să se înceapă din timp, părintele să fie sincer şi să-şi încurajeze copiii să-şi prezinte
opinia despre moarte.
Discuţiile periodice despre moarte sunt importante, de vreme ce înţelegerea acesteia
reprezintă un proces gradual. Copiii vor primi informaţiile, dacă se simt pregătiţi, iar înţelegerea
fenomenului se va accentua, odată cu dezvoltarea lor.
Copiii simt pierderea celor iubiţi ca şi adulţii, deşi durerea e exprimată adesea în diverse
moduri: prin joacă, artă sau chiar prin indisciplină. Ei înfruntă durerea funcţie de intensitatea relaţiei
pe care o aveau cu cel decedat.
Vom încerca o prezentare a diferitelor reacţii ale copiilor, funcţie de vârsta pe care o au în
momentul morţii cuiva foarte apropiat.

63
 Nou-născuţi până la 3 ani
Chiar şi cei foarte mici simt când rutina familiei este distrusă şi cei din jurul lor au o stare
emoţională deosebită. Dar, cu toate acestea, cei care aparţin acestei categorii de vârstă înţeleg foarte
puţin fenomenul.

Reacţia copilului:
Modificări de somn, mâncare şi stare generală.
Cum se intervine:
• Păstraţi cadrul obişnuit cât mai mult posibil
• Oferiţi îngrijire constantă. Dacă părintele este prea afectat, e util să caute o persoană
de încredere, care să-l substituie în îngrijirea copilului

Copii cu vârsta cuprinsă între 3- 6 ani

În mod obişnuit, copilul nu va înţelege că moartea este permanentă. El s-ar putea gândi la
acest fenomen ca la ceva temporar sau reversibil sau chiar ar putea părea neafectat. Sunt obişnuite
temerile sale conform cărora celor morţi le este frig sau foame în coşciug.
Reacţia copilului:
Poate avea coşmaruri; e posibil să repete întrebările legate de moarte sau să se întoarcă la
comportamente anterioare, timpurii.
Pentru că are experienţe limitate în acest sens, poate face conexiuni neplauzibile. De pildă:
Mătuşa Ioana a murit din cauza unei dureri de cap. Tata spune că-l doare capul. Poate că va muri şi
el.
Cum se intervine:
• Priviţi copilul în ochi şi atingeţi-l cu căldură, când discutaţi despre moarte.
• Scurtaţi timpul în care sunteţi departe de copil. Asiguraţi-vă că ştie unde sunteţi şi
cum vă poate găsi
• Evitaţi cuvinte, precum: “somn”, “odihnă“, “pierdere”, “trecere în nefiinţă”
• Explicaţi-i fenomenul în termeni concreţi, cum ar fi: “cineva care nu respiră, nu
mănâncă, nu merge la baie sau nu se dezvoltă”.
• Repetaţi explicaţiile simplu, sincer, ori de câte ori sunteţi solicitat de către copil
• Asiguraţi-l din nou că este în siguranţă şi că aveţi în plan să fiţi permanent prezent;
precizaţi-i că oamenii mor doar când îmbătrânesc.
• Permiteţi-le să-şi exprime sentimentele, cum ar fi: pictarea unor imagini, citirea şi
prezentarea de poveşti despre moarte sau despre cei iubiţi sau reconstituirea
înmormântării.

Copii cu vârsta cuprinsă între 6- 9 ani

Un copil la această vârstă poate privi moartea ca pe ceva care vine

şi duce oamenii departe sau care poate să se ia ca o răceală. Unii se pot gândi că persoana decedată
se va întoarce.
Se pot învinui pentru moartea sa, pentru că au dorit la un moment dat ca acesta să dispară
(“Ce n-aş da să nu-l mai văd!”) sau pentru că au fost incapabili să-l ajute ( “ Nu l-am ajutat pe
bunicul să tundă iarba. Acum a murit.” ) Apar, de asemenea, temeri legate de moarte.
Reacţia copilului:

64
 Copilul se poate simţi agitat, confuz sau trist sau poate chiar să nu prezinte nici un fel de
semn. E obişnuită şi teama de a nu fi abandonat de alţi membri ai familiei. Adesea sunt obsedaţi de
cauzele morţii, precum şi de procesele fizice ce au loc după moarte.
Cum se intervine:
• Fiţi un bun ascultător. Corectaţi orice idee confuză pe care o poate avea copilul
• Oferiţi ocazii de joacă
• Asiguraţi-l că moartea nu a fost din vina sa
• Oferiţi oportunităţi de a deschide discuţia cu copilul în linişte, citind poveşti
legate de acest subiect
• Un copil care se decide să nu discute despre ce s-a întâmplat îşi poate aşterne
gândurile într-un jurnal sau se poate exprima prin desen

Copii cu vârsta cuprinsă între 9- 12 ani

Preadolescenţii înţeleg mai bine permanenţa morţii. Unii din această categorie de vârstă pot
părea neafectaţi de moarte, dar doar la suprafaţă. Ei văd moartea ca pe o pedeapsă pentru faptele
rele.
Reacţia copilului:
Furie îndreptată către o varietate de persoane: faţă de sine, de părinţi, de alţii, de persoana
care a murit, de fraţi. Vina şi durerea se nasc din această furie.
Cum se intervine:
• Asiguraţi-l că persoana nu a murit pentru că el a fost “rău”
• Abordaţi tema cât mai delicat

Adolescenţi
Adolescenţii înţeleg precum adulţii acest fenomen şi realizează că
fiecare va muri cândva. Îşi pot asuma, într-o manieră inadecvată, responsabilităţi de adult, cum ar fi
cele legate de bunăstarea familială şi financiară.
Îşi pot asuma chiar rolurile persoanei decedate, îşi pot nega sentimentele sau îşi pot exprima
furia, fapt ce creează o suferinţă suplimentară.
Reacţia adolescentului:
Se poate simţi derutat, responsabil, neajutorat, furios, trist, singur.
Cum se intervine:
• Vorbiţi-i fără să-l criticaţi sau să-l judecaţi
• Exprimaţi-vă propriile sentimente faţă de moarte
• Vegheaţi asupra stopării asumării de către acesta a altor roluri decât cele potrivite
pentru el
• Reasiguraţi-l de faptul că nu el a cauzat moartea
• Continuaţi să-l sprijiniţi şi să-l ascultaţi, deşi poate părea că a depăşit situaţia
• Acordaţi-i timp pentru singurătate şi reflecţie. Fiţi la dispoziţia sa, când are nevoie.

În general, prima experienţă familială a morţii este cea a bunicilor.

În urma intervievării unui număr de studenţi ai universităţii americane Trinity s-a constatat că
percepţia acestora era că, în mod normal, moartea vine la cei în vârstă, la cei care şi-au trăit complet

65
viaţa. În cazul chestionării celor aparţinând claselor sociale inferioare sau minorităţilor, răspunsul a
fost că moartea vine prematur datorită violenţei.
Pe lângă moartea soţului sau a copilului, cea a părinţilor determină adesea la adulţi o mare
suferinţă. Aşa cum nota Ralph Keyes: “Cred că atunci când îţi pierzi părinţii e ca şi cum linia de
apărare s-a dus. Eşti în spatele unei formaţiuni de soldaţi, în care se trage, iar primele două rânduri
se prăbuşesc…. Îmi amintesc că atunci când a murit mama, un preot mi-a spus că te simţi vulnerabil
într-un fel în care nu te simţeai când îţi trăiau părinţii. Trebuie să mergi înainte şi să spui:’ Sunt
gata să-mi asum responsabilitatea în lume.”
Un alt aspect strâns legat de tema morţii îl reprezintă descrierea văduviei în literatura de
specialitate.
Într-una din cărţile sale referitoare la femei şi la problema morţii, Sally Cline observă cum
stigmatul văduviei derivă din faptul că este un statut atribuit, în mod obişnuit, femeilor. În societăţile
patriarhale, orientate către cuplu, văduva este văzută adesea ca fiind indisponibilă, neinteresantă şi
chiar netentantă din punct de vedere sexual.
Din perspectivă etimologică se afirmă că vechiul cuvânt englezesc “widewe”, cu originea în
rădăcina indo-europeană “width” înseamnă a fi gol sau separat. Cuvântul provenit din sanscrită
“vidth” înseamnă lipsă. Joseph T. Shipley în “Dicţionarul originilor cuvintelor” indică faptul că “de
vreme ce mariajul a alcătuit din doi unul, o văduvă este o femeie, care a fost golită de sine.” Alţi
scriitori confirmă această noţiune:” Era văduvă, acea entitate feminină ciudată, care a fost odată
înzestrată cu o personalitate dublă şi care era acum doar jumătate din ce fusese.” Aceste sensuri nu
sunt aplicate în mod similar văduvilor.
Studiile asupra văduvelor au indicat aspecte obişnuite, cum ar fi stresul financiar, sentimente
de singurătate, pierderea prietenilor şi izolarea socială, precum şi probleme cu alţi membri ai
familiei. Copiii, de pildă, pot refuza oportunităţile mamelor lor văduve de a avea relaţii intime,
cerându-le practicarea unui comportament de “călugăriţe”, din respect faţă de tatăl decedat . A fi
prima văduvă dintr-un grup de prieteni poate fi puternic stigmatizant, pentru că aceasta este
percepută a fi o potenţială ameninţare pentru relaţiile de cuplu şi o posibilă victimă a “sindromului
de ataşare al văduvei”. În sensul că aceasta e dornică să se ataşeze de cineva şi îl prinde în capcana
rolurilor obligatorii, forţându-l să ia decizii.
Problema abordată vizează mai mult văduvele din grupurile mai în vârstă din prezent.
Acestea sunt generaţii de femei, care sunt în general prea bătrâne pentru a fi afectate de mişcarea
feministă a ultimelor decenii. Adesea identităţile lor erau atât de dependente de cele ale soţilor, încât
în momentul morţii acestora, ele îşi pierdeau o parte semnificativă din sine. Pe de altă parte, datorită
discrepanţelor mai mari între vârsta soţilor şi cea a soţiilor, întâlnite în trecut, mulţi soţi şi-au pregătit
soţiile să fie văduve. Pentru multe generaţii recente de femei, lucrurile sunt diferite, pentru că e mult
mai probabil ca acestea să beneficieze de o socializare anticipativă pentru văduvie, datorită
divorţului anterior, precum şi din cauza faptului că o mare parte a identităţilor lor derivă din
activităţile de pe piaţa muncii.
Când un partener din cuplul căsătorit moare, cel ce supravieţuieşte nu numai că este văduvit
de soţ/soţie, dar se şi confruntă dintr-odată cu necesitatea de a organiza un cămin cu părinte unic. În
cazul uni bărbat, acesta înseamnă adesea ca el să se confrunte cu sarcinile gospodăreşti şi cu cele
legate de creşterea copiilor, activităţi în care se implicase foarte puţin înainte. Dar nu numai atât,
pentru că, în fapt, el trebuie să facă toate acestea în condiţii foarte dificile, presupunând că atât el, cât
şi copiii sunt puternic afectaţi de moarte soţiei/mamei. Pe de altă parte, pentru un văduv pare chiar
neverosimil să se găsească dintr-odată privat de ceva, de vreme ce majoritatea bărbaţilor au o slujbă
plătită.
Prin contrast, când soţul/tatăl moare, cel mai probabil fenomen este sărăcirea familiei. Dacă
mama avea o slujbă plătită înainte de moartea soţului, venitul său este prea mic, probabil, pentru a

66
putea sprijini întreaga familie într-o manieră decentă. Dacă aceasta nu avea servici înainte de
tragedie, situaţia este şi mai disperată.
În ciuda traumelor evidente ale pierderii soţului, studii americane recente sugerează că
văduvia, în comparaţie cu divorţul- în ciuda imaginii publice contrare- pare, într-o anumită măsură,
mai uşor de îndurat. Văduvele, în comparaţie cu cele divorţate de aceeaşi vârstă, par să primească
mai mult sprijin din partea altor indivizi decât divorţatele. Statutul de văduvă pare, de asemenea, să
aibă o definire mai clară decât celălalt, atât din perspectiva lor, dar şi a altora, iar văduvele (precum
şi cele divorţate care nu şi-au dorit separarea relaţiei) tind a avea o imagine mai bună a soţilor lor
decât majoritatea celor divorţate.
Aşa cum afirma Gay Kitson: “ În ciuda percepţiei că moartea celui iubit ar trebui să fie mai
dureroasă- din punctul de vedere al adaptării- decât divorţul de cineva pe care l-am iubit anterior,
datele asupra sănătăţii fizice şi mentale a văduvelor şi divorţatelor indică faptul că, în general, există
o tulburare mentală şi fizică mai mare printre cele divorţate decât printre văduve”.
Se cunosc puţine despre frecvenţa, precum şi despre consecinţele morţii unui părinte, care nu
a fost căsătorit cu celălalt părinte la momentul decesului. Statisticile oficiale ar clasifica un astfel de
părinte fie singur, fie divorţat, în funcţie de existenţa sau nu a unui copil, provenit dintr-o uniune
non-maritală sau dintr-o căsătorie încheiată prin divorţ. Părintele care se recăsătoreşte ar trebui
înregistrat ca fiind căsătorit. În ciuda faptului că din punct de vedere statistic cel care nu deţine
custodia copilului nu ar trebui recunoscut ca părinte, moartea sa poate reprezenta încă o pierdere
grea pentru copii, care e posibil să fi avut o relaţie apropiată cu acesta. Se presupune că are efect şi
asupra fostului partener, deşi nu a fost mult studiat acest aspect. Dacă un fost partener (fie căsătorit
anterior cu celălalt părinte, fie nu) plătea pensie copilului, moartea sa poate însemna, de asemenea, o
pierdere financiară pentru cel ce deţinea custodia copilului, ca şi pentru acesta. Dacă custodele
moare, copiii trec imediat în grija celuilalt, deţinător anterior al statutului de părinte non-custodial.
Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori, în cazul celor proveniţi din căsnicii destrămate în urma
divorţului, şi mai puţin din uniuni non-maritale.
Este cert că moartea este un fenomen care afectează covârşitor familia în ansamblu şi pe
fiecare dintre membrii săi în parte.

CONSILIEREA FAMILIEI TOXICODEPENDENTULUI

I.Adolescenta –perioada vulnerabila in fata consumului de droguri

Exista o serie de caracteristici importante care diferentiaza aceasta etapa a dezvoltarii umane
considerata de multi o perioada a tulburarilor si dezechilibrelor, a situatiilor de inadaptare sociala si a
cautarii propriei independente.
Adolescenta este perioada in care capata contur contiinta de sine si o data cu ea stima de sine,
autoaprecierea si autoevaluarea propriilor competente sau deficiente in diferite arii.Stima de sine se
identifica cu imaginea propriei persoane despre ea insasi.Construirea acesteia se realizeaza in
procesul de relationare si raportare la ceilalti , avand desigur la baza procesul de comunicare.O
imagine de sine buna , puternica, pozitiva chiar daca este mai mult sau mai putin conforma cu

67
realitatea , conduce la o rezistenta mai buna in fata presiunii grupului de egali sau chair la adoptarea
unei atitudini de lider.Dimpotriva o stima de sine scazuta , atrage dupa sine nevoia de a fi acceptat si
apreciat de ceilalti, moment in care propriile valori prosociale, in situatia in care acestea exista , sunt
„demolate” de nevoia de apartenenta si comunicare cu cei care formeaza majoritatea.
Modul de comunicare al adolescentului influenteaza desigur modul in care el va reactiona in
plan social.Astfel ca dezvoltarea unor abilitati de comunicare la aceasta varsta echivaleaza de fapt
cu dezvoltarea de abilitati sociale.Tot prin exersarea comunicarii este mai usor acum decat oricand
ca individul sa-si dezvolte tehnici de a se opune celorlalti intr-un mod care sa conduca la pastrerea
relatiilor, dar si la mentinerea pozitiei proprii.
Emotional adolescentul traverseaza o perioada conflictuala , in care mai multe raspunsuri la
intrebarile sale , desi sunt incompatibile, par deopotriva motivate.Acum dezvoltarea personalitatii
este imptuoasa si complicata.Maturizarea este centrata pe identificarea resurselor personale si
realizarea identitatii proprii si a independentei.Solicitatea emotionala cu manifestari dintre cele mai
complicate , exaltarea , situatiile frustrante resimtite acut sau anxietatea puternica , toate sunt surse
ale unei instabilitati accentuate, dar care treptat se transforma intr-un echilibru relativ, ca urmare a
transformarii intregii personalitati.Si daca in acest moment nu intervin factori care sa-l perturbe ,
echilibrul fragil va fi inlocuit de unul superior celui dinainte, care va permite viitorului adult sa se
adapteze social , sa-si formeze idealuri si aspiratii.

II.Unde, cine si ce comunica

Factorul probabilistic reprezentat de ereditate este modelat , unde in alta parte decat in
familie, acolo unde individul inca de la nastere vine in contact cu noul mediu.Intrega literatura de
specialitate recunoaste rolul fundamental al familiei in ceea ce individul are sa devina. Daca unii
autori considera ca familia are drept functie fundamentala si exclusiva socializarea primara in
scopul integrarii sociale si a securitatii emotionale, altii nu scapa din vedere functia culturala a
familiei referindu-se la rolul sau educogen.Astfel familia „prima instanta de socializare” exercita o
influenta imensa asupra personalitatii individului.Inteleasa ca mod de interiorizare a normelor si
valorilor unanim acceptate, socializarea este „un proces fundamental prin care orice socirtate isi
proiecteaza , reproduce si realizeaza prin conduite adecvate ale membrilor sai , modelul normativ si
cultural „.(Banciu, Radulescu 1987)
Comunicarea de toate tipurile care se realizeaza la nivelul familiei, „matricea care imprima
adolescentului cele mai importante si durabile trasaturi caracteriale si morale „( Bernstein, 1978),
poate in cele mai nefericite , dar extrem de reale cazuri sa conduca la „socializarea negativa”, adica
sa promoveze alte norme si valori decat cele acceptate :vagabondaj, furt , infractiuni, etc.
Multi dintre parinti neglijeaza aspectul comunicarii cu propriul copil , in special varsta la
care adolescentul are nevoie de suport emotional mai mult ca oricand, astfel incat sa poata traversa
intr-o maniera cat mai echilibrata „cea mai tulbure perioada din viata lui”.Ca sa-si poata proteja
copilul in fata unro pericole , inclusiv in fata pericolului reperezentat de droguri, orice parinte ar
trebui in primul rand sa exploateze nevoia de comunicare a adolescentului care atinge cote maxime
in aceasta perioada.
Atunci cand adultul pentru cateva clipe isi deschide sufletul in fata copilului nu face altceva
decat sa deschida „poarta comunicarii” cu copilul sau.Poate sa afle aspecte fascinante din viata
adolescentului , poate sa-i descopere unele calitati sau unele neajunsuri.Respectand nevoia
exacerbata de intimitate si autonomie specifica varstei adolescentine , parintele poate sa previna
consumul de droguri, excluzand desigur incurajarea acestui fenomen prin puterea propriului

68
exemplu, neangradind afirmarea de sine a adolescentului , dar cunoscandu-i prietenii si preocuparile
din timpul liber.
Desigur ca nu pentru toti parintii de adolescenti este facila relationarea cu copil aflat la varsta
razvlatirii , a nemultumirii si a intolerantei extreme.
Cu toate acestea , atunci cand nu se poate apela la un specilist care sa intervina in fluidizarea
comunicarii, orice parinte ar putea sa-si aminteasca de propriile nevoi de comunicare din perioada
„ingrata” si astfel sa incerce sa acopere aspectele comunicationale, de care el , la randul sau , a fost
privat.
De multe ori empatia inteleasa ca modalitate de a percepe „cu acuratete cadrul intern de
referinta al altuia”, „ca si cum „ ai fi cealalta persoana , dar fara a pierde conditia de „ca si cum” nu
este exploatata indeajuns.Extrem de multe situatii aparent complicate pot fi bine solutionate daca
exista o comunicare empatica intre parinte si adolescent.

III.Terapia de familie pentru tulburarile provocate de folosirea substantelor

Factorii de familie au fost intotdeauna puternic legati de problema abuzului de

substante, factori relationali , precum legatura parinte-adolescent prezicand in mod
constant folosirea drogurilor de catre adolescenti, in toate culturile . Practicile
parentale inadecvate ,precum lipsa de supraveghere, comunicare slaba, atitudinea fata
de consumul de droguri, dar si factorii maritali, precum stategiile modeste de abordare
ale partenerilor, patternurile de comunicare negativa sunt asociate cu folosirea
frecventa a drogurilor de catre consumatori.
Ultimele abordari in ceea ce priveste tratamentul abuzului de droguri au
testat multi-sistemele , modelele integrative bazate pe familie concepute sa
altereze ecologia vietii adolescentilor care abuzeaza de droguri , precum
schimbarea patternurilor maladaptative ale familiei , sedintele la domiciliu ,
managementul cazului si lucrul extra familial in domeniile scolii , muncii si
implicarii legale.
Exista un sprijin empiric puternic pentru eficienta comparativa a terapiei bazate
pe familie in reducerea folosirii drogurilor de catre adolescenti si cresterea functiei
de adaptare intr-o serie de procese clinice bine controlate, interventiile bazate pe
familie fiind considerate ca avand efecte superioare de la pre la post-tratament in ce
priveste nivelurile folosirii drogurilor de catre adolescenti in comparatie cu terapia
individuala, terapia de grup cu adolescenti si consilierea psihoeducatinala a familiei
privind drogurile.In aceste sens s-a demonstrat ca exista efecte pozitive pe termen
lung pana la 19 luni dupa terminare asupra functionarii , performantei scolare ,
simptomatologiei comorbide si delicventei.
Terapia de familie multidimensionala s-a focalizat asupra dezvolatarii si
perfectionarii empirice, inca din 1985 , fiind reorganizata in forma uneia dintre cele
mai promitatoare interventii , in unul din tratamentele cuprinzatoare ,
multicomponente , derivate teoretic si sustinute empiric privind abuzul de droguri la

69
adolescenti.TMDF este eficienta in comparatie cu tratamentul individual cognitiv-
comportamental, tratamentul grupului de egali si modelele de educatiei a familiei in
reducerea semnificativa a consumului de droguri si a problemelor aferente pana la un
an dupa tratament.
Interventiile pentru abuzul de substante la adolescenti au facut pasi importanti
in ultimele doua decenii, in special in zona alcoolismului , cercetarile recente
focalizandu-se asupra dezvolatarii si tesatarii stagiilor angajarii, concepute sa
mabilizeze sprijinul natural si sa foloseasca parghiile din cadrul familiei pentru a
motiva pe cei care abuzeaza de substante sa vina la tratament.

IV.Aspecte psihologice ale dependentei de droguri in dinamica relatiilor de familiale

Dependenta de drog apare ca substitut al unei dependente afective primare.In

termeni psihanalitici am putea spune ca incheierea relatiei de dependenta copil-mama
nu s-a realizat inca , copilul fiind in faza de negare , de refuz al diferentierii.In acest
sens sens , teoria psihodinamica privind etiologia dependentei de droguri pleaca de la
o ipotetica slabiciune a ego-ului si a super-ego-ului viitorului toxicoman rezultate din
introiectia unei figuri materne ambivalente si a uneia paterne inconstiente.
Subiectul se afla intr-o stare de conflict, aparand astfel modificari de caracter,
de aspect fobic si obsesional, de unde componenta complusiva a comportamentuluide
consum de droguri.
Recunoastem aici desigur persoanele dizarmonice, lipsite de echilibru interior,
incluse de psihiatria clasica in categoria „psihopatilor” mai ales cele „borderline” ,
structura de personalitate adesea regasita la toxicomani.Chiar daca drogul intra intr-o
ecuatie mai larga de probleme familiale cu o mare componenta emotionala , la cei cu
aceasta stare conflictuala profunda , el devine singurul substitut al satisfactiei
impulsurilor bazale rareori gratificate de catre mama si raspunde unor nevoi, nu mai
putin acute si profunde, pe care constiinta pericoluluisi sentimentul vinovatiei nu o
pot contracara.Nu drogul este problema , ci tentativa de autosalvare care esueaza ,
individul ajungand sa afle ca asa va fi mereu.
In literatura de specialitate s-a discutat despre relatiile patogene din
familie si dependenta de droguri.Astfel putem sa structuram dinamica familiala
perturbata in 4 categorii generale :

familia cu manifestari de violenta parentala si abuzul asupra copilului viitor
toxicoman

familia „intruziva” generatoare de anxietate si „pseudo-identitate” la copil

familia „secretoasa” si cu parinti lipsiti de disponibilitate afectiva si de
comunicare

70

familia total „inconstienta si nesigura” cu „disolutia ierarhiilor” in rolurile
parentale
Cautand sa descoperim un nucleu comun tuturor tipologiilor familiale ale
dependentului de droguri , putem spune ca episodul toxicoman este corelat cu nevoia
de crestere , cu asumarea cresterii si cu deturnarea de la crestere.Comunicarea in
cadrul unei familii cu un membru toxicoman este grav perturbata : incapacitatea
acestor persoane de a-si comunica propriile nevoi si de a le asculta pe ale altora poate
fi corelata cu deturnarea de la crestere.
In urma experientei sale clinice cu familii de toxicomani , psihologul
Gianfranco Cecchin a identificat un pattern foarte important , specific acestui tip de
familie.Este vorba de existenta unei relatii foarte puternice intre pacient si mama sa
sau intre pacient si alta persoana care are rolul mamei.Dupa Cecchin , aceasta relatie
mama-toxicoman este singura care rezista si atunci cand acesta paraseste
familia.Toxicomanul poate conta fara limite pe mama sa.Mama se situeaza pe pozitia
de salvator al fiului in raport cu tatal.Toxicomanii formeaza adesea cu parintii sau cu
bunicii lor aliante intergenerationale foarte puternice .Aceste fenomene nu sunt decat
capcane care intretin scenariul atasamentului.Unul din parinti profita de aceste
manevre transgenerationale intr-o maniera inconstienta pentru a se folosi de unul din
copii contra celuilalt parinte.
Se propun 6 aspecte importante ale dinamicii familiale asupra carora se poate
actiona in vedrea optimizarii functionarii familiei , si implict, a maturizarii membrilor
acesteia.
Familia trebuie privita sistemic , prin prisma principiului fundamental „fiecare
interactioneaza cu fiecare”.In acest sens , Epstein si colaboratorii sai de la Butler
Hospital, in Providence, au pus la punct un „Mc Master Model „ care evidentiaza 6
dimensiuni majore pentru functionarea familiei:
1.Capacitatea familiei de a rezolva probleme:
-identificarea corecta a problemei
-comunicarea problemei persoanelor care fac parte di familie sau persoanelor care nu
fac parte din familie
-luarea in considerare a solutiilor alternative disponibile
-alegerea unui plan de actiune potrivit
-punerea in actiune a planului
-evaluarea acestuia
2.Comunicarea .Stilul comunicational se dovedeste a fi de maxima importanta in
stabilirea gradului de functionare a familiei
-comunicarea functionala se caracterizeaza prin claritatea mesajelor verbale, coerenta
intre verbal si non-verbal , congruenta intre mesajele diferitilor membri, capacitatea de
meta-comunicare
-comunicarea disfunctionala este caracterizata prin confuzia mesajelor, disonanta intre
verbal si non-verbal , incongruenta intre comunicarea diferitilor membrii, rupturile ,

71
raspunsurile in locul celorlalti , mesajele contradictorii, injonctiunile paradoxale ,
dublu mesaj.
3.Roluri
-roluri familiale necesare la nivelul cuplului parental si al relatiei parinte-copil
-roluri specifice, adaptate sau neadaptate
4.Climatul afectiv.Legaturile afective sunt cel mai bun garant al coeziunii grupului
familial.Aceasta dimensiune se refera la capacitatea familiei de a reactiona la diferiti
stimuli prin emotii adecvate sau neadcvate
5.Angajamentul afectiv
-absenta angajamentului
-angajament ce nu implica emotia
-investirea narcisista
-angajamentul empatic
-supraimplicarea
-investirea simbiotica
6.Controlul comportamental.Reteaua de reguli
-controlul subtil
-controlul rigid
-controlul haotic

Hellinger Bert a elaborat o metoda terapeutica de interventie in familie pe baza

constelatiilor familiale – „obiectivul unei constelatii nu este acela de a elimina un
simptom , ci de a reda unei persoane locul sau in familie asa incat sa se poata reintegra
cu toata energia sa pozitiva”.Concret psihologul trebuie sa il ajute pe toxicoman sa isi
gaseasca locul in familie , iar pe familie sa il primeasca .In acest sens se postuleaza
urmatoarele reguli ale sitemelor familiale, de care ar trebui sa tina cont orice specialist
care lucreaza si cu familiile dependendentilor de droguri :

Intr-un sistem familial fiecare este legat de celalalt

Fiecare are dreptul de a apartine la sistemul familial

Fiecare membru al familiei are locul si rangul sau

Membrii exclusi sunt intotdeauna reprezentati

Rezumat
Personalitatea consilierului reprezinta instrumentul esential al interventiei, fiind modelul implicit
de gestiune a situatiilor problematice de viata. Capacitatea de gestiune afectiva si cognitiva a
consilierului este reflectata de capacitatea .de a-si accepta propriile experience, de atitudinea
pozitiva, de capacitatea de angajare in relatie, de a se lasa perceput de ceilalti asa cum este, de a
accepta responsabilitatea pentru propriul comportament, de a avea aspiratii realiste si de a-si

72
constientiza sistemul de valori. Valorile consilierului nu pot fi total reprimate intrucat sunt exprimate
atat de elementele de cadru, cat si de reactia consilierului la continutul problematicii. Valorile
consilierului nu pot fi constient exprimate intrucat aduc atingere procesului de autoevaluare necesar
individuarii clientului. Analiza si sinteza corpului teoretico-tehnic se face prin personalitatea
consilierului care ,,construieste" realitatea clientului.

Concepte reprezentative
- personalitatea consilierului: element esential de cadru, filtrul §i factorul
integrativ al ansamblului tehnico-teoretic al consilierii;
- valorile consilierului: modalitate in care consilierul pretuieste obiecte
sau fapte, ceea ce exercita o anumita influenta asupra cadrului consilierii.

Personalitatea consilierului
Eficienta consilierului se distribuie in functie de urmatoarele dimensiuni: => structura si dinamica
personalitatii; => modalitate de raportare la corpusul teoretico-tehnic.
Eficienta consilierului este rezultatul:
flexibilitatii consilierului in abordarea problematicii clientului; capacitatii de implicare non-
defensiva in relatie; capacitatii consilierului de a realiza o sinteza teoretico-tehnica adecvata.
Sub acest aspect trebuie sa avem in vedere ponderea pe care o are domeniul teoretico-tehnic in
care este format consilierul. In situatia in care consilierul a fost beneficiarul unei formari
riguroase intr-unul din domeniile psihoterapiei, va utiliza cu precadere instrumentele
dobandite cu aceasta ocazie. Instrumentarul de care dispune in urma propriei formari va fi
considerat ca maximal eficient, cu adaptarile necesare pentru a fi util in domeniul consilierii,
iar consilierul va folosi doar intr-o maniera aditionala alte domenii teoretico-tehnice.
Eficienta nu trebuie inteleasa ca o miscare oscilatorie intre teorii si tehnici. Recomandarea
holismului se refera in special la flexibilitatea non-defensiva a consilierului care nu creeaza dintr-o
teorie sau tehnica o reduta in care se simte securizat in fata diferitelor tipuri de interactiune cu
clientul. Consilierul eficient este eel deschis, relaxat si apt spre a gandi si actiona tehnic conform
celei mai bune solutii. Tabelul de mai jos reda diferitele comportamente ale consilierului si eficienta
acestora.
In 1964, Asociatia pentru Formarea si Supervizarea Consilierilor (The Association for Counselor
Education and Supervision) s-a referit la urmatoarele sase calita|i necesare:
=> capacitatea de a acorda incredere fiecarui individ; => respectarea valorilor
individuale; => interes pentru lume; => deschidere; =^> intelegere de sine; =>
dedicare profesionala.
Dincolo de diferitele calitati ale consilierului si de tehnicile detinute, elementul esential al
demersului consilierii este personalitatea consilierului inteleasa ca instrument care
permite dezvoltarea personalitatii clientului.
Eficienta procesului este sustinuta totodata in mod special de atitudinea consilierului fata de client.
Succesul este obtinut in masura in care:
=> clientul este perceput ca independent, capabil de reus.ita si de a-si
orienta viata;
=> consilierul se percepe pe sine ca non-dominant §i altruist. Personalitatea consilierului este unul
dintre elementele de cadru esentiale intrucat se constituie intr-un model pentru client. Mesajul de
fond pe care il emite personalitatea consilierului se refera la chiar problematica constituita in
obiect al consilierii: consilierul a reus.it sa isi negocieze diferitele probleme personale. Intrucat a
putut sa isi orienteze viata spre sensul unei existente eficiente, poate sa se indice ca ghid pentru
client. In acest plan reiese, din nou, importanta factorului afectiv §i a raportului cu eel ra|ional.
Capacitatea consilierului de a fi putut depasi problemele specifice existentei sale presupune un
bun indice de flexibilitate atat la nivel afectiv (irafional), cat s,i rational.
Din punct de vedere rational, al modalitatii de gestiune a ipotezelor privind problemele aduse
in discutie de client consilierul poate adopta urmatoarele atitudini:

73
 aderare de tip non-conflictuala. Consilierul adopta o unica ipoteza de lucru sau sistem teoretic
dupa care isi orienteaza demersul.
Consilierul este consecvent orientarii initiate pe care o pastreazaindiferent de evolutia clientului;
schimbare de tip non-conflictuala. Consilierul schimba ipotezele de
lucru §i fundamentele teoretice indiferent de evolutia relatiei §i a clientului; atitudine defensiv-
evitanta. Este consecinta nevoii consilierului de a evita anumite problematici pe care nu este
pregatit sa le negocieze (cu sine). Atitudinea defensiv-evitanta va genera o abordare
seductiva a clientului care va bloca avansul demersului; atitudinea hipervigilenta-
hiperperseverenta. Este specifics unei personalitati de tip anxios a consilierului care nu
poate sa faca o selectie, din ansamblul de teorii §i ipoteze, a celor care sunt adecvate realitatii
clientului. Consilierul ramane in expectativa din nevoia de distan|are s.i neimplicare in relatia
cu clientul; atitudinea vigilenta. Consilierul detine un optimum motivational care sa-i permita
eficienta cognitiva (sustinuta afectiv), fara a avea nevoie de perfectionism. Din perspectiva
rationala, ceea ce am denumit ,,atitudine vigilenta" este recomandata unei interventii
eficiente.
Eficienta este determinata insa de personalitatea consilierului in ansamblul sau §i este indicata
de urmatoarele elemente56:
1. Capacitatea de a accepta propriile experiente. Se refera la persoanele care nu incearca
sa isi reprime reac^iile afective si isi accepta viata afectiva a§a cum este. Sunt deschise spre ele
insele, fara neaparat a se descoperi. Educatia determina individul sa se indeparteze si sa isi
reprime expresia afectiva - furia, resentimentul, frustrarea, melancolia. Acceptarea acestor afecte
permite existenta unui comportament relaxat s.i neconstrans. Consilierul este astfel in masura sa
decida constient modul in care sa se manifeste si nu sa fie stapanit intr-o maniera incon§tienta de
propriile afecte. Capacitatea de acceptare a propriilor afecte este determinata de existenta in viata
personala a unor modele de acceptanta §i inexistenta unor situatii punitive determinate de
acceptarea afectelor. Consilierul are un efect benefic asupra clientului atunci cand eel din urma
simte ca ii sunt acceptate sentimente, chiar daca acestea sunt negative. Acordarea dreptului de a
resimti sentimente negative are efecte mai bune decat argumentarea lipsei de eficienta a trairii
sentimentelor negative. 2. Gdndire §i atitudine pozitiva fa\a de lume. Este o consecinta a
capacitatii consilierului de a-§i gestiona eficient propriul destin, de a avea o imagine de sine
congruenta si stabila. Acest tip de atitudine se obtine prin travaliul formativ necesar consilierului
eficient.
3. Capacitated de angajare in relate. Consilierul are capacitatea de a trai si accepta intr-o maniera
neposesiva sau evaluativa sentimentele si opiniile clientului. Personalitatea clientului este
acceptata cu o minima conditionare. In majoritatea cazurilor personalitatea celuilalt determina
senzatii de disconfort sau angoasa. Exista teama ca experimentarea libera a emotiilor produse
de celalalt poate fi periculoasa intrucat ,,cineva poate profita de noi, ne poate rejecta". De
aceea, atitudinea comuna este aceea de a pastra distanta. Consilierul este mai putin reactiv la
riscurile angajarii in relatii intrucat cunoaste avantajele valorilor castigate prin intermediul
celuilalt. Astfel exista o mare libertate in alegerea si dezvoltarea
relatiilor.
4. Capacitatea de a se lasa perceputi de ceilalti a$a cum sunt. Aceasta este o consecinta a
acceptarii propriilor sentimente si nevoi. Persoanele autentice sunt cele care nu mai au
nevoie sa impuna celorlalti reprezentari de sine care nu le apartin. Nu trebuie sa pretinda
cunoastere acolo unde nu stiu, nu trebuie sa fie amabile atunci cand resimt ostilitate, nu
trebuie sa para increzatoare atunci cand se simt nesigure. Sunt libere sa isi exprime
atitudinile si sentimentele asa cum sunt. Sustinerea unei imagini de sine care este diferita de
cea reala are importante costuri energetice. Energia consumata in mentinerea unor false
imagini de sine poate fi canalizata spre rezolvarea de probleme. Consilierul eficient este
congruent cu sine prin concordanta dintre comportament si atitudini, dintre afecte si valori.
Decalajul dintre gandire si traire este perceput de client care devine, la randul sau, defensiv.

74
 Sentimentul de autenticitate pe care il inspira Consilierul permite construirea unei relatii
suportive cu clientul.
5. Capacitatea de a accepta responsabilitatea pentru propriul comportament. Acceptarea
propriilor slabiciuni si esecuri permite consilierului sa nu mai atribuie celorlalti
responsabilitatea pentru propria viata. Chiar daca via^a este determinata de factori care nu pot fi
supusi controlului, consilierul se considera, in mare parte, agentul propriului destin.
Cunoscandu-si puterea si limitele in determinarea imprejurarilor de viata, consilierul este
liber in a-si alege comportamentul, a se conforma sau nu anumitor norme. Consilierul poate
accepta critica intr-o maniera constructive si nedefensiva.
6. Capacitatea de a avea aspiratii realiste. In mod obisnuit succesul
gratifica si creste nivelul de aspirate, in timp ce esecul il scade, in
scopul de a proteja individul de realizari prea facile sau de esecuri
repetate. Deseori acest mecanism nu este operativ si individul nu isi
apreciaza corect scopurile, fixand obiective prea inalte, foarte greu
realizable sau prea modeste, cu mult sub capacitatile reale. In
ambele cazuri rezulta esecul. Consilierul poate sa isi fixeze scopurile
cu obiectivitate, fund constient de propriile calitati.
7. Conqtientizarea sistemului de valori. Consilierul isi cunoaste
propriile standarde si poate decide in raport cu sistemul sau de
valori. Constientizarea propriului sistem de valori permite orientarea
eficienta a vietii si evitarea comportamentelor cu efect negativ.

Elemente de axiologie
Axiologia este disciplina filosofica interesata de studiul genezei, interactiunii, ierarhizarii valorilor.
Valoarea se intemeiaza pe relatia sociala, prin raportarea si corespondenta obiectelor sau faptelor cu
trebuintele mediului sociocultural. De aceea, criteriile axiologice sunt dinamice si determinate de
evolutia mediului pe care il sustin. Valorile servesc mediului sociocultural, in genere, si cadrului
consilierii, in speta, drept puncte de referinta in decizie si actiune. Sursele valorilor sunt diverse si
necesita, pentru a-si exersa influenta, perioade inde-lungate de timp, se structureaza si consolideaza
pe parcursul vietii in procesul enculturatiei.
La nivel generic, valorile sunt echivalente: niciun set de valori nu poate fi considerat a fi superior
altui set de valori. Cu toate acestea, consilierul define propriul sistem axiologie care se exprima in
procesul consilierii. Procesul consilierii este eficient in conditiile in care exista un anumit grad de
asonan^a axiologica intre consilier si client - un optimum de asonanta intre sistemele axiologice. In
situatiile extreme in care fie sistemele axiologice sunt foarte apropiate, fie foarte indepartate, procesul
consilierii nu este eficient.
Pozitiile consilierului in raport cu sistemul axiologie se distribuie pe axa represiv-expresiv:
1. Represie axiologica pentru a nu periclita capacitatea autoevaluativa a clientului: consilierul este
neutru axiologie, nu impune nicio valoare. In consecinta, vor fi avute in vedere exclusiv valorile
clientului, in timp ce consilierul nu isi va revela pozitia in nicio situatie. In
procesul consilierii clientul trece de la o evaluare exterioara a situatiei, operata de ceilalji, la
una interioara, la auto-evaluarea situatiei. De aceea, orice valoare impusa de consilier poate marca
negativ procesul autoevaluativ.
2. Expresie axiologica in vederea contracararii deviatiilor clientului:
consilierul i§i indica explicit valorile. Neutralitatea axiologica este
inteleasa, in aceasta situatie, ca o defectuoasa sustinere a clientului in
orice fel de Tntreprindere, chiar in cele aflate la limita legalitatii. In
consecinta, clientul poate intelege faptul ca este sustinut de consilier
in orice tip de comportament, implicit si in cele socialmente
inacceptabile.
3. Represia axiologica este imposibila, iar expresia trebuie
constientizata: schimbul de valori intre consilier si client este
implicit si antrenat de continutul demersului consilierii, de

75
 necesitatea producerii unei schimbari, inclusiv la nivel axiologic.
Clientul va fi sustinut in constientizarea valorilor sale, cu masura in
care consilierul a reusit sa intre in raport cu sistemul sau axiologic.
Important este nu sistemul axiologic in sine, ci raportul individului
cu acesta. Daca valorile sunt con§tientizate, clientul, cat s.i
consilierul, sunt liberi sa refuze sau sa accepte orice perspectiva
asupra vietii.
4. Represia axiologica este imposibila, dar influenta produsa prin
expresie nu trebuie sa fie deliberata: dincolo de continutul
demersului consilierii, valorile consilierului sunt exprimate la nivel
de cadru in etica profesionala, in scopurile si metodele procesului. In
consecinta, neutralitatea axiologica este imposibila, iar sistemul de
valori al clientului va fi influentat si modificat in raport cu eel al
consilierului. Influenta nu va fi sustinuta de consilier intr-o maniera
deliberata, ci se va produce implicit.
Principala valoare necesara consilierului este libertatea, valoare care permite alegeri creative si
responsabile.
Acceptarea clientului reprezinta premisa oricarui demers de schimbare, dezvoltare si optimizare.
Capacitatea de acceptare a clientului, element esenfial al demersului consilierii, se intemeiaza pe un
just raport al consilierului cu sistemul sau axiologic. Consilierul respecta valoarea individuals a
clientului fara a-1 conditiona si aduce la un alt sistem de valori: ,,lti recunosc valoarea daca ...".
Clientul nu se va simti acceptat in situatia in care consilierul se raporteaza defensiv la acesta prin
ignorarea, izolarea sau tolerarea anumitor aspecte dificil de aprobat de consilier. Capacitatea de
acceptare a clientului este o consecinta a perceperii si reprezentarii clientului ca individ uman valoros
si pozitiv in esenta sa, care are capacitatea de a alege, decide si conduce viata in mod voluntar.
Clientul este acceptat pentru ceea ce reprezinta in sine: un individ unic prin maniera in care gandeste
si traieste lumea.
In consecinta, recunoasterea, demnitatea si valoarea personals a clientului se fundamenteaza pe
perceperea personalitatii acestuia in intregul sau cu:
calitatile si defectele sale;
atitudinile sale concordante sau discordante cu cele ale consilierului; trairile sale adaptative
sau defensive.

Elemente de epistemologie
In analiza modalitatii de raportare a consilierului la corpul teoretico-tehnic este utila o
perspectiva epistemologica. Epistemologia, stiinta a cunoasterii stiintifice, propune urmatoarele
interogatii:
Cum putem cunoaste realitatea ?
Care sunt resorturile prin care avem acces la realitate ?
Consideram ca in incercarea de conturare a unui raspuns este necesara
expunerea principiilor pe care se construieste demersul. In cazul de fata,
in care ne referim la modalitatile de cunoastere nu a realitatii in genere,
ci a realitatii clientului in special, este util apelul la:
principiul auto-referintei - orice teorie este o incercare de
,,constructie" a lumii, in care este exprimata dinamica
personalitatii subiectului cunoscator;
principiul ignorantei - cunoasterea tinde intotdeauna asimptotic
spre realitatea obiectului de cunoscut;
principiul incertitudinii - nu pot fi cunoscute simultan la acelasi
nivel mai multe elemente;
principiul relativitatii - orice teorie si perspectiva este relativa si
falsificabila.

76
In aventura cunoasterii, fiinta umana, subiect al cunoasterii, a parcurs diferite etape ale decentrarii si
pierderii treptate a statutului de axis mundi. Rupturile epistemice si abruptele schimbari
paradigmatice au devenit evenimente obisnuite in avansul teoretic. Acest fapt a pus problema
modalitatii in care individul uman ,,construieste" realitatea, intrucat realitatea obiectiva nu poate fi
decat aproximata, ramanand intotdeauna un important rest. $i aceasta cu atat mai mult, cu cat
instrumental cunoasterii este insusi psihismul nostru, situate in care orice stare de fapt (in
acceptiunea lui Ludwig Wittgenstein57) este transpusa, in procesul cunoasterii, intr-un eveniment
psihic. Psihismul, lumea interna a individului, reprezinta sursa oricarui model al realitatii.
Urmatoarea intamplare, atribuita lui Bertrand Russell, pune problema limitelor cunoasterii si a
modelelor realitatii . Dupa ce cunoscutul ganditor a conferentiat pe tema sistemului solar, o
respectabila doamna a avut urmatoarea reactie: ,,Prostii, lumea este sus$inuta pe spatele unei broaste
testoase gigantice". Russell intreaba: ,,§i broasca testoasa pe ce sta ?". ,,Sunteti perspicace, tinere!"
raspunde doamna: ,,Broasca testoasa care sustine pamantul sta pe alta broasca testoasa si asa pana
jos". Istoria ne starneste zambete, intrucat ne consideram astazi aparati de asemenea erori in
cunoasterea lumii.
Suntem oare atat de departe de modele de tip ,,broasca testoasa" ? Care este diferenta de fond dintre
modelul ,,broasca testoasa" si eel al big bang-ului ?
Se schimba o reprezentare cu alta, ambele putand fi clasate intr-un viitor dictionar al ignorantei.
Desigur, cea de a doua reprezentare, sprijinita pe modelele fizicii actuale, poate fi, sub anumite
aspecte, mai ferm sustinuta de proba realitatii.
Proba realitatii unui model este instrumentata prin intermediul intelectului -facultatea prin care
individul uman percepe si intelege realitatea inconjuratoare. Logica specifica intelectului este
cea simbolica. Limbajul simbolic se refera la realitatea imediat inconjuratoare, la obiectele care se
gasesc reciproc in relatii alcatuind stari de fapt. Insa pe masura ce cunoasterea iese din
granitele perceptiei starilor de fapt, pentru a trece prin teritoriul ratiunii, al logicii traditionale si al
limbajului notional (care nu se refera la obiecte, proprietati si relafii, ci la ceea ce sunt aceste obiecte,
la esentele lor), intram pe teritoriului speculatiunii5 . Logica speculativa §i limbajul categorial nu se
mai refera la obiecte si stari de fapt sau la ceea ce acestea au fost, sunt §i vor fi, ci la procesualitatea lor.
Ambele modele, eel al broastei testoase si al big bang-ului, sunt susjinute de logica speculativa si de
limbajul categorial, al carui obiect depaseste sau transcende timpul si spatiul actual.
Diferitele teorii despre psihism se situeaza atat in zona logicii notionale, cat si a celei speculative,
intrucat incearca sa aproximeze atat esenta obiectelor, cat si procesualitatea acestora. Ceea ce ne
intereseaza insa sunt consecintele situarii teoriilor pe care se fundamenteaza domeniul consilierii in
spe^a in zona logicii speculative. Teoriile fundament ale consilierii sunt teorii in care subiectul
cunoasterii este §i obiect al cunoasterii. Anumite teorii (spre exemplu cea psihanalitica), transcend
timpul si spatiul intrucat incearca sa ofere un model al categoriei de spatiu-timp. Psihanaliza, pentru
a continua unul dintre exemplele posibile, indica faptul ca spatiul si timpul exista la nivelul
proceselor secundare ale Eului, care este responsabil si cu testarea realitatii, in timp ce procesele
primare ale Se-ului transcend timpul, spatiul, in genere principiile notionale.
Consecinta de interes a situarii teoriilor fundament ale consilierii in zona logicii speculative pune
problema modalitatii in care consilierul adera la sau respinge modelul teoretic. §i aceasta, cu atat mai
mult, cu cat trebuie avuta mereu in vedere limita oricarei teorii. Relatia de incertitudine postulata de
Werner Heisenberg in microfizica este ilustrativa in acest sens: a cunoa§te mai adecvat
caracteristicile unui anumit obiect inseamna a determina imprecis caracteristicile unui alt obiect
din campul cunoasterii.
Teoria furnizeaza date si aproximeaza prin generalizare, faciliteaza infelegerea fenomenelor
complexe, prezice acolo unde limitele psihice (afective si cognitive) ale cercetatorului (consilierului)
intervin. Teoria si modelul teoretic reprezinta un tip de abordare sistematica a problemei. Teoria
propune principii, discurs metaclinic. Saltul din palierul speculativ al teoriei in eel al starii de
fapt, al obiectului - in speta al clientului - este abrupt. Realitatea clientului este frecvent dificil de
inteles. Consilierul ,,construieste" personalitatea clientului din sursele de informatie diferite oferite
de acesta. Este vorba despre informatii factuale, explicite si de informatii de profunzime care sunt
receptate pe canale implicite care nu mai tin de capacitate rationale. Cand experienta realitatii nu face
inteligibil un subject, consilierul recurge la teorie in scopul de sprijin nomotetic, categorial.

77
 Efectele acestui recurs sunt evidente: palierul -omotetic, categoria este repulsiva specificului,
individualului, individului. In arborele neoplatonicianului Porphyries ,,sufletul individual",
individul, se afla la extrema ,,sufletului universal", a categoriei.
Avand in vedere aceasta bresa (care de altfel este dramatic resimtita de studentul in domeniul
psihologiei), ne intrebam- prin intermediul carui determinism alege consilierul o teorie, respinge
integral o alta in demersul de cunoas.tere §i sustinere a clientului?
Se pot identifica circa o suta de directii si perspective psihoterapeutice care exercita o influenta
teoretica sau tehnica asupra consilierii. Procesul consilierii, in perspectiva multitudinii aporturilor
tehnico-teoretice, apare ca un domeniu heteroclit dificil de unificat prin multitudinea de scopuri,
concepte sau fundamente filosofice. Acest fapt a concurat, desigur, la dificultatea afirmarii
consilierii ca domeniu independent al actiunii psihologice.
Diversitatea aporturilor tehnico-teoretice poate constitui un avantaj in sensul in care efortul de
sinteza se inscrie in sprijinul directiei idiografice, al relatiei cu individul inteles in unicitatea sa.
In masura in care directiile teoretice sunt integrate §i aplicate in mod complementar si adecvat,
procesul consilierii poate castiga autonomia si locul singular in cadral demersului psihologic. Dar
acest enunt pare de domeniul dezideratului.
In demersul de sinteza a teoriilor este usor de operat cu similitudini. Dincolo de diferentele
specifice, teoriile care fundamenteaza consilierea prezinta elemente comune precum:
- posibilitatea de a sustine schimbarea;
- necesitatea rezolvarii conflictelor aparute in trecut;
- importanta modalitatii de raportare la viitor.
Cum pot fi insa integrate teorii care ,,separa" realitatea ? Sa luam exemplul modalitatii in care
diferitele teorii care fundamenteaza domeniul consilierii aproximeaza natura umana.
Perspectiva existentialista ofera o imagine mai consistenta a naturii umane decat reiese din
perspectiva comportamentala. Perspectiva existentialista infatiseaza individul ca fiind liber in
alegere si comportament. in timp ce perspectiva comportamentala il indica drept dependent s.i
conditional de factorii externi.
Efortul preluarii anumitor elemente din fiecare teorie. in sensul unei abordari holistice, este in
aceste conditii dificil < stinut. Tendinta indreptatita a cercetatorului s.i in speta a consili • • ~ste
de a-si centra interesul spre anumite teorii. Acest fapt este pozitiv in masura in care
alegerea nu este una de tip defensiv, marcata de calea cea mai simpla spre domeniu, dar si in
acest caz modelul, idealul teoretic va fi determinant.
Orice teorie a fost conceputa de un individ si se inscrie in modalitatea in care acesta a re-construit
lumea, constructie acceptata la un moment dat s.i de alti indivizi, subiecti ai cunoasterii din acel
domeniu. Resorturile imaginarului epistemic, §tiintific, sunt reglate de psihismul constient, dar
in special de eel incon§tient. Insight-ul, momentul ,,aha!" poarta marca reorganizarii informatiei la
nivelurile profunde ale personalitatii.
Apetenta pentru o anumita teorie se afla in relatie cu gradul de asemanare dintre structura si
dinamica psihica a creatorului de teorie cu cea a beneficiarului, a aspirantului la cunoa§terea acelei
teorii. Cu alte cuvinte si in cazul formarii in domeniul stiintei modelul sj idealul sunt
elemente determinante. Consilierul va prelua teoriile care ii par consistente sub aspect
cognitiv, dar care in fapt sunt sustinute de structura si dinamica personalitatii sale in ansamblu
prin similaritati cu personalitatea creatorului de teorie, devenit ideal.
Personalitatea consilierului reprezinta filtrul sj factorul integrativ esential al teoriei si tehnicii
importate in domeniul consilierii. Eficienta consilierului se afla in directa relatie cu existenta
unui punct de vedere sistematic si integrativ asupra fundamentelor si tehnicii consilierii -
sistematica reprezentativa in ultima instanta pentru structura §i dinamica personalitatii sale.
Eficienta consilierii are ca premise capacitatea consilierului de a intelege si ordona o mare cantitate de
informatie: modalitatea in care clientul se percepe, sentimentele si cognitive sale. Acest demers
este oriental de teoria prin care consilierul intampina realitatea clientului.
Procesul constituirii propriei teorii este un demers permanent prin remanierile operate prin
experienta cu clientul §i prin tranzienta personalitatii consilierului.

78
 Prima etapa, cea analitica, in construirea propriei teorii se refera la familiarizarea cu diferitele
perspective asupra demersului consilierii, pe fondul propriei experience formative (recomandate
in domeniul unei psihoterapii).
Etapa sintetica presupune alegerea si asimilarea diferitelor elemente teoretico-tehnice
considerate consistente prin faptul ca sunt potrivite stilului consilierului. Desigur, fiecare -
onsilier isi va structura propria teorie prin motiva^ii situate la niveluri profunde ale personalitatii.
Luarea in considerare a acestui fapt este necesara. Din acest punct de vedere nu exista sinteze
teoretice bune sau rele, ci sinteze teoretice potrivite cu personalitatea consilierului. Nevoia de detinere
a celei mai bune tehnici-teorii este una defensive. Dupa cum si nevoia de a indica si impune solutii
pentru probleme clientilor este un fenomen comun dificultatilor mtampinate de consilierul aflat la
inceput. O astfel de greseala produce dependenta clientului si blocheaza procesul de individuare.
intrucat sinteza si integrarea elementelor de teorie si tehnica se realizeaza prin specificul personalitatii
consilierului, este deosebit de utila trecerea in revista, constientizarea modalitatii de raportare la
realitate. Este utila reflectia asupra: modalitatii in care este inteleasa natura umana - tendintele
inerente, libertatea individual^, rolul trecutului in starea actuala, a invariantilor personalitatii,
capacitatea de schimbare, relatia dintre traire, gandire si actiune;
- propriei personalitati - necesitatea unui demers psihoterapeutic personal. Personalitatea
consilierului este factorul determinant in reusita procesului - de aceea este necesar un anumit
nivel de coerenta in functionarea si structure personalitatii. In situatia in care clientul este
structural de un set de valori diferit de eel al consilierului, abilitatea de relatie poate fi pusa
sub semnul intrebarii. Consilierul trebuie sa poata contine la nivelul relatiei structuri de
personalitate diferite.
- motivatiei si scopurilor care orienteaza consilierul in activitatea sa; modalitatii de raportare la
sarcinile si rolul consilierului; stilului de consiliere care determine integrarea diferitelor
elemente teoretico-tehnice.
Stilul personal al consilierului se constituie la confluence dintre fundamentele teoretice si
personalitatea sa.
Stilul de consiliere nu este niciodata unul pur, ci poate fi regasit la interferenta a doua stiluri polare:
eel directiv si eel non-directiv. 1. Stilul directiv. Este caracterizat printr-o pozitie de putere a
consilierului care evalueaza si conduce demersul. Acest stil este unul de tip autoritar in care clientul
este determinat sa se modeleze conform personalitatii consilierului. Stilul autoritar al consilierii poarta
reflexele relabel de tip autoritar constituita intre parinte si copil, stil reflectat la nivelul social-politic
de anumite perioade istorice si regimuri. Stilul directiv-autoritar sustine implicit un model de
relatie coercitive cu valente punitive.
Stilul directiv-autoritar este unul de forta, istoric aflat la originea evolutiei directiilor terapeutice,
prin modelul hipnozei. Problematica trecerii de la stilul directiv-autoritar la eel non-directiv este de
interes antropologic.
In spatiul anglofon scoala antropologica moderna s-a afirmat, la inceputul secolului XX, pe
fondul reactiei fata de darwinism si evolutionism. Astfel, Malinowski, Rivers, Seligman, au parasit
tezele evolutioniste ale lui Morgan si Frazer, adoptand perspective func^ionaliste si difuzioniste.
Principalul fondator al scolii americane este Franz Boas (1858-1942). In textele sale a critical tezele
referitoare la opozitia dintre primitiv si civilizat, salbatic si copil, animal si uman, schitate de
evolutionism. Acest tip de demers se precizeaza, incepand din 1896, prin atitudinea ,,reactiva" fata de
Morgan si Tylor si prin critica metodei comparative. Ruptura fundamentals de vechea paradigma
practicata de Boas se refera la anti-evolutionism, anti-etnocentrism, anti-biologism si la determinism
cultural.
Declaratia programatica a relativismului cultural contine ideea potrivit careia, prin unicitatea sa, o
cultura nu poate fi evaluata in mod comparativ, ci doar in raport cu propriile valori si norme. Orice
credinta sau expresie a acesteia este lipsita de semnificatie si validitate in afara contextului sau specific.
Noua paradigma sustine faptul ca nu exista o realitate, ci multiple realitati determinate cultural prin
socializare. Antropologia, inteleasa in sens larg, se recomanda ca studiu al alteritatii - a-i gdndi pe
ceilalti. Travaliul re-prezentarii celuilalt a inceput cu necesitate printr-o miscare auto-centrica — a-i

79
gdndi pe ceilalti pentru a se gdndi pe sine - si s-a desfasurat asimptotic spre o pozitie alo-centrica —
a-i gdndi pe ceilalti pentru a-i intelege in sine.
Trecerea de la stilul directiv la eel non-directiv este sustinuta de abordarea relativista a clientului.
Lumea clientului este considerate diferita de cea a consilierului. In consecinta, interventia
directive, conforma personalitatii consilierului, nu este adecvata, intrucat mascheaza realitatea
diferita a clientului.
Trecerea de la stilul directiv la eel non-directiv este exemplar conturata de constituirea tehnicii
psihanalitice. Psihanaliza, ca stil non-directiv, se recomanda ca o terapie care functioneaza per via di
levare, pentru a folosi sintagma freudiana ocazionata de studiul lui Leonardo da Vinci,nu este
potrivita pentru orice client. Pentru a putea functiona incondi^ii de grup, unii clienti necesita
ajutor individual;rolul consilierului in situatia de grup este mai difuz in raport cu cadrul
individual. Consilierul trebuie sa se distribuie pe fiecare client, pe interactiunile sale, dar si pe
dinamica emergenta grupului.Comparativ cu cadrul individual, consilierul va aparea mai
putin,,prezent" fiecarui membru;dinamica de grup poate distrage sau Tmpiedica expresia
anumitorproblematici ale clientului;anumiti clienti pot Tntampina probleme in a dobandi incredere
in membrii grupului, ceea ce conduce la blocarea comunicarii; nu se poate afla cu siguranta ce gen de
problematica se abordeaza mai eficient in grup, in raport cu cadrul individual.
Relatia de tip suportiv constituita in cadrul consilierii este o relatie intensa si dinamica sustinuta
in special de palierul afectiv al consilierului. Abilitatea in domeniul comunicarii nonverbale este
un factor necesar consilierului eficient. Sunt prezentate caracteristicile unei comunicari eficiente
(empatie, autenticitate, neutralitate binevoi-toare, specificitate) si practici care afecteaza
comunicarea. Sunt reprezentate tehnici fundamentale folosite in consiliere: tehnica interogativa,
tehnica ascultarii, tehnica tacerii, tehnica reflectarii, tehnica sumarizarii, identificarea temei,
exprimarea si modelarea afectelor, interpretarea, confruntarea cu fluxul reprezentativ, rezolvarea de
probleme, tehnici gestaltiste (personalizarea discursului, trans-formarea intrebarilor in afirmatii,
asumarea responsabilitatii, jucarea rolului proiectat, tehnica scaunului gol), tehnici comportamentale
(desensibilizarea sistematica, contractul comportamental, modelarea sociala) si directii ale
optimizarii personale.

Concepte reprezentative
- tehnici de consiliere: totalitatea procedeelor aplicate de consilier intr-un
cadru specific pentru a sustine si favoriza cunoasterea de sine, autoac-
ceptarea afectiva, maturizarea si dezvoltarea resurselor necesare in
diferite domenii ale vietii clientului;
- relafie de tip suportiv: relatie in care clientul este sustinut in explorarea
senzajiilor si trairilor sale.

Relatia de tip suportiv

Relatia de tip suportiv este specifics psihoterapiei suportive, insa este recunoscuta ca dimensiune
esentiala a demersului consilierii. De aceea, OMS (1994) a considerat ca sinonim termenul de
consiliere cu eel de psihoterapie suportiva. Desigur, psihoterapia suportiva are ca subiect
personalitatea instabila, Eul slab structural si. in consecinta, nevoia marcata de dependents a
subiectului, in timp ce clientul consilierii nu este exclusiv aflat in aceasta zona a disfunctiei,
aflandu-se §i in aria nevoii de optimizare. Psihoterapia suportiva urmareste in special functia
protectiva a demersului in ordinea restabilirii unui echilibru psihic. In zona comuna cu
consilierea, psihoterapia suportiva are ca obiectiv adaptarea la mediul social prin imbunatatirea
abilitatilor de negociere si gestionare a conflictului. Relatia de tip suportiv este utila in situafiile de
criza - clienji cu diferite adicfii, cu dezadaptare masiva, cu problematics psihosomatica.
In ordinea consilierii, relatia de tip suportiv este o relatie prin care consilierul ofera suport clientului
in demersul schimbarii. Acest tip de relatie se centreaza mai mult pe palierul afectiv decat pe eel
cognitiv. Presupune explorarea senzatiilor si trairilor. Se caracterizeaza prin exersarea intregului
ambitus afectiv al clientului: alternarea confortului cu anxietatea, a exaltarii cu subdepresia. Relatia
de tip suportiv este:

80
=> intensa, intrucat se discuta deschis reactiile si perceptiile reciproce; => dinamica, intrucat
faciliteaza schimbarea in sensul dezvoltarii. Valoarea acestui tip de relatie consta in faptul ca
oglindeste modul in care clientul intra in relatie cu celalalt - in speta cu consilierul. Relatia de tip
suportiv este conditionata de increderea reciproca. Increderea este o conditie necesara oricarui
demers de consiliere, intrucat compenseaza si orienteaza efortul clientului in sensul depasirii
starilor negative, disfunc^ionale in vederea obtinerii schimbarilor dezirabile.
Consilierul nu judeca personalitatea clientului. Orice proces de schimbare are ca premise
capacitatea clientului de a se accepta pe sine. Capacitatea de acceptare de sine se construieste si
intareste prin atitudinea de acceptare a consilierului.

Comunicarea nonverbala
Problematica ridicata de nivelul comunicarii nonverbale este subiect de analiza pentru majoritatea
orientarilor teoretice sau tehnice care fundamenteaza demersul consilierii.
Interesul se centreaza pe raportul complex dintre comunicarea verbala si cea nonverbala in sensul
de a intelege conditiile unei comunicari globale eficiente in care mesajele nu sunt dublate si
invalidate reciproc. Consilierul transmite clientului un important mesaj nonverbal prin specificul:
contactului vizual - continuu, punctual etc.;
privirii - fixa, goala etc.;

aparentei tegumentare - palida, rosie, transpira

posturii - centripeta, centrifuga; mimicii - indicator afectiv principal;
gesticii - redusa sau ampla;
comportamentului auto-stimulativ -joaca cu degetele, unghiile etc.;
comportamentelor repetitive - miscari ale membrelor, atingeri ale hainelor etc.;
comportamentelor de comanda - ridicarea degetului, indicarea cu degetul, privire directa
dezaprobatoare etc.; vestimentatiei.
Informatia nonverbala este confinuta si in elementele formale ale comportamentului verbal:
tonul discursului - monoton, puternic, slab, ezitant; dinamica discursului - lent, rapid;
volumul vocal - tare, incet.
Mesajul nonverbal al consilierului este o consecinta a dinamicii personalitajii sale si este
determinat de palierul afectiv. De aceea, controlul rational al mesajului nonverbal este dificil si
oricum ineficient prin caracterul defensiv. Comportamentul nonverbal are atat determinatii culturale,
cat si specific individuale de care se va {ine cont in interpretare.
Sustinerea clientului de catre consilier se face si prin mesajul nonverbal. Mesajul nonverbal emis
de consilier este important si se structureaza intr-un ,,comportament de prezenja" caracterizat prin:
- atitudine naturala, relaxata. De aceea, o atitudine incordata va sugera clientului dificultati de
relafionare;
- postura deschisa. Chiar daca postura este relativa si poate fi interpretata intr-o maniera
idiografica, in ordinea comportamentului specific al clientului exista posturi universal atasate
defensei. De aceea se recomanda evitarea posturilor centripete, inchise (de ex., picioarele sau
mainile incrucisate). in situatia in care consilierul isi observa nevoia de a intra in posturi
corporate inchise isi va analiza comportamentul in raport cu mesajul clientului;
- pozitionare fata in fata, nondefensiva. Cadrul fizic trebuie amenajat astfel incat intre
consilier si client sa nu se interpuna un element de mobilier;
- contact vizual continuu, intr-o maniera naturala.
Componenta nonverbala permite reperarea starii afective a clientului si a unui domeniu de
informatie complementar celui verbal.

Caracteristici ale unei comunicari eficiente

Chiar daca demersul consilierii se refera la eficientS, aceasta nu trebuie mteleasa in termenii unei
dinamici impuse clientului. Comunicarea eficienta se face exclusiv in ,,timpul psihic" al clientului, in
ritmul sau. Dorinta consilierului de a imprima un ritm mai alert discursului constituie o barierS

81
majora in comunicare. Clientul se va simti presat de intenjia de accelerare a ritmului sau. Indicator!
ai unei comunicari eficiente pot fi decelaji din faptul ca subiectul:
- se refera la sine intr-o maniera directs;
- personalizeaza discursul;
- isi asuma afecte, reprezentSri si comportamente.
Eficienta in comunicare este determinate de capacitatea consilierului de a fi empatic, autentic, neutru
binevoitor si specific in comunicare.

Empatie. Intelegerea empatica se fundamenteazS pe un proces de identificare, prin adoptarea

cadrului de referinta intern al clientului. Presupune un raspuns senzitiv, adaptat si non-evaluativ la
sentimentele si trairile clientului. Empatia consta esential in capacitatea de transpunere in
situatia clientului, fara a fi insa un efect al incercarii de identificare cu acesta. Nevoia de identificare
poate indica un defect de imagine de sine a consilierului, care se apara de client prin incercarea de
preluare a modului sau de gandire si traire. Un indicator al identificarii masive cu clientul si al
unei pozitii non-empatice este compasiunea. In acest caz, consilierul va trebui sa reevalueze atitudinea
sa fata de client, in raport cu propriile probleme.
Pentru a preciza pozitia empatica putem construi ambitusul tipurilor de comunicare posibile intr-o
relatie:
1. consilierul se afla intr-o pozifie defensiva in care intervine pentru a-si
diminua propria angoasa suscitata de client;
2. consilierul reflects comportamentul clientului in palier rational
(afectul este minimal prezent);
3. consilierul reflects trairile clientului;
4. consilierul interpreteaza trairile clientului.
Empatia presupune capacitatea de continere a clientului prin situarea ,,Eului observator" al
consilierului intr-o pozitie mediana fata de sine si client. Chiar daca in prima situatie exists schimb
de mesaj, intrucat clientul transmite angoasa sa consilierului, acesta din urmS nu se aflS
intr-o pozitie empatica intrucat nu se poate situa suficient de ,,departe" de propriile trairi (angoasa)
pentru a le contine.
In situatia urmatoare exists deficienfe de empatie in sensul in care consilierul este incS
defensiv in fata trairilor sale prin faptul ca le elaboreaza printr-un raspuns rational - este
cazul in special al clientilor cu structure obsesionala. Reflectarea si interpretarea sunt
indicatori ai pozitiei empatice.
Reactia empatica presupune deschiderea unui nou camp de explorare prin intermediul perceptiei
adecvate a intregii personalitS^i a clientului.
Pozitia empaticS permite avansarea de ipoteze privind starea sau fondul
personalitatii clientului.
De ex.: Client: ,,MS straduiesc sa obtin rezultate cat mai bune in munca
mea, dar fara rost. Tot nu iese."
Consilier (1): ,,Va straduiti fara rost si aceasta va provoacS frustrare."
Consilier (2): ,,Munciti mult si vi se pare a fi in van. Este ca si cum
sunteti victima unei persoane care va vaneaza greselile, ceea ce va
blocheaza".
Pentru a putea avea ,,spatiul psihic" necesar perceperii si intelegerii clientului ca persoanS
distinctS si reals este necesara situarea fata de client intr-o pozitie mediana, ,,nici prea aproape, dar
nici prea departe" de client. Distantarea optima de client permite desfSsurarea proceselor
cognitive si afective ale consilierului in scopul de a putea functiona intr-o maniera eficientS.
Situarea optima in apropierea propriului ,,Eu observator" permite receptia de informatii esentiale
demersului. In aceasta ,,pozitie" empatia devine atitudinea de a fi impreuna cu
persoana clientului, fara afi persoana clientului.
Pozitia empatica a consilierului va produce, in campul psihic al clientului, senzatia de
acceptare si intelegere.
In cazul in care consilierul simte nevoia de a avea o interventie de
urmatorul tip, este semn al deficienfei de situare empaticS in raport cu

82
clientul:
- intrebSri de genul ,,De ce";
- intreruperea brutala a clientului;
- normarea, etichetarea, moralizarea: ,,Esti rigid, esti neserios, nu este suficient ceea ce faci";
- interpretare hazardatS: ,,Imposibilitatea de a cauta un alt serviciu este legata de relatia ta
cu tatSl"; interventie tangenjiala sau paralela; interventii cliseu.

Autenticitate. Consilierul nu este defensiv in raportul cu clientul. Este resimtit in relate ca o persoana
autentica. Autenticitatea reprezintS capacitatea consilierului de a fi el insusi, farS a avea nevoie sa se
apere printr-o atitudine rigida. Este consecinta congruentei dintre reactiile interne si atitudinea
externa. In situajia in care consilierul nu poate contine reacjii afective ale clientului comunicarea se
blocheaza, iar procesul consilierii esueaza. Exists grade ale autenticitatii care variaza de la o
atitudine impersonate si folosirea timpului trecut la raportul personal cu consilierul si folosirea
timpului prezent.

Neutralitate binevoitoare. Consilierul are o atitudine de acceptare neutru binevoitoare, non-

posesiva sau directiva. Atitudinea pozitiva creeazS clientului senzatia ca este acceptat de consilier
in mod neconditionat de sistemul de valori sau comportament. Capacitatea de acceptare a clientului
sustinuta de o atitudine pozitiva non-posesiva, de neutralitate binevoitoare, este simetricS nivelului
de acceptare de sine si autorespect al consilierului. Atitudinea pozitiva se refera la capacitatea
consilierului de a percepe clientul ca pe o persoana dotata cu calitatile necesare rezolvarii
problemelor. Aceasta atitudine permite clientului demontarea si reconstructia modalitatilor de
aparare, autenticitatea in relatie. In cazul in care consilierul nu poate sustine atitudinea de neutralitate
binevoitoare procesul consilierii este blocat.
Neutralitatea binevoitoare adoptata formal poate sa devina o atitudine construita prin represia
trairilor consilierului. Obstacole ale atitudinii neutru binevoitoare:
-probleme afective si comportamentale ale consilierului;
-lipsa informatiilor despre client;
-confuzia imaginara a clientului cu persoane semniflcative din viata consilierului;
-dificultati ale consilierului la nivelul imaginii de sine determina
-proiectia pe client a propriului sistem axiologic, mentinerea de prejudecati despre client si
incapacitatea de a respecta clientul.

Specificitate. Se refera la capacitatea consilierului de a da expresie specifics trairilor clientului.

Capacitatea de a ,,pune in cuvant" intr-o maniera adecvata afectele, reprezentarile suscitate de
procesul de consiliere este determinants pentru succesul consilierii.

Practici cu efect negativ in comunicare

Clientii pot pune in dificultate consilierul prin problematica sau modalitatea de relationare. In
situatia in care este resimtita existenta unui obstacol major in comunicare, clientul va fi sustinut in
elaborarea problemei aparute. Spre exemplu, nevoia de control a clientului, tendinta clientului
de a controla singur procesul. Clientul se considers unicul responsabil in demersul in care
s-a angajat. Supra- responsabilizarea si controlul este o modalitate de expresie a rezistentei
la schimbare sub forma nevoii de a controla desfasurarea si rezultatele procesului. Consilierul va
interpreta atitudinile clientului fatS de cadru si proces.
Chiar daca in materie de comunicare exists practici recunoscute ca negative, facem un scurt
inventar al acestora. Practicile cu efect negativ in comunicare au caracter defensiv. Indicatori ai
unui comportament defensiv al consilierului65:
=> a da sfaturi si solutii: ,,De ce nu faci asa ...";
=> a evalua, a invinovSti: ,,Aici gresesti cu sigurantS...";
=> a moraliza: ,,Trebuia sS faci asta si asta...";
=> a interpreta, a analiza: ,,Ceea ce ai tu nevoie este...";
=> a eticheta: ,,Esti prost pentru ca ai facut...";

83
=> a comanda, a fi directiv: ,,Trebuie sa...";
=> a lauda: ,,Ai 100% dreptate.";
=> a pune intrebari de genul ,,De ce ai facut....";
=> a simpatiza, a acorda suportul la modul general: ,,Totul va fi
bine...";
=> a ameninta, a avertiza: ,,Daca se mai intampla sa...."; => a evita: ,,Hai sa uitam
asta..."; => a conditiona ,,Te voi aprecia numai daca vei ..."; => a patrona: ,,Aceasta este
directia buna..."; => a impune reluarea unui subiect: ,,Sa vorbim despre...". Revenim
asupra unor comportamente defensive:
A da sfaturi. Clientul doreste sa isi delege responsabilitatea astfel meat consilierul sa fie presat sa ia
decizii in locul sau. Aceasta practica produce dependents si blocheaza tendinta de crestere si
individuate. A oferi solutii. Consilierul nu se poate substitui clientului si nu poate confine toate
aspectele necesare procesului decizional. Pe de alta parte, problema prezentata de client este de multe
ori secundara, in spatele ei aflandu-se realele probleme. Rezolvarea de catre consilier a acestei
probleme, de suprafata, va avea ca efect mentinerea problemelor consistente in afara cadrului
consilierii. Relatia creata intre client si consilier reprezinta o premisa a gasirii solutiilor intr-un tempo
adecvat, fara a face din acest lucru un scop primar si presant. Nevoia de a gasi rapid solutii este
defensiva.
A norma etic. Normarea comportamentului clientului produce acestuia vinovatie si stare de
inadecvare. Consilierul nu poate impune propriul sistem de valori morale clientului sau. Ajudeca §i
critica. Prin critica este negata lumea clientului. A analiza §i diagnostica. Presupune abordarea
clientului intr-o perspectiva externa cadrului sau de referinta. Clientul trebuie inteles intr-o
maniera idiografica. Raportarea statistics va bloca relatia prin referinfe exterioare.
A da acordul $i a evalua pozitiv. Acceptarea clientului se face printr-o atitudine neutra. Consilierul
poate raspunde prin reactii pozitive in situatiile de crestere din consiliere. Raspunsul evaluativ
pozitiv non-neutral, explicit poate impinge problemele in afara cadrului. A incuraja. Este o modalitate
de a nega trairile si problemele clientului. Pe de alta parte, a spune clientului ca problema sa este
comuna si ca va putea sa o rezolve foarte usor inseamna a iesi din cadrul de referinta al

84
relatiei. Relatia suportiva in sine confine o modalitate de incurajare. Orice reactie adaugata de acest
fel va fi resimtita de client ca defensa a consilierului.

Tehnici de consiliere
Tehnica interogativd
Modalitatea de adresare a intrebarilor este un element important prin care consilierul faciliteaza sau
blocheaza procesul de comunicare. In utilizarea acestei tehnici fundamentale este utila
considerarea urmatoarelor aspecte:
=> clientul are tendinta de a modifica intrebarea sau sensul
acesteia; => referintele generale sunt interpretate intr-o accepfiune mai
restransa; => in cazul intrebarilor lungi clientul isi va formula raspunsul
conform debutului acestora; => clientul poate avea tendinta de a raspunde in spiritul
intrebarii
si nu in litera acesteia; => posibilitatea ca o intrebare sa nu fie inteleasa este proportionala
cu volumul si incarcatura sa informationala; => in situatia in care clientul nu a auzit un
segment al intrebarii, il
va reconstrui conform partii auzite; => intrebarile inchise sunt mai securizante pentru
client. In consecinta este indicata:
=> utilizarea de intrebari scurte, fara desfasurari logice sustinute; ^> repetarea intrebarii in
cazul in care nu a fost inteleasa sau
reformularea acesteia; => folosirea judicioasa a intrebarilor, in niciun caz dupa fiecare
raspuns.
Folosirea excesiva a acestei tehnici nu este eficienta intrucat poate deturna relatia prin:
modificari de dinamica: clientul nu mai initiaza discutia, ci asteapta de la consilier
urmatoarea intrebare;
faptul ca subiectul este impiedicat din efortul elaborativ: delega raspunderea relevarii
continutului mesajului asupra consilierului;
clivarea afectului de reprezentare: continutul se departeaza de afect si devine unul eminamente
cognitiv

85
Tipuri de intrebari
Intrebari care produc raspuns justificativ. Sunt cele care incep cu ,ce ?" Acest tip de intrebare
creeaza clientului impresia de interogatoriu si inducerea unei atitudini defensive, specifice relatiei
cu autoritatea.
Raspunsurile vor fi justificative si cantonate in sfera unei argumenta^ii
logice.
intrebari inchise. Sunt cele care determina acordul sau dezacordul
clientului prin raspuns afirmativ sau negativ. Intrebarile inchise risca sa
blocheze comunicarea daca sunt folosite in cadrul structurat. Sunt utile
in discu^iile preliminare in care se urmareste obtinerea de informatii
punctuale.
Intrebari deschise. Spre deosebire de mtrebarile inchise, determina
raspunsuri orientate in special de afecte si nu de fapte. De aceea nu se
rezuma la afirmare sau negare. Acest tip de intrebare poate:
- deschide discutia;
- sustine clientul in efortul elaborativ, in explorarea de atitudini, valori si comportamente;
- orienteaza clientul asupra trairilor sale.

Inchis deschis
Vrei sa vorbesti despre tine Despre ce vrei sa vorbim astazi ?
Esti trist din cauza deceptiei Ce simti despre aceasta situatie ?
De cate ori s-a intamplat ? Vorbeste-mi despre aceasta

Intrebari tip lista. Consilierul ,,prezinta" clientului o lista de variante de raspunsuri din care
clientul alege pe eel mai potrivit. Sunt utile in cazul:
- precizarii relatiei dintre cauzele posibile;
- unor puternice rezistente;
- unor stari subdepresive.

Intrebarile ipotetice. Permit prospectia unor alternative comportamentale: ,£)aca aifi... cum crezi ca...".
Se folosesc pentru discutarea consecintelor unor posibile actiuni.
Tehnica ascultarii
In tehnica ascultarii active clientul este pus in relatie directs cu fluxul trairilor si reprezentarilor sale.
Pe aceasta tehnica se fundamenteaza un stil eficient de consiliere prin care:
clientul se simte esen^ial in^eles;
discu|ia ramane focalizata pe trairile clientului.
Ascultarea activa presupune ,,reflectarea" mesajului transmis de client. Mesajul clientului va fi de
cele mai multe ori codificat sau distantat de informatia nucleara. Ascultarea presupune capacitatea de
a reflecta continutul si afectele corelate, determinand clientului senzatia ca este tnteles. In viaja
sociala ascultarea de acest tip este un fenomen rar -individul asculta in general in ordinea
schimbului, pentru a putea fi, la randul sau, ascultat. Factori care sustin ascultarea activa:
=> comunicarea nonverbala adecvata continutului si starii afective a interlocutorului;
=^> contact vizual cu interlocutorul;
=^> verificarea intelegerii mesajului ,,Imi spune^i ca.,.";
=> capacitatea consilierului de a nu se centra asupra interventiei pe care urmeaza sa o aiba;
^> sustinerea clientului prin afirmatii de genul ,,hmm", ,,da", ,,inteleg";
=> capacitatea consilierului de a nu depasi un nivel al prezentei sale in dialog;
=> capacitatea consilierului de a nu evalua si categoriza;
n> capacitatea consilierului de a nu selecta informatiile, ci de a
asculta distributiv. Bariere in ascultarea activa:
=> a nu putea urmari mesajul;
=> a asculta superficial;

86
 => a auzilara a intelege si a solicita precizari;
=> a repeta mental urmatoarea intrebare;
=> a intrerupe clientul in mijlocul unei fraze;
=> a nu putea contine valorile clientului.
Tehnica tacerii
Tacerea sau ascultarea pasiva reprezinta o tehnica fundamentals prin care se permite clientului
explorarea sentimentelor, atitudinilor, valorilor si comportamentelor. In condijiile programarii
riguroase a timpului in cadrul consilierii, tacerea poate fi considerata ca neproductiva. De aceea,
consilierul poate simti nevoia de a umple cu rapiditate ,,golurile" din cadru. Aceasta nevoie
invalideaza forma integrals a mesajului clientului.
Orice mesaj este alcatuit din momente de tacere care actioneaza ca organizator al mesajului explicit.
In consecinta este necesara preluarea mesajului clientului ca atare, inclusiv cu momentele de
tacere. Sustinerea tacerii permite clientului:
-sa comunice clientului faptul ca este adecvat si acceptat; ca este ascultat si i se permite
experimentarea relatiei actuale cu consilierul fara a i se impune constrangeri;
-se comunica clientului faptul ca este capabil sa negocieze cu propria experienta;
-sa inteleaga faptul ca responsabilitatea ii apartine;
-sa nu se simta presat in a verbaliza imediat fiecare senzatie sau gand;
-sa exploreze reprezentari, afecte, comportamente si implicatiile acestora.
Tacerea se poate constitui si intr-o bariera in comunicare. Acest caz indica:
-rezistente masive;
-anxietate sau neplacere;
-mcercarea de manipulare a consilierului;
-impas in relatie.
Functia tacerii (benefica sau negativa) va fi inteleasa de consilier in context. In general nu este
recomandata intreruperea tacerii, ci sustinerea nonverbala a clientului. La nivel verbal,
interventia consilierului va fi reflectiva: ,,Sunteti tacut, ma intreb daca prin aceasta nu doriti sa imi
reprosati...".
Clientul poate cere consilierului prin tacere sa fie mai prezent. Consilierul va raspunde acestei
nevoi in masura in care n; va contribui involuntar la evitarea relevarii problemei reale.

Functii negative ale tacerii:

-rezistenta la perspectiva schimbarii;
-afecte puternice, pozitive sau negative, de natura erotica
-sau agresiva;
-reactie defensiva la personalitatea consilierului resimtita
-autoritara si rigida.
In ordinea functiei negative se afla si situatia opusa tacerii: bavardajul. Clientul se apara de propriile
trairi printr-un discurs compulsiv. In aceasta situatie consilierul va sustine clientul astfel incat sa se
simta securizat.
Indiferent de modalitatea in care este perceputa tacerea consilierului, aceasta va fi traita anxios de
catre client. De aceea, consilierul va compensa lipsa interventiei explicite, verbale, printr-o
atitudine de ascultare indicata nonverbal.
In situatia in care tacerea este de durata, se poate apela la tehnica desenului:
- clientul este invitat sa isi deseneze starea actuala;
- consilierul deseneaza si il invita pe client sa povesteasca ceea
ce vede in desen.

Tehnica reflectarii
Este o forma avansata a tehnicii parafrazarii. Parafrazarea consta in intoarcerea mesajului clientului
intr-o maniera prin care acesta sesizeaza faptul ca a fost ,,procesat" si, in consecinta, inteles de
consilier. Consilierul introduce mesajul prin formule de tipul ,,Imi spui faptul ca...", ,,Altfel spus...".
Reflectarea este o tehnica adresata atat continutului, cat si afectelor.

87
Reflectarea continutului. Clientului ii este inters, intr-o maniera reformulata, mesajul pe care 1-a
transmis. Prin aceasta metoda:
-clientul observa efortul consilierului de a-1 intelege;
-este confirmata intelegerea acurata a mesajului transmis de client;
-se subliniaza anumite aspecte ale mesajului.
De ex., mesajul ,jmi este foarte greu sa mai suport personalitatea sefului" este reflectat prin ,,Ati
ajuns la limita capacitatii de a va stapani reactiile fata de sef'.
Metoda trebuie folositS cu precaufie, intrucat poate conduce la un continut circular, de suprafata
al discursului.
Reflectarea afectelor. Continutul discursului este reflectat prin
centrarea pe afectele clientului. Se are in vedere nu atat ceea ce clientul relateaza, ci modul in care o
face.
De ex., ,,Parin{ii se certau foarte des. Atunci cand erau impreunS, ma asteptam sa aiba o discujie
care sa degenereze in cearta". Forma reflectata ,,Erati speriat si doreati ca parintii sa nu se mai
certe".

Tehnica sumarizarii
Interventia de tip sumativ se poate adresa atat continutului, cat si afectului.
Sumarizarea continutului. Este tehnica prin care consilierul conden-seaza esen^a discursului
clientului. Sumarizarea presupune urmarirea discursului clientului la nivel global si
identificarea elementelor reprezentative. Permite clientului continuarea explorarii si ii ofera o
masurS a injelegerii. Se foloseste:
=> daca se doreste structurarea discutiei, in situatia in care discursul
clientului a fost dispus arborescent, pe numeroase dimensiuni; => cand se intentioneaza
precizarea unui aspect de importanta pentru
desfasurarea discutiei; => in finalul sedintei.
Sumarizarea afectelor. Consilierul condenseaza reacfia afectiva generals a clientului.

Identificarea temei
In cadrul unei sedinte se pot discuta mai multe teme, dispuse arborescent pe o tema
principals. Identificarea temei este un demers de sinteza prin care consilierul ordoneazS materialul
heterogen distribuit in diferitele teme pentru a intelege mesajul esential transmis de client. De ex.,
clientul vorbeste despre dificultatile pe care le are la serviciu, in special cu unui dintre sefii sSi.
Apoi se referS la impozitele nedrept de mari pe care trebuie sa le dea in fiecare an. Trece apoi la
problemele pe care le are cu parintii sai varstnici si in special cu tatal sSu. Tema principals,
mesajul esenjial consta in raportul clientului cu autoritatea. Teme frecvente:
-maniera de auto-perceptie:
-dependenta;
-nevoia de aprobare;
-nevoia de a fi aprobat si iubit de toata lumea; dificultati relationare; nevoia -
de control; raportul cu autoritatea; nevoia de a manipula; nevoia de
securitate; dificultatea de a trai aici si acum.

Exprimarea afectelor
Expresia afectiva este una dintre experientele dificil de realizat de unii clienti. Clientul va evita
expresia afectiva, chiar daca este negativa sau pozitiva, atat fata de situatiile discutate, cat in
special fata de personalitatea consilierului. Clientul va discuta mai mult despre fapte, intamplari, dar
nu despre trairile suscitate. Consilierul va identifica reactiile afective ale clientului in realitatea
cadrului, le va puncta si va sustine expresia acestora.

Modelarea afectelor
Consta in relatarea trairilor fata de situatii sau persoane. Este o tehnica cu efect suportiv care trebuie
folosita cu precautie. Consilierul isi poate revela trairile actuale fata de client in scopul de a-i oferi

88
acestuia un model de expresie. Consilierul poate sa evoce situatii similare cu cele in care este
implicat clientul. Astfel, este stimulata expresia afectiva prin modelul expresiv al consilierului:
Ex., ,,Daca eu a§ fi trait o asemenea situatie, a§ fi..." sau ,,Cand mi s-a intamplat situatia... am
simtit ca...". Unui din efectele colaterale negative ale tehnicii poate fi minimalizarea problemei.
Clientul poate intelege interventia modela-toare a consilierului sub forma ,,nu este nicio problems,
oricui i se poate intampla". fn consecinta clientul poate simti ca reactia sa nu este adecvata. Alt
efect negativ poate fi centrarea discutiei asupra consilierului. De aceea, interventia consilierului
trebuie sS fie de scurtS durata. Revelarea de sine a consilierului poate conduce la intarirea relatiei
de consiliere, clientul ii poate mai bine aproxima personalitatea, ceea ce ii va diminua angoasa.
Trebuie avut in vedere faptul cS in orice interventie este nevoie de un anumit nivel de angoasa. Se
vor evita formule, precum: ,,Stiu ce simti". Se pot utiliza sintagme, precum ,,Pari a fi iritat".
Interpretarea
Permite relevarea de semnificatii comportamentale, afective, atitudinale etc. de care clientul nu
este constient. Tehnica depinde de fundamentele in care se circumscrie consilierul. Este esential ca
interpretarea sa se faca in momentul oportun, atunci cand relatia a ajuns in punctul in care clientul
poate integra acest gen de mesaj. Daca interpretarea survine prea devreme, va constitui un motiv de
defensa pentru client. Abuzul tehnic, suprainterpretarea reprezinta o modalitate de aparare a
consilierului sj blocheaza mesajul clientului. Metode interpretative:
1. clarificarea: consilierul are ca scop clarificarea semnificatiilor unui comportament, afect etc. al
clientului comentat de acesta. De ex. ,,Nu este clar cine de cine depinde", ,,Es.ti mai curand
furios decat nelinistit";
2. confruntarea: reprezinta o metoda cu impact consistent asupra clientului care consta in
punerea clientului in raport direct cu problematica analizata. De aceea, trebuie utilizata cu
precautie, cu simful momentului sj al receptivitatii clientului. Metoda se aplica
atunci cand relatia este bine structurata si in niciun caz ca trebuinfa agresiva a consilierului. Se
pun fata in fata discrepante dintre:
- confruntarea de tip ,,afect-ratiune" - intre gandire si traire (se simte deprimat si singur, dar
gandeste ca totul este bine); confruntarea de tip ,,declaratie-comportament"- ceea ce clientul
afirma si cum se comporta (se considers stapan pe sine, dar este dependent);
confruntarea de tip ,,sine-tu" - intre imaginea de sine si perceptia celorlalti (se considera mult prea
slab, iar ceilalti considera ca arata bine);
confruntarea de tip ,,cred-este" - intre ceea ce clientul crede ca este sj ceea ce este in realitate (a
reusjt sa isi construiasca o cariera, dar se considera ratat);
Prin confruntare se propune clientului un alt camp de referinta care permite o mai buna aproximare
a realitatii si integrarea in prezent: relatia dintre client sj consilier este semnificativa pentru
modalitatea de relationare a clientului. Consilierul permite clientului, folosind spatiul relatiei, sa
exploreze strategiile sale de relationare (dependents, manipulare etc.).
Confruntarea cu fluxul reprezentativ
Fluxul reprezentativ este constituit din activitatea fantasmatica: scenarii imaginare in care subiectul
este reprezentat si prin care sunt simbolizate dorinte ale acestuia. Fantasma confine elemente de
limbaj, rationament si imagine organizate in jurul nevoilor subiectului sj in raport cu ,,resturi" din
realitate. In fluxul reprezentarilor sunt testate diferite situatii, subiectul reactioneaza si actioneaza
intr-o maniera diferita in raport cu comportamentul sau real. Situatii reale, din via|a cotidiana a
clientului, sunt reluate si restructurate conform dorintelor acestuia. Confruntarea cu fluxul
reprezentativ se refera nu la incercarea de reprimare a acestuia, ci la constientizarea nevoilor pe care
subiectul le lanseaza in desfasurarile mentale.
Analiza fluxului reprezentativ este recomandata pentru a in|elege modalitatea de raportare a
subiectului la un viitor eveniment: obsta.cole, strategii, expectante.
In viata cotidiana, raportul cu situatiile viitoare este ,,pregatit" de client la nivel mental prin
proiectarea de modalitati comportamentale eficiente sau deficiente, de esec.
Consilierul va sustine restructurarea fluxului reprezentativ anticipativ prin discutarea elementelor de
e§ec. Clientul va proiecta viitorul comportament prin actiuni simple, ordonate, gestionand
angoasa aferenta.

89
Rezolvarea de probleme
Problema consta dintr-un complex de situatii, dificil de inteles si rezolvat, cu care clientul este
obligat sa negocieze in perspectiva dezvoltarii personale. Pot exista probleme, spre exemplu, la
nivelul abilitatii de relationare sau al capacitatii de comunicare in situatii de conflict, tn mod esential
problema se defmeste prin distanta care separa starea de fapt (reala) de o stare dezirabila. incercarea
de reducere a discrepantei si de transformare a starii reale conform dorintei clientului este
impiedicata de obstacole (externe, obiective sau interne). Depasirea obstacolelor se face prin
alegerea si sustinerea unor directii comportamentale, prin decizie.
Nucleul problemei este determinat de blocarea accesului clientului spre satisfacerea nevoilor sale
vitale. Fortele care blocheaza accesul sunt alte categorii de trebuinte (frecvent inconstiente).
Dificultatea rezolutiva este consecinta conflictului dintre trebuinte.
Modalitatea in care clientul se confrunta cu problema constituie un indicator al dinamicii sale
psihice si al nivelului atins in dezvoltarea personala, sub multiple aspecte: nivel de asertivitate,
capacitate de planificare si gestiune a vietii, imagine si stima de sine. Capacitatea rezolutiva permite
traversarea adaptata a situatiilor de criza si in special evitarea directiilor comportamentale cu rise
important. Evitarea, negarea, fuga de probleme conduce la blocarea cailor de optimizare personala,
prin reprimarea unor directii comportamentale importante pentru orizontul de viata al clientului.
Sarcina initiala a consilierului consta in sustinerea clientului in identificarea problemelor.
Identificarea problemelor se face prin indicatori de ordin comportamental, cognitiv si afectiv:
=> comportamentul indicativ pentru o problema este eel resimtit
straniu, nefamiliar, eel care determina strategii de evitare; => cognitiile indicative pentru o
problema sunt cele nerealiste
(vreau sa fiu...) si negativiste (nu pot sa fiu...); => afectele indicative pentru o problema
sunt cele de mare
intensitate, cu aparitie frecventa si persistenta, care nu sunt
adecvate situatiilor.
Caracteristic pentru o problema, dupa cum este infatisata de client, este caracterul slab definit si, in
consecinta, dificultatea de intelegere si interpretare a situatiei. Slaba defmire a problemei ii determina
aparenta insolvabila. Primul pas consta in re-prezentarea problemei astfel meat sa poata avea o
solutie.
Sub aspect cognitiv procesul rezolutiv se fundamenteaza pe capacitatea de a:
1. genera alternative, de a putea renunta la fixitatea fictionala in cautarea solutiilor. Metode:
Preluarea unei solutii de la o problema similara care a fast rezolvata. Analogia intre situatii nu
trebuie insa fortata. Punerea in raport a celor doua situatii problematice se va face in scopul evaluarii
eficientei transferului vechii solutii in noua situatie si pentru a evita repetarea ne-adaptata a unui
comportament considerat in mod gresit ca transpozabil. Brainstorming. Clientul este sustinut in
lansarea de idei fara a incerca sa le evalueze. Este un exercitiu care vizeaza minimizarea stereo-
tipurilor si rigiditatii.
Modificarea cadrului de referinta. Este modificata perspectiva din care este evaluata problema:
2. de a anticipa consecinjele solu^iilor alternative pe termen mediu si lung;
3. de a stabili criterii privind eficacitatea actiunilor programate in ordinea monitorizarii
comportamentului. Se va evalua raportul dintre efectele reale si cele anticipate. Daca distan^a dintre
acestea este mare,se reia procesul rezolutiv.
Structura oricarei probleme este trinominala: stare actuala (initiala), stare obiectiv (finala), factori
restrictivi. Orice proces rezolutiv trebuie sa inceapa prin precizarea celor trei elemente structurale.
Oricare element lasat Intr-o maniera slab precizata, neclara poate conduce la dificulta$i majore in
gasirea si implementarea solutiilor. De aceea, clientul va fi sustinut in transformarea:
problemei slab definite intr-una bine definita; problemei generale in mai multe probleme specifice.
Astfel, un prim pas in procesul rezolutiv consta in: 1. Definirea problemelor. Clientului i se va
explica importanta defmirii problemei si faptul ca este un obiectiv comun. Se va lucra asupra
tendintei clientului de a utiliza termeni vagi, imprecisi, de a generaliza situatia, de a
exagera si de a nega capacitadle sale rezolutive. In vederea defmirii problemei se va
operationaliza complexul situational. Se va avea in vedere palierul comportamental, cognitiv si
afectiv. Faze ale operationalizarii: =i> identificarea problematicii globale;

90
=> identificarea problematicii specifice, asupra careia se centreaza interventia: ,,Dintre
nemultumirile legate de ... care crezi ca este cea mai mare si mai urgent de discutat ?". Se va
preciza faptul ca interventia asupra unui segment comportamental va produce si modificarea
celorlalte. Problematica specifics este analizata in raport cu criteriul importantei. Stabilirea
problemelor ,,majore" care necesita rezolvarea in mod prioritar se face in functie de capacitatea
clientului de a controla factorii implicafi, facilitatea de solutionare, avantaje provenite din
solutie. Se va $me Cont in ierarhizare de:
o problema care produce cele mai mari neplaceri subiectului si anturajului;
o problema a carei solutionare nu poate fi amanata prin
consecintele sale;
o problema care poate fi eel mai facil rezolvata; => identificarea valorilor si scopurilor.
Sunt examinate valorile si scopurile clientului astfel incat solutiile sa fie sustinute de acestea; =>
stabilirea de scopuri realizabile. Problemele reprezinta forte restrictive, in timp ce scopurile
sunt forte constructive. Rezolvarea de probleme se refera la capacitatea de a propune scopuri-soludi
si de a le atinge;
=> identificarea si examinarea alternativelor prin alcatuirea unei liste cu solutii. Fiecare solutie este
discutata sub aspectul implicatiilor sale, al probabilitatii de reusita (prin intermediul experientelor
cunoscute si al tendintelor actuale). Este discutat impactul solutiilor asupra valorilor personale; =>
identificarea mijloacelor care sustin atingerea scopurilor.
Mijloacele trebuie sa fie sintonice cu valorile clientului. Atitudinea fata de problema este o
consecinta a atitudinii generale a clientului in fata vietii. Consilierea in procesul rezolutiv are
incidents asupra sistemului atitudinal al clientului. Transformarea problemei sub aspectul nivelului
de definire, de generalitate si importanta va fi premisa prin care clientul sa-si reprezinte
problema ca una dintre situatiile obisnuite de viata. Pentru ca problema sa fie perceputa ca una dintre
situatiile de viata clientul va fi sustinut in a66
- considera ca problemele sunt componente obisnuite ale vietii si nu sunt indicatorul unor
deficiente comportamentale;
- considera ca fiecare problema are o solutie. Perceptia dramatica a problemelor ca situatii fara
iesire este consecinta reactiei fata de realitate (problema) si nu a realitatii problemei. Clientul tinde
sa persevereze in starea actuals, refuzand comportamentele rezolutive din cauza diferitelor
conditionari ale mediului in istoria evolutiei sale;
- isi asuma responsabilitatea propriului destin. Consilierul nu preia si nu rezolva problema
clientului, ci il sustine pe acesta in confruntarea cu situatia;
isi asuma limitele propriei persoane si ale capacitatilor sale de actiune. Fuga de problema si
solutie se poate intemeia si pe deficiente ale imaginii de sine. Un client cu eul expandat, care
isi asuma cu mare dificultate limitele si considera ca poate sustine orice gen de activitate, va
avea dificultati in a stabili scopuri realiste si va prefera sa evite decizia;
- considera ca solutia problemei nu incalca interesele si drep-turile altor persoane.
Consilierul va cere clientului precizarea afectelor, a situatiilor in raport cu actualitatea si cu
posibilitatile clientului de a gestiona situafia.
2. Identificarea factorilor de formare fi mentinere a problemei. De regula, factorii determinant!
ai problemelor sunt multipli. In identi ficarea cauzelor se va avea ca spatiu de referinta mediul
clientului. Nu se vor folosi etichete si termeni cu conotatii peiorative. Se vor folosi
intrebari deschise si ascultarea activa. Factorii care activeaza si mentin problema se opun formarii
unor atitudini sau abilitati eficiente. Se va proceda la:
- descrierea comportamentelor actuale asociate problematicii specifice.
Clientul este sustinut in precizarea comportamentelor care necesita
interventia si a modalitatii in care sunt traite si reprezentate;
- descrierea antecedentelor comportamentelor actuale, a evenimentelor
care preced trairile negative;
- descrierea consecintelor comportamentelor actuale.
3. Modalitatea de interventie. Planul de interventie va contine:
a) objective de lunga durata cum ar fi imaginea de sine, capacitatea de

91
a gestiona angoasa;
b) obiective specifice, in functie de componentele comportamentale,
cognitive sau emotionale ale problemei.

Personalizarea discursului
Un discurs marcat prin formule de tipul ,,mi se spune, se va face, trebuie" indica dificultati de
raportare la personalitatea consilierului. Impersonalizarea este o modalitate de defensa care trebuie
deconstruita. Este recomandat a se preciza clientului aspectul personal al relatiei de consiliere.
Clientul este incurajat in utilizarea pronumelui personal en in loc de pronumele impersonal se. Prin
aceasta clientul este sprijinit in asumarea propriului comportament, propriei train si a propriei opinii:
,,mi se spune" va fi personalizat in ,,eu rfi spun";
,,trebuie sa fac" in ,,eu vreau sa fac";
,,este greu de acceptat" in ,,eu nu accept";
,,se spune ca este foarte greu" in ,,eu spun ca este foarte greu";
,,se va face" in ,,eu voi face".

Transformarea intrebarilor in afirmatii

Clientul este sustinut in a-si afirma opiniile pe care le formuleaza indirect sub forma interogativa:
,,Chiar crezi aceasta ?" este transfor-mata in ,,Eu nu cred acest lucru".
Asumarea responsabilitatii determina comportamentul si nu mediul. Pentru a-si putea determina
comportamentul, un pas esential este asumarea responsabilitatii. Clientul incearca sa evite
raspunderea propriului comportament prin delegarea externa a cauzelor. Aceasta se face prin evitarea
conjunctiei. De aceea: ,,vreau sa nu mai fumez, dar fumez tot atat de mult" va fi reformulat ,,vreau
sa nu mai fumez si fumez tot atat de mult". Prin inlocuirea lui ,,dar" cu ,,si" este verbalizata
responsabilitatea si surprinsa nevoia clientului de a nu raspunde pentru sine.
Jucarea rolului proiectat
Cand clientul proiecteaza sentimente pe consilier, consilierul il invita pe client sa se transpuna in
rolul sau si sa exprime senzajiile pe care le incearca in acel rol. De ex., clientul ii spune
consilierului ca nu il agreeaza. Consilierul il invita pe client sa se puna in locul sau si sa spuna ce
ar simti despre clientul care i-ar spune acest lucru.

Scaunul gol (tehnica gestaltista)

Clientul isi proiecteaza trairile neacceptate (refulate) atribuindu-le altor persoane. Clientul este
invitat sa exprime aceste trairi prin rolul unei ter$e persoane care ar fi asezata pe un al treilea
scaun. Se poate verbaliza astfel conflictul dintre diferitele parti ale personalitatii clientului. Se
pun in dialog persoana care este a§ezata pe scaunul clientului cu cea virtual asezata pe scaunul gol.
Desensibilizarea sistematica (metoda comportamentala)
Este o metoda utila in cazul clientilor anxiosi si fobici. Se va alcatui o lista ierarhica cu situajiile care
provoaca anxietatea.
Desensibilizarea urmareste deconstruirea raspunsurilor anxioase prin intermediul unor comportamente
incompatibile cu anxietatea, cum ar fi relaxarea profunda (procedeul se numeste contracondhjionare).
Se va lucra impreuna cu clientul comportamentul de relaxare musculara progresiva: incordare si
destindere alternativa a grupelor musculare pe fondul sugestiilor de caldura, calm si senzatii
pozitive. Se pot administra si sugestii personalizate. Dupa ce clientul si-a insusit comportamentul de
relaxare, se va trece la procedura desensibilizarii. Clientul se relaxeaza conform comportamentului
de relaxare inva^at, iar psihologul ii sugereaza imaginea celei mai slabe situatii anxiogene (conform
listei alcatuite initial). Dupa ce aceasta prima situatie din lista nu mai genereaza anxietate, se trece la
urmatoarea situatie din lista ierarhica. Cand clientul resimte tensiune, psihologul inlocuieste
imaginea anxiogena cu o reprezentare relaxanta.

92
Contractul comportamental (metoda comportamentala)
Metoda se intemeiaza pe specificarea comportamentului dezirabil si a factorilor care-1 intaresc.
Tehnica este eficienta pentru modificarea comportamentelor precum: probleme cu gestiunea
timpului, dificultati de control comportamental, incapacitate de sustinere motivational^ a
comportamentelor, hiperactivitate.
Tehnica permite anticiparea schimbarilor comportamentale prin reprezentarea consecintelor
pozitive ale noului comportament. Contractul este scris (de obicei) sau oral si este rezultatul
unei negocieri intre parti; este acceptat si nu impus clientului. Contine conditiile fundamentale
care trebuie respectate de cele doua parti, clientul si consilierul sau clientul si personajul
semnificativ din viata clientului. Contractul va fi incheiat in termeni pozitivi, avand in vedere
finalitatea sa. Obiectivul contractului consta in facilitarea constientizarii comportamentului, in genere,
si a segmentelor neadecvate, cu consecintele specifice. Cuprinde urmatoarele categorii de
informatii: comportamentul actual, neadecvat;
- comportamentul tinta. Se va descrie in termeni precisi fara echivoc. Se va stabili calitatea,
durata si frecventa de manifestare a comportamentului. Se vor specifica modalitatile de observare
sj masurare a comportamentului tinta, astfel incat sa fie cunoscute de ambele parti;
- precizarea consecinjelor (a intaririlor si penalitatilor) vechiului comportament (neadecvat) si
ale noului comportament (adecvat). Gratificarile comportamentului tinta vor fi negociate din
repertoriul comportamental preferat al clientului intrucat trebuie sa fie puternic investite pozitiv.
Penalitatile se vor stabili clar si pot consta din pierderea reciproca a unor privilegii. Gratificarile
se vor acorda imediat.

Scopurile de invatare comportamentala:

- sunt proiectate pe termen scurt si prelungite in raport cu succesul interventiei;
- sunt accesibile clientului.

Modelarea sociala (metoda comportamentala)

Metoda bazata pe ideea imitatiei in invafarea comportamentala. Procedura de modelare sociala
poate fi uneori mai eficienta decat intarirea comportamentului. Clientul este antrenat in a trece de
la observarea unui comportament la (re)producerea acestuia. Modelul poate fi preluat numai daca
are consecinte adaptative. Modelul poate fi unul:
- real - personaje semnificative pentru client - parintii, profesorii, prietenii, persoane - ------
- publice etc.;
simbolic - personaje de fictiune. Factori care faciliteaza modelarea:
similaritatea - exista un optimum de similaritate necesar pentru ca modelul
sa poata fi preluat. Discrepante majore vor conduce la separarea de
model; nivelul de recompensa - pentru a se putea identifica cu modelul,
clientul trebuie sa con§tientizeze avantajele aduse de noul
comportament; relevanta - schimbarile operate prin noul comportament sa
poata fi clar proiectate de client.

Directii ale optimizarii personate

Susfinerea individuatiei. Individuatia reprezinta un proces de diferentiere prin care individul se
construieste ca fiinta distincta de celalalt. Franarea acestui proces este determinata de reglementarile
excesive pe care persoanele semnificative ale ontogenezei clientului impus. De aceea, sarcina
consilierului va consta in ident'f factorilor blocanji ai individuatiei in planul familial, prin lc "ea
distantei pe care clientul o are fafa de normele si valorile care i-au f^ impuse. Se vor identifica
modalitatile de raportare reactiva la aceste norme si incercarile de dobandire a autonomiei prin refuz
si opozitie Dupa analiza factorilor blocanti sub forma normelor si valorilor care nu reprezinta clientul
se va trece la identificarea aspiratiilor care 11 reprezinta pe client. Prin intermediul acestor aspiratii
clientul va fi reconectat la procesul de individuatie care va avea ca objective cresterea
autonomiei, asumarea riscului si a responsabilitSjii in alegerile personale.

93
Identificarea sensului evolutiei personale. Sensul evolutiei personale se exprima in diferite planuri.
Consilierul va putea aborda initial pe eel profesional. Se vor discuta factorii motivational) care sustin
clientul in activitatea sa si se vor cauta alternative de expresie ale acestor factori in planul
profesional. Se vor identifica factorii de alta natura care sunt transferati in motivatia profesionala si
influentele acestora (proble-matica familiala, sociala etc.). Avand in vedere faptul ca alegerea
profesiei se face intr-o perioada in care subiectul se afla sub incidenta unor multiple conditionari,
se va analiza distanta existenta intre profesie si hobby (ca reflectare adecvata a campului
motivational).
TULBURAREA HIPERKINETICĂ
CU DEFICIT DE ATENŢIE ADHD
ADHD - este un diagnostic frecvent în patologia pedopsihiatrică şi mai puţin vehiculat în
psihologie.
Vom prezenta câteva date de istoric, elemente de diagnostic, modalităţi de intervenţie,
dorind să evidenţiem importanţa diagnosticului şi intervenţiei terapeutice precoce în minimizarea
efectelor ADHD pe termen lung.
Atenţia deosebită care se acordă astăzi medicinei bazată pe dovezi ne obligă la prezentarea
succintă a unor studii precum şi a unor cazuri clinice aparţinând compartimentului de psihiatrie
pediatrică.
CE ESTE ADHD?
Elementul esenţial al tulburării îl constituie un pattern persistent de inatenţie şi/sau hiperactivitate -
impulsivitate, mai frecvent şi mai sever decât este observat la copiii cu nivele comparabile de
dezvoltare.
Prin inatenţie înţelegem dificultăţi de concentrare în sarcini specifice vârstei.
Hiperactivitatea desemnează activitatea motorie excesivă, incluziv vorbire
excesivă, în situaţii inadecvate.
Când ne referim la impulsivitate prin aceasta înţelegem o acţiune de multe ori agresivă ca exprimare
a nerăbdării şi a ne evaluării consecinţelor.
Deficitul de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de dezvoltare caracterizată
printr-un patern extrem, pervaziv şi persistent de intenţie, impulsivitate şi hiperactivitate. Prin
definiţie, tulburarea se manifestă înaintea vârstei de 7 ani, însă simptomele pot fi identificate cu
uşurinţă începând cu vârsta de 5 ani şi adesea înainte de 2 ani (Taylor şi colab., 2004). ADHD
persistă şi în adolescenţă şi viaţa adultă dacă nu este tratată la timp, constituind un factor de
vulnerabilitate pentru dezvoltarea altor forme de patologie. În majoritatea cazurilor tulburarea este
însoţită de comportamente de tip antisocial, delincvenţă şi dificultăţi de adaptare şcolară respectiv
anormalităţi în dezvoltarea personalităţii la vârsta adultă, cu implicaţii sociale şi economice majore.

94
Aşadar, prin implicaţiile ei ADHD constituie una dintre cele mai severe tulburări existente în
patologia copilului şi adolescentului.

ISTORIC
Primele observaţii legate de instabilitatea psiho - motorie la copil erau legate de neuroinfectii
şi traumatisme cerebrale şi de aceea au fost considerate sechelarităţi post encefalitice sau post
traumatice; această ipoteză etiopatogenică a adus numele de “minimal brain disease/dysfunction".
Ulterior prezenţa dificultăţilor academice şi a tulburărilor comportamentale în cadrul aceluiaşi
sindrom şi în afara cauzelor organice evidente au permis gruparea simptomelor către polul motor şi
cel cognitiv şi implicit denumirile succesive de la reacţie hiperkinetică la cea actuală. Mai mult
termenul american folosit azi este ADD.

STRUCTURI ANATOMICE IMPLICATE

- lobul frontal (ariile prefrontale) este implicat in gândirea afectiv - motivaţională cu expresie în
actele comportamentale; de aceea disfuncţia acestei structuri produce alternanţe afective şi
dezinhibiţie comportamentală.
-sistemul limbic este şi el implicat în realizarea expresiei emoţionale şi comportales
-locus ceruleus - structura de bază a activităţii NA - este considerat „centru" al proceselor
prosexice.
În ceea ce priveşte etiopatogenia au fost sugerate ipoteze: - psihosocială - puţin acceptată astăzi -
prin factori ca deprivarea afectivă, evenimente psihotraumatizante, caracteristici temperamentale ale
copilului.
- neurofizioplogică: EEG cu predominenţa traseului beta în detrimentul celui delta, studii PET(tomo
cu emisie de pozitroni)- flux sangvin scăzut la nivelul lobilor frontali, scădere globală a
metabolismului glucozei şi implicit o insuficientă acţiune a mecanismelor inhibitorii.
- neurochimică - acceptată de majoritatea specialiştilor - şi care stă la baza intervenţiei
farmacologice, este disfuncţia sistemelor dopaminergice şi noradrenergice mentale.

SUBTIPURI DE ADHD

95
 Subtipurile clinice ale ADHD
Predominant inatent:

Usor distras, dar nu excesiv de hiperactiv sau de Predominant inatent

impulsiv comportamental

Tipul combinat:
Tip combinat
Cei mai multi pacienti apartin acestei
categorii si manifesta toate cele trei
semne clasice ale tulburarii.

Primar hiperactiv-
hiperactiv-impulsiv: Predominant hiperactiv-
impulsiv
Aceşti copii sunt extrem de hiperactivi si impulsivi în
comportamentul lor, dar nu sunt foarte inatenţi.
Adesea copiii mai mici manifesta aceste caracteristici.

Subtipurile clinice ale ADHD

CRITERII DSM IV
Persistenţa peste 6 luni a cel puţin 6 criterii din clusterul inatenţie si/sau a 6 simptome din clusterul
HI( din 9)
A - greşeşte din neglijenţă; nu ascultă când i se vorbeşte direct; nu urmează instrucţiuni; dificultăţi
de organizare a sarcinilor; evită activităţi care necesită efort susţinut; pierde obiecte; distras de
stimuli;
H - flutură mâinile, se foieşte; părăseşte locul; fuge fără scop, se caţără; zgomotos în activităţii; este
pe picior de plecare; vorbeşte mult; răspunde neîntrebat - nu-şi aşteaptă rândul; întrerupe;
j - doarme puţin, plânge mereu, fără motiv, se loveşte cu capul de pătuţ, nu ştie să se joace, ia
jucăriile de la alţi copii, nu ascultă o poveste până la capăt;

96
 Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR
pentru ADHD

• Cel puţin 6 din cele 9 simptome listate pentru oricare

domeniu sau pentru ambele timp de cel puţin 6 luni
• Unele simptome au început înaintea vârstei de 7 ani
• Anumită afectare în două sau mai multe contexte (la
şcoală, acasă, la muncă, social)
• Dovezi clare de alterare semnificativă clinic a funcţionării
sociale, şcolare sau ocupaţionale
• Simptomele nu apar exclusiv în cursul unei alte tulburări
mintale.

Criterii de diagnostic DSM-IV pentru ADHD

Descrierea clinică
Trebuie luată în consideraţie şi existenţa unei instabilităţi psiho-motorii cu caracter înnăscut,
familial, care poate constitui un simptom în cadrul unor psihoze endogene sau axa în jurul căreia se
organizează personalitatea dizarmonică psihopatică.
TABLOUL CLINIC
Caracteristicile sindromului hiperkinetic pot fi rezumate astfel:
1. Tulburările de comportament motor: hiperactivitate şi hiperkinezie. Hiperactivitatea este prezentă
uneori chiar înainte de naştere. Cu începerea mersului, copilul atinge totul în calea lui, necesitând
supraveghere permanentă pentru securitatea lui şi a locuinţei. Ca preşcolar este în continuă mişcare
şi agitaţie. La şcoală este neliniştit în bancă, se plimbă prin clasă în cursul orelor. Ca adolescent,
conştient de nivelul excesiv al activităţii lui, o exprimă în termeni de "nervozitate" sau
"neastâmpăr".
Hiperactivitatea motorie este adesea însoţită de hiperactivitate verbală, unii copii manifestând
logoree şi fugă de idei.
Coordonarea motorie este săracă, fiind tradusă prin: dificultăţi în scris, în încheierea nasturilor,
legarea şireturilor, decupajul cu foarfeca; la copilul mai mare, apar dificultăţi la mers şi echilibru.
Coordonarea vizual-motorie este de asemenea săracă.

97
II. Copilul cu sindrom hiperkinetic prezintă o extremă labilitate a atenţiei şi capacitate redusă de
concentrare.
III. Tulburări în procesul de cunoaştere.
Inteligenţa globală a copiilor hiperkinetici de vârstă şcolară, operează după tipul scurtcircuit, ca o
gândire intuitivă şi confuză, apropiindu-se de cea a preşcolarului.
IV. Tulburări în procesul instructiv şcolar asociate cu insuccese şcolare. Cea mai serioasă
manifestare a dificultăţilor şcolare este dislexia.
V. Tulburări de control ale impulsurilor.
Ele se traduc diferit în funcţie de vârsta copilului: la copilul mic prin dificultăţi în controlul
sfincterian; la şcolar prin lipsa de control a unor tentaţii; la adolescent prin lipsa de control a unor
impulsuri sexuale.
VI. Tulburări în relaţiile copilului în familie şi cu alte persoane.
Copiii hiperkinetici sunt neascultători, cu tendinţă crescută la independenţă, sunt negativişti,
nesupuşi, inaccesibili.
VII. Tulburări emoţionale:
Labilitate afectivă, agresivitate, depresiune psihică. Se notează fluctuaţii în comportament de la o zi
la alta şi în cadrul aceleaşi zile.
O altă particularitate este modificarea tulburărilor prezentate de copil pe măsură ce se dezvoltă:
- la sugar - aspect de copil „agitat" cu tulburări de somn şi colici abdominale;
- la grădiniţă - aspect de copil „neastâmpărat", cu accese de furie şi agresivitate;
- la preşcolar - aspect de copil „neîndemânatic" la orice, de indisciplinat;
- la şcoală - hiperactivitate motorie şi agitaţie; dificultăţi de învăţare: dislexie, disgrafie;
- în preadolescenţă şi adolescenţa timpurie predomină problemele de ordin antisocial1.
Prevalenţa tulburării
Literatura de specialitate oferă date diferite.
Diagnosticul este influenţat de obiceiuri, norme sociale, culturale, entice, toleranţa individuală a
fiecărei familii, sistem educaţional ;
Raport fete - băieţi 1 - 2 până la 1 - 8 existând discuţii privind subdiagnosticarea la fete prin
predominanţa subtipului A.

Simptome la preşcolari

1
Marcelli, D., (2003). Tratat de psihopatologia copilului. Bucureşti: Editura Fundaşiei Generaţia, p. 430

98
 Fără a putea stabili un diagnostic de certitudine anumite afirmaţii ale părinţilor ne ridică
semne de întrebare şi impun monitorizarea atentă a copiilor şi chiar iniţierea tratamentului
psihoterapeutic.

Simptome la şcolari
Simptomele sunt mai uşor de recunoscut fiind mai evidente în condiţiile restricţiilor impuse
de programul şcolar şi de aceea 6-8 ani este categoria de vârsta diagnosticată cel mai frecvent cu
ADHD. Încercarea de a supune copilul hiperkinetic la un program developează un întreg cortegiu de
simptome .
„Se scoală greu dimineaţa, îşi uită şi ghiozdanul, învăţătoarea mă sună mereu, se ridică din bancă,
cere des la toaletă, vorbeşte neîntrebat şi îi deranjează pe ceilalţi” ;
„Se foieşte pe scaun şi când mănâncă, adoarme târziu, se zvârcoleşte toată noaptea"

Comorbidităţi
În cazul copiilor cu ADHD se pot observa crize de furie, agresivitate pe fondul unor
alternanţe bruşte, severe de dispoziţie. Nu de puţine ori la acestea se asociază tulburări de învăţare
de genul discalculiilor, dislexiilor şi cel mai frecvent al disgrafiilor. Tulburările de comportament,
apar sub forma tulburării opoziţionale cu provocare, iar la adolescenţă, tulburări de adaptare,
prezentând stima de sine scăzută, abilităţi sociale scăzute, tulburări afective.

Metode de intervenţie
Tratamentul variază de la caz la caz, în funcţie de simptomele cele mai importante şi va fi
întocmit pe grupe de vârstă: sugar; antepreşcolar; preşcolar; şcolar; preadolescent şi adolescent
timpuriu.
Principalele măsuri terapeutice indicate sunt:
- educaţie familială şi sfaturi (este sarcina medicului, dar şi a psihologului) ; medicaţie (medicul este
cel care stabileşte conduita medicamentoasă) ;
- măsuri educative faţă de copil (este sarcina medicului, dar şi a profesorului itinerant de sprijin);
- psihoterapie individuală pentru copil (acest aspect revine psihologului).
Atitudinea terapeutică va fi axată pe 2 coordonate ( ne referim la sarcinile consilierului):
- Educaţia familială şi sfaturi;

99
- Măsuri educative faţă de copil.

Psihoterapie şi ADHD
Cercetarea şi practica psihoterapeutică se află în prezent în stadiul în care eficienţa
tratamentelor psihologice a fost demonstrată pentru un spectru larg de tulburări mintale. În cazul
specific al ADHD eficienţa psihoterapiei a fost investigată într-o serie de studii clinice controlate
(Pelham, 1998; Dopfner e1. al, 2004), care au vizat atât impactul ei specific cât şi eficienţa
combinaţiei acesteia cu farmacoterapia. Astfel, cel mai extins studiu clinic controlat existent în
literatura de specialitate în domeniul intervenţiei în ADHD îl constituie studiul multicentric (MTA)
realizat în Statele Unite cu finanţarea Guvernului Federal prin National Institute of Mental Health
(NIMH) (MTACooperative Group, 1999; MTA Cooperative Group, 1999). În cadrul acestui studiu,
pe baza datelor existente în literatura de specialitate, s-a decis ca psihoterapia testată să ia forma
intervenţiilor cognitive-comportamentale. Intervenţia cognitiv-comportamentală a fost
impresionantă ca intensitate; aceasta a cuprins: a) 27 sesiuni de grup şi 8 sesiuni individuale cu
părinţii; b) 8 săptămâni, 5 zile pe săptămâna, 9 ore pe zi de intervenţie cognitiv-comportamentală
realizată într-un program de şcoală de vară, program în care copiii au beneficiat de managementul
contingentelor, modelare, strategii de rezolvare de probleme, recunoaştere socială şi tehnici de
învăţare eficiente; c) tehnici de management al clasei, acesta cuprinzând între 10 şi 16 întâlniri cu
profesorii în scopul de a stabili cu aceştia un program de management comportamental la clasă. Pe
baza studiilor clinice controlate de acest gen, intervenţiile cognitiv-comportamentale sunt
considerate cele mai eficiente tratamente psihologice pentru ADHD. Faptul că studiile clinice
controlate au arătat că intervenţiile de tip cognitiv-comportamental sunt eficiente în ameliorarea
tabloului clinic al ADHD nu sugerează că alte forme de psihoterapie sunt ineficiente; studiile clinice
viitoare pot reliefa şi alte forme de intervenţie psihoterapeutică utilă pentru tratamentul ADHD.
Administrarea psihoterapiei cognitiv-comportamentale este complexă, acţionând la mai multe
niveluri: 1) la nivel individual, 2) la nivel familial, respectiv 3) la nivelul clasei/grupei din care face
parte copilul la şcoală/grădiniţă2.

Intervenţia cognitiv-comportamentală

2
Dorean, A.,David, D., (2006). Revista societăţii de neurologie şi psihiatrie pentru copii şi adolescenţi din România.
Vol. 7, nr.2, pag.11.

100
 Această intervenţie poate fi aplicată din momentul în care copilul este capabil să utilizeze
tehnici de auto-management comportamental şi cognitiv - în practică de la vârsta de aproximativ 6-7
ani (Taylor et. al., 2004). Eficienţa acestor tehnici a fost testată prin programe de training în timpul
şcolilor de vară (terapie de grup) sau prin şedinţe terapeutice individuale (MTA, 1999; Pelham et al,
1998). S-a observat că eficienţa este cu atât mai mare cu cât simptomele de inatenţie şi impulsivitate
interferează cu funcţionarea optimă în situaţii de învăţare zilnice. Tehnicile de intervenţie cognitiv-
comportamentală pot fi aplicate atât acasă, cât şi în clasă (ele sunt adaptate de psihoterapeut la
mediul de aplicare). Principalele proceduri în cazul ADHD se referă la:
Învăţarea unor tehnici de autoinstruire (ex. Stop! Care este problema?, Care sunt posibilele soluţii?,
Care este cel mai bun plan?, Cum mă pot verifica?)
Restructurare cognitivă. Se vizează identificarea şi înlocuirea cogniţiilor disfuncţionale (iraţionale)
cu cogniţii funcţiocomportamentale (raţionale) care susţin comportamente şi emoţii adaptative.
Dezvoltarea deprinderilor sociale. Copiii cu ADHD au deseori probleme interpersonale şi se lovesc
de respingere din partea colegilor, toate cauzate de comportamente agresive, impulsivitate,
timiditate, izolare socială. Aceste training-uri permit copiilor să se implice mai mult în situaţiile
problemă împreună cu un grup de colegi (învaţă cum să se comporte pentru a fi acceptaţi de colegii
lor)3.

Traingul parental prin intervenţia cognitiv-comportamentală

Traingul în familie şi-a dovedit eficacitatea într-o serie de studii clinice (Pelham, 1998;
Dopfner et. al, 2004). Aceste tehnici au la bază principiile învăţării sociale, a căror utilitate a fost
demonstrată în numeroase studii (Barkley,1987; Forehand & McMahon, 1981; Patterson, 1982).
Foarte mulţi copii manifestă uneori anumite probleme comportamentale, dar în cazul copiilor cu
deficit de atenţie şi hiperactivitate aceste probleme comportamentale dezadaptative sunt mai intense
şi mai frecvente datorită tulburării, provocând dificultăţi în relaţionarea cu părinţii, profesorii,
colegii, prietenii, realizarea sarcinilor şi a responsabilităţilor, atingerea performanţei optime. Scopul
acestor traininguri este de a dezvolta la părinţi abilităţi şi deprinderi, cu ajutorul cărora să poată
interveni în comportamentul copiilor. Există diferite abordări ale trainingului cu părinţii, Însă pe
baza consensului specialiştilor (Taylor et. aL, 2004; Barkley, 1998; Dopfner et aL, 2006; Pelham, et
aL, 2000), sugestiile de intervenţie psihologică se referă la oferirea de informaţii cu privire la:

3
Săcuiu, C., Bojan, C., (2004). Revista societăţii de neurologie şi psihiatrie pentru copii şi adolescenţi din România.
Vol 7., nr.2, pag. 146.

101
cauzele, manifestarea şi evoluţia ADHD, la cauzele comportamentelor inadecvate ale copilului şi cu
privire la conceptele generale de management al comportamentului; acestea au nu doar o funcţie
educaţională ci şi funcţia de a creşte rezilienţa părinţilor la stres prin adoptarea unui set cognitiv
raţional faţă de tulburarea copilului (ex., creşte toleranţa la frustrare a părinţilor, se reduce gândirea
absolutistă şi inflexibilă a acestora, se reduc evaluările globale negative asupra copilului şi asupra
propriei persoane şi catastrofarea), identificarea situaţiilor problemă specifice, a comportamentelor
problematice din cadrul lor precum şi a factorilor care menţin aceste comportamente. Monitorizarea
continuă a progresului copilului.
Dacă sunt identificate relaţii deficitare părinte-copii, respectiv puţine interacţiuni pozitive se
recomandă creşterea frecvenţei acestora prin activităţi de joc supervizate.
Învăţarea de către părinţi a unor metode eficiente de stabilire a regulilor şi comunicare cu copilul
(ex. stabilirea unui contact vizual prelungit cu copilul, solicitarea unei singure cerinţe la un moment
dat, formularea cerinţelor în termeni pozitivi, etc.).
Utilizarea unor sisteme de recompensă pentru a întări comportamentele adecvate. Sunt de preferat
ca recompense, activităţile comune părinte-copii (ex. excursii, activităţi de joc, vizionarea de filme,
etc.).
Formularea împreună cu părinţii a pedepselor pentru comportamente problematice. Aceste
consecinţe trebuie să urmeze imediat comportamentului indezirabil pentru care au fost gândite;

Educaţia familială, consilierea părinţilor

a. Psihologul, consilierul, va explica părinţilor natura bolii copilului. El va convinge părinţii
că unele din simptomele copilului pot fi legate de structura intrinsecă a acestuia, respectiv activitatea
motorie, neatenţia, personalitatea, tulburările de auto control şi tulburările de percepţie şi
cunoaştere.
b. Consilierul va informa părinţii asupra prognosticului şi tratamentului. Este important de a
comunica părinţilor că tulburările pot diminua spre pubertate, dar că pot continua în perioada de
adolescenţă. Pentru ca tratamentul să fie eficient, el trebuie să fie continuat pe o perioadă de câţiva
ani; implicarea familiei şi continuarea tratamentului acasă sunt esenţiale. Adesea părinţii sunt
liniştiţi de faptul că hiperactivitatea copilului a diminuat şi atunci opresc tratamentul, în ciuda
faptului că copilul continuă să aibă dificultăţi şcolare şi în relaţiile cu colegii.
c. Părinţii vor fi ajutaţi să înţeleagă că pot încerca multiple căi de tratament şi că adesea nu
există o singură cale de tratament pentru tulburările prezentate de copil.

102
Toţi membrii familiei trebuie să aibă aceeaşi atitudine faţă de copil.
Restricţiile şi interdicţiile repetate nu numai că -l frustrează pe copil, dar şi cei care se ocupă de el
devin tot mai iritabili şi mai frustraţi.
Hiperactivitatea preşcolarului poate fi absorbită constructiv dacă i se cere să aducă sau să ducă
diverse obiecte. Copilului trebuie să i se ofere posibilitatea de a-şi consuma energia şi forţa fizică în
scopul ajutorării altei persoane, în aşa fel încât să - şi poată exprima interesul activ şi simpatia într-
un mod constructiv.
Când copilul trebuie să-şi consacre energia altor persoane, e necesar să i se acorde dreptul de a-şi
apăra şi propriul teritoriu şi lucrurile care-i aparţin. Nu trebuie să ne aşteptăm ca el să treacă fără
rezerve în extrema opusă, pentru că ceea ce ne interesează este echilibrul. Toate aceste elemente
trebuie să fie incluse şi încurajate prin joc.
Este foarte important să nu expunem copilul prea multor stimuli sau unor stimuli mereu noi.
Copilul hiperkinetic are nevoie să fie încurajat de un mediu armonios şi să fie ferit de orice
stimulare. Ideal ar fi ca el să întâlnească numai situaţii şi stimulări cu valori şi semnificaţii definite,
care sunt susţinute energic de cei din jur. Nu trebuie să obligăm copilul să treacă de la o situaţie la
alta, de la o experienţă la alta, să se readapteze de fiecare dată.
În familie există situaţii tipice de rutină, cum este servirea mesei, care va trebui să aibă un anumit
caracter formal, de ritual. Aceasta îl va obliga pe copil să se conformeze obiceiurilor şi tradiţiilor
familiei sale. Cu cât aceste obiceiuri sunt mai clar exprimate şi mai bine definite, cu atât mai bine
pentru copil. Copilul hiperkinetic, ca şi copilul mic normal, se distinge mai ales prin capacitatea de a
se conforma unui ritual sau unei situaţii devenită obicei. Dacă purtarea sa devine intolerabilă, el
trebuie să fie scos din cameră, dar nu ca pedeapsă, ci pentru a termina masa singur, fie cu ajutorul
mamei, fie în compania altui membru din familie. I se va da voie să se întoarcă în sufragerie când va
dori şi când va da semne că este în stare să se conformeze cât de cât situaţiei date.
Este extrem de important ca aceste măsuri să nu fie luate ca nişte pedepse, ci să fie înţelese ca
urmări fireşti ale actelor sale. Aceasta îi va permite copilului să se adapteze treptat la acele modele
de comportament aprobate de grupul în care trăieşte.
O altă metodă prin care familia poate stimula copilul hiperkinetic constă în folosirea exerciţiilor
terapeutice simple care se bazează pe principiul perceperii formelor. De exemplu, i se poate sugera
copilului să meargă pe o linie semicirculară într-o anumită direcţie şi să refacă forma, ca în oglindă,
în direcţia opusă. Este foarte utilă desenarea acestor trasee cu creta pe podea, pentru ca activitatea
„în oglindă" să devină treptat şi o experienţă vizuală.

103
Acest gen de exerciţii poate fi complicat ulterior pe măsură ce copilul creşte, când pentru trasarea
direcţiilor se pot folosi tabla şi creta sau hârtia şi creionul. Principiul „oglinzii" poate fi aplicat şi
vorbirii, cuvintele şi propoziţiile scurte putând fi pronunţate întâi în ordinea firească, apoi inversate.
În ceea ce priveşte comunicarea, familia poate folosi:
- obiecte concrete, care să permită copilului să înţeleagă ce activitate are în momentul respectiv şi
care este activitatea care va urma;

Măsuri educative faţă de copil

Sfaturile date familiei în asociere cu educaţia copilului sunt esenţiale în tratament.
Fermitatea şi consecvenţa pe care mulţi părinţi o confundă cu severitatea sunt foarte utile copilului
pentru dezvoltarea autocotrolului.
Programul de terapie ocupaţională în cazul copilului preşcolar cu sindrom hiperkinetic va avea în
vedere următoarele coordonate de bază:
Educaţia psihomotrică
Obiective:
1. Construcţia şi integrarea schemei cordonate de bază se realizează în 3 etape:
- prima etapă este cea de diferenţiere a eului corporal în care copilul percepe limitele propriului
corp;
- etapa următoare este cea de unicitate a eului corporal sau perioada denumită „stadiul oglinzii".
Către 6 luni, copilul are revelaţia propriei imagini atunci când priveşte o oglindă. Pornind de la
această imagine, el îşi poate construi o imagine spaţială asupra propriului corp, având ca element de
referinţă imaginea altor persoane şi, mai ales, imaginea mamei;
- a treia etapă este cea de identitate a eului corporal în care copilul se identifică pe sine corporal.
2. Dezvoltarea schemei corporale parcurge 4 etape:
- descoperirea propriului corp sau trăirea corporalităţii - la început, copilul percepe propriul corp
global, ca un tot;
- cunoaşterea părţilor corpului apare după ce copilul a luat cunoştinţă globală cu propriul corp;
- orientarea spaţio-corporală apare după vârsta de 4 ani;
- organizarea spaţio-corporală apare după vârsta de 5 ani.
3. Stimularea posibilităţilor de învăţare motrică prin imitare; reglarea acţiunilor psihomotrice
parcurge 4 etape:

104
Familiarizarea copilului cu stimulii mediului înconjurător, învăţarea unor comportamente specifice
faţă de particularităţile diferiţilor stimuli:
- manipularea individuală, spontană a unor obiecte şi jucării;
- exerciţii destinate învăţării producerii unor semnale de avertizare;
- asocierea prezenţei unor semnale specisfice (semnal pentru deşteptarea din somn, semnal de
interdicţie - păstrarea liniştei, neatingerea unui obiect, etc).
4. Dezvoltarea capacităţii de percepţie, orientare şi organizare spaţială prin:
- exerciţii pentru perceperea corectă a poziţiei ocupate de obiecte în spaţiu prin raportarea la propriul
corp sau unele faţă de altele.
5. Dezvoltarea psiho-motricităţii fine a mâinii, a coordonării bimanuale şi oculofice în
comportament prin: jocuri de construcţie; exerciţii de prehensiune; exerciţii de aruncare şi prindere a
unor jucării de la diferite distanţe; exerciţii de aruncare la punct fix; exerciţii de înşirare a
mărgelelor; exerciţii pentru formarea unor deprinderi utile ale vieţii cotidiene.
Educaţie senzorială
Obiective:
1. Dezvoltarea sensibilităţii generale prin:
- recunoaşterea obiectelor şi jucăriilor pe care le manipulează zilnic;
- cunoaşterea utilităţii acestor obiecte.
2. Dezvoltarea sensibilităţii analizatorului auditiv prin:
- educarea capacităţii de a distinge şi identifica diferite zgomote, voci.
3. Dezvoltarea sensibilităţii analizatorului vizual prin:
- perceperea şi diferenţierea: culorilor de bază, a dimensiunilor (mărime, grosime, lungime), a
poziţiilor spaţiale, a formelor geometrice.
4. Educarea sensibilităţii analizatorului tactil prin:
- formarea capacităţii de a percepe şi diferenţia aspecte diferite ale suprafeţelor unor materiale
(neted-aspru);
- perceperea şi diferenţierea consistenţei materialelor (moale-tare);
- diferenţierea temperaturii diferitelor corpuri (rece-cald).
5. Dezvoltarea sensibilităţii analizatorilor gustativ şi olfactiv prin:
- recunoaşterea după gust şi miros a diferitelor alimente şi substanţe.

105
 Cunoaşterea mediului înconjurător, socializare
Obiective:
1. Identificarea obiectelor şi formarea unor comportamente adecvate diferitelor contexte
situaţionale:
- jucării, mobilier, membrii familiei;
2. Formarea unor comportamente specifice diferitelor momente ale programului zilnic: spălatul,
îmbrăcatul, dezbrăcatul, etc.
Servirea mesei:
3. Însuşirea unor reguli de comportare civilizată:
- salutul, utilizarea unor formule de adresare, ţinute;
4. Însuşirea unor cunoştinţe despre natură:
- familiarizarea cu unele plante, animale, fenomene ale naturii;
5. Cunoaşterea unor mijloace de transport.

Abilitare manuală
Obiective:
1. Familiarizarea copilului cu materialele de construcţie prin:
- antrenarea treptată în acţiuni de la simplu la complex şi pe baza perceperii directe prin cât mai
mulţi analizatori a însuşirilor respective;
Perceperea formelor geometrice;
3. Formarea deprinderii de a construi pe suprafaţă plană şi în spaţiu, pe baza diferitelor modalităţi de
aşezare şi de îmbinare a elementelor componente prin reproducerea modelelor demonstrate de
psiholog sau profesorul itinerant de sprijin;
4. Dezvoltarea spiritului de observaţie;
5. Dezvoltarea atenţiei voluntare şi a unor trăsături morale: independenţa în acţiune, răbdarea;
6. Obişnuirea copilului de a folosi în jocurile de integrare obiectele realizate în jocurile de
construcţie.

Modelajul
Obiective:

106
1. Familiarizarea copiilor cu denumirea materialului (plastilină), cu unele însuşiri ale acestuia
(moale, se rupe, se lipeşte, are culori diferite) prin acţiunea directă asupra materialului;
2. Formarea unor deprinderi tehnice elementare, specifice acestui gen de activitate (ruperea
plastilinei şi strângerea ei în întreg, modelarea prin mişcare translatorie a palmelor faţă de planşetă,
modelarea prin mişcare circulară a palmelor faţă de planşetă, modelarea prin aplatizare, prin
adâncire);
3. Exersarea percepţiilor tactil - kinestezice, vizuale, a spiritului de observaţie;
4. Dezvoltarea coordonării oculo - manuale.
Activităţi artistico-plastice
Obiective:
1. Familiarizarea copilului cu materialele folosite în activităţi de desen şi exerciţii grafice;
Iniţierea copiilor în dactilo - pictură;
3. Trecerea treptată de la jocul pe hârtie la redarea unor forme simple ale obiectelor cunoscute de
copil;
4. Formarea unor deprinderi specifice desenului, de a ţine corect creionul în mâna, de a trasa linii în
diferite planuri, etc;
5. Dezvoltarea spiritului de observaţie prin perceperea vizuală a formelor şi culorilor;
6. Dezvoltarea memoriei vizuale şi a reprezentărilor de formă, mărime, culoare.

Intervenţii cognitiv-comportamentale la nivelul clasei/grupei

Acest training la nivelul clasei/grupei din care face parte copilul la şcoală/grădiniţă, vizează
în principal două aspecte: modificări în mediul clasei şi la nivel individual.
Prin tehnici specifice se încercă obţinerea unui mediu motivant pentru efort şi performanţă
academică, în scopul creşterii atenţiei în timpul orelor, în timpul testărilor etc. Spre exemplu, copilul
hiperactiv trebuie aşezat în proximitatea spaţială a profesorului (se favorizează o comunicare mai
bună, scade distractibilitatea), iar comportamentul adaptativ al acestuia trebuie întărit continuu.
Implementarea unor programe de management al comportamentului la clasă include în principal:
realizarea unor contracte, prin care să se stabilească recompense pentru comportamente dezirabile şi
pedepse pentru comportamente deviante (ex.: laudă pentru interacţiuni pozitive şi mustrare pentru
ceartă cu colegii). Modificarea rutinelor de învăţare,
se recomandă utilizarea unor pauze frecvente între sarcini, astfel încât să se impună o rutină de tip „
învăţare-joc". Pot apărea probleme la început, copii mai mici având nevoie de mai mult timp pentru

107
a se linişti după pauză, dar în timp această rutină conduce la creşterea motivaţiei pentru îndeplinirea
sarcinilor şcolare. De asemenea trebuie create oportunităţi pentru repetarea şi exersarea celor
învăţate, acestea fiind o ocazie foarte bună pentru copiii cu probleme de neatenţie şi impulsivitate să
depăşească dificultăţile.
Pentru dezvoltarea deprinderilor de învăţare şi organizare, se recomandă ca sarcinile să fie clar
structurate şi să se utilizeze diferite strategii de organizare a materialelor de lucru (etichete diferit
colorate pe bănci, pe sertare, pe caiete, carneţele pentru sarcinile din clasă sau pentru teme).
În ceea ce priveşte încurajarea suportului din partea colegilor, se recomandă: crearea unor
oportunităţi pentru dezvoltarea relaţiilor pozitive cu colegii, atât în clasă, cât şi la joacă (copilul cu
ADHD poate fi pus în echipă cu un elev mai bun la învăţătură şi cu un comportament exemplar, care
să -l ajute la lecţii şi să-i fie model).
Adoptarea unui stil de predare activ şi a unor tehnici de predare variate: lectură, joc de rol,
demonstraţii, prezentări ale elevilor, alegerea unor teme relevante pentru ei, oferirea de exemple,
utilizarea unor ajutoare vizuale (diagrame, hărţi, grafice, imagini).
Evaluarea copiilor poate fi făcută prin utilizarea unor teste adaptate din punct de vedere al structurii
(mai puţine întrebări, alternarea întrebărilor uşoare cu cele dificile pentru motivarea elevilor,
punctarea răspunsurilor corecte. De asemenea se pot lua în considerare alternative diferite la testare:
timp prelungit, teste pentru acasă, evaluare orală, elevii sunt încurajaţi să finalizeze testul (testul e
fragmentat în componente mai mici, se explică clar ce urmăreşte testul, se dă un exemplu concret de
rezolvare, similar cu exerciţiile din test, se dau sarcini distractive la final, după realizarea testului).
Utilizarea tehnicii time
Aceasta tehnică se recomandă a fi utilizată pentru comportamente extrem de problematice; ea
presupune scoaterea pentru o anumită perioadă de timp din situaţia de recompensă a unui elev care
nu respectă regulile sau manifestă un comportament inadecvat.

Intervenţia medicamentoasă
DEZIDERATELE TRATAMENTULUI
Recent a fost descoperită şi s-a explorat eficacitatea unui non-stimulant: Atomoxetina.
Cunoscută iniţial ca Tomoxetina şi folosită ca antidepresiv atomoxetina este un inhibitor potent şi
înalt selectiv al recaptării NA.

108
Efectele benefice sunt potenţate prin influenţarea sistemului dopaminergic şi anume creşterea
activităţii dopaminergice în cortexul prefrontal - arie implicată în memoria de lucru şi nivelul de
impulsivitate4.
- posologie uşoară
- absorbţie puţin influenţată de alimente
- efecte adverse uşoare şi tranzitorii: inapetenţa, scădere ponderală, dureri abdominale, cefalee,
greaţă, vărsături, diaree, retenţie urinară.

OBSERVAŢII:
Atomoxetina îmbunătăţeşte simptomele definitorii ale ADHD şi ameliorează funcţia academică,
ocupaţională, socială. S-au constatat îmbunătăţiri în efectuarea temelor, scăderea certurilor excesive,
creşterea timpului alocat meselor, creşterea tranziţiilor de la joc la muncă, scurtarea perioadei de
trezire şi pregătire pentru şcoală.
Este cert aşa cum rezultă şi din observaţiile nostre că o intervenţie precoce este o premiză
favorizantă pentru reuşita intervenţiei.

Aşa cum arată numeroase studii neintervenţia în cazul unui copil cu ADHD, în adolescenţă
duce la complicaţii.
Studiile clinice controlate au arătat că intervenţiile psihoterapeutice pot ameliora
semnificativ tabloul clinic al pacienţilor cu ADHD.
Intervenţiile psihoterapeutice pot fi implementate împreună cu tratamentul farmacologic,
potenţându-şi reciproc efectul asupra ameliorării tabloului clinic. Mai mult, intervenţiile cognitiv-
comportamentale pot creşte aderenţa la tratamentul medicamentos atât a pacienţilor cât şi a
aparţinătorilor acestora, facilitând astfel tratamentul farmaco-terapeutic.
Ţinând cont de acceptabilitatea crescută a intervenţiilor de tip psihologic la părinţi şi
educatori, coroborată cu studiile clinice controlate asupra eficienţei farmacoterapiei şi psihoterapiei,
rezultă ca pachetul de intervenţie terapeutică pentru ADHD este indicat să conţină un nucleu
farmacologic principal însoţit de un pachet de intervenţii cognitiv-comportamentale.
Faptul că studiile clinice controlate au arătat că intervenţiile de tip cognitiv-comportamental
sunt cele care sunt eficiente în ameliorarea tabloului clinic al ADHD nu rezultă că alte forme de

4
Dobrescu, I., (2004). Actualităţi în psiho-farmacologia copilului şi adolescentului. Bucureşti: Editura Amaltea.

109
psihoterapie sunt ineficiente; studiile clinice viitoare pot reliefa şi alte modalităţi de intervenţie
psihoterapeutică utilă pentru tratamentul ADHD.

Este fundamental ca procedurile psihoterapeutice să fie aplicate de profesionişti atestaţi în

psihoterapie, altfel deşi eficiente, prost aplicate pot nu doar să nu afecteze deloc tabloul clinic dar
chiar să -l complice. Atât Federaţia Română de Psihoterapie cât şi Colegiul Psihologilor din
România au un registru al profesioniştilor atestaţi în implementarea eficientă a procedurilor de
psihoterapie. În ţară resurse pentru cercetare şi intervenţii psihoterapeutice validate ştiinţific de tip
cognitiv şi comportamental în cazul ADHD pot fi găsite specific în cadrul Institutului Internaţional
de Studii Avansate în Psihoterapie şi Sănătate Mentală Aplicată.

110
Bibliografie
1. Abraham P.-„Prevenire si consiliere antidrog”-Ed.Ministerului Administratiei si Internelor,
Bucuresti, 2004
2. Banciu D. , Radulescu S. , -„Adolescentii si familia” , Ed. Mirton , Timisoara, 2004
3. Bernstein B, -„Studii de socilogia educatiei” – Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti , 1978
4. Cambell R. , -„Copii nostri si drogurile „ , Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2001
5. Dafinoiu I , -„Elemente de psihoterapie integrativa” , Ed. Polirom , Iasi , 2001
6. Girlasu-Dimitriu O. , -„Empatia in psihoterapie” , Ed. Victor , Bucuresti , 2004
7. Nicols M , Minuchin S, Schwartz R , -„Terapia de Familie „, Ed Pearson , 2005
8. Verza E.,-„Psihologia varstelor”, Ed. Hyperion, Bucuresti , 1993
9. Voinea M, -„Psihosociologia Familiei „, Ed . Universitatii Bucuresti
10. Ciupercă Cristian, Cuplul modern-între emancipare şi disoluţie, Ed Tipoalex, 2000
11. Mitrofan I., Cuplul conjugal-armonie şi dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989
12. Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative, Ed.
Alternative, 1997
13. Mitrofan I., Ciupercă C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed.
Mihaela Press, 1998
14. Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia vieţii de cuplu –între iluzie şi realitate, Ed. Sper, 2002
15. Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia şi terapia cuplului, Ed. Sper, 2002
16. Nichols P.Michael,Schwartz C. Richards,Terapia de familie,concepte şi metode,Ed.Pearson
17. Ziglar Zig, Secretul căsniciei fericite, Ed. Curtea Veche, 2001

111