Romantismul este un curent literar intiat dupa Revolutia Franceza din 1789 in marile

culturi occidental-europene.
In literatura romana a patruns odata cu scriitorii generatiei pasoptiste. Articolul
program al revistei Dacia literara intitulat Introductie si scris de Mihail
Cogalniceanu, aduce in prim plan ideologia literara romantica, recomandandu-le
scriitorilor sa se inspire din nautura, istorie si folclor.
Prin creatia lui Eminescu se va prelungi si in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Apartine romantismului deoarece se diferentiaza prin numeroasele trasaturi
caracteristice: se manifesteaza ca o reactie impotriva ratiunii, pomoveaza in plan
artistic eliberarea de normele clasice, incurajeaza amestecul genurilor, al speciilor si
al stilurilor, antiteza ca procedeu de constructie si se cultiva fantezia si imaginatia.
Tema poeziei este iubirea care apare in corelatie cu natura, ilustrand ipostaza iubirii
paradisiace, pure.
Textul poetic se incadreaza in specia literara idila, in care sunt prezentate viata si
dragostea intr-un cadru rustic; trairile interioare se afla in concordanta cu tablourile
de natura, prezentate intr-o maniera expresiva, ceea ce confera poeziei caracter de
pastel, de asemenea este si o meditatie si o elegie.
Titlul este un motiv de circulatie universala intalnit la romanticul german Novalis; in
lirica acestuia simbolul floare albastra semnifica implinirea iubirii intr-o lume ideala.
Acelasi simbol este intalnit si in creatia poetului italian Leopardi, ce sugereaza
frumusetea si puritatea idealului de iubire. La Eminescu floarea reprezinta gingasia,
viata, puritatea, atribute ale idealului feminin, iar epitetul cromatic albastra
semnifica spatiul infinit, cerul si marea proiectand sentimentul de iubire in
eternitate.
Textul se structureaza pe doua idei: cea a cunoasterii absolute, infinite, cuprinsa in
primele trei strofe si ideea cunoasterii terestre cuprinsa in strofele V-XIII. Cele doua
secvente sunt legate de reflectiile poetului din strofa a IV-a.
Poezia Floare albastra de Mihai Eminescu cuprinde patru secvente lirice: reprosul
formulat de iubita, cugetarea eului liric, invitatia la iubire initiata de prezenta
feminina si meditatia finala a eului liric.
Textul poetic contine doua planuri in conturarea carora este utilizata lirica mastilor:
indragostitul reprezinta omul de geniu provenind din sferele inalte, ale cunoasterii si
iubita, prezenta feminina ce reprezinta planul uman terestru, lumea comuna.
Incompatibilitatea celor doua planuri este o sursa a neimplinirii sufletesti exprimata
printr-o meditatie asupra existentei.
Prima secventa debuteaza cu o interogatie retorica, aflata sub semnul reprosului,
adresat de fiinta iubita eului liric care apartine sferelo inalte. Incipitul textului

schiteaza planul superior al omului de geniu si contine referiri la cultura omenirii, la

geneza universului, cunoasterii si creatiei: campiile asire, Intunecata mare,
piramidele-nvechite.
Gandirea abstracta a geniului este sugerata prin verbele ai cufundat,
gramadesti, nu cata ramane o taina a omului comun care sesizand diferenta
dintre planurile carora le apartin cei doi indragostiti, isi exrpima dorinta cu el sa se
sacrifice, parasindu-si lumea sferelor inalte si intefrandu-se in lumea terestra in
vederea implinirii sufletesti: nu cata in departare/Fericirea ta, iubite!
A doua secventa lirica reda printr-o singura strofa reactia celui invocat. Aceasta
exprima o atitudine detasata derivata din intuitia superioara a incompatibilitatii
dintre cei doi. Apelativul diminutival mititica prin care este numita iubita denota
apropierea sufleteasca dintre indragostiti completata de adverbul cu valoare de
simbol dulce.
Interjectia Ah! urmata de constatarea Ea spune adevarul accentueaza diferenta
dintre abstract si concret, dintre planul superior al geniului si planul comun al
iubitei. Raspunsul lui semnifica incapacitatea de a fi fericit in plan terestru.
Secventa a treia cuprinde urmatoarele opt strofe si continua monologul prezentei
feminine, construit ca o chemare la iubire in lumea ei, planul terestru, dar intr-un
cadru mirific al naturii. Scenariul imaginat cuprinde trei etape: chemarea in codru,
formarea perechii, jocurile inocente.
In planul terestru iubita Floare albastra este ademenitoare si vicleana
promitand o lume de bucurii si de farmec in implinirea dragostei.
Limbajul devine familiar denotand apropierea sufleteasca dintre cei doi exprimata in
maniera expresiva Si mi-i spune atunci povesti.
Folosirea timpului viitor combinat cu elemente de conditional reinvie ideea
neimplinirii sau amanarii dragostei.
Ultimul vers insotit de interogatie exprima fericirea si nostalgia in acelasi timp
pentru ca iubirea nu se poate realiza decat in vis.
Ultima secventa anunta monologul geniului care constientizeaza ca iubita este o
plasmuire a propriei sale imaginatii, dornica de cunoastere prin intermediul
sentimentelor.
Versul ca un stalp eu stau in luna exprima izolarea geniului, dar si capacitatea lui
superioara de a uni la nivel spiritual planul cosmic cu cel terestru.
Repetitiile, exclamariile, epitetele exprima regretul pentru iubirea pierduta,
caracterul irevocabil, definitoriu fiind marcat prin vorbele la perfect compus.

Punctele de suspensie marcheaza iesirea din reverie si incadreaza povestea de

iubire, detasand-o de strofa finala cu caracter mediativ.
Ultimul vers Totusi...este trist in lume contine esenta meditatiei geniului
asupra existentei umane, dominata de tristete si neimplinire a fiintei superioare
care isi cauta perechea ideala.