Argumente pentru colaborarea dintre stiinta si religie

Omul de stiinta si teologul par a fi in pragul reluarii unui dialog intrerupt

de mult timp, mai cu seama din cauza confuziilor legate de sferele specifice de
actiune, de utilizarea unor limbaje, care de cele mai multe ori nu au gasit un
numitor comun, poate si din pricina unei viziuni reductioniste asupra omului. Se
accentua adesea unilateral personalitatea umana: erau in atentie sau
afectivitatea, privita ca marca a credintei, sau rationalitatea, perceputa ca
reprezentand trasatura distinctiva a celui care practica stiinta. De aceea, ca o
introducere a unui serial al revistei Stiinta si tehnica privitor la relatia dintre
stiinta si spiritualitate, va propunem in continuare cateva idei care pot jalona
aceasta intalnire fundamentala.
Dialogul dintre stiinta si religie ar grabi depasirea prejudecatilor pe care
omul modern le are fata de amandoua. Exista in ambele cazuri o confuzie la
nivelul imaginii: stiinta si aplicatiile ei tehnologice nu inseamna doar poluare, un
gen de cunoastere ce nu mai este interesata de sensul vietii omului sau o
modalitate mai elaborata, din punct de vedere intelectual, de a obtine arme din
ce in ce mai performante. Religia, la randul ei, nu poate fi inteleasa in esenta sa
daca avem in vedere numai razboaiele religioase, torturile la care fanaticii isi
supuneau adversarii religiosi sau obscurantismul, care a blocat in mod vizibil dea lungul timpului deschiderea catre credinciosii de alte confesiuni. Exista, de
asemenea, si extrema pozitiva, cea care recepteaza stiinta ca pe unica solutie
pentru toate problemele actuale ale omenirii, singura cale de a obtine o
cunoastere exacta si, ca proiectie, cel putin, capabila de a oferi o imagine totala a
naturii si a omului. Pentru alti semeni, numai religia merita preocuparea noastra,
celelalte lumi ale cunoasterii - arta, filozofia, stiinta - nefiind importante, decat
in masura in care ne faciliteaza accesul catre credinta. Toate aceste pozitii

extreme sunt forme de reductionism, aparute ori dintr-o receptare gresita a

esentei stiintei si religiei ori dintr-o accentuare unilaterala a cate uneia dintre
fatetele personalitatii umane. Omul nu inseamna numai afectivitate sau numai
ratiune sau numai vointa, ci toate acestea impreuna.
S-ar ajunge la o limitare a imaginii noastre asupra complexitatii omului,
daca am raporta, pe diferite niveluri, religia si arta numai la afectivitate, stiinta si
filozofia numai la ratiune si etica numai la vointa. Orice personalitate bine
conturata este interesata de toate cele patru manifestari ale spiritului uman: este
de la sine inteles ca un acelasi individ nu poate fi savant, mistic sau teolog, artist
si filozof in acelasi timp, dar nu despre acest lucru este vorba, ci despre
deschiderea pe care trebuie sa o avem. Un om al credintei, de exemplu,
indiferent de confesiune, daca nu este deschis catre stiinta si daca nu este
constient de impactul acesteia asupra omului modern, de gradul in care s-au
modificat conceptia asupra lumii si cadrul conceptual in care gandim de citeva
secole incoace isi refuza accesul catre o intelegere mai profunda a semenilor sai
si a lumii in care traieste. Secolul XX a recuperat poate, cel putin la nivelul
intentiilor, toleranta catre orizonturi diferite pe care a avut-o omul Renasterii.
Dialogul stiinta-religie ajuta comunicarea si toleranta dintre cei care, prin natura
timpurilor moderne, sunt supusi unei specializari din ce in ce mai limitate.
Propunand ca acceptiune a metafizicii, studiul principiilor, preocuparea de
a construi un esafodaj conceptual, capabil sa ne explice lumea in cele mai adanci
articulatii ale ei si, totodata, sa ne ofere un modus vivendi, un sens al vietii, in
functie de un anumit modus operandi, putem spune atunci ca si religia si stiinta
poseda o metafizica specifica. Aceste doua metafizici se intersecteaza si, mai
mult, prin afirmarea lor, se raspunde pretentiei ca nu poate exista, prin definitie,
o viziune integratoare a lumii, asa cum sustine postmodernismul, si intentiei
nihilismului ca toate metafizicile in vigoare sa fie daramate. Unul dintre
rezultatele dialogului pentru care se pledeaza este acela ca se va ajunge la
recunoasterea imposibilitatii neexistentei nici unei metafizici, a necesitatii

evolutiei cadrelor conceptuale, pe masura ce progresam in cunoasterea noastra si

a lumii in care traim. Se exclud astfel pozitiile extreme, apelandu-se la un
relativism epistemologic moderat si, prin aceasta, optimist: nu exista o schema
ultima a realitatii, ci descrieri din ce in ce mai fidele si mai complexe, predictii
din ce in ce mai cuprinzatoare si mai exacte. Indiferent de cultura in care s-a
nascut si s-a format, fiecare dintre noi isi construieste un filtru, un orizont sub
care vede intreaga realitate. Scopul este ca, dincolo de aparatul conceptual de
care ne folosim, sa gasim undeva un spatiu de intersectie, in care sa fie posibila
comunicarea si cunoasterea reciproca.
Dialogul dorit ne-ar ajuta sa surprindem, dincolo de variatele religii si de
nenumaratele discipline stiintifice, religia si stiinta. Exista mai multe religii, in
unele cazuri acestea avand mesaje diferite, de pilda, budismul si hinduismul vor
vorbi de metensomatoza sau teoria reincarnarii, crestinismul, iudaismul si
islamismul, nu. Care este numitorul comun al manifestarilor religioase, ce
anume leaga discipline atat de indepartate una de cealalta, ca mecanica cuantica
si horticultura? Poate ca iubirea, antropocentrismul, raportul omului cu o
transcendenta care ne-a creat si care ne ajuta in continuare, in cazul religiilor, iar
in cel de-al doilea caz, descoperirea si formularea legilor naturii, ridicarea de la
abordarea empirica la abstractizare si matematizare.
Diferitele provincialisme, in care adesea ne inchidem, pot fi depasite tot
prin dialogul stiinta-religie. Acestea implica limbaje particulare prin care noi ne
traducem si ne comunicam experientele. Trebuie sa tindem insa spre o
hermeneutica mai toleranta, spre o modalitate mai nuantata de a interpreta lumea
si omul. Orice forma de dogmatism impune, prin natura sa, o reductie. Solutia o
reprezinta propunerea de programe epistemologice permanent relative la ceea
ce exista viabil in celelalte campuri ale cunoasterii umane. De exemplu,
psihologia

moderna

castigat

enorm

indreptandu-si

privirile

asupra

informatiilor si experientelor furnizate de tratatele mistice, apeland nu numai la

cele din crestinism, ci si la operele misticilor evrei sau islamici. Psihologia

religiei este astazi un domeniu bine articulat, care utilizeaza metodele stiintifice
de cercetare, fara insa a neglija specificul subiectului studiat: omul ca Homo
religiosus, omul inzestrat cu sentimentul sacrului.
Si religia si stiinta presupun un tip uman particular. Este vorba despre
omul care evolueaza continuu din punct de vedere spiritual, cel care proiecteaza
asupra realitatii o credinta bine definita, cel care afirma dincolo de realitatea
imediat inconjuratoare existenta unei ordini, a unei rationalitati care poate fi
descifrata. Omul care crede ca acest cosmos nu este numai rezultatul hazardului,
ci ar putea fi purtatorul unei spiritualitati intrinseci. Savantul si omul credincios
sunt amandoi inscrisi pe drumul unei cautari spirituale, in care descifrarea
realitatii influenteaza direct cunoasterea propriei identitati. Pentru astfel de
oameni impatimiti, interesul pentru avere sau aprecierea efemera a societatii trec
pe plan secund, fata de sacrificiile facute de-a lungul unei intregi vieti pentru a
mai inainta cu un pas in cunoastere. Un anumit tip de angajament apropie deci
cele doua drumuri.
Exista, din pacate, un pericol al institutionalizarii ce priveste atat
cercetarea stiintifica, cat si manifestarile religioase. Nu este vorba numai de
necesitatea, in ambele cazuri, de a admite comunitatea, efortul conjugat, in
scopul impartasirii experientelor proprii, dar si pentru a putea fi verificat si
testat, ci de o anchilozare, o intepenire intr-un tipar preexistent, care poate atinge
deopotriva demersul stiintific si actele concrete de credinta. Automultumirea
savantului si a credinciosului, siguri pe ei, care nu mai pot accepta criticile, duce
la o orbire fata ceilalti si, poate mai grav, la forme inautentice de a practica
stiinta si religia. Dialogul dintre acestea ne fereste de pericolul rezultat din
uitarea adevarului ca mai importanti decat institutia sunt oamenii, actorii
concreti ai cunoasterii. Cei care mentin vie credinta, iar stiinta libera de interese
meschine, sunt tocmai aceia care se bucura de o anumita umilitate, de o
smerenie in fata complexitatii Universului si a naturii umane. Sunt in fond cei
care nu se complac in automultumire, cei mereu curiosi si deschisi catre nou.

Obtuzitatea si fanatismul propriei pareri constituie obstacole, pe care daca nu le

inlaturam nu putem avea un exercitiu liber si autentic al actului cunoasterii.
Sa nu pierdem din vedere ca acuzele de obscurantism, de institutie
anacronica si depasita, care este opresiva si care cenzureaza, facute Bisericii in
secolele trecute, priveau de fapt nu religia in esenta ei sau pe cei care erau
toleranti si deschisi catre stiinta, ci pe cei care ramasesera intepeniti in
autosuficienta celui care este ignorant si care nu are o inteligenta flexibila.
Intr-un dialog al unor parteneri care isi recunosc reciproc specificitatea,
stiinta poate spune foarte multe lucruri credinciosului despre lumea pe care
acesta o considera creatia lui Dumnezeu. Daca divinitatea este receptata ca
nefiind vreodata absenta din propria sa creatie, atunci, cu siguranta, omul de
stiinta ne poate indica prezenta logosului, a rationalitatii care articuleaza
realitatea fizica. Religia la randul ei ne va atrage atentia ca viata nu este neutra
din punct de vedere moral, ca exista un sens, un imperativ al vietii. Amandoua
vor sugera ca mai este ceva dincolo de realitatea imediata, amandoua ne pot
fundamenta respectul fata de lumea in care traim si fata de cel de langa mine - sa
ne gandim, de exemplu, la o ecologie, nu numai stiintifica, dar si religioasa:
daca lumea in care traiesc este creata de Dumnezeu, cu atat mai mult trebuie sa o
respect si sa nu o distrug.
Omul contemporan este supus, poate, uneia dintre cele mai socante
provocari din intreaga sa istorie. Sunt probleme care pana nu demult nici macar
nu puteau fi concepute: clonarea, periclitarea ecologica a Terrei, cresterea
populatiei, relativizarea vechilor norme morale, eutanasia, ciocnirea civilizatiilor
si atatea altele. Sunt subiecte atat de complexe, incat numai prin colaborarea
dintre stiinta si religie putem spera sa gasim si sa impunem, prin argumente
pertinente, solutiile potrivite. Clonarea, de exemplu, nu este numai o problema
de tehnica, ci si de morala. Si nu este vorba evident de a restrictiona cercetarea
stiintifica, nu putem sa-l obligam pe omul de stiinta sa nu mai cerceteze un
anumit domeniu, acest lucru ar intra in conflict cu insasi esenta stiintei, va trebui

regandit modul de utilizare a rezulatelor pe care le-am putea obtine si apreciat

gradul in care putem interveni in functionarea lumii noastre.
Concluzia pe care vom incerca sa o reliefam va fi ca intrebarile la care
etica trebuie sa gaseasca raspunsuri pot fi atacate optim nu intr-un mod
unilateral, adica numai din punctul de vedere al savantului sau numai din acela
al credinciosului, ci integrator, cu deschidere catre toate manifestarile spirituale
umane.