Vous êtes sur la page 1sur 11

Sociologia comunicării mass-media

Comunicarea politică

„Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comanda viaţa efemeră, tot atât de
departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu
nimeni.” (Liviu Rebreanu)
De-a lungul timpului comunicarea a primit o multitudine de definiţii, printre care putem
aminti unele dintre cele 15 definiţii date de cercetătorul D. Dance în anul 1970. Aşadar comunicarea
poate fi privită ca un proces de transmitere sau receptare, o problemă de intenţionalitate esenţială
(există grade de intenţionalitate atât în transmiterea cât şi în receptarea de informaţii);efect sau cauză
a unei anumite mulţimi de relaţii sociale şi structuri interacţionale; proces circular sau linear şi
interactiv; sursă de ordine, unitate şi coeziune sau cauză a schimbării, fragmentării ori a conflictului;
opţiune între perspectiva activă (încercăm să-i influenţăm pe alţii sau situaţia în care ne aflăm) şi cea
reactică (acceptăm influenţa, ne adamptăm la împrejurări).
K. Merten, la rândul său, a căutat să găsească cele mai reprezentative modalităţi de definire a
comunicării şi a numărat circa 160 de astfel de tentative, dintre care 75 văd comunicarea ca un
proces simplu, iar 64 ca pe unul sistematic.
Comunicarea ca proces simplu:
- comunicarea ca transmitere;
- comunicarea ca act stimul-răspuns;
- comunicare ca interpretare;
Comunicare ca proces sistematic:
- comunicarea ca înţelegere;
- comunicarea ca schimb;
- comunicarea ca „împărtăşire”;
- comunicarea ca relaţie
- comunicarea, comportament social;
- comunicarea ca interacţiune.
Termenul de comunicare a fost utilizat începând cu secolul al XVI-lea cu sensul de „a pune
în comun”, „a fi în relaţie”, „a împărtăşi”, având la origine latinescul „communis”; în secolul XVI-
lea şi mai cu seamă în al XVII-lea, o dată cu dezvoltarea reţelelor de drumuri, a poştei şi a
mijloacelor de transport, a comunica devine sinonim cu „a transmite”, pentru ca abia în a doua
jumătate a secolului al XX-lea să se asocieze comunicarea principalelor media-presă, cinema, radio,
televiziune.1

Comunicarea de masă

Comunicarea de masă este procesul social prin care un grup specializat colectează,
prelucrează şi transmite mesaje către un public numeros şi eterogen, în flux continuu, prin
intermediul unor canale tehnice, în regim concurenţial şi în baza unui sistem normativ.
Pe măsură ce formele comunicării mediatice s-au multiplicat şi modernizat, cercetătorii au
găsit oportun să facă din media obiect de studiu, încât o bogată tradiţie în cercetăride socioligia
comunicării s-a acumulat până în prezent.2 Întrebarea care s-a pus o dată cu apariţia presei a fost
legată de rostul acesteia – căror nevoi răspunde? La sfârşitul secului al XIX-lea, în România, presei i
s-au atribuit următoarele: „manifestarea curgerii omeneşti, înfrânarea abuzurilor şi imoralităţilor,
răspândirea instrucţiunii în toate stratele naţiunei, servirea intereselor economice, apărarea libertăţior
controlarea actelor guvernamentale, organul opiniunii publice”.3
„Mass-media favorizează manipularea opiniei publice”; „copiii care se uită prea mult la
televizor nu au rezultate bune la şcoală”; „ziariştii sunt adesea părtinitori şi lipsiţi de obiectivitate”;
„televiziunea determină votul” – acestea sunt câteva dintre cele mai răspândite păreri din prezent,
privind mijloacele de comunicare în masă şi influenţa acestora în societatea noastră.4 Uitându-ne
zilnic la televizor, ascultând radioul sau citind regulat sau nu o revistă sau un cotidian, folosind cu
regularitate telefonul sau calculatorul, fiecare dintre noi se simte dator să îşi dea cu părerea despre
rolul pe care îl joacă diferitele instrumente de comunicare în societatea contemporană. La fel ca
oricare judecată spontană, aceste afirmaţii au la bază impresii cu putere de evidenţă şi de adevăr.
Sociologia mass-media îşi propune tocmai să se distanţeze de simţul comun, să izoleze
domeniile pe care le studiază pentru a înţelege mai bine fenomenele observate. Plecând de la
principiul că lucrurile sunt adesea diferite de ceea ce par a fi, încearcă să pună întrebările potrivite,
se străduieşte să introducă publicul în complexitatea şi sensul nuanţelor.5
Sociologia mass-media va studia, diversele modalităţi de producere şi de receptare a
informaţiei, relaţiile care apar între emiţătorul şi receptorul mesajelor, influenţa mijloacelor de
1
Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pg. 8
2
Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pg. 41
3
Ibidem pg. 41
4
Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 7
5
Ibidem, pg. 7

2
comunicare în masă asupra societăţii, cu un accent deosebit asupra comportamentului diferiţilor
protagonişti (ziarişti, oameni politici, factori de decizie la nivel economic, intelectuali, dar şi oamnei
de rând), precum şi asupra comportamentului utilizatorilor, adică la publicul larg.6

Mass-media şi viaţa politică

Deşi politica nu se limitează la arta de a comunica şi la efectul mediatic, nu este mai puţin
adevărat că multe decizii luate de guvernanţi sunt astăzi tributare modului în care le vor comenta
mijloacele de comunicare în masă, în special ziarele. Relaţia dintre mass-media şi viaţa politică este
deci un factor important pentru înţelegerea mizelor legate de evoluţia democraţiilor contemporane.7
Multă vreme, relaţiile dintre oanemii politici şi concetăţenii lor (posibili alegatori), s-au
redus în timpul campaniilor electorale, la întâlniri şi discuţii în cadrul unor mitinguri, al unor şedinţe
organizate în incinta unor şcoli şi la câteva interviuri acordate presei. Odată cu apariţia televiziunii
în spaţiul politic (anii `60) modelul tradiţional de comunicare al politicienilor cu masele a dispărut
treptat. Momentul primei manifestări a acestei rupturi (care s-a dovedit a fi în realitate progresivă)
poate fi considerat simbolic anul 1965, când au avut loc alegerile prezindenţiale din Franţa, în cursul
cărora un om politic (Jean Lecanuet) a făcut apel la sfaturile unui specilaist în comunicare (Michael
Bongrand). Dar numai în anul 1974 (duelul televizat în al doile tur al alegerilor prezidenţiale, dintre
Valéry Giscard d`Estaing şi François Mitterrand, a marcat profund spiritele oamenilor) şi, mai ales,
în 1981 (influenţa specialistului în relaţii publice Jacques Séguéla asupra strategiei de comunicare a
lui François Mitterrand este foarte puternică), a avut loc schimbarea.8 De fapt, accentul cade pe
faptul că alegătorii trebuie seduşi prin segmentarea pieţei electorale într-un număr de ţinte (alegătorii
tineri, persoanele în vârstă etc) care trebuie atrase cu ajutorul publicităţii eficiente cum ar fi o
imagine care pune în valoare dar şi sloganuri motivante.
Bazându-se tot mai mult pe impactul aparent al imaginii, politicienii au început să fie tot mai
preocupaţi de imaginea lor televizuală. O privire rapidă aspura evoluţiei emisiunilor politice
televizate permite să ilustrăm această afirmaţie. Unei televiziuni în întregime controlată de putere,în
timpul generalului de Gaulle, i-a urmat, în anii `70, un mecanism în cadrul căruia jurnaliştii adoptă o
oarecare neutralitate.9

6
Ibidem, pg. 7-8
7
Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 11
8
Ibidem, pg 12
9
Ibidem pg. 12

3
Locul politicului în spaţiul comunicaţional e variabil, în funcţie de situaţiile naţionale sau de
perioadele istorice. Astfel, şi la fel ca şi comunicările înăuntrul şi în afara întreprindeii, acest tip de
comunicare poate suporta fluctuaţiile care îi fac dominaţia neregulată. În exemplul francez, se
întâmplă, astfel, astăzi, aşa cum arată E. Neveu, că spectacolele politice din anii 1980, foarte
prezente până atunci pe scena mediatică, să-şi fi pierdut treptat din centralitate. „Tensiunile din
jurnalismul politic se datorează, astfel, şi condiţiilor de plasare a informaţiei politice. În afara unor
contexte de mobilizare sau de alegeri, aceasta corespunde unei oferte fără prea mare cerere socială”,
noteză E. Neveu. Pentru acest autor, „datele rezultate din anchete sunt, asupra acestui punct,
concordate şi repetitive.... Dacă este posibil să susţinem că sfârşitul anilor `80 marchează un recul al
interesului colectiv faţă de politică, slaba atracţie a emisiunilor politice de la televiziune constituie o
dată structurală lizibilă în anchetele realizate de Ministerul Culturii cu privire la <<practicile
culturale ale francezilor>>. În 1973, emisiunile politice nu apar decât pe locul al optulea între
emisiunile privite cu cea mai mare regularitate, cu mult în urma emisiunilor de varietăţi, a filmelor şi
a documentarelor despre animale şi chiar emisiuni medicale.”10
Chiar dacă lumea politică şi cea jurnalistică a visat o clipă să facă mai inteligibile mizele şi
procesele luptelor politice, izbânda n-a încununat această întreprindere şi însăşi existenţa acestor
bâlbâieli semnalează faptul că, la fel ca şi lumea întreprinderii şi cea a justiţiei, nici universul politic
nu ocupă un loc dinainte delimitat în universul comunicaţional.11
Modelul „marketing” de comunicare politică a adus numeroase schimbări în comportamentul
oamenilor politici şi în relaţiile lor cu mass-media. Din momentul ce alegătorii sunt din ce în ce mai
sensibili la imaginile transmise de televiziuni, politicianul, la sugestia consilierilor săi pentru
comunicare, va avea grijă atât de forma, cât mai ales de conţinutul prestaţiei sale, adică îşi va
personaliza discursul. Pentru a se distinge de ceilalţi candidaţi, va pune accentul pe anumite aspecte
ale personalităţii sale, îşi va alege cu atenţie hainele, îşi va pune în valoare anumite pasiuni cum ar fi
literatura, sportul, muzica etc., se va lăsa fotografiat alături de soţie sau de copii în timp ce face
jogging sau joacă tenis, ba chiar în timp ce cântă la un instrument muzical.12
Există numeroase exemple de oameni politici care, în urma unor sondaje de opinie mai mult
sau mai puţin dezamăgitoare, încearcă să-şi îmbunătăţească imagine elaborând o strategie de
planificare media extrem de complexă, adică îşi programează intervenţiile alegând tipul de ziar, de
radio sau de televiziune căruia ii acordă un interviu pe termen scurt sau mediu.13

10
Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românescă, Bucureşti ,2001, pg.148-150
11
Ibidem, pg. 150
12
Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 15
13
Ibidem, pg.15

4
Cercetările recente privind formele de mediatizare a vieţii politice şi relaţiile dintre mass-
media şi politică arată o schimbare a perspectivei. Lucrările dintre diferite ţări privind practicile
televiziunii, analiza discursului, imaginea şi constituirea agendei electorale au dus la evaluarea, pe
de o parte, a reprezentărilor şi interpretărilor care circulă în timpul campaniilor electorale şi, pe de
altă parte, a relaţiilor ce apar între diferiţi actori de pe scena politică.
Comunicarea oamenilor politici care vor să ajungă la putere constă, în impunerea unor
simboluri, imagini, discursuri, ce sunt interpretate diferit de candidaţi, jurnalişti şi alegători.
Totodată comunicarea politicienilor depinde în continuare de raportul de forţe dintre diferitele părţi
implicate, de lupta continuă dintre actorii de pe scena politică. Multă vreme, aceasta din urmă s-a
limitat la o configuraţie relativ simplă: adesea, politicienii li se adresau alegătorilor în mod direct
sau prin intermediul mass-media, cantonând jurnaliştii în rolul actorului care nu face decât să pună
în valoare vedeta. În prezent, contextul politic s-a schimbat, iar jocul aduce pe scenă nu numai doi,
ci trei sau chiar patru protagonişti: politicienii, jurnaliştii, publicul şi, după anumiţi observatori,
sondajele. 14
Scurta descriere a schimbărilor survenite în comunicarea politică actuală conduce, în mod
firesc, la întrebări privind impactul unor astefl de transformări asupra vieţii politice din societăţile
democratice. Imediat după al doile război mondial, au început cercetări în acest domeniu: acestea s-
au axat pe campaniile electorale şi efectele lor asupra alegătorilor. De atunci, variabila „comunicare”
este tot mai des considerată drept un element esenţial pentru înţelegerea scenei electorale. Influenţa
mediatizării vieţii politice, deşi greu de evaluat, poate fi totuşi determinată în linii mari.
Primele studii privind campaniile electorale au permis o ami bună înţelegere a procesului de
influenţă a mijloacelor de comunicare în masă asupra alegătorilor, dar ele nu pot reda modificările
profunde ale întregii vieţi politice. Majoritatea cercetărilor actuale privind acest fenomen încercă, pe
de o parte, să delimiteze efectele acestei mediatizări asupra conducătorilor, şi pe de altă parte, asupra
celor conduşi, concetrându-se de fapt asupra rolului jucat de mijlocul de comunicare dominant:
televiziunea.
Impactul televiziunii aupra responsabililor politici depinde mult de imagine pe care o propun
despre ei înşişi. Pentru a seduce electoratul, această imagine trebuie să corespundă anumitor criterii,
dintre care cel mai important este cel al coerenţei. Corespondenţa imaginii afişate cu cea percepută
este un imperativ absolut căci, dacă publicul observă o ruptură de imagine, îl va abandona pe
politicianul resprecitv, a cărui credibilitate va scădea.

14
Ibidem, pg 18-19

5
Ideea de opinie publică trmite mai întâi la cea de opinie pur şi simplu, adică de crednţă
supusă discuţiei. Este o noţiune extrem de complexă, care se sustrage analizei pe măsură ce creşte
efortul de a i se determina statutul. Atuncvi când vorbim de opinie publică, ne situăm în cu tot ul alt
plan şi îi adăugăm cel puţin încă trei caracteristici. Opinia publică este, mai întâi, produsul unui
auditoriu specific (un public cum este electoratul); ea este, apoi o opinie împărtăşită de un număr
mare de persoane, o opinie comună; şi în sfârşit, este o opinie adusă la cunoştinţa tuturor şi este
făcută publică.15

Influenţa mass-mediei asupra opiniei publice

„Presa scrisă a fost unul din factorii care au favorizat apariţia şi progresul opiniei publice”.
Această teză este susţinută de cătrepsiho-sociolog din secolul trecut, Gabriel Tarde, unul dintre
primii care au subliniat importanţa difuzării pe scară largă a ziarelor preocupate de conversaşiile şi
ideile care circulă în societăţile noastre, pentru a produce o teorie modernă a opiniei. Considerând că
pricipiul colectiv al comunităţilor umane este imitaţia, el propune o distincţie între mulţime şi
public. Acţiunea mulţimii, este instabilă şi neaşteptată: mulţimea este aservită forţelor naturii,
reacţionează impulsiv şi emoţional. În acest sens, ea este adesea intolerantă, chiar violentă, supusă
prejudecăţilor şi elnurilor pasionale. În schimb, publicul este „o colectivitate pur spirituală, formată
din indivizi separaţi din punct de vedere fizic, a căror coeziune este doar mentală” 16. Cu alte cuvinte,
membrii publicului sunz mai ponderaţi, uniţi de convingerea că împărtăşesc în acelaşi moment
anumite idei mulţumită unui soi de „sugestie la distanţă”. Acest public dă astfel naştere opiniei (am
spune astăzi: o opinie publică) bazate pe „un acord parţiel asupra câtorva aspecte importante”.17
„Mass-media au modificar modalităţile de exprimare a opiniei publice. Odată ce opinia
publică nu se mai limitează la momentele nominale, aşa cum sunt sesizate de sondaje, trebuie să
încercăm să surpindem substanţa momentelor reale tocmai prin mişcările sociale şi mobilizările
militante. Transformările acţiunii colective din ultimii ani ilustrează perfect acest aspect al
problemei: opinia publică se exprimă şi prin intermediul semnatarilor unor petiţii, al organizatorilor
de manifestaţii, al practicilor de protest stradal. Iar mass-media, în anumite împrejurări, contribuie la
succesul acestora.”18

15
Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 38
16
Gabriel Tarde, L`opinion et la foule, PUF, Paris (ediţia I: 1901), 1989, pg. 31[ed. Rom.: Opinia şi mulţimea, traducere
de Nicoleta Corbu, comunicare.ro, Bucureşti, 2007]
17
Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 42
18
Ibidem, pg. 43

6
Mijloacele de comunicare în masă pot uneori să imună pe oridea de zi anumite subiecte şi să
genereze conformism, iar alteori pot să dea amploare dezbaterii şi să favorizeze pluralismul
opiniilor. După câte ştim, orice poziţie prea tranşantă în acest domeniu se loveşte de diversitatea
situaţiilor observate şi schematizează exagerat realitatea. Ideea conform căreia mass-media definesc
problematica momentului trimite la teoria agendei(agenda-setting), despre care am vorbit deja în
capitolul precedent. Aceasta presupune că presa, radioul şi televiziunea au asupra cetăţenilor un
efect puternic şi direct şi că aceştia din urmă nu se bucură decât de puţină autonomie în
comportamentul lor.
Propaganda este o acţiune de răspândire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o
concepţie, un partid politic etc., cu scopul de a convinge şi de a câştiga adepţi (conform DEX –
Dicţionar explicativ al limbii Române).
Denumirea de Propagandă îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei (lat.
Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona
activităţile misionarilor în America Centrală, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi
India, fără însă a se limita la aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii
misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de a-l
răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine. Se pare ca numai în secolul XX a
început să aibă o conotaţie negativă, descriind acţiunea de răspândire a unor idei, cu scopul de a
susţine un partid politic sau un guvern.19
Propaganda politică, aşa cum o înţelegem astăzi, nu a laut naştere într-un regim autoritar, ci a
apărut direct din democraţie. Pentru ca propaganda să existe, este nevoie ca la început să aibă loc o
înfruntare a ideilor, iar apărarea poporului să fie luată în seamă_ ca atare, propaganda vizează
eliminarea oricărei posibilităţi de alegere care are proprie unui regim democratic.20
Propaganda este în primul rând o tehnică menită să se adreseze în acelaşi timp individului şi
masei, adică unor persoane incluse într-o masă anonimă şi unei mulţimi văzute ca ansamblu de
indivizi:mizând pe ambele reprezentări, există mai multe şanse ca obiectivul propus să fie atins.
Apoi, ea trebuie să fie totală, adică să utilizeze toate mijloacele de comunicare disponibile(afişe,
reuniuni, manifeste, presă, radio, cinema, televiziune, internet) pe lângă partidele politice, şcoală sau
aparatul judiciar în cazul unui regim autoritar. Trebuie să fie durabilă şi continuă: întreruperea
favorizează reflecţia şi incită ţinta să caute puncte de reper altundeva. În sfârşit, trebuie să fie
organizată, să aibă drept suport un aparat politic şi ideolegic pzternic pentru a provoca o acţiune,

19
http://ro.wikipedia.org/wiki/Propagandă (accesat în data de 23.05.2010, ora 17.34)
20
Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 63

7
pentru a declanşa reflexe, şi nu numai schimbarea ideilor. În acest sens, propaganda scurtcircuitează
gândirea, provoacă adeziunea la o ortodoxie (totalitatea doctrinelor şi dogmelor impuse de partidul
dominant) şi favorizează ortopraxia (acţiune care nu este în sine conştientă şi voită, ci impusă din
afară).21
Dezinformarea
Linia de demarcaţie între propagandă şi dezinformare este extrem de subtilă, căci foarte des
cele două fenomene sunt confundate. Se pare că termenul dezinformare a apărut in 1949 in
Dicţionarul limbii ruse cu sensul de „acţiune de inducere in eroare cu ajutorul unei informaţii
mincinoase”. Majoritatea specialiştilor care au studiat problema consideră într-adevăr că
dezinformarea se definşte prin caracterul organizat al minciunii (fabricarea unor documente false
sau falsificarea documentelor existente, difuzarea unor ştiri false etc.) – metodă folosită de ţările
totalitariste, ca şi de cele democratice.22
Obiectele dezinformării vizează deci fapte (obliterează, de exemplu, anumite evenimente în
cărţile de istorie, aşa cum s-a întâmplat în URSS, care neagă existenţa lagărelor de concentrare),
intenţii, valori, opinii şi credinţe sau ideologii.
Procesele puse în aplicare sunt şi ele extrem de uşor de reperat. Unele sunt folosite preventic:
este cazul, de exemplu, al cenzurii militare în timpul conflictelor, care le interzicejurnaliştilor să se
refer la anumite acţiuni şi să publice anumite informaţii. Este şi cazul camuflării, pur şi simplu, a
anumitor fapte – de exemplu, grija, în domeniul industriei construcţiilor de maşini, de a u dezvălui
lansarea unui nou model. Alte procedee sunt mai ofensive: măsuri active (spionaj, infiltrări în
organizaţii, sabotaj, falsificare a alegerilor etc.), metode de intoxicare (îndoctrinarea prin spălarea
creierelor) sau tentative de subversiune (demoralizarea populaţiei din ţara adevresă, discreditarea
guvernanţilor cu ajutorul calomniei), toate fac parte din tehnicile obişnuite ale dezinformării.23

Zvonurile

Dintre numeroasele manifestări ale dezinformării, vom aborda aici cazul zvonurilor pentru
că studuil acestora a avut ca rezultat, de câtiva ani, apariţia unor lucrări de sociologie şi psihologie
demne de interes.
Termenul de zvon – rumoare, împrumutat din latinescul rumor - apare în secolul al XIII –
lea, cu sensul de „ceea ce se aude, ce zic alţii”, şi va deveni rapid „ştire care se răspândeşte în public
21
Ibidem, pg. 69
22
Ibidem, pg.70
23
Ibidem, pg.72

8
sau în opinia publică”. Dicţionarele contemporane acceptă şi sensul de „zgomot confuz, produs de
un mare număr de persoane”. Definiţia acestei noţiuni, cu mai multe niveluri, pune accentul pe ideea
de ştire, adică de informaţie inedită, şi de difuzare, deci de comunicare la un număr mare de
persoane. Specialiştii care au studiat acest fenomen după al doile război mondial adaugă adesea că
zvonurile sunt informaţii neverificate. În acest sens, ele pot induce în eroare, mai ales în timpul
războaielor sau al crizelor, anumiţi adversari (guverne, armate, personalităţi ale lumii politice etc.):
ele fac deci parte din arsenalul tradiţional al tehnicilor de dezinformare.
Zvonurile au patru trăsături caracteristice:
- implicarea: subiectul transmiţător simte că mesajul vehiculat îl priveşte într-o
oarecare măsură. Este de la sine înţeles că, pe cât implicarea este mai mare, pe
atât va creşte şi adeziunea la zvon;
- atribuirea: zvonul este un discurs raportat. El nu apare dintr-o mărturie directă, ci
este relatarea unei mărturii: îi este atribuit cuiva considerat garantul autenticităţii
lui;
- instabilirea: în cursul difuzării conţinutul zvonurilor se modifică prin reducerea,
accentuarea, adăugirea, omisiunea, generalizarea faptelor relatate;
- negativitatea: majoritatea zvonurilor relatează evenimente îngrijorătoare sau
dramatice: agresiuni, scandaluri, accidente, ameninţări etc.24
Comunicarea politică este un proces continuu în care rezultatele obţinute într-un anumit
stadiu sunt folosite ca fundament de acţiune comunicativă într-un stadiu ulterior. Comunicarea
politică este realizată sub forma unei campanii de notorietate cu precădere de candidaţii puţin
cunoscuţi, care sunt conştienţi că nu au nicio şansă de victorie şi care se mărginesc să-şi pregătească
terenul pentru viitoarele campanii şi nu au de înfruntat atacurile adversarilor politici sau suspiciunea
electoratului. În aceste condiţii, mesajele lor au şanse mari de a fi receptate, însă, ce e drept, nu şi de
a fi acceptate. Totuşi, acest fapt nu exclude, ba – dimpotrivă – favorizează acceptarea lor în
campaniile electorale ulterioare. În plus, promotorii campaniilor d notorietate nu sunt nevoiţi să
pronească în alegerile viitoare cu handicapul unui eşec politic explicit.

24
Ibidem, pg. 77

9
Bibliografie:
1. Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
2. Rémy Rieffel, Socilogia mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2008
3. Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, (traducere şi cuvânt înainte de Bogdan Ghiu)
Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2001
4. DEX – Dicţionar Explicativ al limbii Române

10
Bibliografie on-line:
1. www.wikipedia.org

11