vineri, 15 august 2014

Alice Voinescu - prima femeie ziarist

Astazi am terminat Jurnalul scris de Alice Voinescu, in care sunt consemnate

intamplari si evenimente ale personalitatilor, prietenilor si rudelor sale din perioada
interbelica si postbelica. A fost primul jurnalist de sex feminin din Romania si prima
femeie din tara care a obtinut doctoratul la Sorbona. S-a nascuta in 1885 la Turnu-Severin
intr-o familie de intelectuali: mama ei, Masinca Poenaru provenea dintr-o familie de
carturari olteni, iar tatal, Steriade Steria, era avocat, doctor in stiinte juridice obtinut la
Paris. La varsta de 5 ani fiica lor citea si vorbea in limbile germana si romana, iar un an
mai tarziu si in franceza. A urmat cursurile Universitatii din Bucuresti, avandu-i ca
mentori pe Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul,
Constantin Radulescu-Motru a carui nepoata si era si Titu Maiorescu cu care isi va
sustine si examenul de licenta in 1908. Si-a continuat studiile de doctorat in Germania si
Franta, fiind prima romanca doctor in filosofie la Universitatea Sorbona din Paris in
1913. Teza ei a fost apreciata in lumea academica occidentala, oferindu-i-se o catedra la
una dintre universitatile americane si un post de lector universitar la una dintre facultatile
parisiene, dar le refuza pe amandoua pentru ca era indragostita si acceptase sa se
logodeasca cu un tanar avocat roman. La Paris i-a cunoscut pe Andre Gide, Paul
Desjardins, Roger Martin du Gard - cel care i-a propus in 1929 sa inceapa sa scrie in
jurnal, Eugenio dOrs si Ernst Robert Curtius. S-a intors in Romania si s-a casatorit din
dragoste cu avocatul Stello Voinescu in 1915 cu care, insa, nu a avut un mariaj tocmai
fericit datorita infidelitatii celui pe care si-l alesese de barbat, dupa cum singura
consemnase in Jurnal: Iar o deceptie cu Stello, nu doar ca m-a tradat pentru L. Stef., dar

ne-a tradat pe amandoua printr-o usurinta care pare esentiala sentimentalitatii lui. E un
superficial iremediabil in ale inimii. Ei nu au avut mostenitori, iar acest fapt, probabil, a
fost unul dintre motivele care i-a instrainat pe cei doi: Femeie sterila! Blestem care
marcheaza o viata. Ce pacate stramosesti ispasesc?Aceasta femeie frumoasa si sensibila,
vesnic indragostita de un barbat care a inselat-o constant si pe care l-a iubit cu
inversunare si ardoare, dar si cu un dispret superior cum numai cei inteligenti si-l pot
asuma si trai cu el. Stello Voinescu se prezenta in dualitati duplicitare: in societate afisa o
jovialitate fermecatoare, in vreme ce acasa se transforma intr-un capricios gelos si
agresiv: Stello plin de venin contra mea. Acuza, face rechizitorii. Pentru mine cazul e
pierdut. E un munte pe care nu-l pot duce in spinare. Simt cum lesin pe dinauntru in fata
acestei dezordini intime. Stello intotdeauna s-a simtit umbrit de personalitatea ei
puternica, de spiritul ei echilibrat, de vastele ei cunostinte. Era adorata si apreciata pentru
nobletea ei, pentru personalitatea ei complexa, pentru sensibilitatea si modestia ei.
Jurnalul scoate la suprafata o femeie puternica, care nu se teme sa se autoanalizeze si sa
isi marturiseasca slabiciunile si dezamagirile, sa-si exprime dorinta de a fi iubita si
apreciata: Ma simt goala, saraca, proasta. Nu stiu ce as putea vorbi cu un om. M-am
secat. Ma simt de o incultura crasa, inapoiata, dar mai ales secata de orice pentru a crea si
a ma innoi? In vreme ce el era un mare amator de petreceri si de femei frumoase, Alice
era o introvertita timida, care a inteles ca trebuie sa isi iubeasca barbatul de la distanta, ca
sa nu-i ingradeasca libertatea. Totodata era o femeie lucida, iar tocmai aceasta ancorare in
logica firii o resimtea ca pe un act de razvratire: Neantul vorbitor, aceasta este definitia
mea. Izvorul a secat [] sunt o abominabila eroare, care se cunoaste pe sine. In 1940,
cand sotul ei a decedat, ea il transforma intr-un confident tacit in Jurnal-ul pe care l-a
scris la onorabila varsta de 55 de ani, caruia ii face confidente si ii marturiseste
frumoasele sale sentimente: Te aveam si mi te beam, acum mor de setea ta si stiu ca
pana la moartea mea, pana la intalnirea de dincolo, trebuie sa rabd de tine, sa mi se usuce
buzele de dorul buzelor tale moi, parfumate, calde, pline de sufletul tau de o minunata
poezie, de copilarie!, iar dorul ei imbraca frumoase note lirice: Nu ti-am mai scris
fiindca tot timpul stau cu tine de vorba. Te caut prin aer cand altii vorbesc. Nu ma simt
bine decat cu tine, incep sa vad oamenii prin tine, inteleg cata dreptate aveai. Dorul o
rupe pe dinauntru si se incarca de regretul ca nu a stiut sa isi construiasca o casnicie
frumoasa: Acum stiu ca tot ce ti se-ntampla esti responsabil si regret din toata constiinta
ca am putut meschiniza prin furii banale, indignari fortate de formule caturaresti, prin
dureri factice, fiindca mi le inoculam cu gandul ca asa se cuvine sa suferi cand esti
inselata, mintita, deceptionata etc! ce rau imi pare ca am trait asa cei mai buni ani ai vietii
mele, in care puteam fi numai lumina si intelegere ingaduitoare, in care trebuia sa radiez
in jurul mei viata autentica si continua: De cate ori te-am hulit in jurnalul asta! De cate
ori, mai ales, nici nu apari in pagini, dar acum stiu de ce. In fond, esti in mine infipt
pentru vecie-nu, suntem unul singur. Azi am trait ca m-am cuminecat prin moarte in
vecinicie. Ne-au fost unite trupurile, daca ne-am certat si chinuit, a fost din pricina lor,
caci sufletul si mintea ne-au fost distincte, au fost una! Alice traverseaza decenii si intra
intr-o realitate aproape noua despre care scrie: Se petrec evenimente mari, noi suntem
prea mici sa le sesizam importanta. Sufar sa vad romani batandu-se cu romani, varsand
sange romanesc, cand dusmanul e in tara si la graniti si cei din jurul meu nu inteleg.
Egoismul ii face orbi la toate, la tot ce nu le convine. Ea vorbea de legionari, dar cat de
bine se pliaza citatul pe realitatea noastra imediata: Si, oricare ar fi fost vina, a oricui,

durerea e aceeasi, si viitorul e intunecat. Si cum ironia istoriei nu ne iarta niciodata, iata
ce consemna 3 ani mai tarziu intr-un dialog imaginar cu sotul ei: Tie iti pot marturisi, tu
o stii de mult, ca am aversiune chiar pentru egoismul patriotard. Cine il afirma atat de
vehement, e ca ascunde dupa el un egoism foarte personal. Ca si cei mai inversunati
anticomunisti, care nu fac nimic pentru a-l impiedica, dar fac teorii. Si ca sa puna cireasa
pe tort, iata ce spune mai departe: Lichelele sunt in toate partidele, dar ma scarbesc mai
ales cand vor sa fie si reformatoare. Jurnalul cuprinde o radiografie a unei iubiri si a unei
societati pe fundalul unei tristeti nemarginite si a unui dor care ii arde sufletul. Sunt
fericita cand te vad in vis. Traiesc din asta. Scriu cu tocul tau, am impresia ca e mana ta
pe el, tin degetele ca tine In 1922 a acceptat postul de profesor la Conservatorul Regal
de Muzica si Arta Dramatica din capitala unde a infiintat Catedra de estetica si istoria
teatrului. Aula universitatii era neincapatoare, cursurile sale acoperind tragedia greaca,
dramaturgia clasica franceza si dramaturgia elisabetina. Avea sa isi construiasca o
frumoasa cariera ca scriitoare, critic de teatru, traducator si eseist. In 1938 a sustinut o
rubrica de cronica dramatica in Revista Fundatiilor Regale, devenind astfel prima femeie
lurnalist din Romania. A legat prietenii durabile cu Nicolae Iorga (Moartea domnului
Iorga m-a exasperat. De la miselia asta, nu mai cred in ordine si liniste. Acum stiu ca e
revolutie. Unde ne va duce? L-am vazut trist, trist si parca umilit in coltul capelei. Ce
soarta! Sau e voia ta? Omul acesta mare si mandru, relegat intr-un colt saracacios, fara
garda de onoare, fara fastul acordat de lume atator morti!), Mircea Septilici, Vladimir
Ghica, Maruca Cantacuzino si George Enescu (ma intorc de la concert Enescu. Ca
intotdeauna, il iubesc, dar anul asta am impresia ca il plictiseste sa se imparta lumii:te
ia dupa el cate unul. Asa sa fie batranetea? Nu cred. E revizuire de valori, prepara altceva,
Goethe in Italia si pe urma E mai pudic ca altadata, de aceea pare mai rece. Poate ii
moare vioara, cum se zice. Ce tristete sa fie sa-ti amuteasca sufletul tau cel vizibil in
bratele tale!), Regina Maria (Cand vorbea atunci sigura, senina, am realizat ce e o
regina. O vaz in fotoliul roz- in rochie maron, cu perle la gat si garoafe roz in brate. Era
frumoasa si plina de bucuri, desi vorbea de lucruri care o dureau. [] Imi amintesc
privirea de lumina, ii revad ochii albastri, scanteietori ca nestematele.), Marietta Sadova,
Jeni Acterian, Gala Galaction, dar si aprecierea lui Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Mihail
Ralea, George Calinescu, Constantin Noica, Perpesicius si altii. A militat pentru
emanciparea si necesitatea educatiei in randul femeilor. A luat atitudine impotriva
asasinatelor infaptuite de partidul legionar. Descrie excelent drama razboiului Ce
spectacol splendid, apararea antiaeriana! Proiectoarele se incrucisau ca spade uriase si
intre ele se inaltau nestemate, iar proiectoarele se aprindeau o clipa si se stingeau, dand
cerului o insufletire ca o clipire. Era superb. Frica dispare in fata frumusetii. Inteleg
Fericirea contemplarii frumusetii divine.In 1948 a fost arestata si incarcerata in
inchisoarea de la Jilava vreme de 7 ani. Dupa ce a fost pusa in libertate, i s-a stabilit
domiciliu fortat la Costesti, langa Targu Frumos pana in 1954. Nu vreau sa ma gandesc
la cele 19 luni petrecute in inchisoare. E ceva atat de strain de gandul meu, de soarta mea
adevarata indreptata spre libertate, incat nu-mi recunosc nicio rubedenie, nicio afinitate,
nicio coincidenta intre mine si cele prin care am trecut. Zadarnic am incercat sa integrez
acest timp in sensul vietii mele. Am vrut sa-i gasesc un rost, o explicatie. Ma amageam ca
pretindeam ca e o mare experienta ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toata uratenia si
murdaria si comicaria decat sa ma delimitez mai bine, sa ma smulg din ea . In acelasi
dialog imaginar, ii marturisea sotului ei: Dragule. Se petrec lucruri mari in lume, dar noi

le traim pe masura noastra zilnica. Preocuparile meschine imi inchid orizontul, griji
marunte, financiare, ma orbesc pentru marele plan divin care se desfasoara sub ochii
nostri. A trait in saracie si a murit in vara anului 1961 in Bucuresti. Doar cu o luna
inainte scria in jurnal: Ma-ntreb daca mai apuc toamna. Respiratia ma chinuie, azi e mai
bine, dar orisice miscare ma sufoca. M-am obisnuit cu gandul mortii, adica al unui voiaj
cam riscant, cine stie ce ma asteapta si pe acolo?

Jurnalul este o marturie a (ne)fericirii, cu reale implicatii morale si existentiale. Este

un fel de radiografie a convulsiilor istoriei si a oamenilor sedusi de cele doua ideologii la

fel de periculoase: legionarismul si comunismul, de la inceputul secolului 20. Insa ceea

ce frapeaza este asumarea unui sinceritati totale cu deschidere maxima catre cititor. Cred
ca numai Jurnalul fericirii al lui Nicolae Aurelian Steinhardt mi-a mai placut la fel de
mult.