Afectivitate

Afectivitatea este o component fundamental a psihicului uman, la fel de prezent n

comportamentul i activitatea noastr cotidian ca i cogniia. Nu ntmpltor, analiza
psihologic s-a nvrtit ntotdeauna n jurul relaiei raiune-emoie, cu exagerrile cunoscute n
direcia supraestimrii raiunii i subestimrii afectivitii sau n direcia supraestimrii rolului
tririlor emoionale i subestimrii rolului raiunii.
n mod firesc, opoziiile exclusiviste i absolutizrile unilaterale nu pot conduce dect la soluii
eronate. Realitatea psihologic a omului este de aa natur c nici una din cele dou componente
ale ei nu poate fi eliminat fr a-i provoca o mutilare grav. Dimpotriv, modelul ideal al
omului ar fi acela n care ambele componente s ating niveluri de dezvoltare ct mai nalte i s
se echilibreze reciproc: ct gndire, atta i sentiment, ct sentiment atta i gndire. Filogenetic
i ontogenetic, proprietatea i disponibilitatea vibrrii i tririi emoionale preced disponibilitatea
i capacitatea nu numai a gndirii, ci i a percepiei.
La subiectul adult, pragul rspunsului emoional la un stimul vizual sau auditiv este mai sczut
dect al percepiei, astfel c se poate trage concluzia general c rspunsul primordial al nostru la
stimulrile din afar este unul emoional. Activarea emoional nespecific pregtete i mediaz
activarea perceptiv-cognitiv specific. Pe msura diferenierii i identificrii stimulului, reacia
emoional primar, nespecific, va fi nlocuit cu trirea emoional specific, adecvat naturii
i semnificaiei stimulului. Reacia primar intr n componena reflexului necondiionat de
orientare, iar cea de-a doua intr n componena actului cognitiv propriu-zis.
De aici decurge dubla condiionare i dublul rol al sferei afective. O prim condiionare rezid n
deficitul de informaie despre stimul, iar cea de-a doua n semnificaia stimulului, stabilit n
urma identificrii lui.
Corespunztor celor dou tipuri de condiionare, vom avea i cele dou roluri: unul de alertactivare energetic, prin care se accelereaz procesul percepiei sau interpretrii, altul de
selectare i potenare a atitudinii i comportamentului n raport cu stimulul. i ntr-un caz i ntraltul, la baza producerii reaciei i tririi emoionale st interaciunea dintre subiect i situaie.
Semnificaia care acioneaz ca factor determinativ n apariia emoiei rezult din raportarea
proprietilor obiective ale stimulului la ateptrile i strile de motivaie ale subiectului.
n lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor psihice care
reflect, sub forma unor triri subiective specifice, raportul de concordan, respectiv,
discordan, dintre dinamica evenimentelor interne (strile proprii de necesitate, motivaie) i
dinamica evenimentelor externe (stimulii, situaiile obiective i proprietile lor).
Procesele afective, indiferent de forma n care se structureaz, pun n eviden cteva trsturi
comune, i anume: polaritatea, intensitatea, durata, convertibilitatea i ambivalena.
Coninutul informaional al afectivitaii

Afectivitatea reflect relaiile dintre subiect i obiect sub form de triri afective. Afectivitatea
reflect raportul de concordan sau discordan dintre dinamica strilor interne de necesitate i
dinamica evenimentelor, a situaiilor obiective externe.
ntre stimulii interni i realitatea nconjurtoare au loc confruntri i ciocniri ale cror efecte sunt
tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerinelor interne genereaz plcere,
mulumire, entuziasm, pe cnd nesatisfacerea acestor cerine genereaz stri de neplcere,
nemulumire, frustrare, tristee. Astfel, n cadrul proceselor afective pe primul plan se situeaz
valoarea i semnificaia obiectului pentru subiect.
Nu obiectul n sine este important, ci relaia dintre el i subiect, ntruct numai ntr-o asemenea
relaie obiectul capt semnificaii, n funcie de gradul i durata satisfacerii trebuinelor.
nistreana forever
Funciile afectivitii
Afectivitatea ndeplinete funcii de alert i activare energetic, de selectare i potenare a
comportamentului, n raport cu stimulii i posibilitile satisfacerii trebuinelor. Afectivitatea are
att o funcie reflectorie, ct i una adaptativ reglatorie. Ea organizeaz conduita, susine
energetic activitatea, dar poate s o i dezorganizeze la nivele de intensitate prea ridicat.
Funcia esenial a afectivitii n raport cu ntreaga via psihic este aceea de susinere i
potenare energetic. Prin afectivitate, omul se manifest ca o fiin capabil s vibreze, s
empatizeze, s se transpun i s triasc n plan intern raporturile sale cu lumea.
Structurile operatorii ale afectivitii
Afectivitatea nu dispune de structuri operatorii, deoarece este un proces pulsional, tensional.
Raporturile afective cu lumea sunt foarte fluide, parcurg o succesiune de stri ce nu pot fi
subordonate sau manipulate prin intervenia unor operaii automatizante.
Putem vorbi cel mult despre o serie de structuri i reacii emoionale, de expresii emoionale
dintre care unele sunt nnscute i identice la toi oamenii, iar altele sunt dobndite prin nvare,
imitaie i chiar convenionalizare.
Produsul afectivitii
Afectivitatea este trit n plan subiectiv ca o vibraie concomitent organic, psihic i
comportamental. Ea este tensiunea ntregului organism cu efecte de atracie sau respingere,
cutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea
sau cu sine. Afectivitatea reprezint reflectarea lumii n subiect i vibraia subiectului n lumea
sa. Tririle afective constituie deci produsul afectivitii, ele sunt concomitent stare i aciune,
concentrate intern, dar i uvoi nentrerupt de manifestri exterioare.
Tririle afective pot fi: triri afective primare, care au un caracter spontan, fiind mai apropiate de
instinct, mai slab contientizate i raionalizate, (tonul afectiv al proceselor cognitive, tririle
2

afective de provenien organic i afectele); complexe (emoiile curente, emoiile superioare,

dispoziiile afective) i superioare, (sentimentele i pasiunile).
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Afectivitate

Daca ratiunea il formeaza pe om, sentimentul e insa acela care il conduce

J.J. Rousseau
1. Introducere:
Poate ca nici una dintre problemele de continut ale psihologiei nu a fost si nu
continua sa fie atat de controversata si atat de dezbatuta ca cea a emotiei.
Disputele s-au purtat si se poarta in jurul a trei coordonate principale:
- locul emotiei in viata psihica si rolul ei in activitatea curenta a omului;
- natura si continutul trairii emotionale;
- modul de producere si mecanismul prin care se realizeaza procesele
emotionale.
In raport cu fiecare din aceste coordonate , s-au constituit si s-au infruntat puncte
de vedere ,nu doar diferite , dar de-a dreptul antagonice. De exemplu, in raport
cu locul emotiei in viata psihica si rolul ei in activitatea curenta a omului, se
delimiteaza opozitii precum ; rationalismul , care absolutiza locul si rolul ratiunii si
nega orice importanta si legitimitate ontologica a emotiei, considerata un atavism
regretabil al formelor primare ale psihismului animal in psihicul uman, si
irationalismul , care absolutiza componenta irational-instinctuala, impliciti,
dimensiunea trairii emotionale, minimalizand importanta ratiunii (deci -opozitia
dintre glasul ratiunii si glasul inimii); nihilismul , care contesta emotiei orice
valoare instrumental-adaptativa si orice rol pozitiv, optimizator in dinamica
activitatii si comportamentului , si trairismul , care aseza desfasurarea intregii
activitati , a intregului comportament pe suport emotional-afectiv.
In timp ce pentru unii ,prezenta componentei emotionale este o sursa
permanenta de erori, esecuri, pentru altii, aceasta reprezinta partea cea mai
buna si mai intima a personalitatii, sursa de energie si activare permanenta la
situatiile existentiale.
In ceea ce priveste natura si continutul emotiei , abordarile au oscilat intre
subiectivismul pur , emotia reducandu-se la latura trairii interne pure (autotrairea
fara un continut reflectoriu specific) si fizicalismul obiectiv, emotia fiind
interpretata ca o simpla continuare in plan intern, in forma unor modificari
fiziologice, a actiunii stimulilor afectogeni externi.
In chestiunea modului si mecanismului de producere a proceselor afective,
disputele au avut tot un caracter polar, solutiile osciland intre psihologism si
fiziologism (primatul componentei psihice asupra celei fiziologice sau, invers,
3

primatul verigii fiziologice asupra celei psihice), sau intre periferism

(predominanta schimbarilor si reactiilor periferice) si centrism(predominanta
imaginii corticale- perceptie sau reprezentare).
In afara celor trei coordonate principale ,controversele s-au manifestat si in
legatura cu alte aspecte mai particulare, precum relatia dintre biologic si sociocultural in determinismul emotiei si emotionalitatii , relatia dintre innascut si
dobandit, dintre primar si secundar in structura interna a sferei afective.
Situatia atat de controversata a emotionalitatii se explica nu numai prin
complexitatea ei exceptionala, ci si prin dificultatea gasirii si conceperii unor
modele experimentale suficient de adecvate si de discriminante de investigare si
de cercetare obiectiva; diversitatea starilor subiective in care se concretizeaza
sfera emotionalitatii creeaza apoi dificultati de ordin taxonomic, de delimitare ,
identificare si clasificare .
2. Definitie a afectivitatii:
Afectivitatea este o componenta esentiala si indispensabila a sistemului psihic
uman , la fel de necesara ca si oricare alta componenta cognitiv,
motivationala , volitiva; in aceasta calitate ea trebuie sa posede atributele
generale ale psihicului- de a fi o modalitate specifica de relationare cu lumea si
cu propriul Eu, de a semnaliza si semnifica ceva, de a indeplini un rol reglator
specific, mai mult sau mai putin evident.
O definitie generale a afectivitatii este:
Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta , in forma unei
trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita
durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii
de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.
Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (zero emotional) si
semnificativ, generand activare si traire emotionala: pozitiva, in cazul cand el
este consonant , si negativa , in cazul cand el este disonant.
Chiar atunci cand emotia este autoprovocata de subiect prin amintire sau
reprezentare anticipata, trairea rezulta tot din raportarea evenimentelor din
campul intern al personalitatii la evenimentele din planul extern.
Aceasta definitie depaseste unilateralitatea definitiilor clasice, care absolutizau
planul intern (subiectiv) sau pe cel obiectiv (extern) al organizarii si manifestarii
psihocomportamentale.