Aparatul locomotor,

oasele

APARATUL LOCOMOTOR generalitati:

Aparatul locomotor reprezinta un intreg de structuri organice care ii
permite individului sa se miste in spatiul extern. Aceasta structura
generala poate fi sintetizata in doua parti: partea pasiva, formata din
oase si articulatii i partea activa, formata din muschi, care, la randul lor,
sunt controlati de sistemul nervos.
Aparatul locomotor constituie un fel de schela de sustinere care
stabilizeaza individul si partile organismului in diferite posturi, atitudini,
atat in miscarile active cat si pasive din mediul inconjurator. Fiecare
postura a organismului este mentinuta si fiecare miscare este realizata
datorita unei cooperari continue dintre aparatul neosenzorial cu aparatul
locomotor.

De asemenea, trebuie amintit, ca perfomanta functionala a aparatului

locomotor impune o activitate metabolica intensa si, din acest motiv, are
in componenta sa o infrastructura vasculara impresionanta.
OASELE
Scheletul uman poate fi considerat un acoperis al corpului nostru, care
numara aproximativ 206 oase: ele compun, prin intermediul structurilor
articulare, scheletul de sustinere al corpului, in afara de faptul ca acesta
ofera mobilitate muschilor.
Scheletul indeplineste cateva functii fundamentale:
sustinere: mentinerea in pozitie verticala;
protectie: protectie (imbracare) a organelor vitale si deosebit de
delicate (de exemplu: cutia craniana, cutia toracica);
miscare: in oase intervin muschii a caror contractie este reglata de
sistemul nervos;
metabolismul de calciu (Ca) fosfor (P): in tesutul osos se
regasesc mari cantitati de ioniu care au rolul de depozitare;
nu este un depozit stabil: in ciuda functiei sale statice, este un
tesut in continua remodelare care produce miscarea ionilor;
hematopoieza: in interiorul sistemului osos se afla maduva osoasa
formata din celule hematopoietice partial diferentiate de unde iau
nastere celulele din sange.

CLASIFICAREA SI CARACTERISTICILE OASELOR

In functie de baza compozitiei lor:
 Componenta minerala: (fosfatul si carbonatul de calciu, impreuna
cu micile cantitati de fluoruri, sulfati si cloruri) confera duritate si
rigiditate tesutului si rezistenta la compresie.
Componenta organica: (fibre colagene introduse intr-o substanta
amorfa formata din structuri proteice mucoase pluri cardiace)
confera elesticitate oaselor.

Oasele reprezinta tesuturi de diferite forme si volum, in stransa relatie

cu pozitia in care se afla si cu functia pe care o desfasoara. In baza acestor
caracteristici oasele se disting in:
oase lungi: cand lungimea predomina asupra altor dimensiuni;
oase plate si largi: cand largimea si lungimea predomina asupra
grosimii;
oase scurte: cand cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale.
OASELE LUNGI
Oasele lungi, ca de exemplu osul femural, prezinta un segment central
(diafiza) si doua extremitati (epifize).

Epifizele se relationeaza cu oasele apropiate si sunt prevazute cu

suprafete articulare.

Masa centrala (diafiza) este alcatuita dintr-un tesut compact, iar in interior,
de o cavitate in care in mod obisnuit se afla maduva osoasa. Oasele lungi
tipice sunt cele ale articulatiilor inferioare (femurul, tibia, fibula, humerus,
radius, ulna). Uneori, se poate distinge si o a treia zona cartilagionoasa,
numita metafiza (cartilaj de crestere) asezata intre epifize si diafiza;
aceasta zona se intalneste la copii si la tinerii adolescenti, in timp ce
dispare la adulti; este esentiala pentru cresterea in lungime a oaselor
lungi.

OASELE SCURTE
Oasele scurte sunt caracterizate de o lungime si un diametru avand
aceeasi marime; sunt formate din tesut spongios complet acoperit de o
lamela de tesut compact. Exemple de oase scurte ale corpului uman sunt:
pulsul, osul calcaneu si vertebrele.
OASELE SCURTE LATE
Oasele late asemanatoare oaselor lungi, prezinta o mica parte de tesut
spongios (cu aspect de burete) unde se gaseste maduva osoasa, acoperit
de doua straturi de tesut compact (unul pentru fiecare latura). Oasele
tipice plate sunt: oasele craniului, bazinului si sternului.

Oasele se impart si in oase apartinand scheletului axial si cele ale

scheletului apendicular. Scheletul axial este alcatuit din craniu, coloana
vertebrala si cutia toracica; in timp ce scheletul apendicular este format
din oasele articulatiior care au functia de legatura dintre scheletul axial si
cel apendicular (bazin si torace).
In brat se afla humerusul, in antebrat radius si ulna, in timp ce in picior
intalnim femurul. Scapula (omoplatul) este pozitionata pe torace si
articuleaza legatura dintre membrul superior si piept.

In stuctura oaselor lungi intalnim:

epifize: reprezinta doua extremitati ale oaselor lungi, usor umflate
si unite de diafiza centrala;
diafiza: reprezinta partea centrala a oaselor lungi.

Epifizele prezinta forme speciale care permit acestora raportarea

articulara, cu oasele apropiate, unindu-se acestora. Cand aceasta
corespondenta lipseste, raportul dintre cele doua suprafete articulare se
realizeaza prin intermediul interpozitionarii structurilor fibro-cartilaginoase,
precum in exemplul reprezentat de meniscuri (amortizatori ai
genunchiului). Epifizele se disting intre ele prin termenul distal si proximal.

In interior, epifizele contin tesut osos spongios in a caror plasa se gaseste

maduva rosie hematopoietica. In interiorul diafizelor, in schimb, se afla un
canal diafizar care contine maduva osoasa de culoare galbena. Coastelor
si claviculelor, desi sunt oase lungi, le lipseste canalul diafizar si nu contin
maduva de culoare galbena. Pe suprafata oaselor se pot intalni si
depresiuni, canale, caviti.
TESUTUL OSOS
Tesutul osos este un tesut conjunctiv special intrucat este mineralizat,
ceea ce ii confera cateva caracteristici specifice, rezistenta dar si un
anumit grad de flexibilitate si usurinta.
Compozitia tesutului osos se imparte in urmatoarele procente:
65% de cristale de Ca sub form de cristale de hidroxiapatit;
23% de proteine colagenice;
2% de protejne non- colagenice;
10% de ap.
Tesutul osos poate da nastere diverselor tipuri de oase, adica se
organizeaza astfel incat poate forma:

osul compact (cu ochiul liber cavitaile nu sunt vizibile);

osul spungios (cu ochiul liber cavitaile sunt vizibile).

Observarea structurii osoase la microscop permite recunoasterea

urmatoarelor tesuturi:
 Un tesut osos alcatuit din fibre nu din lamele (fibre
incrucisate): este un os imatur si intalnit cu precadere la embrion,
nou-nascuti, si in etapa refacerii osului in urma unei fracturi. Odata
depozitat, tesutul fibros este absorbit si inlocuit de tesutul osos de tip
lamelar. Plasele acestei panze de paianjen tridimensionale sunt
formate din fibre groase de colagen cu o grosime considerabila, (un
diametru de 5-10 m). Osul lipsit de lamele prezinta, o elasticitate
mai redusa si mai putin consistenta decat osul prevazut cu lamele
datorita cantitatii inferioare a mineralelor si lipsa orientarii fibrelor de
colagen.
Un tesut osos format din lamele: formeaza, osul matur in urma
remodelarii tesutului osos fibros sau osului existent. Fata de cel
amintit mai sus, acest tesut este mai bine organizat, cu o orientare
ordonata si paralela a fibrelor de colagen, care sunt dispuse in straturi
suprapuse, numite lamele osoase. Intre o lamela si cealalta, se
gasesc spaii mici de comunicare: lacunele, contin celulele care,
datorita unui sistem de canaliculi (canale mici), intra in contact cu
zonele osului de unde recepteaza materiale nutritive.
Tesutul lamelar este mai raspandit decat tesutul osos fibros si constituie
ansamblul oaselor compacte si o buna parte a osului spongios.

Cele doua tipuri de tesuturi osoase (lamelar si fibros) se diferentiaza prin

asezarea fibrelor de colagen, ordonate in ceea ce priveste tesutul lamelar
si dezordonate la tesutul fibros.

La adulti, intreg tesutul osos este cel de tip lamelar; tesutul fibros, lipsit de
lamele, se regaseste in faza de osificare si in timpul procesului de
vindecare a unor fracturi.

Celulele osoase sunt:

 Celule OSTEOPROGENITOARE: se gasesc in stratul intern din
periost si endost. Au o structura foarte asemanatoare celulelor
mezenchimale si au capacitatea de a se diferentia in celule
osteoblaste. De obicei prezinta o forma conica si contin o cantitate
redusa de citoplasma bazofila.
Celule OSTEOBLASTE: sunt acele celule raspunzatoare de
producerea componentelor osului (fibre colagene si matrice organica)
si participa la mecanismul de mineralizare al osului. Au forma
rotunjita si prezinta scurte extensii / prelungiri citoplasmatice:
citoplasma celulelor osteoblaste este abundenta si intens bazoila.
Activitatea lor este intensa cand trebuie format un nou tesut osos; se
strang in grupuri mici in jurul vaselor si incep sa produca fibre
colagene si substanta amorfa. Putin cate putin cantitatea matricei
osteoide creste si osteoblastele se depun intr-un singur strat in jurul
acesteia. In momentul in care se creeaza conditiile metabolice
optimale privind procesul de mineralizare (saruri de Ca),
osteoblastele se impart si formeaza un strat de celule pozitionat in
exteriorul primului rand de celule osteoblaste continuandu-se
producerea matricei osteoide, in timp ce stratul format din
osteoblastele mai vechi (din interior) transmit prelungiri si se
transforma in celule osoase mature (osteocite). Aceasta diviziune a
celulelor osteoblaste permite continuarea procesului de crestere a
osului, proces care nu ar fi posibil cand celulele sunt inconjurate de
matricea mineralizata.
Celule OSTEOCITE: sunt celulele mature ale osului, retinute in mici
depresiuni in interiorul matricei osoase, numite lacune osoase.
Osteocitele au o forma neregulata fiind dotate cu prelungiri lungi care
sunt inconjurate de matricea mineralizata si sunt situate in asa zisii
canaliculi ososi. Aceste prelungiri sunt conectate la terminatiile
celulelor vecine. Rolul celulelor osteocite este acela de conexiune a
celulelor intre ele cu vasele care se gasesc in periost, in endost si in
canalele vasculare (ale lui Havers i Volkmann). Aceasta conexiune
face posibil schimbul de substante nutritive si semnale intre celulele
inmagazinate in matricea mineralizata.
Celule OSTEOCLASTE: sunt celulele care contribuie la absorbtia
osului ce trebuie inlocuit in timpul procesului continuu de remodelare
de-a lungul intregii vietii. Celulele osteoclaste iau nastere din celulele
monocite din sange si sunt in general polinucleate.

Tesutul osos se poate forma prin doua procedee de osificare:

osificare membranoasa: celulele osteoblaste invadeaza tesutul
conjunctiv si isi incep activitatea de producere a matricei osteoide
care ulterior va fi miner Aceasta modalitate este intalnita de exemplu
in oasele craniului;
osificare condrala (intracartilaginoasa): consta in inlocuirea unui
model de tesut cartilaginos din partea tesutului nou format. Este
intalnita la nivelul membrelor unde mecanismul intracartilaginos
actioneaza si cu cel membranos pentru formarea diferitelor parti ale
oaselor lungi (diafiza, epifiza, metafiza).