CONŞTIINŢA ROMANITĂŢII

ŞI
CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ
ÎN EVUL MEDIU

1. O chestiune neglijată: raportul dintre etnogeneză şi
conştiinţa identitară la români în evul mediu

Problema relaţiei dintre apariţia propriu-zisă a limbii şi
poporului român, pe de o parte, şi trezirea conştiinţei
apartenenţei la comunitatea românească nu a fost discutată
prea mult în istoriografie1. În general specialiştii au plecat de
la supoziţia tacită că apariţia limbii şi poporului sunt
simultane cu priza de conştiinţă pe care faptul istoric însuşi
al dobândirii identităţii etnice proprii o iscă. Dar un
asemenea proces nu are cum fi confundat cu o generare
spontanee şi punctiformă. Dimpotrivă, el este alcătuit, după
toate probabilităţile, dintr-o succesiune de evenimente care,
fiecare în felul său, catalizează developarea noii identităţii.
Printr-o greu de decelat dialectică, separările şi apropierile
identitare presupun, fiecare într-un fel propriu, ecouri de
conştiinţă specifice. Şi după cum fiecare act colectiv major
îşi găseşte rezonanţa subiectivă, tot astfel, la rândul lor,
procesele subiective sunt un factor generator de noi fapte.
Astfel, se poate considera cu destul temei că, de pildă,
apariţia poporului român în geopolitica europeană, a fost un
proces îmbinând mai multe elemente, dintre care se pot

1
Mai recent vezi Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu.
De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Bucureşti, Ed. All, 1999.

102

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
reţine: primele semne ale unei identităţi alta decât cele
greacă-bizantină, bulgară şi sud-slavă; atribuirea unui nume
propriu colectivităţii subsumabile noii identităţi; numele
diverse ale acelei colectivităţi ori sensurile diverse (ba chiar
divergente) atribuite acestor nume în interiorul şi în
exteriorul comunităţii respective.
Deşi procesul decantării identitare este unul prin
excelenţă istoric, a distinge cu claritate între variatele sale
componente este şi riscat, şi dificil. Acestea fiind spuse,
istoricul nu se poate, totuşi, dispensa de examinarea lor atât
separat, cât şi împreună. Altminteri s-ar cuveni să se
considere redus la cunoaşterea furnizată de realităţile
moderne, al căror model poate induce concluzii false.
Cât de necesară este o astfel de investigaţie rezultă
cu pregnanţă şi din confuzia observabilă în diverse
istoriografii cu privire la problema luată în discuţie. Iată
câteva exemple:
Lucrarea colectivă History of Transylvania girată de
Academia maghiară, considerată de istoriografia română
drept părtinitoare, în ceea ce îi priveşte pe români, se
referă, totuşi, la originea acestora în termenii acreditaţi de
însăşi tradiţia istoriografică românească, cel puţin atunci
când este vorba despre ceea ce s-a numit în general
“numele intern” şi cel “extern” al poporului. După autorul
acelor pagini, cuvântul vlah - o adaptare slavonă după o
vocabulă germană - desemna poporul neo-latin care îşi
spunea român1. Este exact teza posibil de întâlnit şi în cea
mai recentă sinteză românească: “... Poporul romanic
moştenitor al dacilor romanizaţi şi autohton pe teritoriul

1
Bela Köpeczi (ed.), History of Transylvania, Budapest, Akadémiai Kiadó,
1994, p. 183: “The Slavonic word ‘Vlach’ borrowed originally from the
German, was used by the Byzantines to describe the people in their
empire who spoke a neo-Latin language and called themselves ‘Rumin’ “.

103

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
Daciei antice apare în primele izvoare medievale: este
neamul blachilor, vlahilor. Cei care-l numeau astfel
(populaţii neromanice - germani, slavi, maghiari) afirmau
implicit caracterul romanic al acestui popor, vorbitor de
limbă (neo)latină. Românii înşişi s-au numit cu un termen
derivat din romanus, perpetuând amintirea Romei. Ei sunt
singurul popor romanic care păstrează acest nume, insulă de
romanitate înconjurată de popoare de alte origini”1.
Este oare sigur că vlah era numele extern al
românilor? Şi este dincolo de îndoială că românii se numeau
între ei, dintru începuturi, români? Dacă nu, atunci cum
trebuie interpretate cele două nume? Despre ce realităţi
dispărute sau metamorfozate vorbesc ele? Şi cum s-au
produs transformările care le marchează existenţa?

2. Conştiinţa romanităţii la sfârşitul Antichităţii

Istoricul italian Cesare Alzati este de părere că una
dintre premisele fundamentale ale evoluţiei Romaniei de la
stadiul de realitate teritorial-politică la acela de “valoare
permanentă de civilizaţie, pătrunzând conştiinţele şi
modelându-le” printre locuitorii nord-dunăreni de la sfărşitul
Antichităţii, a fost asumarea cetăţeniei romane2. Profunzimea
acestui fenomen este dovedită - la nivelul întregii lumi
romane - de afirmarea sentimentului romanităţii în condiţiile

1
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea,
Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998, p.
112.
2
Cesare Alzati, “Etnie şi universalism. Note pe marginea continuităţii
termenului «romanus» între populaţiile româneşti”, în În inima Europei.
Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Cluj-Napoca, Fundaţia
Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, 1998, p. 74.

104

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
invaziilor nomade şi, implicit, ale barbarizării. Alzati
precizează că în noul context istoric apelativul romanus şi-a
pierdut valenţa “politică” precisă dinainte, o valenţă ce era
legată strâns de condiţia juridică de civis (cetăţean) al
imperiului. Totodată, este limpede că cei care continuau să-
şi spună romani în acel moment nu legau termenul de o
semnificaţie etnică. Identitatea lor originară - de aparţinători
ai unor neamuri africane, celtice, italice - nu pare să fi
diminuat odată cu inserarea lor în lumea romană. La fel de
adevărat este şi că, de-a lungul întregii epoci imperiale,
denumirile provinciilor au reflectat adeseori numele
populaţiilor indigene. În aceste condiţii, termenul de romani
“... nu poate fi considerat decât ca o expresie a
sentimentului comunei apartenenţe, sentiment care-i unea
pe toţi, în raport cu o tradiţie instituţională şi un patrimoniu
de civilizaţie, ambele legate de Roma şi de Imperiul
acesteia”1. De această tradiţie populaţiile incluse în imperiu
au beneficiat, de la caz la caz, mai îndelung sau pentru o
perioadă mai scurtă, printr-o experienţă directă care, în
unele cazuri, a fost precedată şi / sau urmată şi de una
indirectă (influenţă).
Tot aşa, crede autorul, s-a petrecut şi în spaţiul
carpato-danubian. Excluse din ansamblul administrativ al
Imperiului după 275, teritoriile nord-dunărene au rămas sub
influenţa acestuia, când nu au fost - pe durate determinate
şi numai în parte - readuse sub controlul imperial. Pentru
această realitate încă prea puţin cunoscută, grăitoare sunt
nu doar descoperirile arheologice, ci şi mărturiile lingvistice.
Cesare Alzati atrage atenţia asupra perechii romanus >
rumân, dar îi asociază acesteia şi corespondenţa imperator >
împărat. Dacă primul termen indică sentimentul apartenenţei

1
Ibidem, p. 75.

105

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
la lumea romană, descendenţa romană, cel de-al doilea
evidenţiază conştiinţa unei continuităţi instituţional-
ierarhice, apartenenţa la un anume tip de stat şi putere
(monarhia universală romană). Istoricul italian mai subliniază
un fapt important. În timp ce în latină substantivele
imperium şi imperator s-au dezvoltat din verbul imperare, în
română termenul de la care se derivă cuvintele înrudite
(anume: substantivul împărăţie, adjectivul împărătesc şi
verbul a împărăţi) este substantivul împărat1. Prin această
stabilire de priorităţi cred că savantul încearcă să stabilească
o diferenţă semnificativă de percepţie la nivelul celor două
comunităţi, cea latină antică şi cea românească medievală
(comunitatea latinofonilor est-europeni). Anume că, în timp
ce latinitatea antică aborda preponderent raţional şi juridic
ideea de guvernare, derivând din ea puterea specifică acestei
guvernări (imperium) şi pe deţinătorul ei (imperator), pentru
români percepţia esenţială este cea a aceluia care exercită
puterea (împăratul) asupra unui anumit areal teritoriu
(împărăţie), guvernând (împărăţind). Diferenţa este esenţială
şi este de natură calitativă: de la abordarea juridic-raţională
s-a făcut o translaţie către o abordare empirică,
personalizată, mitizantă, favorabilă autoritarismului. Iar
pentru ca această transformare să aibă loc, a fost nevoie de
creştinism care - fiind o concepţie monoteistă şi teocratică -
a asigurat fundalul perceperii împăratului ca pe realitatea
instituţională supremă, legitimă şi de necontestat, de la care
emană puterea şi ordinea. În acest sens este semnificativ că
divinitatea creştină se numeşte la români Dumnezeu (domine
deus), cu o terminologie care îi desemna în perioada
dominatului pe imperatorii romani zeificaţi ori percepuţi ca
unşi ai lui Trinităţii Divine.

1
Ibidem, p. 76.

106

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
Sistematizând, atâta cât este posibil, cele de mai sus,
aş preciza că în secolele IV-V, creştinismul acredita şi
printre latinii de la nordul Dunării imaginea - şi denominaţia
- “imperială” a lui Dumnezeu, asigurând într-o formă
transfigurată continuitatea tradiţiei “imperiale”, perceperea
figurii împăratului ca figură a monarhului prin excelenţă,
legitim, autoritar şi universal, în contrast cu micii “monarhi”
(reguli, hani, khagani etc.) barbari ce s-au perindat prin
spaţiul intra- şi extra-carpatin. În paralel şi ulterior cu
aceasta, în întreg Imperiul Roman, în răsăritul şi în apusul
acestuia, se dezvolta, dincolo de conştiinţa etnică a fiecărei
comunităţi romanizate, o conştiinţă comună romană1.
La sfârşitul antichităţii şi în perioada de trecere către
evul mediu, sentimentul romanităţii exista, aşadar, printre
daco-romani - şi, desigur, la sudul Dunării, şi printre illiro-
romani - ca solidaritate difuză cu amintirea imperiului
(văzut, acesta, ca formă de viaţă social-politică), şi ca
amintire prestigioasă, încărcată de-acum şi cu conotaţii
creştine, a instituţiei imperiale.
La rândul lui, Stelian Brezeanu remarcă faptul că “În
ultimele secole ale Imperiului roman, termenul «Romani»
dobândeşte şi un înţeles religios, definind comunitatea
credincioşilor întru Christos. El are un sens identic cu cel de
Christiani, substituindu-se unul pe celălalt în documentele
vremii”2. Creştinismul a substituit deci sensului juridic al

1
Ibidem, p. 81, n. 4 şi 5 unde autorul trimite la folosirea termenului
Romania în scrierile de secol IV (la Auxentiu de Durostorum în cca. 383,
în Passio S. Sabae Gothi, post 372, în ambianţa greacă la Atanasie şi
Epifanie, în ambianţa africană la Possidius) şi pomeneşte opoziţia între
romanus şi barbarus la Fulgentius de Ruspe, din corespondenţa lui cu
regele vandal Trasimundus (sec. VI, pentru spaţiul nord-african).
2
Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală…, ed. cit., p. 18. Desigur, în
vremea Sfântului Pavel, creştinii erau încă “romani”, “corinteni”,
“thesaloniceni” etc., după comunitatea bisericească de care ţineau.

107

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
cuvântului roman un sens comunitar religios. În acest
context, este de presupus că transmiterea cuvântului
imperator se leagă mai curând de concepţia religioasă
creştină (Dumnezeu ca împărat al Lumii, Isus ca împărat),
decât de amintirea exerciţiului imperial roman al guvernării.

3. Romei şi romani în secolele IX-X sau despre romanitate
ca statut politico-administrativ şi juridic

Într-un studiu dedicat populaţiei romanizate din
Balcani1, Stelian Brezeanu precizează că “În spiritul
constituţiei antonine, romanus era cetăţean roman, devenit
creştin de la Constantin cel Mare înainte, noţiune cu un
conţinut politic, cultural, juridic şi religios. De aceea,
comunitatea de teritoriu era esenţială în imperiu; indiferent
de origine, numele unei anumite populaţii era dat de cel al
provinciei în care acesta locuia [...] Chiar calificativul, ce
însoţea adesea numele de persoane, deriva de la provincia
din care aceasta descindea. [...] În această lumină, revenind
la insulele disparate de traco-romani din imperiu, nu ne
putem aştepta să-i găsim definiţi în sursele bizantine după
criteriul gentilic, ci după cel teritorial”2. Cu alte cuvinte, în
cazul în care populaţia vorbitoare de neo-latină se găsea în
Imperiul Bizantin, ea purta numele de romei. Dacă provenea
din, să zicem, thema Macedoniei, ea era desemnată, alături
de vorbitorii altor limbi locuind în aceeaşi unitate
administrativ-teritorială, ca populaţie de macedoneni, dacă
aparţinea themei Armeniacilor ea intra în sfera armenilor
ş.a.m.d.

1
Idem, “De la populaţia romanizată la vlahii balcanici”, în op.cit., p. 55-
65.
2
Ibidem, p. 60-61.

108

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
Un caz aparte, o excepţie unică, remarcă autorul
studiului, îl reprezintă populaţia romanizată de pe coasta
dalmată, numită de Constantin Porphirogenetul romani
(Romanoi) după numele pe care şi-l dă ea însăşi, şi
distingnd-o clar de locuitorii imperiului, romeii. Explicaţia
este că, după ieşirea zonei de sub stăpânirea bizantinilor
(începutul sec. al VII-lea), această populaţie nu a fost
dizlocată, ci a rămas pe loc, plătind doar tribut Sclaviniilor
învecinate. În timpul lui Vasile I Macedoneanul, unele dintre
oraşele dalmate au reluat legăturile cu Bizanţul, dar
stăpânirea acestui stat asupra zonei în cauză nu s-a
restaurat. Stelian Brezeanu desemnează situaţia creată ca pe
un condominium, populaţia dalmată formând o Romania.
Înaintea lui Constantin Porphirogenetul au existat şi alte
izvoare - occidentale, însă - care au desemnat cu numele de
romani această populaţie (Einhardus, Annales şi Vita
Hludowici Imp.), consemnând un fapt istoric de la 8171.
Comentariul istoricului român este că “Lumea greacă n-a
denumit pe romani niciodată altminteri decât romei
(Romaioi). După prăbuşirea jumătăţii occidentale a statului
roman, titlul de Imperiu Roman s-a fixat numai asupra
jumătăţii orientale a acestuia, care avea să-şi continue
existenţa încă un mileniu. Populaţia Noii Rome de pe Bosfor
se numeşte tot romei. Chiar şi după pierderile teritoriale din
veacul al VII-lea, statul bizantin rămâne din punctul de
vedere al doctrinei politice oficiale Imperiul Roman, în timp
ce populaţia lui, devenită greacă în marea ei majoritate în
secolele al VII-lea – al IX-lea, se numeşte în continuare
romei. Aceste transformări fiind deja o realitate la mijlocul
secolului al X-lea, Constantin Porphirogenetul a sesizat
incompatibilitatea dintre sensul noţiunii de romaios şi

1
Ibidem, p. 61, n. 36, unde se dau şi citatele respective din text.

109

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
conţinutul etnic al noţiunii care desemna populaţia din
Dalmaţia; de aceea, el îi denumeşte pe locuitorii latinofoni ai
Dalmaţiei cu numele pe care aceştia şi-l dădeau”1. Dacă nu
i-a numit vlahi, conchide Brezeanu, aceasta e probabil
fiindcă denumirea respectivă nu circula încă în mediile
cărturăreşti bizantine.
Ce relevă, de fapt, observaţiile expertului
bucureştean? Că noţiunea de roman avea în Bizanţ o
acoperire politico-administrativă şi juridică, nicidecum una
etnică, fiind totodată exprimată în forma romeu. Chiar şi
atunci când apare în forma roman, cu referire la o populaţie
balcanică neo-latină, înţelesul rămâne tot politico-
administrativ şi juridic, căci trimite la realitatea politică a
unei Romanii tributare Sclaviniilor învecinate. Nici în cazul
vorbitorilor de latină vulgară din Dalmaţia termenul de roman
nu are deci acoperire etnică, nefiind utilizat ca atare.
Totodată, mai rezultă de aici ceva: faptul că pentru
neo-latinii dalmaţi nu se foloseşte termenul de vlahi poate
determina un anume stadiu al culturii geopolitice bizantine
(ipoteza culturală a lui S. Brezeanu). Dar poate semnifica şi
faptul că termenul de vlahi nu dobândise încă un sens etnic.

4. O dilemă: romani civici sau romani etnici?

Un moment care pune însă în discuţie sensul
cuvântului roman poate fi distins în vremea domniei ţarului
bulgar Simion, când ambiţiile politice ale acestuia scot la
iveală elemente importante pentru înţelegerea faptelor
despre care e vorba. În anii 914 - 927, în cadrul unui
conflict îndelug, Simion încearcă să smulgă Imperiului

1
Ibidem, p. 61-62.

110

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
Bizantin titlul de împărat al romanilor (basileus ton
Rhomaion)1. Termenul se referea la latinofonii din teritoriile
stăpânite de el sau la bizantini? În orice caz, până atunci
Bizanţul îşi rezervase în exclusivitate dreptul de a vorbi în
numele “romanilor”, bazileul de la Constantinopol păstrând
numai şi numai pentru sine privilegiul de a fi desemnat ca
împărat al romanilor. Acest moment este aşadar primul în
care termenul de “romani” apare în documente ca putând să
se refere la altcineva decât la grecii din imperiul de la
Bosfor.
După moartea lui Simion, noul ţar bulgar, Petru,
primeşte din partea lui Roman Lecapenos recunoaşterea
titlului de basileus, limitat însă la teritoriul bulgar (octombrie
927). De astă dată însă discuţia despre jurisdicţia asupra
“romanilor” nu mai figurează în documente.
Toată această evoluţie a negocierilor pare să ateste că
interpretarea pretenţiei ţarilor bulgari trebuie făcută în
sensul politico-administrativ şi juridic, nu în sens etnic. Dar
faptele evocate aici sunt cu puţin anterioare vremii când
Constantin Porphirogenetul îşi scria opera, pomenindu-i pe
“romanii” dalmaţi, însă ignorând existenţa vlahilor. De
aceea, un răspuns definitiv este greu de dat.
Prăbuşirea Imperiului datorită atacului cruciaţilor
occidentali (1204), şi refuzul acestora din urmă de a-l
recunoaşte pe ţarul românilor şi al bulgarilor Ioniţă Caloian
drept împărat (deci drept moştenitor al titlului obţinut de
ţarul Petru, dacă nu chiar al celui imperial bizantin) a atras
după sine formularea explicită a descendenţei latine, cu
prilejul formulării aceleiaşi pretenţii în corespondenţa dintre
Ioniţă şi papa Inocenţiu al III-lea. Desluşim, aşadar, aici o
voinţă şi o strategie politică ce fac din adoptarea denumirii

1
Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, Ed.
Albatros, 1981, p. 90-93.

111

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
etnice a poporului român un program promovat conştient de
elita politică de la Trnovo. Iar aceasta trebuia să se
întemeieze pe developările de conştiinţă identitară survenite
între mijlocul secolului al X-lea şi începutul secolului al
XIII-lea.
În tot cazul, în înregistrările datorate cronicilor
cruciate contemporane (Robert de Clari, Villehardouin,
Philippe de Valenciennes)1, românii sunt deja desemnaţi ca
“vlahi”. Şi cuvântul are o semnificaţie etnică.

5. Ocupaţia de... vlah

Există istorici străini (bulgari, maghiari, sârbi şi greci)
care atribuie termenului de vlahi o semnificaţie exclusiv
socială la începuturi. El ar fi desemnat, astfel, nu o
comunitate de aceeaşi limbă, cultură şi origine, ci una
ocupaţională, un anumit strat socio-profesional al societăţii
balcanice (păstorii). Ipoteza aceasta, tratată ca denigratoare
de către istoricii români, merită să fie discutată înainte de a
fi respinsă ori acceptată. Ea trimite însă la un cadru de
discuţie mai larg, şi anume la semnificaţiile desemnării
alterităţii etnice în Europa Sud-Estică şi Centrală.
Cercetătoarele Marianne Mesnil şi Assia Popova au adus
contribuţii substanţiale la cunoaşterea chestiunii şi, de
aceea, le voi invoca studiile în cele ce urmează.
Într-un text intitulat Străini de toate culorile sau cum
îl desemnăm pe celălalt2, autoarele încep prin a preciza o
opoziţie identitară a cărei semantică este universală atunci

1
Historiens et Chroniqueurs du Moyen Age. Robert de Clari,
Villehardouin, Joinville, Froissart, Commynes, Paris, 1938.
2
Marianne Mesnil, Assia Popova, Etnologul între şarpe şi balaur. Eseuri
de mitologie balcanică, Bucureşti, Ed. Paideia, 1997, p. 223-243.

112

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
când două popoare vin în contact unul cu celălalt: “oamenii”
(adică noi) şi “non-oamenii” (adică ceilalţi). Celălalt este
micşorat la un rang subuman. “În Europa, această opoziţie
între civilizat şi sălbatic mobilizează două figuri care exprimă
în mod explicit polul animalităţii: este, pe de o parte,
incapacitatea de a stăpâni limba şi, pe de altă parte, absenţa
veşmintelor, semnificată printr-o pilozitate abundentă şi
aparentă”1. Este cazul originii şi semnificaţiei originare a
unor cuvinte ca: barbar (= bâlbâit), flamand (= gângav),
neamţ (= mut). Deformarea occidentală a cuvântului tătar în
tartare trimite la Infern, iar apelativul francez infamant
bou(l)gre, bougresse aminteşte - începând cu secolul al XII-
lea - de originea bulgară a catharismului şi se referă la
cineva considerat depravat (homosexual, sodomit). Iar
numele de slav aminteşte că la origine, populaţiile care îl
purtau şi care se lăsau desemnate astfel erau considerate
prin excelenţă furnizoare de sclavi2.
În desemnarea lor de către străini, românii au
cunoscut mai multe dintre tipurile de contestări implicite pe
care le presupune utilizarea unei vocabule cu sens
denigrator. Românilor li s-a aplicat - în vremea cruciadei a
IV-a, la începutul veacului al XIII-lea - cuvântul “sălbatec”
(silvaticus, adică “din pădure”), care sublinia caracterul lor
necivilizat în raport cu cruciaţii occidentali. Cu acelaşi sens,
de animalici - deci neîmblânziţi încă de civilizaţie, deci ne-
oameni -, apar românii într-o legendă bulgară ca purtători
de plete3. Dar mai persistentă din punct de vedere istoric şi
mai puternică s-a dovedit tendinţa de a-i numi vlahi.
Termenul se referă, în multiplele sale realizări locale, la “o

1
Ibidem, p. 224.
2
Ibidem, p. 224-225.
3
Ibidem, p. 226-228.

113

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
populaţie de păstori nomazi practicând transhumanţa”1.
Sensul este unul socio-profesional, iar implicaţiile sunt, la
rândul lor, peiorative. Într-o lume feudală în care norma
socială o dădea clasa suprapusă, nobiliară, indicarea
ocupaţiei păstoreşti prin însuşi numele unei comunităţi
însemna identificarea întregii comunităţi respective cu o
categorie socială inferioară. (Acelaşi sens îl va avea, în Ţara
Românească, şi rumânia - concepută ca şerbie -, atunci când
actele vor începe să o ateste, în sec. al XVII-lea – al XVIII-
lea). Expresia Blachi ac pastores Romanorum (1308),
semnificativă pentru percepţia de care beneficiau românii din
Ungaria în secolele al XII-lea – al XIII-lea, indică faptul că
în perioada şi în regiunea respectivă românii erau percepuţi
prin ocupaţia lor cea mai răspândită sau, oricum, cea care li
se atribuia prin excelenţă. Altfel spus, identitatea etnică
românească se definea, în acel moment, în ochii străinilor,
prin statutul lor socio-profesional2.

6. Rumânia ca realitate socială

În primele secole de existenţă ale statelor feudale
româneşti Ţara Românească şi Moldova, descoperim în
primul dintre acestea o situaţie care a mai fost discutată în
istoriografia noastră: termenul de “rumâni” desemnează aici
ţărănimea dependentă. P.P. Panaitescu explica această

1
Ibidem, p. 229. Autoarea crede, în consonanţă cu opinia generală, că
“termenul endogen «români» (din lat. romani), ... a fost utilizat din toate
timpurile de aceste populaţii pentru a se desemna” (p. 229-230).
2
Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca,
Fundaţia Culturală Română – Centrul de Studii Transilvane, 2001, p. 112:
“Păstoritul a fost o ocupaţie de căpetenie a românilor din evul mediu şi,
tocmai de aceea, noţiunile de «vlah» şi «păstor» au sfârşit prin a se
identifica”.

114

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
situaţie prin existenţa unei boierimi descendente a vechilor
stăpânitori nomazi (slavi, cumani), populaţia dominată fiind
esenţialmente de origine latină1. Cazul nu ar fi singular în
istorie şi şi-ar găsi destule similitudini.
Această ipoteză, pornind de la realităţi sociale
constatabile în evul mediu, nu ţine seama, însă, de
caracterul cult şi încărcătura ideologică ale termenului
“român”, părând să considere ca de la sine înţeleasă această
denumire. Ca să putem argumenta asemenea aserţiuni ar fi,
însă, necesar să se releve cu probe că pe durata mileniului
migraţiilor - şi mai ales după secolul VII -, autohtonii şi-au
menţinut nu doar conştiinţa romanităţii, ci şi termenul latin
care exprima această conştiinţă, chiar şi în condiţiile
amestecului copios cu slavii. Or, dimpotrivă, primele
mărturii ce ne întâmpină au în vedere tocmai denumirea de
“vlahi”2. Atunci când vocabula rumâni survine, în sec. XVII-
XVIII, ea înlătură însă orice concurenţă terminologică3. Iar
acest fapt ar putea însemna că respectivul cuvânt a fost

1
P. P. Panaitescu, «Problema originii clasei boiereşti», în Interpretări
româneşti, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1994, Ştefan S. Gorovei (ed.). p.
31-64.
2
Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală…, p. 229-246 menţionează că
documentele slavone, primele în ordine cronologică ce pomenesc instituţia
regăsită mai târziu în documentele româno-chirilice sub numele de
rumânie, utilizează pentru a o desemna termenul vlah, dar şi: pareci,
oameni, săraci, siromahi. La p. 235 autorul spune: “Rămâne de explicat de
ce în cancelaria şi în vorbirea comună din Ţara Românească a triumfat
teremnul rumân, în vreme ce în Moldova ori în Făgăraş a fost preferat
numele de vecin pentru a-l desemna pe ţăranul dependent”. Răspunsul
formulat nu depăşeşte nivelul ipotezelor greu de probat. Elucidarea pe
care o aduce studiul este aceea că, spre deosebire de tătari şi robi,
caracterizaţi de o condiţie juridică marginală, şi boierii, şi rumânii
alcătuiau împreună sfera normalităţii juridice.
3
Ibidem, p. 242. Termenul apare pentru prima oară în documente în sec.
al XVI-lea (Ibidem, p. 241).

115

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
utilizat şi în perioada anterioară, având astfel răgazul de a
deveni curent. Cât de mult în urmă putem privi întemeiaţi pe
asemenea constatări este însă dificil de precizat. Cert este
doar că primele documente interne din Ţara Românească vor
consemna instituţia utilizând cuvântul slav care numea etnia
latinilor din Balcani şi de la nordul Dunării.

7. De ce nu se puteau numi vlahii români

Numele de vlah exprimă, printr-un cuvânt de origine
germană, preluat de slavi, sensul etnic al comunităţii
româneşti medievale, indicându-i acesteia originea latină.
Paradoxal, era singurul care o putea face în acel moment.
După cum arăta încă Ernst Robert Curtius, realităţile lumii
medievale au evoluat altminteri decât ar lăsa-o aparenţele
moderne să se întrezărească. Teritoriul ocupat în
Antichitate de Imperiul Roman a fost identificat cu Romania.
“Romania, în sensul originar al Antichităţii târzii, a fost
înlocuită în secolele al VII-lea şi al VIII-lea de alte
formaţiuni istorice; însă cuvintele derivate, romanus şi
romanicus, au rămas vii. Când limba vorbită (latina populară
sau vulgară) se depărtase atât de mult de limba scrisă, încât
a fost nevoie de a li se da nume diferite, reapare vechea
polaritate Roma-Latium într-o formă nouă. Se face
deosebire între lingua latina şi lingua romana (şi cu adaosul
rustica). Li se alătură, ca o a treia limbă, lingua barbara,
adică cea germană. Este semnificativ faptul că Isidor, care
scria pe la 600 în Spania complet romanizată, nu cunoaşte
încă această coexistenţă a celor trei limbi uzuale.
Numele de “romanic” este acela dat în Evul Mediu
timpuriu limbilor populare neolatine pentru a le deosebi de
limba cultă, adică de cea latină. Cuvintele derivate din

116

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
romanicus şi adverbul romanice (în franceză, provensală,
spaniolă, italiană şi retodomană) nu sunt folosite niciodată ca
denumiri etnice (pentru aceasta existau alte cuvinte), ci
numai pentru a indica limbile respective - deci în acelaşi
sens ca italienescul volgare. Astfel de derivaţii sunt romanz
din franceza veche, romance din spaniolă, romanzo la
italieni. Ele au fost create de pătura cultă latină şi
desemnează toate limbile romanice, resimţite ca unitate
opusă latinei. Enromancier, romançar, romanzare înseamnă a
traduce sau a redacta cărţi în limba populară”1.
Din considerentele de mai sus rezultă clar că în evul
mediu românii nu se puteau numi cu acest nume al lor pentru
bunul motiv că vocabula desemna alte realităţi decât cele
etnice. Dimpotrivă, termenul de vlahi - de origine germanică
şi perpetuat pe filieră slavă - indica originea lor etnică latină.
Ca să se poată numi români, trebuia ca mai întâi termenul de
roman, romanic să dobândească un alt înţeles, anume cel
social (de supus aservit), cel geopolitic şi cultural (de
locuitor al Romaniei2) ori cel etnic (descendenţă latină)

1
Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi evul mediu latin,
Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 43-44.
2
Prin Romania, Curtius înţelege - în op. cit., p. 42-43 - “totalitatea
ţărilor în care se vorbesc limbi romanice. [...] Romania derivă din
romanus, după cum acesta derivă din Roma, sau latinus din Latium.
Moştenirea Romei a fost împărţită între cuvintele latinus şi romanus.
Dintre toate limbile Laţiului, adică dintre dialectele ‘latine’, trebuia să
dobândească întâietate idiomul vorbit la Roma. În Imperiul Roman, multă
vreme, romani erau numiţi doar cei din pătura stăpânitoare, învinşii
păstrându-şi denumirile etnice (gali, iberi, greci etc.). Abia printr-un edict
al lui Caracalla din anul 212 se conferea tuturor locuitorilor Imperiului
cetăţenia romană. De acum înainte, toţi cetăţenii statului puteau să fie
numiţi romani. De la această lărgire a Imperiului Roman şi până la crearea
unei noi denumiri pentru spaţiul imens locuit de ‘romani’ nu era decât un
pas. Necesitatea unui astfel de nume nou, concis şi expresiv, pentru
Imperium Romanum sau orbis Romanus devenea mai stringentă o dată cu

117

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
exprimat pe atunci de cuvântul vlah. Iar această situaţie s-a
modificat decisiv abia mai târziu, într-o epocă în care, pe de
o parte, în Apus, termenul de “roman” a continuat să aibă
înţelesurile înregistrate mai sus, iar pe de alta, în Răsărit,
prima populaţie care s-a prevalat de un înţeles etnic al
vocabulei - bizantinii - s-a(u) dispensat de aceasta o dată
pentru totdeauna.
Începând cu Constantin cel Mare, Romanus era orice
cetăţean al imperiului devenit creştin. Noţiunea avea un
conţinut politic, cultural, juridic şi religios1. Însă secolele al
VI-lea – al VII-lea, când slavii se aşează în Balcani,
latinofonii se regăsesc în Barbaricum, încetând să mai fie
membrii comunităţii (politeia) romane, transformându-se –

aşezarea popoarelor barbare pe pământul Imperiului. În aceste vremuri de
criză apare în textele latine şi greceşti numele de Romania, mai întâi sub
Constantin. [...]
Începând cu epoca dinastiei ottonienilor se schimbă sensul
cuvântului Romania. El desemnează acum partea romană a Imperiului -
Italia. Până în cele din urmă, numirea aceasta a rămas delimitată la
provincia italiană Romagna, vechiul exarhat al Ravennei.
Romania, în sensul originar al antichităţii târzii, a fost înlocuită
în secolele al VII-lea şi al VIII-lea de alte formaţiuni istorice”. Curtius
adaugă şi că “În Evul Mediu există, pe deasupra graniţelor lingvistice, o
comunitate culturală a Romaniei. [...] Caracteristic este un poem al
trubadurului Raimbaut de Vaqueiras (în jurul lui 1200), ale cărui cinci
strofe sunt scrise fiecare în altă limbă: provensală, italiană, franceză d’oil,
gasconă şi portugheză. Acestea erau limbile curente atunci în lirica
romanică. Faptul că se putea alterna între ele dovedeşte conştiinţa vie a
unei Romanii unitare. [...] Începând cam din 1300, Romania se diferenţiază
din ce în ce mai mult ca limbă şi cultură. Naţiunile romanice rămân totuşi
legate între ele prin istoria formării lor şi prin necontenita legătură cu
latina. În acest sens mai liber se poate vorbi deci şi de acum încolo de o
Romanie reprezentând o unitate deosebită faţă de popoarele şi literaturile
germanice”.
1
Stelian Brezeanu, ”, în Romanitatea orientală…, p. 42.

118

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
conform viziunii politice romane - într-un ethnos barbar1. În
acest context, ei îşi pierdeau calitatea de romani politici, de
cetăţeni ai Imperiului Roman de Răsărit (romei),
recunoscându-li-se, totuşi, pe mai departe, originea
romanică şi latinitatea. Pentru a se evita orice confuzie, li s-
a spus vlahi, cu o vocabulă împrumutată de la migratorii
germanici şi preluată de către cei slavi, înţelegându-se prin
aceasta tocmai romanicii etnici, şi nu cei politici.

8. Decantări ideologice în Bizanţ: recuperarea grecităţii

Dar lucrurile au fost chiar mai complicate decât atât.
Aceasta pentru că, în secolele al VIII-lea – al IX-lea,
împăraţii de la Constantinopol au dus o politică de elenizare
a alogenilor din imperiu, Bizanţul devenind treptat un
“imperiu naţional grec”2. Paralel cu grecizarea supuşilor de
altă limbă (romanici, slavi etc.), s-a produs şi o îndepărtare
de moştenirea romană a grecilor înşişi.
După cum arăta Hélène Ahrweiler, în Bizanţ, care
continua să se desemneze cu titulatura de “Imperiu Roman”,
şi unde bizantinii îşi spuneau pe mai departe “Romani”
(Romaioi), în secolele al X-lea – al XI-lea se produce un soi
de renaştere. Începută în secolul anterior, aceasta
redescoperă antichitatea greacă şi modelul vieţii filosofice de
tip grecesc, făcând din acestea tot mai mult nişte paradigme

1
Ibidem, p. 19.
2
Ibidem, p. 44. Pentru datarea acestui proces în secolele al VIII-lea – al
IX-lea, autorul trimite la D. Yakythinos, “La grande brèche dans la
tradition historique de l’hellénisme du septième au neuvième siècle”, în
Hristerion eis Anartasion K. Orlandou, Atena, 1966, pp. 300-327.
Expresia acordă termenului naţional un înţeles modern. Pentru a evita
anacronismele ar fi fost, poate, mai potrivit să se utilizeze sintagma
“imperiu grecizat”.

119

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
proprii (până atunci termenii “elen” şi “elenic” semnificau
păgân şi păgânitate). Ca urmare, în perioada care se
deschide acum, bizantinii vor recupera antichitatea greacă,
asumând-o, ataşându-se de valorile sale, şi îndepărtându-se
progresiv de romanitate, de ceea ce reprezenta ea ca
valoare spirituală1.
S-au produs, aşadar, mai multe, succesive, decantări.
Întâi, romanicii din Imperiu au ajuns, în secolele al VI-lea –
al VII-lea, în Barbaricum, pierzându-şi calitatea de membrii
ai comunităţii politice romane. Ulterior, Imperiul însuşi a
abandonat de facto identitatea romană, grecizându-se.
Astfel, termenul de romaioi a ajuns să-i desemneze pe
supuşii bizantini vorbitori de limbă greacă şi aparţinând sferei
civilizaţiei greceşti. Prin urmare, el era utilizat numai în
accepţiune politico-juridică, desemnându-i pe supuşii
imperiului. Cum însă bizantinii nu ignorau existenţa
latinofonilor şi romanicilor - din Barbaricum ca şi din
Imperiul însuşi -, au început să îi desemneze pe aceştia
printr-un cuvânt împrumutat de la slavi (deşi venind dinspre
germanici), drept vlahi.

9. Construirea culturală a identităţii

Mutând discuţia pe planul culturii scrise, putem
constata că primele legende atestate pe tema romanităţii
vlahilor sunt cele din sec. al XIII-lea – al XV-lea (Roman,
Roman şi Vlahata). Aici, eroii eponimi poartă un nume latin
(care era însă şi al câtorva bazilei de la Constantinopol) şi

1
Helene Ahrweiler, L’Ideologie politique de l’Empire byzantin, Paris,
Presses Universitaires de France, 1975, col SUP, cap. IV: “Les
patriotismes byzantines”, p. 60 sq.

120

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
unul slav1, chiar dacă - în lumina consideraţiilor anterioare -
primul are un înţeles politico-administrativ, invocând
apartenenţa la lumea bizantină, iar al doilea trimite la etnie.
Nu poate fi însă exclusă din discuţie nici tentativa
papalităţii de a conferi un sens etnic cuvântului roman
tocmai în raport cu vlahii. Dintre episoadele atestate
documentar ale acestei încercări sunt de amintit
corespondenţa lui Inocenţiu al III-lea cu Ioniţă Caloian,
respectiv cu Vasile, mitropolitul de Trnovo (sfârşitul sec. al
XII-lea şi începutul sec. al XIII-lea) şi scrisoarea papei
Clement al VI-lea din 1345, adresată lui Ludovic de Anjou,
unde românii sunt pomeniţi deja în forma Olachi-Romani.
Dacă Inocenţiu trimitea fără echivoc la strămoşii latini ai
vlahilor, Clement asociază termenului de vlahi, încă în uz,
precizarea de “Romani”, pentru a arăta că ei vorbeau o
limbă latină şi pentru a trimite, implicit, la originea etnică a
vlahilor2. Interesată în recuperarea latinilor răsăritului pe
seama creştinătăţii apusene, papalitatea iniţia astfel, în
secolele al XII-lea – al XIV-lea, tratarea expresiei de romani
într-un înţeles etnic. Astfel, curia pontificală spera să
demonteze solidaritatea de credinţă dintre români şi
bizantini, accentuând asupra comunităţii de limbă şi origine
dintre romanicii apuseni şi latinofonii de la nordul Dunării.
Rămâne un lucru cert, totuşi, că ideea originii etnice romane
nu a putut mobiliza cercuri mai largi de populaţie înainte de
epoca modernă când, de altfel, ea a fost teoretizată
altminteri (ştiinţific şi sistematic). Mărturie pentru aceasta
stă proclamaţia lansată de Despot Vodă, la 1561, în care
chema la luptă antiotomană în numele originii romane a

1
Vezi Ovidiu Pecican, Troia, Veneţia, Roma, Cluj, EFES, 1998, passim.
2
Cesare Alzati, op. cit., p. 77 pledează pentru interpretare în sens etnic
a expresiei Olachi-Romani.

121

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
moldovenilor1. Acest act cu un marcat conţinut ideologic a
rămas fără un ecou real printre moldoveni. În a doua
jumătate a sec. al XVI-lea, ideea romanităţii rămânea încă în
afara priorităţilor de reprezentare a identităţii comunitare a
românilor.
Mai pe urmă, la 1620, deci chiar în veacul când
termenul ajungea să indice indubitabil o instituţie socială,
Mihail Moxa, îi considera pe români drept înşişi romanii,
subînţelegând o continuitate neîntreruptă. Ideea va fi
preluată de Dimitrie Cantemir, de reprezentanţii Şcolii
Ardelene, de Al. Papiu-Ilarian, iar primul care va folosi
numele de “Romania” - în loc de Dacia - cu privire la cele
trei provincii româneşti va fi istoricul grec Daniel Phillipide
(sec. al XVIII-lea).

10. Concluzii

Aceste serii de fapte par deocamdată suficiente pentru
a constata următoarele:
1. în sec. al IX-lea – al X-lea termenul de vlahi nu are
încă un sens etnic bine precizat; el având însă un sens
politic clar: vlahii sunt latinofonii din Barbaricum.

1
Vezi textul în N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Bucureşti,
Eurosong & Book, 1999, p. 187-188: “Pentru că gândul mieu nu e altul
decât să fac ca Dunărea să fie hotarul ţării mele a Moldovei şi să mă
războiesc zi şi noapte cu necredincioşii şi blăstămaţii de turci. Întru care,
nădăjduiesc în mărirea lui Dumnezeu, prin rugăciunile tuturor sfinţilor şi
îngerilor şi arhanghelilor, cu voi, vitejilor şi neam războinic, ce vă coborâţi
din vitejii romani, cari au făcut să tremure lumea... [...] Şi cu aceasta ne
vom face cunoscuţi lumii întregi ca adevăraţi romani şi coborâţi din aceia,
şi numele nostru va fi nemuritor, şi vom fi iarăşi icoana părinţilor noştri
(subl. O. P.), cari s-au lăsat apoi pradă lupului, cu atâta ruşine înaintea
lumii întregi”.

122

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
2. la începutul secolului al XIII-lea, în cronicile
cruciadei a IV-a, cuvântul vlah are deja un înţeles etnic; în
cronistica maghiară a secolelor al XII-lea – al XIII-lea, el are
însă un sens socio-profesional (vlahi = păstori ai romanilor)
3. vechiul nume germano-slav al românilor - vlahi - dă
în primele secole ale existenţei statului muntean (până în
sec. al XVI-lea inclusiv) numele ţării;
4. numele de român apare - alături de cel de “vlah” -
cu putere în miturile despre originile etnice din sec. al XIII-
lea – al XV-lea, adică exact în epoca declinului Imperiului
Bizantin, în legătură cu afirmarea neechivocă a originii
romane;
5. în secolele al XIV-lea – al XVI-lea termenul de
vlah desemnează, în actele interne ale Ţării Româneşti (dar
numai în câteva), la concurenţă cu alţi termeni, străini,
realitatea socială a servituţii;
6. în secolul al XVII-lea, când limba română
înlocuieşte slava din administraţie şi din biserică, numele de
rumân, rumânie substituie cuvintele străine care îi indicau
până atunci pe neprivilegiaţii liberi (parec, siromah);
7. cărturarii sec. al XVII-lea – al XVIII-lea încep să-i
privească pe români ca pe urmaşii direcţi ai Romei într-un
interval istoric care agravase regimul social al rumâniei (ca
urmare a “legăturii lui Mihai”) şi care, prin triumful limbii
vernaculare în administraţie şi cultură, impusese termenul
românesc de rumân în locul oscilantelor denumiri mai vechi;
8. paşoptismul va înlătura de pe numele de român
dispreţul nutrit de localnicii înşişi ca urmare a realităţii
sociale pe care o desemnase anterior1.

1
Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală…, p. 246: “Abia generaţia de la
1848 recuperează înţelesul naţional integral al etnonimului rumân/ român
şi face din el primul criteriu al definirii identităţii tuturor celor care
vorbeau limba română”.

123

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful