Vous êtes sur la page 1sur 72

Ce sunt materialele nucleare ?

Aceasta
este prima intrebare, de la care porneste
calatoria pe care o vom face impreuna intr-o
lume fascinanta prin complexitatea si varietatea
ei.
In general sub aceasta denumire se
inteleg toate materialele care concura la
constructia si functionarea unui reactor nuclear,
sau, intr-o acceptiune si mai larga, care sunt
prezente intr-un proces nuclear, adica intr-un
proces de interactiune intre nuclee sau particule
constituente, proces insotit de degajare de
energie. Cum reactia de fisiune controlata este
pana in prezent cel mai complex proces nuclear
cercetat si realizat in practica prin reactorul
nuclear, este firesc sa tratam in continuare
reactorul nuclear ca pe componenta de
referinta a instalatiei complexe de producere a
energiei care este centrala nuclearoelectrica.
Reactorul nuclear este instalatia in care
are loc reactia de fisiune a uraniului. Energia
degajata la o fisiune este data in principal
(82,4%) de energia cinetica a fragmentelor de
fisiune. Franarea lor transforma aceasta
energie in caldura care produce incalzirea
combustibilului nuclear. Aceasta caldura este
produsul pe care il scoatem din reactor cu
ajutorul unui agent de racire, iar reactorul
devine astfel sursa calda intr-un ciclu
termodinamic de tip Rankin, cu abur saturat
(schema cea mai des intalnita). Atunci centrala
nuclearoelectrica este ansamblul instalatiilor
care realizeaza procesele acestui ciclu si va
cuprinde ca instalatii principale in afara de
reactorul nuclear: generatorul de abur- care
produce abur saturat cu ajutorul caldurii
agentului primar furnizat de reactor,
turboagregatul sau turbina- care transforma
energia termica a aburului in energie mecanica-
si generatorul electric- care transforma aceasta
energie mecanica in energie electrica,
condensatorul turbinei-care reprezinta sursa
rece a ciclului si unde aburul destins in turbina
este condensat. Pompele si preincalzitoarele
regenerative completeaza lista principalelor
instalatii ale schemei termomecanice
simplificate. In realitate, schema centralei
nuclearoelectrice este mult mai complicata
datorita sistemelor auxiliare, de suport, de
protectie, de control, etc.
Reactorul nuclear este sursa calda a
ciclului. Pentru a produce caldura trebuie
create conditiile desfasurarii reactiei de fisiune
controlate in zona activa a reactorului.
Reactia de fisiune a combustibilului
poate avea loc cu neutroni termici sau cu
neutroni rapizi. Marea majoritate a reactoarelor
nucleare in functiune utilizeaza in principal
neutronii termici.
Sursa de neutroni pentru reactia de
fisiune o constituie reactiile de fisiune
anterioare, din care, la fiecare nucleu fisionat se
elibereaza 2-3 neutroni rapizi. Pentru a relua,
deci, lantul fisiunilor este nevoie ca acesti
neutroni sa fie incetiniti, termalizati. Acest
proces se realizeaza intr-un alt material
constituent al zonei active a reactorului: in
moderator. Un material cu proprietati
asemanatoare cu ale moderatorului inconjoara
zona activa pentru a reduce scaparile de
neutroni in afara sistemului. Datorita rolului sau
este denumit reflector.
Preluarea caldurii dezvoltate in combustibil si
transportul ei la generatorul de abur il face, asa
cum am aratat mai inainte, agentul de racire.
Pentru controlul reactorului se modifica
bilantul de neutroni termici din zona activa
utilizandu-se materiale absorbante.
In sfarsit, pentru reducerea fluxurilor de
radiatii si neutroni in zonele cu acces uman se
utilizeaza materiale de protectie biologica.
Dar aceste materiale nu au suficienta
rezistenta si durabilitate pentru a forma
scheletul reactorului. De aceea este necesar sa
se foloseasca materiale de constructie
rezistente, denumite materiale structurale sau
constructive. Iata, asadar, care sunt
materialele nucleare care concura la realizarea
reactorului nuclear.

1. COMBUSTIBILI NUCLEARI

1.1. INTRODUCERE
Energia nucleara are o pondere
substantiala in necesarul mondial de energie,
reprezentand in prezent 7% din energia primara
si 17,5% din energia electrica produsa.
Puterea instalata in prezent in centrale
nuclearoelectrice, de circa 340 GWe, se
estimeaza ca va creste pana la inceputul
secolului viitor la mai mult de 400 GWe.
Aceasta va atrage o crestere semnificativa a
activitatii atat din partea producatorilor de
echipamente, cat si a celor implicati in ciclul de
combustibil.
Desi la nivel mondial se inregistreaza in
prezent o stagnare industriala, ceea ce a
condus la un anumit regres in constructia de
centrale nucleare, energia electrica produsa in
CNE are o pondere importanta in unele din cele
28 de tari nucleare : in SUA-20% (cea mai
mare capacitate instalata din lume), Franta-
78%, Belgia- 59%, Suedia-42%, Elvetia- 40%,
Spania- 35%, Ungaria- 43% si Romania- 10%.
Programele nucleare prezente si viitoare
presupun o industrie dezvoltata a ciclului de
combustibil, incepand cu extractia si rafinarea,
imbogatira, fabricatia combustibilului,
reprocesarea lui, depozitarea deseurilor
radioactive rezultate, tratarea si depozitarea
deseurilor slab radioactive si terminand cu
activitati mai recente, ca fabricatia
combustibilului MOX.
Ponderea ciclului de combustibil in costul
kWh produse nuclear este de 19-24%, din care
costul uraniului natural reprezinta 5-6%.
Aceasta face energia nucleara destul de putin
sensibila fata de costul uraniului. Contributia
diferitelor etape in costul ciclului de combustibil
este structurata astfel: uraniul-24%, conversia-
4%, imbogatirea- 31%, fabricatia
combustibilului- 17%, reprocesarea- 24%
(luand in consideratie un credit pentru
reprocesare si o taxa pentru depozitarea
deseurilor rezultate).
In prezent, volumul anual al tranzactiilor
din activitatile ciclului de combustibil se cifreaza
la 7-8 miliarde de dolari, iar activitatea este
concentrata la cativa operatori industriali majori.
Aceasta face ca preturile sa fie fixate pe piata
internationala in concordanta cu cererea si
oferta, variatiile fiind date de caracterul
particular al unor cereri sau intelegeri furnizor-
client. Anumite conditii conjuncturale
( supracapacitate de productie, intrarea Rusiei
pe piata) au facut ca preturile pe piata uraniului
si la imbogatire sa scada la jumatate, in timp ce
micii producatori se confrunta cu costuri de
productie marite. Problemele actuale legate de
ciclul de combustibil au in primul rand o
conotatie economica si pot fi structurate astfel:
- in domeniul extractiei si rafinarii uraniului
circa 40 de companii sunt implicate in 15 tari.
Desi zacamintele sunt puternic diversificate ca
localizare si continut util, operatorii apartin
catorva companii multinationale, iar cifra anuala
de afaceri este de circa 1,3 miliarde dolari. In
prezent cererea anuala de uraniu este de cca.
45 000 tone (pentru un continut rezidual la
imbogatire de 0,25%). Marimea rezervelor
identificate (sigure si probabile) variaza puternic
in functie de pretul oferit, ceea ce face ca datele
statistice sa varieze sensibil. Astfel, pentru
preturi spot sub 10 $/lb U3O8 multe mine s-au
inchis (sau sunt mentinute subventionat). Din
fericire pentru ceilalti producatori, numai cateva
mine din lume pot produce sub 10$/lb, dar vand
in general peste acest pret. Estimarile
occidentale ale rezervelor pentru un pret de
30$/lb se cifreaza la 3 milioane tone, jumatate
(rezonabil) sigure si jumatate probabile. Cele
sigure pot asigura consumul actual pentru o
perioada de 30 de ani.
- in domeniul conversiei uraniului natural,
capacitatea anuala este de 52 900 tone si este
concentrata in 5 uzine principale. Costul
prelucrarii este de 5-6 $/kg, iar cifra anuala de
afaceri este de 250 milioane dolari. In aceste
cifre nu este cuprinsa capacitatea Rusiei de
2200 t/an, si nici micii producatori ca Brazilia,
China sau Africa de Sud.
- imbogatirea uraniului se realizeaza in 4
companii principale: USEC- companie de stat
americana pe cale de privatizare, Eurodif si
URENCO- cu participare vest-europeana si
Techsnabexport- companie de stat din Rusia.
Ponderea principala o detine difuzia gazoasa,
dar cateva tari au dezvoltat tehnologii
independente bazate pe centrifugare sau laser.
Capacitatea mondiala de productie este de 43
milioane ULS/an fata de o cerere de numai 35
milioane ULS, ceea ce indreptateste estimarile
ca aceasta capacitate este suficienta in
urmatorii ani. La aceasta se adauga reciclarea
uraniului si plutoniului care poate adauga inca 1
milion ULS/an si tehnologiile noi, in special
separarea izotopica cu laser (AVLIS- Atomic
Vapour Laser Isotope Separation), care sunt
asteptate dupa 2010.
- fabricatia elementelor combustibile este
diversificata in 25 de companii din 17 tari,
avand o cifra anuala de afaceri de 1,7 miliarde
dolari (pentru un pret de 250 $/kg). Ca si pentru
etapele anterioare, capacitatile de productie
(9800 t/an) depasesc cererea (6200 t/an) , iar
evolutiile estimate in cresterea gradului de
ardere pana la 55-60 000 MWz/tU, impreuna cu
trecerea de la gestiunea 1/3 la gestiunea 1/4
vor duce la o scadere cu 12% a costurilor
ciclului de combustibil. La aceasta mai trebuie
adaugata tendinta dezvoltarii capacitatilor de
reprocesare si reciclare a uraniului si
plutoniului, cu cerintele speciale de calitate si
de securitate pe care le atrag.
- optiunea ciclu deschis sau mixt de
combustibil (depozitare sau/si reprocesare)
este o chestiune de strategie nationala.
Depozitarea combustibilului iradiat in mine de
sare sau in cariere de granit este studiata sau
pe cale de a se realiza in diverse tari. Dar
aceasta solutie (inca de viitor) este insuficienta
pentru marii producatori de combustibil
iradiat, care si-au dezvoltat capacitati de
reprocesare. Aceasta ultima etapa a ciclului de
combustibil este in prezent decisiva pentru
dezvoltarea viitoare a energeticii nucleare,
avand in vedere impactul pe care il are asupra
publicului.
In cele ce urmeaza ne vom opri asupra
fazelor de extractie, rafinare, conversie si
imbogatire ale uraniului pentru combustibilul
nuclear.

1.2. EXTRACTIA URANIULUI

In general, exploatarea resurselor minerale este


o afacere riscanta in comparatie cu alte
activitati industriale. De aceea estimarile trebuie
facute de catre geologi experimentati.
Exploatarea unui zacamant presupune
ca: minereul sa fie gasit, o parte din el sa poata
fi economic exploatabila si un investitor sa aiba
capacitatea de a-si asuma riscrile exploatarii si
pietei minereurilor.
In fig.1.1.este prezentata situatia
extractiei de uraniu in lume.
Deschiderea unei expoatari miniere de
uraniu presupune parcurgerea unor etape
obligatorii si destul de costisitoare.
O prima etapa este cea de explorari care
presupune initial activitatea de prospectare
geologica, urmata de foraje sistematice la scara
mare si la scara mica. In prospectare uraniul
poate fi detectat:
- direct, datorita radioactivitatii,
- prin metode emanometrice care
detecteaza radonul (ca produs radioactiv gazos
rezultat din dezintegrarea uraniului,
- prin metode seismometrice care
utilizeaza unde sonore reflectate, sau
- indirect, ca material metalic sau asociat
adesea cu materie organica.
Prospectarea se poate face inclusiv
aerian sau din satelit, in functie de posibilitatile
de acces la zona de interes.
Pe aceasta baza se obtine o descriere
calitativa a mineralizarii zonei cercetate.

Aceste date trebuie confirmate de


rezultatele cantitative si calitative ale forajelor
care se executa: tipul minereului, cantitati
posibile, continut de uraniu, date geologice
caracteristice ca, de exemplu, adancime,
presiunea apei, rezistenta stratului adiacent etc.
Pretul estimat pentru foraj este de 20$/m pentru
foraj de suprafata si 100 $/m pentru foraj de
adancime.
Dupa delimitarea zacamantului trebuie
definite limitele tehnologice si economice ale
exploatarii lui. Aceasta presupune foraje
sistematice dupa o retea patrata ( cu latura in
functie de tipul solului) si estimarea cu un
anumit grad de confidenta a trei categorii de
rezeve: rezervele sigure (masurate), probabile
si posibile.
Urmatoarea etapa o constituie studiul de
fezabilitate care determina ce metode de
extractie se vor folosi, productia estimata a se
realiza, tehnica de tratare a minereului,
depozitarea produsului, impactul asupra
mediului, inclusiv proiectul de reabilitare.
Aceasta activitate se desfasoarea atat in
laborator, cat si pe teren. La sfarsitul ei deja
riscul financiar care a planat asupra exploatarii
este mult mai redus si, daca investitorul decide,
pot incepe lucrarile de organizare de santier ca
prima parte a lucrarilor de investitii.
Dintre etapele amintite ale studiului de
fezabilitate, estimarea trebuie facuta de experti
deoarece ea urmeaza sa cuantifice volume
necunoscute, cu ajutorul unor informatii
punctuale privind rezultatele forajelor,
sapaturilor etc. Fara pretentia de a intra in
detalii, cateva idei:
- estimarea se face prin metode
deterministe sau geostatistice. Metodele
deterministe nu leaga tonajul de variatia
caracteristicilor minerale si ofera posibilitatea
abordarii unor geometrii diverse. Metodele
geostatistice, care utilizeaza modele
probabilistice ale functiilor intamplatoare, iau in
considerare variatia spatiala si intamplatoare a
concentratiei uraniului in zacamant;
- interpretarea corecta a datelor rezultate
din foraje (adancimi, pozitii, radioactivitate,
raport uraniu/ radiu, raport radioactivitate/
concentratie ) are o dubla influenta: reduce
costurile legate de numarul de forari si teste
odata cu cresterea acuratetii si reduce riscul
unor estimari eronate ale dimensiunilor
zacamantului;
- etapele pe care le parcurge o estimare
definesc: existenta resurselor geologice,
existenta rezervelor, calitatea de rezerve
exploatabile si calitatea de rezerve
comercializabile. In acest fel se acopera toata
activitatea de extractie de la prospectare la
punerea in opera a zacamantului.
Este astfel evident ca atat activitatea de
prospectare, in teren, cat si cea de estimare/
evaluare prin metode sofisticate geostatistice
trebuie facute de echipe cu experienta, care
sunt desigur costisitoare. Si de aceea trebuie
luata o decizie. Ce e mai bine: sa nu platesti
aceasta cercetare, dar sa ai un risc mare al
exploatarii, sau sa folosesti o astfel de echipa
care sa-ti reduca intr-o masura mult mai mare
riscul financiar? Desigur, intrebarea este mai
mult retorica deoarece dezvoltarea mijloacelor
si metodelor moderne de investigatie si
evaluare este ea insasi un raspuns.
In tab.1.1 este prezentata situatia
rezervelor sigure, probabile si posibile la nivelul
anului 2003.

1.3. PRELUCRAREA MINEREULUI DE


URANIU

Uraniul natural este singurul material


combustibil continand izotopi fisionabili, care se
gaseste sub forma de minereu. In general
minereurile de uraniu au o concentratie redusa.
Valorile concentratiei la fabrica de prelucrare
variaza intre 0,1- 0,5% U.
Exista si exceptii: in depozitele de la
Nabarlek (Australia) si Cluff D (Canada)
concentratia uraniului in minereu depaseste
5%, recentele descoperiri din Saskatchewan
(Canada) indica 1%, iar depozitul de la Cigar
Lake are 10%. Asemenea concentratii necesita
Tabelul 1.1 Situatia mondiala a rezervelor
Recuperabile cu REZERVE REZERVE REZERVE REZERVE
130 - 260 $/kg U RELATIV PROBABILE I PROBABILE II POSIBILE
SIGURE (5 501 000 t)

Recuperabile REZERVE REZERVE REZERVE


cu 80- 130 $/kg U RELATIV PROBABILE I PROBABILE II
SIGURE (225 000 t)
(590 000 t)

Recuperabile cu REZERVE REZERVE REZERVE REZERVE


40 - 80 $/kg U RELATIV PROBABILE I PROBABILE II POSIBILE
SIGURE (187 000 t) (1 480 000 t) (4 438 000t)
(557 000 t)
Recuperabile cu REZERVE REZERVE REZERVE
mai putin de 40 RELATIV PROBABILE I PROBABILE II
$/kgU SIGURE (552 000 t)
(1 534 000 t)
2 681 000 t 964 000 t 2 332 000 t 9 939 000 t
TOTAL
SCADEREA INCREDERII IN RESURSE

- - - -

2002 pretul spot : 26 $US/kgU

tehnologii speciale de exploatare datorita


expunerii radioactive, inhalarii radonului si
prafului.
Productia realizata in exploatarile de
uraniu din lume in 2003 este prezentata in
tabelul 1.2.
Tabelul 1.2. Exploatari de uraniu
Nume Tara Rezerve (t) Uraniu(%) Tip Starea Produ
OLYMPIC DAM Australia 360 000 0,08 breccia productie 2715

RANDSTADT Suedia 300 000 0,03 sisturi stand-by

McARTHUR River Canada 180 000 19,6 neconform productie 5830

CIGAR LAKE Canada 136 000 15,1 neconform in dezvoltare


MUNKUDUK Kazakhstan 130 000 0,036 nisipuri productie 2840
ROSSING Namibia 125 000 0,04 magmatic productie 2040
ITATAIA Brazilia 120 000 0,08 veins stand-by
IMOURAREN Niger 100 000 0,08 sandstones stand-by
JABILUKA Australia 94 000 0,45 neconform stand-by
KEY LAKE Canada 71 000 2,5 neconform epuizat
STRELTSOVSKA-ANTEI Rusia 60 000 0,3 vulcanic productie 3070
RANGER 3 Australia 55 000 0,23 neconform productie 4355
RANGER 1 Australia 52 000 0,29 neconform epuizat
EAGLE POINT Canada 51 000 1,55 neconform productie 2280
ARGUNSKOYE Rusia 39 000 0,25 vulcanic stand-by
YEELIRRIE Australia 45 000 0,15 calcrete stand-by
ILIMAUSSAQ Grroenlanda 40 000 0,034 magmatic stand-by
TULUKUYEVSKY Rusia 35 000 0,4 vulcanic epuizat
MUYUMKUM Kazakhstan 34 000 0,06 sandstones in dezvoltare
POCOSDECALDAS Brazilia 24 000 0,085 magmatic productie 310
Principalele minereuri cu continut de
uraniu sunt pehblenda (U3O8) si uraninitul
(UO2), dar uraniul este prezent intr-o mare
diversitate de roci, in compania a peste 180 de
alte minerale, ceea ce complica prospectarea si
exploatarea.

Concentratia redusa a uraniului in


minereu exclude transportul pe distante lungi,
de aceea prelucrarea minereului trebuie facuta
in apropierea minei.
Extragerea uraniului din minereu
comporta cinci etape principale care sunt
descrise in continuare.
a) Prepararea minereului
Prepararea minereului de uraniu include
sfaramarea sau macinarea fina a minereului si
concentrarea lui, prin indepartarea sterilului.
Proprietatile mai importante pe care se
bazeaza metodele de concentrare sunt:
- friabilitatea mare a unora din compusii
uraniului fata de ganga,
- densitatea mare a mineralelor de uraniu
fata de ganga, care permite sa se realizeze o
separare a lor prin diverse metode de
concentrare hidrogravitica,
- radioactivitatea, care permite detectarea
substantelor utile si separarea lor prin metode
manuale sau electronice,
- diferenta intre proprietatile capilar
superficiale ale mineralelor de uraniu si ale
celor de ganga, care permite concentrarea
diferentiata a acestor minereuri prin flotatie.
Principalele metode de concentrare a
minereului de uraniu sunt:
- concentrarea prin sfaramare selectiva si
clasare, care se realizeaza prin trecerea
succesiva a minereului prin concasoare (sau
mori) si site care retin sterilul. In functie de
dimensiunile materialului livrat de la mina si de
granulatia care este necesara pentru extractia
in continuare a uraniului, aceasta faza se poate
compune din 1-3 etape de sfaramare si 1-2
etape de macinare. Dimensinile maxime ale
minereului extras pot fi de cca. 1 m, iar
granulatia finala este in limitele 0,4-1,5 mm (in
cazuri speciale pana la 0,15 mm). Pentru
macinare pana la 0,45 mm se folosesc mori cu
valturi sau cu bile. Pentru clasare se folosesc
site, clasoare si cicloane. Adesea macinarea se
face sub apa pentru a se evita pericolul prafului,
iar malul (slamul) rezultat este trimis in
continuare la tratare hidrogravitica (levigare).
- concentrarea hidrogravitica in medii
dense, prin zetaj sau pe mese oscilante.
Separarea in medii dense se face utilizand un
fluid a carui densitate are o valoare
intermediara intre densitatile celor doua specii
minerale care se separa.
Separarea prin zetaj se bazeaza pe
diferenta dintre vitezele de cadere ale grauntilor
de diferite densitati intr-un curent de apa
pulsatoriu, creat cu ajutorul unui piston sau al
unui dispozitiv hidraulic special. Materialul se
separa dupa densitate in straturi distincte si
este evacuat in mod continuu.
Concentrarea pe mese oscilante se aplica
minereurilor de pehblenda fin asociate. Ea se
realizeaza pe mese dreptunghiulare usor
inclinate in directie transversala si care
oscileaza in directie longitudinala. Datorita
oscilatiilor, grauntii mai densi parcurg un drum
mai lung, fiind colectati pe la un capat al mesei.
- concentrarea prin flotatie. Flotatia
consta in amestecarea minereului macinat ( sub
2 mm) cu 2-5 parti apa si apoi, din tulbureala
formata se separa substanta utila de steril cu
ajutorul unei spume produse prin agitare
mecanica sau pneumatica. Pentru a obtine
spume consistente se adauga mici cantitati de
substante capilar active, denumite spumanti (de
exemplu fenoli). Deoarece mineralele utile nu
au intotdeauna proprietatea de a adera la
spuma si deci de a flota, se adauga o cantitate
mica de reactiv denumit colector. Actiunea
colectorilor trebuie sa fie selectiva si pentru
aceasta se folosesc fie reactivi modificatori
activanti, care ajuta la fixarea colectorilor, fie
depresanti, care impiedica aceasta fixare.
- sortarea radiometrica se face manual
sau automat cu ajutorul contoarelor Geiger-
Muller care depisteaza bucatile radioactive.
b) Dizolvarea uraniului din minereu
Urmatoarea etapa a extractiei uraniului
din minereul concentrat dupa metodele
prezentate mai sus este dizolvarea cu acizi sau
cu alcali. Alegerea intre metoda acida si cea
alcalina depinde de compozitia chimico-
mineralogica a minereului, de costul reactivilor
si al investitiilor, de solubilitatea diverselor
componente ale minereului etc. Dizolvarea
chimica trebuie sa aiba un caracter cat mai
selectiv, iar proprietatile chimice ale compusilor
de uraniu sunt determinante.
Din punct de vedere chimic compusii de
uraniu se pot imparti in trei grupe si anume:
- oxizi , in special uraninit si pehblenda,
- compusi hexavalenti, cum ar fi saruri cu
alte metale sau oxizi hidratati,
- compusi tetravalenti, in care uraniul este
combinat chimic cu oxizi refractari (de exemplu
pamanturi rare, titan, toriu etc).
Combinatiile hexavalente ale uraniului
sunt mai solubile in apa decat cele tetravalente.
De aceea este de dorit ca prin tratamentul
chimic cu acizi sau alcali sa se obtina compusi
in care uraniul sa fie hexavalent. In acest scop
se adauga in timpul dizolvarii un agent oxidant
care transforma toate sarurile tetravalente de
uraniu in saruri hexavalente.
Dizolvarea prin procedeul acid este cel
mai des folosita. Ea se aplica la minereurile cu
un continut scazut de carbonati. Ca solvent se
foloseste acidul sulfuric deoarece este mai ieftin
si da rezultate mai bune deoarece ionii de sulfat
pot fi in final extrasi prin precipitare.
Caracteristicile principale ale procedeului
de dizolvare acida sunt:
- consum de acid: 25-100 kg/t,
- durata tratamentului: 3- 10 ore
(cateodata pana la 24 ore),
- temperatura de lucru: 40- 70 OC,
- agent de oxidare: clorura de sodiu 1-5
kg/t pentru solubilizare,
- densitatea slamului: dizolvarea se face
in rezervoare de amestec, iar densitatea
slamului este exprimata prin raportul fractiunilor
gravimetrice lichid/solid (L/S), care trebuie sa
fie cat mai scazuta cu putinta (subunitara)
pentru a se minimiza consumul de acid si de
abur.
- randamentul de recuperare: defineste
calitatea extractiei substantei utile fata de
consumul de reactiv si este in prezent de 90-
98% fata de continutul initial.
Dizolvarea se face in rezervoare captusite
cu cauciuc dispuse in cascada pentru
realizarea timpului de tratament, iar incalzirea
se face prin injectie de abur. Selectivitatea
dizolvarii nu este totala si 1-2% din minereu
este distrus sau dizolvat, iar impreuna cu
uraniul sunt dizolvate si alte metale ca: fier,
aluminiu, molibden, vanadiu, zirconiu.
Prin tratarea minereului de uraniu cu acid
sulfuric se obtine sulfatul de uranil dupa
reactiile:
UO2 + H2SO4 +1/2O2 UO2SO4 +
H2O
2U3O8 +6H2SO4 6UO2SO4 +
6H2O
In solutie sulfatul de uranil este disociat in
ioni de uranil (UO2)2+ si sulfat SO42-.
Concentratia acidului sulfuric se alege in functie
de natura minereului.
Dizolvarea prin procedeul alcalin se
aplica la minereurile cu continut ridicat de
carbonati sau alti compusi consumatori de acizi.
Ca solvent se foloseste carbonatul de sodiu in
amestec cu bicarbonat de sodiu care impiedica
cresterea pH-ului in timpul extractiei si
favorizeaza precipitarea uraniului care a fost
dizolvat.
In general extractia uraniului cu reactivi
alcalini da rezultate mai slabe decat cea cu
acizi, dar prezinta urmatoarele avantaje:
- se obtin solutii mai curate din cauza
solubilitatii mai reduse a mineralelor accesorii,
- se pot folosi instalatii realizate din
materiale obisnuite,
- reactivii alcalini se pot recupera si
refolosi,
- consumul de reactivi este mai mic.
Dezavantajele acestei metode sunt:
- dizolvarea se face mai greu (timpul este
de doua ori mai mare), iar temperatura de lucru
este mai ridicata (80-90OC), fiind necesare
autoclave,
- metoda este mai sensibila la variatii ale
pH-ului,
- oxidarea trebuie sa se faca in conditii
mai energice (cu aer sau oxigen), deoarece
solubilizarea uraniului din carbonati este
posibila numai in starea hexavalenta,
- se obtin extractii mai mici,
- unele combinatii ale uraniului nu sunt
atacate de carbonati decat dupa un tratament
prealabil (prajire).
Prin dizolvarea uraniului in solutii de
carbonati se obtin o serie de compusi
hexavalenti care au la baza carbonatul de uranil
UO2CO3.
c) Separarea solutiei de uraniu de
reziduul solid
Dupa ce in faza anterioara uraniul din
minereu a fost dizolvat, este necesar acum ca
solutia obtinuta sa fie separata complet de
reziduurile solide. In practica aceasta se
realizeaza prin decantare si spalare in clasoare
mecanice, hidrocicloane sau ingrosetoare si
prin filtrare in filtre cu vid sau filtre-prese.
Procedeul cel mai uzual este decantarea
in contracurent pentru fractiuni sub 0,15 mm, in
4-6 etaje, pentru un randament al recuperarii de
98-99,5%. In SUA s-au utilizat filtre tambur
Rotary pentru slamul rezultat din metoda
alcalina. In ultima vreme sunt tot mai mult
utilizate filtre orizontale, recuperarea depasind
99%.
In locul decantarii si filtrarii s-a incercat sa
se extraga uraniul direct din tulbureala prin
schimb de ioni, cu ajutorul rasinilor sintetice
sau cu solventi organici.
d) Purificarea si concentrarea
Compusii puri de uraniu se pot extrage
din solutiile obtinute prin dizolvarea minereului
prin trei metode principale: precipitare chimica,
schimb de ioni sau extractie cu solventi
organici.
Universal folositi sunt schimbatorii de ioni.
Anionul complex O2(SO4)34- poate fi fixat pe un
compus de amina sau amoniu, care poate fi
folosit sub forma de rasina sau de solvent
lichid. Reactia de fixare (extractie) si cea de
spalare (eliberare) sunt asemanatoare.
Rasinile sunt utilizate in coloane cu pat
fix, inseriate in baterii sau in coloane cu pat
mobil in contra-curent. Cronologic rasinile au
fost primul agent de purificare utilizat industrial.
Utilizarea lor este mai curand simpla, dar
selectivitatea este insuficienta, mai ales in ceea
ce priveste compusii fierului si ai siliciului.
Solventii cu amine au inlocuit treptat
rasinile datorita utilizarii simple si continue in
coloane pulsate sau in amestecatoare cu
reactivi depresanti, avand o selectivitate
superioara fata de fier si siliciu. Ei sunt folositi
diluati in amestecuri de hidrocarburi (kerosen)
cu adaos de reactiv modificator (un alcool cu
masa moleculara mare). Adesea purificarea se
face in doua trepte: mai intai cu rasini si apoi cu
solventi (proces Eluex).
Spalarea sau eliberarea uraniului se face
cu reactivi diferiti, in functie de yellow-cake-ul
care se obtine: acid sulfuric pentru rasini in
procesul Eluex, clorura de sodiu pentru uranat
de magneziu, carbonat de sodiu pentru uranat
de sodiu sau sulfat de amoniu-hidroxid de
amoniu pentru uranat de amoniu. In toate
cazurile reactivul de spalare este constituit in
majoritate de solutii de precipitare, ajustate cu
reactivi corespunzatori. In urma acestor
operatiuni se obtine o solutie purificata care
contine 15-40 g/l uraniu din care trebuie
precipitat uraniul.
e) Producerea yelow cake-ului
Precipitarea chimica se bazeaza pe
proprietatea uraniului de a da, la diverse pH-uri
si in diverse stadii de oxidare, compusi solubili
si compusi insolubili.
In cazul procedeului acid, sarurile
insolubile (uranati) pot fi precipitate cu o baza
cum ar fi hidroxidul de magneziu, de sodiu sau
de amoniu. Precipitatele astfel produse nu sunt
specii chimice foarte bine definite, dar
continutul de uraniu nu variaza prea mult daca
conditiile procesului de precipitare sunt
respectate. In cateva cazuri uraniul poate fi
precipitat sub forma de peroxid (UO4), cand
reactivul este apa oxigenata.
Precipitarea se face in rezervoare cu
amestecare. Precipitatul este filtrat in tamburi
Rotary sau filtre orizontale si in final este uscat
la 110-130 OC (uneori calcinat la 700OC). Astfel
se obtine yellow cake-ul, care contine 70- 75
% uraniu. El este apoi macinat si trimis la
rafinare, unde se indeparteaza impuritatile.
Prin lantul de operatiuni care a fost
prezentat se obtine un factor global de
concentrare de 150- 750 ori.
In paralel cu concentratul de uraniu,
procesul produce deseuri solide (steril) si
lichide (reactivi de extractie si solutii dupa
precipitare).
Deseurile solide sunt adesea depozitate
in halde dupa neutralizarea cu var.
Reactivii de extractie sunt neutralizati cu
piatra de var si, apoi, var pentru indepartarea
ionilor sulfat ca ghipsul sau a cationilor metalici
(fier, aluminiu) din hidroxizi. Un tratament
aditional cu clorura de bariu se face pentru
retinerea urmelor de radiu.
Solutiile de la precipitare se proceseaza
numai cand contin ioni de amoniu. Operatia,
numita caustificare, consta in adaugarea varului
la solutie pentru a precipita sulfatul de calciu si
a indeparta amoniul prin antrenare cu abur.
In afara procesului tehnologic prezentat
pentru obtinerea concentratului de uraniu,
atunci cand continutul de uraniu in minereu este
prea mic si nu se justifica transportul la fabrica
de concentrare, se poate utiliza o tehnologie de
tratare chimica locala care evita operatiile
costisitoare de macinare si de separare hidro-
gravitica. Minereul extras este acoperit cu bitum
dupa ce in prealabil a fost stropit cu acid
sulfuric. Reactivul extrage incet uraniul, iar
solutia produsa este reciclata de cateva ori
pentru a permite consumarea integrala a
reactivului. Urmeaza apoi cateva spalari, iar
solutia rezultata este trimisa la uzina din
apropiere unde se face extractia uraniului cu
rasini si/sau solventi. Gradul de recuperare prin
aceasta metoda variaza intre 50-90 % in functie
de calitatea si de starea minereului (sfaramat
sau nu).
1.4. CONVERSIA URANIULUI

Intre fazele ciclului de combustibil,


conversia este termenul global care
desemneaza secventa transformarilor fizico-
chimice pe care le sufera uraniul continut in
concentrate pana la uraniu metalic sau
hexafluorura de puritatea ceruta de standardele
nucleare. Ea se face in capacitati speciale de
productie (fig.1.2) care apartin catorva
producatori care controleaza piata mondiala:
CONVERDYN (SUA), COMURHEX (Franta),
CAMECO (Canada), Minatom (Rusia), BNFL
(Marea Britanie). Materia prima o constituie
concentratul de uraniu, care este livrat de
fabricile de concentrare in stare solida, sub
forma de uranat de magneziu, de sodiu si de
oxizi/peroxizi, in butoaie de 200 litri. La receptia
concentratului, fiecare butoi este identificat si se
iau probe pentru analiza. In acest fel, de-a
lungul intregului proces de conversie se tine o
evidenta exacta a uraniului , obligatie de altfel
legala a fabricantului.
Pentru a se atinge puritatea necesara
folosirii in continuare in ciclul combustibilului
nuclear sunt posibile doua procedee: procedeul
umed si cel uscat.
In procedeul umed (fig.1.3) impuritatile
sunt eliminate chiar de la inceputul ciclului de
conversie. Operatiile fizice si chimice care
trebuie parcurse in acest procedeu sunt:
- dizolvarea concentratului in acid azotic.
Concentratul este dizolvat in acid azotic la 90O
C si insolubilele sunt indepartate prin filtrare. Se
produce o solutie nerafinata care contine 600-
800 gU/l, care este diluata pana la 400 gU/l.
- purificarea azotatului de uranil prin
extragerea cu solventi in coloane pulsate (sau
cu alt tip de agitare). In aceasta etapa uraniul
este extras din solutia apoasa de 400 gU/l cu
ajutorul unui solvent organic ( amestec 20-40%
de tributilfosfat cu dodecan).
Tributilfosfatul (TBP) are proprietatea de
a forma un complex stabil cu azotatul de uranil,
permitand separarea de impuritatile prezente in
solutia nerafinata. Cantitatea de uraniu
transferata din faza apoasa in faza organica
este direct proportionala cu concentratia
uraniului in faza apoasa si cu radacina patrata a
concentratiilor ionului azotat in solutia apoasa si
a TBP in faza organica.
Instalatia de extractie este compusa dintr-o
coloana de extractie, o coloana de spalare cu
solvent si o coloana de re-extractie. Coloanele
de extractie si de re-extractie sunt prevazute cu
agitare, iar cea de spalare este pulsata. Alte
doua coloane sunt folosite pentru regenerarea
solventului prin spalare alcalina urmata de
reacidulare.
Solutia purificata de azotat de uranil este
evaporata pana la o concentratie de cca 370
gU/l si apoi depozitata in vederea operatiilor
ulterioare.
- precipitarea diuranatului de amoniu
(ADU). ADU este obtinut prin adaugarea
amoniacului la solutia de azotat de uranil in
prealabil incalzita. Conditiile de lucru se aleg
pentru producerea ADU puternic reactiv, care
se colecteaza intr-un filtru tambur.
- calcinarea. ADU colectat este uscat si
calcinat intr-un cuptor tunel cu banda rulanta,
obtinandu-se trioxid de uraniu UO3 sub forma
de fulgi portocalii.
- reducerea UO3 in UO2 este insotita de
regula de
- hidrofluorurarea UO2 pentru a se obtine
UF4, deoarece reducerea si fluorurarea sunt
reactii exoterme, iar descompunerea termica a
amoniacului (care furnizeaza hidrogenul
necesar reducerii) este endoterma:
3UO3 + H2 3UO2 + 3H2O
2NH3 3H2 + N2
UO2 + 4HF UF4 + 2H2O.
Bioxidul de uraniu natural astfel obtinut
poate fi folosit la fabricarea elementelor
combustibile pentru PHWR Candu.
Reactiile de reducere si fluorurare trebuie
controlate riguros in vederea evitarii sinterizarii
particulelor de UO2 si de UF4. In aceste reactii
se formeaza ca sub-produs oxifluorura de
uraniu UO2F2. Produsul final, tetrafluorura de
uraniu UF4, contine de regula 1,5-2% UO2 si
1,5-2% UO2F2 care nu afecteaza in final
puritatea nucleara a metalului sau hexafluorurii,
dar vor mari semnificativ consumul de
magneziu si de fluor in prelucrarile ulterioare.
- conversia tetrafluorurii in uraniu natural
metalic a fost o faza necesara fabricarii
elementelor combustibile pentru GCR Pentru
reducerea tetrafluorurii s-a folosit initial calciu,
iar apoi magneziu:
UF4 + 2Mg U + 2MgF2

- conversia tetrafluorurii in hexafluorura (fig.1.4)


se face in prezent aproape exclusiv prin
fluorurarea tetrafluorurii de uraniu cu fluor
gazos obtinut din electroliza amestecului
acidului fluorhidric cu fluorura de potasiu
UF4 + F2 UF6
insotita de reactiile secundare ale sub-
produselor continute in tetrafluorura
UO2 + 3F2 UF6 + O2
UO2F2 + 2F2 UF6 + O2 .
Fluorul gazos reactioneaza cu
tetrafluorura intr-un reactor chimic producand o
flacara cu o temperatura de cca 1500 O C.
Pulberea astfel formata este retinuta in filtre
cristalizoare la 15 O C, iar hexafluorura
gazoasa este sublimata la 25O C. Intreaga
instalatie functioneaza la presiune negativa
pentru evitarea scurgerilor de hexafluorura de
uraniu, care este puternic coroziva, oxidanta si
toxica.
In procedeul uscat (fig.1.5) impuritatile
pot fi indepartate prin distilare la sfarsitul ciclului
de conversie care se compune din urmatoarele
procese fizice si chimice:
- pregatirea concentratului de uraniu,
- reducerea UO3 in UO2,
- hidrofluorurarea UO2 in pat fluidizat
pentru obtinerea UF4,
- fluorurarea UF4 pentru obtinerea UF6,
- purificarea UF6 prin distilare.
Procedeul umed este foarte robust si
poate procesa o larga varietate de concentrate
de uraniu, dar are dezavantajul efluentilor lichizi
din fazele de extractie si rafinare, precum si al
unui consum mare de reactivi. Pana in prezent
procedeul umed este singurul procedeu
economic folosit pentru producerea
combustibilului metalic pentru GCR si a
pastilelor de UO2 natural sinterizat pentru
PHWR Candu. El este utilizat de CAMECO si
de COMURHEX.
Procedeul uscat, care teoretic este la fel
de valid ca si procedeul umed in ceea ce
priveste atingerea puritatii nucleare necesare in
ultima faza a conversiei, are meritul de a
permite remedierea necostisitoare a oricarei
contaminari in timpul ciclului, de a produce mai
putini efluenti lichizi si de a necesita mai putine
operatii. Are dezavantajul problemelor de
securitate datorate faptului ca distilarea in etapa
finala se face sub presiune si este mai putin
robust, cerand concentrate mult mai pure. El
este utilizat de CONVERDYN si de Africa de
Sud.
Conversia uraniului a dezvoltat odata cu
tehnologiile prezente in etapele descrise mai
sus si o serie de tehnici de analiza si de
securitate specifice.
Puritatea nucleara ceruta in diverse
etape, de la concentrat la hexafluorura, a cerut
aplicarea unor tehnici sofisticate de analiza
bazate pe spectrografie in infrarosii si
ultraviolete, gaz-cromatografie,
spectrofotometrie, spectrometrie de masa etc.
Aparate capabile sa detecteze uraniul in aer si
inregistratoare de aerosoli au fost folosite in
monitorizarea permanenta a mediului locurilor
de munca.
O dezvoltare speciala a capatat conversia
uraniului imbogatit reprocesat, care rezulta din
combustibil iradiat. Ea se face pana in prezent
in instalatii speciale, dar care respecta aceleasi
principii si etape descrise mai sus.
1.1. IMBOGATIREA URANIULUI

Imbogatirea izotopica a uraniului este


operatia prin care concentratia izotopului U 235
din uraniul natural (de numai 0,71%) este
adusa la valori mai mari. Pentru scopuri
energetice, aceasta concentratie poate fi de
1,2% la ciclul cu uraniu usor imbogatit studiat
pentru PHWR, de 2,4-3,2% pentru LWR si
AGR, de 10-15% pentru HTGR si de 25-30%
pentru FBR. In reactoarele de cercetare, ca si
pentru scopuri militare, se foloseste o
imbogatire de 93,5-98,5%.
Procesele de imbogatire studiate sau
aplicate pana in prezent pot fi impartite in
procese statistice si procese selective.
Procesele statistice (fig.1.6) se bazeaza
pe fenomene fizice care se manifesta si produc
efecte in cazul amestecurilor izotopice. Aceste
efecte sunt in general mici pentru ca sunt
functie de diferenta de masa dintre izotopi. In
cazul elementelor grele, cum este uraniul,
aceste diferente sunt foarte mici in comparatie
cu masa medie a elementului insusi si efectul
este foarte mic. In aceasta categorie intra
imbogatirea prin difuzie gazoasa, prin
centrifugare, prin jet si prin schimburi chimice.
Procesele selective, mult mai eficiente in
principiu, apeleaza la instrumente artificiale,
create de om pentru a produce excitatia
selectiva si extractia izotopilor doriti. De
exemplu, radiatia fotoselectiva a unui laser
poate fi acordata unor frecvente specifice ale
invelisurilor electronice sau ale structurilor
moleculare ale izotopului dorit, producand
efecte care conduc la separarea lui.
In fig.1.7 este prezentata situatia
mondiala a producerii uraniului imbogatit.

1.5.1. Aspectele teoretice ale


imbogatirii izotopice
Separarea elementara a izotopilor are loc
intr-o celula de separare.
Pentru o celula de separare alimentata cu
un debit L cu concentratia (fractiunea molara) N
din izotopul care ne intereseaza, prin separare
rezulta doua produse: unul imbogatit L, cu
concentratia N de izoptop util, iar celalalt
saracit L, cu concentratia N de izotop util.
Extractia cantitativa a produsului
imbogatit este = L/L , iar a celuilalt este (1-)
= L/L. Deoarece efectul de separare izotopic
este redus, apare necesitatea repetarii separarii
prin realizarea unei cascade de separare.
Fig.1.7. Situatia mondiala a capacitatilor de
imbogatire
O cascada de separare este formata din
mai multe celule de separare inseriate, avand
caracteristic faptul ca produsul imbogatit este
condus din treapta in treapta catre varful
cascadei, iar produsul saracit este condus la
celulele anterioare avand o concentratie
corespunzatoare lui.
Daca se defineste notiunea de abundenta
a izotopului N ca fiind raportul R= N/ (1-N),
atunci factorul de separare al unei celule din
cascada este:
N'
=
R'
= 1 N'
R N
1 N
Amestecul fractiunilor cu concentratii
diferite degradeaza imbogatirea. De aceea se
pune conditia cascadei ideale (fig.1.8) de a se

Fig.1.8. Amestecul in cascada ideala


evita amestecul prin reciclare al unei fractiuni
de o anumita imbogatire cu alta mai saraca.
Pentru treapta s dintr-o cascada care are
n trepte, aceasta conditie se poate scrie
Rs = Rs-1 = Rs+1
si pentru ca Rs-1 = Rs-1 rezulta ca Rs = Rs-1
. Daca presupunem ca toate celulele din
cascada au acelasi factor de separare, atunci la
iesirea din treapta n abundenta va fi Rn = n
R1 .
Extractia cantitativa pentru o treapta s se
poate scrie atunci
1 + Rs
= .
(1 + )(1 + Rs )

Instalatiile de concentrare, in care


materialul intra cu concentratia NO de izotop util
(corespunzatoare uraniului natural) si iese cu
concentratia Ni ( corespunzatoare
combustibilului imbopgatit, Ni > NO ) se folosesc
in combinatie cu instalatii de saracire, in care
materialul intra cu concentratia NO si iese cu
concentratia Nw corespunzatoare deseului (Nw
< NO ).
Pentru o astfel de instalatie, care produce
P [kg] de material cu imbogatirea Ni folosind F
[kg] de material natural cu imbogatirea NO ,
rezultand W [kg] de deseu cu continutul
rezidual Nw se pot scrie ecuatiile de bilant pe
total material si pe izotopul util:
F=P+W
F NO = P Ni + W Nw

care dau prin rezolvare cantitatea de materie


prima necesara pentru obtinerea unui anumit
produs:
F = P (Ni - NO) / (NO Nw)
si cantitatea de deseu rezultata:
W = P (Ni - Nw) / (NO Nw).
In procesele statistice de imbogatire
circulatia UF6 prin treptele de separare are loc
datorita diferentei de presiune intre intrarea pf si
iesirea pb din celula de separare. Pentru
circulatia debitelor de material care iau parte la
proces trebuie cheltuit un lucru mecanic de
compresie proportional cu cantitatile si cu
numarul de trepte de separare din instalatie (
adica cu valorile concentratiei izotopului util).
Tinandu-se seama de relatiile care exista intre
aceste marimi s-a definit o expresie, numita
functie de valoare, care caracterizeaza global si
cantitativ efortul de imbogatire. Unitatea ei de
masura este dimensional o masa, dar a fost
denumita unitate de lucru de separare (ULS).
Functia de valoare are expresia:
N
V (N) = (2N 1) ln .
1 N
Pentru o instalatie complexa de
imbogatire capacitatea exprimata in lucrul de
separare posibil de realizat se defineste atunci
cu:
U = P V(Ni) + W V(Nw) - F
V(NO) [ULS].
Costul unitatii de lucru de separare este
definit, ca orice cost legat de productia
industriala sau de servicii, de doua
componente: una data de amortizarea
investitiei initiale (constructia uzinei, utilaje,
punere in functiune), iar cealalta data de
cheltuielile de exploatare (salarii, energie
consumata, intretinere etc.). Costul, ca orice
caracteristica economica, este dat de
caracteristica intrinseca a procesului (
constructie, consum de energie, forta de munca
etc.) multiplicata cu factorii economici externi (
capitalul investit, costul energiei, salarii etc.)
I E P CR
C = a + CE + Cs +
U U U U
unde: C este costul ULS, U- capacitatea
uzinei de imbogatire, I- investitia totala, E-
consumul de energie al uzinei, P- personalul
uzinei, CR- cheltuielile de intretinere si reparatii,
a- coeficientul de amortizarea investitiilor, CE
costul kWh, Cs - salariul mediu.
Costul unitatii de lucru de separare C
este una din componentele costului unitatii de
combustibil imbogatit CP , cealalta fiind data de
costul materiei prime (uraniu natural ) CF care
intra in procesul de imbogatire
P CP = F CF + U C .
Rezulta dependenta costului unitatii de
combustibil imbogatit de caracteristicile
imbogatirii si de consumurile de materiale
F C
CP = CF [ (NO, Ni, Nw) +
P Cf
U
(NO, Ni, Nw) ] .
P
Aceasta relatie arata ca valoarea optima
a continutului rezidual de uraniu 235 in deseu
se obtine minimizand CP in functie de C / CF .
Pentru instalatiile de imbogatire existente Nw
este 0,25%.
In fig.1.9 este prezentata cererea si oferta
mondiala de lucru de separare.
1.5.2. Difuzia gazoasa

Procesul de imbogatire prin difuzie


gazoasa se bazeaza pe faptul ca, printr-o
bariera (membrana) cu pori de diametru mai
mic decat parcursul liber de difuzie al gazului,
viteza de difuzie a acestuia este invers
proportionala cu masa moleculara.

La echilibru termic, toate moleculele unui


amestec de gaze au aceeasi energie cinetica
medie. Viteza unei molecule este invers
proportionala cu radacina patrata a masei sale
moleculare:
2E
V= .
M
Rezulta ca moleculele mai usoare au o
viteza mai mare si lovesc membrana mai des
decat o fac cele mai grele. Daca membrana
este poroasa si desparte doua compartimente
intre care este o diferenta convenabila de
presiune, atunci ea va permite trecerea unei
fractiuni mai mari din moleculele usoare si, prin
urmare, compartimentul de joasa presiune va fi
imbogatit in izotopul usor. Acesta este
fenomenul care sta la baza imbogatirii prin
difuzie gazoasa.
Intr-o celula de separare, debitul de gaz
care difuzeaza printr-un por este dat de relatia
Vi Vi
Ji = (nif nib) = (pif pib) [
4 4 RT
mol. s-1. m-2 ]
unde: pf este presiunea
inainte de membrana, pb-
presiunea dupa membrana
(pf > pb), n- densitatea
molara a componentei i
din amestecul de gaze, N-
fractiunea molara, v- viteza
medie, T- temperatura, R-
constanta gazelor perfecte. Daca se considera
ca presiunea pb este asa de mica, incat nu
apare nici o ciocnire intre molecule in interiorul
sau in apropierea porului (conditia curgerii pusa
de Knudsen ca parcursul liber mediu sa fie mai
mare decat diametrul porului ), atunci debitul
care difuzeaza este (conform legii a 2-a a lui
Graham)
Ji MI-1/2 .
In cazul ideal al unui singur por si al
curgerii moleculare a unui amestec binar de
gaze cu masele moleculare M2 > M1 si cu
fractiunile molare N1 = N si N2 = 1 N,
considerand ca presiunea de dupa membrana
este neglijabila (pb = 0), raportul debitelor celor
doi izotopi este
1/ 2
J1 V1 p1 f M2 Nf
= = =
J2 V2 p2 f M1 1 N f
Nb
.
1 Nb

Factorul de separare este:


N b /(1 N b )
= =
N f /(1 N f )
1/ 2
M2
.
M1
De exemplu,
pentru
hexafluorura de
uraniu M1 = 349,
M2 = 352 si =
1,0043.
O celula de
separare este caracterizata din punct de vedere
constructiv de debitul L care a difuzat prin
membrana poroasa,
care are permeabilitatea G, datorita diferentei
de presiune HP LP
L = G (HP LP).
Permeabilitatea este, conform legii lui
Knudsen, data de relatia
k r
G=
MRT l
unde: M este masa moleculara, r si l raza si
lungimea capilarului, k- coeficient care depinde
de capilaritate (raportul intre goluri si volumul
total).
Pentru cazul gazului
format din doua
componente:
- componenta utila, cu
concentratia initiala N
va difuza cu
permeabilitatea G1 la
joasa presiune,
capatand concentratia N, cu un debit G1 N (HP
LP),
- componenta grea, cu concentratia 1 N, va
difuza si ea, cu permeabilitatea G2, la joasa
presiune, capatand concentratia 1 N, cu un
debit G2 (1 N) (HP LP).
Atunci, factorul de separare este
N ' /(1 N ' ) G N ( HP LP) / G2 (1 N )( HP LP)
= 1 =
N /(1 N ) N /(1 N )
G1 M2
= .
G2 M1
Factorul de separare se poate scrie ca
= 1 +
unde este castigul la imbogatirea
corespunzatoare unei separari ideale.
Castigul real la o treapta de imbogatire
este :
= Ep Ea Ec
unde: EC este randamentul extractiei
cantitative, Ea eficienta aerodinamica, EP
factor de presiune.
Factorul de presiune. In practica,
conditiile considerate pentru difuzia ideala nu
se respecta. Astfel, presiunea LP in partea de
joasa presiune a celulei nu poate fi neglijata si o
parte a fluxului de gaz care trece prin
membrana este neseparativ (de tip Poiseuille,
proportional cu HP2 LP2 ). De aceea cu cat
P

presiunile HP si LP si diametrul porilor sunt mai


mici, cu atat este mai mare EP. Numai ca nici
HP si nici LP nu pot fi prea mici intrucat debitul
difuzat ar fi deasemenea prea mic sau
dimensiunile celulei de separare ar fi prea mari.
Eficienta aerodinamica. Un alt aspect
priveste
conditiile
aerodinamice
ale curgerii in
vecinatatea
membranei.
Astfel, in
stratul limita de pe partea membranei dinspre
presiunea inalta HP concentratia izotopului usor
este mai mica decat valoarea medie
considerata N. Aceasta face ca saltul N N
pe care imbogatirea trebuia sa-l dea este in
realitate mai mic. Eficienta aerodinamica Ea va
fi cu atat mai mare cu cat:
- grosimea stratului limita din vecinatatea
membranei este mai mica,
- coeficientul de interdifuzie este mai bun
si
- turbulenta de pe partea de inalta
presiune ajuta mai mult amestecul
componentelor.
Randamentul extractiei. Constructia reala
a celulei de separare face ca fluxul de gaz care
circula pe
partea de
intrare, la
inalta
presiune, sa
aiba o
concentratie variabila in izotopul usor de-a
lungul membranei, de la valoarea N la intrare,
la valoarea N la iesirea fractiunii saracite. De
aceea, pe partea de joasa presiune
concentratia medie N a izotopului usor este
mai mica decat valoarea care ar corespunde lui
N datorita extractiei care are loc pe toata
lungimea membranei. Aceasta situatie impune
corectarea cu randamentul extractiei, care are
expresia
1 1
Ec = ln .
1
Se observa ca daca = 1, atunci N = N, iar
daca = 0, atunci N = Nmax.
De exemplu, pentru instalatiile de difuzie
Eurodif de la Pierrelatte (Franta) factorii de
corectie sunt: Ep = 0,7, Ea = 0,95, Ec = 0,69,
iar castigul real la imbogatire este = 0,02.
Lucrul de separare care se efectueaza
intr-o celula de separare prin difuzie se
defineste cu relatia:
1
U = L 2 [ULS].
2 1
De exemplu, o celula medie de separare care
lucreaza cu = 0,2 si cu = 0,5 la un debit
L=125 kgU/s efectueaza intr-un an un lucru de
separare U = 8000 ULS.
Puterea de separare a unei cascade de
difuzie (fig.1.10) este (in cazul ideal) egala cu
suma puterilor de separare ale celulelor care o
compun:
1
U = 2 Lii .
2
In acest caz debitul de gaz in fiecare etaj
al cascadei trebuie sa corespunda unui profil
ideal, care se subtiaza treptat, pe masura ce
are loc imbogatirea. Numai ca amestecul
fractiunilor in cascada se face prin intermediul
compresoarelor, ceea ce face ca profilul sa fie
coltos si cascada sa nu fie ideala. Pentru ca
eficienta cascadei sa fie cat mai aproape de
cea ideala s-au adoptat trei dimensiuni ale
celulelor (mare, medie, mica), se regleaza
debitul de gaz la intrarea in fiecare treapta si se
incearca adaptarea la un profil al debitului cat
mai apropiat de cel ideal. In acest fel, la
Eurodif, pe o cascada din 1400 celule legat in
serie, grupate in baterii de cate 20 de trepte, s-
a atins o eficienta a cascadei de 99%.
Fig 1.10 Celula de difuzie gazoasa

.
1.5.3. Imbogatirea prin centrifugare

Centrifugarea a fost propusa ca metoda


de separare inca din 1919 de Lindemann si
Aston, dar nu a dat rezultate datorita convectiei
din centrifuga, care reamesteca componentele.
Pentru separarea izotopilor uraniului prin
centrifugare in vid s-au facut cercetari si s-au
realizat instalatii industriale de mare capacitate
in Rusia (15M ULS la Sverdlovsk, Angarsk,
Krasnoiarsk si Tomsk) si de mai mici
dimensiuni in Japonia (0,5M ULS la Ningyo-
Togge, Rokkashomura) si in tarile partenere in
URENCO: Marea Britanie (0,9M ULS la
Cappenhurst), Olanda (1,4M ULS la Almelo) si
Germania (0,5M ULS la Gronnau).
Imbogatirea uraniului prin centrifugare
face parte din procedeele statistice si se
bazeaza tot pe diferenta de masa a celor doi
izotopi, sub actiunea unui camp de forte
centrifugal (105 g).
Principiul metodei. Intr-un cilindru de raza
a care se roteste cu viteza unghiulara se
gaseste un gaz. Daca se considera viteza
axiala si cea radiala nule (conditia rotatiei
corpului solid) , atunci presiunea in cilindru este
impusa de forta centrifuga
dp
= 2 r .
dr
Distributia presiunii pe raza centrifugei
(fig.1.11) este data de relatia
p (r ) M 2 a 2 r2
= exp - 1 2 .
p (a) 2 RT0 a

Fig.1.11. Distributia presiunii pe raza centrifugi

Pentru viteze periferice foarte mari (r =


400 - 700 m/s) gradientul presiunii este atat de
mare, incat aproape tot gazul se dispune intr-un
strat subtire in vecinatatea peretelui centrifugei,
iar in centru este un vid avansat.
In cazul gazului format din doi izotopi,
acestia se dispun dupa masa moleculara dupa
aceeasi lege, ceea ce face sa apara separarea
caracterizata de factorul de separare
p1 (r ) p1 (a )
= .
p 2 (r ) p 2 (a )
Cu legea de variatie a presiunii se obtine
(M 2 M 1 ) 2 2 r 2
(r,a) = exp a 1 2 .
2 RT 0 a

Rezulta ca factorul de separare depinde


de:
- diferenta de masa moleculara dintre cei
doi izotopi M,
- viteza periferica a rotorului centrifugei si
de
- temperatura absoluta la care are loc
procesul.
Fata de situatia considerata pana acum,
sa consideram ca peste conditia rotatiei
corpului rigid se suprapune o circulatie axiala
slaba, indusa de o alimentare cu gaz in centrul
centrifugei. Aceasta conduce la aparitia in
rotorul centrifugei a unei circulatii in
contracurent.
Ea va avea trei efecte:
- imbogatirea capata un caracter axial
fata de cel anterior care era radial,
- se amplifica magnitudinea separarii si
- se poate extrage gazul imbogatit si cel
saracit pe la
capetele rotorului.
Pentru a facilita circulatia in contracurent
se recurge la doua metode:
- metoda termica, de a mentine o
distributie corespunzatoare de temperatura la
capetele rotorului si in lungul peretelui lateral.

Fig. 1.12. Variatia axiala a temperaturii in


rotor
Astfel, capatul de jos se mentine la o
temperatura mai ridicata decat capatul de sus
(fig.1.12). Asemanator circulatiei atmosferice,
particulele de gaz incalzite la capatul de jos
capata o circulatie ascendenta. Racindu-se la
capatul de sus, ele coboara din nou.
- metoda mecanica, de a plasa un obiect
stationar in fluxul de gaz langa unul din
capetele rotorului un disc care, prin franarea
pe care o produce, reduce viteza unghiulara a
gazului care se va deplasa catre zona cu viteza
redusa, adica spre axa centrifugei. In practica
se utilizeaza ambele metode.
Schema unei centrifuge reale de tip
ZIPPE este prezentata in figura 1.13.
Lucrul de separare care se realizeaza
intr-o celula de separare prin centrifugare este
U = Umax eF eC eS
unde: U este lucrul de separare teoretic, eF
factor de debit, eC factor de circulatie ( 0,95),
eS factor de eficienta cascadei ( 0,81).
Lucrul de separare teoretic este (dupa
Dirac) :
D M 2 a 2
Umax =
2
Z H
2 2 RT
unde: ZH este lungimea rotorului centrifugei, M-
debitul de gaz care alimenteaza centrifuga, -
densitatea gazului.
Factorul de debit (dupa Parker) este:
M 2 a 2
eF = 7,2
2 RT
Din aceste relatii rezulta ca productia celulei
creste cu lungimea ei si cu patratul vitezei
periferice. De aceea in proiectarea centrifugelor
s-a cautat ca aceste doua marimi sa fie impinse
la limita superioara.
Cresterea vitezei periferice este limitata
de solicitarile tangentiale care apar in peretele
rotorului. Din conditia de echilibru intre forta
centrifuga si efortul tangential rezulta valoarea
limita a vitezei periferice
a
(a)max =
m
unde: a este rezistenta la intindere a
materialului rotorului, m - densitatea
materialului rotorului. Cele mai bune rezultate
le-au dat materialele compozite cu kevlar si
fibra de carbon.
Cresterea lungimii centrifugei este limitata
de vibratiile care apar la frecventa critica de
rezonanta, care pot produce flexarea rotorului
cu unul, doua sau trei ventre (fig.1.14).
Frecventa critica se determina cu relatia

E a2
a = i
2 m L2
unde : E este modulul de elasticitate, L-
lungimea rotorului, i tipul de deformatie (i
=1,2,3).
Cu aceste criterii de proiectare instalatiile
de separare prin centrifugare au capatat o
dezvoltare semnificativa, fara insa sa constituie
un competitor serios pentru instalatiile de
difuzie gazoasa, in pofida avantajelor pe care le
prezinta ca factor de separare si consum de
energie. Aceasta situatie se explica prin
existenta unor capacitati uriase de imbogatire
prin difuzie (total sau partial amortizate) la data
cand procedeul prin centrifugare a devenit
matur tehnic si industrial.

1.5.4. Imbogatirea cu laser. Procedeul


AVLIS

In ultimele doua decenii, in unele tari


avansate au fost efectuate cercetari intense in
vederea elaborarii unor procedee de imbogatire
izotopica din categoria procedeelor selective,
mai eficiente, care sa stea la baza tehnologiilor
viitoare si sa le inlocuiasca pe cele actuale,
mari consumatoare de capital si energie. Este
vorba de procedeele laser, dintre care retin
atentia:
- procedeul MLIS (Molecular Laser
Isotope Separation), care se bazeaza pe
excitarea selectiva a unui mod de vibratie a
moleculei de hexafluorura de uraniu in faza
gazoasa, cu ajutorul unei radiatii infrarosii cu
lungimea de unda de 16 m. Molecula excitata
de 235UF6 se disociaza in UF5 cu ajutorul unei a
doua sau a treia lungimi de unda. Simplu in
principiu, procedeul MLIS prezinta numeroase
dificultati in aplicare, in special in ceea ce
priveste laserii.
- procedeul AVLIS (Atomic Vapor Laser
Isotope Separation), care utilizeaza radiatia
fotoselectiva produsa de un laser acordat pe
frecventele specifice ale straturilor electronice,
ale structurilor moleculare sau ale legaturilor
chimice ale izotopului dorit pentru a produce
excitatia (ionizarea) acestuia.
Prezenta unei diferente intre nucleele de
235
U si 238U face ca nivelele lor de energie
electronice sa prezinte mici deplasari. Astfel
apare posibilitatea ionizarii selective a atomilor
de 235U prin interactiunea cu fotoni perfect
acordati pe tranzitiile uraniului 235U, a caror
largime spectrala este inferioara distantei dintre
liniile 235U si 238U. Ionii sunt apoi extrasi cu
ajutorul unui camp electric.
Alegerea lungimilor de unda
corespunzatoare este dictata de criterii fizice,
tehnologice si economice.Pentru a fi ionizat
atomul de 235U trebuie sa primeasca o energie
de cca 6 eV. Aceasta energie ii este furnizata
de trei fotoni, de cate cca 2 eV fiecare. Sursa
acestor fotoni este laserul cu colorant care
emite in spectrul vizibil si care este pompat cu
un laser cu vapori de cupru (CVL). Sursa
fotonilor trebuie sa aiba o acordabilitate buna, o
rata de repetitie de mai multi kHz si puteri de
ordinul a catorva sute de wati.
Modulul de separare AVLIS se compune
din instalatia de vaporizare, tandemul laser si
unitatea de separare- colectare.
Instalatia de vaporizare utilizeaza un tun
electronic cu catod linear, care emite un
fascicol de electroni. Electronii sunt deflectati
intr-un camp magnetic si sunt focalizati pe
suprafata uraniului metalic lichid continut intr-un
creuzet. Sub impactul electronilor, uraniul, a
carui temperatura depaseste 3200 K, este
vaporizat si paraseste creuzetul. Vaporii
expandeaza intr-o camera vidata. Creuzetul
este racit de un sistem cu circulatie de apa,
pentru a impiedica coroziunea.
Vaporii de uraniu patrund in unitatea de
separare- colectare, care este formata din
placile colectoare de 235U si colectorul de uraniu
saracit. Aici ei interactioneaza cu fascicolul
laser, iar atomii de 235U sunt fotoionizati
selectiv. Ionii formati sunt colectati pe placile
colectoare a fractiunii imbogatite, care sunt
mentinute la un potential negativ. Fluxul
principal de atomi de 238U nu este deviat si se
depune pe colectorul de uraniu saracit. O
parte din debitul evaporat se depune pe
colectorii laterali si este returnata in creuzet.
Ansamblul instalatiei este amplasat intr-o
incinta vidata (10-4 Pa). In afara incintei bobine
Helmholtz creeaza campul magnetic necesar
deflectarii traiectoriei electronilor.
Pentru favorizarea interactiunii dintre
fascicolul laser si vapori trebuie realizata o
perdea de vapori de lungime mare,
compartimentata in directie axiala, care asigura
o mai buna directionare a fluxului. De aceea,
emisia laserului este pulsata, durata unui puls
fiind de ordinul zecimilor de nanosecunda.
Frecventa de pulsatie este totusi suficient de
ridicata incat sa asigure interactiunea fiecarui
atom cu fotonii.
In absenta fascicolului laser fluxul de
vapori, care patrunde in zona de interactiune si
nu a fost inca atacat, se separa: circa 10%,
denumit flux direct sau de dilutie, se depune pe
colectorii fractiunii imbogatite, iar restul
evolueaza in continuare in sistemul de
separare, o parte depunandu-se pe colectorul
de uraniu saracit. In prezenta fascicolului laser,
o mare parte din atomii de 235U continuti in
fluxul final sunt fotoionizati si sunt extrasi pe
placile colectoare a fractiunii imbogatite. Restul
este colectat pe colectorul de produs saracit si
formeaza deseul.
Schema unei celule de separare este
prezentata in figura 1.15. Fluxul F de uraniu
natural metalic cu concentratia NF, sub forma
de vapori, patrunde in zona colectorilor. O
cantitate F se depune sub forma fluxului direct,
cu concentratia NF. Dupa ionizare, o proportie
* din atomii de 235U care s-au ionizat se
depune pe colectorii fractiunii imbogatite, deci
numarul de atomi colectati este * (1 - p) F NF .
Pe colectorul de produs saracit se depune
cantitatea W cu concentratia NW.
Factorul de separare al acestui modul
este
Np NF
= 1 + * (1 - p)/ p .
1 N p 1 NF
Deseul este caracterizat de raportul =
NW/ NF 1 - *.
De exemplu, pentru NF = 0,71%, NP = 5%
si NW = 0,2% s-au realizat p = 0,1 si * = 0,72,
ceea ce corespunde unui factor de separare
= 7,1 si = 0,28.
Figura 1.15 Celula de separare procedeu
AVLIS