Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei.

Că prin dânsa,
ceia ce slujeau stelelor de la stea au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe
Tine, Răsăritul cel de Sus. Doamne, mărire Ţie...
Troparul Naşterii Domnului

DANION VASILE VALENTIN GOGESCU

BUCURIA CRĂCIUNULUI

Ediţia a doua, revăzută

Scrisoare către copii

Micul meu prieten,

(Îndrăznesc să îţi spun aşa pentru simplul fapt că citeşti ceea ce ţi-am scris. Scriu gândindu-mă la
tine, la frumuseţea vârstei tale. Chiar dacă nu te cunosc şi nu mă cunoşti, m-aş bucura să ştiu că rândurile
mele te vor bucura.)
Înainte de a-ţi spune orice altceva, s-ar cuveni să mă prezint. Ca să nu te plictisesc îţi spun doar că
mă numesc Danion Vasile. Sunt de meserie scriitor, dacă asta poate fi o meserie. Am fost o vreme şi pro-
fesor de religie la o şcoală generală; adică am predat şi copiilor de vârsta ta. Mi-a fost tare drag să le vor-
besc copiilor despre Dumnezeu. Poate şi de asta îţi scriu: acum trei ani eram între copiii care mă iubeau
foarte mult, şi îi învăţam colinde. Şi eu îi iubeam: în pauze îmi săreau în braţe, mă jucam cu ei, eram prie-
teni buni.
De ce îţi scriu? Unul dintre motive este că îmi doresc ca anul acesta să fie cât mai mulţi colindători.
Vreau să mergi la colindat. Vreau să te conving de faptul că lumea întreagă are nevoie de colindul tău, de
frumuseţea colindului tău şi de frumuseţea chipului tău de colindător.
Trebuie neapărat să mergi la colindat, prietene. Trebuie neapărat să înţelegi că, pentru câteva zile,
trebuie să ai meseria de colindător. Nu în sensul în care o meserie aduce bani, ci în sensul în care meseria
e ceva ce te reprezintă. Aşa cum doctorul s-a făcut doctor pentru a îngriji de trupurile bolnavilor, aşa cum
preotul s-a făcut preot pentru a se îngriji de sufletele oamenilor, tot aşa, pentru câteva zile, tu trebuie să
devii colindător.
Să ştii că asta este una dintre cele mai grele îndeletniciri. Este mai uşor să vinzi pâine decât să colin-
zi. De ce? Colindătorii vestesc lumii Naşterea Domnului. Colindătorii pe care îi vedem, dimpreună cu în-
gerii pe care nu îi vedem, se bucură că Hristos S-a născut, că Mântuitorul a venit printre oameni.
Cine este Mântuitorul, şi ce înseamnă acest lucru pentru tine? Greu de spus. După ce am ţinut odată
o predică la Mănăstirea Râşca, o mănăstire frumoasă din Moldova, un călugăr bătrân mi-a spus: „Aţi vor-
bit frumos, dar eu n-am înţeles nimic.” Sper să nu rămâi şi tu cu aceeaşi părere după ce vei citi scrisoarea
aceasta. Mai ales că nu scriu doar pentru a scrie, doar pentru că aceasta îmi este „meseria”, ci scriu pentru
că vreau să îţi spun anumite lucruri.
5
 Cine este Mântuitorul? La această întrebare aproape toţi copiii răspund: „Domnul nostru Iisus Hris-
tos”. Ce înseamnă pentru tine că Iisus este Mântuitorul lumii? Gândeşte-te că eşti supărat, gândeşte-te că
ţi s-a întâmplat un lucru care te-a întristat. Să zicem că ai luat bătaie de la părinţi. Şi, în timp ce stai şi
plângi, vezi lângă tine o jucărie pe care ţi-o doreşti de multă vreme. Lacrimile se usucă repede. Aşa era în-
treaga lume acum două mii de ani: plină de durere şi de întristare. Raiul era închis, din cauza păcatului lui
Adam, părintele neamului omenesc. Dumnezeu nu a lăsat însă omenirea fără ajutor, şi de aceea L-a trimis
în lume pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Fără Hristos lumea ar fi un loc al întunericului. Gândeşte-te cum ar fi viaţa ta de copil fără joacă.
Copilul care nu se joacă, nu are copilărie. Tot aşa, oamenii fără Hristos nu au viaţă.
„Dar cum”, te vei întreba, „doar pe pământ sunt milioane şi miliarde de oameni care nu cred în Hris-
tos? Ei nu au viaţă?”
Îţi voi explica, sau mai bine zis voi încerca să îţi explic ce fel de viaţă au aceştia. Când eram în cla-
sa a VII-a, chiar de ziua de naştere a tatălui meu, am spart tabla de la şcoală (văzusem un film cu bătăi şi
am încercat să le arăt colegilor o lovitură cu piciorul). L-am sunat pe tata care şi-a lăsat musafirii şi a
venit imediat la şcoală. Până să vină el, eu încercam să mă joc cu colegii, să îmi treacă frica, dar nu am
reuşit. Îmi era teamă de „represalii”. Totuşi, tata nu m-a bătut pentru isprava mea. Era atât de trist (a tre-
buit să plătească paguba, şi o tablă costă destul de mult), încât nici măcar nu m-a certat.
Până să vină tata am trăit clipe de frământare: credeam că voi fi bătut în faţa colegilor mei. Nu îmi
ardea nici de joacă, nici de glume.
Într-un fel aşa este viaţa necredincioşilor. Aşteptarea încordată a unei pedepse, a celei mai mari pe-
depse cu putinţă: sfârşitul vieţii. Pentru un necredincios nu e nici o diferenţă între sfârşitul lumii şi propria
moarte: prin moarte necredinciosul crede că termină orice legătură cu existenţa.
De ce plâng unii copii când părinţii îi iau de la grădiniţă? Pentru că nu vor ca joaca lor să se termine.
Pentru că vor să se mai joace. Şi părinţii le întrerup joaca. Aşa e şi cu sfârşitul vieţii pământeşti a necre-
dincioşilor: ar da orice ca să mai poată trăi măcar câteva zile, dar degeaba. Moartea îi aşteaptă.
Se apropie Crăciunul şi eu îţi scriu despre moarte. Poate că ţi se pare că scriu despre lucruri care îi
frământă pe oamenii mari. Dar încerc să îţi vorbesc despre frumuseţea credinţei în Hristos, Fiul lui Dum-
nezeu Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Crăciunul este praznicul Naşterii Sale. Şi
ca să înţelegi cât de mare dar este pentru noi faptul că avem un Dumnezeu care S-a făcut om pentru mân-
tuirea noastră ţi-am vorbit puţin despre cât de îngrozitor este sfârşitul vieţii pământeşti a necredincioşilor,
şi cât de apăsătoare este viaţa celor care se tem de moarte.
Noi suntem creştini, adică ştim că moartea nu este un sfârşit, ci este doar o trecere. Din lumea pă-
mântească în lumea cerească. Noi avem un Dumnezeu care ne aşteaptă în rai. Hristos, pruncul din Betle-
em, e Cel care a adus omenirii vestea cea bună a faptului că omul poate ajunge iarăşi în rai. După ce
Adam a fost izgonit din rai, raiul a fost închis: raiul a fost făcut pentru om, şi fără oameni nu îşi avea nici
un rost. Era ca o casă pustie. Hristos a venit să îi anunţe pe oameni că Dumnezeu S-a milostivit de ei, şi că
îi aşteaptă în Împărăţia Sa. Hristos a venit să ne arate calea spre rai.
Noi ne bucurăm la Naşterea Domnului ca cei care, rătăcindu-se prin deşert, dau de cea mai sigură
Călăuză spre capătul drumului. Sute şi mii de ani oamenii s-au chinuit să ajungă la Dumnezeu, au încercat
în fel şi chip să Îl cunoască pe Dumnezeu. Pruncul din Betleem e Dumnezeul venit în întâmpinarea noas-
tră, e Dumnezeul venit în căutarea noastră.
Hristos putea veni în lume ca un înger. Dar a vrut să vină ca un om, să trăiască viaţa noastră, să sim-
tă greutăţile vieţii, să simtă neputinţa firii omeneşti.
Hristos a venit în lume pentru ca oamenii să cunoască bucuria adevărată, care începe pe pământ şi se
termină în ceruri. De asta se bucură Biserica, de asta se bucură creştinii...
La aceste rânduri tu mi-ai putea repeta întrebarea care mi s-a mai pus când eram profesor de religie:
„De ce totuşi lumea caută alte motive de bucurie de Crăciun?” Aş putea adăuga şi eu alte întrebări la în-
trebările tale: „De ce sunt foarte mulţi creştini care vin la Biserică numai în prima zi a praznicului, iar în
celelalte două îşi pierd vremea cu tot felul de prostii? De ce toată lumea aşteaptă masa de la sfârşitul pos-
tului, când puţini au postit? ...” Întrebările mele nu ar răspunde la întrebarea ta şi, în loc să te lămurească,
te-ar încurca mai tare. Aşa că îţi voi răspunde la ele mai spre sfârşitul scrisorii, acum vreau să îţi scriu
despre lucruri mai frumoase.

6
 De ce colindă copiii de Crăciun? De Crăciun colindă toţi creştinii. Colindele se cântă în Biserică.
Dar copiii nu colindă numai în Biserică: ei colindă pe uliţele satului, pe străzi şi prin scările blocurilor
care nu au interfoane, sau ale căror uşi au fost deschise prin bunăvoinţa unui locatar mai inimos.
De ce colindă copiii de Crăciun? Pentru că duc lumii vestea naşterii lui Hristos. Bine, dar lumea nu
ştie că Hristos S-a născut? Ba da. Dar uită foarte des. De la un an la altul lumea are nevoie de glasurile
copiilor care să îi aducă aminte că Hristos a venit în lume. Lumea are nevoie de colinda ta. Lumea e o
floare care se ofileşte fără colindele copiilor. De ce? Pentru că viermele întunericului, diavolul, încearcă
să alunge din lume tot ce e frumos, tot ce e curat, tot ce e sfânt. Diavolul vrea să rupă lumea de Dumne-
zeu. Şi colindele îl ard ca nişte rugăciuni. El nu vrea ca oamenii să asculte colindele copiilor, nu vrea ca ei
să mai creadă colindele copiilor.
În ultima sută de ani a avut loc deformarea colindătorilor. La sate, de Crăciun, toţi creştinii aşteptau
colindătorii cu porţile inimilor deschise. Copiii veneau, colindau şi erau primiţi cu multă dragoste. Nu pu-
teai refuza colindătorii, era ca şi cum ai refuza mesajul lor.
Astăzi e „inflaţie” de colindători. Cum adică? Adică sunt prea mulţi colindători pe metru pătrat. De
Crăciun blocurile, metrourile, tramvaiele, şi magazinele sunt asaltate de cete de colindători ale căror voci
scârţâie din pricina solicitării la maxim: aproape toţi aşteaptă bani, cât mai mulţi, ca taxă pentru concerte-
le pe care le susţin. Se colindă pentru bani, se face negoţ cu colinde.
Bine, dar pe vremuri colindătorii cântau „gratuit”? Nu primeau şi ei covrigi, nuci, sau tot felul de
prăjituri şi prăjiturele? Ba da. Numai că neobosiţii colindători de altădată erau pătrunşi de bucuria şi de
emoţia Crăciunului. Erau ca nişte paji care anunţă nunta împăratului. Pe când colindătorii de astăzi sunt
nişte vânzători de colinde. Agasează oamenii cu melodiile lor, pe care le cântă cu răceala cu care ar cânta
nişte manele (de fapt manelele le cântă cu foc, sau jucând în jurul focului de bucurie că au strâns suma
scontată la „concertul obligatoriu de iarnă”).
Ironizând spiritul comercial al soliştilor care străbat în viteză scările blocurilor, încercând să obţină
„prăzi” cât mai bogate, Ştefan Hruşcă spunea odată ce primesc azi colindătorii: „nuci, alune, un euro,
doi...”. Ar putea să lase drept „amintire” numărul de cont din bancă, pentru ca transferul să fie mai sim-
plu, şi să nu umble cu atâţia bani după ei.
Nu este Crăciunul sărbătoarea darurilor, nu este şi acesta un mod civilizat pentru a aduna bani pen-
tru cadouri?
Nu. Poate că răspunsul acesta te nemulţumeşte. Lumea întreagă se lasă prinsă de vraja sărbătorilor
de iarnă, creştini şi necreştini se lasă prinşi de febra „cadourilor”. Toţi intră în vârtejul halucinant al cum-
părăturilor.
Cu ocazia Naşterii lui Hristos, toţi îşi fac cadouri. Excepţie fac numai săracii, care nu rareori fac
Crăciunul fără să mănânce o felie de cozonac proaspăt. Dar îţi voi scrie mai încolo despre ei şi despre bo-
gaţii care îşi fac Crăciunul prin restaurante scumpe.
Voi încerca să te fac să înţelegi că Sărbătoarea Naşterii Domnului nu are prea multe în comun cu
Sărbătoarea Darurilor de iarnă. E un lucru foarte complicat, dar am încredere în tine. Ştiu că eşti la o vâr-
stă fragedă, dar cred că aşa cum încerci să înţelegi foarte multe despre lumea în care trăiesc oamenii mari,
aşa vei înţelege şi ceea ce îţi scriu acum.
Oamenii mari consideră că cei mici nu sunt în stare să înţeleagă lucrurile serioase, în timp ce pentru
a le explica tot felul de lucruri neimportante îşi ocupă cât mai mult timp. Şi mai e ceva: oamenii mari le
spun copiilor numai ceea ce consideră că e cazul să le spună. Dacă un părinte îşi convinge copiii de im-
portanţa prăznuirii Crăciunului, de faptul că atunci creştinii trebuie să Îl primească pe Hristos în dar prin
Sfânta Împărtăşanie, şi părintele nu merge să se spovedească şi să se împărtăşească, atunci copilul îşi dă
seama că ceva nu este în regulă.
Pentru a nu se ajunge la astfel de situaţii, părinţii preferă să îşi convingă copiii că de fapt Crăciunul
este o sărbătoare a trupului, o sărbătoare în care mâncarea este din belşug, în care cadourile sunt împărţite
în stânga şi în dreapta, şi în care Dumnezeu e invocat numai pentru a da impresia că totul este aşa cum ar
trebui să fie.
S-ar putea să te pun pe gânduri scriindu-ţi aceste lucruri. Dacă există părinţi care prezintă deformat
copiilor Crăciunul, înseamnă că există părinţi pentru care credinţa în Dumnezeu este un lucru lipsit de im-
portanţă.

7
 Şi aşa şi e. În Vieţile Sfinţilor găsim nu puţine exemple de părinţi care au căutat să îi îndepărteze pe
copiii lor de credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi numărul acestora nu s-a împuţinat până astă-
zi. Ba chiar a crescut.
Poate că ştii despre pătimirea Sfintei Muceniţe Filoftea de la Curtea de Argeş, care a fost ucisă chiar
de către tatăl ei: ea avea obiceiul de a da oamenilor săraci o parte din mâncarea pe care mama ei vitregă i-
o trimitea tatălui său la câmp. Şi în zilele noastre mai sunt copii care îi iubesc atât de mult pe săraci încât
îşi pun în pericol propria viaţă pentru a-i ajuta. Dar mai sunt şi părinţi care, plini de mânie drăcească, îşi
pedepsesc copiii pentru fiecare faptă evanghelică pe care o săvârşesc.
Poate că unii părinţi vor citi şi ei aceste rânduri. Se vor revolta şi se vor întreba de ce sădesc în min-
ţile copiilor neîncredere faţă de părinţii lor.
Răspunsul meu e simplu: mi-aş dori ca toţi părinţii din lume să fie creştini şi să îşi crească fiii în
dreapta credinţă, fiindu-le primele călăuze pe calea mântuirii.
Unii părinţi încearcă să îşi convingă copiii că, Crăciunul este o simplă sărbătoare a darurilor, invo-
când faptul că dacă i-au adus pe lume sunt liberi să îi crească cum voiesc.
Tot aşa încerc şi eu să conving că această sărbătoare este cu mult mai mult: este o sărbătoare sfântă,
de care oamenii ar trebui să se bucure mai ales duhovniceşte.
Chiar dacă eşti la o fragedă, îţi dai seama că în lumea oamenilor mari există multă răutate (asta o ştii
mai ales de la televizor, din filmele şi din ştirile care îţi vatămă mintea). Gândeşte-te că, dacă Hristos nu
S-ar fi întrupat din Fecioara Maria, răul din lume ar fi fost mult mai mare. Şi ceea ce noi considerăm că e
rău ar fi fost considerat bine. Gândeşte-te că dacă nu S-ar fi întrupat Hristos dragostea dintre oameni ar
lipsi. Poate că până acum ar fi avut loc şi sfârşitul lumii, din cauza cine ştie cărui război sau a cine ştie că-
rei bombe lansată „din greşeală”.
Hristos a venit în lume pentru ca să îi înveţe pe oameni să se iubească; nu cu o dragoste egoistă, nu
cu o dragoste de clan, prin care ne iubim numai rudele şi prietenii. Ci cu o dragoste cu care îi iubim şi pe
cei buni şi pe cei răi. Această dragoste simţind-o cei buni, devin şi mai buni, iar cei răi pun frâu răutăţii
lor.
Hristos S-a născut pentru a omorî moartea. Hristos S-a născut pentru a-i învăţa pe oameni cum să
trăiască pentru a dobândi raiul. Tu poate nu te-ai gândit încă ce meserie vei avea când vei creşte mare. Dar
Hristos ţi-a arătat care trebuie să fie viitoarea ta meserie: cea de ostaş al Împăratului ceresc.
Să nu crezi că prin rândurile mele încerc să te îndepărtez de bucuria cadoului pe care ţi-l doreşti de
Crăciun. Există o legătură directă între Crăciun şi acest cadou.
Toţi oamenii îşi doresc cadouri, de la cei mici până la cei mari. Ce sunt cadourile? Prilejuri de a în-
frunta banalitatea şi plictiseala, prilejuri de bucurie. Oamenii au nevoie de cadouri tocmai pentru că viaţa
are multe momente triste.
Hristos a înţeles că oamenii au nevoie de cadouri, de daruri. El este Cel mai preţios dar pe care îl pot
primi creştinii de Crăciun.
Poate despre Sfânta Împărtăşanie ai învăţat la şcoală că este Trupul şi Sângele Domnului nostru Ii-
sus Hristos.
„Dar de împărtăşit ne putem împărtăşi la orice Liturghie, nu e nimic deosebit în faptul că ne putem
împărtăşi de Crăciun...”
Am auzit această replică mai demult, la o oră de religie. E adevărat că ne putem împărtăşi cu Sfinte-
le Taine şi în altă zi. Dar pentru a cunoaşte bucuria Crăciunului trebuie să Îl primim pe Hristos în inimile
noastre. Şi cum putem spune că Îl primim pe Hristos în inimi câtă vreme refuzăm să Îl primim aşa cum ni
Se dăruieşte, adică prin Sfânta Împărtăşanie?
Nu, micul meu prieten, cine nu se împărtăşeşte de Crăciun, nu poate simţi adevăratul praznic. Se
aseamănă celor care se satură de o mâncare doar simţindu-i mirosul, şi lenevindu-se să meargă la masă.
Să nu te gândeşti că ai destulă vreme înainte ca să te împărtăşeşti la fiecare dintre Crăciunurile ce
vor urma. Vei creşte şi, pe măsură ce anii trec, vor apărea din ce în ce mai multe motive ca tu să nu te îm-
părtăşeşti. Cel mai important dintre ele este faptul că, într-o formă sau alta, vei fi ispitit de păcat. Să îi
luăm ca exemplu pe liceeni, sau mai bine pe studenţi: câţi studenţi se împărtăşesc la marile sărbători la bi-
serica la care mergi tu? Foarte puţini (dacă tu însuţi nu mergi la biserică de sărbători nu ai cum să îţi dai
seama de acest lucru). De ce? Pentru că sunt la vârsta la care simt adierea păcatului. Diavolul cel pierzător
de suflete le întinde undiţa şi ei, dacă nu sunt tari în credinţă, muşcă momeala. Tinereţea este vârsta la

8
care armatele diavolului distrug mii de suflete: pentru că, dacă le-au biruit încă de acum, le vor ţine mult
mai uşor în sclavie.
Diavolul se teme numai de sufletele curate, de sufletele care stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Profită de curăţia vârstei tale: nu îl lăsa pe vrăjmaş să spargă zidul sufletului tău. Primeşte-l în viaţa ta pe
Hristos. Spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te.
„O, dar nu îmi place să mă spovedesc...”
Şi acest lucru l-am auzit de la elevii mei. Dar celor cărora nu le place să se spovedească, le place să
facă altceva, de obicei lucruri rele. Minţitul părinţilor intră în această listă, şi este încă dintre cele mai
mici. Tu nu ai cum să îţi dai seama cum creşte un suflet care iubeşte minciuna: e ca şi cum ar fi udat cu
otravă. Şi, peste ani de zile, otrava îl va îmbolnăvi.
Vrei să îţi faci tu singur cel mai frumos dar de Crăciun? Spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te. Vei vedea
cum sufletul tău se va umple de lumină şi de bucurie. Vei vedea cum toate se vor lumina în jurul tău.
Cu cât te vei bucura mai mult de dragostea lui Hristos, cu atât îţi vei iubi mai mult părinţii, şi cu atât
mai mult vei simţi dragostea lor. Cu cât Îl vei iubi mai mult pe Părintele ceresc, cu atât îi vei iubi mai
mult şi pe părinţii tăi trupeşti.
Şi încercaţi să le faceţi şi voi daruri părinţilor voştri. Viaţa lor e plină de greutăţi. Voi trebuie să în-
cercaţi să îi mângâiaţi cât mai mult. Voi trebuie să le dăruiţi dragostea voastră. Aşa cum copiii au nevoie
de părinţii lor, atât material cât şi spiritual, şi părinţii au nevoie de copiii lor. Asta o spun nu ca pe o sim-
plă teorie: nu de puţine ori, frânt de oboseală fiind, m-am odihnit în dragostea băiatului meu, Codrin. (Fe-
tiţa, Nectaria, e mică: are abia două luni. Şi, chiar dacă la capitolul vorbe stăm prost, la capitolul „declara-
ţii de dragoste” stăm foarte bine: se luminează la faţă când îi zâmbesc, şi asta mă umple de bucurie).
Îmi iubesc copiii şi am mare nevoie de dragostea lor. Aşa au şi părinţii tăi nevoie de dragostea ta.
Când eram mic, nimeni nu mi-a spus că părinţii mei au nevoie de dragostea mea. Abia când mi-a murit
mama, mi-am dat seama cât de mult însemnam noi, eu şi sora mea, pentru tatăl nostru. Şi abia după ani de
zile mi-am dat seama cât am greşit eu faţă de el, şi cât de mult l-am supărat.
Ascultă sfatul unui „om mare”: părinţii tăi au nevoie de dragostea ta. Şi acum, apropiindu-se Crăciu-
nul, îi poţi ajuta să iasă puţin din febra cumpărăturilor şi a curăţeniei. Odihneşte-i prin dragostea ta.
„Dar oare ei îmi vor da darul pe care îl aştept?...” Sper că nu îţi pui această întrebare atunci când îţi
scriu despre iubirea de părinţi. Iubirea nu se vinde şi nu se cumpără. Iubirea care se cumpără, nu este iubi-
re. Iubeşte-ţi părinţii şi dacă vei primi darurile aşteptate, şi dacă nu le vei primi. Poate că anul acesta
„Moş Crăciun” a fost mai sărac, şi nu a putut să cumpere tot ce şi-ar fi dorit.
Voi scrie acum câte ceva despre părinţii care, din cauza sărăciei, nu pot cumpăra prea multe bunătăţi
pentru masa de Crăciun. Poate că aceste rânduri vor fi citite şi de către copii mai sărăcuţi, de copii care
jinduiesc la răsfăţul de care au parte colegii lor.
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, vor exista trei categorii de oameni: bogaţii, săracii, şi oa-
menii care nu sunt nici bogaţi şi nici săraci. Chiar dacă, din orgoliu, cei din urmă se socotesc bogaţi, sau
dacă, din zgârcenie, se socotesc săraci, pentru ei sărbătorirea Crăciunului nu pune mari probleme.
Dar pentru săraci...
„Săracii sunt nişte vietăţi cu două picioare, care străbat lumea noastră accidental. Ar trebui să existe
anumite bariere, pentru ca vieţile noastre să nu se intersecteze...”, gândesc bogaţii necredincioşi, ghiftuin-
du-se cu mâncare şi cu băutură.
Voi spune despre cei săraci câteva cuvinte: voi da un exemplu de trăire a sărăciei care va dovedi cât
de strâns pot fi legate sărăcia şi sfinţenia: o familie cu unsprezece copii trăia într-o singură cameră. Soţul
muncea din greu să asigure pâinea familiei. Şi el avea o singură nemulţumire: că nu putea face milostenie.
Că, deşi soţia sa făcea treabă în casele altora, şi uneori lucra fără să ia bani (când ajuta alţi oameni săraci),
el nu putea să îi ajute pe cei aflaţi în necazuri. Nici unul dintre autorii cărţilor de succes nu are atâta ima-
ginaţie încât să creeze un personaj atât de altruist. Şi totuşi astfel de eroi ai lui Hristos există.
Cum s-o fi prăznuit Crăciunul în casa acestui sărac? Cu mâncăruri şi băuturi alese? Nu, evident că
nu. Dar sunt convins că în casa lui era mai multă bucurie decât în casele tuturor bogaţilor la un loc. Săra-
cii pot fi sfinţi, săracii Îl pot avea pe Dumnezeu (desigur că există mulţi săraci păcătoşi, aşa cum există şi
unii bogaţi sfinţi).
Dacă părinţii sunt credincioşi, Crăciunul este plin de bucurie. Şi Dumnezeu rânduieşte să fie şi ceva
daruri pentru copii, şi ceva bun pe masă.

9
 Şi atunci când masa e săracă, şi copiii şi-ar dori ceva bun, ar trebui să se roage Domnului să aibă
grijă de ei. Şi Dumnezeu nu îi va lăsa.
Am fost foarte impresionat de o scrisoare a unui copil către Dumnezeu, scrisoare pe care am citit-o
într-o carte de poveşti. Nu de mult timp am aflat şi care e originea ei: această scrisoare a fost scrisă de un
mare sfânt al Bisericii, de Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Într-o noapte L-a visat pe
Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Şi pentru că în vis nu I-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a
doua zi i-a răspuns prin următoarea scrisoare: „Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt
hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iar-
na. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei.
Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici, şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum,
ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă în-
chin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, ...”.
A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ce-
ruri”. Din rânduiala lui Dumnezeu, scrisoarea a fost deschisă de un om bogat, care i-a trimis tânărului hai-
ne, mâncare şi bani.
Mi-a plăcut să citesc povestea. Dar mi-a plăcut şi mai mult să aflu că scrisoarea a existat, şi că ajutorul
primit în urma scrierii ei a fost real. Viaţa e, nu de puţine ori, mai palpitantă decât cărţile.
Dumnezeu nu şovăie să asculte rugăciunile celor care Îi cer ajutorul. Învaţă de la Sfântul Nectarie să Îi
ceri Domnului tot ceea ce îţi trebuie cu adevărat. Sunt multe lucruri pe care ni le dorim, dar pe care nu I le
cerem lui Dumnezeu tocmai pentru că ştim că nu ne-ar fi de folos să le avem. Ar fi bine să îţi dai seama
că nici unul dintre lucrurile pe care nu le-am primi drept dar de la Dumnezeu, nu ne fac viaţa mai frumoa-
să. Şi, chiar dacă pe moment ne gonesc plictiseala, în timp îşi arată urmările nedorite. (Să luăm un exem-
plu: jocurile pe calculator au din ce în cei mai mulţi „discipoli” astăzi. Copiii se joacă şi le e bine. Dar
creierul lor are de suferit de pe urma acestor jocuri – cu toate că reclamele susţin contrariul. Şi din copiii
normali apar copii ofiliţi, nervoşi şi egoişti. Copii al căror randament intelectual e din ce în ce mai scăzut.
Le-au fost de folos jocurile pe calculator? La întrebarea asta poţi răspunde singur. Şi totuşi, există copii
care Îl roagă pe Dumnezeu să le trimită asemenea jocuri...). Încearcă să îţi dai seama că tot ceea ce facem
are urmări în viitor: bune sau rele.
Ţi-am scris această scrisoare pentru a-ţi oferi şi o altă imagine a Crăciunului. Scrisoarea mea se apro-
pie de sfârşit. Se termină brusc, pentru că nu am scris tot ce aveam să îţi scriu. Poate că îţi voi scrie din
nou la anul. Şi atunci îţi voi scrie mai mult.
Ţine minte că vei creşte. Vrei sau nu, vei ajunge un om mare. Şi atunci se va vedea dacă felul în care ai
petrecut Crăciunul I-a plăcut lui Dumnezeu sau nu. Cred că la slujba Naşterii Domnului vei veni, aşa cum
vin mulţi copii. Dar nu e de ajuns. Crăciunul ţine mai mult de două ore...

10
 VALENTIN GOGESCU

TREI CRAI DE LA RĂSĂRIT

Piesă în trei acte

PERSONAJELE:

BALTAZAR, crai
MELHIOR, crai
GAŞPAR, crai
GAVRIIL, arhanghel
NATAN, păstor
ABIRON, păstor
ABIUD, păstor,
IROD, regele Iudeei
STRATIOT, soldat
JUSTUS, general la curtea lui Irod
OZIA, mare preot la templu
RAHILA, femeie din popor
MIRIAM, femeie din popor
IUDITA, femeie din popor
BARTIMEU, şchiop

_ 11
 ACTUL I

La răscruce de drumuri aşteaptă unul dintre magi. Alături de el, cortul este pregătit pentru a găzdui
călători. În spate, dealuri. Deasupra stă o stea. În dreapta se văd nişte oi. Hainele magilor sunt specifice
ţărilor de unde aceştia vin: Baltazar din Egipt, Melhior din India, Gaşpar din Grecia.

SCENA I
(Baltazar, Melhior, Gaşpar)
Baltazar (singur):
Vor veni aceia oare
Despre care mi s-a spus?
Oare Dumnezeu i-aduce
Cum pe mine m-a adus?

De un ceas mă uit în zare,

De un ceas aştept să-i văd,
De ce nu mai am răbdare?
S-o-ntâmpla vreun prăpăd?

Oameni buni trăiesc aicea,

Dar stăpânul lor e crunt.
Seamănă doar spaimă-n ţară,
Mai bine să nu-l înfrunt...

Melhior (intră încet, obosit de drum):

Pace ţie, frate, care
Pe Dumnezeu preamăreşti,
Şi din lumea asta-ntreagă
Spre El azi călătoreşti!

Baltazar:
Numai Dumnezeu e mare
Mare e şi mila Lui.
Noi o să-I dăm ascultare,
Ne-om supune Domnului.

Melhior:
Fericirea este plata
Pentru cei care-L cinstesc,
Şi voiesc în orice faptă
Să-I slujească, şi-L măresc.
(intră Gaşpar)

Dar iată că drumul aduce

De prin alte depărtări
Alt rege care-i condus
De aceeaşi stea din zări.

Gaşpar:

_ 12
 Pace vouă, crai puternici
Bine v-am găsit acum.
Nu credeam că steaua sfântă
Va uni al nostru drum.

Facă-se de-aci-nainte
Voia sfântă a Domnului,
Căuta-vom în cuvinte
Să slăvim numele Lui.

Baltazar:
Duhul m-a adus aicea
Mai întâi, deci, mă lăsaţi
Să vă găzduiesc în corturi.
Azi, aicea înnoptaţi!

Dar cum ştiu că cel ce vine

De pe drum e şi flămând,
Iată, veţi mânca cu mine!
V-aşezaţi, vă rog, pe rând.

(Se aşază. Baltazar scoate trei pâinişoare pe care le pune pe un prosop)

Să cunoaştem fiecare
Nume, rang, ce-am părăsit;
La o singură chemare,
Către Domnul am venit.

Gaşpar:
Mai întâi eu iau cuvântul,
Şi vă cer să mă iertaţi,
Dacă voi să fiu eu primul
Pe care să-l ascultaţi.

Nici măcar nu ştiu de unde

Ar trebui să vorbesc,
M-ascultaţi, vă rog! Acuma
Încep să vă povestesc.

Vă spun că nu-s încă sigur

Şi nu pot să înţeleg.
Am plecat de zile multe.
Taina nu pot s-o dezleg...

Ştiu doar că-s chemat de Domnul,

Voia Sa să o-mplinesc.
Şi nimic în lumea asta
Mai fierbinte nu-mi doresc!

Ţara mea este Elada,

Nici nu ştiu cum am plecat,
Aşteptând, şi zi şi noapte,
Un semn de la cer lăsat.

_ 13
 Muntele acela falnic
Stă mereu cu fruntea-n nori.
Mulţi zic că, acolo, zeii
Stau ascunşi de muritori.

Multă vreme prin coclauri

Rătăcit-am după ei,
Nemâncat şi fără apă,
N-am văzut urmă de zei!

Atunci am găsit o grotă

Unde zilnic m-am rugat
Să cunosc sau să descopăr
Zeul cel adevărat.

Şi-am cerut pentru credinţă

Din cer să coboare semn,
Să îmi fie scut în rugă,
Veşnic să-mi fie îndemn...

Melhior:
Şi cum ţi-a răspuns? Primit-ai
Vreun semn tainic de la zei.
Ia, spune-ne, frate Gaşpar,
L-ai găsit pe Dumnezeu?

Gaşpar:
Cum stăteam privind în zare
Am văzut un om beteag,
Ce vroia să treac-o stâncă
Ce-nchidea un biet drumeag.

M-am gândit să-l iau la mine,

Să-l ajut, să văd ce vrea.
Cum de s-a urcat în munte,
Pe acolo ce căta?

El, ce credeţi că îmi spuse:

Că se-nchină unui zeu
Care este viu, vorbeşte
Şi e mare: Dumnezeu!

L-am crezut şi mare milă

La Dumnezeu am găsit,
Căci, nu după multă vreme,
El mi S-a descoperit:

Am văzut o stea frumoasă

Cum deasupră-mi s-a oprit.
Frica m-a cuprins atuncea
Şi un glas am auzit:

„Cale bună astă dată

Ai ales şi ai găsit.
_ 14
 Domnul Cel Prea Sfânt, în taină,
Azi ţi S-a descoperit.
Vei pleca la drum departe;
Pe alţi doi vei întâlni.
Şi pe Fiul Domnului
Într-o iesle-L veţi găsi.

Mergi, întâmpină-i pe-aceia

Cu care ai să te-nchini,
Steaua-ţi va fi călăuză
Şi prin ploaie şi prin spini.”

(tac)

Melhior:
Eu sunt Melhior, brahmanul.
India e ţara mea.
Am plecat chemat de Domnul,
Vreau să fac doar voia Sa.

Eu crescut-am printre temple,

Multe cărţi sfinte-am citit,
Dar simţeam în suflet golul
Şi ştiam că n-am găsit

Acea dulce-nţelepciune
Ce mă va elibera.
Căutând prin cărţi, găsit-am
Chiar în biblioteca mea.

Printre sutele de suluri

Ce le-aveam strânse-ntr-un loc,
Una veche, prăfuită,
Ce purta vorbe de foc.

Un iudeu mi-o dăruise,

Şi curând uitai de ea,
Iar acum descoperisem
Slova care mă uimea.

Căci dacă ştiam din templu

Că-n văzduh sunt zeci de zei,
Am descoperit într-însa
Că sunt falşi şi sunt mişei...

Am descoperit profeţii
Şi pe Unul Dumnezeu
Care veşnic ne-ocroteşte,
Care e cu noi mereu.

Din acel moment, doar cartea

Asta am citit, şi chiar
Am plecat din templul unde
Pierdusem vremea-n zadar.
_ 15
 Lângă Gange-am stat o vreme.
Şi în carte-am găsit
Rânduri ce vesteau că omul
Va fi grabnic mântuit.

Apăsat şi zi şi noapte
De singurătatea grea,
Am strigat la cer cu lacrimi:
„Unde-i mântuirea mea?”

Atunci noaptea mă cuprinse

Şi văzui o stea lucind
Chiar deasupră-mi. Şi, deodată,
Auzii un glas rostind:

„Steaua-ţi va fi călăuză.
Să porneşti ca să te-nchini,
Într-o ţară-ndepărtată,
Dumnezeieştii lumini.”

Baltazar:
Dacă mai aveţi răbdare,
Vă voi spune cine-s eu:
Ca şi voi, sunt mag în ţara-mi
Şi-L caut pe Dumnezeu.

Baltazar este-al meu nume,

Şi din Egipt am pornit,
Steaua m-a condus prin lume
Şi aicea v-am găsit.

Eu am venerat pisica,
Boul Apis şi pe soare,
Şi mi-am dat la urmă seama
Că-s, ca toate, trecătoare.

Căutând în piramide,
Am văzut cioplit în piatră
Un om luminos la faţă
Ce din apă se deşteaptă.

Am citit viaţa lui Moise

Şi am vrut să mă închin
Dumnezeului de care
Totdeauna-am fost străin.

Când stăteam la rugăciune

Un cutremur s-a pornit
Şi-un glas puternic din ceruri
Către mine a grăit:

„Baltazare, Baltazare,
Tu îndată să porneşti.
_ 16
 Alţi doi magi din lumea largă
Pe cale o să-ntâlneşti.

Cu aceia tu te-nchină
Pruncului ce S-a născut
Într-o peşteră-n Iudeea,
În ţinut necunoscut. (ridicându-se)

Haideţi fraţilor să mergem,

Pe Mesia să-L găsim,
Şi aşa cum se cuvine
Daruri să Îi dăruim. (ies)

_ 17
 SCENA II
(aceiaşi, Natan, Abiron, Abiud, Gavriil, Justus)
(Corul cântă colinda Mărire-ntru cele nalte...
Intră păstorii)

Natan:
Abiroane, ia ascultă
Glas din ceruri cum coboară!
Tot văzduhu-i plin de cânturi,
Numai îngeri ne-nconjoară.

Abiron:
Îi văzui, Natane, iată-i,
Plin e cerul şi oriunde
Poţi privi, sunt oşti de îngeri,
Cerul nu se mai ascunde.

(către Abiud, care doarme în picioare, rezemat în bâtă):

Abiud, te scoală iute!
Haide, cum poţi să visezi?
Tu n-auzi? Mai lasă somnul!
Uită-te şi o să vezi!

Abiud:
Eu nu-s vrednic! Pe aceia
Nu-i aud, nici nu-i zăresc,
Poate-s năluciri. Zadarnic
Mă-ndemnaţi voi să privesc.

Natan:
Abiude, Abiude,
Nu fi surd, ascultă bine,
O s-auzi corul de îngeri
Uită-te şi-apoi ne spune

De avem sau nu dreptate

Când voim să ne-nchinăm.
Nu degeaba vrem spre ceruri
Ochii să ni-i îndreptăm.

Abiud (se uită spre cer mirat):

Măi, dar voi aveţi dreptate!
Uite, văd, sunt peste tot!
Ce-or cânta, ce-or spune-acolo?
Să-i aud, eu nu prea pot.

Gavriil:
Sunt trimis la voi din ceruri
Gavriil eu mă numesc.
Sunt Arhanghel printre îngeri
Şi pe Domnul preamăresc.

_ 18
 Acum S-a născut Mesia,
Mergeţi, dar, să Îl slăviţi.
Lăsaţi turma-n grija noastră,
Şi la peşteră v-opriţi.

Plata voastră este-n ceruri,

Căci aţi fost aleşi de sus
Ca-n umila voastră grotă
Să Se nască, azi, Iisus.

Hai, fugiţi, în calea voastră,

Veţi vedea, o să-ntâlniţi
Trei magi ce din Răsărituri
La-nchinare sunt veniţi.

Voi s-aveţi grijă de dânşii,

Să le spuneţi că Irod
Îi şi caută prin ţară
Pregătindu-le prăpăd.

Corul cântă colinda Trei păstori.

(Păstorii pleacă şi se întâlnesc cu magii).

Natan:
Pace vouă, crai puternici
Ce-aţi venit din Răsărit
În aceste locuri sfinte
Către Domnul preamărit.

Dacă vreţi s-ajungeţi iute

Colo unde S-a născut,
După noi veniţi în taină:
Drumul ne e cunoscut.

Baltazar:
Mulţumim de-atâta grijă,
Prea cinstiţilor păstori,
Mare ne este mirarea
Cum de ne-aţi aflat în zori?

Cum de ştiţi unde ne ducem,

Cum vi s-a descoperit?
Care este semnul vostru
După care aţi venit?

Abiron:
Înger sfânt, în astă noapte,
În câmp ni s-a arătat,
Vestindu-ne că Se naşte
Mesia cel aşteptat.

Abiud:
Vezi, ieşit-a o poruncă:
Orice om va să se scrie
_ 19
 În cetatea lui, căci Cezar
Vrea-n a lui împărăţie

Să ştie câţi oameni are,

Câţi stăpâni şi câţi supuşi,
Câţi stau acasă, la vatră,
Şi câţi sunt la oaste duşi.

Astfel, deunăzi, sosit-a

O familie la noi,
Să ne ceară găzduire,
Plină de griji, de nevoi.

Căci cetatea toată-i plină

De lumea care-a venit.
Forfotă e pretutindeni
Şi gazdă n-au mai găsit!

Noi, văzând-o pe femeie

Că este însărcinată,
Milă ne-am făcut cu dânsa
Şi-n peşteră a fost lăsată.

N-am ştiut însă că este

Cea care avea să nască
Pe Hristos-Domnul din ceruri,
Căci n-a vrut să ne vestească.

Natan:
Despre ea ne spun proorocii
Că Fecioară s-a aflat,
Chiar de a născut pe Domnul
Ce-n lume S-a arătat.

Melhior:
Noi cunoaştem proorocia
Ce ne-ai spus, dar tot nu ştim
Cum de aţi aflat acuma
Că la peşteră venim.

Abiron:
Iată, îngerul acela
Ce de toate ne-a vorbit,
Ne-a mai spus să aveţi grijă
Căci Irod v-a urmărit.

Oho, el deja vă ştie

Că sunteţi în ţara sa,
Şi-a pus gărzile prin sate
Să vă prindă de-ar putea.

Gaşpar:
Cine e Irod acesta
Despre care ne vorbeşti?
_ 20
 Ce putere are-n ţară?
Poţi tu să ne lămureşti?

Natan:
Of, Irod este crud rege,
Mai bine să vă feriţi.
Încercaţi în drumul vostru
Pe el să îl ocoliţi. (apar gărzile)

Justus:
V-am găsit! De când vă caut!
Regele meu v-a chemat
Să veniţi la curte-n grabă.
Hai! V-aşteaptă la palat.

Baltazar:
Noi voiam în altă parte
Să ne ducem. Nu putem
Să îndeplinim dorinţa
Regelui; deşi mă tem

Că mâhnirea l-o cuprinde

Când va şti că nu venim;
Voia Domnului acuma
Mai întâi o-nfăptuim.

Justus:
De nu respectaţi porunca
Trebuie să v-arestez.
Veţi veni acum cu mine
Lui să vă încredinţez.

Vă opuneţi? Eu cu forţa
Vă voi duce la palat.
Ca să îi daţi socoteală
De ceea ce s-a-ntâmplat. (ies)

Corul cântă colinda O pricină minunată...

_ 21
 ACTUL II
În palatul lui Irod; regele aşteaptă magii; lângă el un ostaş care ţine în mână o suliţă.

SCENA I
(Irod, magii, Stratiot, Justus)

Irod (viclean):
O, ce feţe minunate!
Ce statură, şi ce port!
Pe lângă-a voastre palate
Casa mea poate-i un cort!

Cum se face că-n cetate

Şi în ţară mi-aţi venit,
Făr-a vă gândi cu mine
Mai întâi să fi prânzit?

Eu sunt bucuros de oaspeţi

Şi regeşte îi primesc
Pe acei ce-mi sunt prieteni,
Totdeauna-i preţuiesc!

Baltazar:
O, rege scump al Iudeei,
Între despoţi preacinstit
Să ne înfăţişăm degrabă,
Iată noi n-am îndrăznit.

Irod:
Care este neamul vostru?
Din ce ţară aţi plecat?
Oare ce v-a pus pe drumuri?
Vreau să ştiu ce s-a-ntâmplat!

Gaşpar:
Ia, mărite, după astre
Ne-am tot luat şi am ajuns
Până aicea, în cetate
Unde steaua s-a ascuns.

India, Egipt, Elada,

Ne sunt patrii. Şi-am plecat
Către-această ţară sfântă
Unde Domnul S-a-ntrupat.

Căci ni s-a vestit din ceruri,

Că aici mare Împărat
Se va naşte printre oameni
Să îi scape din păcat.

_ 22
Melhior:
Am venit şi noi cu daruri
La Dânsul să ne-nchinăm;
Să luăm binecuvântare,
Lângă El un pic să stăm...

Astfel eu i-aduc tămâie,

Gaşpar smirnă, Baltazar
Din tot aurul din lume
I-a adus puţin în dar.

Irod (mânios):
Crai netrebnici, fără minte!
Spuneţi-mi, cum aţi crezut
Că puteţi intra în ţară
Fără să vă fi văzut?

Baltazar:
Nu te supăra, o, rege,
Nu am vrut să te jignim.
Iată-ne, supuşi, iertare
Să îţi cerem îndrăznim.

Irod:
Ce iertare? Vai, sărmanii
Nu ştiţi cu cine v-aţi pus!
N-aţi aflat cum eu în luptă
Orice duşman am răpus?

Credeţi că mă-ncurc acuma

De un prunc pe care voi
Îl vreţi rege. Ce speraţi?
Să ajung eu în nevoi?

Nu, un singur rege este-n

Astă ţară şi va fi!
Că nu vorba, ci puterea
Pe mine m-o sprijini!

Ce veniţi să spuneţi lumii?

Că nou stăpân S-a născut,
Când eu sunt spiţă de despot,
În neam, El regi a avut?

Baltazar:
Ce tot spui, Iroade, ce crezi,
Că acestea nu le ştim?
Să nu crezi că ne e teamă
Să îţi spunem ce gândim!

Ce tot spui, că ai putere?

Că te tragi din neam de rege?
Crezi că noi nu ştim că ţara
O conduci fără de lege?
_ 23
 De îţi place sau nu-ţi place
Că aicea S-a născut
Un nou rege, nu ne pasă.
De nu-ţi vesteam, n-ai fi ştiut.

Irod:
O, voi nu ştiţi ce v-aşteaptă,
De-mi vorbiţi mie aşa!
Sunt stăpânul vieţii voastre
Scăpare nu veţi avea.

Melhior:
Ţi-am mai spus că nu ne temem,
Orice putere-ai avea.

Nu ne poţi atinge-un deget

Dacă Dumnezeu nu vrea.

Gaşpar:
Deşi te consideri rege,
Cel Ce S-a născut acum
Îţi va lua iute coroana,
Palatu-ţi va face scrum.

Şi ştii cum te va învinge?

Cu-ajutor dumnezeiesc!
Iar acum, dă-te de-o parte
Nu vreau să mă necăjesc.

Rege, noi plecăm acum

Căci voim să ne-nchinăm!
Nu mai pierdem vremea, iute
Degrabă spre El plecăm.

Irod:
Destul, destul. Blasfemia
Nu voiesc s-o mai ascult,
Stratiot, închide-i iute,
Căci m-au supărat prea mult.

(magii ies mânaţi de la spate de ostaşi; Irod se frământă şi urlă)

Irod (urlând):
Justus, general destoinic,
Unde eşti? Să mă ajuţi!
Vino repede la mine
Am nevoie să m-asculţi!

Justus!...Justus...! (intră soldatul)

_ 24
Stratiot:
Gata, i-am închis, Stăpâne
După cum mi-ai poruncit.
În temniţa cea mai rece
Drumul lor a luat sfârşit.

Irod:
Bine, vezi, te rog, acuma
Justus, unde e? Căci vreau
Să mă sfătuiesc cu dânsul
Nu am linişte să stau...
(soldatul vrea să iasă, intră Justus)

Justus:
Mă supun Măriei Tale.
Mi se pare, m-ai strigat?
Sau auzul meu netrebnic,
Şi-astă dată m-a-nşelat?

Irod:
Generale, generale,
Chiar dac-ai îmbătrânit,

Am încredere în tine;
Te-am chemat, căci eu cumplit

Ei, m-am supărat acuma

Pe-acei magi ce-s călători
Şi colindă a mea ţară
De cu seară până-n zori.

Crezi că-i vreun complot la curte?

Ştii, ei caută-ne-ncetat
Un rege născut aicea
De care eu n-am aflat.

Justus:
O, duci gândul prea departe!
Ai uitat că te veghez?
Tot ce mişcă în cetate
Pot să ştiu, te-ncredinţez!

Irod:
Justus, te rog mult să afli
Ce mi-au spus... e adevărat?

De curând în ţara asta

S-a născut alt împărat?

Ce mă sfătuieşti cu magii?
Să-i bat sau să-i ispitesc
Până când mi-or spune unde
S-a născut? Vreau să-L găsesc!

_ 25
Justus:
Poţi să faci ce vrei cu dânşii,
Oricum n-au oştiri cu ei,
Poţi să-i dai la chinuri grele
Ca pe orişice mişei.

Eu cred, însă, că blândeţea

Este arma cea mai bună,
Doar vorbind cu viclenie
Poţi să-i faci uşor să-ţi spună.

Irod:
Ai dreptate generale!
Imediat îi voi chema;

Unde S-a născut vreun rege

O să vezi că voi afla...

_ 26
 SCENA II
(Irod, Stratiot şi magii)

Irod:
Stratioate, fugi degrabă,
Adu magii înapoi,
Îi voi ispiti într-altfel,
Nu prin chinuri şi nevoi.
(Stratiot iese şi vine cu magii)

Cinstiţi crai, îmi cer iertare

Eu aş vrea să m-ajutaţi
Să vă liberez acuma
Căci sunt bun, să nu uitaţi!

Baltazar:
Şi ce-ai vrea, rege Iroade?
Cum să facem să scăpăm
De-nchisoarea ta cea cruntă?
Spune-ne, te ascultăm!

Irod:
Cum, încă nu ştiţi? E simplu:
Să-mi spuneţi unde-i ascuns
Noul rege, zis Mesia,
Asta-mi este de ajuns.

Baltazar:
Cum să-ţi spunem luminate,
Când în temniţă am stat?
Căci acolo-n bezna groasă
Steaua nu s-a arătat!

Melhior:
Ea ne conducea spre locul
Unde pruncul S-a născut.
Dar cum? Să-L găseşti pe-Acela,
Singur, tu nu ai putut?

Gaşpar:
Chiar de-am şti, noi nu ţi-am spune.
Deci ia-ţi gândul... n-o să poţi...
Vreun cuvânt despre Acela
De la noi nu o să scoţi.

Irod:
Prost vorbiţi, luaţi bine seama
Ce cuvinte folosiţi,
Dacă vă e dragă viaţa.
De nu vreţi să putreziţi

În temniţa-ntunecoasă,
Bine-ar fi să vă gândiţi.
Dacă m-ascultaţi, fiţi siguri
_ 27
 Libertatea dobândiţi.

Gaşpar:
O, Iroade, amăgire
Este tot ce ne grăieşti.
Îţi e teamă! Doar se vede
C-abia poţi să mai vorbeşti!

Ţi se vede-n ochi o spaimă:

Presimţirea c-o să mori
Şi-o să pierzi şi rang şi nume
Şi palate şi comori...

Irod:
Vreţi să-mi încercaţi răbdarea?
Voi de moarte îmi grăiţi?
Luaţi aminte: cu o vorbă
Moartea sigur dobândiţi!

Acum viaţa voastr-atârnă

De cuvântul meu, să ştiţi!
De aceea vă supuneţi,
Nu vă mai împotriviţi!
(aparte):

Am atâta treabă! Ţara

Mă cheamă să-mplinesc
Datoria mea de rege:
Şi pe prunc să Îl găsesc.

Melhior:
Nu-ţi spunem! Şi ţine minte
Că e Fiu de Dumnezeu;
Toate-oştile din lume
Nu-I pot face nici un rău!

Irod (viclean, mieros):

Vai, dar cum aţi putut crede
Că aş vrea să-I fac vre-un rău?
Tot încerc să aflu unde-i,
Să pot să mă-nchin şi eu!

Fiţi atenţi: vă dau poruncă,

Acum că m-aţi înţeles,
Iute să-l găsiţi, oriunde-i.
Cum, la drum nu aţi purces?

Să veniţi să-mi daţi de ştire

Unde-aflaţi că S-a născut,
Să mă-nchin acestui rege
Ce în lume-a apărut.

Căci nu pot să stau deoparte

Dacă ştiu că Dumnezeu
_ 28
 Îl ajută, Îl păzeşte.
Trebuie să-L văd şi eu! (magii pleacă, aparte)

Ce se amăgesc, sărmanii!
Abia aştept să-L găsesc,
Să-L omor, să-L uit degrabă,
Şi în pace să domnesc.

_ 29
 ACTUL III
Aceeaşi încăpere la palat

SCENA I
(Irod, Stratiot, Justus, Ozia)

Irod (Se frământă, este foarte nervos):

Nu vin ticăloşii aceia,
Mai bine îi omoram!
Şi acum, în clipa asta,
Mai puţin mă frământam.

Mare frică mă cuprinde

Că poporul va afla.
Zvonul despre noul rege
Sigur îl va răscula.

Of, ce ştie plebea asta?

Doar să judece, să ceară:
Să nu mai plătească birul,
Pe duşman să-l dea afară...

Poţi să faci ceva când Roma

Îţi comandă? Când îţi cere
Aur, multe giuvaeruri,
Şi-ţi dă vorbe efemere?

Stratioate!... Stratioate!...
Fugi, cheamă-l pe general...
Şi pe-arhiereu degrabă,
Scoate-l iute din altar!

(Stratiot iese pentru puţin timp; Irod se plimbă neliniştit; intră cei chemaţi)

Irod (către Justus):

Ce să fac? Vai, generale!
Ce să fac, că nu mai vin
Magii aceia? Crai făţarnici!
Inima mi-e doar venin!

Nici nu ştiu ce fel de vorbe

Vreau să spun. Sunt tulburat
Căci nu pot găsi în ţară
Pe Cel Ce Se vrea-mpărat...

(către Ozia):
Ce să fac, cinstit părinte?
Tu, ce Legea o ştii toată.
Poate-mi dai un sfat. Cu-o vorbă
Mi-aduci liniştea îndată.

_ 30
Justus:
Nu te văita, Iroade!
Doar muierea plânge-aşa.
Ce, nu eşti stăpân în ţară?
Ce, porunci tu nu poţi da?

Ia dă-mi voie ca la oaste

Eu porunca să-ţi vestesc.
Şi, din munte până-n vale,
Pruncii toţi să ţi-i jertfesc!

Ia gândeşte-te: să moară
Toţi de la doi ani în jos.
Crezi că ar putea să scape
Regele-Acela... Hristos?

Irod (se luminează):

Vorbă înţeleaptă, Justus,
Tu acuma mi-ai grăit;
Nici n-am dat încă porunca
Şi parcă m-am liniştit.

Ozia:
O, Stăpâne ce ispită
Generalul ţi-a adus!
Tu eşti rege-n astă ţară.
Nu te mai lăsa condus!

Ce crezi? Dacă Pruncul Cela

E-ocrotit de Dumnezeu,
Nu poate scăpa din asta?
Tu n-auzi? E ca un zeu!

Irod:
Taci, tu n-ai putea acuma
Sfat mai bun ca el să-mi dai.
Înţelege că degeaba
Pe lângă mine mai stai.

Ozia:
O, stăpâne, fie-ţi milă
De atâţia copii acum.
Tu ştii, doamne, că n-au vină!
Ştii că nu îţi stau în drum!

Nu-i păcat să moară pruncii

Ce oştirea-ţi pregătesc?
Ei vor fi tăria ţării!
Doar la asta mă gândesc!

Irod:
Tu crezi că vreau gândul putred
Să-l aud? Să cumpănesc?
Justus, du-te, dă poruncă:
_ 31
 Pe toţi pruncii prăpădesc!

Vezi, să nu rămână casă

În care să nu intraţi.
Şi cu moartea cea mai crudă
Pământul îl semănaţi...

Iar, voi, Justus, fără milă

Sângele lor să-l vărsaţi.
Asta e singura cale
Ţara noastră s-o salvaţi.

(ţipă):
Iar pe magii cei netrebnici
De-i găsiţi pe undeva,
Să-i închideţi, ca să ştie
Că-n împărăţia mea

Nu e loc de-nşelăciune.
Nu pot ei să-şi bată joc
De un rege care-n viaţă
N-a avut decât noroc!

_ 32
 SCENA II
(Irod, Stratiot, Rahila, Miriam, Iudita)
(Se aud glasuri ce se ceartă şi tropote.)

Irod:
Stratioate, ce să fie
Zarva pe care-o aud?
Porţile nu sunt închise?
Se-aud oameni care fug!

(Rahila, Miriam şi Iudita vor să intre; Stratiot încearcă să le oprească)

Rahila:
Lasă-ne, slugă vicleană
De nu, ochii-o să ţi-i scot!
Cu Irod cel ucigaş
Vreau pe loc să mă socot...

Irod:
Lasă, Stratiot, să vadă
Tot poporul cum că eu...

Iudita:
Cum că tu, prea mârşav rege,
Ai uitat de Dumnezeu!

Irod:
Cum vorbiţi? Dar nu se cade...
Sunt obişnuit ca voi...

Miriam:
Eşti obişnuit cu crima,
Nu simţi lipsuri, nici nevoi!

Rahila:
Doar nu crezi că vrem dreptate
Noi la tine să găsim.
Şi când mor pruncii-n Iudeea
Sufletul ţi-e tot hain.

Ne sunt vinovaţi copiii

De soldaţii îi ucid?
Spune-ne, tâlhar nemernic,
Spune-ne, rege perfid!

Irod:
Ia staţi! Voi v-aprindeţi iute.
Ştiţi ce greu este să fii
Rege în ţară străină?
Să omori pe ai tăi fii?

_ 33
 Parcă mie greu nu-mi este
Să văd că acum jertfesc
Toată floarea ţării mele?
Să văd mame cum jelesc?

Miriam:
Spui că-i greu? Ştii tu ce-i aia?
Iată, glas nu mai avem
Să jelim acum toţi pruncii.
De durere noi cădem...

Irod:
Mândre să fiţi de-astă faptă!
Pruncii voştri sunt eroi.
Neamul pururi mulţumeşte
Celor ce-s născuţi din voi.

Miriam, Rahila, Iudita:

Iroade, rău împărate,
Te-ai umplut azi de păcate
Ce nu-ţi vor mai fi iertate
De-i fugi în orice parte.

Să-mi asculte Dumnezeu

Blestemul ăsta al meu:
De viu tu să putrezeşti,
Scăpare să nu găseşti,

În pat să te perpeleşti,
Pielea să ţi-o jupuieşti.
Sufletul să-ţi fie iad,
Niciodată păcii vad.

Fiii să ţi-i vezi cum mor

Când vor fi mai mândri, dor
De ei crunt să te-apuce,
Să-i caţi în orice răscruce...

Orbirea să te cuprindă
Frica morţii să se-ntindă,
Nimica să nu te-mbune.
Rele-n tine să se-adune!

Irod:
Stratioate, fugi, le-nchide!
Le omoară! Sunt nebune,...

Stratiot:
Împărate, suferinţa
Şi durerea le doboară.
Nu-s nebune, -s tulburate,
Şi-au văzut pruncii cum mor...
Lasă-le în plata sorţii,
Nu lua-n seamă al lor dor.
_ 34
 Cred, de-asemeni, că e bine
Şi pe crai să-i slobozeşti.
Înţelept, în felul ăsta,
Ţara de război păzeşti.

Irod:
Fie cum vrei, Stratioate,
De-acum nimic nu-mi pasă,
Sunt puţin mâhnit, vezi bine
Glasul mamelor m-apasă...
(iese Irod; Stratiot merge şi-i aduce pe magi)

_ 35
 SCENA III
(Stratiot, magii, Bartimeu)

Stratiot:
Crailor, să-mi daţi iertare
C-adineauri v-am închis,
Dar porunca e poruncă
Şi înscrisul e înscris.

Iată, vă eliberează
Irod, regele tiran,
Pe care-l slujesc aicea
De mai bine de un an.

Să iertaţi că îndrăzneală
Am la voi şi că vă rog
Să vorbiţi cu-al vostru Rege
Să mă ierte, căci zălog

Mă pun că-I slujesc de-a pururi.

De tiran m-am săturat.
Multor prunci de astă dată
Irod viaţa le-a curmat.

Baltazar:
Stratioate, Stratioate,
Tu poţi să-I slujeşti oricând:
Fii smerit, ai bunătate,
Totdeauna să fii blând.

Regele născut acuma

E Fiul lui Dumnezeu,
Mântuirea o aduce
Pentru-ntreg poporul Său.

(intră Bartimeu sprijinindu-se într-o cârjă)

Bartimeu:
Fraţilor, vă văd cu mare
Bucurie, căci doar voi
Veţi putea din aste chinuri,
De dureri şi de nevoi,

Să scăpaţi pe păcătosul
Ce atât v-a căutat
Prin oraşe şi prin sate
Până, iată, v-a aflat...

_ 36
 Auzit-am că Mesia
S-a născut aici, la noi,
Şi vă caut să mă duceţi
Să mă-nchin, aşa cum voi,

Închinatu-v-aţi la Dânsul.
Eu voiesc ca să Îi cer
Să mă vindece de boală,
Să nu mă mai simt stingher...

Baltazar:
O, sărmane, ai răbdare.
Sigur te va vindeca
Când aici se va întoarce
Din călătoria Sa.

Acum în Egipt se duce.

A scăpat din crud măcel.
Fii sigur că mântuirea
Nu-ţi va fi decât prin El.

(către Gaşpar şi Melhior):

Fraţilor, haideţi cu mine
Pe Hristos noi să-L urmăm.
Către ţara mea Se-ndreaptă,
Hai să I ne-alăturăm!

(ies toţi, se trage cortina)

SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ!

_ 37
 BUCURIILE CRĂCIUNULUI
Scrisoare către „oamenii mari”
Danion Vasile

Încep această scrisoare despre Crăciun mărturisind ceea ce toţi creştinii adeveresc la prăznuirea
Sfintelor Paşti: „Hristos a Înviat!”
Aceste cuvinte se spun primăvara, şi nu iarna: ştiu şi eu asta. Atunci de ce răstorn ordinea firească a
lucrurilor?
Stimaţi părinţi (aş vrea să vă spun „iubiţi părinţi”, dar deoarece nu ne cunoaştem folosesc o formulă
sobră), vă scrie un profesor de religie. Vă scriu pentru că am simţit nevoia să vă vorbesc în repetate rân-
duri. Am fost profesor de religie la o şcoală generală, la o şcoală postliceală, şi mai nou ţin ore la o grădi-
niţă creştină: am avut ocazia să cunosc un număr foarte mare de copii, de la trei până la peste douăzeci de
ani, şi prin intermediul copiilor, mai mult sau mai puţin, i-am cunoscut şi pe unii părinţi.
Încep scrisoarea despre Crăciun cu cuvintele care îmi sunt foarte dragi: „Hristos a Înviat!”. Şi cred
că părinţii creştini înţeleg de ce, şi poate chiar răspund în gândul lor: „Adevărat a Înviat!”
Lumea de astăzi fuge de Învierea lui Hristos, lumea de astăzi, care stă sub semnul păcatului şi al
apostaziei, vrea să păstreze din credinţa creştină numai un ambalaj superficial, care să dea impresia că lu-
crurile merg în direcţia bună. Încetul cu încetul, pe măsură ce tot ce e curat şi sfânt e izgonit din această
lume, se va renunţa şi la acest ambalaj „de anticariat”.
E trist că Naşterea Domnului s-a transformat din pricină a bucuriei de Crăciun în pretext al bucurii-
lor de Crăciun. Adică sub masca unei sărbători duhovniceşti, oamenii îşi fac cele mai ciudate pofte, îşi
împlinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul că mulţi comercianţi americani au renunţat să nu-
mească Crăciunul cu denumirea tradiţională, „Christmas”, numindu-l mai nou „X-mas”... E mult mai po-
trivit numele de „X”-mas decât numele de „Crăciun”. De Crăciun nu ar trebui să se facă petreceri destră-
bălate. Şi totuşi se fac. De Crăciun nu ar trebui ca oamenii să mănânce peste măsură, şi totuşi o fac.
„Dar în zilele de Crăciun nu sunt plinele spitalele de oameni care au mâncat până li s-a făcut rău, de
creştini care de bucurie că s-a terminat postul au mâncat mai mult decât mănâncă păgânii la praznicele
lor?”
Aceia nu sunt creştini decât cu numele. Aceia nu au postit decât de formă. Credinţa creştină nu ţine
numai cât e postul. Cine e creştin, e creştin şi în posturi, şi în afara posturilor. E creştin tot timpul. Şi creş-
tinul e cumpătat nu numai în post, ci tot timpul. Creştinul e de fapt într-un post continuu, care ţine până la
sfârşitul vieţii pământeşti. Aceasta nu înseamnă că el nu ştie să se bucure de bunătăţile pe care le primeşte
de la Dumnezeu. Ştie să se bucure, dar păstrează măsura în toate. Ştie să se bucure, şi Îi mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru ele. Dar nu se lasă robit de ele. Nu se lasă dominat de ele.
Creştinii pentru care sfârşitul postului înseamnă începutul desfrâului nu sunt creştini. Da, sunt oa-
meni care după ce au postit tot postul o ţin până la Bobotează numai în chefuri, numai în beţii. Dar aceşti
oameni nu sunt creştini.
Aceşti oameni sărbătoresc „X-mas-ul”.
În scrisoarea de faţă voi încerca să vă arăt cât de diferit este Crăciunul de „X-mas”, şi să vă rog să îi
învăţaţi pe copiii voştri să nu confunde cele două momente, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, se
suprapun.
Cel mai simplu mod de a diferenţia cele două sărbători este stabilirea legăturii lor cu Hristos, Fiul
lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Şi, pentru a uşura această diferenţiere, vom
porni de la faptul că Hristos, Pruncul din staulul Betleemului, este Acelaşi Hristos care a fost răstignit de
oamenii pe care i-a iubit, şi Acelaşi Hristos care a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând.
Acest adevăr nu este prea comod. Pe cât de simplu este să consideri Crăciunul ca evocare a naşterii
unui prunc într-un staul, prunc care a devenit un mare învăţător al omenirii, chiar cel mai mare învăţător,
pe atât de greu este să recunoşti că Pruncul este Mântuitorul care a primit a Se răstigni pentru păcatele
noastre, Mântuitorul care a Înviat pentru a ne pregăti nouă locaşuri cereşti.

38
 Cei care vor să separe Pruncul născut de Fecioara Maria, de Hristosul cel Înviat din morţi, încearcă
să ucidă Crăciunul. Se aseamănă lui Irod care, pentru a-l ucide pe Mesia, a dat ordin să fie omorâţi cei
paisprezece mii de prunci.
Cine se simte stânjenit auzind de Crăciun cuvintele „Hristos a Înviat!” dovedeşte că sărbătoarea sa
nu are nimic în comun cu Hristos.
Sunt conştient de faptul că ideile pe care le pun pe hârtie pot părea ridicole, că reprezintă un fir de
praf pe balanţa care, la celălalt capăt, poartă tonele de reclame la casetofoane, aparate de epilat, anticon-
cepţionale, excursii în străinătate, şi toate la un preţ redus: doar se apropie Crăciunul. Mass-media duce o
luptă susţinută pentru a transforma omul într-un robot care cumpără, într-un animal care trăieşte numai la
nivel de epidermă.
Nimeni nu poate contesta că, în vacarmul vânzătorilor de daruri de Crăciun, glasul Bisericii de-abia
se mai face auzit. Unii dintre cei care vin să asculte slujba de Crăciun o fac numai pentru a-şi face norma
de duhovnicie pentru jumătate de an, pentru a lua o gură de aer duhovnicesc care să îi ţină până la Paşti.
Şi chiar şi ei se lasă ademeniţi de mirosul puternic al mâncărurilor care îi aşteaptă şi de al parfumului suav
al băuturilor care le vor veseli inimile.
În înfruntarea dintre Biserică şi mass-media, înfruntare care atinge apogeul de Paşti şi de Crăciun,
există un arbitru pe care mass-media nu îl poate recunoaşte, deşi uneori îl invocă dezinvoltă: e vorba de
Însuşi Dumnezeu.
Dumnezeu e de partea Bisericii, Dumnezeu dă dreptate Bisericii. Şi aceasta nu dintr-o preferinţă ac-
cidentală, ci pentru faptul că Biserica este Mireasa tainică a lui Hristos.
Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul Bisericii să fie acoperit. Mai precis, diavolul a
înţeles că cea mai iscusită tactică pentru a lovi în Biserică nu este cea de a-i acoperi glasul (aceasta ar fi
generat o rezistenţă martirică), ci pentru a include glasul Bisericii în corul unei bucurii generale: înaintea
emisiunilor de divertisment, televiziunea transmite secvenţe emoţionante de la slujba ţinută la cine ştie ce
mare catedrală, iar colindele sunt prezente cu multă risipă în ambianţa programelor de pe marea majorita-
te a posturilor de televiziune.
S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzua-
le, fete tinere cântă despre Naşterea Domnului cu aceeaşi „evlavie” cu care cântă despre ultima iubire de
pe plajă. Dar colindele lor nu au nimic din curăţia colindelor adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodii-
le lor nu vor trezi niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde.
Stimaţi părinţi, nu vă scriu pentru a vă face un rechizitoriu al deformării Prăznuirii Crăciunului. Nu
urmăresc decât să punctez câteva din caracteristicile sale. Vă scriu pentru a vă ruga să îi ajutaţi pe copiii
voştri să trăiască un Crăciun adevărat.
Asta vă stă în putinţă să le oferiţi, oricât aţi fi de săraci sau de bogaţi. Mă adresez vouă, oamenilor
mari, ca şi cum aş fi un prieten al copiilor. Sunt şi eu un om mare. Sunt căsătorit, am doi copii, şi ar trebui
să nu mă simt foarte preocupat de problemele copiilor voştri. Nu am nici o vină că am fost şi sunt profe-
sor de religie. Această poziţie mă obligă să mă rog şi pentru copiii cărora le predau, şi pentru toţi copiii
din lume. Nu prin altceva decât prin faptul că, iubind copiii, simt nevoia să îi ajut din ce în ce mai mult.
Vă scriu această scrisoare pentru a vă implora: nu le răpiţi copiilor Crăciunul! Cu aceeaşi insistenţă
cu care comercianţii vă trag de mâneca hainei pentru a cumpăra două ciocolate la preţ de una, sau cinci
pachete de curmale la preţ de două, eu vă trag de mâneca sufletului: nu le răpiţi copiilor Crăciunul!
Nu aveţi dreptul să le răpiţi copiilor Crăciunul, aşa cum nu aveţi dreptul să le răpiţi copilăria.
Poate că rândurile mele par alarmiste, poate că nu înţelegeţi de ce vă cer să nu le răpiţi copiilor Cră-
ciunul: pentru că mulţi dintre părinţii copiilor cărora le-am fost profesor au făcut aceasta. Cum? Foarte
simplu: încurajându-i pe copii să înţeleagă prin Crăciun o sărbătoare a plăcerilor, a prăjiturilor şi a distrac-
ţiilor, o sărbătoare în care totul este permis şi nimic nu este refuzat.
Copiii sunt învăţaţi să aştepte Crăciunul nu pentru a se bucura de Naşterea Domnului, ci pentru a se
bucura de cine ştie ce maşinuţă sau roboţel, dacă sunt băieţi, sau de cine ştie ce păpuşă, dacă sunt fete.
Scrisoarea mea nu este sistematică, aşa că vă rog să nu căutaţi o succesiune logică în rândurile mele.
Vă scriu repede, vă scriu grăbindu-mă foarte tare deoarece este 29 noiembrie şi dacă nu vă „trimit” scri-
soarea la timp, risc să o citească numai tipografii.
Ce vină au părinţii care au crescut în comunism, şi care nu au avut parte decât de Crăciunuri din
care a lipsit Dumnezeu? Cum ar putea ei să îşi înveţe copiii să cunoască o bucurie pe care ei înşişi nu au
cunoscut-o?
39
 Iată o întrebare care pare dificilă. Dar nu e chiar atât de dificilă pe cât pare. Părinţii care au crescut
departe de Biserică, părinţii care au crescut aşteptându-l iarna pe Moş Gerilă, ar trebui să fie foarte sinceri
cu ei înşişi şi să recunoască faptul că vieţile lor au fost triste.
Oamenii nu vor să recunoască acest adevăr, că departe de Biserică nu există împlinire, dar aceasta
este realitatea. Viaţa oamenilor mari este o viaţă foarte diferită de a copiilor: pentru copii viaţa este plină
de speranţă, este plină de promisiuni. Pe măsură ce trece timpul această perspectivă se metamorfozează
dintr-o imagine de primăvară într-o imagine de toamnă. Viaţa nu este aşa cum vrem noi. Viaţa este dură,
viaţa este plină de greutăţi. Nu neapărat financiare, bogaţii nu au probleme materiale dar sufleteşte nu
sunt deloc mai împliniţi decât săracii.
În lumea pe care o vom cunoaşte când vom deveni maturi, când vom avea propria noastră familie -
în această lume dură vor creşte şi copiii noştri. Sunt unii părinţi care vor să îşi pregătească odraslele pen-
tru supravieţuirea în această junglă contemporană crescându-i după principiul „homo homini lupus” –
„omul pentru om (e) lup”. Copiii se maturizează foarte repede, cresc purtând în sufletele lor duritatea, şi
ajung fiare sălbatice.
Alţi părinţi încearcă să îşi crească copiii într-un răsfăţ maxim, confundând datoria de părinţi cu obli-
gaţia de a transforma copilăria fiilor lor în vârsta tuturor plăcerilor împlinite. „Viaţa le va fi plină de greu-
tăţi, măcar să cunoască acum bucuria dorinţei împlinite.”
Acest răsfăţ nu le prinde bine copiilor. Acest răsfăţ le distruge sufletele, şi îi învaţă că binele este
acelaşi lucru cu împlinirea voinţei proprii. Copiii care aşteaptă Crăciunul doar pentru a-şi mări colecţia de
jucării, sau doar pentru a-şi mări „colecţia” de vizite în parc vor creşte fără a avea cunoaşte bucuria Crăci-
unului.
Ce este bucuria Crăciunului? Este bucuria că Hristos S-a născut pentru mântuirea noastră. Că Fiul
lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca oamenii să cunoască Viaţa cea adevărată, Viaţa binecuvântată de
Dumnezeu.
E uşor să spunem vorbe mari, fără acoperire. E uşor să negăm bucuriile lumii acesteia fără a pune
ceva în loc. Nu rareori întâlnim „cerberi” creştini care contestă tot ce ţine de prezent, tot ce ţine de lumea
în care trăim, şi care au sufletele mai pustii decât ale celor pe care îi ameninţă cu înfricoşătoare chinuri ale
veacului. Aceşti falşi profeţi contemporani fac rău Bisericii pentru că prezintă credinţa creştină ca pe o
utopie, ca pe o filosofie care încearcă să răstoarne celelalte sisteme de gândire numai pentru a-şi afirma o
superioritate pe care nu este în stare să o demonstreze.
Vom face încă două-trei observaţii despre trăsăturile acestor profeţi de ocazie tocmai pentru că ei,
sau mai bine zis înaintaşii lor, sunt în mare măsură vinovaţi de declinul spiritual al lumii în care trăim.
Aceşti „creştini aleşi” nu înţeleg că Hristos a venit în lume pentru a modela vieţi, pentru a le arăta oame-
nilor calea spre cer şi pentru a-i ajuta să meargă pe această cale: ei vor ca toată lumea să ţină cont de sfa-
turile lor, şi confundând aceste sfaturi izvorâte mai mult din propria înţelepciune decât din Evanghelie
(chiar dacă sunt îmbrăcate în poleială evanghelică) cu înţelepciunea supremă, încearcă să fie inchizitori
care convertesc cu sabia cuvântului o lume apostată.
Ei vorbesc despre bucuria pe care o aduce Hristos, dar nu cunosc această bucurie. Ei vorbesc despre
pacea pe care o dăruieşte Hristos, dar sunt plini de tulburare. Ei vorbesc despre iubirea vrăjmaşilor, dar se
mânie pe oricine nu vrea să le acorde o importanţă deosebită. Cuvintele lor sunt lipsite de putere. Cuvinte-
le lor nu conving. Ei nu fac altceva decât să nască în minţile celorlalţi teama de credinţa creştină: „A fi
creştin înseamnă: unu - să nu faci asta; doi - să nu faci nici asta şi nici asta; ...” şi tot aşa până când lista
faptelor interzise depăşeşte imaginaţia unui om normal. Dacă i-am ruga pe aceşti profeţi să ne spună păre-
rea lor despre cum trebuie petrecut Crăciunul, nu ar trebui să ne mire dacă ne-ar înmâna o broşură plină
de fraze lungi şi plictisitoare, care ar începe fiecare cu cuvintele „Nu cumva...” sau „Nu trebuie să...”.
Aceşti „aleşi” reduc credinţa creştină la un „Nu...” înalt de doi metri şi jumătate, care îi depăşeşte
pe toţi. Dar credinţa creştină este viaţă. Şi viaţa nu se poate reduce la interdicţii. Viaţa nu se poate reduce
la nimic altceva, viaţa nu se poate ciunti sau deforma. Viaţa este viaţă. Viaţa creştină este să Îl iubeşti pe
Dumnezeu, gustând încă de pe pământ bucuriile veşniciei, şi să îţi iubeşti aproapele, pregustând comuniu-
nea cu toţi îngerii şi sfinţii. Viaţa creştină începe cu un „Da...” mare, cu un „Da...” pe care Dumnezeu l-a
rostit atunci când, din multa Sa dragoste, l-a creat pe om.
Atunci când vorbim despre bucuria Crăciunului, oricât de mult s-ar îndepărta oamenii zilelor noastre
de trăirea duhovnicească a acestui praznic, nu ar trebui să pornim de la „Nu” -uri. Chiar dacă omul este
iubitor de patimi, chiar dacă omul îşi doreşte raiul numai prin vorbe, prin fapte arată contrariul.
40
 Scurta mea scrisoare vrea să vă ceară un singur lucru: lăsaţi-i pe copii să se bucure de Sărbătoarea
Naşterii Domnului. Şi dacă apare şi un „nu”, adică rugămintea de a nu le fi furată această bucurie, motivul
este că prea mulţi părinţi le pregătesc copiilor un Crăciun din care nu lipseşte decât Hristos.
Nu îmi doresc să mă asemăn „creştinilor aleşi” despre care am scris puţin mai sus, şi nu am de gând
să fac un rechizitoriu al neopăgânismelor promovate de mass-media cu ocazia sărbătorii creştine. Nu pen-
tru că îmi e teamă că voi fi ironizat (sunt situaţii când ironia celorlalţi dovedeşte faptul că spusele tale îi
zgârie). Ci pentru că vreau doar ca dragostea părinţilor să fie mai tare decât această lume care încearcă să
dezbine tot ce e frumos.
Ştim în ce lume plină de minciuni, plină de compromisuri şi de greutăţi creştem noi. Tot în ea vor
creşte şi copiii noştri. „Nu suntem îngeri, şi nici copiii noştri nu sunt.” E adevărat, dar la fel de adevărat
este şi faptul că nimic în lumea aceasta nu poate împlini sufletele decât Dumnezeu.
Şi nu avem dreptul de a-i lipsi pe copiii noştri de cunoaşterea lui. Dacă ei vor simţi dragostea dum-
nezeiască, dacă ei vor înţelege Taina Pruncului născut în staulul Betleemului, atunci în inimile lor se va
aprinde un foc care va arde toate gunoaiele pe care lumea aceasta încearcă să le îngrămădească: focul cre-
dinţei.
Copiii au nevoie de Crăciun. Şi noi avem nevoie. Cu toţi avem nevoie de împlinire.
Să fim sinceri cu noi înşine: putem să ne minţim soţii sau soţiile, putem să ne minţim prietenii sau
rudele, dar pe noi nu putem să ne minţim (dacă am ajuns să ne minţim şi pe noi, nu mai suntem oameni,
ci suntem roboţi a căror libertate „programată” nu înseamnă alegerea între bine şi rău, ci alegerea între di-
feritele forme ale răului).
Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă stearpă. Şi, dacă noi, din cauza patimilor noastre, nu vrem să cu-
noaştem această viaţă, cel puţin să nu le răpim copiilor noştri posibilitatea de a o cunoaşte. Să nu le trans-
formăm Crăciunul într-o sărbătoare a cadourilor.
„Şi atunci, să renunţăm la cadouri?”
Nu, nu asta e soluţia. Soluţia este de a le da cadourilor atenţia cuvenită, fără ca această atenţie să go-
nească importanţa prăznuirii Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Peste câţiva ani de zile, maşinuţele şi păpuşile
de astăzi nu îi vor ajuta să reziste în jungla înconjurătoare. Da, copiii noştri au nevoie de jucării (dar de
jucării care să le dezvolte capacitatea psiho-motorie, nu să le spele creierul cum fac majoritatea jocurilor
pe calculator). Dar mai mult decât de jucării au nevoie să cunoască mila lui Dumnezeu. Şi, cunoscând
dragostea lui Dumnezeu, vor şti şi să se bucure de cadourile primite, şi vor şti şi să aprecieze eforturile fă-
cute de părinţi pentru a le procura aceste cadouri.
Există părinţi bogaţi care risipesc banii pe toate prostiile, şi care consideră că, dacă şi-au îngropat
copiii în teancuri de jucării, aceştia nu vor mai avea nevoie nici de prieteni, nici de dragoste, nici de Dum-
nezeu.
Îndrăznesc să le spun că nu îşi cunosc copiii. Am rămas foarte mirat când unul dintre copiii ai cărui
părinţi sunt printre cei mai înstăriţi din grădiniţă mi-a spus: „Ce bine că vin la grădiniţă... Acasă mă simt
ca într-o închisoare, numai jucării, numai jocuri pe calculator. Aici am prieteni, am cu cine să mă joc...” Şi
peste câteva minute a continuat: „Ce mult îmi place când ne vorbiţi despre Dumnezeu. Simt linişte în su-
flet.” Îmi părea foarte bine că astfel de vorbe izvorau din mintea lui. Citisem şi auzisem multe despre mo-
dul în care este sufocată copilăria astăzi, despre influenţa nefastă a jocurilor pe calculator sau despre mo-
dul în care patima iubirii de sine îi strică pe copii. Dar vocea sinceră a băiatului de la grădiniţă (care cu
altă ocazie m-a rugat să îl duc la biserică, să vadă şi el o slujbă, că părinţii nu l-au dus niciodată) mi-a
confirmat că cele citite şi auzite sunt reale.
Chiar dacă unii părinţi nu vor să înţeleagă, copiii au nevoie de Dumnezeu. Predând religia la o gră-
diniţă simt din ce în ce mai clar acest lucru.
Părinţilor care sunt săraci, care nu pot să le ofere copiilor darurile pe care şi le doresc de Crăciun, le
spun că, dacă îi vor creşte în dreapta credinţă, peste câţiva ani se vor bucura clipă de clipă de ei: bucuria
Crăciunului, ca şi bucuria Sfintelor Paşti, nu va lipsi din casele lor: pentru că, prin vieţile lor, creştinii sunt
dovezi vii ale Învierii lui Hristos. Peste ani, copiii lor vor păstra o curăţie sufletească pe care bogaţii ne-
credincioşi nu o vor putea procura copiilor lor nici cu saci de bani.
Sunt părinte, am copii, şi poate că nu voi fi în stare să le ofer un Crăciun aşa cum cred că ar trebui să
aibă. Spovediţi şi împărtăşiţi vor fi (şi mi-aş dori să ştiu că se vor putea împărtăşi şi când vor ajunge la
vârsta liceului), daruri vor primi. Dar asta nu este de ajuns. S-ar putea ca priceperea mea şi a soţiei mele
să nu dea rezultate bune. Dar eu nu încerc să vă conving să vă creşteţi copiii cum mi-i cresc eu. De aceea
41
nici nu vă dau prea multe sfaturi. Nădăjduiesc că, dacă veţi înţelege câtă nevoie au nevoie copiii voştri de
bucuria Crăciunului, Îl veţi ruga pe Dumnezeu să vă lumineze cum să îi ajutaţi să simtă această bucurie.
Un singur lucru vă mai spun: mi-aş dori ca, văzând voi bucuria Crăciunului pe feţele lor, să vă daţi
seama că şi voi puteţi fi părtaşi acestei bucurii. Îmi doresc să fiţi geloşi pe bucuria copiilor voştri şi să vă
doriţi să trăiţi (sau să retrăiţi) această bucurie. Se apropie praznicul. Veniţi cu inimile deschise. Spovediţi-
vă şi împărtăşiţi-vă. Primiţi-L pe Hristos în inimile voastre. Acum nu mai vin magii cu daruri la Hristos,
ci Hristos vine la magii care au plecat din diferite părţi ale lumii păcatului, ca să Se dăruiască fiecăruia
dintre ei în întregime: Hristos bate la uşa inimilor voastre. Deschideţi-I.
„Deschide uşa, creştine...”

42
Alte cărţi semnate de Danion Vasile:

Evanghelia versus Iuda (Editura Sophia, 2006), Între iubire şi păcat (Editura Lucman, 2006), Întrebări şi răspunsuri
(Editura Lucman, 2006), Păcate noi, păcate vechi (Editura Egumeniţa, 2005), Noi sfinţi preoţi de mir (Editura Egumeni-
ţa, 2005), Patericul mirenilor. Pilde pentru secolul XXI (Editura Egumeniţa, 2004), Jurnalul convertirii. De la zeiţa mor-
ţii la Împăratul Vieţii (Editura Reîntregirea, 2004), Despre înfruntarea bolii (Editura Sophia, 2004), Mângâiere pentru
bolnavi (Editura Egumeniţa, 2004), Despre înaintemergătorii Antihristului (Editura Cartea Ortodoxă, 2004), Taina iubi-
rii (Editura Reîntregirea, 2004), Cartea nunţii (Editura Nemira, 2003 / Egumeniţa, 2004), S.O.S. – Despre horoscop, cu-
tremure şi ghicirea viitorului (Editura Bunavestire, 2003), S.O.S. – Despre reîncarnare şi invazia extraterestră (Editura
Bunavestire, 2003), Ne vorbesc părinţi athoniţi (Editura Bunavestire, 2003), Despre înfruntarea necazurilor (Editura
Sophia, 2002), Cum să ne creştem copiii (Editura Sophia, 2002), Bucuria Crăciunului (Editura Sfântul Nectarie, 2002),
Dărâmarea idolilor (Editura Credinţa noastră, 2001).

43
 Cuprins

Danion Vasile:
SCRISOARE CĂTRE COPII........................

Valentin Gogescu:
TREI CRAI DE LA RĂSĂRIT........................

Danion Vasile:
BUCURIILE CRĂCIUNULUI
Scrisoare către “oamenii mari”..........................