Vous êtes sur la page 1sur 39

UDJG

Facultatea de Litere

Literatura română postbelică
şi
contemporană
Anul al III-lea, sem. 2

Prof.univ.dr. Nicolae Ioana

Gala i
2010

Cuprins

Unitatea de învă are nr. 1: Prezentare generală 5
1.1. Consideraţii generale 5
1.1.1. Clarificări necesare 5
1.1.2. Raportul politic – estetic 6
1.2. Periodizare 8
1.2.1. 1944 – 1948 8
1.2.2. 1949 – 1960 10
1.2.3. 1961 – 1967 12
1.2.4. 1968 – 1980 12
1.2.5. 1981 – 1989 13
1.2.6. 1990 – 2005 14

Unitatea de învă are nr. 2: Proza
15
2.1. Radiografia operei 15
2.2. Tema istoriei. ăranul 17
2.3. Tema istoriei. Intelectualul 20
2.4. Proza genera iei 60 24

Unitatea de învă are nr. 3: Poezia 27
3.1. Mitul Nichita 27
3.2. Importan a contextuală 28
3.3. O concep ie originală despre poezie 29
3.4. O viziune a existen ei 31
3.4.1. Între existenţa raţională şi cea afectivă 31
3.5. Poezia genera iei 60 33
3.5.1. Prezentare generală 33
3.5.2. Câ iva reprezentan i 34

Unitatea de învă are nr. 4: Critica postbelică 37
4.1. Câteva precizări 37
4.2. Profiluri critice 37
4.2.1. Alexandru Piru 37
4.2.2. Eugen Simion 38
4.2.3. Nicolae Manolescu 39

Lucrare de verificare, bibliografie critică, criterii de evaluare 40

Literatura postbelică i contemporană 3

O anume importanţă pentru înţelegerea acestor fenomene prezintă şi faptul că adeziunea unora dintre aceşti scriitori la ideile regimului politic comunist a putut confuziona interpretarea creaţiilor pe care le-au dat la iveală în acest timp. actul creaţiei în moduri diferite şi cu instrumente diverse. Încât. Vasile Voiculescu. Tudor Arghezi sunt numai câteva dintre cele mai rezonante nume. continuă şi în epoca postbelică. înregistrăm mai degrabă o ruptură brutală de direcţiile artistice conturate în epoca anterioară. după 1989. Mihail Sadoveanu. în unele cazuri. Literatura postbelică i contemporană 5 . care au putut denatura actul de evaluare şi au creat o imagine eronată asupra aşezării acestora pe scara de valori. pentru că măsura unei astfel de aprecieri trebuie să ţină seama de o sumă de factori contextuali. în orice caz. Pe de altă parte. În aceste condiţii. Măsurat strict convenţional de la sfârşitul celui de al doilea război mondial (1944) până azi. În sfârşit. opera unora dintre scriitorii însemnaţi ai anilor şaizeci a fost pusă în discuţie şi clasificată cu criterii nespecifice. Lucian Blaga. Un prim factor care dificultează prezentarea coerentă a acestei perioade este durata ei. i-a alterat.1. 1. Prezentare generală Unitatea de învăţare nr. dar statutul lor social şi literar este. apoi. separarea valorii de nonvaloare este o operaţiune necesară. specificitatea. cursanţii trebuie să ştie: • Să distingă judecăţile estetice de cele nespecifice literaturii • Să opereze cu criteriile de periodizare a epocii literare postbelice • Să evalueze corect conţinutul fiecărei etape a acestei epoci 1. controlând.1. deşi existenţa lor ar fi putut garanta continuitatea firească a fenomenelor literare. până în 1989. serios afectat de atitudinea puterii politice. 1: Prezentare generală Obiective educaţionale La sfârşitul lecţiei. suprimându-i sau doar restrângându-i libertăţile. în mod generic. De pildă. mai extinsă decât a celorlalte. Clarificări necesare Ceea ce numim. s-au conturat câteva tendinţe negatoare sau deformatoare care au vizat întreaga literatură creată anterior acestei date. Decurge drept necesară de aici introducerea unor principii apte să asigure o mai bună organizare a unei astfel de materii. dar şi delicată.1. fenomenul literar românesc s-a desfăşurat sub semnul unui regim politic care. exceptând epoca veche în care faptele propriu zise de literatură sunt puţine şi sumare. timpul postbelic însumează şase decenii. prin natura sa totalitară. „literatură postbelică” reprezintă o realitate mult mai complicată decât oricare alta dintre cele discutate până acum. Este de precizat. uneori profund. Consideraţii generale 1. că biografia unora dintre cei mai importanţi scriitori care se afirmaseră între cele două războaie.

Sigur. Nichita Stănescu. Prozatorul a condus o revistă „culturală” – „Săptămâna” – în care. Marin Preda sau Mihail Sadoveanu. Se cuvine să deschidem aici o scurtă discuţie lămuritoare. aproape imediat după 1944 la ideile puterii abia instalate. 1. Cât priveşte ideea instituirii unor instanţe „justiţiare” şi punitive. atitudinea prozatorului interbelic poate fi calificată şi în termenii oportunismului sau ai colaboraţionismului. dacă chiar toate analizele şi verdictele literare date de Eugen Barbu au fost neîndreptăţite. destul de agitată. Dumitru Radu Popescu. pe care perioadele mai tulburi ale istoriei le provoacă firilor prea pătimaşe. lucrurile au altă înfăţişare. „Păuna Mică” sau „Mitrea Cocor” sunt astfel de texte. Mai cu îndreptăţire pot fi descalificate manifestările sale literare din punct de vedere artistic. emiţătorii unor astfel de idei pun în seama scriitorilor amintiţi mai sus – şi a altora – vina de a fi colaborat cu regimul comunist. o privire fie ea şi sumară asupra întregii prezenţe publicistice şi artistice a scriitorului arată o consecvenţă inechivocă a convingerilor „de stânga” din care se revendică mai toate scrierile sale cu caracter social. Mihail Sadoveanu. în persoană sau în efigie. în absenţa unei grile critice. Eugen Barbu (pe atunci în viaţă). Numeroşi scriitori ai momentului au fost defăimaţi în paginile acestei publicaţii. care ignoră aspecte importante ale acelei epoci. efectul lor poate fi dăunător. indică o direcţie în serviciu comandat şi în folosul puterii. Despre acesta din urmă. Cele mai multe dintre ele îşi datorează excesele situării factorului politic şi a celui estetic într-un raport rigid. personalitatea câtorva scriitori postbelici importanţi ar trebui reevaluată din unghiul relaţiei lor cu puterea politică. Prezentare generală Asupra câtorva dintre aceste tendinţe merită să zăbovim. Or. Spiritul polemic şi critic al prozatorului au avut 6 Literatura postbelică i contemporană . Calificarea ar presupune însă o anume discontinuitate în raport cu ţinuta sa ideologică anterioară războiului. Raportul politic – estetic După 1989. cineva scria că istoria literară „urinează pe opera sa”. alteori închipuită şi acuzată în mod nejustificat. de pildă. Prin paginile unor publicaţii de pe la începutul epocii post – decembriste se vorbea de nevoia înfiinţării unui „tribunal al scriitorilor” sau chiar a unui „Nurnberg românesc” în faţa căruia ar fi trebuit să compară. În opinia unor critici sau (doar) publicişti literari. Nu vreau să-i pomenesc şi numele. Ţi-ai putut da cu siguranţă seama că termenii citaţi îl situează pe autorul lor într-o categorie deloc glorioasă. destule evidenţe. Din acest punct de vedere. Ar fi însă interesant de văzut. Această adeziune s-a concretizat în câteva scrieri în care devotamentul scriitorului faţă de noua politică de atunci era manifest: „Lumina vine de la răsărit”. Sadoveanu epocii comuniste nu are altă identitate ideologică decât cel dinaintea acesteia. dar prezentată exagerat în aceste tentative „reevaluatoare”. când pasiunile create de aceste episoade se vor mai domoli. lumea literară românească.1. să spunem doar că ea vine dintr-o febrilitate maladivă a gândirii. Texte precum ultimele două din cele trei citate sunt de valoare îndoielnică. În cazul lui Eugen Barbu.2. a înregistrat unele tendinţe ale căror origini se află în afara domeniului specific al literaturii. Cu mare grăbire şi fără nici un fel de nuanţare. a aderat. iar opera lor minimalizată. O relaţie reală uneori. dacă nu de-a dreptul submediocră. 1. de pildă. pentru că.

„Hanul Ancuţei” sau „Vânătoarea regală”. Pe de altă parte: ce ar fi câştigat literatura română dacă Marin Preda ar fi ieşit în pieţele publice şi ar fi clamat lozinci anticomuniste. Totuşi: merita Preda mai puţin decât alţii această funcţie? A deturnat editura în alte direcţii decât cele care îi erau menite? Oricine ar face un inventar al cărţilor editate aici sub directoratul său îşi poate da seama că orice acuză este neîntemeiată. Alţii o întinsă „Sahară”. Intenţia din care au rezultat poate fi. oricât de aprigă a fost prigoana. spiritul Literatura postbelică i contemporană 7 . mai puţin sau deloc îndreptăţite – sunt extinse şi asupra operei scriitorului. De aici până la negarea oricărei manifestări creatoare notabile este însă o distanţă echivalentă cu aceea dintre firesc şi exces sau chiar neadevăr. în orice literatură. Sub Inchiziţie. eventual. „Metaforele” pot părea inspirate. Nu insist. Eroarea este pe cât de evidentă. valoarea lui. de înţeles. Ne-am fi ales cu un disident (inutil) în plus şi cu un mare scriitor mai puţin. Scopul nostru este însă acela de a atrage atenţia asupra unui fenomen care îşi are originea mai degrabă în complexe mărunte decât în intenţia autentică de a „asana” moral literatura română. Între convingerile politice ale unui scriitor şi calitatea artistică a operei sale nu există vreun raport de detreminare. iar consecinţele sale nefericite divulgate pentru a aneantiza cauzele care le-au produs. „colaboraţionismul” său ar consta în faptul că a deţinut directoratul editurii „Cartea Românească” şi că nu a manifestat o atitudine anticomunistă făţişă. e nevoie ca scara de valori constituită la un moment dat să fie reanalizată şi. pe atât de gravă. 1. Cât îl priveşte pe Marin Preda. până la un punct. deliberat sau nu. Comunismul. trebuia pus sub acuzaţie. pe care romanele sale o contrazic. reorganizată. în concepţia celor ce colportează astfel de idei. Unii comentatori au calificat această secvenţă de istorie literară drept o „Siberie a spiritului”. se poate vedea că gloria literară a unora dintre cei vizaţi (sau cel puţin a unora dintre producţiile lor) este mai mică decât aceea că au fost „înjuraţi” de Eugen Barbu. ca ideologie şi regim politic. pe o confuzie gravă: judecăţile morale – mai mult. dacă avea. La fel. Oricine citeşte literatura anilor şaizeci. Numai că acest proces nu se poate realiza cu criterii extra – estetice. Astăzi nu ştim şi nu are vreo importanţă ce apucături imorale avea. Judecată din nou pripită. calitate care pentru criticii săi se confundă cu aceea de „om al puterii”. Pe de altă parte. Textul artistic este un univers independent de biografia scriitorului şi de persoana sa fizică. Daunele ar fi fost uriaşe. Desigur. Un lucru este însă sigur. care. şaptezeci sau optzeci poate să-l contrazică. Dumitru Radu Popescu a îndeplinit câţiva ani înainte de 1989 funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Exemplele de acest fel se pot înmulţi. Scriitorul se apără singur cu opera sa. sa u mai ales. Astăzi deja. „Princepele” sau „Moromeţii” rămân opere de neîndoielnic nivel artistic indiferent de statutul civic al autorilor lor. istoria culturii universale oferă destule şi serioase argumente contrare. O tendinţă la fel de neîntemeiată s-a manifestat şi în tentativa de a evalua literatura postbelică în ansamblul ei. Sofocle. Prezentare generală de multe ori ţinte valabile. dar realitatea la care fac ele referire nu le justifică. „Oedip rege” şi „Antigona” fac inutile speculaţiile pe această temă. ar scădea proporţional cu „vinovăţiile” morale şi politice ale autorului. Toate aceste tentative demolatoare se întemeiază.

după cum s-au modificat şi datele acestei ecuaţii. de perturbări politice ale spaţiului literar. minciuna. încă din septembrie 1944. iniţiază rubrica „perna cu ace” în ziarul (atenţie!) „Dreptatea”. asociind cel mai adesea judecăţi de ordin politic şi etico-moral. Simţul adevărului trebuie să învingă oroarea justificată determinată de un regim pe care oricum istoria l-a aneantizat.2. propun următoarea etapizare a literaturii postbelice: 1. 1944 – 1948 Instalarea regimului comunist. în Rusia sovietică a epocii staliniste. „Programul” rubricii citate este inechivoc: „Prin faţa acestui reflector vor trece. Marin Preda. toţi aceia care. Au trăit şi au creat acolo Bulgakov. Marin Sorescu… E adevărat.2. vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru ale unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al momentului de astăzi”. De obicei. nu a însemnat şi înstăpânirea imediată asupra întregii societăţi româneşti. chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. literatura acestei perioade nu poate fi evaluată şi calificată cu o singură măsură. factorul politic face obligatoriu parte din ecuaţia creaţiei literare şi nu se poate nega poziţia de autoritate pe care a deţinut-o în raporturile sale cu domeniul esteticului. oficios al opoziţiei ţărăniste. Prezentare generală creator nu a încetat să se manifeste. ca la poliţie.1. 1. În aceste condiţii. Vom scotoci toate ascunzişurile presei şi tiparului. mai aproape de subiectul nostru. Un program încrâncenat. impostura. ura. Cine sunt „răufăcătorii” şi „imbecilii”? 8 Literatura postbelică i contemporană . fenomenul se întemeiază pe criterii care vin din afara domeniului estetic. nu se poate vorbi de o imixtiune directă şi instituţionalizată în domeniul creaţiei literare. de multe ori. Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar Lemnaru. Ca urmare. sprijiniţi pe confuzia de odinioară. Vor veni să dea socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…). Nichita Stănescu. Privite din acest unghi. fenomenele literare postbelice pot beneficia de o judecată mai puţin pătimaşă şi. Ilf şi Petrov. Demascările. răufăcătorii. Dacă se poate vorbi. şi se poate. Puterea politică avea. Autorii acestor iniţiative sunt. Numai că presiunea politicului asupra spiritului creator nu a fost egală pe parcursul celor 45 de ani de comunism. alte priorităţi. La fel sub dominaţia nazistă sau. denunţurile. au răspândit prin fluviul negru al cernelii. scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru a se elibera de complexul insignifianţei. ci nuanţat. pentru moment. mai dreaptă. acestea îşi au originea chiar în interiorul breslei scriitoriceşti. E o dovadă certă că primele imixtiuni politice în viaţa literară nu se datorează autorităţii abia instalate. în lumea artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate şi de reaşezare a scării axiologice. ca efect. Ca totdeauna în perioade de mari răsturnări politice. Între ele. În funcţie de modificările de accent survenite în evoluţia raportului dintre factorul politic şi cel estetic. care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa comunistă oficială de mai târziu. în august 1944. cea mai importantă – înlăturarea adversarilor politici şi consolidarea puterii. Periodizare 1. care. şi pentru acest scurt interval de timp. Şukşin… La noi.

Primul dintre ei. Este de remarcat. ci în înseşi datele interne specifice ale fenomenului literar. Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice. Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului politic. Ioanichie Olteanu etc). Brătescu – Voineşti. Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu. Ion Marin Sadoveanu. perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de luat în consideraţie. literatura română a primilor ani de după război se dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează libertăţile fundamentale ale creaţiei până spre 1948. Ultima creaţie importantă rezultată din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda. chiar şi Mihail Sadoveanu. publică în anul 1946 volumul „Libertatea de a trage cu puşca”. întârzie să se manifeste represiv. Literatura postbelică i contemporană 9 . Liviu Rebreanu. alături de altele. Două exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Ion Barbu. George Călinescu… Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral. Emil Cioran . acest volum sunt. chiar dacă pentru foarte scurtă vreme „Revista Cercului Literar” de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a acestei grupări (Radu Stanca. „Întâlnirea din pământuri”. umanitatea nu se va lăsa înşelată de prejudecata talentului”. Prezentare generală Constantin Noica. Dimitrie Stelaru. moment important în reconsiderarea limbajului poetic. Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în timpul dintre războaie a condus creaţia la un soi de manierism. Prelungind spiritul literaturii interbelice. semne că libertăţile literare interbelice intră sub zodia nefericită a limitărilor şi chiar a interdicţiilor. iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi. (apud Ana Selejan. Destui scriitori care experimentaseră formule noi tind acum să-şi imite propriile modele. practic. Hortensia Papadat – Bengescu. Pe de altă parte. încă. La urma urmei. care. Lucian Blaga. că în această etapă literatura română nu dă la iveală prea multe realizări artistice notabile. totuşi. Ion Negoiţescu. volumul „Trădarea intelectualilor”). Criticile severe la care va fi supus. Tudor Arghezi. evenimentele care delimitează perioadele literare sunt. de fapt politic. ca totdeauna în astfel de împrejurări. În 1945 apare. etapa finală a acestei epoci. urmaţi de Nae Ionescu. Scriitorul poate. Constant Tonegaru şi alţii. lider al grupării şi fără îndoială cel mai talentat exponent ale ei. Nichifor Crainic. Nicolae Balotă. Totuşi. experienţa războiului. imediat după apariţie. Mihail Ralea. acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii. intervalul dintre anii 1944 – 1947 reprezintă. Lucian Blaga. să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică pe care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Mircea Eliade. dar se aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu. a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de literatură şi a funcţiilor acesteia. în orice tentativă de periodizare este în primul rând important spiritul epocii. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu Rebreanu. după cum am văzut. într-o anume măsură. convenţionale. apărut în 1948. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia valorilor”. 1. Ştefan Augustin Doinaş. în ciuda faptului că generaţia care se afirmase spectaculos între războaie se află în plină putere creatoare.

Prezentare generală 1. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o „selecţie” drastică. desigur. literatura rezultată din această exigenţă a epocii aboleşte realitatea şi o înlocuieşte cu o imagine a ei fabricată în laboratoarele propagandei comuniste. în sensul eliminării proprietăţii private. Acestora li se adaugă un număr de scriitori sovietici „exemplari”. iar cărţile le vor fi îndepărtate din biblioteci. regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare. 1949 – 1960 Încă din anul 1948. la comandă. Unul dintre termenii puşi în circulaţie de diriguitorii politici ai culturii deceniului al şaselea este „realismul socialist”. trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin devotamentul faţă de programul partidului unic. De fapt. „Literatura pentru mase” ar fi. Unii vor ajunge în închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. în concepţia ideologilor vremii. „Conceptele” proletcultiste. Câteva generaţii studioase. ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Li se reproşează. Vasile Voiculescu. 10 Literatura postbelică i contemporană . Geniul. Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă. pentru că realismul nu suportă o etichetă de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectării realităţii. Lucian Blaga.2. Adversarii politici fuseseră înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. de acum. din istoria literaturii şi din conştiinţa publică. Eliminarea modelelor. Vor avea această soartă. În locul acestora. între care elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice. din zona esteticului. ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare Sorin Toma şi intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care. Nichifor Crainic. Imputările nu vin. Nu vor mai publica. „misticismul”. care exercită puterea în mod discreţionar şi al cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile ei democratice. Titu Maiorescu. este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo – moşieresc. dar mai ales începe „reformarea” economiei. o serie de consecinţe. o literatură pe înţelesul tuturor. „reacţionarismul”. Hortensia Papadat – Bengescu. Se observă uşor că sintagma conţine doi termeni aflaţi în contradicţie. În 1948. Asaltul politic asupra literaturii române este declanşat pe mai multe direcţii. ci şi pe cei clasicizaţi. Viaţa politică românească se reduce. insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. de exemplu. Evident. etc. ci din aceea politico- ideologică. inclusiv filologice. alături de Tudor Arghezi. Mircea Eliade şi destui alţii. se „reformează” chiar şi ortografia. se vor forma în absenţa modelelor literare autentice. autorul atacă violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. după caz. literatura nu poate nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai face doar într-o primejdioasă clandestinitate. 1. Îndeosebi potenţialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens în următorul deceniu.2. „Critica de îndrumare” îşi asumă funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului politic şi să sancţioneze orice abaterea de la „linia partidului”. de pildă. De aici. „obscurantismul ideologic”. Ţinta acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii creatori interbelici care nu aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din viaţa literară. Se „reformează” învăţământul. la existenţa unui singur partid.

iar atunci când se exprimă. cum îl numeşte criticul Eugen Simion – anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii. estetismul sunt considerate manifestări ale unei gândiri „retrograde”. „provenit din rândul maselor”. Ea devine o temă obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate să contribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo – moşiereşti”. devin obiect al unor violente critici şi acuze. Gheorghe Tomozei. „Lupta de clasă” este o idee împrumutată. are calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă. om „cu conştiinţă înaintată”. colectivizarea. Proza. reminiscenţe primejdioase ale mentalităţii regimului anterior. din „teoriile literare” staliniste. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din lupta comuniştilor. Desfăşurarea epică este redusă la o schemă rudimentar maniheistă. impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet cauzei partidului. fie chiaburii şi complicii lor. satul. Evident. Când sunt lirice. sesizabil atât în exprimarea unei realităţi interioare cât şi în expresia poetică. Între ei. Prezentare generală Aceste „devianţe” sunt multe şi odată depistate în creaţie îl pun în mare pericol pe autorul ei: naturalismul. „reacţionare”. Binele este întruchipat de activistul de partid. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul. Baconsky. „Cronică de familie” (1956) şi „Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului” Literatura postbelică i contemporană 11 . în final vor fi înfrânţi. Îl urmează îndeaproape poeţi cu un talent energic. Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care demonstrează că. ca mai toate celelalte. 1. căci epicul. Creaţia. E. care-şi vor construi ulterior o identitate lirică precis. Ion Horea etc. E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Poezia iese din matca ei şi este pusă să slujească scopurile politice ale momentului. Caricaturizaţi. psihologismul. A. Romanul abordează acum teme impuse: uzina. iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument propagandistic. îndeosebi romanul. pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social. Ca în basme. apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de idei menite să răstoarne structurile sociale. iar criticii literari ai momentului vor prelua şi vor practica metoda sociologică a lui Constantin Dobrogeanu – Gherea. care presupune personaje şi acţiune. Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate. poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. se fac totuşi simţite şi în această epocă. Critica estetică este abolită. De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale. iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice. şantierul. de partea lui sunt muncitorii sau ţăranii săraci. producţia „artistică” este pe măsură. opera triumfă: „Moromeţii” (1955). Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei. atunci când talentul este puternic. chiar şi timid. Semnele lirismului autentic. Când specificul estetic devine o noţiune ilicită. pe care o vor coborî în vulgaritate. Tendinţa cea mai evidentă este însă aceea de epiciziare. binele se confruntă cu răul şi iese triumfător. El este un fel de Făt Frumos.

1970. 1. în 1967. E adevărat. O anume tendinţă de sustragere de sub suzeranitatea politică a Moscovei contribuie la derularea acestui fenomen. romanul nu reprezintă o reuşită. În 1960. „Fănuş Neagu – Frumoşii nebuni ai marilor oraşe . Abordând relaţia individ – istorie. proiectând asupra oamenilor. 1961 – 1967 După 1960. Este pentru prima dată când un scriitor denunţă. Pe de altă parte.3. Ştefan Bănulescu – „Cartea milionarului”. prozatorii deplasează acum accentul spre individ şi cultivă cu precădere analiza existenţialistă. Creaţia acestei etape este dominată de scriitorii generaţiei şaizeci. Titlul este semnificativ. Este o perioadă scurtă. „Vocile nopţii”) . o bună parte din proza acestei perioade repune în discuţie „obsedantul deceniu”. cu mijloacele superioare ale artei. Marin Preda încearcă formula romanului existenţialist prin „Risipitorii”. În sfârşit. Poezia recuperează sentimentele intime puse sub interdicţie în deceniul anterior. Cam în aceeaşi perioadă. pentru că romancierul deschide astfel o temă care va avea o foarte bogată ilustrarea în etapa următoare: problematica obsedantului deceniu. ca şi al următorului: „O viziune a sentimentelor”. romanul istoric (Eugen Barbu. Marin Preda – „Delirul”. mulţi scriitori sunt fie prea puternic fixaţi în modelul literaturii la comandă. poezia dă semne decise ale regăsirii de sine. debutează Marin Sorescu. încă de la începutul acestui interval. pe care o putem considera tranzitorie. fie nu pot încă să-şi abandoneze temerile.2. dar experimentul vădeşte tendinţa prozei de a se desprinde de sub presiunea tiparelor proletcultiste. partidul comunist îşi schimbă conducerea dă semne de oarecare tendinţe de rupere cu trecutul.2. acelaşi Marin Preda publică cel de al doilea volum al romanului „Moromeţii”. Romanul politic (Augustin Buzura – „Feţele tăcerii”. în serviciul căruia fusese pusă în mare măsură creaţia literară. Totuşi.4. cu volumul „Sensul iubirii”. 1968 – 1980 Procesul de revenire a literaturii la condiţia ei specifică se consolidează prohibiţiile tematice. presiunea politicului asupra domeniului literar începe să scadă. impunerile şi limitările tind să devină aproape nesemnificative. debutează editorial Nichita Stănescu. „Vânătoarea regală . Îndeosebi după. La rândul său. iar pe parcursul deceniului al şaptelea şi alţi reprezentanţi importanţi ai generaţiei şaizeciste. Prezentare generală 1. procesul colectivizării agriculturii (de fapt. Este o dată importantă. Pe la jumătatea deceniului. Petre Sălcudeanu – „Biblioteca din Alexandria” . abuzurilor şi dramelor acelui timp o viziune realistă. „Cel mai iubit dintre pământeni”) . era aproape încheiat. 1. Eugen 12 Literatura postbelică i contemporană . nu numai abuzurile politice ale deceniului anterior. Se scrie încă din inerţie. S-ar mai putea vorbi de romanul psihologic (Dana Dumitriu). În aceste condiţii. al deposedării ţăranului de mica lui proprietate agrară). Constantin Ţoiu – „Galeria cu viţă sălbatică” . romanul mitic (Dumitru radu Popescu – „F”. Despovărată parţial de presiunea ideologică. se conturează câteva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de marcă ai şaizecismului. dar şi „cumplita realitate a dispariţiei clasei ţărăneşti”. literatura e pe cale să-şi redobândească o parte din libertăţile de creaţie.

Un spirit macedonskian (Adrian Păunescu) . Prezentare generală Uricaru. Nichita Danilov etc. ca într-o experienţă de laborator. Mircea Ivănescu. „pe viu”. Alexandru Muşina. romanul parabolic (Marin Sorescu. Coşovei. sunt de amintit Traian T. Expresionism ţărănesc (Ioan Alexandru. Mihai Ursachi) . 1. O oarecare omogenitate de grup prezintă scriitorii cunoscuţi sub denumirea generică „Şcoala de la Târgovişte”: Mircea Horia Simionescu. Ion Gheorghe. noua generaţie cuprinde scriitori a căror solidă informaţie teoretică se reflectă aproape direct în creaţie. o necestitate metodologică. intensitatea şi. Paul Anghel). poezia îşi reia în posesie teritoriul. într-o măsură meritorie.2. dar în acelaşi timp şi o modalitatea de acoperire a unui fenomen distinct prin amploare. începe să se afirme o nouă generaţie. 1. dublată de o irepresibilă plăcere a scriiturii şi asociată cu o anume indiferenţă pentru conţinut constituie cvâteva dintre trăsăturile care definesc creaţia acestor prozatori pentru care opera devine un produs artistic autonom. parţial. Mircea Cărtărescu. Grigore Hagiu. Poezia socială. de circumstanţele extraestetice. Un număr impresionant de poeţi se afirmaseră încă din deceniul al şaptelea şi continuă să redeschidă drumurile temporar înţelenite ale tradiţiei întrerupte. Ei cultivă metaromanul şi jurnalul de crreaţie. Octavian Paler. omogenă prin vârstă. generaţia prozatorilor optzecişti contează prin numele lui Mircea Nedelciu. afinităţi şi viziune creatoare. Gheorghe Pituţ etc) . cu precizarea că între direcţiile citate nu se pot stabili delimitări nete. Textul îşi este sieşi reper. A-i cuprinde sub denumirea globală de poeţi şaizecişti reprezintă. Numită „optzecistă” (de la deceniul pe care. şi desprinzându-se. Dan Laurenţiu. Spiritualizarea emoţiei (Ana Blandiana. Ioan Stratan. conceptualizarea simbolurilor (Cezar Baltag) . construindu-se şi modificându-se din mers. Mircea Dinescu. Prozatorii cultivă la început textul scurt. Poezia poeziei (Nichita Stănescu) . Poezia politică. 1981 – 1989 După 1980. încadrare cronologică. recuperând dimensiunea lirică. S-ar mai putea adăuga poezia onirică (Leonid Dimov) ca şi creaţiile bine conturate ale altor poeţi asimilabili acestor direcţii: Gheorghe Tomozei. Emil Brumaru. dar constituirea şi dinamica formulelor artistice sunt destul de diferite. Grija pentru formă. Alexandru Vlad etc. Ioan Lăcustă. Între poeţii optzecişti cei mai reprezentativi. Cei mai mulţi scriitori ai acestei generaţii ilustrează fenomenul postmodernismului literar românesc. Virgil Mazilescu.5. Literatura postbelică i contemporană 13 . În cuprinsul acestei generaţii. Poeţii se caracterizează printr-o anume omogenitate valorică. Ioanid Romanescu. Sorin Preda George Cuşnarencu. Lirica feminină. Tudor Ţopa. desigur. Destul de numeroasă şi fără a se susţine valoric prin toate cărţile publicate. Mircea Ciobanu. caracterizat prin autoreferenţialitate şi prin înlăturarea convenţiei autorului omniscient. fără a-l lua cu totul în dominaţie. La rândul ei. încât clasificarea lor în orientări strict delimitate e greu de realizat. Ileana Mălăncioiu. Radu Petrescu Costache Olăreanu. Constanţa Buzea). Ironişti şi fantezişti (Marin Sorescu. criticul Eugen Simion distinge câteva posibile delimitări tematico – stilistice. îl jalonează totuşi destul de viguros).

se repetă acum istoria primei etape postbelice (1944 – 1948). Ca şi atunci. Lucrurile sunt încă în mişcare. Cea mai tânără şi mai energică generaţie creatoare. Se lansează idei vindicative. Intrată brusc în regimul libertăţilor depline. „Procesul comunismului” proclamat de unii scriitori ia de multe ori forma demolării valorilor literare ale epocii anterioare. Prezentare generală 1. al revizuirilor pe „criterii morale”. optzeciştii. se agită stindardul reconsiderărilor. 1. 1990 – 2005 Cel puţin prima parte a acestui interval este destul de confuză. ca şi mulţi dintre scriitorii generaţiei anterioare tind să-şi abandoneze uneltele în favoarea angajamentului civic şi direct politic. gen „tribunalul scriitorilor” sau „Nurnbergul românesc”. Sub deviza acestei necesităţi. însăşi specificitatea estetică a actului creator este inculpată. literatura român este dezorientată şi nu-şi găseşte prea repede rosturile. Marcată îndeosebi de dezbateri de natură politică. literatura acestor ultimi cincisprezece ani nu lasă posibilitatea să se constate vreun fenomen artistic de mai mare consistenţă.2. Practic. în fapt politice.6. Rămâne de văzut dacă din ea se va naşte vreo tendinţă notabilă 14 Literatura postbelică i contemporană .

e în mod sigur una dintre ele. iar prozatorul un creator exponenţial al ei. creaţia artistică românească e subordonată total unor imperative politice absurde. Volumul întâi al romanului Moromeţii. o literatură falsă. timp de aproximativ un deceniu. Viu disputată de critica literară şi astăzi. al libertăţii creatoare şi al supravieţuirii spirituale prin asumarea totală a destinului literar. schematică. surprinzător. Cu acest volum. în poezie. Întâlnirea din pământuri. marin Preda impune un univers ţărănesc inedit şi un personaj memorabil. criticile ideologizante de natură proletcultistă nu întârzie să apară. preponderent propagandistică. iar unele obtuzităţi în înţelegerea universului ţărănesc propus de scriitor se manifestă încă şi astăzi. Marin Preda impune o viziune nouă şi autentică asupra satului românesc. După anul 1948. 2: Proza Obiective educaţionale La sfârşitul lecţiei. Mai puţin realizat artistic. la aproape două decenii şi jumătate de la dispariţia scriitorului. Risipitorii (1962) rezultă din dorinţa scriitorului de a aborda şi alte spaţii tematice şi de a experimenta un registru stilistic diferit de cel care îl consacrase. Cele mai importante creaţii ale sale pot fi considerate repere esenţiale ale acestei epoci agitate. 2. în 1955. Sunt extrem de puţine cărţile adevărate care apar în acest interval („obsedantul deceniu”. apărut.1. iar din această nefericită relaţie iese. Marin Preda a întruchipat esenţial mitul creatorului şi a devenit un simbol al îndrăznelii artistice. apare în anul 1948 şi este ultima creaţie prestigioasă pe care spiritul literaturii interbelice o dă la iveală înainte de a-şi pierde libertăţile sub apăsarea unui regim politic nefast. de a sonda zonele abisale ale conştiinţei şi de a proiecta o viziune profund existenţialistă asupra condiţiei umane ţinute încă în chingi ideologice. Deşi apărut la o Literatura postbelică i contemporană 15 . Prin el. Volumul său de debut. opera lui Marin Preda marchează decisiv literatura română de după al doilea război mondial. De altfel. Radiografia operei Ca şi Nichita Stănescu. al cărui spaţiu tematic s-a aflat până atunci sub autoritatea literară a lui Liviu Rebreanu. 1967 este anul în care apare cel de al doilea volum al Moromeţilor. cum îl va numi prozatorul) şi fac ca spiritul creator autentic să supravieţuiască. în orice caz nu la înălţimea primului său roman. cursanţii trebuie să ştie: • Să identifice şi să explice particularităţile tematice ale operei lui Marin Preda • Să evidenţieze importanţa romanelor prediene în evoluţia prozei postbelice • Să clasifice proza generaţiei şaizeciste după criteriul tematic şi al modalităţilor narative 2. Proza Unitatea de învăţare nr. Cartea are meritul de a primeni atmosfera creatoare marcată încă de grave obtuzităţi. Moment din nou important pentru creaţia noastră romanescă.

indiferent de potrivnicia circumstanţelor. Marin Preda continuă să fie în actualitate cu tot atâtea imagini câte sunt oglinzile în care 16 Literatura postbelică i contemporană . Primul e o pledoarie. Cu Intrusul. într-un ansamblu coerent. dar convingătoare. oricât de spectaculoase ar fi ele. probabil unic în literatura română. O rară capacitate de a construi personaje puternice şi memorabile – Ilie Moromete şi Victor Petrini sunt cele mai celebre – face din romanele sale creaţii autentice situate la nivelul de vârf pe scara axiologică a literaturii române. Având o structură artistică fundamental realistă. conferă firesc şi intensă emoţie tuturor scrierilor sale. O problematică actuală. apărut în anul 1968. prin procedeele specifice artei autentice îi dă răspunsuri inedite. Prin ea. a avut un succes uriaş. cartea se articulează perfect cu acesta. roman total. 2. apărută. Marin Preda pune în discuţie mişcarea legionară. După mai bine de douăzeci de ani de la dispariţia sa. cu semnificaţii unitare. poate fi considerată un roman indirect. romancierul dă o direcţie şi o semnificaţie autentică altei teme (a şantierului) mutilate ideologic de literatura proletcultistă. de la mitul fericirii prin iubire la „blestematele chestiuni insolubile” care agită fiinţa străfundă a individului. află în Marin Preda un observator lucid şi un analist riguros care. în 1977. E o confesiune autobiografică. viaţa politică destul de confuză a epocii. şi figura mareşalului Antonescu pe care îl situează în complicatul joc al circumstanţelor şi încearcă să-l explice prin ele. sau prelungită prin consecinţele ei asupra tuturor. dar fiecare are o importanţă şi o semnificaţie autonomă. Prozatorul rupe tiparele epice în care activiştii se instalaseră ca Feţi-frumoşi fără pată şi fără prihană şi pune în dezbatere procesul nefast al colectivizării care a condus la „cumplita dispariţie a clasei ţărăneşti”. Înaintea istoricilor. o interesantă istorie a devenirii artistice a scriitorului. care vor domina literatura română a deceniului următor. deşi le dezbate până la înţelegerea cauzelor prime. cum l-a numit criticul Eugen Simion. romancierul ridică problematica „obsedantului deceniu”. Cel de al doilea reconstituie cu tehnicile realismului clasic una dintre cele mai agitate perioade ale istoriei româneşti moderne. Problemele generale ale existenţei. Viaţa ca o pradă. şi vizează condiţia umană aflată în puterea circumstanţelor. Romanul deschide hotărât drumul unor creaţii cu o problematică similară. o impresionantă desfăşurare epică. dar. Cartea. pentru implicarea în existenţă şi asumarea activă a destinului. Tema predilectă a scriitorului este raportul dintre individ şi istorie. romancierul nu se limitează niciodată la aspecte particulare. aflat într-o zonă foarte largă de interes. desfăşurată cu mijloace artistice convingătoare. tânărul Călin Surupăceanu. Înţelesurile mari ale cărţii vizează prin protagonistul ei. Prin ea. Romanele Marele singuratic (1972) şi Delirul (1975) completează tetralogia moromeţiană. rămasă multă vreme în stadiul faptului accidental. vocaţia sisifică a construcţiei şi mitul creatorului devorat de propria sa creaţie. dat la iveală de istoria recentă sau contemporană şi. trăit de oameni adevăraţi. scriitorul a pus ficţiunea să lucreze în serviciul faptului adevărat. Proza distanţă considerabilă de primul volum. Ultimul roman al prozatorului este Cel mai iubit dintre pământeni (1980). ale psihologiei creaţiei devin mai lămurite şi îşi lărgesc înţelesurile. Sensurile mari ale romanului depăşesc tentaţia dezvăluirilor politice. mai ales. la înălţimea semnificaţiilor generale şi îi adaugă o componentă metafizică. anumite aspecte ale epocii şi.

Destui ţărani manifestă tendinţe centrifugale faţă de “axa rurală a lumii”. în general . Aceste determinări acţionează încă din primul volum. pentru că rezultă din convergenţa a două cauze: pe de o parte. E numai o iluzie care poate fi. Personajul trebuie văzut astfel nu atât ca o individualitate. al cărei exponent sintetic este. Tudor Bălosu este comis voiajor. Moromete va trebui să-i procure şi pentru asta îşi adecvează conduita. Relaţia dintre ţăran şi stat e concretizată în impozite. Toate acestea sunt semne că istoria nu este aşa de răbdătoare cum s-ar părea. Nu. pe de altă parte se datorează multiplelor determinări istorice care hotărăsc soarta unor categorii umane şi a indivizilor care le compun. fragilizează. o dată trecute. cât ca întruchipare a unei spiritualităţi. indiferent de temă sau intenţie. istoria deschide porţi perfide către alte moduri de existenţă care. Nilă şi Paraschiv sunt atraşi irevocabil de viaţa citadină. Pentru a le plăti. mai mult decât aspectul accidental al unor evenimente familiale. Tema istoriei. e nevoie de împrumuturi la bancă. Dacă banii nu ajung (şi nu ajung!). Încât. chiar dacă nu se manifestă încă agresiv. viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. ca odinioară. furnizând informaţii minim necesare pentru situarea întâmplărilor într-un timp şi spaţiu bine determinate: “În câmpia Dunării. Pe de altă parte. tinzând să-l dizloce din structurile lui tradiţionale. Drama lui are o substanţă bicompozită. Ţăranul Primul volum al „Moromeţilor” fixează încă de la început romanul în formula realismului canonic. iar ţăranul îşi păstrează libertăţile Literatura postbelică i contemporană 17 . Ilie Moromete. obiect de troc – porumbul şi grâul câmpiei în schimbul fructelor sau ţuicii muntenilor – şi devine marfă valorificabilă în bani. în circuitul valorilor capitaliste. structurile săteşti tradiţionale. aici. surplusul agrar încetează să mai fie. se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare . Văzută astfel. Deşi nu vede rostul banilor. oricât de puternic ar fi el conturat în acest plan. în ambele volume. Satul românesc este însă atras lent. istoria situează satul românesc într-un proces de eroziune. la destinul unei familii ţărăneşti într-o perioadă când mica gospodărie rurală era decisivă pentru configuraţia satului şi a economiei agrare româneşti. Achim. În fapt. dar sigur. Scămosu şi Ouăbei navetează între sat şi oraş făcând negoţ cu produse agrare. Niculae vrea să fie învăţător. 2. viaţa ţăranilor predişti se scurge “fără conflicte mari”. la rândul lor. cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial. uşor de întreţinut. solicitând ţăranului însemnate modificări comportamentale. e important să fie analizat acest proces de deconstrucţie a clasei ţărăneşti. Scriitorul şi-a croit o statură de dimensiuni impunătoare căreia vremea nu i-a estompat contururile. când istoria pare foarte îngăduitoare. Proza personalitatea sa complexă se reflectă. Modul economic natural se conformează exigenţelor istoriei. a unui mod de viaţă şi a mentalităţii proprii unui cod de existenţă. 2. de vinderea unui salcâm sau chiar a unei părţi din pământuri.2. şi convingerile. însă. Opera şi autorul ei sunt încă obiectul unor studii şi atitudini care. fonciirea care îl preocupă atâta pe Moromete şi nu doar pe el. deocamdată.” Fraza citată sintetizează una dintre temele mari şi predilecte ale scriitorului – raportul dintre individ şi istorie – concretizată. ea ţine de avatarurile existenţei şi ale condiţiei umane. indică imposibilitatea de a gândi creaţia prediană altfel decât ca un reper fundamental al literaturii române postbelice. Dar acţiunea ei e încă discretă.

“Devenise în mod ciudat întreprinzător”. încetează treptat să mai existe nu mai poate domina nici măcar prin exponenţii săi spaţiul literar al unei opere care şi-a propus să reflecte acest fenomen. Într-adevăr. cumpără de acolo purcei. evenimente pline de viclenie. Proza esenţiale pe care i le-a statuat tradiţia: dispune de pământul şi produsele sale. se potoliră sau îl uitară. Fenomenul de alienare şi de extincţie a ţăranului se află însă abia la început. Niculae. . mai păcăleşte autorităţile exploatând bunăvoinţa acestora şi se bucură chiar de preţuirea lor. Curând. Totuşi. a cărui autenticitate artistică rămâne la un ridicat nivel valoric. drama evanescenţei sociale a întregii comunităţi rurale. Moromete. într-un mod brutal. din proprie iniţiativă. mea). sub presiunea evenimentelor. în numele unui “imperativ istoric” şi după un model politic aberant. E limpede că Moromete nu trăieşte numai o dramă individuală ci.” Dacă destrămarea familiei moromeţiene se produsese datorită unor cauze în primul rând interne. suficiente susţineri artistice. pe care le vinde apoi în sat. al existenţei sale ca adept al “noii religii”. pe care scriitorul o numeşte undeva “cumplita realitate a dispariţiei clasei ţărăneşti”. în ciuda unor judecăţi contrare ale criticii. Organizarea artistică a volumului este însă perfect adecvată realităţii sociale înfăţişate aici. Moromete şi prietenii săi “politici” sunt admiraţi şi preţuiţi. de a o gândi şi a da un înţeles întâmplărilor. schimbându-şi firea. în stilul său voalat- metaforic. direcţionarea unui întreg proces social: “După fuga băieţilor. Aceste transformări care desfigurează satul românesc constituie problematica generală a celui de al doilea volum. ca exponent al ei. Pentru aceştia el există doar sub forma unui număr şi a unor cantităţi consemnate în registrul de cote. Mai important decât orice e faptul că în satul moromeţian ierarhiile nu se alcătuiesc. Modificarea sa e atitudinală. nu structurală. 2. în raport cu forţa lor spirituală: un mod de a vedea lumea. Cuvântul cu care îşi măsoară acum acţiunile este “beneficiu”. disoluţia structurilor sociale ţărăneşti se produce prin exercitarea unor presiuni exterioare. ca la Rebreanu. prozatorul dezvăluie încă din prima frază. Ţăranul Moromete nu mai este o personalitate fascinantă pentru săteni şi cu atât mai puţin pentru reprezentanţii autorităţii statale. După muţenia stupefiată în care intrase. prezenţa lui Ilie Moromete în aceste pagini este redusă simţitor. îl vedem totuşi adaptându-şi comportamentul la realităţile istorice anterioare războiului: pleacă iarna. contrazicându-şi principiile cele mai ferm conturate. şi că Ilie nu mai are.” (subl. E cert că personajul nu-şi putea transforma firea. aici. nu mai văzu nici cum toţi cei care-l duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el. totuşi oamenii se făcură parcă mai mici. deşi bogaţi. O clasă care. politica năvăleşte însă în viaţa oamenilor. şindrilă şi ţuică. În cel de al doilea volum al romanului. 18 Literatura postbelică i contemporană . Tudor Bălosu sau Aristide. au parte cel mult de condescendenţă zeflemitoare. începură să năvălească pe scena satului oameni şi întâmplări (…). S-a făcut destul de frecvent observaţia că acesta este romanul fiului. în funcţie de cantitatea de pământ. semn al refuzului de a mai comunica spiritual cu lumea. calculând şi transformând totul în bani. să vândă porumb la munte. afectând de această dată comunitatea rurală în ansamblul ei: “printr-o spărtură ce nu mai putea fi dreasă. satul românesc intră sub altă zodie istorică. Oamenii au valori diferite în conştiinţa obştii. nu se întâmpla încă nimic în sat (…).

În folosinţă propagandistică. Literatura postbelică i contemporană 19 . dar nimeni nu se osteneşte să-i explice. Convins de inutilitatea vreunei opoziţii manifeste. Moromete nu înţelege de ce i s-au fixat cote absurde. făcând o ultimă prevestire privitoare la pierderea conştiinţei ţărăneşti: “Mi-e bine. prin care erau desemnaţi astfel acei ţărani care continuau să fie în relaţii paşnice cu chiaburii. dar e conştient de neputinţa de a se împotrivi istoriei. Deşi prins dureros în vârtejul şi fatalitatea istoriei. “cei mari” se perindă pe arie. tot ce poate face este să ofere până la capăt un exemplu moral: “Până în ultima clipă omul e dator să ţină la rostul lui. cu caracter de lege. unde se exercită puterea discreţionară. memoria colectivă s-a pierdut. lucrător la STB sau în cine ştie ce uzină. Ţăranul nu mai umblă prin lume ca ţăran. Dizlocat din structurile sale. nu mă doare nimic. nici nu are vreunul. Cel din urmă ţăran se stinge. o atitudine tolerantă şi oarecum familiar-binevoitoare. Ilie Moromete reprezintă factorul de rezistenţă morală. iar scara valorilor este complet răsturnată. El nu vede rostul noii lumi. atât de dornic odinioară să folosească vocabule de efect. Dimensiunea spirituală e supusă demoliţiunii de primitivismul politic. 2. Una din formele de opoziţie morală a personajului este neacceptarea unui limbaj mistificator. în care relaţiile intrafamiliale şi însăşi noţiunea de familie sunt profund deteriorate (cele mai multe personaje prediste sunt incapabile să întemeieze un cuplu statornic). unele cuvinte primesc sensuri străine de utilizarea lor firească. care se construieşte prin agresiune alienantă asupra ţăranului. Într-o astfel de lume. mă. precum Jupuitu odinioară. cărora nici nu le dau bineţe. fără să ia act de prezenţa ţăranilor. Dar lumea aceasta nu mai este a lui Ilie Moromete. activist. plămădit parcă după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu al pământului. necunoscute până atunci în vorbirea ţăranilor. director sau chiar general. dar nu prea mai sunt conştient”. se delimitează acum de ele opunându-le o proprietate sănătoasă a limbajului: “Adică cum unelte? (Era un cuvânt din ziare. prin care erau desemnaţi cei cu stare). iar altele. fiind interesaţi doar de recolta căreia îi evaluează cantitatea şi calitatea. o furcă (…)”. scriitorul estompează statura personajului său. Importanţa socială a ţăranului fiind diminuată până la nesemnificativ. Totul e impunere administrativă. de fapt nu mai este a celui care vrea să rămână ţăran. încep să fie vehiculate cu o frecvenţă primejdioasă pentru înseşi relaţiile interumane. loc de contemplaţie şi de exerciţiu spiritual)) cedează în favoarea primăriei. Lumea veche a dispărut. Autoritatea nu mai e deloc dispusă să considere ţăranul în individualitatea lui sau să manifeste. integrându-l astfel cu naturaleţe şi consecvenţă realistă în sistemul de circumstanţe ale epocii. Toposurile săteşti tradiţionale (poiana lui Iocan. romancierul îşi adecvează viziunea artistică şi tehnicile de construcţie a personajului. tâmpitule?”). În condiţiile unei asemenea optici asupra individului rural. o greblă. în care foamea contrazice mitul bunăstării (“şi ce-ai să mănânci. Ţăranul nu mai are motive să se simtă şi nu mai este considerat stăpân al pământului. Proza Acum Moromete vorbeşte fără să fie auzit şi e prezent fără să fie văzut. Personajul. alt cuvânt necunoscut în sat. chit că rostul ăsta cine ştie ce-o să se aleagă de el”. ci sub alte identităţi. Prin unelte Moromete dădea de înţeles că se gândeşte la o sapă. satul devine o lume fără întemeieri morale. nu-i rămâne decât să-şi conserve identitatea spirituală şi să opune tendinţelor aberante ale epocii valorile morale în care continuă să creadă. În timpul secerişului. de cele mai multe ori imposturi: portar de bloc.

cu divinitatea. a destinului… care antrenează în desfăşurarea lor tipologii umane dintre cele mai diverse. 2. filozofică. tema feminităţii. deasupra particularului. romanul prezintă un număr impresionant de episoade consumate pe fondul realităţilor româneşti din deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut. 20 Literatura postbelică i contemporană . 2. Sintagma acoperă în întregime substanţa cărţii care dezvoltă mai multe direcţii tematice: tema erotică. care micşorează tragic spaţiul şi numărul opţiunilor. fiecare coincidentă nu numai cu o anumită vârstă a conştiinţei sale. în orice caz. dar toate se contopesc într-un conflict unic. La rândul ei. Conflictele. în perioada de după al doilea război mondial). Proza După romanul Moromeţii o imagine a ţăranului român dintotdeauna nu s-a mai putut constitui literar. în tentativa lui firească de a o înţelege şi a şi-o asuma. Considerat sub aspectul evidenţelor sale epice. Din coincidenţa acestor experienţe afective cu tipurile de realitate de care protagonistul ia act în diferite secvenţe ale existenţei sale se alcătuieşte dimensiunea metafizică a romanului. Tema istoriei. intrând rapid şi reverberând profund în conştiinţa cititorilor din cele mai diverse categorii sociale. ci şi cu o bine determinată circumstanţă istorico-socială. Faptele sunt în permanenţă dublate de reflecţia profundă asupra existenţei. Evenimentele individuale şi cele socio-politice se află într-o remarcabilă corespondenţă. Condiţionările politice ale lui Victor Petrini reprezintă însă elementul accidental. La capătul lor. Cea mai inspirată şi mai justă tentativă de a cuprinde într-o formulă caracterizarea cărţii îi aparţine criticului Eugen Simion care consideră cartea un roman total. socială. Intelectualul Romanul Cel mai iubit dintre pământeni a avut un succes extraordinar (unic. Acestea se lasă mai uşor dezvăluite prin analiza experienţelor erotice pe care le trăieşte personajul şi care îl ridică. sigur. Marin Preda epuizează astfel o temă cu o îndelungată carieră în literatura română. cu aceeaşi autenticitate artistică. dar nu suficiente pentru înţelegerea semnificaţiilor mari şi profunde ale romanului. religioasă. se creează. critica literară a reacţionat cu entuziasm. iar cei mai importanţi comentatori ai momentului i-au dedicat analize temeinice şi laudative. tema politicului (a obsedantului deceniu). În înţelegerea lui Marin Preda. tema istoriei. personajul accede la înţelegerea arbitrarului care domină existenţa. conjunctural al vieţii sale. asta înseamnă că existenţa umană se află totdeauna la intersecţia unor determinări. a raportului individului cu istoria. tema creaţiei.3. se dezvoltă şi se soluţionează în interiorul şi în conformitate cu natura fiecărei teme în parte. Relaţiile afective pe care le stabileşte personajul conţin mai intens dimensiunea iniţiatică a romanului. decisive şi tragice pentru destinul său. concrete sau metafizice. În această privinţă. una dintre cele mai importante care îi susţin structura şi prin care Marin Preda intenţionează să reveleze anumite aspecte ale raportului individului cu existenţa. Victor Petrini consumă patru experienţe erotice esenţiale. a libertăţii. dramatic şi amplu care rezultă din condiţia de existenţă a individului văzut ca o “divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor”. multiple şi ele. al libertăţilor. destinul lui Victor Petrini este exemplar. pe el şi înţelesurile cărţii.

chiar dacă nu-l refuză. bucuria însăşi a posesiei – toate acestea pot să fie uşor considerate. Structurile interioare în care s-ar fi putut impregna această energie spirituală nu există. Petrini se află sfârşitul studiilor universitare. determină lesne confuzia cu comunicarea profundă şi autentică. o simplă plimbare. În mod firesc. cu formele exterioare în care ea se exprimă. întâmplarea are miez. El nu înţelege decât după consumarea completă şi tragică a acestei experienţe că a luat drept existenţă vie şi autentică o simplă ipostază “neclintită şi amorfă a acesteia”. sub influenţa decisivă a impulsului sexual adolescentin care. “Ea. va rămâne singura victorie a lui Petrini în confruntarea lui cu existenţa. a opta şi a o domina. Ridicată la înţelesuri mai înalte. cu toată suferinţa pe care o provoacă. el crede că poate alege la rândul său. aparent deplină. satisfăcut. Cu alte cuvine. Prima. personajul îşi consolidează convingerea că este un “ales”. însă. din moment ce existenţa. Personajul dobândeşte iluzia că poate alege în deplină libertate. transferând în realitate propriile reprezentări despre ideal. a o înţelege. De aceea spiritul rebel se manifestă intens faţă de orice atitudine mai raţională în comparaţie cu percepţia sa: îşi înfruntă belicos părinţii. Petrini refuză (de ce neapărat acea stradă?!) invitaţia Ninetei de a merge pe o stradă oarecare. sub înfăţişarea superbă a Căprioarei l-a “selecţionat” dintre alţii. de aceea. sancţionându-le vehement şi jignitor prejudecăţile şi sfârşeşte prin a considera o simplă experienţă iniţiatică drept acord esenţial cu existenţa. Marin Preda situează acest episod (nu numai) erotic într-o epocă în care libertatea individului de a-şi construi destinul este. le-a urmat cu ambiţie şi obţine o licenţă strălucită. curând că îi este imposibil să ia în posesie o existenţă care. lovită ca o găină de Literatura postbelică i contemporană 21 . trăieşte iluzia că nimeni şi nimic nu îi poate sta împotrivă spre a o lua în posesie totală şi definitivă. încă. Pur şi simplu. drept esenţa existenţei. Personajul se raportează. Aflat la o vârstă post-adolescentină încă foarte orgolioasă. Nu are un motiv anume. voluptatea atingerilor cu aceste forme care se oferă. Într-un moment banal. că toate căile spre această existenţă îi sunt deschise şi că nu depinde decât de voinţa sa spre a o lua în posesie totală şi definitivă. fără susţinerea sufletească firească vârstei. respingând ideea unui traseu prestabilit. nu e aptă să primească nimic din realitatea sufletească a celui care încearcă să şi-o asume. Petrini se înscrie pătimaş în competiţia pentru existenţă: a o cunoaşte. o degajă şi pe care adolescentul o descoperă fascinat. Personajul află. la vârsta sa. în spatele “frumuseţii deosebite” a fetei nu se mai află nimic. Ea se instalează brusc. Cu o remarcabilă intuiţie a sensurilor. Căprioara. fără scop precis. îşi trăieşte firesc vârsta. cea de a doua experienţă erotică a personajului . îi consolidează iluzia că stă în puterea lui să ia în posesie şi să domine existenţa şi că este un privilegiat al acesteia. Nineta este iubirea adolescentină a lui Victor Petrini. Proza Către ele ar trebui. Episodul Nineta îi creează iluzia că toate acestea se află în puterea sa. De aceea el confundă uşor esenţa cu aparenţa. fascinat de noutatea experienţei. să se focalizeze o analiză mai cuprinzătoare a romanului. graţie naturii şi experienţei sale. Cu această experienţă. 2. îşi are mai degrabă cauzele într-o senzualitate intensă pe care tânăra femeie. Perfecţiunea halucinantă a corpului femeii. Relaţia cu Nineta îşi dovedeşte repede precaritatea şi se destramă din motive la fel de neesenţiale ca acelea din care se alcătuise. acum. Femeia îl părăseşte şi acest deznodământ. fără nici o reţinere. la existenţă. iar eroul.

Petrini nu mai confundă acum senzualitatea pură cu comunicarea spirituală autentică. nu-i poate accepta umbra prelungită asupra existenţei pe care o ia în posesie Relaţia cu Matilda se constituie şi se desfăşoară sub semnul tentaţiei fascinante şi obsesive de descifrare a necunoscutului. căruia. medicinistul. este tratat în consecinţă de protagonist. însufleţit de orgoliul cunoaşterii totale. În orice caz. Abia acum. dar persistă în iluzia că poate alege şi poate domina existenţa. care nu-i oferă nici şansa rivalităţii nici pe aceea a prieteniei reale. sprijinite pe o teorie coerentă. o voinţă slabă. E pentru prima dată când lui Petrini existenţa i se oferă aşa cum este ea. căci. chiar dacă îi recunoaşte onest calităţile. e înzestrat cu o mare ambiţie dar.” El nutreşte însă doar iluzia că este cuceritorul aşteptat de o existenţă care se refuză celor slabi. Tentativa sa e coincidentă cu ambiţia de a întemeia un sistem de gândire original – o “nouă gnoză”. opţiunea sa nu rămâne fără consecinţe în plan moral. Petrini pare a îndeplini condiţiile necesare învingătorului: are în faţă o strălucită carieră universitară. 22 Literatura postbelică i contemporană . inteligent şi instruit. De aici credinţa sa că. Victor Petrini îşi asumă existenţa întruchipată de Matilda printr-un act de deposedare înfăptuit în dauna prietenului său. Victor Petrini începe să înţeleagă că existenţa nu este ceea ce. din prejudecată sau orgoliu. modificând-o superior printr- un transfer de energie sufletească şi intelectuală. Petrică. ca şi când n-aş fi existat. Petrini decide să o supună unei intervenţii chirurgicale tardive şi periculoase care îi va aduce Căprioarei moartea. mă uitase absolut. iluzia libertăţii de alegere se asociază. preocupat mai mult de descriere şi de punere în ecuaţie decât de un demers cognitiv ambiţios şi susţinut. nu în forme înşelătoare: abjectă şi deseori ticăloasă. astfel. Din nou a putut să aleagă. nu conţinutul esenţial al acesteia. Şi încă o achiziţie cognitivă care deosebeşte această experienţă erotică de prima. dar autentică şi justificată dacă îşi exprimă. în indiferenţă totală faţă de acesta şi de sentimentul prieteniei în general. Eroul ia hotărârea de a refuza sau se află în neputinţa de a-şi asuma o existenţă care poartă în sine urmele altui “cuceritor”. de această dată. cu sentimentul culpabilităţii. că episodul Căprioara este doar una dintre formele în care se înfăţişează realitatea. Petrică Nicolau. Încercând să-i pătrundă şi să-i desluşească esenţa. El are acum un rival. el dirijează necontenit asupra femeii proiectoarele unei gândiri formate în spiritul sistemelor generale şi abstracte de cuprindere şi explicare a existenţei. însă. un zero…” Spre deosebire de prima sa experienţă erotică. Proza dragostea strălucitului medicinist. fără prea mari procese de conştiinţă. dar. esenţa. Dacă Petrică Nicolau este sortit irevocabil unei mediocrităţi care îl exclude din competiţia existenţei. credea el că ar fi. raporturile cu existenţa pot determina cunoaşterea completă a acesteia şi luarea ei în posesie prin stăpânirea tuturor necunoscutelor care aparent se refuză cunoaşterii. El ignoră. deocamdată în zonele marginale ale conştiinţei. Personajul află acum că prin ambiţia de a cuceri şi a domina existenţa se înscrie irevocabil într-o competiţie. 2. aşa cum însăşi Matilda mărturiseşte. îi sunt străine mijloacele carierismului vulgar. a misterelor profunde ale existenţei pe care personajul doreşte să şi-o asume. îşi ordonează gândirea într-un sistem teoretic original care îl poate conduce la un succes social meritat. Femeia a rămas însărcinată în urma scurtei aventuri cu medicinistul şi.

înjosindu-l şi fiind gata să-l anuleze. Unul tragic. ci Mircea. pe care Petrini îl ispăşeşte cu închisoarea. dezlănţuite. existenţa – reflectată în bună măsură de comportamentul Matildei. iar protagonistului i se deschide o altă şansă posibilă de a o identifica. Totuşi. un poet analfabet bântuie prin redacţii ambiţionând să-l pună în umbră pe Eminescu (şi chiar îl pune. probabil. Petrini e mai apt să înţeleagă că libertatea e iluzorie şi abstractă. În consecinţa acestei anomii localizate la nivelul afectelor. ci numai opresori. nu sunt. datorită ideologizării masive a culturii). Literatura postbelică i contemporană 23 . agresează. Suzy întruchipează această existenţă ca o promisiune de tandreţe. devenind. decât în sensul forţei de atracţie pe care o exercită Puterea şi al obedienţei fascinate impuse de ea. fiinţa umană. Nu Mircea. Imaginea florii pe care Suzy i-o aşază într-o zi pe prozaicul său birou o aminteşte pe aceea a mărului edenic de la începuturile lumii. O nouă existenţă îi este oferită. o întruchipare a existenţei haotice pe care nu oameni ai spiritului o pot domina (dimpotrivă. onestă şi îndreptăţită. profesorii eminenţi sunt înlăturaţi de la catedre şi înlocuiţi de nulităţi. “care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decât în moarte”. a fost lucrător la deratizare. refulaţi gregari de tot felul dirijează cu voluptate sadică anchete chinuitoare. prinzându-l într-un mecanism culpabilizator. Încă o dată protagonistul suferă un eşec. Gândirea proprie. iar fiinţa umană nu e decât punctul de convergenţă a mai multor determinante. cea de a patra iubire a sa. protagonistul este înfrânt fără a înfrunta rivali autentici. dar rolul ei în relaţia cu Petrini ca şi similitudinile cu conţinutul socio-politic şi moral al epocii (anii cincizeci) fac posibilă ipoteza că ea reprezintă o sinteză a existenţei cu care se confruntă. A ieşit din închisoare. Pur spirituală. devine un delict grav. Cel puţin în această epocă. iar moartea mamei i-a adus o stare de neutralitate afectivă “superioară fericirii sentimentelor”. a o cunoaşte şi a o cuceri. Trăindu-l. Cel mai proeminent personaj feminin al cărţii (şi. studenţii sunt exmatriculaţi pentru că părinţii lor au fost declaraţi “duşmani ai poporului”. în afara dogmelor. Cu Suzy. Nu altceva îi oferă lui Petrini contactul brutal şi tragic cu existenţa socială care-l absoarbe şi ea imperativ. Proza Ar părea că sunt calităţi suficiente pentru ca existenţa să-l accepte şi să îl “răsfeţe". deci. e un continent al nisipurilor mişcătoare. în felul ei. O ispită a cunoaşterii. Petrini trăieşte experienţa paradisului interzis. supunere. ei sunt cei excluşi). Matilda ameninţă. ca alt bărbat. stimulate să se manifeste de forţe obscure. în general. puterea lui Petrini este cauza fragilităţii şi a înfrângerii sale în raporturile cu existenţa socială. 2. În acest plan. ascunzând sub suprafeţele cele mai liniştite înspăimântătoare forţe ostile. apoi cu retragerea dreptului de a preda la Universitate sau de a primi vreo ocupaţie compatibilă cu pregătirea sa. ca şi în aceea. iar anchetatul căruia nu i s-a putut dovedi nici o vină primeşte obligatoriu trei ani de închisoare. de a se realiza în existenţa socială. dăruire totală şi înţelegere. al întregii proze româneşti) poate fi considerat în stricta lui individualitate. scara valorilor se răstoarnă şi se petrec evenimente fără nici un înţeles: facultatea e condusă de un obscur caloriferist. îl “deposedează” de Matilda. Matilda reprezintă. umileşte. destule dintre ele iraţionale. s-a despărţit de Matilda. Imprevizibilă. Eşecul personajului în această a treia experienţă se datorează acţiunii unor forţe abisale. o torţionară. În tentativa firească de a cuceri şi a-şi asuma existenţa afectivă pură. aflat pe o poziţie de autoritate politică faţă de existenţă.

ca în stufoasele romane-frescă publicate în era proletcultului) se va face simţită mai cu seamă în romanele apărute pe parcursul deceniului 8 şi în prima jumătate a celui următor.4. Înţelegând necesitatea raportării literaturii contemporane la trecutul cu care aceasta întreţine relaţii de tip continuitate / discontinuitate. adevărată figură tutelară a generaţiei) redescoperă. Clipa cea repede (1979).de M. Pasărea şi umbra (1977). mesajul lui Victor Petrini este al unui naufragiat. aptă să reunească aspectele cele mai diverse ale operei dar şi să indice un înţeles superior. prezenţa tuturor elementelor ideologice şi tematice ”imperios necesare artei realist-socialiste”. pe de o parte. Femeie. să ia act de viaţa sa ca de o realitate concretă şi distinctă. Un prim pas în direcţia redefinirii raporturilor cu literatura canonică l-a constituit orientarea romancierilor generaţiei ’60 către modelele oferite de cele două ”filoane” ale romanului interbelic: tradiţionalist şi modernist. Nu datorită unui capriciu juvenil.Bănulescu 24 Literatura postbelică i contemporană . Condiţionările existenţiale se află undeva. ale căror sensuri gravitează aproape exclusiv în jurul acestei circumstanţe. modificarea de paradigmă operată de scriitorii ce debutaseră editorial la jumătatea deceniului 7 cu volume de proză scurtă (cenzura nu putea pretinde. ci pare mai degrabă un trimis al destinului. aflat în voia unui destin care nu are numai determinări imediate. percepută ca ”o înfăptuire continuă într-o lume căreia îi place să recunoască în despărţirea de tradiţie o constantă a modernităţii”(Proza românească de azi). acela din zona porturilor dunărene din Îngerul a strigat (1968) al lui F. Proza generaţiei 60 În domeniul prozei. Proza Toate acestea i se oferă lui Petrini fără a fi nevoie ca el să desfăşoare strategii complicate sau să rezolve dureroase ecuaţii existenţiale.Titel: Ţara îndepărtată (1974). prozatorii noului val au procedat la ”cucerirea tradiţiei” (C. ci “să-l vadă”. 2. “premisa unei victorii”.Ungureanu).Neagu. deasupra realităţii identificabile şi cuantificabile. al acelui “cineva care ştie”. a orgoliului unei alegeri minore. iată fiul tău (1983). O altă formulă o înlocuieşte acum pe cea optimistă: “Salvarea celor învinşi – nici o speranţă!” Prin cele patru experienţe erotice pe care le parcurge Victor Petrini. cum afirmă Petrini. romanul deschide posibilitatea mai multor interpretări.Preda. Romanele axate pe o tematică circumscrisă spaţiului rural (purtând amprenta modelului fixat .în ordinea viziunii şi a tipologiilor . arbitrar şi necruţător din amuzament. care a eşuat definitiv datorită arbitrarului existenţei şi pentru care eşecul nu mai reprezintă. Prin această ultimă experienţă existenţială. Marin Preda depăşeşte astfel limitele celor mai multe romane despre “obsedantul deceniu”. Fostul soţ al lui Suzy nu e un rival. satul ca univers arhetipal (acela din zona Banatului în ”tetralogia bănăţeană” a lui S. La rândul său. “Voiam să se uite la mine şi să mă vadă”. într-o schiţă sau nuvelă. ca înainte. În acest moment totul se sfârşeşte. 2. spune el. cu atât mai puţin numai interioare. protagonistul pretinde acestei existenţe nu numai să-şi mărturisească sau măcar să-şi sugereze esenţa. a unor prejudecăţi sau a unor forţe abisale pe fondul unor rivalităţi reale sau imaginare. prezent şi în proza scurtă a lui Şt. vizează condiţia de existenţă a omului. făcând ca indivizii să fie “cobai ai divinităţii”: “un Dumnezeu ilogic şi acazual”. Una dintre ele.

ci doar perspective individuale. Chiril Merişor din Galeria cu viţă sălbatică al lui C. a căror criză profundă reflectă însăşi criza Istoriei. Dacă în epoca ”neagră” a proletcultului se construise o utopie a prezentului care proiecta asupra satului imaginea ”lumii visate”.R. în romanele generaţiei 60 scenariul utopic este fixat în trecut. subiective asupra acestuia. al farsei groteşti. parţial. toţi eroii romanelor lui A.).al cărui deznodământ este întotdeauna acelaşi: adevărul nu poate fi depistat. Planul ideatic al acestor romane (politice în marea lor majoritate) în care sunt puse. P.Simion vorbea despre surprinderea destinului unei lumi ce trăieşte o dislocare din tiparele ancestrale).. ”transformă sărbătoarea în farsă. al bâlciului sau al circului) imaginea satului ca lume răsturnată. al de-multiplicării.Buzura. . este tratată în aceste cărţi dintr-o perspectivă mitică (prezentând afinităţi cu aceea din proza sud-americană) şi apelându-se la un set de strategii tributare. Împăratul norilor. N. izvorâtă din neputinţa de a descoperi sensul existenţei prezente) i se opune( de fapt. univers maniheist în care viziunea sărbătorească a noului era opusă celei ”demonice” a trecutului. fixând traseul labirintic al unui căutător de adevăr situat în descendenţă donquijotescă.R.” (Radu G. istoriile personale şi ”istoria sacră”. atât prozei ”autenticiste” interbelice cât şi modelelor oferite de romanul nord-american din prima jumătate a secolului („generaţia pierdută”: Faulkner.a. sau Bucureştiul trăind drama demolărilor din Obligado sau Galeria.. Vânătoarea regală.) Satului ca univers arhetipal trăind drama disoluţiei( în fond o utopie alimentată de nostalgia originilor. Tema. prezentă la toţi romancierii generaţiei (inclusiv în romanele ”citadine” ale lui A.Buzura. abolirea cronologiei (prezenţa accidentelor ordinii temporale: analepsele şi prolepsele) etc. multiplicarea şi confuzia vocilor şi a perspectivelor narative. sau satul cu reminiscenţe arhaice din romanele ciclului ”F” al lui D. faţă în faţă adevărurile indivizilor şi adevărul Istoriei.R. nu există adevăr unic.Popescu). stând sub semnul spectacolului. neîncetat.reprezentativi sunt eroii de tipul lui Tică Dunărinţu din ciclul ”F” al lui D. asupra raportului individ-istorie (supratema romanului şaizecist). ca lume pe dos. Proza (Iarna bărbaţilor-1965).Ivasiuc. se poate vorbi mai curând despre două viziuni suprapuse asupra lumii. resimţind dureros dislocarea vechilor valori.a lui Don Quijote şi a lui Sancho Panza. sunt elementele unei poetici narative corespunzătoare noii viziuni asupra condiţiei umane. Steinbeck etc. Căutători de ideal într-o lume care şi-a pierdut Literatura postbelică i contemporană 25 . G.). Ploile de dincolo de vreme de D. 2. O bere pentru calul meu. N. G.Buzura etc. o lume ”neaşezată”. a cărui consecinţă este imposibilitatea formării unei viziuni unitare asupra lumii narate.Bălăiţă ş. Al.Georgescu.Ţoiu.Ţeposu): este lumea din F. viaţa reală şi ”literatura” (ficţiunile create de puterea politică) îşi găseşte punctele de sprijin în aceste tehnici care se subordonează demersului de subminare a omniscienţei. C. Situându-şi ”acţiunea” într-un spaţiu citadin care stă (în aceeaşi măsură ca şi satul) sub semnul instabilităţii. prezentul purtând pecetea distopiei: o lume care. ficţiunile create de romancierii şaizecişti se fixează asupra destinelor unor intelectuali aparţinând unei ”aristocraţii a spiritului”. o ficţiune construită pe calea anamnezei. brutal înlocuite de noile structuri (micile oraşe de provincie din romanele lui A.Breban.Ţoiu.Bălăiţă. (O variantă tipologică clişeizată a romanului şaizecist este romanul-anchetă.Breban. o lume haotică ce stă sub semnul metamorfozei.Ţoiu.Popescu sau aceea din Însoţitorul lui C. lui C. Popescu. neputând rezolva contradicţia dintre real şi ideal. a trecerii de la lumea veche la lumea nouă (E.Ţoiu).corespunzătoare structurii schizoide profunde a acestei lumi ce pendulează între aparenţă şi esenţă.

o formulă caducă (aşa cum l-a perceput o bună parte a criticii mai tinere. 2. întoarceri (în spaţiu – C.Breban (eroina din Francisca. şi timp) ale unor eroi care au vocaţia ”coborârii în adânc”.Breban.Ţoiu (Chiril Merişor din Galeria. eroarea care însoţeşte o atare perspectivă constă în limitarea problematicii acestor romane la un spaţiu (cel românesc) şi un segment istoric (epoca totalitară) pe care le depăşesc prin profunzimea semnificaţiilor general-umane. Liviu Dunca din Păsările.) sunt. Proza vechile idealuri. Interval. Al. N.. precum şi tehnica rememorării. Scriitori români de azi). Cunoaştere de noapte. Gigi Cristescu sau Titi Streaşină din Însoţitorul.Ţoiu). Al.Simion. ”drumuri la centru”. Sub aspect tematic accentul cade. a ”relaţiei dintre adevăr şi îndrăzneală. în acest prezent al ”maximei libertăţi”. doctorul Minda din Îngerul de gips. eroii donquijoteşti ai lui A. Krinitzki sau Irina din Animale bolnave. clişeizarea ca rezultat al adecvării la gusturile cititorului din perioada dictaturii). C. Ficţiunile romaneşti elaborate în baza unor atari scenarii catabatice vor privilegia proza de idei în formula eseului (Al. căruia i se subsumează tema eşecului existenţial (A.. Adrian Coman din Drumul cenuşii. Scos din contextul epocii care l-a generat.Buzura (Mihai Bogdan din Absenţii. Bartolomeu Boldei din Obligado). care i-a reproşat căderea în convenţie. Dan Toma din Feţele tăcerii.istorie. eroare şi laşitate”. mai ales. N. a confruntării cu ”demonii” interiori. a ”raportului dintre revoltă şi valoare în conştiinţa individului” (E.Ulici).pe acelaşi raport individ .Ivasiuc. toţi. iar. dar şi A.a. Ivasiuc (eroii din Vestibul. incapabili să mai descopere sensul existenţei prezente. C. Miguel din Racul).Ungureanu remarca recurenţa scenariului ”întoarcerii acasă” în proza generaţiei ’60 . N.Ţoiu). trăind sentimentul dezarticulării îşi găsesc refugiul într-un trecut retrăit prin intermediul memoriei.Breban. în aceste romane politice ( care optează adesea pentru formula parabolică). la nivelul strategiilor. Ştefan Pintea din Vocile nopţii. Rogulski din Don Juan ş. romanul parabolic şaizecist ar putea să pară. Toate aceste romane descriu trasee iniţiatice. 26 Literatura postbelică i contemporană . a ”puterii şi adevărului” (L.Ivasiuc..Buzura.Buzura. Ioana Olaru din Refugii). C. inadaptaţi care.. analiza şi autoanaliza. Ion Cristian din Orgolii.

care a devenit aproape un bun patrimonial al vârstei adolescentine şi nu numai a ei: „Spune-mi. / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”. Îţi este. Mitul scriitorului (Marin Preda ilustrează şi el această categorie foarte restrânsă) a reprezentat nevoia multora de a se proiecta într-o existenţă scăpată din chingile convenţiilor şi din găunoşenia exasperantă a discursului oficial. I se spunea. dacă te- aş prinde într-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului. întemeieri în primul rând artistice: poetul a fost repede. providenţial”. larg emoţională fără a fi deloc facilă. „îngerul blond”. Mitul Nichita Nichita Stănescu a devenit mit din timpul vieţii. Nichita Stănescu era Poetul. Pentru ei. după aceea. îi aşezau prezenţa sub o aură sacră. Poezia Unitatea de învăţare nr. genial. nu tânjea la ambianţe locative îndestulătoare. încă de la primul volum. susţinute exclusiv politic: mitul luptătorului apoi al conducătorului comunist. / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin.1. Vorbea cu „copacul Gică” din faţa ferestrei sale. Îl vizitau frecvent. dispărea săptămâni întregi în vreo aventură erotică misterioasă. Poezia sa. imaginea Lui Nichita Stănescu i-a însoţit opera. mai cu seamă cea de dragoste din „O viziune a sentimentelor”. şi justificări sociologice. perceput ca purtător al unui nou mod liric şi al unui alt limbaj poetic. se poate adăuga la aceste considerente înfăţişarea poetului care era parcă a altei lumi şi a altui timp. într-o oarecare măsură histrionică. desigur. Mulţi dintre poeţii „lunedişti” (optzeciştii „Cenaclului de luni”) îl idolatrizau. fiind consubstanţială până la identificare cu ea. În ineditul artistic al creaţiei sale se află şi explicaţia faptului că a fost adoptat ca model în viaţă îndeosebi de generaţia creatoare care a început să se afirme pe la sfârşitul deceniului al optulea. de altfel. Oamenii aveau nevoie de alţi idoli decât cei fabricaţi în laboratoarele propagandei de partid. 3. Mitizarea poetului are. În bună parte naturală. îi descriau gesturile. Faptul este cu atât mai neobişnuit cu cât s-a petrecut într-o epocă a falselor mitizări. Fenomenul are. sfidând regulile „serviciului” redacţional. 3: Poezia Obiective educaţionale La sfârşitul lecţiei. fără îndoială. foarte bine cunoscut acest catren intitulat „Poem”. cursanţii trebuie să ştie: • Să sesizeze şi să demonstreze elementele de originalitate ale poeziei lui Nichita Stănescu • Să opereze cu criteriile care dovedesc importanţa poeziei şaizeciste în evoluţia liricii postbelice • Să ilustreze spiritul generaţiei cu trăsături ale unor creaţii reprezentative 3. cu siguranţă. îi citau cuvintele. căci casa Poetului era mai mereu deschisă tuturor. căci îi era de ajuns universul său spiritual. a găsit uşor drumul spre conştiinţele cititorului de poezie şi a pătruns în circulaţie intensă. Sigur. Poetul însuşi se arată conştient de acest proces: „Biografia poetului e Literatura postbelică i contemporană 27 . „unic.

după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului. trăirile şi revelaţiile sale unice şi irepetabile. meritul de a grăbi întoarcerea liricii româneşti la adevărurile ei esenţiale. În sfârşit. raportul individual. Liricul cedase locul epicului elementar (povestirea pilduitoare versificată).2. în spatele acestei opere. Chiar şi o poezie ivită dintr-o temă impusă („O viziune a păcii”). în fine. „corăbii zburătoare cu sămânţa lumii-n ele”. aboleşte discursul poetic ditirambic şi tipizat. Cum ai putut vedea din cursul 10. încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă. încă de la început. „adânc. „Câmpie. în faţa universului de care ia act. limbajul poetic începe să treacă din nou prin laboratoarele transfiguratoare a fiinţei poetului. ludică dar foarte convingătoare. Versificaţia aproape folclorică şi limbajul elementar inteligibil scoate poezia din specificul ei transfigurator şi o coboară în derizoriu. cu lumea. mai întâi. primăvara”. Eu încerc. în final unic. a cărui creaţie are. 3. Mai mult decât atât. „Cântec” etc. „După înălţarea zidurilor”. Un autor posibil al versurilor mele. „Lună în câmp”. cu viziunea. Aşa se face că matur fiind. iubirea revine acum. „şi ai putea. Toate poemele din „Sensul iubirii” pornesc din nevoia de a exprima o stare proprie determinată de trăirea adolescentină. exuberantă sau dezamăgită. (din nou specific creaţiei lirice) este abolit în favoarea raportării „obiective” la realitate. când se produce debutul editorial al lui Nichita Stănescu. a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor.). îl arată. cu proaspătă uimire („Pe câmpul de piatră”. „Vârsta de aur a dragostei”. să scrie versuri sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv. O „notă autobiografică”. A învăţat atât de bine lecţia încât în cele din urmă a reuşit să o uite. „Cântec de iarnă”. 3. „Îmbrăţişarea”. în favoarea unei percepţii proprii şi a 28 Literatura postbelică i contemporană . ca şi de sine însuşi. prin practica leit – motivului unor viziuni. lirica românească a acelor ani fusese dramatic deturnată de la cursul ei firesc. „Pădure arsă”. Pe acest fond deloc prielnic poeziei autentice îşi face apariţia Nichita Stănescu. mai cu seamă. „Dimineaţă marină” etc. prin poeziile nichitiene din primul şi. avea caracter de odă şi de imn politic. s-a mirat brusc remarcând că are un trup şi din această pricină (…) s-a apucat cu râvnă. încerc să fac din personajul meu un personaj concret. Dacă ele au un caracter – ca orice poezie lirică – metafizic. fizic”. A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topârceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. identificat spiritului său creator: „A rămas repetent în clasa întâia primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise. lumina-n ape o să-mpungă”. şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale intitulată Necuvintele”. Este de remarcat. Mai târziu. să creez un personaj. de asemenea. Importanţa contextuală În 1960. ca neconformă cu „avântul revoluţionar” epocii. subiectiv. Când poezia rămânea lirică. poezia era încă drastic apăsată de dogma politică a epocii. uitând să ne striveşti sub gene”. din al doilea volum („O viziune a sentimentelor” – 1964): „Cântec de dragoste la marginea mării”. Nichita Stănescu reactualizează dreptul creatorului liric de a se exprima pe sine printr-o imagistică proprie. alfabetizat fiind. că poetul restabileşte decis raportul subiectiv cu lumea. Poezia opera lui. Destule imagini poetice ar fi fost de neconceput în creaţia deceniului anterior: „bizonul de aer”. Alungată dintre temele poeziei.

Cu aceste date. neconcludente. asamblate. Literatura postbelică i contemporană 29 . pentru a te putea convinge singur. pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. tendenţios. Termenul apare deseori în caracterizările tipizate care se fac poeziei nichitiene şi a devenit un fel de calificare obligatorie a acesteia. 3. provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic. uneori. 1990). titlul pare voit înşelător: „Eu însumi. simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie. pe care nu l-a găsit. Poezia disipării acesteia într-o experienţă intimă. Mai întâi. Bucureşti. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Îţi recomand. dar şi cu totul inedite. La fel şi un „Imn” care nu mai glorifică partidul ci… adolescenţa. întreruptă după 1949. sintactic vorbind. îţi propun să facem împreună tentativa de a-i lămuri înţelesurile. formule suficiente de definire a operei sale lirice. Cum clarificările sunt relativ puţine şi. imposibilitatea structurală a unora dintre confraţi de „a ierta” succesul uriaş al poeziei nichitiene. mai intens clocotind. mai ales.3. / mai mult / mi-ar fi rupt dâra buzelor / mi-ar fi spart dinţii aburind de mirare”.vă jur pe soare. Formulată rigid (şi. În poezie putem vorbi de necuvinte: cuvântul are funcţia unei roţi. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Găsim aici numeroase aserţiuni care. este de reflectat asupra câtorva afirmaţii formulate de poet câteva texte cuprinse în amintitul volum: „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există. Semantica precede cuvântul. „Autorul necuvintelor”. cu propriii mei ochi. Nu putem vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului. dau imaginea unei concepţii poetice nu numai complexe şi profunde. răuvoitor) o asemenea imputare vine dintr-o prejudecată care îşi vădeşte desuetudinea în raport cu timpul modern al poeziei. În ele se poate înregistra o anume insistenţă asupra noţiunii de „necuvânt”. / întru sărbătorirea adolescenţei / se aude”. lui Nichita Stănescu că poezia sa nu ar depăşi nivelul unor improvizaţii abile şi nu ar decurge dintr-o viziune superioară asupra creaţiei artistice. . lectura textelor din volumul „Fiziologia poeziei” (Editura Eminescu. / şi orice cuvânt de laudă aş fi strigat. reproşul este grăbit şi nedrept şi îşi are originea în raţiuni foarte mărunt omeneşti./ am dat ocol grădinii suspendate. rostogolit între soare şi stele. Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Pe de altă parte. O meteahnă care s-a manifestat şi în cazul lui Marin Preda. O concepţie originală despre poezie S-a reproşat. . Între ele. pentru tineretul studios dar şi pentru unii comentatori. 3. „poetul necuvintelor” şi alte construcţii asemănătoare sunt. / pe sufletul rotitor al păsărilor şi pe umbra / mereu lungindu-se a trupului meu. / Era o intuiţie a pământului fecund. ci. ca stare de spirit efervescentă şi miraculoasă: „Şi muzica sferelor. O cercetare atentă a scrierilor cu caracter eseistic ale poetului arată însă că astfel de „aristocratice” observaţii nu au mai deloc întemeieri. E limpede că oferta poetică pe care o face Nichita Stănescu la începutul anilor şaizeci are sensul unei rupturi decisive cu şabloanele şi cu dogmele proletcultiste. Ea redeschide calea autenticităţii poetice. Noţiunea şi-a câştigat prestigiul şi a făcut o prestigioasă carieră după ce poetul a publicat volumul cu titlul „Necuvintele” (1969).

E important. Pe de altă parte. ca şi versurile citate. Versul eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” (foarte drag lui Nicihita Stănescu) este un exemplu pe care poetul îl citează adesea în sprijinul teoriei sale. astfel de enunţuri nu au nici simplitatea care să facă inutilă explicitarea lor. reproduce simultan atât structura materiei. lingvistica devfineşte cuvântul ca ansamblu asociativ al unui înţeles cu o formă sonoră. nenoţionale şi ambigue”. poetul încearcă să comunice un înţeles sau o stare neştiută. Fără a fi epuizat seria enunţurilor referitoare la acest termen. Poezia Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii. atât prin literele care-l compun cât şi prin valenţele sale deschise de combinare sintactică. aşa cum se nasc ele. asemenea cuvântului prim. la nivelul construcţiei lirice cuvintele încetează să mai conteze prin valoarea lor semantică proprie. E un cuvânt care nu există decât prin semnificat. pe care le-a intuit în univers ori le-a trăit într-o revelaţie fulgurantă. superioară ideii de scris”. cât şi structura conştiinţei. necuvântul este poezia însăşi. Este suficient. într-o posibilitate a ei. poetul îşi construieşte poemul recurgând la combinaţii sintactice ale cuvintelor existente. De aceea. 3. integrându-se unei morfologii pure. (…) În structura unei poezii. Pentru că „Ţipătul – spune Nichita Stănescu – este strămoşul cuvintelor. Poetul poate intui în univers existenţa unei semnificaţii pentru care nu există un cuvânt care. În această înţelegere a poeziei. pentru Nichita Stănescu. cu alte cuvinte. grupurile de cuvinte transportă un ce aparte. sensul lor. al unui semnificat cu un semnificant. „un ţipăt”. sau doar un vers al lui. Un poem întreg. de fapt. pentru că. deocamdată. Deşi nu foarte complicate. înţelesul exprimat de această întreagă construcţie poetică va putea fi contras într-un singur cuvânt. să preia sarcina de a o exprima. într-un viitor indicibil ar putea fi exprimat printr-un singur cuvânt. cred. 30 Literatura postbelică i contemporană . adică de a exprima un înţeles care. Ea este. într-o devenire a ei”. ci prin sensul rezultat din relaţionările lor. să începem cu lămurirea noţiunii de „necuvânt”. Durerea conţinută. să mai adăugăm doar o afirmaţie care se constituie cu mai mare evidenţă din datele unei definiţii: Necuvintele sunt „elemente primordiale ale poeziei. Se înţelege de aici că. poezia „nu rezidă din cuvinte”. „Ca vehicul poetic. să-ţi aminteşti că. Ele se află deasupra metaforei. un supercuvânt. străduindu-se să-l exprime prin combinarea sintactică a cuvintelor existente. Cuvântul văzut transportă durere ambalată sonor şi semantic”. Poezia. limitându-şi funcţia la „traducerea” artistică a unui cuvânt existent. necuvântul reprezintă doar semnificatul (înţelesul) care încă nu şi-a găsit transportorul sonor (semnificantul). sau chiar a unui singur fonem. toţi nervii mă dor” (George Bacovia). Prin ea. sau mai bine zis un necuvânt”. acest procedeu stilistic are mai mult un rol ornamental. înseamnă altceva. în concepţia lui Nichita Stănescu. poetul poate introduce în univers un înţeles nou. „Cuvântul văzut. ci „foloseşte cuvintele din disperare”. ca tot. Cândva. în care o propoziţia sau chiar o frază întreagă are valoarea funcţională a unui singur cuvânt. Se înţelege că. are menirea de a crea o „tensiune semantică”. cuvântul scris tinde să-şi piardă proprietăţile sintactice. la modul cel mai sumar. Pentru a o comunica. Tot astfel stau lucrurile cu versurile „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga) sau „E timpul.

S-ar părea că viziunea lui Nichita Stănescu se întâlneşte aici cu aceea a lui Lucian Blaga. opţiunea.4. înţelegându-le. până când / lumea mea prelungă şi în nesfârşire / se face coloană sau altceva / mult mai înalt. ci reprezintă încercarea de a integra aceste stări în circuitul elementelor mari ale universului. 3. E semn că poetul nu rămâne niciodată în gestul. / de trezire. / cel mai înalt” – „Despre înfăţişarea lui Ptolemeu”) pentru că a rostit primul adevăr esenţial care îşi conţinea. actul raţional îşi are originea în contemplativitate. Pentru Nichita Stănescu Ptolemeu rămâne sublim (El e: / cel mai frumos. sunt relative. se dovedeşte că ştiinţele. / aievea văd zeii de fildeş. Sau. „Adevărul” ptolemeic a rezistat multe sute de ani şi s-a dovedit. / îi iau în mână şi / îi înşurubez râzând. („Cântec”). Poezia 3. În concepţia sa. similară celei blagiene. majoră: tentativa de cuprindere şi de înţelegere totalitară a universului. (…) / Uite. are alte temeiuri. adevărurile valabile într-un moment putând fi înlocuite cu altele care le transformă în erori: „Raţiunea a mutat pământul / din mijlocul existenţei / şi l- a făcut să se rotească / în jurul soarelui. deopotrivă. / dar nu şi cu înfăţişări ale cifrelor” („Despre firile contemplative. în criză. eroarea fundamentală. căutând şi interpretând în poezia nichitiană secvenţe similare: O viziune bine închegată asupra lumii şi a raporturilor umane cu universul găsim în vilumul „Laus Ptolemaei” Ptolemeu. / ca pe-o hartă a lumii. Omul trăieşte însă în regim de urgenţă. de visare.4. nevoia lui de măreţie şi de raportare integrală la univers. strigai. fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine. care vine din Literatura postbelică i contemporană 31 . La fel. în starea sau în observaţia imediată. adică „starea belşugului de timp la îndemână”. / pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu dureroasă. Între existenţa raţională şi cea afectivă Temele poeziei lui Nichita Stănescu pot fi integrate unei sigure. optând pentru cea afectivă. şi mult mai curând”. cu cifre. Situarea pământului în centrul universului satisface această nevoie. în care poetul vorbeşte despre elanurile adolescentine şi încearcă să prindă cu lasoul „bizonii de aer”. artistică (luciferică). în lună” („Vârsta de aur a dragostei”). pe-aceste frunţi omeneşti / se sprijină lumea ideilor. decât oasele mele. Pentru poetul şaizecist. şi izbeşte-mi / tâmpla de stele. E timpul să iei o pauză de odihnă „creatoare”. De aici. Indicii apar încă din poemele primului volum . despre ce spun ele şi despre unele sfaturi pe care am a le da”). este gânditorul antic care a formulat teoria geocentristă. / aşa cum odinioară pământul se sprijinea / pe spinările elefanţilor indici!” („Geneza”) . minunată mereu. care respingea şi el cunoaşterea raţională (paradisiacă). adică în „starea lipsei de timp”. ci aspiră. Prin exemplul său. / şi iată-mă. poeziile din „O viziune a sentimentelor” nu sunt doar expresii ale trăirilor erotice. O viziune a existenţei 3. conform căreia Pământul ar fi punctul zero al universului. fără să dorm. ca şi raţiunea umană. ca Lucian Blaga. fericire.1. să se contopească. de fapt o eroare. foarte cunoscutele versuri: „E o întâmplare a fiinţei mele: / şi-atunci. în totul universal. // (…) Du-mă. ştii bine. „E un sentiment dulce acesta. în sus. pe care textele sale le lasă să se întrevadă. / Raţiunea a demonstrat aceasta. Câteva exemple: „Ne priveam unul pe celălalt. deodată.

/ viaţa mea despre care / nu pot striga decât lucruri ale trecutului. Nichita Stănescu o face însă să reverbereze şi în domeniul limbajului. / deşi <Iubito> nu are timp. dar ceea ce contează aici sunt datele esenţiale ale unei viziuni asupra lumii. Sigur. Pe un pământ plat./ ultima literă – de asemenea. / Numără-i punctele şi dacă poţi / spune-mi câte sunt. Poezia adevărul esenţial al fiinţei omeneşti: „Firile lipsite de timp / au lăsat pământul în mijlocul universului / şi asta e bine. timpul înseamnă inexorabilă curgere spre moarte. este incompatibil cu cel afectiv. / (…) Prima literă a unui cuvânt / se află-n trecut. 3. „adevărul” privitor la forma plată a Pământului nu vine din teoria ptolemeică. vorbind / o altă limbă…” („A inventa o floare”). cunoaşte şi domina Totul. // Ca să te îndoieşti de linia dreaptă / trebuie să ştii mai întâi din câte puncte / e făcută”. / Numai trupul cuvântului / e în prezent. care preferă acestui corp geometric linia dreaptă. Sfera are ascunzişuri înşelătoare. ci şi cunoaşterea intimă: „Mi-e scârbă de cei care-şi fac arc / dintr-o femeie / pe care nu o ştiu şi n-au văzut- o / niciodată”. / pentru că acesta e adevărul”. În „Laus Ptolemaei” şi în ciclul celor „11 Elegii” drama necomunicării şi a 32 Literatura postbelică i contemporană . neverosimilul. Comentatorii operei nichitiene au vorbit. Înseşi adevărurile cele mai intense ale fiinţei riscă să rămână necomunicate în totul lor autentic: „Ce tragedie cuvântul <iubito>! / După litera <I> urmează litera <U>. nesfârşitul pământ / să devină sferă” („Despre moartea lui Ptolemeu”). La fel de profunde sunt reflecţiile poetului asupra timpului. / apoi <T>. în viziunea poetului. tu. Consecinţa este că înţelesul (revelaţia) se refuză sau se lasă perceput doar într-o săracă parţialitate: „Vai. neştiut. // Vai. E ca şi cum atunci când spui „Te iubesc”. este reprezentarea infinitului: „Ptolemeu a crezut în linia dreaptă. limitare. Ideea nu e nouă. „Cei care au pus pământul / să fie slugă soarelui” i-au răpit omului sentimentul măreţiei. Sfera. Pentru că limbajul nu permite comunicarea instantanee a măreţiei şi unicităţii unei clipe. cu îndreptăţire. Poetul deplânge şi în acest caz „adevărul” ştiinţific potrivit căruia planeta este sferică şi îşi asumă „vina / că am lăsat cu bună ştiinţă / minunatul. care aspiră la dezmărginire. despre „oroarea de sferă” a poetului. . înţelesul este mai iute decât timpul înţelesului. desigur. / ci este tot şi dintr-o dată. // (…) Iubito. Adevărul astronomic nu corespunde adevărului uman. exilându-l sub semnul unei existenţe periferice. al comunicării atinse dramatic de aceeaşi fatalitate. ca şi cercul sau arcele de cerc. aidoma planului. Văzut ca fatală succesiune de momente. Năzuinţa fiinţei omeneşti la grandoare şi sublim este. iar cel ştiinţific. / când a murit / pământul era drept ca palma” („Despre viaţa lui Ptolemeu”). timpul necesar rostirii acestui enunţ ameninţă să transforme declaraţia într-un neadevăr. Dramatismul poeziei nichitiene vine din neputinţa de a accede la integralitate. / Ea este. omul îşi conservă intactă aspiraţia şi credinţa că poate cuprinde. / Şi nici nu există înţeles ci numai / înţelegere. înseamnă închidere. Faptul afectează nu numai cunoaşterea mare. profund subminată şi de adevărurile despre forma Pământului: „Când s-a născut Ptolemeu / pământul nu era în nici un fel. litera <I>. dincolo de orizont se mai află ceva. Linia dreaptă. apoi <O>… // Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp / între <I> şi <O>. / viaţa împodobită cu sunete / care-ndată ce sunt / au şi fost…” („Împotriva cuvintelor”). Între nevoia fiinţei de a se comunica autentic şi resursele limbajului limitate de legea succesivităţii este o incompatibilitate tragică. / după litera <B>. înţelesul prea iute pentru trupul nostru. măsurabil.

restabilită. Crohmălniceanu sau Şerban Cioculescu) şi de devotamentul unor critici tineri. în acest chip. iar noi / ne vom mişca sufletele slăvindu-l… / Şi chiar tu îţi vei urni sufletul / slăvindu-l ca pe străini” („Elegia a doua. / pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza / în orbită un zeu / şi el va sta acolo. în care oamenii inventează şi aşază numaidecât un zeu. opera marilor poeţi dintre cele două războaie a început să reintre în circulaţie şi în conştiinţa publică. // Dacă se crăpa o piatră. risipire! / Sumbră secesiune a întregului / autonomie a unghiilor faţă de degete” („Axios. luptătorule. „Contemporanul”. Poezia parţialităţii se exprimă cu mai mare intensitate. după mai bine de un deceniu de discontinuitate brutală. la Bucureşti. nu-ţi pierde / ochiul. „Ramuri” la Craiova. Imposibilitatea de a afla o perspectivă atotcuprinzătoare asupra lumii se exprimă deseori tonuri de dureroasă lamentaţie. care ar putea anula succesivitatea timpului şi ar recupera întregul. prin traduceri. Imediat după 1970 li se adaugă câteva reviste care îşi construiesc o identitate bine conturată în alte oraşe: „Argeş” la Piteşti. redobândindu-şi statutul de modele. repede era adus / şi pus acolo un zeu. faţa poeziei româneşti postbelice a început să se schimbe. declanşarea procesului de recuperare a valorilor lirice interbelice. Întregul existenţial are nenumărate fisuri. utopic. Lucrurile par lipite de retină. Valeriu Cristea… În sfârşit. încurajându-le creaţia şi consacrând revenirea poeziei la condiţia ei specifică de existenţă: „Luceafărul”. Pe de altă parte. „Familia” la Oradea.1. prin participarea la reuniuni internaţionale etc. Literatura postbelică i contemporană 33 . 3. falsificând iluzoriu imaginea autentică a întregului: „În fiecare scorbură era aşezat un zeu. Reconsiderată sub semnul specificităţii artistice. şi stăm lipiţi unul de altul…” (Aleph la puterea Aleph”). aparţinând aceleiaşi generaţii: Eugen Simion. poate în primul rând al importanţei. „Tomis” la Constanţa. punând în drepturile ei năzuinţa fiinţei cuprindere totalitară: „Aleph! Iată punctul din care / se vede sensul întregului. // (…) Ai grijă. Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că tinerii creatori care încep să se afirme pe parcursul anilor şaizeci beneficiază de atenţia şi de autoritatea unor critici consacraţi (Ovid S.5. „Gazeta literară” (devenită. apare sau îşi continuă apariţia un număr important de reviste care îşi deschid paginile tinerilor creatori. Această prefacere are atât determinări externe cât şi intrinseci fenomenului literar. E limpede însă că Nichita Stănescu aspiră să dea limbajului poetic aceeaşi funcţie. refuzând să se realcătuiască într-un tot: „O. un punct „Aleph”. Axios”!). Relaxarea presiunii politice asupra domeniului estetic (vezi perioada de tranziţie dintre 1961 – 1967) a însemnat. discriminare! O. ulterior. Prezentare generală Pe parcursul deceniului al şaptelea şi imediat în deceniul următor. procesul de revigorare a energiilor lirice este favorizat şi de racordarea la valorile contemporane ale poeziei universale. fiinţa însăşi se disipează. Acest punct este „ochiul triunghiular” – ochiul sacru. Getica”). Legătura cu tradiţia este. împietrit. Sau: „O. Poetul imaginează. Poezia generaţiei 60 3. poate sunt mult prea / aproape. „Steaua” şi „Tribuna” la Cluj. „România literară”. ca şi cum / sensul ar fi însuşi întregul” (Aleph la puterea Aleph”). 3.5. „Ateneu” Bacău şi altele. Nicolae Manolescu.

Poezia lui Marin Sorescu interferează. al cărui prim volum apare în 1973. de pildă) toţi au debutat. Câţiva reprezentanţi Marin Sorescu. dar şu cu o acuitate analitică şi axiologică. fie construiesc. ca Nichita Stănescu. Romulus Vulpescu. deşi născut în 1950 şi afirmat în volum în 1971. Mihai Ursachi. generaţia trebuie privită prin individualităţile ei care. Poezia Evident. Volumul a avut succes şi l-a impus repede în conştiinţa publicului şi a criticii. un poet ca Mircea Dinescu. / Desigur. Caracteristic poetului este modul ingenios în care tratează marile teme (moartea. fie resuscită tendinţe poetice interbelice. Deşi foarte diferiţi. al morţii: „Cineva aruncă bilele / De departe / Şi înseamnă cu cretă / Pe cele doborâte. punându-le de multe ori într-o anecdotică simplă. Grigore Hagiu. numeros reprezentată la un nivel superior al talentului şi al valorii. „Tuşiţi” (1970). ca în următorul joc de popice. dovadă certă a originalităţii poetului. Mulţi dintre poeţii şaizecişti s-au născut în anii treizeci: Nichita Stănescu. / Tot atât de frumos / Ca şi armele clasice.5. Adrian Păunescu. cotidiană. fără a le micşora dramatismul şi efectele emoţionale. Cezar Baltag. când poetul publică volumul „Poeme” şi se continuă prin „Moartea ceasului” (1966). prin limbaj. // I-auzi stelele huruind / înapoi pe banda rulantă. 3. Ileana Mălăncioiu. Micu. Ion Gheorghe. Marin Sorescu. dintre ei (Gheorghe Tomozei. pe parcursul anilor şaizeci. în anul 1964. foarte puţini. ciclul „La lilieci”. această conjunctură prielnică s-a aflat într-o conjuncţie norocoasă cu existenţa unei generaţii lirice masive. Mircea Ciobanu. Deseară vor fi la orizont” („Popice”). Am enumerat selectiv. uşurinţa versificaţiei în registre lirice diferite. „Astfel” (1973) şi. iubirea etc). o operă inedită. adesea este chiar potenţat de această expresie poetică aflată. a cărei deplină originalitate avea să se afirme începând cu anul 1965. Născut în 1936. Limbajul poetic se alcătuieşte aproape totdeauna din colocvialităţi simple şi curente. Gheorghe Tomozei. Ana Blandiana. Sub acest aspect. aparent. în contradicţie cu el. Mircea Ivănescu. Constanţa Buzea.2. Alţii. revelând şi câteva din calităţile esenţiale ale poetului: spiritul ludic. // Totul e calculat dinainte / Cu mare precizie. 34 Literatura postbelică i contemporană . cu individualităţi artistice puternice. familiară. // E un joc de societate. de unde şi denumirea generaţiei. ironia. O fermecătoare tradiţionalitate frustă – şi polemică în raport cu cea idilizantă – răzbate din ciclul „La lilieci”. 3. contribuie la energizarea semnificativă a acestui fenomen. în primii ani ai deceniului al cincilea: Gheorghe Pituţ. Ioan Alexandru. cu creaţiile sale dramaturgice (trilogia „Setea muntelui de sare”. Omogenă prin aspiraţii şi prin intensitatea spiritului creator. naivii. poeţii şaizecişti reprezintă un fenomen spiritual coerent şi omogen constând în desprinderea poeziei de sub tirania politicului şi redobândirea specificităţii ei artistice. mai ales. dramele „Răceala” şi „A treia ţeapă” etc) şi chiar cu critica literară („Uşor cu pianul pe scări”) pe care a practicat-o cu dezinvoltură. a debutat cu volumul „Singur printre poeţi – Parodii”. divinitatea istoria. spiritul polemic subtextual. iar în ciclul „La lilieci” din oralităţile specific regionale. Tragismul existenţei rămâne intact. Cu excepţia câtorva. / Mai umblăm pe la policlinici. Mircea. al destinului. fapt esenţial. / Numai noi. Sunt doar câteva semne ale identităţii sale lirice. aparţine mai degrabă generaţiei şaizeci.

în 1957. Literatura postbelică i contemporană 35 . a debutat editorial mai devreme decât acesta. fără a trăda necesara emoţie poetică. Poezia Gheorghe Tomozei. Gherghe Tomozei are merite mari în încercarea de a păstra poezia sub semnul autenticităţii chiar şi pe parcursul întunecatului deceniu al şaselea. cu volumul „Pasărea albastră”. dar marchează individualizarea limbajului pus să exprime proiecţia cosmică a unei autohtonităţi fireşti. care. Imagistica e uneori prea căutată. Neoromantic. Rămâne devotat viziunii şi mijloacelor sale de expresie. Sub semnul contemplaţiei reflexive. Fire discretă. / (…) Voi pleca ultimul / voi muri cel dintâi. în notele unei feminităţi sensibile. dominat încă de şabloanele poeziei patriotice a deceniului care se încheia. După volumul de debut „Cum să vă spun” (1964) publică: „Viaţa deocamdată” (1965). poetul îşi trăieşte stările cu demnitate şi le exprimă într-o gestică aristocratică. volumul următor („Vis planetar”. dar creaţia sa are forţă şi excelează prin calofilie. în care tendinţa de „conceptualizare a simbolurilor” (Eugen Simion – „Scriitori români de azi. 3. deseori turnate în metaforizări a căror energie o autentifică artistic. „A treia taină”. deşi decurge din elanuri colectiviste şi prelungeşte clişeele deceniului al şaselea. Tranzitoriu. S-a născut în 1939 şi a debutat în 1960 cu volumul „Cununa de aur”. poetul rămâne în planul secund al atenţiei criticii. „Vămile pustiei” (1969). Cezar Baltag. S-a născut în 1942. Curgerea ei nu e scutită de tristeţe şi nici de primejdii de moarte. „Un poet din Tibet” O mistică a poeziei răzbate din cele mai multe poeme. 1964) păstrează în bună parte temele venite din proletcultism. Devotată ei. inclusiv în ultimele volume. // Privesc cu disperare / Şi mi-e câineşte milă / De Universul fără apărare / Ce va pieri în ochiul meu închis” („Ochiul închis”). trădând suferinţe pământeşti sau metafizice. dar nu lipsită de efecte emoţionale: „Nu îndrăznesc să închid o clipă ochii / de teamă / să nu zdrobesc între pleoape lumea. căci poetul nu se arată deloc apt să se supună vreunei instanţe lumeşti: „E doar un jurământ / de sărăcie. departe de modelul patetic al secolului al XIX – lea. S-a născut în anul 1942. Nu de supunere şi nu / vai. Cu volumul „Răsfrângeri” (1966) poetul începe să-şi cerceteze sinele şi să acceadă la marile teme ale existenţei. de castitate. „Imnele Transilvaniei” (1976). „Somnul din somn”) Ana Blandiana îşi afirmă personalitatea artistică şi îşi construieşte adesea poezia dintr-o retorică a întrebărilor şi din tendinţa de a se raporta senzorial la un univers ce se cere captat şi înţeles. Creaţia lirică ulterioară îl fixează într-o poezie intelectualistă. publicate după 1990: „Bibliotecile fericite”. delicată (Nichita Stănescu îi spunea „Prinţul Tom”). volumul I) se intensifică. se supune martirajului sub semnul autenticităţii. În volumele următoare („Călcâiul vulnerabil”. Ca şi Nicolae Labiş. cu „Persoana întâi plural”. „Imnele bucuriei” (1973). Tonul este de multe ori elegiac. se prosternează. Sângele meu / îi umezeşte călăului tutunul…” („Jurământ în fragmente”). însăşi existenţa-poezie a creatorului se desfăşoară. „Infernul discutabil” (1966). Ioan Alexandru. Ana Blandiana. Mai tânăr decât Nichita Stănescu. afirmă o poetă de talent. poemele lui Ioan Alexandru aşază satul românesc (transilvănean) sub zodia fiorului metafizic. debutul în volum s-a produs în 1964. cu conţinut şi înţelesuri aflate uneori la vedere.

Poezia Universul autohton are pentru poet nesfârşite resurse lirice. 36 Literatura postbelică i contemporană . Semnificaţia generală a poeziei sale vine din ritualizarea tendinţei de a depăşi efemerul. Poetizarea unor teme din textele sacre şi religiozitatea profundă a limbajului îl fac pe Ioan Alexandru „Marele Preot al cuvintelor sfinte”. peisagistica şi toposurile ruralităţii. apoi din ce în ce mai puternică. Evoluţia poeziei sale se produce spre o mistică la început ezitantă. toate contribuie la obţinerea unor efecte emoţionale pe care şi limbajul liric viguros al poetului le susţine. 3. Tendinţa de regresiune spre începuturi.

critica literară îşi recuperează. receptării şi evaluării operei literare. Ion Pop. 4. Piru a avut faima unui erudit căruia rareori îi este necunoscut vreun element de adâncime al istoriei literare. consideră că nu există diferenţe fundamentale între actul critic şi cel de creaţie. cel puţin în primele două decenii de după război. Mircea martin. dă farmec Literatura postbelică i contemporană 37 . indiferent de metoda sau modelul critic din care se revendică. în prim-planul criticii literare postbelice s-au impus câteva nume a căror autoritate rezultă atât din susţinerea consecventă a unor rubrici de cronică literară. sunt şi istorici literari. cât şi din anvergura unghiului de cuprinde a fenomenelor literare. Cornel Ungureanu.1. Profiluri critice 4. treptat. Apelează adesea la detaliul biografic. situează cu consecvenţă faptul literar sub lupa unei riguroase analize estetice şi. Contribuţiile multora dintre ei se individualizează pregnant prin viziune. În mod firesc însă. cu efecte nefericite asupra creaţiei. funcţiile şi instrumentele specifice. se dovedeşte un polemist redutabil. Unii dintre ei.2. metodă şi stil: Valeriu Cristea. căruia i-a fost discipol fidel şi prestigios. critica literară este silită să-şi abandoneze funcţiile specifice şi să urmeze o direcţie improprie. De aici. Când e nevoie. Lucian raicu. Demersurile lor au câteva sensuri esenţiale: recuperarea valorilor literare (îndeosebi interbelice) marginalizate în epoca proletcultistă . În lucrările sale. Începând cu deceniul al şaptelea. Mihai Ungheanu. 4: Critica postbelică 4. sintetizarea celor mai semnificative fenomene literare ale epocii în studii riguroase şi relevante. istoria şi critica literară se întrepătrund şi devin modalităţi de reciprocă auxiliere. Eugen Negrici etc. Ion Negoiţescu. asemenea lui George Călinescu. Având un exerciţiu îndelungat în critica foiletonistică. la citatul amplu sau la alcătuirea unor portrete inspirate şi convingătoare. Critica postbelică Unitatea de învă are nr. afirmarea noilor valori şi susţinerea acestora cu argumente şi cu judecăţi estetice . Critici din generaţii diferite. pentru că textului literar i se concede acum o funcţie aproape în exclusivitate propagandistică. Piru disponibilităţile pentru viziunea sistematică. deseori acidă. demontând ideile adverse metodic şi cu argumente solide. Alexandru PIRU George Călinescu. de altfel. Instituţia critică devine un instrument ideologic de măsurare a fidelităţii creaţiei şi a devotamentului scriitorului faşă de doctrina şi modelul politic impuse. construcţia amplă şi aspiraţia de a epuiza obiectul supus investigaţiei critice. Criteriul estetic încetează să mai fie operant în actul de evaluare. 4. înclinaţia sa de a alcătui studii monografice sau de istorie a literaturii unor epoci. Câteva precizări Datorită conjuncturii politice. Al. intuise şi apreciase la Al. Matei Călinescu. Ironia.1.2. au contribuţii individuale semnificative la refacerea autorităţii principiului estetic în literatură.

Prezent ca o voce autoritară în prim-planul criticii literare a deceniului al şaselea. procesul de repunere a valorilor literare (mai cu seamă interbelice) la locul cuvenit pe scara axiologică. realizată. scepticul mântuit”. susţinând rubrici de cronică literară săptămânală (mai întâi în „România literară”. într-o măsură meritorie.2. „Panorama deceniului literar românesc 1940 – 1950” (publicată în 1968) prezintă. de pildă. „Istoria literaturii române de la origini până la 1830” (publicată în 1977) e o cercetare de anvergură literaturii vechi şi premoderne. Crohmălniceanu. A elaborat monografii despre Liviu Rebreanu. Analizele sunt totdeauna pertinente. în detaliu. pornind de la existenţa a trei generaţii literare într-un secol. Criticul gândeşte şi analizează faptele de literatură din perspectivă istorică. imaginea acestui interval neglijat de obicei de critica postbelică. 38 Literatura postbelică i contemporană . Modelul său spiritual şi moral este Eugen Lovinescu. indiferent de notorietatea autorului analizat. „Literatura română între cele două războaie mondiale” reprezintă opera sa fundamentală. la fiecare apariţie.2. Dar aspiraţia. Lucian Blaga.. perspectiva comparatistă poate lumina aspecte ascunse ale operei. iar judecata de valoare este deseori inclusă în demonstraţie. a lui Eugen Simion este de a nu-şi limita demersul la o singură generaţie. Totuşi. Critica postbelică textelor sale dar se sprijină totdeauna pe demonstraţia minuţioasă şi pe o argumentaţie strânsă. practicând metoda cercetării concentrice. care îi permite situarea şi definirea precisă a fenomenului literar. la care admiră pasiunea exemplară. demersul său merge uneori în direcţia afirmării specificului estetic al literaturii şi i se datorează. de deturnările şi deformările impuse atitudinii critice. Vasile Alecsandri etc. 4. un studiu amplu şi solid: „Eugen Lovinescu. în acel interval de timp. vizând substanţa şi structurile de artisticitate distincte ale operei. Este primul. Eugen Simion desfăşoară timp de aproape patru decenii o atentă critică foiletonistică. De aici rezultă comentarii construite riguros. Eugen SIMION În critica literară actuală este un reper obligatoriu şi o personalitate prestigioasă. onestitatea şi stilul. faptul literar trebuie evaluat în raport cu ansamblul circumstanţelor în care se produce . O mare parte a scriitorilor din generaţia şaizecistă a reprezentat miza iniţială a acţiunii sale critice şi îi datorează în bună măsură consacrarea. Între cărţile prestigioase publicate de-a lungul anilor (de exemplu „Literatura română şi expresionismul”). Costache Negruzzi. Viziunea lui Eugen Simion asupra criticii literare are ca factor de coerenţă principiul artistic. A mai publicat studii şi monografii despre Garabet Ibrăileanu. de altfel. Tudor Arghezi. din 1991 în „literatorul” şi. criticul pledând frecvent şi cu fermitate împotriva imixtiunii criteriilor extra-estetici în actul critic. I-a dedicat. Ideile care dirijează investigaţia se bizuie pe câteva convingeri ferme: opera literară îşi are originea într-o experienţă existenţială . Interesat îndeosebi de fenomenul literar contemporan. Criticul realizează un studiu exhaustiv. ci de a deveni o conştiinţă critică atentă la întregul fenomen literar contemporan. nu e scutit. în revista „Caiete critice” pe care o şi conduce. Ion Heliade Rădulescu. Ovid S. chiar în interiorul acestei epoci. Lucrarea reconstituie epoca respectivă în aspectele ei definitorii şi opune adesea o interpretare critică judicioasă ideilor false despre literatura dintre războaie. 4. care analizează în peste două sute de pagini scriitori reprezentativi ai generaţiei optzeci.

dezinvolte. Aspirând la o cuprindere sintetică. ceea ce nu-l împiedică se revină uneori asupra lor cu o perspectivă modificată. cauzalităţile conjuncturale şi. Opera autentică este.2. Concepţia sa critică descinde din modelul călinescian care îi furnizează câteva din ideile majore cuprinse în teoretizarea literaturii şi a actului critic. până acum. pe care criticul este chemat să le descifreze şi valorizeze. diferenţele. Criticul foloseşte o gamă largă de procedee destinate a evidenţi analogiile. destul de neomogen şi inegal. selecţia şi interpretarea materiei literare sunt adesea puternic subiectivizate. în trei volume. Ionicul şi Corinticul. un spirit al amplitudinii”. din care nu a apărut. un excelent şi masiv studiu (premieră în critica mondială) cu titlul „Ficţiunea jurnalului intim”. cu nesfârşite disponibilităţi de transfigurare a realităţii. situarea axiologică a faptelor literare. Literatura postbelică i contemporană 39 . interpretat şi evaluat cu metodă şi cu sentimentul sigur al valorii. „Întoarcerea autorului”. „Mircea Eliade. căruia criticul îi analizează riguros momentele cele mai semnificative. fără a ţine cu obligativitate seama de relaţiile extraestetice şi de filiaţiile creaţiei artistice. observaţiilor penetrante asupra fenomenului literar imediat şi câtorva sinteze solide. este autorul unei „Istorii critice a literaturii române”. pe care criticul nu ezită să le formuleze. ordonat.. consacrat romanului românesc. Nicolae MANOLESCU Îşi datorează notorietatea susţinerii îndelungate a rubricii de cronică literară la revista „Contemporanul” şi apoi la „România literară”. „Sfidarea retoricii”. A publicat „Dimineaţa poeţilor”. 4. Un material literar imens. păstrând însă echilibrul şi simţul proporţiilor atât în entuziasm cât şi în respingere. aici. în această viziune. patru volume intitulate „Fragmente critice”. timpul mărturisirii” (jurnal parizian). Nicolae Manolescu identifică şi analizează trei structuri romaneşti fundamentale pe care le nominalizează metaforic: Doricul. mai ales. „Scriitori români de azi” este o istorie fundamentală a literaturii române postbelice. un ansamblu codificat. de generaţie sau individuală – anterioară anului 1989 nu lipseşte din acest studiu remarcabil. 4. decât primul volum. Adoptând o perspectivă naratologică.3. Stilul critic al lui Nicolae Manolescu se caracterizează prin precizia enunţurilor şi judecăţile formulate categoric. studiu amplu. Tonul analizei se păstrează totdeauna la nivelul eleganţei fireşti. Cea mai importantă carte a sa este „Arca lui Noe”. Moartea lui Mercuţio”. Nici o contribuţie semnificativă – de grup. Critica postbelică finalitatea demersului critic este mereu aceea de a contura judecăţi de valoare. „Timpul trăirii. Rezultatul este o incursiune atentă în istoria romanului românesc. este. cu incotestabile virtuţi artistice.

eliminarea valorilor etc. Literatura română sub comunism. Vol. 4. psihologia intelectualului într-un nu context politic. Scriitori români de azi. 1976 . I . Bucureşti. Blaga. G. 1985 Eugen Negrici. Bucureşti. Ion Barbu) 25 p Proza şaizecistă în raport cu creaţiile prozastice interbelice (continuitatea modelului realist. Bucureşti. Arghezi. literatura avangardei. I . vol. poezia albatrosistă etc) 10 p Concluzii 5p 40 Literatura postbelică i contemporană . Bucureşti. intensificarea caracterului propagandistic. impunerile tematice.1989 Cornel Ungureanu.) 25 p Recuperarea valorilor şi a modelelor estetice interbelice 10 p Poezia lui Nichita Stănescu în raport cu marile creaţii lirice interbelice (T. 2002 Mircea Scarlat. Critica postbelică Lucrare de verificare Alcătuieşte un studiu comparativ despre Literatura postbelică şi Literatura interbelică (maximum 6 pagini) Bibliografie critică Eugen Simion. Proza românească de azi. proza ruralistă etc) 25 p Literatura postmodernă în raport cu posibile modele interbelice (proza camilpetresciană. 1982 . L. Bacovia. Istoria poeziei româneşti.IV.1990 Criterii de evaluare Identificarea şi comentarea elementelor de discontinuitate (abdicarea de la principiul estetic.IV.