Mihai EMINESCUEpigonii

Arta poetica (fr. "l artpoetique"; lat. "ars poetica ") defineste un ansamblu de trasaturi care compun conceptia
artistica a unui scriitor despre lume si viata, despre menirea lui si rolul creatiei sale, realizata intr-un limbaj si o
tehnica artistica proprii, care-l particularizeaza in intreaga literatura nationala.

Poezia "Epigonii" de Mihai Eminescu a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 15 august 1870, alaturi de
poeziile "Venere si Madona" si "Mortua est", fiind suficiente aceste trei poezii pentru a-1 determina pe cel mai sever
critic literar, Titu Maiorescu, sa intuiasca talentul de necontestat al viitorului poet genial: "Cu totul osebit in felul sau,
om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile
iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-1 citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in
toata puterea cuvantului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoastem mai multe poezii publicate in AConvorbiri
literareA, care toate au particularitatile amintite mai sus, insa au si farmecul limbajului (semn al celor alesI), o
conceptie inalta si pe langa aceste (lucru rar intre ai nostrI) iubirea si intelegerea artei antice" ("Directia noua in
poezia si proza romana" - 1872).
Epigonii" constituie o adevarata "ars poetica" eminesciana, ilustrand mesianismul poetului, rolul artistului si menirea
creatiei sale, aceasta poezie fiind un adevarat manifest literar.

Mihai Eminescu a avut marea sasa de a invata literatura de la unul dintre cei mai mari carturari ardeleni, Aron
Pumnul, in al carui "Lepturariu" viitorul poet va gasi primele informatii despre predecesorii sai, pe care-i admira
pentru sinceritatea sentimentelor, considerandu-i "pionieri perseverenti ai nationalitatii si ai romanismului". De altfel,
Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia "Epigonii" motivele pentru care aduce
laude acestor poeti care "nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea
naivitate sincera, neconstienta cu care lucra ei".

Semnificatia titlului

Titlul poeziei "Epigonii" sugereaza sensul conceptiei

eminesciene privind admiratia pentru poetii predecesori, care credeau

in ceea ce scriau, spre deosebire de contemporanii poetului, despre care acesta considera ca au o opera "trezita,
rece". Cuvantul "epigon" inseamna descendent, urmas nedemn al unor inaintasi ilustri, exprimand transparent sensul
ideilor si veneratia pe care Eminescu o simtea profund in constiinta sa.

(Structura, semnificatii, limbaj artistic Poezia "Epigonii" este structurata in trei parti, primele doua fiind delimitate
grafic de Eminescu printr-un rand de puncte de suspensie si aflate in antiteza istorica, artistica si etica. Ultima parte
este o meditatie filozofica profunda si amara prin care Eminescu reflecteaza asupra conditiei omului in lume.

Prima parte se refera la trecutul meritoriu prin valoarea spirituala a zilelor "de aur a scripturilor romane", iar cea de a
doua parte la prezentul decazut al poetilor cu "privirea scrutatoare ce nimica nu videaza". Compozitional, poezia
exprima contrastul dintre credinta in ideal si caracterul vizionar din creatia pasoptistilor si creatia rece, sceptica a
poetilor contemporani, iar finalul meditativ amplifica nefericirea poetului dezamagit de societatea contemporana
sterila sufleteste, lipsita de idealuri marete si dominata de meschinarie.

Pe de alta parte, poezia este o unitate a contrariilor, fiind alcatuita din trei specii literare distincte: o oda inchinata
inaintasilor pasoptisti, care credeau in misiunea poetului si a poeziei de a contribui *la progres social, politic si moral,
o satira virulenta la adresa poetilor contemporani, ale caror creatii sunt lipsite de marile idealuri, de credinta profunda
in misiunea estetica si sociala a artei, precum si o meditatie filozofica, realizata in cea mai pura expresie romantica,
incarcata de tristete si de nefericire.

Partea intai - oda - este si ca intindere cea mai mare parte din poezie, dedicand generatiei trecute de scriitori
unsprezece strofe.

Poezia incepe printr-o privire retrospectiva si relevanta privind "zilele de aur a scripturilor romane", care-i trezesc
poetului un sentiment de admiratie profunda, exprimat printr-o metafora inedita, urmata de un epitet dublu: "Ma
cufund ca intr-o mare de visari dulci si

Isenine". Principala calitate a creatiilor artistice anterioare este cugetarea, simtirea si fantezia entuziasta, redata de
Eminescu prin metaforele "izvoare-ale gandirii" si "rauri de cantari", ceea ce-1 determina sa considere perioada
anterioara a literaturii romane adevarate "Zile cu trei sori in frunte", metafora preluata din mitologia populara. in
urmatoarele doua strofe, Eminescu enumera poetii care un scris "o limba, ca un fagure de miere", caracterizandu-i
succint prin cele mai specifice particularitati artistice sau tematice: "Cichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere,
/ Prale firea cea intoarsa, Daniil cel trist si mic, / Vacarescu cantand dulce a iubirii primavara, / Cantemir croind la
planuri din cutite si pahara, / Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic. // Lira de argint, Sihleanu - Donici cuib
de-ntelepciune /[] Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb".

Respectul real si admiratia profunda pe care Eminescu le are pentru creatia pasoptistilor, care au pus bazele literaturii
romane cu simtiri infiorate este demonstrat de atentia speciala pe care o acorda fiecarui poet in parte, sintetizand fie
trasaturile operei, fie ale conceptiei literare. Ion Heliade Radulescu este preamarit pentru "Biblicele sale" si inclinatia
pentru folclor, Cezar Bolliac pentru dragostea fata de "iobagul s-a lui lui lanturi de arama", Vasile Carlova pentru
reprezentativa poezie patriotica "Marsul Ostirii Romane", iar Grigore Alexandrescu pentru poezia-manifest "Anul
1840".

Altor poeti acorda Eminescu o strofa intreaga, exprimand astfel sincera veneratie pe care o simtea fata de stradania
si contributia artistica a fiecaruia, insiruirea acestora fiind graduala si ascendenta valoric, construita intr-o viziune de
proportii mitice.

Dimitrie Bolintineanu este sugestiv reprezentat de una dintre cele mai sensibile si impresionante poezii, "O fata
tanara pe patul mortii", cu care a si debutat ca poet, starnind elogiile contemporanilor. Poezia-manifest intitulata
"Desteapta-te, romane", care este si imnul actual al Romaniei, il ilustreaza sugestiv pe poetul ardelean Andrei
Muresanu, definit de Eminescu "Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet".

Meritele incontestabile ale lui Costache Negruzzi sunt, in viziunea eminesciana, acelea de a se fi aplecat cu interes si
pasiune asupra istoriei romanilor, stergand "colbul de pe cronice batrane" si reinviind "faptele crunte unor domni
tirani, vicleni". Eminescu trimite, astfel, la una dintre cele mai valoroase opere din literatura romana, care este si
prima nuvela istorica, "Alexandru Lapusneanul".

Credinta lui Eminescu in menirea poetului de a exprima idealuri estetice este ilustrata printr-o aglomerare de
antiteze, care pun in opozitie simtirile sufletesti si gandirile profunde ale generatiei trecute cu micimea caracterelor,
amploarea viciilor, mediocritatea aspiratiilor care-i domina pe contemporani. Prin adresare directa, Eminescu ii
venereaza pe predecesorii "pierduti in ganduri sante", care "convorbeati cu idealuri", in contrast cu epigonii, intre
care se autoinclude si el, care "carpim cerul cu stele" si "manjim marea cu valuri". Poetul sacralizeaza sensibilitatea
pura, neintinata a generatiilor trecute, apeland la metafore cu o mare forta ilustrativa: "Sufletul vostru un inger,
inima voastra o lira", in antiteza cu generatia contemporana "ce simtirea simuleaza", privind "reci" la lumea in care
traiesc. De aceea predecesorii pot fi considerati "vizionari", poezia lor militand pentru dreptate si adevar, creand
astfel "zile de aur pe-asta lume de amar", Eminescu fiind magistral in planul expresiei artistice, prin aceasta antiteza
metaforica.

Ultimele trei strofe ale poeziei atenueaza accentele pamfletare, inlocuindu-le cu o profunda si amara meditatie
filozofica.

Aceasta secventa lirica incepe printr-un adevar universal-valabil, idee filozofica preluata de la Schopenhauer si anume
ca existenta universala se defineste prin viata si moarte, aceasta dualitate existentiala manifestandu-se intr-o
perpetua cicltcitate: "Moartea succede vietii, viata succede la moarte", acesta fiind singura lege care guverneaza
omenirea. Din pacate, oamenii nu sunt constienti de valoarea vietii si o risipesc in minciuni si in iluzii, fiind superficiali
si incapabili sa aprecieze esentele superioare ale existentei: "Oamenii din toate cele fac icoana si simbol; / Numesc
sant, frumos si bine ce nimic nu insemneaza". in penultima strofa, Mihai Eminescu exprima propria conceptie despre
creatia lirica prin definitia poeziei, pornind de la interogatia retorica "Ce e poezia?", pe care o concepe ca pe o creatie
pura, divina, in care imaginile poetice sunt "icoane", ce innobileaza prin sensibilitate, emotie, "glasuri tremurate",
mintea si sufletul omenesc: "inger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate, / Strai de
purpura si aur peste tarana cea grea." Antiteza metaforica din finalul acestor versuri este tipic romantica si
impresioneaza prin exprimarea emotionanta a crezului eminescian privind misiunea poetului si a artei sale.

Strofa finala se constituie intr-un mesaj de ramas-bun adresat generatiei de poeti animati de idealuri marete si de
sperante inaltatoare: "Ramaneti dara cu bine, sante firi vizionare". Pentru ei, desavarsirea estetica, gandirea
profunda si simtirea poetica au fost principalele surse spirituale pentru a crea o lume a valorilor superioare, in care
arta trebuie sa reflecte adevarurile vietii si are misiune modelatoare: "Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;".
Societatea contemporana este interesata numai de aparente, fiind alcatuita din cabotini (care mimeaza talentul -
n.n.), profitori, falsi intelectuali si patrioti ipocriti, idee exprimata printr-o antiteza din care reiese dezamagirea si
amaraciunea poetului: "Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina, / Prosti si genii, mic si mare, sunet,
sufletul, lumina-". in ultimul vers, tristetea lui Eminescu atinge cotele nefericirii, deoarece valorile adevarate au fost
inlocuite de impostura, de o lume a orgoliilor, decadenta si superficiala: "Toate-s praf Lumea-i cum este si ca^ dansa
suntem noi". Punctele de suspensie accentueaza deprimarea poetului pricinuita de lipsa valorilor morale si a
incapacitatii contemporanilor de a se infiora de aspiratii si idealuri superioare, care dau esenta profunda vietii. in
studiul intitulat "Eminescu si poeziile lui" (1889), Titu Maiorescu afirma profetic ideea ca "Tanara generatie romana se
afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu", aducand ca prim argument talentul acestuia de "a turna in
forma noua limba veche si-nteleapta" a predecesorilor.