Omraam

http://209.85.129.132/search?q=cache:neDuVeCQv88J:www.horusra.com/fisiere/New%2520Folder/OMRAAM%2520MIKHAEL
%2520AIVANHOV%2520-%2520REGULI%2520DE%2520AUR.doc+Omraam,+A+doua+nastere&hl=ro&ct=clnk&cd=9&gl=ro

OMRAAM   MIKHAEL   AIVANHOV

                               
 
 
REGULI DE AUR
 
 
PREFATA 
 
      Pentru a va face sa intelegeti mai bine cum imi imaginez rolul meu de instructor, de pedagog, v-am spus
ca eu sunt ca un stapin al casei care a invitat la masa multe persoane. Pentru a fi sigur  ca satisfac  pe  toata
lumea, pun pe masa orice pot gasi ca fructe, legume, brinzeturi, etc. nu lipseste nimic si fiecare dintre voi
poate alege ceea ce-i convine, ce-i place. Bineinteles insa ca nu trebuie sa va credeti obligati sa mincati tot
ce-i pe masa, pentru c-ati putea face o indigestie, v-ati  imbolnavi.
      Este acelasi lucru si cu metodele pe care vi le prezint, va propun tot felul de lucruri fiindca stiu ca nu
aveti toti acelasi caracter, aceleasi dorinte, aceleasi facultati, aceasi putere de munca, si deci depinde de voi
sa alegeti; va fi periculos daca incercati sa le aplicati pe toate. Evident, trebuie sa aveti permanent pregatite in
spirit numeroasele reguli pe care vi le-am dat pentru conduita vietii cotidiene, pentru a nu va rataci si pentru a
avansa in fiecare zi pe calea evolutiei. Dar nu incercati sa faceti toate exercitiile, nici sa aplicati toate
metodele, pentru ca va dezechilibrati. Deci, iata, sunteti preveniti, sunteti ca in fata unei mese unde totul va
este pus la dispozitie, dar nu va grabiti sa inghititi tot. Luati citeva metode, patru, cinci, sase, sapte poate... si
concentrati-va asupra lor ca sa faceti un lucru de profunzime.
      Si acum trebuie sa adaug citeva cuvinte foarte importante din punct de vedere psihologic. Se poate
intimpla ca o metoda care v-a adus ieri lumina, usurarea, curajul, sa fie ineficace astazi fiindca va aflati intr-
alta dispozitie,  deci ce-i de facut? Ei bine, nu insistati, dar cautati o metoda convenabila pentru astazi. si aici
putem face o comparatie cu hrana. O zi aveti pofta de omleta sau de macaroane, iar a doua zi asta nu va mai
spune nimic; aveti nevoie de peste sau de cartofi, sau numai de fructe si asta este foarte bine. Nu trebuie sa
mincam in fiecare zi la fel, organismul nostru are nevoie de hrana variata. stiu bine ca exista popoare care
maninca in fiecare zi aceeasi hrana dar regimul lor este rezultatul unor conditii particulare si sunt obisnuiti cu
asta de secole. In orice caz, depinde de voi sa simtiti daca o metoda care a fost eficace ieri mai este si astazi.
Daca simtiti ca ea nu mai este eficace, abandonati-o pentru moment, o veti putea relua in alta zi.
      Inteligenta cosmica a prevazut ca fiinta umana trebuie sa se dezvolte in toate domeniile pentru a atinge
intr-o zi perfectiunea. De aceea el nu se poate multumi sa aiba mereu aceeasi activitate. Pentru a avansa el
trebuie sa descopere si sa experimenteze lucruri noi. Iata intr-o zi cite activitati aveti? Va utilizati succesiv
creierul vostru, ochii, urechile, gambele, miinile voastre, gura voastra si astfel va instruiti, progresati.
Organele voastre sunt mereu acolo, nu le schimbati; dar nu le folositi pe toate odata, ci dupa imprejurari le
faceti sa functioneze pe cele de care aveti nevoie. La fel este si cu metodele pe care vi le propun: trebuie sa
invatati sa va serviti de ele rational, dupa nevoile voastre. 
 
 
RUGACIUNI 
      In anumite imprejurari, aceste trei rugaciuni sunt recitate in comun. 
RUGACIUNEA DUMINICALA 
Tatal nostru care esti in ceruri!
Sfinteasca-se Numele tau;
Vie imparatia Ta,
Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamint.
Piinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi,
Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri;
Si nu ne duce pe noi in ispita,
Ci ne izbaveste de cel viclean
Caci a ta este imparatia si puterea si slava
In vecii vecilor, AMIN! 
 
RUGACIUNEA CEA BUNA 
Doamne Dumnezeule, bunule nostru Tata din ceruri,
       care ne-ai daruit viata si sanatate pentru ca sa te adoram in bucurie,
Trimite-ne Spiritul Tau pentru a ne ocroti, a ne pazi de tot raul si de toate gindurile rele;
Invata-ne sa implinim vointa Ta, sa sfintim Numele Tau, sa te slavim mereu.
Sfinteste spiritul nostru, inalta inimile si mintile noastre ,
      ca sa respectam poruncile si hotaririle tale.
Inspira-ne ginduri curate prin prezenta Ta Sfinta
      si condu-ne ca sa te putem sluji in bucurie.
Binecuvinteaza viata pe care ti-o inchinam
      pentru binele suprem al fratilor nostri si al aproapelui nostru.
Ajuta-ne pe noi, vegheaza-ne, pentru ca sa crestem din ce in ce mai mult in fiecare zi,
      in intreaga cunoastere si intelepciune, ca sa raminem in adevarul Tau.
Indruma-ne, pentru ca tot ce intreprindem pentru Numele Tau Sfint
      sa contribuie la infaptuirea Imparatiei Tale pe pamint.
Hraneste sufletele noastre cu piinea cerurilor
      si umple-ne cu forta Ta pentru a putea reusi in viata.
Si fiindca ne coplesesti cu toate binecuvintarile Tale,
       binevoieste si adauga iubirea Ta, ca sa ramina in veci legea noastra.
Caci a Ta este Imparatia, Puterea si Slava, in vecii cecilor , AMIN. 
 
                        PSALMUL 91 
      Cel ce sta sub ocrotirea Celui Prea Inalt,
      Si se odihneste la umbra Celui Atotputernic,
      Zice despre Domnul: "El este locul meu de scapare si cetatuia mea,
      Dumnezeul meu in care ma incred!"
      Caci El te scapa de latul vinatorului, de ciuma si de pustiirile ei.
      El te va acoperi cu penele Lui, si te vei ascunde sub aripile Lui.
      Caci scut si pavaza este adevarul Lui!
      Nu trebuie sa te temi
             nici de groaza noptii,
             nici de sageata care zboara ziua,
             nici de ciuma care umbla in intuneric,
             nici de molima care bintuie ziua in amiaza mare.
      O mie sa cada alaturi de tine, si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.
      Doar vei privi cu ochii, si vei vedea rasplatirea celor rai.
      Pentru ca zici: "Domnul este locul meu de adapost!"
      Si faci din Cel Prea Inalt turnul tau de scapare,
            de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge,
            nici o urgie nu se va apropia de cortul tau.
      Caci El va porunci ingerilor Sai
            sa te pazeasca in toate caile tale;
            si ei te vor duce pe miini,
            ca nu cumva sa-ti lovesti piciorul de vreo piatra.
      Vei pasi peste lei si peste napirci,
      si vei calca peste pui de lei si peste serpi.
      "Fiindca ma iubeste - zice Domnul - de aceea il voi izbavi;
      il voi ocroti, caci cunoaste Numele Meu.
      Cind Ma va chema,
            ii vor raspunde;
            voi fi cu el la strimtoare,
            il voi izbavi si-l voi proslavi.
            Il voi satura cu viata lunga,
            si-i voi arata mintuirea Mea".
CAP. II 
                        PROGRAMUL ZILEI 
DIMINEATA
RUGACIUNILE LA TREZIRE 
      Cind va treziti, trebuie mai intii de toate sa multumiti Domnului, nimic altceva. Primele cuvinte care
trebuie sa le aveti pe buze cind va treziti sa fie: "Iti multumesc, Doamne, ca tu mi-ai daruit viata si sanatatea.
Umple-mi inima cu iubire si da-mi forta sa implinesc vointa Ta, pentru ca tot ce infaptuiesc sa fie pentru
gloria Ta si in numele Tau! 
 
AMINTIREA VISELOR 
      De indata ce ati multumit Cerului trebuie sa cautati sa va amintiti visele. Daca faceti din aceasta o
obisnuinta,  veti constata curind ca deseori v-a fost dat un program in timpul somnului. Dar trebuie sa faceti
asta imediat, in timp ce imaginile cele mai importante ale visului plutesc inca in creier, pentru ca mai tirziu
foarte rar va mai puteti aminti. Uneori, chiar in timpul zilei pot reveni in memorie, dar e mai bine sa cautati
sa vi le amintiti dimineata la trezire. 
 
CUM   SA   NE   RIDICAM   DIN   PAT 
      Imediat apoi trebuie sa va sculati. Cel care ramine mult timp in pat dupa trezirea sa este supus unor mari
pericole psihice; va fi tentat intotdeauna de a ramine intr-o amorteala, intr-o betie astrala unde plutesc
anumite ginduri de lene si senzualitate. Aceasta este suficient pentru a distruge caracterul, a ucide vointa si a
le deforma pentru totdeauna. Aceasta obisnuinta creaza un lenes, o fiinta afundata numai in imaginatia sa si
purtata spre placeri.
      Trebuie sa coboriti din pat cu fata, niciodata intorcindu-va; piciorul drept trebuie sa fie primul pas pe
podea. Fiecare miscare pe care o faceti la trezire trebuie sa fie constienta si executata corect. Aceste detalii va
pot parea fara importanta, dar in realitate totul este semnificativ. 
 
 
 
 
CUM   SA   NE   SPALAM 
      Odata sculati, trebuie sa va faceti toaleta. Inainte sa va rugati, inainte sa faceti orice altceva, trebuie sa
spalati miinile si fata, si mai ales sa nu va atingeti ochii inainte de a va spala pe miini. Este spus in Kabbala
ca de indata ce omul adoarme, un spirit impur se ataseaza de corpul sau fizic si la trezire acest spirit ramine
inca agatat miinilor sale si fetei sale. Deci, in momentul cind ne trezim, miinile si fata noastra sunt inca sub
dominatia acestui spirit impur si de aceea nu trebuie sa facem nimic pina cind nu inlaturam acest strat fluidic
de impuritati care ne-a impregnat.
      Trebuie sa ne spalam constient si cu atentie ca este la fel de important  a ne spala ca si a ne hrani . Nu
faceti gesturi rigide sau dezordonate spalindu-va fata, fiindca in domeniul eteric exista o ordine foarte subtila
a particulelor si gesturile bruste deranjeaza aceasta ordine. Observati-va si veti vedea ca spalindu-va in viteza
va demagnetizati.
      Cind va spalati, concentrati-va asupra senzatiei de prospetime pe care apa o produce asupra pielii voastre.
Aceasta senzatie va va limpezi gindurile. Simtiti ca indepliniti un act sacru si spuneti:
      1."Fie ca Iubirea Divina sa-mi lumineze fata" .
      2. "Asa cum imi spal chipul meu fizic, asa sa se spele si chipul meu spiritual ".
      3. "In numele Iubirii nemuritoare si eterne, in numele Intelepciunii nemuritoare si eterne in care noi traim
si existam, fie ca aceasta apa sa ma elibereze de toate impuritatile"
Si va rugati citeva minute. 
 
SA   BEM   APA  CALDA 
      Daca bem dimineata, inainte de masa apa bine fiarta, va purificati organismul. Apa fiarta este un remediu
natural, inofensiv si foarte puternic. In organism se gasesc depozite pe care nu le putem elimina decit postind
si bind apa foarte calda, pentru ca sub efectul caldurii tesuturile se dilata si circulatia se amelioreaza.
      Incercati, si veti vedea cite lucruri rele pot fi vindecate sau evitate gratie folosirii cu regularitate a apei
calde: migrenele, febre, lipsa apetitului, insomnie...Arterioscleroza provine din depozitarea anumitor
substante pe peretele arterelor, care devin ingrosate. Bind apa foarte calda, se produce dizolvarea unei
importante cantitati din aceste substante, tesuturile devenind mai suple. 
 
 
MEDITATIA 
      Din 21 martie la 21 septembrie, Invatamintul F.B.U. preconizeaza discipolilor sa asiste in fiecare
dimineata la rasaritul soarelui.
Capitolul IX este consacrat acestei probleme.
      Inainte de a intreprinde ce trebuie facut, trebuie sa va asezati in liniste pentru a introduce in voi pacea,
pentru a va pune in armonie cu Universul si a va conecta la Atotcreatorul, consacrindu-i, prin rugaciune si
meditatie, aceasta zi care incepe.
      Iata un exercitiu de practicat in fiecare dimineata:
      -Va ridicati bratul drept, mina indreptata in sus, proiectind cu ajutorul gindului mina voastra astrala pina
la Tronul lui Dumnezeu, rostind: “Dumnezeul meu, tot ce am Iti apartine. Serveste-te de mine pentru triumful
si gloria Imparatiei Tale. Voi implini vointa Ta. Fie ca dragostea Ta, Intelepciunea , puterea Ta, sa se
manifeste in mine!".
      Sunt zile cind nu putem rosti aceasta formula din toata inima, pentru ca simtim in interior ceva care nu
vrea sa cedeze. Trebuie sa ajungem sa putem spune sincer aceasta formula, nu din cind in cind, ci in fiecare
zi.
      Fericit este cel ce poate spune:
"Dumnezeul meu, sunt servitorul Tau, dispune de mine dupa vointa Ta!". 
 
 
EXERCITIILE   DE   RESPIRATIE 
      Respiratia este o forma de nutritie si asa cum mincam trebuie sa mestecam incet, la fel cind respiram
trebuie sa "mestecam" aerul. Cind inspiram, trebuie sa retinem aerul mult timp pina cind plaminii (care sunt
un fel de stomac) au asimilat complet substantele nutritive. Daca eliminam aerul prea rapid, eliminam in
acelasi timp toate aceste substante inainte de a putea retine toate aceste elemente utile. 
 
DESCRIEREA UNOR EXERCITII 
      1. Astupati nara stinga
             si inspirati profund aerul prin nara dreapta numarind patru timpi.
      2. Tineti-va respiratia 16 timpi.
      3. Astupati nara dreapta si expirati prin nara stinga numarind 8 timpi.  Reincepeti exercitiul inversind:
            1. Astupati nara dreapta si inspirati aerul prin nara stinga 4 timpi.
            2. Tineti-va respiratia 16 timpi.
            3. Astupati nara stinga si expirati pe dreapta 8 timpi.
      Exercitiul se repeta de 6 ori pentru fiecare nara.
      Cei care pot vor dubla timpii: 8+32+16. 
      Prin respiratie profunda va puteti vindeca sistemul nervos si multe alte boli. Medicii va vor prescrie
injectii de calciu, de iod, de sodiu etc. pentru a va da elementele care va lipsesc, in timp ce Initiatii va vor
sfatui sa luati aceste elemente in stare eterica prin respiratie. Metoda este foarte simpla, respirati
concentrindu-va pe ideea ca sunteti pe cale sa preluati remediul care va lipseste. Da, fiindca organismul stie
foarte bine de ce are nevoie, el contine o intreaga echipa de chimisti perfect competenti, capabili sa extraga
din aer substantele necesare.
      Iata de ce discipolul nu trebuie sa caute neaparat medicamentele la farmacie. El respira cu dragoste si cu
convingerea absoluta ca este pe cale sa extraga din spatiu elementele care-i sunt necesare.
      Dar prin respiratie veti putea de asemenea sa extrageti forta si particulele din lumea superioara, adica
lumina, pace si toate elementele vivifiante. Deci, cind respirati trebuie sa incercati sa atrageti elementele
spirituale de care aveti nevoie, in functie de starea in care va aflati. 
 
CITEVA   EXEMPLE   DE    EXERCITII 
      1.Exercitiu
       Alegeti patru virtuti pe care ati dori in mod special sa le aveti.
a) Inspirind 4 timpi, pronuntati mental numele celor 4 virtuti, cite una in fiecare timp.
b) Retineti-va respiratia 16 timpi, repeteti de 4 ori aceste nume.
c) Expirind, spuneti: "Elimin din mine..." pronuntind numele defectelor contrare celor 4 virtuti pe care le-ati
ales.
      2. Exercitiu:
      a) Inspirind, ginditi: "Iti multumesc Doamne, ca mi-ai permis sa primesc odata cu acest aer pur, viata
divina pe care Tu ai pus-o in el".
      b) Retinind respiratia: "Fie ca aceasta viata divina sa patrunda in tot corpul meu si sa-i aduca viata si
sanatatea".
      c) Expirind: "Voi manifesta aceasta viata pe care am primit-o in toate actiunile mele pentru gloria lui
Dumnezeu". 
 
 
3. Exercitiu:
      a) Inspirind: "Dumnezeul meu, sfinteasca-se numele Tau in mine".
      b) Retinind respiratia : "Dumnezeul meu, fie ca Imparatia Ta si dreptatea Ta sa se implineasca in mine".
      c) Expirind: "Dumnezeul meu, fie ca vointa Ta sa se implineasca prin mine". 
      4. Exercitiu:
      a) Inspirind: repetati de doua ori numele a patru virtuti.
      b) Expirind: ginditi ca Ingerii celor patru elemente va elibereaza de impuritatile voastre. Ingerul focului
in creier, Ingerul aerului in plamini si in inima, Ingerul Apei in stomac, abdomen si sex, Ingerul pamintului in
tot corpul. 
 
 
EXERCITIILE   DE   GIMNASTICA 
      Descrierea unor exercitii de gimnastica precum si explicatiile privitoare la acestea sunt redate la sfirsitul
volumului. 
MESELE 
      La inceputul si la sfirsitul fiecarei mese, discipolii Fraternitatii Universale vor recita de trei ori formula
bulgara :" Iubirea lui Dumnezeu rezolva toate problemele". 
 
SFATURI   PENTRU   DESFASURAREA   UNEI   ZILE 
CUM  SA  TRAIM  BINE   CELE   24  ORE   PREZENTE 
      Intregul vostru destin este inscris in viata pe care o duceti astazi, in directia pe care o dati astazi
gindurilor si sentimentelor voastre, in activitatile unde va cheltuiti astazi energiile voastre. Ca urmare a
faptului ca sunteti atenti si vigilenti sau nu, va curatati terenul pentru viitor sau din contra, il incarcati cu tot
felul de lucruri inutile sau chiar nocive care impiedica buna voastra dezvoltare.
      Acesta este sensul cuvintelor lui Iisus cind spunea sa nu ne gindim la ziua de miine, pentru ca daca in
fiecare zi vegheati ca in comportamentul vostru totul sa fie corespunzator, ziua de miine va fi complet
degajata si veti fi liberi sa intreprindeti tot ce doriti, raminind vigilenti pentru a nu lasa nimic sa treneze.
Numai astfel fiecare zi va va gasi bine dispusi, pregatiti sa respirati, sa studiati, sa va bucurati, sa cintati si
toata viata va capata o culoare extraordinara de fericire si de binecuvintare. Iata cum trebuie sa intelegem.
Numai veghind cum sa ne rezolvam totul astazi, va ginditi indirect la ziua de miine. Nu va ginditi deci de loc
la ziua de miine, ginditi la cea de astazi.
      Daca totul este aranjat pentru astazi, va fi si pentru miine, automat. si cum totul este inscris, odata ce ati
trait o zi splendida, o zi de viata eterna, ea este inregistrata, ea nu moare, ea ramine vie si are misiunea sa
antreneze toate celelalte zile, sa o urmeze pentru ca sa-i semene. Incercati cel putin sa traiti bine o singura zi,
pentru ca ea le va influenta pe celelalte; ea le va vorbi sa le convinga sa fie ca ea, echilibrate, ordonate,
armonioase.
      Cum inca n-ati studiat aspectul magic al acestei probleme, va spuneti: "Ah, o zi, ce-ar putea face asta?
Am trait in dezordine, dar miine va fi mai bine ". Da, va fi mai bine cu conditia sa faceti imediat efortul de a
restabili ordinea. Daca nu, se va intimpla ca in anumite jocuri de la iarmaroc: cu o minge darimam o cutie sau
un popic care, in caderea sa, antreneaza dupa sine o alta serie. 
 
SA   NE   SUPRAVEGHEM   PERMANENT 
      Intrebam pe cite cineva: " La ce va ginditi? -Nu stiu!". Nu s-a observat niciodata si atunci, indiferent ce
curent circula prin el - murdarii, imagini infricosatoare - este inconstient! Cum ar putea in aceste conditii sa
lucreze pe baze solide?
      Se spune in Evanghelii: "Fiti vigilenti, pentru ca diavolul, ca un leu care rage, este gata sa va sfisie".
Bineinteles, voi nu vedeti nici leul, nici diavolul in planul fizic, dar in domeniul interior sunteti amenintati.
Acolo exista dorinte, proiecte, pasiuni, tentatii care vor sa va distruga. si daca nu sunteti luminat si atent, veti
putea atrage nenorociri.
      Nu este suficient sa evitam sa cadem, sa ne ranim sau sa spargem ceva; trebuie de asemenea sa evitam sa
incalcam legile lumii invizibile. Exista in planul psihic mecanisme pe care le declansam fara sa stim, entitati
pe care le deranjam, legi pe care le incalcam si imediat suferim consecintele, suntem pedepsiti.
      Cel mai important aspect pentru discipol este deci sa inteleaga ca trebuie sa se supravegheze, sa fie
vigilent, atent, pentru a cunoaste in fiecare clipa natura celor ce se petrec in el: curentele, dorintele, gindurile
care-l traverseaza, influentele, impulsurile, pe care le simte. Lucrind astfel constient, hranind un ideal foarte
inalt, se leaga de Entitati si Inteligente supreme care vor veni intr-o zi sa se instaleze in el si sa-l faca capabil
sa-si asume sarcini grele si sa triumfe in numeroase dificultati. 
 
SA   STIM   SA   NE   ORIENTAM   ENERGIILE 
      In marea carte a naturii vii, puteti citi ca este  de o importanta absoluta, pentru evolutia fiecarei fiinte, sa
stie cum sa-si cheltuiasca energiile, in ce domeniu si in ce activitate sa le utilizeze.
      Aceste energii i-au fost numarate, cintarite, masurate si el este responsabil de ele. Cerul nu i-a dat aceste
energii ca sa le risipeasca; tot ceea ce face este notat, inscris. Deci, in cartea naturii vii veti putea citi
urmatoarele: " Prea fericiti cei care-si consacra si utilizeaza toate energiile lor fizice, afective si mentale
pentru binele umanitatii, pentru Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Sa ".
      Daca va risipiti energiile voastre in furie, intr-un exces de senzualitate, in activitati egoiste si criminale,
ele vor alimenta Infernul. Pentru ca oamenii sunt cei care, prin ignoranta lor, contribuie la sustinerea si
hranirea Infernului; ei sunt extraordinar de instruiti in toate stiintele dar n-au auzit niciodata vorbindu-se de
responsabilitatea lor in utilizarea propriilor energii.
      Una din primele sarcini ale discipolului este de a se intreba daca este pe cale sa-si foloseasca energiile
intr-un scop egoist sau intr-un scop divin. Totul este aici. Daca va puneti clar aceasta intrebare in fiecare zi,
cite lucruri veti putea ameliora in voi insiva! Bineinteles, nu veti reusi imediat, dar veti invata astfel sa fiti
constienti; daca nu, veti ramine supusi karmei, destinului. NU uitati asta niciodata.
      In tot ce va spun exista puncte asupra carora trebuie sa va opriti in fiecare zi, si altele numai atunci cind
circumstantele va permit. Veti putea deci lasa multe alte lucruri la o parte dar niciodata pe aceasta. In fiecare
zi vi se cere sa fiti constienti, sa va dati seama in fiecare clipa de modul cum va cheltuiti energiile. Cu atit
mai mult cu cit veti putea face asta oriunde: pe strada, in metrou, la dentist, in bucataria voastra, veti putea
arunca o privire in voi insiva si sa va intrebati: "Ia sa vedem, daca ma angajez in activitatea cutare sau cutare,
ce voi cheltui? Este util? " Lucrul caruia ii consacram energiile noastre este un punct esential, niciodata nu
vom insista suficient asupra acestei probleme. 
 
SA   STIM   SA   ECONOMISIM 
      Viata interioara, ca si viata exterioara, este sursa unor alternante: citeva zile fertile, apoi citeva sterile, din
nou citeva zile fertile...Cel care nu ia nici o precautie este ca una din fecioarele nebune de care vorbeste
Evanghelia si cind se simte golit, deposedat, striga: " Am pierdut tot , nu mai am nimic, nici inspiratie nici
bucurie!". In loc sa fie inconstienti si sa-si risipeasca bogatiile sale in timpul zilelor favorabile, trebuie sa
prevada ca mai devreme sau mai tirziu va veni o perioada dificila si sa-si pastreze provizii, adica energii
prevazute pentru aceasta perioada.
      Deci, cind va bucurati, nu mergeti chiar pina la capatul acestei bucurii, economisiti-o un pic, altfel veti
plinge curind. Bucurati-va dar fara sa depasiti o anumita limita. Daca nu respectati aceasta regula, veti fi ca
un betiv care bind prea mult dintr-o data, merge pe strazi clatinindu-se, se loveste de un perete, simte ca e un
obstacol, se retrage dar...hop! peretele din fata il primeste. si asa mai departe. Cei doi pereti isi trimit unul
altuia pe bietul betiv. Nu trebuie sa atingem niciodata extremele. O extrema va va impinge intotdeauna catre
cealalta extrema si continuu alternind de la una la alta, va pierdeti toate energiile voastre. 
 
RAPORTUL  DINTRE  OM  SI  CELULELE  SALE 
      Dupa stiinta Initiatica, o celula este o creatura vie, un mic suflet inteligent care stie cum sa respire, sa se
hraneasca, sa produca secretii, proiectii... Priviti cum lucreaza celulele stomacului, creierului, inimii,
ficatului, organelor sexuale : ele sunt cu adevarat specializate. Ansamblul tuturor acestor creaturi, suma
activitatilor lor, este inteligenta noastra. Inteligenta noastra se bazeaza pe inteligenta acestor toate mici
celule: noi depindem de ele si ele de noi, formam o unitate. In planul fizic, noi nu putem face nimic fara
consimtamintul celulelor noastre, ziua in care se vor opri din lucru, functionarea organismului este
perturbata: nutritia, eliminarea, respiratia...
      Omul este sinteza tuturor inteligentelor care sunt acolo, asezate in el. De aceea trebuie sa capete obiceiul
de a vizita celulele sale, sa vorbeasca acestui popor care este acolo, il asculta si care asteapta, este la
dispozitia sa dar pe care el le-a neglijat, abandonat si de care aproape isi bate joc. Cel care fumeaza, de
exemplu, sau care bea fara masura, deranjeaza aceste frumoase suflete care locuiesc in plaminii sau in inima
sa si ele pling, il implora sa se opreasca, dar ele continua sa le violenteze, pina la provocarea unei boli.
       Trebuie deci sa va aratati foarte atent si plin de dragoste pentru propriul vostru popor; in acel moment
cind ceva nu este in regula, el va previne prin anumite semne la care trebuie sa va luati precautii, evitind
astfel multe incoveniente. Altfel, nimeni nu va previne si, in ultimul moment, cind nu mai e nimic de
remediat, va intrebati cum se face ca n-ati primit nici un semnal avertizor. Daca veti sti insa cum sa va
conduceti in raport cu celulele voastre, ele va vor preveni de cele mai mici lucruri, pentru ca ele va iubesc..
      Gindurile si cuvintele frumoase pe care le trimiteti fiecarui organ si membru al vostru produc modificari
benefice. Daca in fiecare zi, timp de citeva minute, va obisnuiti sa va ginditi la celulele voastre si sa le
vorbiti, va veti putea ameliora sanatatea voastra.
      Faceti de exemplu acest exercitiu: plasati-va mina pe plexul solar, si in acesta pozitie adresati-va celulelor
voastre: cereti-le sa remedieze tot ce nu merge in voi, dar multumiti-le de asemenea pentru treaba lor buna.
Ele va vor intelege pentru ca plexul solar dirijeaza toate procesele inconstiente ale organismului: secretia,
cresterea, circulatia, digestia, eliminarea, respiratia... Veti putea astfel sa vorbiti celulelor voastre, sa fiti
intelesi de ele si aceasta cu atit mai mult cu cit credinta si puterea gindului vostru vor fi mai mari. 
 
CUM   SA   NE   SPIRITUALIZAM   TOATE  ACTIVITATILE 
      Multi isi imagineaza ca pentru a fi spiritualizat, trebuie sa se consacre meditatiei si rugaciunii. Nu,
indiferent de munca, chiar spirituala, devine extrem de prozaica cind nu introducem in ea o idee sublima, un
ideal superior si invers, indiferent de munca prozaica poate fi spiritualizata daca stim sa introducem in ea un
element divin.
      Spiritualitatea nu consta in a refuza orice activitate fizica, materiala, ci a face totul in vederea luminii,
prin lumina si pentru lumina. Spiritualitatea este stiinta de a utiliza orice munca pentru a ne inalta, a ne
armoniza, a ne lega de Dumnezeu. Oricare ar fi ocupatiile noastre, chiar numai pentru 1-2 minute, trebuie sa
va obisnuiti sa restabiliti de mai multe ori pe zi legatura cu Dumnezeu. Nu durata concentrarii conteaza ci
intensitatea ei. Va veti concentra astfel un moment, apoi va veti opri; putin mai tirziu va veti concentra iar un
moment, etc...
      Daca va exersati, sa restabiliti constant legatura cu Dumnezeu, veti reusi in tot ce veti intreprinde, mult
mai bine ca inainte. Cind ne legam de Dumnezeu inainte de fiecare activitate, fiecare ocupatie, Eternitatea isi
pune pecetea pe tot ce facem. Trebuie deci sa va legati constant de El, oriunde ati fi, numai astfel fiecare
dintre actiunile voastre se vor impregna de o influenta celesta...
      Faceti exercitiul urmator: la fiecare ora, pronuntati formula:
"Glorie Tie, Doamne!" si indreptati-va gindul catre Dumnezeu. Incepeti sa faceti acest exercitiu, de 12 ori pe
zi, consultindu-va ceasul. Mai tirziu, cind va deveni obisnuinta, va fi pentru voi atit de pretioasa incit nimic
nu va putea exprima bucuria pe care aceasta formula v-o aduce.
      Cind mergeti, puteti pronunta, schimbind succesiv piciorul drept si piciorul sting: intelepciune, iubire...
intelepciune, iubire...
      Cind spalati vasele, cind maturati etc, puteti spune: “Doamne, asa cum spal aceste farfurii, spala-mi
sufletul”... “Cum curat aceasta podea, curata-mi inima de impuritatile sale”... etc. Indiferent de sarcina pe
care o indepliniti, va puteti lega de iubire, de intelepciune, de adevar pentru ca aceste principii sa participe la
activitatile voastre dindu-le viata. De exemplu, in timp ce mincati, spuneti: "Maninc prima inghititura pentru
iubire, a doua pentru intelepciune, a treia pentru adevar"... Cind va imbracati dimineata, pe masura ce va
luati cite un vesmint, spun "Pentru iubire, pentru intelepciune, pentru adevar... si nu va strica daca adaugati:
pentru puritate... pentru dreptate... pentru fericire..."
      Gindul fiind ocupat cu aceste virtuti, declansati forte sublime care pun la lucru. Cind preparati un prinz,
gesturile voastre sa fie magice. Puteti deci prepara mincarea spunind: "Iata iubirea, iata intelepciunea, iata
adevarul". si cel care va minca aceasta masa va fi iluminat.
      Cind atingeti sau deplasati obiectele, faceti-o ca si cind tot corpul este gata sa cinte si sa danseze si veti
vedea ca armonia gesturilor voastre se va reflecta asupra voastra toata ziua. Oamenii dau lovituri de picior
mobilelor, trintesc usile, arunca scaunele, fara a intelege ca modul in care el face aceste lucruri il aduce in
aceasta stare. Dar incercati intr-o zi cind sunteti nervos, coleric si spuneti:" Ah! este momentul de a face
exercitiile". si luati atunci un obiect, daruiti-i citeva mici dezmierdari, chiar apa, cu gentilete, si in acel
moment veti simti deja ca transformati ceva in voi, ca va schimbati curentele. 
 
IMPORTANTA  ARMONIEI 
      Meditati in fiecare zi asupra armoniei, iubiti-o, doriti-o pentru a introduce in fiecare din gesturile,
privirile, cuvintele voastre. Dimineata, la trezire, ginditi-va sa incepeti ziua acordindu-va cu lumea armoniei
universale... Cind intrati intr-o casa, primul vostru gind trebuie sa fie: "Fie ca armonia si pacea sa domneasca
in aceasta casa!"
      Impregnati-va necontenit de cuvintul "armonie", pastrati-l in voi ca pe un fel de diapazon si deindata ce
va simtiti putin nelinistit sau tulburat, luati acest diapazon, ascultati-l si nu faceti nimic inainte de a va acorda
din nou intreaga voastra fiinta. Armonia se afla la baza oricarui succes, oricarei realizari divine. Inainte de a
intreprinde orice, invatati sa va concentrati asupra armoniei si veti putea atunci realiza lucruri care vor da
rezultate pentru eternitate. 
 
INVATATI   SA   MULTUMITI 
      Oamenii sunt ingrati fata de Creator, ingrati fata de intreaga natura si chiar unii fata de altii. Ei nu cunosc
faptul ca gratitudinea, recunostiinta sunt forte necunoscute care dezintoxica organismul si neutralizeaza
otravurile.
      Faceti acest exercitiu: incercati sa multumiti intreaga zi. Da, toata ziua, repetati: "Multumesc...
multumesc... multumesc...". Veti spune: dar ne vom pierde timpul! Din contra, in acest moment veti cistiga!
Prima sarcina a discipolului care doreste sa se perfectioneze este sa invete recunostiinta pentru ca in aceasta
maniera va obtine intr-o zi cheia transformarii materiei, a propriei sale materii. 
 
SEARA 
      Dimineata este legata de seara precedenta, seara este legata  de dimineata care va urma. Fiecare din acest
moment trebuie pregatit dinainte. Este foarte important ca seara, culcindu-va, sa nu plecati oricum in cealalta
lume, pentru ca acolo trebuie sa va prezentati in fata unor fiinte foarte elevate, foarte luminoase. Trebuie deci
sa va purificati, sa va curatati, sa va pregatiti pentru aceasta calatorie. 
 
CUM  SA  VA  SPALATI 
      Inainte de a va culca, trebuie sa va spalati, bineinteles, dar nu fata, caci astfel va inlaturati toate fluidele
care va protejeaza si va magnetizeaza. In cazul in care ati facut munci in care v-ati murdarit, treceti peste fata
o manusa de toaleta, umeda, dar nu va spalati cu multa apa. Spalati-va capul, miinile,  picioarele, dar nu fata!
      Pentru picioare e chiar indicat a le spala in fiecare seara in apa cea mai calda pe care o puteti suporta,
pentru ca o baie a picioarelor are o influenta buna asupra plexului solar. Nu este necesar sa va tineti
picioarele mult timp in apa, dar faceti-o constient si chiar vorbiti-le in timp ce le spalati. Le puteti spune: "
Dragele mele picioare, niciodata pina acum nu am fost atent cu voi care suportati toata greutatea corpului
meu si ma conduceti peste tot unde vreau sa merg. Inteleg acum toate serviciile pe care mi le faceti si de-
acum incolo va voi fi mai recunoscator pentru umilinta si rabdarea voastra. 
 
 
PREGATIREA   PENTRU   SOMN 
IMPORTANTA   ULTIMULUI   MOMENT 
      Un discipol da importanta modului in care adoarme, pentru ca noaptea e cea care determina ziua
urmatoare. Deci, inainte de a se culca, se leaga de lumea invizibila, lasa la o parte tot ceea ce l-a tulburat in
cursul zilei, griji, nelinisti, suparari, el se gindeste la erorile pe care le-a putut comite pentru a le repara in
timpul noptii si el se abandoneaza in sfirsit Ingerului mortii - este numele pe care Cabala il da Ingerului
somnului- pentru ca in fiecare seara noi murim si in fiecare dimineata reinviem. A dormi, a parasi corpul
fizic pentru a merge in cealalta lume, este un exercitiu pe care-l practicam zilnic cu scopul de a fi gata
pregatiti pentru o zi cind va trebui cu adevarat sa plecam in cealalta parte. Cel care nu stie cum sa adoarma,
nu va sti mai bine cum sa moara.
      Nu exista nici o diferenta intre a adormi si a muri, in afara de faptul ca, atunci cind murim, parasim
definitiv casa pe care o locuiam. In timpul somnului o parasim de asemenea, dar ramine o legatura care ne
retine in aceasta casa.
      Presupuneti ca astazi ati fost fericit, bine dispus. Dar daca in momentul adormirii ati inceput  fara a sti de
ce, sa aveti ginduri de tristete, de descurajare, a doua zi, la trezire, veti fi uimit sa constatati ca ceea ce a fost
frumos in trairea voastra din ajun a disparut complet si ca a ramas in loc doar o senzatie dezagreabila. Puteti
deci constata ca ultimul moment a fost mai important, mai semnificativ ca intreaga zi. Presupuneti, din
contra, ca ati avut o zi destul de proasta, dar ca inainte de a va abandona somnului, veti reusi, prin rugaciuni
si ginduri bune, sa adormiti in pace. Aceste ultime momente curata totul in voi, va purifica, cu atit mai mult
cu cit a doua zi va veti trezi cu intentii bune si proiecte bune.
      Exista in om lucratori care utilizeaza tot ce el a gindit la frontiera dintre veghe si somn, fiindca gindurile
activeaza diferite forte. Deci feriti-va, nu adormiti cu ginduri rele, pentru ca ele vor distruge tot ce ati
acumulat bun in timpul zilei. In timp ce, daca adormiti cu ginduri bune, ele vor ameliora totul in voi si a
doua zi veti fi uimit sa vedeti in ce stare de pace si lumina va veti trezi.
      Evident, nu trebuie totusi sa ginditi ca puteti trai oricum in timpul zilei si faceti o rugaciune inainte de a
adormi sau ca in momentul mortii va puteti sterge toate actiunile necorespunzatoare din timpul vietii. Nu
pentru ca actionind astfel veti avea intotdeauna toti diavolii cu voi. Dar este totusi foarte important ca inainte
de a adormi sa reusiti sa va calmati, sa va echilibrati, sa va purificati..
      Daca se intimpla sa visam in timpul noptii ca comitem acte reprobabile pe care nu le-am face in stare de
veghe, este ca nu stim sa ne pregatim pentru somn. Inainte de a adormi trebuie sa ne pregatim pentru o
calatorie sacra care va da rezultate intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat.
      Se spune in Cabala ca in timp ce omul adoarme, un spirit impur se ataseaza corpului sau fizic pentru a-i
sugera anumite idei, anumite dorinti. Acest spirit impur voieste sa stapineasca corpul sau pentru ca el poseda
o mare rezerva de forte. Pentru a va apara de acest spirit impur, trebuie sa rugati Cerul sa va trimita un Inger
care va va pazi de el si care va va conduce la scoala Domnului pentru a studia acolo Iubirea si Intelepciunea.
Astfel, in timpul noptii veti avea tot timpul un paznic care se va roti in jurul corpului vostru pentru a
impiedica spiritul raului sa va ia in posesie.
      Saditi in voi un gind bun seara, culcindu-va si lasati acest gind bun sa lucreze in timpul noptii. Nu va
culcati niciodata cu un gind negativ in minte, pentru ca in timpul noptii va face ravagii in subconstientul
vostru. Daca inainte sa adormiti sunteti invadati de nelinisti nu ramineti in pat, sculati-va, aprindeti lampa,
faceti citeva exercitii de respiratie sau o rugaciune sau cititi o pagina de gindire inalta si apoi culcati-va din
nou. Daca aceasta stare reapare la un moment dat, scuati-va a doua oara si reincepeti. In orice caz sa stiti ca
nu puteti lupta eficace raminind intins. Veti spune ca, daca va sculati, va va lua frigul si ca puteti lupta prin
gind raminind in pat la cald. Nu, doar cind sunteti extrem de puternic va puteti apara! In pozitie orizontala
sunteti mai pasiv si mai putin puternic. Din contra, vertical, aveti mai multe forte si posibilitati pentru a
actiona. 
 
EXERCITII   SI   RUGACIUNI 
      Maestrul Peter Deunov a indicat o formula pentru a o recita in momentul culcarii: se recita aplicind palma
miinii drepte la nivelul plexului solar si cu dosul miinii stingi asezate in spate, tot la nivelul plexului solar.
Aceasta formula este urmatoarea: 
            Dumnezeu este in mine Lumina
            Ingerii simt caldura
            Oamenii sunt bunatatea
                  Dumnezeu este in mine lumina
                  Spiritul meu este caldura
                  Eu sunt bunatatea
      Mai puteti spune inca: "Dumnezeul meu, ingaduie-mi in aceasta seara sa merg la scoala Ta de Iubire, de
intelepciune si de adevar, pentru a invata sa servesc cel mai bine cauza Ta, pentru ca Imparatia Ta si
Dreptatea Ta sa coboare pe pamint". Ramineti citeva minute in meditatie, apoi trasati cu mina dreapta un
pentagon in aer si va culcati. 
4 
 
2                         1 
 
5                3 
 
 
ORIENTARE   SI   POZITIE 
      Pozitia in care dormim este de asemenea foarte importanta. Este mai intii recomandat sa avem capul la
Nord sau la Est. Este deasemenea recomandat sa nu dormim pe abdomen, nici pe spate, fiindca deseurile se
acumuleaza in coloana vertebrala, nici pe partea stinga din cauza inimii.
      Cea mai buna pozitie este pe partea dreapta deoarece deseurile se acumuleaza in ficat care este cel mai
potrivit sa le elimine. Putem apoi sa ne schimbam pozitia in timpul noptii, dar este preferabil sa adormim pe
partea dreapta. 
INSOMNIA 
      In loc sa luptati ore intregi impotriva insomniei, fortindu-va sa inchideti ochii pentru a adormi, propuneti-
va ideea ca v-ati decis sa vegheati. Sculati-va, incepeti sa lucrati ceva si ramineti in contact acolo pina simtiti
ca soseste linistea.
      Sau ramineti culcat, dar tineti ochii deschisi in intuneric cu intentia ferma de a ramine astfel toata
noaptea, cu constiinta treaza; veti constata ca sunteti pe cale sa atipiti. In acel moment treziti-va si fortati-va
sa pastrati ochii larg deschisi. Numai astfel somnul va veni foarte repede, in timp ce daca incercati sa
inchideti ochii, nu veti reusi sa adormiti.
Alte metode:
      a) Bautul de apa calda.
      b) Masarea plexului solar in sens invers acelor de ceasornic. 
 
SENSUL   SOMNULUI   PENTRU   DISCIPOL 
      Adevaratul discipol isi paraseste corpul pentru a-l intilni pe Maestrul sau in apropierea caruia continua sa
se instruiasca. El citeste cartile cele mai ascunse in bibliotecile Universului si asista la ceremonii grandioase
de care isi aminteste uneori, cu toate ca creierul uman nu este pregatit pentru a pastra memoria unor astfel de
lucruri.
      Aceasta amintire lasa in inima sa o senzatie atit de dulce ca trezindu-se isi spune: "Oare unde am fost in
aceasta noapte? Ceea ce am vazut era asa de frumos!" A dormi devine un act sacru, cind se culca cu intentia
de a merge sa studieze in cealalta lume, fiindca numai acolo se primeste adevarata initiere. 
 
 
 
NUTRITIA 
      Dimineata, la prinz si seara, fiecare trebuie sa se gindeasca sa manince pentru a-si pastra viata si
sanatatea. Dar numai Initiatii s-au oprit de mult timp asupra acestei chestiuni foarte importante, dezvaluind
numeroase aspecte ale nutritiei pe care majoritatea oamenilor le ignora, fiind pentru ei cauza a tot felul de
anomalii. 
 
 
IMPORTANTA  ATITUDINII 
      Inainte de a minca, ginditi-va intotdeauna sa va spalati pe miini. Apoi straduiti-va sa intrati intr-o stare de
pace si calm, constientizind ca veti primi elemente preparate in marele laborator al naturii. Va reculegeti,
intrati in legatura cu Creatorul, faceti o scurta rugaciune si numai apoi,  in pace sufleteasca si liniste incepeti
acest proces de cea mai inalta magie alba: nutritia. 
 
ROLUL  MASTICATIEI 
      Trebuie sa mestecam alimentele cit de mult este posibil, pina cind dispar din gura fara macar a le fi
inghitit. Gura, cea care primeste prima hrana, este laboratorul cel mai important, cel mai spiritual. Urmeaza
stomacul, pe planul secund. In gura se realizeaza procesele cele mai subtile, pentru ca ea absoarbe particulele
eterice, in timp ce elementele cele mai grosiere coboara imediat in stomac. De altfel, inainte chiar ca hrana sa
fie absorbita, digerata si distribuita in organe, omul se simte deja fortificat; aceasta dovedeste ca inainte ca
stomacul sa primeasca hrana, gura a absorbit elementele eterice care au alimentat sistemul nervos. 
 
 
ALIMENTATIA  CORPURILOR  SUBTILE 
      A ne hrani, este mai intii de toate a extrage constient din hrana elementele care vor constitui materialele
necesare edificarii corpului nostru fizic. Deoarece omul nu este format numai dintr-un corp fizic ci poseda si
alte corpuri, mai subtile, important este ca el sa cunoasca cum sa-si hraneasca aceste corpuri subtile care sunt
deseori subalimentate din cauza ignorantei sale. Intr-adevar, daca aproape toti stiu ce hrana sa dea corpului
lor fizic, nu stiu sa-si alimenteze celelalte corpuri: corpuri eteric (sau corpul vital), corpul astral (sediul
emotiilor) si corpul mental (sediul gindului). 
 
1. CORPUL  ETERIC 
      Trebuie bine masticate alimentele, dar masticatia este pentru corpul fizic. Pentru corpul eteric trebuie
adaugata respiratia. Deci, mincind, trebuie sa va opriti din cind in cind si sa respirati profund pentru a permite
corpului eteric sa retina din hrana particulele cele mai subtile. Numai respiratia profunda permite acest
proces. Dar, daca se vorbeste in timp ce se inghite hrana rapid si automat, ritmul respirator corect  este
perturbat, reactiile fizico-chimice nu se fac normal si apare o stare de greutate, de rau, care dovedeste ca nu s-
a mincat corect. Pentru a se hrani corpul eteric trebuie sa se manince in liniste. 
 
2. CORPUL  ASTRAL 
      Deoarece corpul astral se hraneste cu sentimente si emotii care sunt facute dintr-o materie si mai subtila si
mai pura decit particulele eterice, putem sa-l hranim avind sentimente de dragoste pentru aceasta hrana care a
fost pregatita in atelierele Domnului. Daca corpul astral a absorbit aceste elemente, are toate posibilitatile sa
trezeasca sentimente de o factura foarte inalta: dragoste catre toti oamenii, senzatia de a fi fericit, in pace si
armonie cu natura.
      Dupa ce corpul astral si-a primit hrana, incercati o senzatie de bine, va simtiti generosi si in situatiile pe
care le aveti de rezolvat va aratati larg, rabdator, binevoitor, stiti sa faceti concesii. Dimpotriva, daca corpul
astral n-a fost hranit, pentru ca ati mincat bombanind, criticindu-i pe ceilalti, suparindu-va, va veti manifesta
imediat cu acreala, nervozitate si partialitate sau daca aveti probleme dificile de rezolvat, balanta va inclina
totdeauna de partea negativa si nejusta. Imediat cautati scuze spunind: ce vreti, sunt nervos! Pentru a va
calma veti cumpara medicamente de la farmacie, dar veti continua sa va simtiti nervos atita timp cit veti
ignora ca modul in care mincati este de o extrema importanta pentru bunul vostru echilibru fizic si psihic. 
3.CORPUL  MENTAL 
      Pentru a-si hrani corpul mental, discipolul se concentreaza asupra hranei sale, inchide ochii si nu-si
priveste nici chiar vecinii, pentru a se concentra mai bine. El stie ca hrana este o scrisoare de dragoste trimisa
de Creator si se straduieste s-o citeasca interiorizat. Hrana reprezinta pentru el o manifestare a Divinitatii si
se straduieste sa se gindeasca la ea din toate punctele de vedere. Se intreaba de unde vine, ce contine, care-i
sunt calitatile, ce entitati s-au ocupat de aceasta hrana. Fiindca discipolul stie ca niste fiinte au lucrat asupra
fiecarei plante, fiecarui fruct si ca daca cresc si se coc intr-o perioada determinata, aceasta corespunde
influentelor planetare.
      Spiritul sau este deci preocupat de toate aceste reflectii si mediteaza profund. Astfel, corpul sau mental se
hraneste si extrage din hrana elemente superioare celor din planul astral. Va beneficia prin aceasta de
luciditate, claritate, o patrundere profunda a vietii si a lumii. Dupa o masa luata in asemenea conditii, se
ridica de la masa cu o intelegere atit de luminoasa incit este capabil sa implineasca o munca intelectuala
foarte sustinuta. 
4. CORPUL    CAUZAL,   BUDIC    SI   ATMIC 
      Dincolo de corpurile eteric, astral si mental, omul mai poseda inca alte corpuri mai subtile: corpul cauzal,
corpul budic si corpul atmic, si aceste corpuri trebuie si ele hranite. Dar cum? Dupa ce a respirat, dupa ce a
mincat hrana cu dragoste, dupa ce a meditat asupra ei, Initiatul se lasa cuprins de un sentiment de
recunostinta fata de Creator; gratie hranei a putut realiza o veritabila comuniune cu El. Numai astfel isi
alimenteaza cele trei corpuri superioare si are reverii, extaze. 
 
 
SA   NU   MINCATI   NICIODATA   PINA   LA   SATIETATE 
      Stiti cu totii ca nu trebuie sa mincam exagerat. Da, nu este nimic mai rau decit sa plecam de la masa satui,
ghiftuiti, caci ne ingreunam, ne materializam. Dar ceea ce voi nu stiti cu siguranta este ca foamea prelungeste
viata, o tonifica, o amelioreaza. Daca plecati de la masa cu o saturatie lejera, veti da un impuls corpului
vostru eteric care va atrage si va capta si alte elemente din atmosfera inconjuratoare. Numiti daca vreti aceste
elemente vitamine, hormoni eterici... Corpul eteric gaseste aceste elemente si le absoarbe asa de bine incit,
citeva minute mai tirziu, nu numai ca va dispare foamea, dar va simtiti mai usori, mai vioi, mai capabili de
munca. In timp ce daca mincati mai mult decit aveti foame, prin placerea de a minca (cum fac atitia la
reuniuni, banchete etc) va veti simti repede ingreunati si incapabili de a lucra.
      Daca mincati prea mult, produceti in voi o supraincarcare si corpul eteric va fi obosit, surmenat,
obstructionat in functiile sale. Atunci, nedoritii planului astral sosesc repede si ei pentru a lua parte la festin.
De aceea, citeva momente mai tirziu, simtiti ceva ca un vid si incercati dorinta de a reincepe sa mincati
pentru a umple acest vid. Dar indezirabilii sunt si ei prezenti si astfel deveniti o prada magnifica pentru
infometatii din planul astral inferior care vin sa se infrupte la mesele voastre. Universul intreg este plin de
creaturi de tot felul pe care initiatii le-au clasat in categorii determinate si care se amesteca deseori in
existenta oamenilor; si numai astfel se explica un numar de fenomene si evenimente extraordinare care ramin
inexplicabile pentru savantii contemporani. Deci, pentru a deveni tinta indezirabililor, nu trebuie niciodata sa
depasim limitele si sa facem mese prea abundente. 
 
HRANA   ADUCE   VIATA   ETERNA 
ROSTUL  BINECUVINTARII 
      Observati-va in timp ce mincati si veti constata care este gradul vostru de evolutie. Daca nu aveti respect
pentru hrana pe care Dumnezeu v-a trimis-o, pentru cine aveti atunci? Numai cind veti respecta hrana veti
intelege vorbele lui Iisus "Mincati, acesta este trupul Meu; beti acesta este singele Meu"... si "Cel care va
minca din trupul Meu si va bea singele Meu va avea viata eterna". Aceasta hrana este deja binecuvintata si
daruita de Creator si dovada este ca ea ne daruieste viata. Dumnezeu este in aceasta hrana sub forma de viata.
Sa nu credeti ca aceasta hrana are nevoie de binecuvintarea oamenilor pentru a da viata, nu, inainte ca omul
sa fi binecuvintat hrana ea este deja binecuvintata de catre Cer. Dumnezeu este viata si din moment ce hrana
va aduce viata, inseamna ca ea  il contine pe Dumnezeu. 
      Voi spuneti: "si atunci, nu trebuie sa binecuvintam hrana inainte de masa? Da, trebuie s-o facem, dar
trebuie sa stiti mai intii ce este acea binecuvintare si la ce serveste ea. O binecuvintare este un fel de
ceremonie, de ritual magic. Prin cuvintele, gesturile, gindurile persoanei care pronunta formula de
binecuvintare, hrana este impregnata, patrunsa si invaluita de emanatii, de fluide care-o pregatesc sa intre in
armonie cu cei care o consuma. Astfel se creeaza un contact, o adaptare in domeniul corpurilor subtile, ceea
ce permite omului sa recepteze mai bine elementele benefice continute in aceasta hrana. Totusi
binecuvintarea umana are puteri limitate. Daca era asa usor sa se introduca viata divina printr-o simpla
binecuvintare omeneasca, se putea binecuvinta o bucata de lemn, metal sau o piatra si se putea minca. Daca
binecuvintam pietrele, lemnul, metalele introducem in ele un anume grad de viata, dar aceasta viata nu poate
hrani oamenii;  poate avea alte efecte asupra lor, dar nu-i poate hrani.
      Daca hrana omului da viata omului este pentru ca ea poseda deja o viata care a fost introdusa de Creator,
dar are nevoie de a fi activata si trebuie trezita, incalzita prin binecuvintarile noastre si mai ales prin
recunostiinta noastra. Mincam pentru a primi viata pe care Dumnezeu sau daca vreti Natura a depus-o in
hrana. Masa este ca si conceperea unui copil. Prin hrana Hristos ne da viata si daca constientizam ca astfel
primim corpul si singele lui Hristos intram in contact cu spiritul Sau.
      Se poate ca noi sa nu fi gindit niciodata despre hrana in maniera asta. Dealtfel sa stiti ca in noua rasa care
va veni, oamenii vor fi instruiti asupra acestor metode, li se va revela ca hrana, ca hranirea  nu este un proces
atit de simplu, obisnuit si dispretuit asa cum se considera si ca Dumnezeu a ascuns dincolo de acest act
cotidian de a minca, posibilitatea de a face o munca psihica de cea mai mare importanta.
      Vor intelege astfel ca nutritia poate fi pentru ei un mijloc de perfectionare. 
COMPORTAMENTUL 
PUTEREA   MAGICA   A   GESTURILOR 
      Omul este constituit din diferite corpuri  mai subtile decit corpul fizic si gratie acestor corpuri subtile el
poate intra in legatura cu un numar mare de forte, inteligente si entitati din Univers. Aceste forte aceste
inteligente, se exprima deseori prin intermediul lui sub forma de gesturi, miscari, mimica; si invers, prin
anumite gesturi, miscari, pozitii diverse constiente sau inconstiente, omul intra in legatura cu ele.
      Magia este stiinta gesturilor. De aceea discipolul trebuie sa fie constient de fiecare din miscarile sale, sa
vegheze sa nu faca ceva inutil sau chiar rau, vorbind, mergind, lucrind, pentru ca din acestea pot decurge
consecinte grave din punct de vedere spiritual. Fiecare gest este o forta care actioneaza in diverse planuri; el
corespunde unor curente, unor culori, unor vibratii si influenteaza o multitudine de fiinte din jurul nostru.
Fiecare dintre ele ne deschide sau ne inchide anumite usi ale naturii si ne leaga de puteri bune sau rele.  Daca
vrem sa avansam pe drumul iubirii, intelepciunii si adevarului, trebuie sa ne studiem gesturile si sa ne punem
intrebarea daca ele manifesta in noi cele trei virtuti. 
 
MERSUL 
      Este foarte important sa va observati in timp ce mergeti. Trebuie sa mergeti cu suplete, cu usurinta, tinind
capul drept. Mersul curbat, cu ochii fixati pe sol, este un semn rau, la fel si calcatul apasat pe calciie la
fiecare pas. Persoana care merge asa ignora faptul ca astfel da lovituri mortale creierului sau. Dupa citiva ani
sistemul sau nervos va fi dezechilibrat si va manifesta grosolanie si violenta in maniera de a gindi si de a
actiona.
      Cind plecati pentru un drum lung, trebuie sa nu aveti nimic in miini. Puneti pe spate tot ce doriti, dar
lasati miinile libere. Nu vorbiti, nu cintati, ci cautati un ritm care sa fie acordat cu respiratia si balansati
bratele in timpul mersului, ca si cum bratele v-ar ajuta. Datorita acestor miscari ale bratelor si a respiratiei
ritmate veti putea merge mult timp fara oboseala.
      Este de asemenea important de a avea un gind in cap. Cind mergeti intr-o padure, puteti gindi: "Fie ca toti
cei care vor traversa aceasta padure sa fie atinsi de iubire, de fraternitate, sa se amelioreze, sa devina copii ai
lui Dumnezeu, sa lucreze pentru pace!" Cind faceti o excursie in munti, ginditi-va ca mergeti acolo sus sa
gasiti lumina, sa va simtiti mai aproape de cer, ca veti reveni purificat, transformat. 
MIINILE 
      Este foarte raspindit obiceiul de a gesticula in timpul vorbirii. Uneori este ingrozitor sa avem in fata
persoane care nu mai contenesc cu agitatul miinilor, intr-un mod dezordonat, manipulind nervos obiecte,
tragindu-se de par sau de nasturii imbracamintii lor. Nu-i putem asculta si dupa citeva minute de conversatie
suntem epuizati. Fiecare trebuie sa-si educe miinile si sa invete sa se serveasca de ele pentru a actiona asupra
lui insusi si asupra celorlalti. Exista in acest sens numeroase exercitii care se pot face. 
EXERCITII 
      1. Cu palma miinii drepte va mingiiati  f. delicat, abia atingind dosul miinii stingi.
      2. Cu extremitatea primelor trei degete de la mina dreapta va mingiiati pe rind toate degetele de la mina
stinga, incepind cu policele.
      3. Intindeti-va mina dreapta, fixati-va atentia in centrul sau, apoi, usor, incet, constient, stringeti degetele
concentrindu-va toate eforturile asupra acestei miscari pina cind ati inchis pumnul. Opriti-va un moment
concentrindu-va toata forta in pumn, apoi usor, desfaceti degetele. Faceti acest exercitiu cu multa atentie; o
singura data ajunge; nu veti deveni mai puternici facindu-l de douazeci de ori la rind, dar faceti-l in fiecare zi
cum trebuie.
      Nu va bazati pe exercitiile dificile sau impresionante; numai in exercitiile marunte se ascunde secretul
puterii, trebuie s-o stiti odata pentru totdeauna.
      Fiecare deget capteaza si transmite curenti, unde, de naturi diferite. Ele sunt antene. Initiatii stiu sa
lucreze cu degetele lor si sa capteze gratie lor curenti care circula prin spatiu. Numai astfel reusesc sa se
purifice, sa se vindece si sa-i purifice si sa-i vindece si pe altii. Multe impuritati se acumuleaza pe miini, de
aceea trebuie sa le spalam frecvent pentru a putea functiona ca niste antene perfecte. Dar in realitate apa
fizica nu ajunge pentru a va spala cu adevarat miinile fizice, de aceea, de cite ori puteti, imaginati-va ca faceti
sa curga o apa spirituala, un curent de lumina si de culori pure sub care va pastrati miinile cit puteti de mult. 
STRINGEREA   DE   MINA 
      A stringe mina este un gest foarte important in schimburile cotidiene. Nu trebuie sa stringem mina decit o
data si nu de doua sau de trei ori la rind. De ce? Pentru ca de fiecare data se da de ambele parti ceva, in timp
ce a doua oara se ia inapoi. La prima stringere de mina se schimba ceva subtil, a doua oara sunt curenti mai
densi, mai materiali, si a treia, a patra oara se schimba drojdia, pleava. La inceput bem ce este mai spiritual,
dar apoi, ne apropiem de fundul vasului unde sunt impuritati. Putem obiecta ca aceasta depinde de la caz la
caz dar, in general regula este valabila. In timp ce dati mina cu cineva trebuie s-o faceti constient si cu multe
dragoste. Daca stringeti mina cuiva gindindu-va la altceva, mai bine sa n-o faceti. 
SALUTUL 
      Magii sunt fiinte care stiu sa se serveasca de miinile lor pentru a primi energiile spatiului, dar si pentru a
le proiecta, orienta, dirija, amplifica, diminua... De mai multe ori pe zi ne salutam cu un gest al miinii. Acest
gest este extrem de semnificativ si operant, cu conditia sa-l faceti constient si punind multa dragoste in
privirea voastra, in mina voastra, proiectind aceasta dragoste pentru binele lumii intregi. Trebuie ca salutul sa
fie o adevarata comuniune, sa fie puternic, armonios, viu. 
 
PRIVIREA 
      Ochii sunt in principiu organe pasive, receptive. Cu toate acestea prin ochi putem nu numai primi, ci si
darui. Intr-adevar, prin privire putem fi emitatori activi, adica sa vorbim, sa sugeram, sa influentam, sa
comandam, sa fulgeram. 
1. Cum sa privim: 
      Nu trebuie sa-i priviti pe ceilalti fix, pentru a nu-i inoportuna, dar nu este bine nici sa-i priviti cu ochii
stinsi, inexpresivi. Daca si priviti prea pasiv, oamenii vor simti ca nu primesc nimic de la noi dar si ca
energiile lor ii parasesc.
      Trebuie sa ne observam si sa supraveghem expresia ochilor nostri intrebindu-ne:"Oare dau? Oare iau?"
Este bine sa dam si este bine sa luam in schimb, dar daca nu ne oprim din a lua sau a vampiriza, vom fi
alungati de peste tot pentru ca devenim un hot spiritual. In timp ce acel care se antreneaza sa dea, sa radieze,
sa reconforteze, practica magia cea mai inalta. Numai dorinta de a da, de a-i face pe ceilalti fericiti, numai
dorinta intensa de a servi cauza divina ne poate deschide portile Cerului. 
Trebuie sa priviti semenii cu blindete dar fara insistenta, pentru   a-i lasa liberi; nu incercati sa-i obligati sa
raspunda privirilor voastre si sa se manifeste dupa dorintele voastre, pentru ca cel care primeste astfel
proiectia vointei voastre se simte deranjat, violentat. In realitate nimic nu-l poate forta sa se deschida in fata
voastra si ramine insensibil la toate uneltirile voastre. Secretul in a-i cistiga pe ceilalti consta in IUBIRE
DEZINTERESATA care nu incearca niciodata sa cistige suflete sau inimi prin violenta. 
      Studiati aceasta problema in viata voastra particulara, familiara, in viata sociala si veti vedea ca multe
lucruri depind de modul cum se privesc oamenii intre ei. Nu s-a studiat inca suficient influenta privirii asupra
destinului omului. Sa nu spuneti ca acesta este un detaliu minuscul ! Totul este in privire. Ea este o sinteza a
intregii fiinte; totul se reflecta in ea: grosolania sau delicatetea, prostia ca si inteligenta, nobletea si lasitatea,
forta si slabiciunea. Privirea este un rezumat al intregii noastre fiinte; ea imprima o pecete peste tot unde se
indreapta. Pentru a ne schimba privirea, trebuie sa ne schimbam intreaga existenta, maniera de a gindi, de a
simti, de a actiona. Prin intermediul privirii, energiile se revarsa asupra fiintelor si obiectelor. Cite destine n-
au fost schimbate si tulburate printr-o singura privire ! 
2. Citeva sfaturi: 
      Cind sunteti infuriat pe cineva, aveti tendinta sa-i trimiteti priviri fulgeratoare. Fiti atenti, nu trebuie 
niciodata sa lansati priviri ostile in astfel de momente, mai bine inchideti ochii si transformati forta care
actioneaza in voi. Daca lansati priviri rele, proiectati o forta care incepe sa lucreze fara stirea voastra si care
intr-o zi se va intoarce de unde a plecat, impotriva voastra.
      Straduiti-va sa nu coboriti prea mult timp ochii pentru ca, privind in jos, va legati de puterile terestre.
Bineinteles, nu trebuie sa priviti tot timpul in sus, ar fi exagerat; dar trebuie sa stiti ca daca in timp ce vorbiti
cu cineva, privindu-l, va coboriti brusc ochii catre pamint, este foarte rau. Daca vreti sa stiti ce face cineva,
priviti in mod deschis catre el, nu va multumiti sa-i aruncati o privire cu coada ochiului, este un obicei urit
care dovedeste ca sunteti lipsit de sinceritate. Nu trebuie sa va ascundeti niciodata ochii in timpul unei
conversatii. Intr-o zi Maestrul Peter Deunov a dojenit foarte sever pe unul din discipolii sai care, vorbind cu
el, si-a pus mina in fata ochilor. Nu trebuie niciodata sa se faca acest gest pentru ca se pune o bariera intre
lumea exterioara si lumea interioara. 
 
3. Sa-i ajutam pe ceilalti prin intermediul privirii 
      Sa stiti ca privirea este o modalitate de a-i ajuta pe altii. Daca cineva este cufundat in indoiala, in
suferinta, in disperare, il puteti ajuta pri-  vindu-l. Peste tot, pe strada, in autobuz, in metrou, intilniti multi
oameni pe care-i puteti ajuta lansindu-le priviri bune in timp ce le trimiteti ginduri de incurajare pentru a-si
cistiga increderea. Pe moment nu-si vor da seama de ceea ce faceti pentru ei, dar sufletul lor si entitatile
spirituale care locuiesc in ei vor sti sa primeasca ceea ce voi le transmiteti si indata vor avea o stare mai
buna. 
CUVINTUL 
      Trebuie sa fiti foarte atenti cu cuvintele pe care le pronuntati, pentru ca, chiar daca nu ginditi cu adevarat
la ceea ce spuneti, entitati rele se pot servi de substanta cuvintelor voastre pentru a le realiza, si nu puteti sa
le-o reprosati, depinde de voi sa nu le furnizati conditiile de a face rau.
      In multe tari oamenii au obiceiul sa pronunte blesteme; pentru te miri ce isi blestema parintii, copiii,
vecinii, prietenii... Este un obicei foarte urit, deoarece cuvintele creeaza conditiile pentru ca nenorocirile sa
soseasca. Trebuie deci sa fim foarte vigilenti si niciodata sa nu mai sfirsim o conversatie folosind cuvinte
negative la adresa cuiva, pentru ca este o lege care vrea ca aceste cuvinte negative sa continue sa
lucreze.Chiar daca sunteti obligat sa faceti critici la adresa cuiva, nu sfirsiti cu defectele sale. Sfirsiti
conversatia folosind cuvinte pozitive, spunind:" Are totusi si citeva calitati", mentionati-le si opriti-va.
      Ce este un cuvint? Este o racheta care parcurge spatiul si care, in in trecerea sa, declanseaza forte,
stimuleaza entitati si provoaca efecte ireparabile. Da, in realitate efectele sunt ireparabile. Evident, daca am
putea remedia imediat cuvintele urite, nu s-ar produce stricaciuni: dar cu cit lasam sa treaca timpul, cu atit
cuvintele capata efect distructiv. Timpul este deci un factor formidabil. Presupuneti ca a-ti da ordin sa se taie
capul cuiva si cei care trebuie sa execute ordinul sunt deja plecati... Ce-ati putea repara odata ce capul ar
cade? L-ati putea lipi? Cind un ordin a fost dat deja, ce s-ar mai putea face? Sa se dea un contra ordin, deci sa
se trimita alti mesageri, alti servitori, pentru a-l contramanda. Dar daca a trecut prea mult timp, nu mai puteti
repara nimic. De aceea s-a spus: " Inainte sa apuna soarele, impaca-te cu fratele tau".Aceasta inseamna ca
trebuie sa reparam cit putem de repede raul pe care l-am facut altora. Majoritatea oamenilor se lasa rascoliti
de sentimente, spun orice, dar intr-o zi Karma bate la usa si spune: si-acum platiti!
      Trebuie deci sa reparam imediat, fara macar sa asteptam ziua de miine pentru ca vorba zboara; este o
forta, o putere care parcurge spatiul si actioneaza. Dar trebuie sa stiti totodata ca mai exista o putere inca si
mai eficace si mai rapida decit cuvintul; este gindul; si daca va puneti la lucru imediat prin gind, puteti
ajunge din urma cuvintul. Este dificil, bineinteles, pentru ca gindul apartine unei regiuni mult mai subtile
decit cuvintul; dar daca vreti sa remediati consecintele cuvintelor voastre puteti totusi sa va concentrati si sa
cereti servitorilor lumii invizibile sa impiedice raul sa se produca. In acel moment nu reparati complet, dar
evitati ce-i mai rau.  Trebuie sa fiti foarte rapid si gindul vostru sa fie foarte intens, daca nu, ordinul de
executie va fi dat, victima va fi decapitata (simbolic vorbind) si intr-o zi veti  fi obligati sa platiti pentru tot
raul pe care l-ati facut. 
 
RUGACIUNE 
      "Doamne Dumnezeule, iarta-ma ca n-am inteles pina acum posibilitatile pe care Tu le-ai dat gurii mele,
ca n-am inteles ca prin rostirea cuvintelor Te pot imita, pot deveni ca Tine si pot fi in fiecare zi o reflectare a
Ta. Nu mi-am dat seama si prin Cuvint am facut rau; am spus lucruri absurde, i-am ranit pe oameni, am
perturbat fiinte si am darimat totul tocmai prin acest instrument pe care Tu mi l-ai daruit. In loc sa ma servesc
de el pentru a face binele, pentru a consola, a alina, a invigora, a reinvia fiintele, pentru a le aduce si orienta
catre Tine, Domnul, Creatorul; m-am servit de el pentru a le dobori si a le injosi. Iarta-ma Doamne, invata-
ma cum sa-mi folosesc gura si limba, nu numai pentru a minca, pentru a flecari si a nu intelege nimic, ci
pentru a face celorlalti bine, pentru a-i incalzi si lumina". 
GINDURILE   SI   SENTIMENTELE 
      Oamenii fabrica fara oprire ginduri si sentimente bune sau rele, fara sa stie ca acestea sunt mici creaturi
pe care le aduc pe lume si care pentru a exista, se hranesc din insasi substanta creatorului lor. Daca ele sunt
rele, ele il epuizeaza, daca sunt bune, ii aduc daruri.
      Daca aveti copii recalcitranti, violenti, nedisciplinati, care fac vacarm si stricaciuni in tot cartierul,
trecatorii, vecinii si chiar politia va cauta sa vi se plinga, deoarece tatal sau mama este responsabil de
greselile, de stricaciunile facute de copii, tot el este obligat sa despagubeasca, sa plateasca oalele sparte. Ei
bine, acelasi lucru se reproduce in forul nostru interior care este plin de propriile noastre creatii, copiii nostri
care fac prostii peste tot, fiindca au fost creati prin mijloace sau intentii malefice, tenebroase, si produc
perturbari pe care legea cosmica ne pune sa le reparam.
      Dar, exceptindu-i pe marii Maestri, nimeni nu i-a instruit pe oameni asupra acestor adevaruri; de aceea isi
pun mereu intrebari: "Pentru ce sunt hartuit, tulburat, nefericit?" Dar sunt tocmai proprii tai copii care te
chinuiesc. Tu i-ai creat, prin ura ta, furia ta, dorintele tale de razbunare, pentru ca tu esti un creator veritabil,
ca Domnul... si nu numai in planul fizic, ci in toate planurile.
      Adevarata morala se gaseste in aceasta constiinta a faptului ca suntem responsabili de tot ce facem, nu
numai in planul fizic, dar si in planul astral, in planul mental... Adevarata morala nu este in a ne conforma
exterior unor reguli ci a ne obisnui interior sa cream fara incetare ginduri si sentimente utile, benefice,
luminoase, sa trimitem ziua si noaptea din inima si din sufletul nostru aceste mici entitati invizibile dar reale
care actioneaza formidabil asupra tuturor creaturilor. 
REPARAREA   GRESELILOR 
      Toate gindurile, toate sentimentele, toate actele bune sau rele se inregistreaza in noi. Bineinteles, este
imposibil sa nu faceti si citeva inregistrari negative, defectuoase, dar straduiti-va cel putin sa va dati seama si
sa luati masuri pentru a repara.
      Ati avut un gind urit pentru cineva; ati spus citeva cuvinte jignitoare... aceasta se poate intimpla tuturor.
      Dar imediat trebuie sa constientizati si sa reparati. 
 
PROBLEMELE   RAULUI 
Slabiciunile si viciile 
      Sa stim sa recunoastem semnalele de avertizare.
      Sa presupunem ca aveti o slabiciune la care nu stiti sa rezistati : iubiti prea mult alcoolul, sau femeile,
aveti tendinta sa-i calomniati pe altii, sa va cheltuiti banii in cumparaturi inutile, sa va distrati atunci cind ar
trebui sa lucrati, sau orice altceva. Straduiti-va sa gasiti in voi semnalele care anunta venirea tentatiei . Aceste
semnale sunt mereu aceleasi si trebuie luate in considerare ca avertismente. De aceea trebuie sa cautati in
trecutul vostru ocaziile in care aceasta slabiciune s-a manifestat si semnele care au precedat-o. Veti gasi
probabil avertismentul care era reprezentat de o crispare in plexul solar, sau o stare de rau, sau un gind, sau o
imagine care vi se prezinta in functie de persoana respectiva; trebuie deci cautate. Cind veti descoperi aceste
semnale avertizoare, veti putea deveni stapini pe situatie fiindca, de indata ce ele apar, stiti ca trebuie sa
deveniti atent , vigilent. Dar pentru aceasta trebuie sa fiti liber si nu sclavul unor activitati absorbante care va
zapacesc si va impiedica sa aruncati o privire in voi insiva. 
 
ATITUDINEA   CE   TREBUIE   LUATA
FATA   DE   PROPRIILE   GRESELI 
      Nu trebuie sa ne amintim mereu de greselile comise, in afara de faptul ca putem trage invataminte pentru
viitor. Uitati ceea ce este deja invechit , nu mai vorbiti despre asta; nu spuneti in fiecare moment in fata
Domnului " Sunt nedemn, sunt un pacatos", pentru a-i arata asa zisa voastra umilinta. Dumnezeu n-are
nevoie sa auda lucruri de genul  asta.  Spuneti-va dimpotriva : " Dumnezeule, eu sunt fiul Tau, ajuta-ma sa
dobindesc intelepciunea Ta, forta Ta, lumina Ta. Ajuta-ma sa ies din greutatile mele pentru a te preamari pe
pamint asa cum Ingerii Te preamaresc in Cer ".
      Veritabila umilinta nu consta in a ne acuza continuu, ci in a putea spune, chiar atunci cind ati indeplinit
actinea cea mai glorioasa:
      "Nu mie, Doamne, ci Numelui Tau revine gloria acestei actiuni". 
A    STI    SA    UTILIZEZI   FORTELE   RAULUI 
      Tocmai fiindca raul n-a fost inteles niciodata se lupta contra lui;  raul  trebuie absorbit,  utilizat ca un
material pentru lucru . In chimie nu se arunca nici o otrava, totul se utilizeaza. Nici natura nu arunca nimic,
ea preia murdariile, gunoaiele, le foloseste ca materii prime si cu acestea face sa creasca florile si fructele.
Oamenii care n-au inteles inca acest mare adevar implora :" Doamne Dumnezeule , desfiinteaza raul ! " Dar 
Dumnezeu se scarpina in cap, suride si spune : Bietii de ei ! Cind vor intelege ca raul este necesar, se vor opri
sa ma implore..." . Dar pina atunci, ce de rugaciuni! Trebuie sa ne rugam, bineinteles, dar iata ce ar trebui sa
cerem :
      "Doamne Dumnezeule, dezvaluie-mi cum ai creat lumea si cum  proiectezi  tu lucrurile pentru a putea, ca
Tine, sa fiu deasupra raului, ca el sa nu ma mai atinga, dar sa fiu capabil sa ma servesc de el pentru a realiza
lucruri mari".
      Numai gindind astfel vom vedea ca nu este nimic rau in natura . Deci  in loc sa incerce sa se debaraseze
definitiv de fortele negative care il tulbura, discipolul trebuie sa invete sa le utilizeze pentru a deveni foarte
puternic.
      Chiar si morala si religia gresesc atunci cind sfatuiesc de a smulge, de a extirpa raul, pentru ca raul
contine puteri formidabile fara de care omul ar slabi.
Citeva exemple : 
1. Sexualitatea 
      Forta sexuala este o energie pe care am putea-o compara cu petrolul. Cei care sunt ignoranti si
neindeminatici se ard : aceasta forta le arde propria lor esenta. In timp ce, cu acelasi petrol  cei ce stiu sa-l
utilizeze, zboara in spatiu . Nici o alta imagine nu rezuma mai bine acest aspect al fortei sexuale. Si-atunci de
ce sa nu zburam in spatiu pina la stele si sa cunoastem totul fara sa fim mereu arsi?
      Apare acum o noua filozofie care ii invata pe barbati si pe femei cum sa se priveasca, cum sa-si utilizeze
aceste elanuri ca sa se inspire reciproc, toata aceasta fericire de a se contempla reciproc pentru a deveni fiinte
exceptionale carora le sunt  accesibile cele mai mari infaptuiri, pentru ca iubirea va veni sa-i ajute, sa-i
sustina si sa-i propulseze pina la cer. 
 
2. Vanitatea 
      Nevoia de a ne arata mai buni decit suntem in realitate nu este in fapt ceva negativ. Si chiar am putea
spune ca insasi natura a sadit aceasta tendinta in om pentru a-l obliga sa evolueze. Fiindca se poate intimpla
ca in dorinta  de a atrage aprobarea si admiratia celorlalti, unii sa reuseasca sa se autodepaseasca. Oamenii
carora le era frica, dar care nu voiau sa insele increderea familiei lor sau a tarii, au devenit adevarati eroi. Un
artist doreste continuuu sa se perfectioneze in arta sa pentru ca publicul sa nu fie obosit niciodata de el sau de
operele lui. Si de altfel educatorii, parintii, profesorii, se straduiesc sa utilizeze aceasta tendinta pentru a
obtine de la copii rezultatele cele mai bune . Cind aratam unui copil ca asteptam ceva de la el, ca avem
incredere in el, face tot ce este posibil pentru a reusi. Chiar si de la un delincvent putem obtine bune rezultate
dindu-i o responsabilitate, aratind prin aceasta ca avem incredere in el.
      Vanitatea este deci o tendinta pozitiva in masura in care ne servim  de ea pentru evolutia spirituala . 
 
 
3.  Indoiala 
      Incercati nevoia de a pune totul la indoiala. Ei bine, in loc de a va indoi mereu de Inteligenta cosmica, de
existenta lui Dumnezeu sau de bunatatea celorlalti, de ce nu va indoiti de voi insiva, de veridicitatea
punctelor voastre de vedere si sa spuneti : " Oare am intotdeauna dreptate ? Oare sunt pe calea cea buna?
Oare nu exista un mod de a gindi mai bun ca al meu ?" si sa incepeti sa cautati. Din nefericire asupra acestui
punct, nu exista indoliala, credem in mod absolut.
      Oamenii se indoiesc de toate in afara de propriul lor rationament si asa intra in incurcatura . Nu este deloc
inteligent!  In loc sa creada ca toate dorintele si slabiciunile lor sint nobile, legitime,  minunate si sa le apere,
trebuie sa inceapa sa se intrebe daca sunt chiar atit de "catolici" , cu adevarat divini. In loc sa se indoiasca
mereu de natura lor superioara, de spiritul lor si de tot ce Dumnezeu a sadit in ei, mai bine sa se indoiasca un
pic de natura lor inferioara!
      Din nefericire se indoiesc de ceea ce Dumnezeu le-a daruit pentru a-i salva si cred in mod absolut in
fortele dezlantuite in ei ! Daca tot vor  sa se-ndoiasca cu adevarat de ceva, sa stie cel putin de ce ar trebui sa
se indoiasca. 
 
GREFA  SPIRITUALA (vezi cap. IX) 
      Presupuneti ca ati avea un arbore foarte viguros ,dar care da fructe acre, de nemincat : veti face o grefa,
un altoi, si, pe un par salbatic, de exemplu, veti putea obtine niste pere magnifice. Oamenii au devenit 
experti in aceste tehnici, dar cind este vorba de domeniul psihic sau de domeniul spiritual, nu sunt nici atit de
capabili, nici atit de indeminatici. 
      1. SENZUALITATEA 
      Sa presupunem ca aveti nevoie de o dragoste foarte senzuala. Este o forta salbatica, formidabila,
irezistibila. Puteti face o grefa deasupra, dar, pentru asta, trebuie sa gasiti o ramura de un alt fel de iubire,
pura, nobila, inaltatoare si s-o altoiti. Atunci sevele produse de natura voastra inferioara vor urca, vor circula
pe aceste ramuri, adica aceste amprente, aceste circuite noi, schitate in creierul vostru vor produce fructe
extraordinare, o iubire deosebita care va va aduce o incintare si inspiratii de neuitat. 
2 .VANITATEA 
      Si daca aveti o vanitate care va ia mult din timpul si fortele voastre , puteti sa-i dati si o alta orientare. In
loc sa doriti mereu sa fiti glorios in fata lumii, acelor gura-casca, a imbecililor, veti lucra sa obtineti gloria,
dar pentru impliniri celeste, o glorie divina,  care nu se stinge niciodata. 
      3. FURIA 
      Daca sunteti furios, probabil ca din aceasta cauza v-ati distrus multe prietenii si ati ratat multe conditii
favorabile pentru viitorul vostru. Dar aceasta forta brutala care explodeaza ca o furtuna, o putem sublima,
transforma, facind o grefa, si atunci veti deveni neobosit pentru a va lupta, a va razboi, a combate tot  ce este
inferior, deveni un soldat al lui Hristos, un servitor al lui Dumnezeu. In loc sa fie folosita pentru a distruge 
ceea ce este maret, forta voastra martiana va va ajuta sa construiti.
 Este suficienta grefa . Dar amintiti-va ca trebuie sa pastreze radacina, nu o smulgeti niciodata, pentru ca ea
este viguroasa si trunchiul la fel. Trebuie sa faceti altoirea, extrageti mental fortele pe care le contin si va
legati de o entitate, de un spirit luminos , de un inger sau de arhanghel.
      Toti initiatii au fost obligati sa faca grefe  ei au intrat mereu in legatura cu fiiintele  care-i depasesc si
fructele pe care le-au produs astfel, sunt cele mai bune. Dar cea mai puternica altoire, cea mai sublima este de
a ne lega de Domnul si de a spune :" Doamne, ceea ce fac eu nu este grozav. Accepta deci sa intri in mine, sa
lucrezi si sa Te manifesti prin mine. Vreau sa lucrez pentru Imparatia Ta si Dreptatea Ta". Aceasta este grefa
cea mai buna, cea mai sublima, si daca in acel moment Dumnezeu accepta, daca El intra in legatura cu noi,
arborele vostru (adica voi insiva care produceati in trecut fructe de nemincat) va produce dupa aceea fructe
delicioase si parfumate. Au ramas numai radacinile si trunchiul, dar altoiul, adica lumea invizibila, lumea
divina, lumea celesta  a produs aceste fructe. Ce s-a intimplat? Toate aceste forte brute, primitive,
clocotitoare ale personalitatii au fost luate din cer pentru a le transforma datorita grefei spirituale. 
 
DOUA  EXEMPLE  SPIRITUALE
REFERITOARE LA SEXUALITATE 
      Intr-o zi am primit vizita unei tinere fete, era draguta, simpatica si dupa manierele sale se vedea ca este
bine educta . Dar iata ca mi-a marturisit ca era foarte nefericita fiindca era obsedata de o imagine : in tot ce
privea, florile, fructele, obiectele si chiar tavanul, nu vedea decit sexul masculin. Si cum era credincioasa,
catolica, se simtea realmente vinovata, respinsa de Cer si cazuta in pacat.
      Cind am auzit-o, am inceput sa rid. Ea m-a privit putin mirata si i-am raspuns : "Ascultati-ma, nu e nimic
grav, nu este nimic rau in tot ce mi-ati relatat. Este natural, este normal, sunt lucruri care se intimpla tuturor,
mai mult sau mai putin, bineinteles, dar nu aveti de ce sa disperati. Natura se ocupa de propagarea speciei si
ea creeaza aceste reprezentari si la femeie pentru ca genul uman sa nu se stinga.Dar trebuie stiut cum sa
actionam, cum sa utilizam aceste imagini , daca nu, iata in ce stare va gasiti. Iata deci ce trebuie sa faceti de
aici inainte. Cind vi se intimpla sa vedeti aceasta imagine , in locul unui fruct a unui obiect, in loc sa va
mihniti, priviti linistita... Dar nu va opriti prea mult timp pentru ca se pot trezi anumite dorinte si pentru a va
consola se recurge la gesturi si asa mai departe.... Deci pentru ca acestea sa nu se produca , deveniti putin
filozof, adica incepeti sa va ginditi la Inteligenta Cosmica care determina formarea acestor organe . Reflectati
, meditati , sunteti impresionati de Inteligenta care a creat lucruri perfecte , si ati uitat tentatia care v-o puteau
aduce. In timp ce, daca va cufundati in aceasta obsesie, nu veti mai iesi. Luati aceasta imagine ca pe un punct
de plecare, cum veti ajunge la predestinarea voastra, in sus. In acest fel este magnific, fiindca aveti din cind
in cind puncte de plecare, de propulsie . Daca tineti bine minte, nu le luati decit ca pe niste puncte de plecare,
altfel veti ajunge sa va cufundati si va veti pierde. Trebuie numai sa le utilizati.
      Din nefericire oamenii nu stiu sa mearga mai departe pentru a reflecta si a se minuna , gindind ca insasi
acest fapt ii va salva .
      Voi spuneti :" Dar ce mi se intimpla ? Este infricosator, este dezgustator", si asta va pierde . Aruncati
aceste conceptii invechite si nu mai spuneti "Este infricosator " ci "Ce frumusete ! Ce spendoare ! Cita
inteligenta ! Cum a putut natura sa formeze un lucru ca acesta? "Aceasta stare de uimire va va permite sa va
rezolvati problema.
      Citeva zile in urma am primit vizita unui barbat de o anumita virsta care mi-a marturisit ca, in domeniul
sexual , avea o mare slabiciune, era incapabil de a se stapini in fata femeilor, intrebindu-ma cum ar putea
remedia asta. I-am spus : "Ar fi trebuit sa incepeti sa va ginditi mult mai devreme, dar as vrea sa va dau
citeva exercitii pe  care sa incercati cel putin sa le practicati. De exemplu, mergeti pe plaja si priviti fetele
tinere; sigur, se va trezi ceva in d-voastra, este normal, este natural. Dar cum nu puteti sa va satisfaceti
dorinta cu ele, deci sunteti obligat sa rezistati, sa faceti un efort de sublimare, chiar atunci veti incepe sa
exersati vointa si daca repetati acest exercitiu cu succes nici nu veti mai avea nevoie sa mergeti pe plaja. In
acel moment veti putea privi numai citeva reviste, si in acest caz ceva se va trezi, veti surprinde atunci
aceasta senzatie care se trezeste si faceti-o sa urce  pina la Cer,  pina la Mama divina. Si exersind in dv astfel
mai mult timp, veti ajunge intr-o zi sa nu mai aveti atit de mult nevoie de relatii fizice cu femeile . Si iata ,
iata triumful!.
      Dar trebuie sa va exersati astfel mai mult timp, cu doze homeopatice. In homeopatie putem dilua pina la
a  noua centezimala (adica 000000001) si chiar la acest grad de dilutie produsul ramine eficace ! In dragoste
putem deasemenea ajunge la o astfel de dilutie ca nu mai este nevoie de contacte fizice, si aceasta este iubirea
spirituala. Dupa cum vedeti , este o chestiune de metoda: in loc sa fugiti si sa ramineti mereu vulnerabil,
"prindeti taurul de coarne". 
 
NOILE  CLISEE 
      Defectele voastre, slabiciunile voastre  sunt ca niste clisee imprimate in voi si orice ati face, ele sunt
mereu acolo, prezente, gata sa va impinga sa actionati in aceeasi  directie. Deci, chiar daca luptati cu viata, nu
veti repurta victoria. Pentru a triumfa, trebuie sa pregatiti un alt cliseu, luind o alta atitudine, obisnuindu-va
sa aveti alte ginduri, alte sentimente, sa faceti alte gesturi.
      Incepeti deci o noua inregistrare. Aceasta nu inseamna ca primul cliseu s-a sters, nu , nu se sterge, dar
este ingropat sub alte straturi. Atit timp cit va veti mentine pe aceasta noua directie va ramine ingropat, dar 
daca nu va mentineti asa, se va manifesta din nou.
      Un barbat decide daca nu va mai incerca sa seduca femeile. Dar iata ca nu si-a schimbat cliseul si evident,
cu prima ocazie, cedeaza. Si-atunci este deceptionat, regreta, sufera, isi promite ca data viitoare va fi altfel...
dar data viitoare este exact la fel. Ca sa fie diferit trebuie facut efortul de a schimba ceva in modul de a privi,
in gesturi, in cuvintele pronuntate, si cind a reusit o data are toate sansele sa reuseasca mereu, pentru ca noul
cliseu se inscrie din ce in ce mai  profund. Acelasi lucru este valabil pentru toate celelate tendinte
reprobabile, furia , birfa, lacomia, lenea etc. 
 
 
 
 
 
STARILE  NEGATIVE  
      Sa ne oprim pentru a da o alta orientare gindurilor noastre.
      Sunteti in curs de a face un lucru si deodata constatati ca l-ati inceput intr-o stare de agitatie... De indata
ce observati, opriti-va imediat. Daca nu va opriti deindata ,veti continua in aceasta agitatie fara sa va mai
puteti opri. Deci ,intrerupeti lucrul, apoi reincepeti in alt ritm. Noua stare se va perpetua la rindul sau.
      De ce o persoana furioasa tulbura obiectele, de ce trinteste usile, loveste mobilele? Pentru ca ar vrea sa se
debaraseze de aceasta forta pe care nu stie cum sa o stapineasca. Dar cu cit se agita, cu atit este obligata sa se
agite. Trebuie deci sa faca contrariul, sa se opreasca din miscare un moment, apoi sa-si continue lucrul.
      Sa presupunem ca aceasta perturbare se manifesta prin voi atunci cind mergeti pe strada. Nu va veti putea
debarasa continuind sa mergeti deci opriti-va. Ca sa nu fiti observati de trecatori, opriti-va in fata unei vitrine
cu aerul ca priviti ceva... si acolo, fortati-va sa va rezolvati problema care este sursa agitatiei voastre. Din
momentul in care ati intrerupt miscarea puteti da o alta orientare gindului vostru. 
RISIPIREA  NORILOR  PRIN  GIND 
      In timp ce va simtiti prost dispus, trist, nelinistit. (pentru ca a trecut prin voi un nor) incercati sa meditati
pentru a risipi acel nor in loc sa-l alimentati cu reflectiile voastre. Daca veti reusi  veti constata ca soarele,
Dumnezeu , este mereu acolo, ca era numai ascuns de proprii vostri nori...
      Si daca faceti asta la scara mica , de ce n-ati face-o si la scara mare?  Odata ce sunteti capabili sa va
risipiti norii vostri, veti putea incerca sa dispersati norii colectivi care apasa asupra pamintului. In timp ce ati
plantat un bob de griu si ati constatat ce frumoase spice v-a dat, veti putea insaminta un cimp intreg cu mii de
boabe asemanatoare, pentru ca nu va indoiti ca si celelalte boabe plantate vor da asemenea spice . Acelasi
lucru este si pentru munca interioara. Cind ati reusit pentru voi, fiti sigur ca gratie muncii voastre, puteti ajuta
intreaga omenire. 
 
A FACE  O  BAIE 
       Apa are proprietatea sa absoarba totul. Ea absoarbe binele ca si raul, de aceea , cind sunteti intr-o stare de
extaz sau de mare bucurie, nu trebuie sa va spalati si mai ales nu faceti baie.
      Dar daca sunteti nefericit si faceti o baie, va veti simti mult mai bine imediat, fiindca apa va prelua
durerea voastra. 
 
A   FIXA   UN   TERMEN   RAULUI 
      Presupuneti ca ati avea o indispozitie, o migrena , un chin, un rau care va urmareste.... Iesiti , faceti o
plimbare , mergeti  spunind: " Cind voi ajunge la arborele  pe care-l vad acolo, sau la acel perete voi fi
eliberat de raul meu. Apropiati-va de acel reper cu gindul ; aceasta eliberare se va produce intr-adevar si cind
veti ajunge la obiectul fixat, veti simti o usurare. Daca aceasta usurare este prea slaba, reincepeti, alegindu-va
un alt reper, mai departe si afirmati ca acolo raul vostru va dispare imediat. Continuati astfel pina cind veti
simti o ameliorare evidenta. 
PUTEREA   IUBIRII 
      Cind va simtiti nefericit , iritat, sau descurajat, in loc sa disperati si sa mergeti sa-i nelinistiti si pe ceilalti,
ramineti linistit la d-v si spuneti : M-am lasat racit, trebuie sa ma reincalzesc!   Faceti apoi citeva respiratii,
faceti un gest cu dragoste, trimiteti un gind de iubire intregului Univers, fiindca este adevarata caldura. Veti
constata ca trimitind unde de dragoste, ati deschis in voi o sursa de lumina , si apa dragostei curge acum.
Lasati-o sa curga si sa-si faca treaba pentru ca ea va purifica totul in voi. 
PUTEREA    CUVINTULUI 
      In procesul Initierii, discipolii sunt invatati sa se serveasca de cuvinte, sa le pronunte in asa fel incit sa
declanseze fortele naturii. Cuvintele sunt puternice, dar noi nu stim inca sa ne servim de ele si nici sa le
pronuntam corect.
      Cind va este frig, cind va simtiti abandonat, cind aveti impresia ca nimeni nu va iubeste, pronuntati
cuvintul IUBIRE o data, de doua ori, de zece ori, in diferite moduri : declansati astfel puterile cosmice ale
iubirii in mijlocul carora nu va veti mai simti singur , abandonat.
      Cind va simtiti in intuneric, ca si cum ati cazut pe fundul unei prapastii, pronuntati cuvintele
INTELEPCIUNE, LUMINA, pina cind vibreaza si cinta in toate celulele corpului vostru. In acel moment 
totul se va lumina...
      Cind va simtiti perturbat, limitat, tulburat, pronuntati cuvintul LIBERTATE.
      Puteti sa mai pronuntati cuvintele FRUMUSETE, ADEVAR, FORTA, SANATATE, ARMONIE.... Veti
spune ca e putin lucru. Da, dar daca stiti sa le pronuntati cu intensitate si convingere  fiecare cuvint, pe
masura ce-l repetati, dobindeste o mare putere si influenteaza propria voastra substanta. 
 
PUTEREA CINTECULUI. 
      Cintecele pe care noi le cintam aici actioneaza in mod favorabil asupra voastra si chiar cind nu le cintati ,
simplul fapt ca le aveti in cap va face bine, pentru ca aceste cintece vibreaza in voi.
      Cind simtiti ca nu stiti prea bine unde va aflati, ca ideile voastre se incilcesc, cintati :  "Misli , pravo
misli: Gind corect" si veti vedea deja mai bine drumul.... Cind credeti ca nimeni nu va mai iubeste, cintati
Bog e lubov : Dumnezeu este iubire" si atunci, ce doriti mai mult decit faptul ca Dumnezeu nu va va parasi
niciodata?
      Si daca sunteti un pic obosit , bolnav, cintati "Sila zdrave e bogatstva - Forta si sanatatea sunt bogatii" si-
atunci totul vibreaza : peretii, plafonul, si va ridicati plini de viata....
      Daca considerati viata cenusie, ca nu va mai inspira nici o bucurie spuneti "Krassiv e jivota:  Viata este
frumoasa"... (aceste cintece bulgare apartin repertoriului Fraternitatii)
      Iata, aveti aici mijloace, un intreg arsenal magic, ramine sa va serviti de el. 
 
CUM   SA  LUPTAM  CONTRA  SPIRITELOR  RAULUI 
      Daca resimtiti o tulburare, daca aveti o tentatie, aceasta dovedeste ca sunteti atacat de spirite rele. In acest
caz nu iesiti in afara pentru a lupta cu ele, daca iesiti din fortareata voastra veti fi cu siguranta atinsi pentru ca
nu purtati nici  ciraca, nici scut, nici arma. In acel moment, din contra,intrati profund in voi insiva.
      In loc sa va bateti contra unor inamici care sunt foarte puternici , intrati in voi, alungati-i ! Lupta
impotriva lor ii intareste. Combatindu-i , deveniti mai nerabdatori, mai nervosi. Deci nu luptati, multumiti-va
sa intrati profund in voi insiva si incercati sa nu va ginditi la acesti inamici, sa nu va ocupati de ei sa asteptati
pur si simplu. Ginditi-va la Domnul, ramineti  acolo citeva momente, in forul vostru  cel mai inalt, la un
moment dat veti constata ca inamicii au plecat. Va intrebati: " Si daca sunt inca acolo?" Ei bine, daca sunt
inca acolo, cum veti intra in forul vostru cel mai inalt unde se afla lumina, intelepciunea, forta, veti putea cel
putin sa-i atacati cu arme potrivite.
      Lasati-va inamicii sa strige. Nu va poticniti, nu miscati, nu va nelinistiti din cauza lor si mai ales nu
luptati impotriva lor atit timp cit nu sunteti bine inarmat si pregatit pentru aceasta lupta.
      In loc sa luptati ,sa va epuizati , sa cheltuiti multe forte,lasati totul la o parte si urcati acolo unde
Dumnezeu locuieste in voi. Dumnezeu nu locuieste acolo unde dusmanii ar putea sa-l atinga. El locuieste in
locul cel mai profund al fiintei noastre. El care este forta adevarata, puterea, si trebuie sa il gasim . Deci, cind
va simtiti amenintat lasati toate preocuparile voastre si reculegeti-va gindind la acest Spirit Divin care va
patrunde. Cind veti ajunge sa-l atingeti cu gindul , El va va spune : "Vino, copilul Meu, cineva te urmareste,
dar in preajma Mea vei fi aparat"....
      Sa presupunem ca sunteti invadat de ginduri sau de sentimente emotive si orice ati face pentru a le vina,
nu reusiti. Ce-ati putea face? Luati o atitudine de observator. Incepeti sa priviti , sa observati linistit toate
aceste forte si entitati rele, manifestarile lor, uneltirile lor; observindu-le, deja va plasati deasupra lor , si
atunci iata ce se intimpla; cum ele  incep sa simta prezenta cuiva care le supravegheaza, asta le jeneaza... si
daca in acel moment proiectati asupra lor citeva raze de lumina, se disperseaza pentru ca ele nu iubesc
lumina. Ele pot reveni si  este chiar sigur ca vor reveni( atit timp cit n-ati format in voi clisee noi, ele vor
reveni) dar inca o data le veti observa si veti proiecta asupra lor fascicolul luminos, si veti sfirsi prin a va
debarasa de ele. Da, pur si simplu pentru ca v-ati mentinut deasupra lor. Iata secretul. 
RUGACIUNE   CONTRA   SPIRITELOR   RELE
      " IN NUMELE  IUBIRII  DIVINE  STATORNICE  SI  ETERNE
          IN NUMELE  INTELEPCIUNII  DIVINE  STATORNICE  SI  ETERNE
         IN CARE  NOI  NE  MISCAM  SI  NE  DUCEM  VIATA  NOASTRA,
         IN NUMELE  CUVINTULUI   MAGIC   VIU,
         FIE  CA  TOT  RAUL  SI  TOT  GINDUL  INSPIRAT  DE CEL  
           VICLEAN    SA   FIE  RISIPITE  SI  NIMICITE.
  
DIFICULTATILE
PREVENIREA PERIOADELOR DIFICILE 
      Constiinta noastra se lumineaza si se intuneca, se umple si se goleste , pentru ca noi suntem supusi
acelorasi alternante ca si natura.
      De aceea trebuie sa fim constienti de perioada cind trebuie sa se produca fiecare fenomen. Presupuneti ca
o perioada dificila se apropie : daca nu cunoasteti acest lucru , va  luati  in mod imprudent angajamente
pentru o actiune sau alta, dar cind soseste momentul, nu aveti nici inspiratie, nici bucurie si va simtiti
descumpanit . Ati fi putut evita aceasta daca ati fi stiut dinainte ca vor veni zile intunecate cind va veti  simti
slabit, deprimat. Toate greselile  se fac in momentul in care constiinta este intunecata. Invatati sa simtiti
apropierea unor astfel de momente si  atunci cind sosesc, sa nu intreprindeti nimic important.  
 
NU  INCERCATI   SA  SCAPATI  DE GREUTATI 
      Cel care incearca sa scape de efort si de greutati va intilni obilgatoriu dificultati si mai mari. In loc sa
incerce  sa fuga de probleme, trebuie sa incerce sa le rezolve, daca nu , a doua situatie va fi mai rea decit 
prima. O schimbare nu pote fi benefica decit daca ati stiut mai intii sa rezolvati problema in fata caruia ati
fost pus. Daca vreti sa va abandonati datoria pentru a gasi o situatie mai agreabila, inseamna ca nu cunoasteti
legile severe care comanda destinul. Lumea invizibila va va spune :  " Nu trebuie deci sa fugim de dificultati,
ci sa cautam sa le intelegem bine sensul si sa facem ce este necesar. Cind vom simti ca am implinit totul, vom
putea merge indiferent unde, chiar in Infern, in toata linistea, pentru ca ingerii pregatesc drumul pentru care
au implinit totul. 
ACCEPTATI  INCERCARILE  SI  MULTUMITI  CERULUI 
      Va aflati la o scoala spirituala, traiti in lumina, dar asta nu inseamna ca, din cind in cind, nu vi se pot
intimpla unele accidente sau citeva nenorociri.  Nu suntem feriti de aceste neajunsuri pentru ca ne aflam intr-
o scoala initiatica. Pentru a nu vi se intimpla nimic rau , trebuie lichidate toate datoriile trecutului. Daca le
mai prelungiti, indiferent daca urmati sau nu un Invatamint, ca sinteti sau nu in Lumina , nu este nimic de
facut;  trebuie sa le platiti. Sunteti intr-un Invatamint Divin, se intelege; traiti in aceasta lumina, nu mai faceti
de acum inainte decit bine, se intelege, dar  trebuie sa stiti ca acest bine va da rezultate in viitor si nu imediat.
Deci, cind treceti prin incercari, trebuie sa le acceptati si sa spuneti : "Doamne Dumnezeule, aceasta nu poate
distruge munca pe care am facut-o in lumina. Cu atit  mai bine ca am  aceste probleme, inseamna ca ma
eliberez  si e foarte bine. Acum stiu de ce trebuie sa trec prin toate astea, nu ma voi mai revolta, nu voi mai
cere sa fiu crutat". 
 
 
 
 
 
DINTR-UN  RAU  INTOTDEAUNA  POATE  IESI  UN  BINE 
 Orice vi s-ar intimpla, trebuie intotdeauna sa incercati sa vedeti latura buna a lucrurilor. Deci, in fata
dificultatilor, bolilor , accidentelor, ginditi ca din acest rau ar putea iesi  un bine si astfel totul se va aranja.
Spuneti-va : " De ce sa nu indur citeva neplaceri ca sa pot avea alte bucurii? "  Gratie necazurilor lor, multi
oameni au realizari deosebite. Daca n-ar fi avut anumite dificultati n-ar fi reusit sa infaptuiasca ceva maret,
nobil, celest.
      Studiati  tot ce vi se intimpla si intrebati-va ce asteapta lumea invizibila de la voi dindu-va dificultati sau
insuccese.
      Daca va obisnuiti sa aruncati o alta privire obstacolelor si evenimentelor in aparenta neplacute, veti vedea
ca ramine intotdeauna ceva de descoperit. Fericirea se afla deseori acolo unde nu ati asteptat -o..... Voi doriti
sa semene cu ideea pe care v-o faceti voi despre ea, ei, nu, aceasta nu se va intimpla niciodata. Dar nu va
descurajati, nu sunteti singuri, exista multe fiinte invizibile care se gindesc la voi si care nu contenesc in a va
instrui si sfatui.  
 
METODE  DE PURIFICARE  
POSTUL
BINEFACERILE   POSTULUI  PENTRU  SANATATE 
      Toti  initiatii recomanda postul,  pentru ca ei stiu ca purifica organismul si ca puritatea este baza sanatatii.
      Daca nu postiti niciodata, celulele stomacului si toate organele sunt obisnuite sa se bazeze pe stapinul lor,
dumneavoastra: ele stiu ca le veti satisface  mereu si devin lenese. Cum  exista o abundenta de hrana, o parte
nu poate fi absorbita in tesuturi unde incep sa fermenteze, sa putrezeasca . In timp ce, in post , celulele
neprimind hrana, iau  decizia  sa devina mai econome, mai intelepte si mai  active pentu a se putea descurca
cu rezervele. In acel moment nu mai exista fermentatie in organism. Daca nu postim niciodata ne expunem la
mari pericole pentru viitor, fiindca celulele devin pasive,  lenese si slabite. Este evident ca postul prelungit 
slabeste organismul  si poate chiar aduce moartea. Dar daca stim cit timp, in ce conditii si in ce stare de
constiinta trebuie sa-l tinem,  beneficiile sunt imense pentru sanatate. 
 
 
 
POSTUL   SAPTAMINAL 
      Este o obisnuinta buna sa postim in fiecare saptamina timp de 24 de ore. In acest timp puteti bea apa
calda fiarta, dar nimic mai mult. In acelasi timp veti face o munca spirituala, va veti lega de entitatile cele
mai luminoase, va veti alege muzica si lecturile care ar putea sa va inspire si sa purifice gindurile si
sentimentele voastre. 
POSTUL   IN   VIATA    SPIRITUALA 
1. PENTRU  INTARIREA  GINDULUI 
      Postul nu are o influenta buna numai asupra sanatatii. Atunci cind initiatii doresc sa ajute sau sa salveze
pe cineva care se afla afundat in greutati, postesc, pentru a putea trimite fortele spirituale care se acumuleaza
in ei in timpul acestei privatiuni. De aceea Initiati postesc deseori  pentru a-si putea ajuta prietenii sau
semenii. 
2. PENTRU  ALUNGAREA   ENTITATILOR  NOCIVE 
      Datorita postului putem alunga entitatile raufacatoare care se adapostesc in noi. Deja , in prima zi de post
aceste entitati se vor plinge de noi si vor spune : "Devine tare rau stapinul asta, nu ne mai da nimic" si vor
pleca sa caute pe altcineva care sa-i hraneasca.
      Bineinteles, exista entitati mai rezistente care nu ne parasesc decit  a doua sau a treia zi sau chiar mai
tirziu... Dar, in fiecare zi, noi entitati ne abandoneaza, si ne simtim din ce in mai linistiti . Cind discipolii au
venit la Iisus sa-l intrebe cum pot alunga demonii, El le-a raspuns prin rugaciuni si prin post.  Nu exista alte
mijloace. Daca nu postim  niciodata , toate entitatile inferioare din nou se intaresc si devin atit  de puternice
incit vor sfirsi prin a ne distruge. 
3. INTRERUPEREA  POSTULUI 
Dupa un post de  mai multe zile nu incepeti  sa mincati imediat normal,  aceasta poate antrena tulburari grave
si chiar moartea in anumite cazuri.
Prima  zi, trebuie sa beti citeva cesti de supa usoara, a doua zi puteti minca ciorba cu pesmeti, a treia zi puteti
incepe sa mincati normal, dar hrana usoara si nu in prea mare cantitate. In acest fel nu va expuneti niciunui
pericol si dupa un astfel de post va simtiti intinerit ,degajat, ca si cum materialele care va stinjenesc
organismul au disparut, deseurile si impuritatile au fost arse. 
TRANSPIRATIA 
      Sudoarea are aceeasi compozitie ca si urina, dar mult mai diluata. Deci, pielea care elimina sudoarea prin
pori face aceeasi munca precum rinichii si transpirind, omul se curata, se purifica. Exista mai multe metode
pentru a transpira ,dar va sfatuiesc sa urmati una foarte simpla :  bauturi calde. Fierbeti apa si o beti cit de
calda posibil.  Apa calda intra in osmoza in toate canaliculele, le dilata se ridica prin capilaritate si produce
transpiratie prin pori.
      Transpirind astfel va veti simti reinoit , purificat, intarit. Transpiratia este esentiala pentru sanatate.
Simtiti de exemplu ca v-a luat frigul si ca incepeti sa faceti febra, puteti sa va vindecati prin transpiratie bind
mai multe cani de apa foarte fierbinte care va pot ajuta sa eliminati toxinele. 
Cele patru elemente 
      Fiecare fiinta poarta in profunzimile subconstientului sau germeni nocivi care  gasesc intotdeauna conditii
propice pentru a creste si a impiedica existenta proprie. De aceea, cind un discipol este deja foarte avansat pe
drumul evolutiei, primeste misiunea de a patrunde in profunzimile subconstientului sau si cu ajutorul
Ingerilor celor patru elemente Ingerul  Pamintului, Ingerul Apei, Ingerul Aerului, Ingerul Focului, se
debaraseaza de acesti germeni : ii arde prin foc, ii risipeste prin vint, ii ineaca prin apa sau ii face sa dispara
in pamint. Numai astfel se elibereaza complet.
      Trebuie bine cunoscut rolul fiecaruia din cele patru elemente.
1. PAMINTUL 
      Pamintul preia toate impuritatile, asta este proprietatea sa; este ca un magnet care atrage tot ce este
murdar si impur pentru a-l transforma apoi in laboratoarele sale. Priviti cum el ia si  transforma  tot ce noi
aruncam, pentru a ni le reda sub forma de flori si fructe delicioase...
      De aceea, cind simtiti o tulburare, o neliniste, o impuritate, dati-le pamintului. Sapati o mica gaura,
puneti-va acolo degetele si vorbiti pamintului ca unei fiinte inteligente cerindu-i sa preia tot ce va tulbura.
Spuneti :  " O, Pamintule , mama mea , tu care mi-ai dat toate elementele din care este facut corpul meu, iti
multumesc! Dar te implor, binevoieste sa iei  in santierele  si in laboratoarele tale  extraordinare toate 
impuritatile acumulate in mine dealungul anilor si sa mi le redai transformate in elemente pure  pentru a-mi
putea indeplini misiunea mea in lume ".
      Cind ati terminat recititi formula Kabalistica pe care v-am dat-o : Taro-Tora - Rota-Tarota - Rotaro. 
2. APA 
      Apa este un element foarte propice purificarii pentru ca, peste tot unde trece, ea preia, absoarbe. In planul
eteric de asemenea apa are aceleasi proprietati  de a retine , de a absorbi ; de aceea Initiatii au obiceiul de a a
face  un ritual cu apa pentru a se putea debarasa de toate impuritatile psihice. Ei pronunta si se servesc de
anumite formule pentru a activa apa si ii da mai multa putere.  Dar pentru a ne purifica cu adevarat prin apa,
trebuie sa intram in comuniune cu apa spirituala, apa cosmica ce este dincolo de apa psihica. Pina nu veti
intra in contact cu aceasta apa, stratul de fluide nu va va parasi complet. 
CUM  SA FACEM  BAIE 
      Majoritatea oamenilor nu gindesc ca spalindu-si corpul lor fizic au ceva de facut si pentru a-si purifica
corpul lor eteric si corpul lor astral. In planurile eteric si  astral se gasesc impuritati de care este dificil sa se
debaraseze, iar cele ale planului astral sunt mai puternice, mai indezirabile si mai nocive decit ale tuturor
celorlalte planuri.
      Apa este capabila de a indeparta aceste impuritati, dar trebuie mai intii s-o activam . Pentru aceasta
trebuie sa luati o anumita cantitate de sare (stiti fara indoiala ca sarea joaca un rol foarte important in
ceremoniile religioase) pe care o pregatiti inca de dimineata aprinzind luminari, arzind tamiie si pronuntind
citeva cuvinte pentru a o consacra puritatii absolute,  Mamei Divine, Spiritului Cosmic, si cereti
Inteligentelor celeste sa o binecuvinteze pentru a-i conferi virtuti purificatoare.
      Inainte de a intra in baie, aruncati in apa aceasta sare pe care ati consacrat-o si pronuntati citeva cuvinte
pentru a sfinti apa prin virtutile sarii, apoi adresati-va Mamei Divine spunindu-i : O, Mama Divina , admir
aceasta apa care este o reflectare a Ta; Te rog, sfinteste-o ca sa-mi poata indeparta toate impuritatile, toate
bolile si slabiciunile mele ca sa-l pot sluji mai bine pe Tatal meu Ceresc". Apoi  atingeti apa si vorbiti
creaturilor care o populeaza : " O ondine, cit de frumoase, pure si transparente sunteti ! Primiti-ma acoperiti-
ma si lucrati asupra mea pentru  a scoate din fiinta mea tot ce nu vibreaza in armonie cu Cerul!" Spunind
aceasta, atingeti apa cu multa dragoste.
      Apa este un element in care traiesc entitati invizibile dar frumoase si pure; prin ea intrati deci in contact
cu aceste entitati care sunt foarte sensibile si care vor fi binevoitoare din cauza atitudinii noastre pline de
iubire. Luati apoi intr-un vas din aceasta apa pe care ati binecuvintat-o, pentru a o turna pe d-v dupa ce ati
terminat sa va spalati . Cind intrati in apa , spuneti cit este de frumoasa cit de incintat sunteti, si va sapuniti 
de trei ori. Daca aveti multa credinta si multa iubire, veti obtine rezultate frumoase; totul depinde de credinta
si de iubirea voastra. 
A  LUCRA CU APA 
      Sa presupunem ca ati dori sa va purificati , dar n-aveti  apa; puteti face totusi acelasi lucru prin Gind.
Imaginati-va senzatia de prospetime, simtiti apa curgind pe voi si indepartinndu-va toate impuritatile. Baia
spirituala va poate cu adevarat curata pentru ca in realitate adevarata apa nu este apa fizica. Apa veritabila
trebuie gasita in interior. Omul poseda in el surse de apa vie , si de aceasta apa vorbeste Iisus cind spunea : "
Din sinul sau vor izvori riuri de apa vie". Apa fizica nu este decit un mijloc de a intra in comunicare cu apa
spirituala. 
 
      CUM   PUTETI   UTILIZA   APA
PENTRU    A   SCAPA   DE   STARILE   NEGATIVE 
      Poate ca aveti uneori chinuri de care nu stiti cum sa scapati . Priviti si ascultati atunci cum curge apa.
Chiar daca nu este decit apa de la robinet, dupa citeva momente va simtiti usurati. Ce s-a intimplat ?  Apa
care curge influenteaza plexul solar antrenind materialele care va perturba.
      Puteti astfel sa va scufundati miinile in apa calda sau rece, si dupa citeva minute veti avea impresia ca v-
ati debarasat de greutatea pe care o simteati.
      Spalati-va miinile constient cu sapun o data, de doua ori... si  chiar  pina la zece ori. Datorita  Gindului ce
actioneaza in timp ce va spalati , totodata si miinile eterice care sunt dincolo de Miinile voastre fizice. 
CUM SA  MAGNETIZAM  APA 
      Odata ce v-ati spalat miinile ele pot deveni conducatoare de energie celesta. In acel moment, puteti sa
introduceti aceste energii in apa pe care o beti. Luati un pahar cu apa pura (de preferinta dintr-un izvor, sau
lac de munte), tineti paharul in mina stinga si cufundati in apa primele trei degete ale miinii drepte (policele,
indexul, mediu si concentrindu-va asupra iubirii, intelepciunii si adevarului, pentru a impregna apa. Apoi beti
aceasta apa gindind : " Pentru iubirea care vindeca, pentru intelepciunea care lumineaza, pentru adevarul care
elibereaza". 
 
 
3. AERUL 
      1. Exercitii de respiratie (vezi cap II)
       2. Exercitii cu Ingerul aerului
       Cind este vint, puteti iesi sa va plimbati, rugind Ingerul  Aerului sa va preia grijile si impuritatile voastre.
      3. Expunerea la aer
      Daca aveti posibilitatea, intr-un loc la adapost, expuneti-va gol imaginindu-va ca aerul trece prin voi si va
curata de toate impuritatile voastre. 
 
4. FOCUL 
      Focul este o poarta care se deschide lumii de dincolo deoarece reprezinta limita dintre lumea fizica si
lumea eterica. Prin foc este deci mai usor de intrat in comunicare cu lumea divina. Daca inainte de a implini
un act important, Initiatii au obiceiul sa aprinda o luminare , este pentru ca ei stiu ca numai focul poate sa-i
introduca in regiunile subtile si sa-si faca astfel gindul si vocea auzite. 
 
 
1. EXERCITII LA RASARITUL  SOARELUI ( vezi cap. IX privitor la soare) 
2. IN   FATA   FOCULUI 
      Ati vazut cu totii arzind un foc de lemne intr-un semineu , dar v-ati intrebat cum se face ca ramurile care
erau uscate, negre, strimbe devin atit de frumoase si stralucitoare ?  Nu este un miracol  sa vezi ceva atit de
negru cum devine atit de luminos ? Daca si voi , cind va vedeti sau cind sunteti in jurul unui foc, imaginati-va
ca aduceti toate ramurile voastre uscate, adica toate vechile voastre tendinte instinctuale . Tot ce este inutil ,
aruncati in foc.! Pentru ca focul este capabil sa transforme totul in caldura, in lumina, de care tot voi veti
beneficia .
      Daca nu, ce-ati putea face cu aceste uscaturi ? Nu va pot nici incalzi, nici lumina , pentru ca nu sunteti
capabili de a le transforma . Dati-le focului si el vi le va inapoia sub forma de lumina si caldura. 
 
 
 
      3. IN   FATA   UNEI   LUMINARI 
      Intr-o camera linistita, pregatiti-va sa aprindeti o luminare in stare de calm si reculegere . Consacrati
(inchinati ) mai intii luminarea unei entitati : Mama Divina , Tatal Ceresc , Duhul Sfint  , Sufletul universal ,
Arhanghelul Mihail...
      In timp ce luminarea este aprinsa , focul este prezent si la fel si celelalte trei elemente: aerul, fara de care
focul nu poate arde, pamintul (partea solida a luminarii ), si apa - ceara topita . Privind flacara , ginditi-va ca
va aflati in fata unui mare mister al naturii  si priviti-o ca si cum ar fi pentru prima oara. Asemenea picaturii
de apa care contine toate proprietatile oceanului , flacara este o picatura din Oceanul Cosmic, din Focul
Universal . Ea este un centru care raspindeste lumina, caldura, viata;  ea va pune in legatura cu imensitatea
vietii cosmice.
      Cind simti ca ati ajuns sa va legati de flacara, aplecati-va asupra ei , deschideti gura si aspirati de trei ori ;
retineti respiratia un moment apoi expirati. Trebuie sa repetati exercitiul pentru cele patru corpuri:  fizic,
eteric, astral  si mental.   
      Pentru corpul fizic pentru a trezi fortele ascunse in el si de a-l proteja de atingerea focului .
      Pentru corpul eteric pentru a-l impregna de vibratiile flacarii.
      Pentru corpul astral pentru ca pacea si armonia sa se instaleze in inima voastra.
      Pentru corpul mental pentru ca gindul vostru sa fie luminat  .
      Ceea ce aspirati este viata care se ridica de la flacara in sus si va veti simti intarit .
      Cum Ingerul focului va va vedea ca admirati aceasta flacara vie, va va ajuta, va incepe sa va iubeasca si
daca lumea intreaga va arde, cind ati ajuns sa aveti aceleasi vibratii cu ale focului , veti scapa de distrugere .
      Rugati-va deasemenea si faceti un ritual pentru ca aceasta flacara sa se instaleze in voi  . De aceea
adresati-va ei spunindu-i :
      " Flacara prea iubita, simbol al Duhului Sfint, simbol al Focului Cosmosului simbol al Soarelui, intra in
mine, impregneaza celulele mele pentru ca Duhul Sfint sa coboare intr-o zi in mine si sa-si gaseasca salasul.
" 
 
RUGACIUNEA   INGERILOR   CELOR   PATRU   ELEMENTE 
      Doamne Dumnezeule Atotputernic, Creatorul Cerului si al Pamintului Tata indurator si atotstiutor,
trimite-mi cei patru Ingeri ai Tai: Ingerul Pamintului, Ingerul Apei, Ingerul Aerului , Ingerul Focului . Pentru
ca vointa Ta sa se manifeste prin mine.
      Fie ca Ingerul Pamintului sa preia toate deseurile corpului  meu fizic pentru a fi absorbite si transformate
in sanatate si putere!Sa curete intregul meu corp pentru ca viata sa poata circula in abundenta in venele si
arterele mele : Ca intreaga mea fiinta  sa fie alinata, degajata. eliberata,  pentru ca Imparatia lui Dumnezeu si
Dreptatea Sa sa se infaptuiasca pe pamint iar Era de Aur printre oameni!
      Fie ca Ingerul Apei sa spele inima mea de toate impuritatile ! Pentru ca dragoastea dezinteresata sa se
instaleze in inima mea si sa-mi aduca fericirea, bucuria si implinirea totala. Pentru ca inima mea sa fie
limpede , cristalina, transparenta, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu si Dreptatea Sa sa se infaptuiasca pe
pamint iar Era de Aur printre oameni.
      Fie ca Ingerul Aerului sa purifice intelectul meu introducind in ea intelepciunea si lumina! Ca gindul meu
sa devina patrunzator , clar, luminos, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu si Dreptatea Sa sa se infaptuiasca pe
pamint,iar Era de Aur printre oameni.!
      Fie ca Ingerul Focului , nimeni altul decit Ingerul Soarelui sa-mi sfinteasca Sufletul si Spiritul ! Fie ca
Adevarul Absolut sa intre in fiinta mea intreaga! Ca sufletul si spiritul meu sa cunoasca viata eterna si sa fie
lacasul Atotputerii Divine Creatoare, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu si Dreptatea Sa sa se infaptuiasca pe
pamint , iar Era de Aur printre oameni !
      Amin, Amin, Amin!
      Asa sa fie, asa sa fie, asa sa fie! 
 
A   NE   RIDICA   PENTRU   A   GASI   PURITATEA 
      Pentru a gasi puritatea trebuie sa urcam, sa ne legam de Cer. In jos nu gasim decit impuritati, gunoi, care
se acumuleaza, elementele cele mai grele, mai terne, namolul. Tot ce este cristalin, transparent  eteric, trebuie
cautat in sus. De aceea  cel care obisnuieste sa urce mai sus, mereu mai sus, pina la Dumnezeu,  va obtine
puritatea, chiar daca n-a  cautat-o, pentru ca in acest efort de a se ridica, de a se depasi, se produce deja o
curatire si o purificare  in toate corpurile cele subtile.
      Cind dorim sa curatam sa albim sau sa decoloram anumite tesaturi le cufundam in vapori sau in baie.
Acelasi lucru este si pentru om. Cind se leaga de Divinitate, deja prin Corpurile sale superioare este cufundat
intr-o alta atmosfera , in alte virtejuri, alte vibratii care actioneaza asupra lui si toate petele, toate incalcarile 
sint sterse. Da, acolo sus sint tot felul de "masinarii" care produc vapori foarte puternici, si cel care se expune
acestor vapori se purifica. Daca puneti o batista intr-un vas care a continut parfum, cind o scoateti  dupa un
timp ea este impregnata cu acest parfum. Si voi la fel, daca intrati in aceasta lume plina de lumina si
parfumuri, intreaga voastra fiinta se impregneaza cu chintesentele acestor regiuni apoi devine iluminata,
inmiresmata, si toti  incep sa simta ca ceva divin  emana din voi, o atmosfera de frumusete, de puritate, de
lumina! Credeti-ma , este un adevar absolut.
      Sa nu uitati deci niciodata, ca pentru a ne purifica, pentru a vedea mai clar, nu este decit un singur lucru
de facut sa ne obisnuim a ne urca, a urca cit mai sus posibil ; acolo unde se gasesc cele mai bune idei cele
mai bune dorinte , tot ceea ce exista mai bun , pentru ca acolo sus totul este luminos si parfumat. 
 
 
 
 
 
 
 
RELATIILE   UMANE 
DATORIILE   SI   RECUNOSTIINTA 
      1. Datoria noastra fata de familie,  societate ,casa, etc.
      Omul a primit de la parintii sai corpul ,viata (spunem Viata, dar de fapt nu sint ei cei care-l creaza ),
vesmintele, hrana, locuinta, educatia.... Este o intreaga datorie acumulata care trebuie sa fie platita. Multi
copii refuza sa o recunoasca isi critica parintii, se opun lor, chiar ii detesta... Este nedrept. Parintii i-au iubit,
au suferit  pentru ei , i-au ingrijit cind au fost bolnavi, s-au ocupat de educatia lor. Omul are deci o datorie
fata de parintii sai.
      Apoi omul are de asemenea o datorie fata de societate sau de natiunea careia ii apartine pentru ca i-a
daruit o intreaga zestre de cultura si civilizitie , cu muzee, biblioteci, laboratoare, teatre... Ea ii pune la
dispozitie trenurile sale, vapoarele, avioanele sale, medicii sai pentru a-l ingriji, profesorii sai pentru a-l
instrui. armata sa ... si chiar jandarmii sai pentru a-l proteja!
      Apoi el datoreaza ceva rasei sale fiindca i-a daruit o anumita culoare a pielii , o structura fizica si psihica,
o mentalitate. Si  asta nu este tot;  el are datorii fata de planeta, fata de pamintul care l-a hranit si l-a purtat,
fata de intregul sistem solar, pentru ca gratie soarelui si planetelor noi sintem fara incetare  sustinuti de
Domnul.
      Cea mai mare parte a oamenilor nu fac decit sa ia fara sa fie constienti de imensitatea datoriilor lor... Dar
discipolul, el cauta sa fie constient de datoriile sale si sa le achite. De aceea el isi iubeste intii parintii, ii ajuta
si le face bine pentru a le inapoia ce le datoreaza. El reda ceva societatii, natiunii, umanitatii intregi,
sistemului solar, intregului cosmos si in fine lui Dumnezeu. Prin activitatea sa, gindurile sale, sentimentele
sale, fara incetare da tuturor lucruri bune , si natura il recunoaste ca pe o fiinta inteligenta. 
 
 
2. DATORIA   DISCIPOLILOR   CATRE   MAESTRII    LOR 
      In ce priveste discipolii, voi aveti o datorie imensa fata de maestrul vostru. Voi  spuneti : " Atunci,cit
trebuie sa-i dam?" Nimic,el nu cere nimic, dar intr-o zi veti fi obligati sa faceti pentru ceilalti atit cit a facut si
el pentru voi, trebuie sa manifestati  pentru celelalte creaturi aceeasi abnegatie, aceeasi indulgenta, aceeasi
dragoste. Numai astfel va veti plati datoria voastra. Peste tot trebuie sa existe un echilibru. Si eu am primit
enorm de multe lucruri.Cerul s-a ocupat de mine si se ocupa in continuare de mine; el ma lumineaza, ma
instrueste si acum am o datorie fata de el pentru toate greutatile lui, pentru toate aceste binecuvintari pentru
toata aceasta abundenta, pentru toata aceasta dragoste pe care mi-o daruieste zi si noapte. Si cum sa platesc
datoria? Lucrind pentru El, deschizindu-i drumul sa-si poata indeplini proiectele.
Si voi, credeti ca veti scapa? Oh, cit sunteti de ignoranti !. Si voi deasemenea , veti fi obligati sa platiti. 
RELATIILE   DE   AFECTIUNE 
1. IUBITI   FARA   SA   ASTEPTATI    SA   FITI   IUBITI 
      Daca asteptati intotdeauna sa fiti iubiti , nu veti fi niciodata fericiti, pentru ca contati pe lucruri foarte
nesigure. Intr-un moment veti fi iubiti, dar in momentul urmator nu se stie ce se va intimpla. Nu trebuie sa
contati pe iubirea celorlalti . Ea poate va veni, bineinteles poate veni chiar neincetatat, si daca vine este
binevenita, dar nu trebuie sa contati pe asta.
      De aceea va spun " vreti sa fiti fericiti? Nu cereti sa fiti iubiti, dar voi iubiti, zi si noapte ,si veti fi fericiti
fara incetare. Poate intr-o zi veti intilni o dragoste formidabila... Da,  de ce nu ? "  Aceasta poate veni , dar n-
o asteptati.
      Iata cum am rezolvat eu problemele: eu contez pe dragostea mea, vreau sa iubesc si daca ceilalti nu vor sa
iubeasca, este treaba lor, ei vor fi nefericiti, dar eu sunt fericit . Si iata problema rezolvata. 
2. RELATIILE  PARINTI   COPII 
      Cei mai multi parinti cred ca ei sunt creatorii copiilor lor si gindesc ca au dreptul sa actioneze fata de ei
aproape cum vor ei. Nu, parintii trebuie sa cunoasca dreptul ca ei au cladit numai casa copilului lor : corpul 
sau ; ei nu i-au creat si sufletul, care vine de foarte departe. Copilul este trimis la parintii sai ca intr-o tara 
straina  pentru a face studii. Femeile in care el coboara este pentru el ca o pensiune unde va fi adapostit ,
hranit, educat si instruit. Copilul este un suflet venit de departe iar parintii nu sunt decit educatorii sai. Acesti
perceptori s-au angajat sa hraneasca si sa educe copilul pina cind Tatal sau Ceresc il va cere .
      Cind un copil este dat in ingrijire intr-o familie, mai devreme sau mai tirziu parintii sai adevarati vor veni
sa-l ceara; ei intreaba ce datoreaza celor ce l-au avut in grija si daca copilul a fost bine ingrijit ei sunt foarte
generosi. La fel parintii trebuie sa stie ca copii lor vin de linga Dumnezeu si ca ei  au datoria sa-l trateze bine
pentru ca mai tirziu copiii vor spune Tatalui lor despre grija si iubirea pe care perceptorii lor le-au daruit-o. 
 
 
3. RELATIILE  DINTRE   BARBATI   SI    FEMEI  
a) DRAGOSTEA  
      Oamenii nu vor gasi la problemele de dragoste solutii decit dupa ce-si vor schimba maniera de a privi
lucrurile. Cauza tuturor dezordinelor  este ca barbatii n-au invatat niciodata cum sa pretuiasca femeile, nici
femeile pe   barbati. Daca barbatul considera femeia ca pe o femela, ca  un obiect al placerii , ii va determina
deja comportamentul si va fi obligat sa gaseasca o iesire tuturor tendintelor sale inferioare. Dar daca o
considera ca pe o divinitate , va avea o alta influenta asupra ei. Iisus spunea: "Sa se faca dupa credinta ta".
Da, modul nostru de a considera lucrurile sau fiintele ii face sa fie intr-un fel sau altul ; este ceva magic. Dar
n-a fost explicat niciodata acest lucru.
      Sa nu speram ca vom schimba forma dragostei noastre pina nu schimbam modalitatea de a considera pe
cel  sau pe cea care este obiectul dragoastei noastre. Dragostea este dificil de a o schimba, dar daca modificati
modul vostru de a vedea o fiinta si automat actionati asupra voastra, asupra sentimentelor, tendintelor,
manifestarilor voastre.
      Astfel actionez eu , considerind femeia ca pe o divinitate. Veti spune : " Biet  batrin, cit sunteti de departe
de adevar: Daca ati sti numai ce este femeia ! Si credeti ca eu nu stiu? Dar nu vreau sa ma gindesc la asta. Nu
ma intereseaza ce este sau ce ar putea fi ea in regiunile inferioare. Ceea ce ma intereseaza este ce poate ea
reprezenta in planurile celeste ca scinteie divina, ca reprezentanta a Mamei Divine, ca poezie ca frumusete. Si
voi, deasemenea, trebuie sa va schimbati conceptiile . Barbatii trebuie sa-si schimbe parerea pe care o au
despre femei si femeile despre barbati, daca nu , portile evolutiei lor vor fi inchise si nu vor face nici un
progres . Pentru femeie, si barbatul trebuie sa fie divinitate...Decurge din aceasta o mare diferenta de
atitudine dupa cum consideram fiintele umane ca pe ansambluri de molecule si de atomi sau ca pe suflete si
spirite.
      Daca un barbat si o femeie vor sa manifeste adevarata iubire si sa cunoasca adevarata fericire, eliberare,
ei trebuie intotdeauna sa se considere reciproc ca reprezentanti ai Tatalui Ceresc si ai  Mamei Divine.  Daca
nu, barbatul va imbratisa pe femeia sa , va imbratisa si slabiciunile ei si limitele ei , nu va astepta ceva
superior de la ea, ceva maret, ceva pur, si iubirea lor va avea un sfirsit . Trebuie deci sa existe o alta
intelegere : ca barbatul sa considere femeia ca pe o reprezentanta a Mamei Divine si ca femeia sa considere
pe barbat ca pe un aspect al Tatalui Ceresc. Prin  aceasta maniera de a se considera, ei intra in legatura deja
cu ceva superior lor si fiecare dintre ei devine ceva mai mult decit un iubit sau o iubita si tin in sufletul, in
inima, in bratele lor ceva din imensitate , si din aceasta imensitate curg raze, curente de o natura mai subtila.
      Atunci ingerii, spiritele divine, spiritele naturii, vin sa aduca forta lor si bucuria lor acestor doua fiinte
care se exprima in cel mai frumos limbaj al creatiei, limbajul dragostei, al iubirii nelimitate. 
b) VIATA   COTIDIANA 
      Sa luam de exemplu un cuplu pentru a vedea cum se petrec lucrurile de obicei. Dimineata barbatul 
pleaca la lucru : " La revedere draga... La Revedere dragule !" Se imbratiseaza, dar rece, gindind fiecare la
altceva.  Dupa ce se inchide usa, femeia incepe sa bombane : " Ce prostie am facut ca m-am maritat cu asta!
Este un lenes , un incapabil, un neindeminatic... Pe cind vecinul, cind i-am vazut masina si cum a imbracat-o
pe nevasta-sa .... blanuri , bijuterii...Ah!  Ce nefericire!" Si incepe sa plinga, se lamenteaza , tuna si fulgera:"
nu mai pot suporta o astfel de situatie. Cind se va intoarce diseara, o sa vada el, o sa auda el ! Si se pregateste
deja; toata ziua ameninta si se otraveste.
      Si sotul incepe si el pe alta parte: " Ah aceasta...(n-o sa va spun cuvintul ) de ce am facut prostia s-o iau
de nevasta? Este atit de banala, atit de stupida! Nu gindeste altceva decit sa se plimbe prin  magazine cu
catelusul si sa se indoape la cofetarie cu prietenele ei. Nu face nimic in timp ce eu lucrez aici in praf, in
zgomot, pentru a aduce nitel  mai multi bani . Dar asta nu poate dura , o sa vada ea cind ma voi intoarce!"
Deci toata ziua fiecare bombane in felul lui si seara cind se intilnesc se sfisie ... Si a doua zi totul reincepe ...
Si iata cum lucrurile s-ar putea petrece daca barbatii si femeile ar accepta sa-si schimbe punctele  punctele lor
de vedere.
      Dimineata, inainte de despartire, sotul si sotia se imbratiseaza mult si tandru, cu caldura. Dupa ce pleaca,
ea incepe sa spuna; Ah, saracul, cind ma gindesc la sacrificiile pe care le face pentru mine. Cum m-a putut
lua de nevasta? Este un om atit de drept , atit de nobil, de cinstit ! Si in plus cita dragoste! Cum m-a
imbratisat ! Toata ziua , lucreaza in zgomot si praf , se zbate ca un nebun ca sa-mi aduca citiva banuti . Eu
sunt libera, ma pot odihni, ma pot plimba, in timp ce el n-are macar un minut sa rasufle. Dar ii voi pregati
ceva mai bun diseara cind va veni" Si astfel se gindeste la el toata ziua si este fericita. Iar el pe de alta parte,
isi spune : De ce m-am casatorit cu ea? Este o victima: toata ziua deretica, se ocupa de copii, ii spala, nu are
timp niciodata sa se plimbe. Eu ma  duc la restaurant cu colegii mei, discut cu ei iar ea saraca, sta toata ziua
singura in casa... Ah ! cu adevarat este o femeie de treaba, n-o voi lasa asa"Si ii cumpara flori, un cadou
pentru a-i face o surpriza, iar seara cind se regasesc sunt fericiti , se saruta, ginguresc! Ce dragoste!
      In realitate , in aceste doua povestiri , probabil sotii si sotiile nu erau mai buni unii cu altii, dar numai in
capul lor punctul de vedere erau diferite, o alta viziune asupra lucrurilor. Este atit de usor de remediat asta!
Pe noi insine nu ne putem schimba asa de usor dar daca ne schimbam punctul de vedere , totul se schimba. 
RELATIILE   DE   DUSMANIE 
URA   CREAZA  LEGATURI  
LA  FEL   DE   PUTERNICE   CA  DRAGOSTEA 
      Cind detestati pe cineva este  exact ca si cum l-ati iubi: deja aveti, o legatura cu el. Ura este la fel de
puternica precum dragostea. Daca doriti sa va eliberati de cineva, sa nu-l mai vedeti niciodata, nu-l detestati,
fiti indiferenti. Daca-l uriti ,va legati de el cu lanturi pe care nimic nu le va putea desface; veti fi tot timpul cu
el si veti avea de-a face cu el timp de ani si ani. Ura este o forta care va leaga de persoana pe care-o uriti .
Este la fel ca in dragoste dar bineinteles, legatura este diferita. Dragostea va va aduce unele lucruri si ura
altele, dar la fel de sigur si puternica ca si dragostea. 
2. IUBIREA   CA   MIJLOC   DE  APARARE 
      Ca sa va puteti apara de inamicii vostri, iubiti-i . Daca-i detestati, ii dispretuiti sau ii dusmaniti, aura
voastra s-a rupt si prin aceste sparturi se stabileste o comunicare cu tot ce este negativ, daunator in ei si astfel
primiti rautatile lor , ura lor, care odata intrata in voi , incepe sa va distruga.
      Din aceasta cauza Iisus a spus  "Iubiti-va dusmanii". Iisus cunostea aceste legi, stia ca atunci cind urim pe
cineva, devenim vulnerabil. Pentru a ne apara trebuie sa intram in inatacabila fortareata a iubirii. Sa ne iubim
dusmanii este unul din lucrurile cel mai greu de realizat, dar este singura cale de a ne apara de ei. 
 
3. UTILIZAREA   JIGNIRILOR
             CA   PE   UN   PRILEJ   DE   EVOLUTIE   SPIRITUALA 
      La cea mai mica jignire, cea mai mica ofensa, natura voastra inferioara va spune:  " Da-i o lectie, musca-l
, sparge-i gura!" iar voi alergati repede sa-i executati sfaturile. In timp ce natura voastra superioara va spune
"Nu te preta la asta , batrine, asa e, dar tu trebuie acum sa profiti de ocazie pentru a o transforma, a sublima
acest afront; tu esti alchimist, vei scoate aur! Si asa si este voi primiti o ofensa , o critica nedreapta, natura
voastra superioara va mai spune: " De ce sa plingi ore intregi cind ai ocazia sa te pui pe lucru? chiar ar trebui
sa multumesti Cerului, pentru ca aceasta persoana a fost trimisa sa-ti dea posibilitatea sa cresti, iar tu stai aici
si bocesti ? Dar esti tare prost!"
      Discipolul nu urmeaza sfaturile naturii sale inferioare, el nu vrea sa ramina mereu ofensat, nervos, slab,
sentimental, capricios, dezechilibrat, degradat , dezordonat, haotic, de aceea el cauta in tot ce i se intimpla un
element pozitiv pentru a se pune pe treaba. 
4. O  METODA   DE   A   IERTA 
      Cel care este slab si sarac spiritual nu poate ierta, el cauta sa se razbune. Pentru a-l ierta pe cel care v-a
facut rau , trebuie sa deveniti mare , bogat, puternic, luminos; sa va spuneti : " Trebuie sa-l iert pentru ca
bietul nu stia in ce situatie se afla facind raul, legile justitiei divine sunt implacabile si va suferi pentru a
repara raul facut. In timp ce eu chiar daca sunt victima, sunt privilegiat pentru ca lucrez pentru bine, pentru
Imparatia lui Dumnezeu, pentru lumina"  Si gindind astfel, comparind intreaga splendoare in care traiti
alegind drumul binelui cu mizeria si intunericul celor care sunt nedrepti si rai, emanind sentimente de mila ,
intelegere si dragoste, prin stapinire de sine. Aceasta generozitate la care nu ati putea ajunge pe nici o cale , o
puteti dobindi usor astfel.
      Unii vor spune: " Dar aceasta atitudine seamana mult cu cea a fariseului din Evanghelie care se ruga in
templu multumind Domnului ca nu este ca restul oamenilor si mai ales ca plebeul care sta ingenunchiat mai
incolo ; acesta este orgoliu !" Niciodata! Fariseul se lauda ca postea de doua ori pe saptamina, ca dadea 
zeciuiala din toate bunurile sale si il dispretuia fara motiv pe plebeu care era mai bun, poate, ca el. Atitudinea
de care va vorbesc este diferita. Va spun ca daca sunteti o victima a unor calomnii sau nedreptatiti,
recunoscind toate splendorile pe care Dumnezeu  vi le-a dat in timp ce dusmanul vostru a fost privat de ele,
trebuie sa intelegeti ca in realitate voi sunteti privilegiati . Pentru moment inamicul vostru triumfa, se
subintelege, a reusit sa va faca rau, dar totusi el este de plins asa cum sunt toti cei care fac rau fiindca intr-o zi
justitia divina ii va pedepsi intr-un fel sau altul.
      Vedeti, este cu totul altceva, si in acest sens trebuie sa intelegem cuvintele lui Iisus : " Tata , Iarta-i ca nu
stiu ce fac". 
 
5. A  INVINGE  DUSMANII   RIDICINDU-VA   DEASUPRA  LOR 
       Gindim ca ne putem debarasa de un dusman, ca l-am  putea invinge, vorbind fara incetare impotriva lui.
Ei, nu! nu ne putem invinge dusmanii purtind peste tot  imaginea lor ; mai devreme sau mai tirziu , ei vor fi
invingatorii. Nu-i putem invinge pe cei rai prin rautate, calomniatorii prin calomnie, gelosii prin gelozie  sau
pe cei furiosi  prin furie pentru ca prin acestea ne identificam cu ei, devenim egali cu ei intram in aceeasi
categorie.
      Pentru a ne proteja , pentru a fi invulnerabili, trebuie schimbat nivelul, frecventa, deci nu ramineti in
acelasi vibratii, aceleasi slabiciuni, aceleasi emanatii ale inamicului vostru, pentru ca, daca este mai puternic,
va va atinge. Trebuie sa urcati, adica sa atingeti regiunile cele mai nobile, mai pure, mai luminoase. Odata ce
ati urcat prin vointa, meditatie, rugaciune, dusmanul vostru nu va mai poate atinge pentru ca vibratiile voastre
sunt diferite de ale sale. Si din moment ce sunteti protejati, baricadati cu lumina, iubire, puterea cereasca, nu
numai ca gindurile rele nu va vor putea atinge, dar se vor intoarce impotriva lor si-i va ataca, ii va strivi.
      Iata cum Initiatii, inteleptii, Marii Maestri si-au invins dusmanii. Ei traiesc o viata atit de pura, de nobila,
de cinstita , stralucitoare, ca toti cei care se-ndirjesc impotriva lor isi vor sparge capul mai  mai devreme  sau
mai tirziu , pentru ca exista un  soc prin ricosare. Aceasta ricosare nu se poate produce daca sunteti exact ca
dusmanii vostri, adica slab, rau, senzual, in acel moment primiti toate murdariile pe care ei vi le trimit. Dar
daca va aflati mult mai sus, viata pe care o duceti devine pentru voi o protectie : trimite inapoi tot ce este rau ,
negativ, celui care a trimis.
      Deci , daca vreti sa fiti protejat, aparat , in siguranta fata de tot ceea ce se spune sau se face impotriva
voastra, trebuie sa va schimbati viata, sa va situati la un alt diapazon, intr-o alta regiune unde veti fi
invulnerabil. 
 
 
DOUA   METODE   PENTRU   A-I   AJUTA  PE  TOTI  OAMENII 
1. SA   TRIMITEM   GINDURI   BUNE   SEFULUI   STATULUI 
      Majoritatea oamenilor nu lanseaza decit critici si blesteme la adresa celor ce-i guverneaza. Si chiar pentru
a amuza publicul , peste tot, in ziare, in cabarete si music-hall-urile, sunt prezentati conducatorii  intr-o
maniera ridicola si grotesca. Deci, saracii, hartuiti de aceste ginduri negative si daunatoare, sunt impinsi sa ia
decizii nefaste pentru tara, iar greselile se rasfring asupra poporului.
      Pentru a va ajuta tara, trebuie sa trimiteti gindurile voastre bune celui ce este in frunte , sa trimiteti lumina
ca sa fie mereu bine inspirat. Voi nu puteti sa va ajutati intreaga tara pentru ca este foarte mare dar este
suficient sa ajutati un om, unul singur, este mai usor si el va face bine la toti pentru ca multe lucruri depind
de el. Daca el reuseste sa realizeze votarea  unor legi sociale in favoarea sanatatii publice, locuintelor,
invatamintului... tot poporul va primi binefacerile faptului ca unul singur a fost bine inspirat.
2. SA VEDEM  OMENIREA  CA  PE  O  SINGURA   FIINTA
CAREIA   II   TRIMITEM   AJUTORUL 
      Gindim ca este imposibil sa actionam pentru a ajuta intreaga umanitate , a ameliora , ne spunem : " Sunt
atit de numerosi este imposibil !" Bineinteles , este imposibil, e ceva gigant. Dar daca cunoastem anumite
metode, aceasta devine posibil.
      Incercati , de exemplu  sa va imaginati ca omenirea este condensata intr-o singura fiinta ; da, imaginati-va
lumea intreaga ca pe o fiinta care este acolo, aproape de voi , iar voi ii tineti mina si-i daruiti multa lumina ,
multa iubire. In acel moment, infime particule din sufletul vostru se imprastie, in toate directiile si ceea ce
veti face pentru el se va reflecta asupra tuturor oamenilor care vor incepe sa aiba ginduri si dorinte mai
elevate.
      Daca-ar fi sute, mii de oameni pe acest pamint care sa faca acest  exercitiu, veti vedea in acel moment un
suflu nou, un suflu divin care va trece prin toate creaturile si , intr-o buna zi , fara sa stie de ce, se vor trezi
complet transformate. 
 
RELATIILE   CU   NATURA 
SA   DEVENIM   CONSTIENTI   CA   NATURA   ESTE   VIE 
      Cind un Initiat deschide usa de dimineata, saluta intreaga natura, pomii, cerul, soarele. El da binete zilei
si intregii Creatii. Va intrebati la ce-i serveste asta.Ei bine, pentru a intra imediat in conexiune cu sursa vietii.
Da, pentru ca natura ii raspunde. De cite ori dimineata, cind ies in gradina salut  Ingerii celor patru elemente.
Ingerii Pamintului, ai Apei, ai Aerului, si ai Focului si chiar pe pitici, ondine, sulfide salamandre. Si-atunci
sa-i vezi, cinta, danseza, sunt  incintati. Si pietrelor  pomilor, vintului le spun si lor " salut , salut " Incercati,
faceti-o si voi, veti simti ca ceva in interiorul vostru se echilibreaza, se armonizeaza  si multe intunecimi si
neintelegeri vor pleca de la voi si pur si simplu pentru ca v-ati decis sa salutati natura vie si creaturile care o
populeaza.
      Discipolii Stiintei Spirituale stiu ca totul este viu , de aceea sunt atenti cu plantele, insectele, pietrele.
Uneori ei dezmiarda o stinca spunindu-i "Ai rabdare , intr-o zi vei fi eliberata de acea inchisoare ". Pentru ca
in aceste blocuri de piatra se gaseste o entitate care este prizoniera, si care asteapta sa se sparga stinca in
farime pentru a se elibera . Farimele de piatra se afla in cele mai bune conditii pentru a evolua , devin putin
cite putin praf si pamint, gata sa fie asimilate de regnul vegetal.
      Trecind pe linga o stinca, discipolul poate deasemenea sa-i spuna "Iti admir rabdarea de multe secole esti
aici, expusa la furtuni, inghet si arsita  si nu te plingi niciodata. Te felicit si iti cer putin din rezistenta ta, din
soliditatea ta..." Ginditi probabil ca aceasta atitudine n-are nimic extraordinar si ca este chiar ridicola. Totusi
va pot asigura ca daca faceti de mai multe ori, cu dragoste si incredere, veti absorbi aceasta forta, aceasta
stabilitate pe care o are stinca, si le veti manifesta intr-o alta viata.
      Discipolul este extrem de atent fata de natura si de fiintele invizibile care o locuiesc. Pentru el pamintul
este sacru, viu populat de nenumarate fiinte . Puteti gindi : "Ce importanta are daca manifest fata de pamint
respect sau nu ? Pentru el asta nu schimba nimic, nu-i face nici bine nici rau": Evident, dar ca trebuie sa
respectati pamintul, nu este pentru el, este pentru voi . Daca sunteti atent cu pietrele, plantele, animalele,
constiinta voastra in lumea invizibila se dezvolta mult mai bine. Fara indoiala, nu v-ati gindit niciodata la
asta. A fi un discipol al Stiintei Initiatice inseamna a dezvolta constiinta ca fiecare lucru este viu pentru a le
respecta, pastra, proteja; si inseamna aprofundarea in sine a spiritului constructiv. 
 
 
ANTRENAREA   SPIRITELOR   NATURII 
INTR-O  LUCRARE   PENTRU  IMPARATIA  LUI  DUMNEZEU 
 Natura este populata de o serie de creaturi invizibile pentru om , carora li s-a dat , in functie de elementele ,
tarile sau locurile unde traiesc, tot felul de nume : elfi, zine , pitici, salamandre, sylfide , ondine, nimfe,
sirene, nereide, naiade.... si cind mergeti in padure , sau oriunde in natura, trebuie sa fiti constienti ca toate
aceste fiinte care sunt vigilente, care sunt foarte dezvoltate, va vad. Este deci bine sa va legati de ele aratindu-
le ca le apreciati munca. Pentru ca acestor fiinte le place foarte mult sa li se recunoasca frumusetea si
utilitatea muncii lor si daca vad ca ii apreciati , devin prieteni cu voi , va surid, si chiar va pot darui cadouri:
vitalitate, bucurie, inspiratie poetica, clarviziune...
      Deasemenea puteti sa le vorbiti . Va apropiati de un copac, de exemplu si ii spuneti " ce frumos esti ! ce
puternic , rezistent si solid esti. Poti  trai  atit de mult ! Ah , daca as putea avea si eu rezistenta si soliditatea ta
! Te insarcinez sa spui tuturor celorlalti copaci din padure cit sunteti de mareti, ca ii iubesc ; saluta-i din
partea mea, transmitele sarutarea mea! " Si imbratisati copacul care va transmite dragoastea voastra intregii
paduri. Si astfel, in timp ce continuati sa va plimbati, multe fiinte care traiesc in copaci vor iesi sa va
priveasca. Ele sunt incintate, danseaza in jurul vostru si chiar poate, veti putea vedea o fiinta imensa care va
priveste cu ochii de lumina. Este Regele padurii, un fel de egregor care reuneste toate aceste fapturi, care
formeaza sufletul lor si care proiecteaza lumini si culori. Si cind va reintoarceti acasa va veti simti fericit, veti
simti ca aceasta este adevarata viata.
      Deci trebuie sa vorbiti fiintelor naturii si chiar sa le invitati sa faca ceva pentru gloria lui Dumnezeu, sa le
spuneti: “Ascultati ce mai faceti ?  Trebuie sa ajutati Fraternitatea Alba Universala care este aici pentru a
lumina oamenii , pentru a-i cuminti pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa vina pe pamint. Dati-ne o mina de
ajutor. Reuniti-va, luati-va micile voastre trompete si comunicati peste tot, pe intregul pamint". Si atunci
peste tot , ca popoarele primitive care comunica intre ele prin tam - tamuri, cu focuri pe dealuri, ei vor trimite
mesaje si vor lucra pentru Imparatia lui Dumnezeu.
      Si cind sunteti aproape de ocean, de mare, puteti  vorbi tuturor locuitorilor apelor spunindu-le: “Ce mai
faceti ? Reuniti-va si la fiecare vas care trece, spuneti oamenilor pe care-i transporta ca trebuie sa se schimbe,
sa se imbunatateasca" si ele va vor asculta, vor implini sarcinile pe care le dati. Evident, oamenii sunt putin
duri, putin incapatinati, nu se lasa asa usor influentati , dar nu face nimic, toate aceste  creaturi pe care voi le-
ati alertat sunt deja pornite, le-ati pus la lucru si lor le place sa fie puse la lucru.
      Cea mai mare parte ignora ce inseamna sa lucrezi pentru o idee divina ;  ele nu au nici un simt moral. Ele
nu stiu ce este binele si raul , au numai teama de o forta cosmica pe care nu o cunosc prea bine. De aceea
cind anumiti ocultisti vor sa le utilizeze in magie neagra , ele se supun in liniste. Pentru ca ele nu au nici un
fel de simt moral, pot fi utilizate pentru bine sau pentru rau ; atunci de ce sa nu fie utilizate pentru bine,
pentru realizarea Imparatiei lui Dumnezeu? 
DATORIA   NOASTRA   FATA   DE   NATURA 
      Pentru tot ceea ce noi luam din natura, aer, apa, caldura, razele sarelui ,etc, noi adunam o datorie fata de
sus . Si cum nu ne putem plati aceasta datorie cu bani, trebuie sa ne-o platim cu dragoste, recunostinta, cu
respectul nostru si cu vointa de a studia tot  ce a scris in marea sa carte. Apoi ne vom plati facind bine tuturor
creaturilor sale, dindu-le caldura, lumina noastra. Numai astfel putem plati natura. Nu suntem obligati sa
inapoiem  aerul, nici apa pe care am baut-o. Cum am putea fabrica aerul , apa , caldura sau lumina soarelui?
Noi am primit de la pamint trupul , si il vom inapoia  intr-o zi; atit timp cit traim nu ni se cere sa-il dam . Dar
ceea ce am putea da sunt emanatiile luminoase, fiindca omul a fost creat in atelierele Domnului pentru a
radia, straluci , pentru a trimite raze in intregul univers. El a primit o esenta de lumina pe care o poate
amplifica fara incetare, o poate activa si trimite in spatiu, cu conditia de a exersa, in caz contrar va da numai
intuneric.
      In planul fizic suntem limitati , dar in planul spiritual posibilitatile sunt infinite si noi putem da de o suta
de ori mai mult decit am primit. 
 
 
SOARELE   -  STELELE 
SOARELE 
 Oamenii nu si-au dat inca seama de importanta soarelui . Bineinteles stiinta se ocupa de el  din ce in ce mai
mult , dar pentru a-l utiliza a-l pune in sticle, pentru a-l vinde , pentru ca se intereseaza mereu de aspectul
tehnic, industrial, si comercial al lucrurilor. Pentru aspectul spiritual ei sunt departe, atit de departe! Chiar cei
religiosi sunt departe, mai ales cei religiosi. Ori , tocmai aspectul spiritual trebuie inteles acum :  ce
reprezinta soarele sau razele sale, cum omul se poata dezvolta spiritul prin cunoasterea soarelui, prin practica
soarelui, invatind sa-l primim, sa-l contemplam, sa intram in el, sa ne identificam cu el. 
 
PREGATIRE   PENTRU   RASARITUL   SOARELUI 
      Pentru a veni la rasaritul soarelui , trebuie deja sa va pregatiti din ajun: sa nu mincati prea mult , sa nu va
culcati prea tirziu, sa nu faceti nimic care v-ar putea perturba sau tulbura a doua zi , si totul trebuie aranjat
pentru a fi liber dimineata, cu gindul limpede si inima in pace, fara nimic de pus la punct, de regretat sau de
reparat. Daca nu, a doua zi  nu va mai fi nimic in rezervoare si veti motai in loc sa faceti lucrul cel mai
important pentru voi insiva, pentru societate si pentru intregul univers; fiindca noi suntem o parte din cosmos
si nu ne putem inchipui existenta noastra  separata de el. Deci daca respectati anumite reguli si daca veniti
dimineta cu gindul concentrat numai asupra acestui lucru , stiind ca viitorul vostru , fericirea sanatatea
voastra, echilibrul vostru depinde de el, veti putea primi aceasta bogatie care se revarsa continuu din sursa
divina  soarele. 
 
RUGACIUNE   URCIND  PE  STINCA 
"Inger  al Pamintului,
   Inger  al  Apei,
   Inger  al  Aerului,
   Inger  al  Focului,
Eu va iubesc , fiti binecuvintati , fiti binecuvintati , fiti binecuvinti
Si voi pitici, sylfide, ondine, si salamandre, va iubesc mult si pe voi, fiti binecuvintati". 
 
 
DESPRE   MEDITATIA  LA  RASARITUL   SOARELUI 
      In pacea si lumina diminetii, incepeti sa meditati, dar usor  fara sa va concentrati imediat puternic asupra
soarelui. Aruncati mai intii o privire  in forul vostru interior pentru a vedea in ce stare sunt locuitorii, daca
exista zgomot, miscare , straduiti-va sa-i linistiti si sa echilibrati totul, pentru ca numai dupa ce voi insiva
sunteti degajati, dupa instalarea armoniei si pacii in voi va puteti indrepta catre soare.
      Dar nu va concentrati mereu asupra acelorasi teme pentru ca riscati sa va saturati repede. Este ca si pentru
hrana, trebuie variatie, dar raminind mereu in menu-urile vegetariene. Sunt deci obligat sa va  dau numeroase
metode reprezentindu-va fara incetare noi aspecte ale soarelui si cind meditati , pe stinca sau in alta parte veti
gasi ce va convine in ziua respectiva; pentru a doua zi veti intelege altceva.
      Pentru a va putea servi mai bine de tot ce vi se va explica, trebuie sa le notati , sa aveti o mica lista ca
bucataresele pentru menu-uri, sa va notati pe ea metodele, formulele, tot ce va voi spune referitor la soare. In
fiecare zi veti consulta listuta voastra : "Ia sa vedem asta nu-mi spune nimic astazi... Nici asta... Ah! Asta este
grozava!  Iata ce-mi trebuia"  Si va veti infrupta, pentru ca in acel moment  meditatia voastra va reusi.
      Dar atentie , nu e sigur ca aceeasi metoda va reusi si a doua zi,  deci a doua zi schimbati menu-ul, alegeti
un nou subiect de meditatie. 
 
CITEVA  TEME  DE  MEDITATIE 
1. CAUTAREA   CENTRULUI 
      Soarele  este centrul sistemului solar si toate planetele graviteaza in jurul lui intr-o miscare armonioasa.
Aceasta miscare armonioasa a planetelor in jurul soarelui trebuie s-o imprimam si noi propriilor noastre
celule. Dar pentru aceasta trebuie sa gasim centrul si in noi, Soarele, Spiritul, Dumnezeu. In acel moment,
toate particulele fiintei noastre intra in ritmul vietii universale si ceea ce traim ca senzatii si stari de
constiinta  este atit de minunat ca nu gasim cuvinte s-o exprimam.
      Cu cit ne apropiem mai mult de soare cu spiritul nostru, sufletul nostru, gindul , inima, vointa noastra, cu
atit ne apropiem mai mult de centrul universal care este Dumnezeu, fiindca in planul fizic soarele este
simbolul Divinitatii, reprezentarea sa vizibila, palpabila. Si toate aceste nume abstracte pe care le dam
Domnului : Sursa vietii, Creatorul cerului si al pamintului, Cauza primordiala, Dumnezeu Atotputernic,
Suflet universal, Inteligenta cosmica, se pot rezuma in imaginea soarelui, atit de concreta si aproape de noi.
Da, putem considera soarele ca fiind rezumatul, sinteza tuturor acestor idei sublime si abstracte care ne
depasesc. In planul fizic, in materie, soarele este usa, legatura, medium-ul gratie caruia ne putem uni cu
Domnul..
      Cind contemplati soarele, dimineata, contemplati punctul central, spiritul, ochiul lui Dumnezeu. Iata de
ce trebuie sa contemplati intotdeauna soarele cu dorinta de a va apropia de centru , de centrul vostru. Prin
simplul fapt ca priviti soarele, va apropiati de centrul sistemului solar si acelasi fenomen se produce in voi :
constiinta voastra se apropie de propriul vostru centru, si de spiritul vostru si veti  gasiti lumina pacea,
libertatea, forta. In ziua in care va veti decide sa faceti acest lucru constient, veti simti ca intre soare si voi
incep sa circule unde care creaza forme , culori, o noua lume. 
2. CAPTAREA  ELEMENTELOR  SUBTILE  
CONTINUE IN  SOARE 
      Soarele este si tatal tuturor lucrurilor  el este Cauza primordiala ; pamintul si celelalte planete sunt iesite
din el, el le-a zamislit.
      De aceea pamintul contine aceleasi elemente ca si soarele, dar in stare solida, condensata. Mineralele,
metalele, pietrele  pretioase, gazele, plantele, corpurile subtile sau dense care se gasesc pe sol , in apa, in aer,
in planul eteric, sunt iesite din soare. Chiar si produsele farmaceutice sunt fabricate plecind de la substantele
minerale sau vegetale venite de la soare. Deci, concentrindu-se asupra soarelui discipolul isi poate insusi ,
poate capta, in puritatea lor originala elementele necesare echilibrului si sanatatii sale.
      In realitate, este foarte simplu, nu este atit de necesar sa cunoasteti care elemente va vor restabili  starea
de sanatate, asta nu are nici o importanta. Urcati numai prin gind in regiunile cele mai fine , cele mai delicate
ale spatiului si acolo asteptati, expuneti-va la toti acesti curenti. In acel moment, sufletul si spiritul vostru
care sunt niste chimisti foarte competenti si care cunosc exact natura tuturor substantelor etrice, capteaza
ceea ce este necesar, lasind restul  la o parte. Asteptati in iubire, supunere, bucurie, incredere, si dupa un
timp, cind veti reveni, veti simti ca ceva s-a schimbat, restabilit si linistit, iata cum trebuie procedat..
      Nu conteaza daca pe moment nu cunosti natura acestor elemente. Sa stiti numai ca ele se gasesc in prana.
Prana este o forta vie ,vitalitatea care vine de la soare, pe care o respiram odata cu aerul si pe care o absorbim
prin toate celule noastre. Daca doriti , am putea compara prana cu apa care curge din virful muntilor , un riu
care contine multe elemente nutritive pentru pesti , dar si pentru animalele si oamenii care traiesc pe maluri.
      Prana este un fluviu care vine de la soare pina la noi si din care putem extrage prin respiratie si meditatie,
toate elementele de care noi avem nevoie. 
3. SA  PRIVIM   SOARELE   CA   SA-I   SEMANAM 
      Cind priviti un obiect, nu stiti daca reprezinta un pericol sau o fericire care va pindesc. Da, aceasta
depinde de natura obiectului de forma sa , de radiatiile sale si de asemenea de starea noastra interioara,
fiindca toata fiinta noastra preia atunci forma, dimensiunile si calitatile obiectului. Voi spuneti : Dar omul nu-
si schimba forma! Exterior, bineinteles ramine acelasi , dar interior in planul psihic, se identifica cu ceea ce
priveste. Este o lege naturala, biologica.
      Si cind noi privim soarele, chiar daca nu am sti, sufletul nostru ia forma soarelui : el devine o sfera
incandescenta si luminoasa . Este o lege magica ce intra in actiune: privind soarele, intreaga noastra fiinta
incepe sa devina asemanatoare lui . Voi toti veti deveni intr-o zi ca soarele, dar cu conditia sa-l priviti cu
multa dragoste, cu multa incredere, veti deveni atunci mai luminos, mai calduros, mai vioi, si cind veti trece
printre oameni, le veti da citeva particule de lumina, de caldura si de viata. Daca in timpul mai multor ani veti
merge constient catre soare, aceasta lege se va manifesta ca o reala putere si veti deveni cu adevarat soare. 
 
LEGATURA  CU  EUL  SUPERIOR 
      Imaginati-va ca sunteti deja sus, in soare, si ca de acolo priviti pe stinca , acea fiinta care sunteti voi, va
dedublati , va separati de corpul vostru. Va amuzati privindu-va si surideti de voi insiva spunind: ”Ah , bietul
, iata-ma, ce mic, ce caraghios ! Si, sã spunã cã sunt eu ! Dar il voi ajuta, il voi ajuta! " Si deja prin acest
exercitiu de imaginatie incepeti sa restabilti legatura, zi de zi. Cit timp va dura aceasta reconstructie, nu stim,
pentru ca ea nu se face cu fier beton  si otel ci cu o alta substanta, cea mai subtila, apartinind planului mental.
      In realitate, chiar daca nu simte, omul, printr-o fractiune foarte subtila a fiintei sale, locuieste in soare.
Aceasta parte din el, aceasta entitate care locuieste in soare, este Eul sau superior. Eul superior nu locuieste in
corpul nostru fizic, altfel ar fi realizat minuni, el se manifesta numai din timp in timp, intrind in contact cu
creierul nostru. Dar cum creierul nu este inca pregatit sa suporte vibratiile sale si sa se puna  in acord cu el,
acest contact nu poate dura.
      Ori, tocmai prin lucrarea pe care o facem dimineata cu soarele prin meditatii si rugaciuni se urmareste
restabilirea legaturii, construirea unui pod intre Eul nostru inferior si Eul  superior care este in Soare. Cind
podul va fi cladit  comunicarea se va realiza si ne vom intoarce la Eul nostru superior care traieste in fericire
in implinirea suprema, intr-o libertate fara limite, caci el traieste linga Dumnezeu. Da , o parte din noi traieste
deja in Dumnezeu intr-o fericire indescriptibila.
      Sa stiti ca Soarele ne ajuta enorm pentru a reusi sa restabilim acest pod intre noi si Eul nostru superior.
Fara el omul ar mai petrece mii de ani in filozofia separativitatii , fara sa gaseasca acea plenitudine la care
aspira. El trebuie sa introduca in el aceasta filozofie  a Divinitatii Universale, acest punct de vedere care
consta in a ne simti una cu Creatorul, cu toate entitatile luminoase, cu ingerii, arhanghelii, divinitatile. Gratie
acestei filozofii, omul se apropie rapid , eficient de sursa. 
 
5.VIZITAREA  SOARELUI 
      Odata ajunsi in soare , imaginati-va ca faceti o vizita Arhanghelului Mihail care-l guverneaza si ca ii
vorbiti, ca va imbratiseaza, ca va impartaseste secrete, va da lumina sa si ca , din timp in timp, trimiteti ceva
din ceea ce ati primit fiintei de acolo de jos, de pe stinca , acea fiinta care sunteti asa-zis dumneavoastra, dar
care de fapt nu este asa. Astfel, incepeti sa simtiti o dilatare a constiintei a pacii celesta, si apoi apar
revelatiile. In acest mod va puteti dezvolta  noi facultati si puteti intelege, patrunde lucrurile , devenind putin
cite putin o fiinta exceptionala care exterior continua sa se asemene cu ceilalti dar care interior nu mai este
aceeasi pentru ca in ea s-au dezvoltat posibilitati noi. 
 
 
6. SA NE EXPUNEM SOARELUI SPIRITUAL PENTRU A FACE SA SE DEZVOLTE  IN  NOI 
SEMINTELE  ASCUNSE  IN  SUFLETUL  NOSTRU 
      Daca semintele sadite de Dumnezeu  in sufletul nostru, spiritul nostru, in inima, intelectul si corpul nostru
fizic nu cresc ,nu aduc fructe, este pentru ca noi am uitat sa ne apropiem de soare. Numai caldura si lumina
soarelui pot trezi ceea ce Domnul a sadit in noi : calitatile, virtutile, darurile, puterile magice, toate se apropie
de soarele spiritual si toate semintele sadite in el vor putea sa creasca, sa infloreasca, sa dea fructe.
      Expuneti-va razelor soarelui si lasati-le sa-si faca treaba ! Veti simti crescind noi mugurasi , mladite.
Bineinteles, trebuie imediat sa le udati fiindca daca n-o faceti se pot usca. Soarele trimite lumina si caldura
sa, dar nu poate uda plantele; are deci nevoie de o colaboratoare si aceasta colaboratoare este in voi. Soarele
face o parte din munca, depinde de voi sa faceti restul ; plantele pe care soarele le-a incalzit, noi trebuie sa le
stropim cu dragostea noastra. Trebuie sa dam  o mina de ajutor soarelui! Daca lasati soarele sa va incalzeasca
fara sa participati activ la munca sa, nu vor fi niste rezultate prea bune pentru ca ce ar fi trebuit sa creasca , va
muri in uscaciune.
      Dar cum sa participam la aceasta munca? Cind va asezati sub razele soarelui trebuie sa fiti activi ca si el,
adica sa meditati, sa contemplati, sa va rugati  multumind Domnului, sau sa pronuntati citeva cuvinte
frumoase. Astfel veti uda mladitele cu inima voastra,  cu dragostea voastra si totul va fi bine. 
 
7. REGASIREA   SFINTEI   TREIMI   IN   SOARE 
      Ceea ce reprezinta Sfinta Treime: Tatal, Fiul si Duhul Sfint , se regaseste in viata, lumina si caldura
soarelui.
      Tatal este viata; Fiul este iubirea (sau lumina); Duhul Sfint este lumina (sau iubirea) Voi spuneti ; " Dar
avem noi dreptul sa regasim aceste atit de inalte entitati in lumina, caldura si viata? " Bineinteles, si acesta
corespondenta este de un formidabil avantaj practic, pentru ca ne permite sa contemplam in fiecare dimineata
Sfinta Treime  sa comunicam cu Ea , sa intram in legatura cu Ea, pentru a primi toate binecuvintarile. Este o
promisiune pentru renasterea si viata noastra.
      Cind lumea de sus a creat lumea de jos, a imprimat peste tot in materie semne, pentru ca oamenii sa poata
gasi drumul pina sus. Si in soare la fel, aceasta Inteligenta cosmica, aceasta Trinitate care nu vrea sa ramina
absolut ascunsa si inaccesibila, se manifesta pentru a da oamenilor posibilitatea s-o regaseasca. In realitate,
Sfinta Treime nu este nici in lumina, nici in caldura , nici in viata soarelui, ea este dincolo de ele; dar prin
intermediul acestei lumini, acestei calduri si acestei vieti, noi o putem atinge pentru a comunica cu ea,
iubind-o , chemind-o, facind-o sa patrunda in noi. Si fiindca suntem creati dupa imaginea lui Dumnezeu,
trebuie sa fim si noi o trinitate. De altfel, prin intelectul nostru, inima si vointa noastra, noi suntem deja o
trinitate care gindeste, simte si actioneaza. Evident, aceasta treime este nitel stearsa, incremenita, inghetata,
dar ea se va reactiva, lumina si incalzi in preajma soarelui . Iata inca un beneficiu din a merge la rasaritul
soarelui: putin cite putin  trinitatea noastra devine luminoasa, calduroasa, vie ca si soarele, ea se apropie de
aceasta suprema Treime a Tatalui, Fiului si Duhului Sfint.
      Iisus a spus : " Fiti perfecti asa cum Tatal vostru ceresc este perfect." Dar daca noi nu l-am vazut
niciodata pe Tatal, unde am putea gasi o imagine a perfectiunii sale ? Ei bine, iata, chiar in soare. Fiindca
Dumnezeu care este foarte departe, foarte sus a voit in Indurarea Sa sa dea posibilitatea oamenilor sa-l
regaseasca; El a lasat niste repere, ca un fir al Ariadnei si daca ei vor prelua acest fir trecind prin soare vor
ajunge pina la Tatal. Soarele indica drumul.
      In fiecare zi avem in fata noastra o reflectare, o imagine sublima, perfecta a Sfintei Treimi , si daca stim
sa lucram cu acest model, mica noastra Treime poate deveni si ea sfinta. Toti repeta invatatura lui Iisus ; "
Fiti perfecti asa cum Tatal vostru Ceresc este perfect”. Dar daca nu l-am vazut niciodata peTatal nu stim cum
se manifesta El, care sunt vibratiile sale,  puterea Sa, si totul ramine teorie, niste cuvinte. Soarele ne da o idee
despre Divinitate si ne arata mai ales, ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint sunt un tot inseparabil.
      In Kabbala, unu este trei  si trei este unu. In om la fel, niciodata intelectul, inima si vointa nu sunt
separate, ele merg impreuna. Intelectul face proiecte si inima ii da o mina de ajutor , il incurajeaza " Mergi
inainte, sunt cu tine!", iar vointa alearga pentru a realiza aceste proiecte. Ia sa vedem pe toate trei alergind.
Dar nu sunt mereu de acord; uneori vointa le antreneaza pe celelalte si omul isi sparge capul pentru ca
intelectul a ramas in urma . El a strigat mult si bine : " Asteapta-ma, esti pe cale gresita! " vointa replicind "
Taci din gura, habar n-ai " Toate trei au niste discutii teribile intre ele si iata nu formeaza inca o sfinta treime.
      Pentru ca trinitatea noastra sa devina sfinta, trebuie sa luam soarele ca model, sa tindem catre el, pentru
ca intelectul nostru sa se impregneze cu lumina sa, inima de caldura ca si vointa noastra de viata si puterea
sa. 
 
8. SIRAGUL  DE   MATANII   AL   DISCIPOLULUI 
      Este vorba de un sirag de matanii imaginare pe care discipolul il formeaza el insusi si in care soarele
joaca un rol important.
      Iata deci mataniile din gindul discipolului: alegeti un moment cind sunteti bine dispusi si incepeti cu voi
insiva, constientizind ca sunteti prima perla imaginara pe care o insirati. Chiar daca nu va recunoasteti ca pe
o perla, nu-i nimic; perla este mai mica dar ea va creste. Noua perla este tatal vostru. Voi sunteti centrul
micului vostru regat; el este centrul familiei si chiar daca nu este extraordinar ca simbol este foarte important;
il reprezinta pe Tatal Ceresc. Deci, in calitate de simbol, il veti adauga pe fir pentru a-l lega de voi,  a-i face
un bine si a-l lega si de celelalte perle.
      Apoi cautati-l pe seful orasului vostru. Este bineinteles primarul si-l insirati si pe el. Chiar daca nu este
atit de reprezentativ si capabil, nu face nimic, din punct de vedere simbolic el este capul, oamenii i se
adreseaza, au nevoie de el si cind vin reprezentantii guvernului el ii primeste. Deci simbolic are totusi un rol.
      Dupa aceea cautati capul tarii si-l treceti pe firul vostru de argint :este o perla putin mai mare. Dupa seful
tarii cautati seful planetei, Centrul Pamintului daca-i cunoasteti numele cu atit mai bine, se va realiza mai
repede; il insirati si pe el. El este o perla mare pentru ca este mult mai puternic ca precedentii. Dupa aceea
aveti nevoie de seful sistemului solar si adaugati deci soarele, este mare, luminos, perfect. Dar fara sa va
opriti acolo mergeti mai departe pina la Stapinul Universului, pina la Domnul,  este ultima perla.
      Iata, ati insirat cele sapte  perle ; voi sunteti la o extremitate a firului iar Dumnezeu la cealalta
extremitate. Apoi legati cele doua extremitati; se stabileste un curent care pleaca de la Dumnezeu trece prin
soare, regele pamintului si asa mai departe, pina la Tatal vostru si voi apoi din nou la Dumnezeu... 
 
9. EXERCITII   PENTRU  DEZVOLTAREA   AUREI 
      Cea mai buna protectie a discipolului este aura. Cu cit ea este mai luminoasa , mai mare, cu atit culorile
sunt mai pure, cu atit discipolul este mai in siguranta pentru ca aura joaca rolul unei armuri care-l  protejeaza
de toate vibratiile maleficei , de toate spiritele intunecate. Trebuie aici sa lucrati asupra aurei voastre si
mergind in fiecare dimineata sa vedeti rasaritul soarelui, privind cum el se inconjoara de o aura de culori
minunate, sa va spuneti : "Si eu vreau sa ma inconjur de cele mai frumoase culori : violet, albastru, verde,
galben, portocaliu, rosu". Si mult, mult timp sa va imbaiati in aceasta lumina, va imaginati ca ea straluceste si
se intinde foarte departe, ca toate creaturile care traiesc in aceasta atmosfera vor beneficia de ea, ca toti cei
care va viziteaza sau intra in contact cu voi intr-un fel sau altul pot primi binecuvintari. In acest mod, aura
voastra are rol de protectie si-n acelasi timp este o binecuvintare pentru ceilalti. (de vazut cap XIV despre
aura) 
10.A  IUBI  CA  SOARELE. 
      Trebuie sa luati soarele ca model, spunindu-va "El ne lumineaza, ne incalzeste, da incredere in viata
tuturor  creaturilor, fara deosebire, cum e posibil asta?  Soarele este orb ? Nu vede crimele, nu e decit o
masinarie fara inteligenta si discernamint pentru care putin conteaza bunatatea sau rautatea, dreptatea sau
necinstea ?” Nu, soarele vede mai bine ca oricine greselile oamenilor, dar pentru el sunt niste nimicuri in
raport cu imensitatea luminii si caldurii sale. Tot  ceea ce noua ni se pare monstruos si teribil nu constitue 
pentru el decit niste mici greseli, mici distrugeri, mici pete. El le inlatura, le repara, le spala, si continua cu
rabdare nelimitata sa-i ajute pe oameni pina cind ei ating perfectiunea.
      Soarele are o anumita conceptie despre genul uman, el vede eternitatea si imoralitatea sufletului uman, el
stie foarte bine ca umanitatea este inca un fruct verde ,acru , dur si acid. Deci el care stie atit de bine sa
realizeze coacerea fructelor  umplindu-le putin cite putin cu dulceata si parfum pina ajung delicioase, doreste
la fel sa ajute umanitatea sa se coaca. Dar cum sa stie ca pentru oameni este necesar mai mult timp ca pentru
arbori si fructe, a hotarit sa aiba rabdare.
      Soarele nu-i abandoneaza pe oameni fiindca stie ca daca el ii abandoneaza, evolutia lor va fi ratata si nu
vor mai fi fructe mature, nu vor mai fi sfinti, profeti, divinitati pe pamint. Daca soarele straluceste mereu,
acesta inseamna ca el cunoaste scopul misiunii sale, finalitatea creatiei si continua sa-i ajute pe oameni pina
cind vor deveni maturi.
      Soarele este singurul care nu se lasa niciodata. Toti ceilalti obosesc, inchid pravalia si dispar din
circulatie : in pamint ! Dar soarele este mereu acolo, triumfator, radios. El spune: “Veniti adapati-va, luati.
Ati facut prostii ? Nu sunt suparat pe voi . Oamenii sunt egoisti, rai, razbunatori si daca vor pune mina pe voi
eu nu raspund...  Pe cind eu nu va fac nici un rau, expuneti-va razelor mele, va voi da in continuare!”
      Luind soarele ca model, sunteti obligati sa va ameliorati. Aproape de el veti gasi puterea sa uitati toate
dificultatile, toate deceptiile, pe care le suferiti in apropierea oamenilor. Gindind ca soarele , deveniti o
divinitate, pentru ca nu va pierdeti niciodata nici dragostea, nici rabdarea voastra. Toti ceilalti capituleaza si
dupa un timp va spun : Plecati ! Nu vreau sa va mai vad! Am facut tot ce-am putut , dar acum am obosit!
      Dar soarele nu este niciodata obosit. Intelegeti acum de ce va aduc in preajma soarelui : pentru ca numai
el singur va poate inspira sentimente nobile si divine... 
 
11.  A  STRALUCI   PESTE  INTREGA   OMENIRE 
      Cind discipolul are prea multe probleme personale de rezolvat, el  nu se mai poate deschide, dilata, nu
mai poate gindi la altceva decit la el insusi, este prea preocupat.  Dar deindata ce-si rezolva problemele si
incepe sa vada clar, sa fie mai liber, incepe sa se ocupe de intreaga omenire el devine asemeni soarelui. Si
chiar daca se afla in fata a douazeci, cincizeci, o suta de persoane, nu-i ajunge, traieste intr-o asa libertate ca-
si extinde aria iubirii sale si a gindirii sale pentru intregul gen uman ; el si-l reprezinta ca pe o singura
persoana careia ii trimite din preaplinul iubirii care se revarsa din inima sa odata cu toate culorile, cu toate
razele. Atita timp cit omul nu se gindeste decit la el insusi, la sotia si la copii sai, la pretenii sai , nu poate
cunoaste aceasta fericire. Dar discipolul care incepe sa trimita oamenilor iubirea  si lumina sa ca si cum ar
face-o pentru o singura persoana, fara sa-si puna problema citi si unde sunt devine asemeni soarelui. 
 
12. SA  NE  ADRESAM   SOARELUI
PENTRU  A GASI  SOLUTIA   PROBLEMELOR  NOASTRE
                           
      Cind aveti o problema, o dificultate, adresati-va amabil soarelui ca si cum ati vorbi unei persoane.
Spuneti-i: "Draga soare, daca ai fi in locul meu, ce-ai face? " El va suride (stiti cum il deseneaza copii!) si va
spune : "Daca  as fi in locul tau m-as fi sinucis, da. Dar daca tu te pui in locul meu, va fi mai bine. Ei, da, de
ce sa fiu eu in locul tau? Nu o pot face. Tu trebuie sa te pui in locul meu !!! Deci daca te pui in locul meu, vei
face asa si pe dincolo..." Si va va sfatui, tocmai ce  va spun si eu , bineinteles.  
13. FORMULA CE  SE  PRONUNTA LA  RASARITUL  SOARELUI 
      Iata citeva formule pe care le puteti pronunta privind soarele cum rasare.
      Veti astepta prima raza si cu dragoste, veti pronunta in gind aceste cuvinte:
      "Asa cum soarele se inalta deasupra lumii, tot asa soarele adevarului , al libertatii, al nemuririi , al
eternitatii sa se inalte in spiritul meu!
 Asa cum soarele se inalta deasupra lumii, asa si soarele iubirii si nemuririi sa se inalte in sufletul meu!
      Asa cum soarele se inalta deasupra lumii, asa si soarele inteligent al luminii si al intelepciunii sa se inalte
in intelectul meu !
      Asa cum soarele se inalta deasupra lumii, asa si soarele blindetii, bunatatii, bucuriei si puritatii sa se
inalte in inima mea.  Asa cum acest soare luminos, stralucitor , se inalta deasupra lumii asa si soarele, fortei,
puterii , dinamismului si activitatii sa se inalte in vointa mea!
      Si la fel cum acest soare luminos, stralucitor , viu se inalta deasupra lumii, asa si soarele sanatatii ,
viatalitatii, vigorii, sa se inalte in intregul meu corp.
      Amin. Asa sa fie.
      Pentru imparatia lui Dumnezeu si Dreptatea Sa! Amin . Asa sa fie.
      Pentru gloria lui Dumnezeu!" 
 
 
 
 
14. URCIND  DEASUPRA  NORILOR 
      Cind simtiti ca anumite ginduri negative iau cu asalt "cerul" vostru, imputinindu-va credinta, iubirea si va
impiedica sa vedeti splendoarea lui Dumnezeu  a invataturii, concentrati-va si trimiteti razele cele mai pure in
directia acestei neguri. Veti vedea ca se va produce putin cite putin o curatire, o purificare, o lamurire. Prin
gind urcam deasupra norilor. Gindul este ca o racheta, sau ca o raza de lumina. Cu gindul vostru tintiti un
punct: sursa vietii, soarele etern, vizati centrul vostru interior, va concentrati asupra Domnului....
      Citeva minute dupa aceasta , gindul vostru strabate norii, oricit de densi ar fi si veti ajunge acolo sus, va
imbaiati in limpezime. 
 
15. CULORILE   PRISMEI 
      Daca priviti lumina soarelui printr-o prisma, veti descoperi infinite bogatii si splendori. Este scris in
Cartea lui Zohar: Sapte lumini, exista in Preainalt ,acolo locuieste Batrinul Batrinilor, misteriosul
Misteriosilor , Ascunsul Ascunsilor : Ain Soph. Exista sapte lumini: rosu , portocaliu, galben , verde,
albastru, indigo si violet. Aceste sapte lumini sunt cele sapte spirite mentionate si in Apocalipsa, cele sapte 
Spirite care stau in fata tronului lui Dumnezeu.
      Spiritul culorii rosu este numit Spiritul Vietii. Rosu este legat de viata si de dragoste pentru toate fiintele.
      Culoarea portocaliu este Spiritul Sfinteniei. Portocaliul amelioreaza sanatatea si da dorinta de
perfectionare.
      Culoarea galben-aurie este Spiritul Intelepciunii. Ea indeamna fiintele sa citeasca, sa mediteze, sa
reflecteze, sa inteleaga, sa fie rezonabile si prudente.
      Culoarea verde este Spiritul Eternitatii si al evolutiei. Ea este deci legata de crestere, de dezvoltare, de
bogatie. Spunem ca este culoarea sperantei, pentru ca ii da omului posibilitatea de a evolua.
      Culoarea albastru este Spiritul Adevarului. Ea este legata de religie, de pace, de muzica. Albastrul
dezvolta simtul muzical. Linisteste sistemul nervos, vindeca plaminii, si actioneaza favorabil asupra ochilor
care sunt legati de adevar.
      Culoarea indigo este Spiritul Fortei.. Este spiritul Regalitatii. Are aproape aceleasi proprietati ca si
albastrul.
      Violet este o culoare  foarte mistica, foarte subtila, care conduce fiintele spre lumea de dincolo. Este
Spiritul Atotputerii divine si al Iubirii Spirituale : este spiritul de sacrificiu. Violetul este o culoare foarte
puternica ce protejeaza omul, il ajuta sa se dedubleze si ii permite sa inteleaga iubirea lui Dumnezeu si
celelalte lumi..
      Pentru a lucra eficace pentru evolutia voastra, in fiecare dimineata puteti medita asupra culorilor, asupra
calitatilor si virtutilor pe care ele le reprezinta. Lucrati schimbind in fiecare zi culoarea. Puteti incepe cu rosu,
care este cel mai apropiat de pamint si continuind cu portocaliu, galben, etc.... sau la fel de bine incepind din
sens invers pin violet. Astfel coboriti sau urcati , cum doriti. 
 
GREFA   SPIRITUALA  ( vezi cap . V) 
      Exista o stiinta care ar trebui cunoscuta nu numai pentru a ne putea remedia defectele, pasiunile,
tendintele inferioare, cit si pentru a trage niste foloase. Aceasta stiinta este grefajul. Oamenii au gasit aceasta
tehnica pentru a-si ameliora calitatea fructelor unor arbori, dar cind este vorba de domeniul psihic sau
spiritual , nu sunt nici atit de sensibili nici atit de indeminatici. Voi intrebati : " Dar cum putem gasi aceste
grefe?” Ei bine, exista un "mare" magazin distribuitor de grefe, de altoiuri, o singura creatura care depaseste
tot ce ne-am putea imagina in inteligenta, iubire, putere, generozitate, nemurire, este soarele . Adresati-va
deci soarelui ca el sa va dea niste altoiuri. Spuneti-i " O, dragul meu soare, sunt cu-adevarat prost, nu inteleg
nimic, cind trebuie sa spun ceva, gindurile mele sunt atit de incetosate incit ingaim ceva si asta nu-mi aduce
decit neajunsuri. Dar tu care esti atit de luminos, care luminezi intreg pamintul , da-mi te rog citeva grefe din
inteligenta ta ! "Si el vi le va da, gratuit , va asigur!. V-ar putea trimite chiar un expert , daca nu stiti sa le
luati . Dupa aceea , veti putea cere o grefa de iubire, sau de sanatate, sau de orice alta calitate. In soare este
totul, puteti cere orice grefa doriti , dar nu in acelasi timp  , ci unele dupa altele, fiindca in timp ce va veti
ocupa de una, celelalte se vor usca si muri. 
 
17.  EXERCITII  PENTRU  DIMINETILE 
CIND  NORII  ACOPERA  SOARELE 
      Se poate intimpla ca in unele dimineti soarele sa fie ascuns de nori si in acest caz trebuie sa stiti ce aveti
de facut. Deaorece conditiile nu sunt favorabile , trebuie sa va deplasati activitatea, in loc s-o mentineti in
creier , in constiinta, o deplasati, in subconstient, la nivelul plexului solar (vezi cap xii).
      Va lasati in voia acestui ocean cosmic de iubire si fericire, va abandonati cu incredere si spuneti : "
Doamne Dumnezeule,  ma las stapinit de acest ocean de lumina, am incredere in Tine" . Si pastrind in
intelect o mica luminita pentru a nu intra acolo nimic rau, va abandonati, incet in acest ocean de bucurie.
Sunteti cuprins de beatitudine. Iata deci ce-am putea face in asemenea zile : sa nu dorim, bineinteles , ci sa ne
lasam purtati, observind din timp int imp ce se petrece cu noi. 
 
 
18. SA  CONSIDERAM  SOARELE  IN  FIECARE  ZI  ALTFEL 
      In fiecare zi imi spun: “Ieri, credeam ca am cunoscut soarele si azi imi dau seama ca n-am inteles nimic,
de-abia acum il cunosc"Si a doua zi imi spun acelasi lucru. In timp ce voi va spuneti mereu: "Oh  ! a
cunoscut, a cunoscut , sa clasam asta !" Cind incepem sa gindim ca nu mai este nimic de cunoscut , nimic de
descoperit , stagnam, adormim  s-a terminat. Nu trebuie sa facem asta, trebuie sa spunem mereu :" Deabia
astazi incep sa vad soarele, de-abia astazi incep sa-l cunosc. Si astfel avansati, avansati.
      Vedeti , inca o metoda noua si minunata! 
 
19. ELIXIRUL  VIETII   FARA   DE   MOARTE 
      Elixirul vietii fara de moarte nu este nimic altceva decit un lichid de o puritate exceptionala care poate
deschide canalele corpului fizic. In realitate, acest elixir este peste tot raspindit in natura, iar cel care-l poseda
nu face altceva decit sa-l condenseze. El se afla in pamint , in vegetatie, in oceane, riuri, munti, in aerul pe
care-l respiram si mai ales in razele soarelui , dar in doze homeopatice incit ar fi necesar tot felul de aparate
pentru a-l capta si conserva. In timp ce asistam dimineta la rasaritul soarelui , cautam sa primim acest elixir ,
asemeni unei ape vii, care circula in toata natura. Fiecare atom de prana, fiecare minuscula sfera aflata in
suspensie in aer este plina de o esenta spirituala. In timp ce suntem concentrati asupra soarelui, corpul nostru
absoarbe aceste particule care ne purifica, ne intaresc, si ne dau viata. 
 
20. ATRAGEREA   FOCULUI   CERESC 
      Asemeni focului fizic care are darul de a face fierul suficient de flexibil si maleabil pentru  primi forme
noi, asa si focul celest, care este dragostea divina, poate cufunda omul intr-o stare spirituala in care sa se
debaraseze de vechea lui forma asimetrica, contorsionata pentru a primi una noua, armonioasa, stralucitoare.
      Deci, primul lucru care trebuie inteles este ca pentru a va transforma caracterul, ideile obiceiurile voastre,
intreaga voastra ereditate, trebuie sa chemati , sa atrageti acest foc ceresc, sa-l implorati sa coboare pentru a
va cuprinde si misca inima voastra, intreaga voastra fiinta. Nu va bazati pe explicatii sau pe lecturi ! Ele nu
va vor ajuta cu nimic atit timp cit focul nu va fi aprins in voi pentru a face din voi o fiinta vie asa cum este
soarele. Soarele este focul viu, si pe el trebuie sa mergem sa-l vedem, in fiecare dimineata, pentru a restabili
legatura cu focul ceresc. Daca va legati de soare, daca va lasati imbratisati de soare cu toata dragostea
voastra, cu toata inteligenta voastra, veti simti ca din voi incepe sa izbucneasa flacari care va vor cuprinde cu
pasiune. 
Duhul Sfint  nu este altceva decit focul sacru al soarelui. 
 
21. SA   BEM   SOARELE 
      Va sculati la rasaritul soarelui si asteptati prima raza. Sunteti vigilent , atent, si cind aceasta prima raza
apare o aspirati astfel veti incepe sa beti soarele. In loc numai sa-l priviti si sa-l respirati il beti , il mincati si
va imaginati ca aceasta lumina care este vie se propaga in toate celule organelor voastre fortificindu-le,
inviorindu-le , purificindu-le .
      Acest exercitiu va ajuta sa va concentrati si rezultatele sunt fantastice: intreaga voastra fiinta freamata si
ajungeti sa simtiti ca realmente beti lumina. Deci, beti soarele si acest lucru va va ajuta sa ramineti vigilent,
cu constiinta treaza; nevoia de a continua sa beti va va mentine in stare de veghe.  
22. FILOZOFIA  UNITATII 
      Trebuie sa lucrati pentru a va canaliza intr-o singura directie ; sa domoliti in voi toate tendintele
eterogene si contradictorii, sa le convingeti, sa le rapuneti, sa va impuneti lor . Si atunci cind ati realizat o
unitate a tuturor acestor energii , dupa ce ati invatat sa le lansati si sa le proiectati intr-o directie unica,
glorioasa, luminoasa, salvatoare , veti deveni un focar aprins, atit de calduros si de puternic incit veti putea
straluci in toate directiile , precum soarele.
      Preluati aceasta idee si meditati asupra ei la rasaritul soarelui: cum sa realizati in voi unitatea, suprimind
tot ceea ce contravine , intirzie si impiedica idealul vostru si amplificind tot ce va da un elan formidabil,
irezistibil. Astfel ziua si noaptea, energiile noi vor curge mereu in aceeasi directie pentru a realiza o lucrare
divina . 
 
 
 
 
 
STELELE 
NOAPTEA  NE  INVATA  RELATIVITATEA   LUCRURILOR 
      Ziua ne arata importanta lucrurilor de pe pamint , iar noaptea, dimpotriva, ne arata relativitatea, chiar
micimea lor. Daca aveti probleme, griji, nelinisti, daca cineva v-a chinuit,v-a jignit, contemplati stelele,
noaptea, si veti constata ca toate acestea se estompeaza, ca sunteti deasupra acestor nimicuri , devenind,
nobil, generos si rideti chiar de aceste ofense si suparari. In fata acestei imensitati unde totul este solemn,
maiestuos, de ce sa ne oprim asupra meschinariilor alarmind o lume intreaga? Unii astronomi au recunoscut
ca munca lor le-a schimbat complet punctul de vedere: nemultumirile, obstacolele, lupta pentru existenta si-
au pierdut din importanta lor si se mirau cum oamenii fac atita caz pentru nimica toata! 
 
  LIMBAJUL   STELELOR 
      Trebuie deci sa stim sa lucram cu noaptea si stelele. Ah! Ce conditii minunate de pace, de liniste, de
blindete pentru a ne contopi cu spatiul ! Va culcati in iarba noaptea, cind toata lumea doarme, si-n linistea
tulburata doar de cintecul greierilor si poate citeva broscute , priviti in sus, la imensitatea plina de stele .
Incepeti sa le intelegeti , sa aflati ce sunt aceste lumi cu entitatile si inteligentele care le locuiesc... Ramineti
intinsi in iarba si incercati sa gasiti steaua pe care o preferati, cea cu care aveti mai multe afinitati , si iubind-
o, intrati in legatura cu ea, imaginati-va ca mergeti catre ea sau ca ea vine sa va vorbeasca.
      Cind eram foarte tinar, mi s-a intimplat sa dorm pe virful din Maussala (3000m cel ma inalt virf al
masivului Rhodope si punctul culminant al Bulgariei). Nu intelegeam chiar tot ce-mi spuneau stelele, nu
intelegeam, dar le iubeam, intregul meu suflet era extaziat. Ele straluceau, imi trimiteau sclipiri, iar eu, in
final , privindu-le cu atita dragoste, clipeam din ochi si adormeam. A doua zi dimineta coboram in cimpie,
ma spalam si mergeam la rasaritul soarelui. Noaptea ziua le inlantuiam pe amindoua in aceeasi lucrare. Si
iata ca acum incep sa inteleg ca aceste stele imi sopteau lucruri pe care nu le-am putut probabil inca 
descifra , dar pe care sufletul meu le capta, le inregistra si ale caror urme le pastreaza inca . De-abia mai
tirziu, putin cite putin, incepem sa intelegem aceste revelatii ale steleleor.
      Despre ce vorbesc stelele ? Ele povestesc istoria sublima a gloriei Celui Etern. 
 
 
 
  ACTIUNEA  GINDULUI 
      Atit de mult s-au obisnuit oamenii sa lucreze la suprafata lucrurilor , incit acum e foarte greu sa
dobindeasca o alta conceptie . Ei nu vad ca in lucrarea gindului exista posibilitati nemaipomenite pe care nici
o alta activitate nu le-ar putea procura.  
      Sa luam exemplu citeva imagini . Cind facem extractia dintr-un minereu de fier, de cupru etc ..... sunt
necesare tone si tone de mineral pentru a obtine o anumita cantitate de metal. Restul este steril , pamintul pe
care trebuie sa-l aruncam. Pentru a obtine citiva litri de esenta de trandafiri in Bulgaria, sunt necesare
vagoane de petale . Si iata, un litru din aceasta esenta de trandafiri valoreaza o avere , atit este de pretioasa.
      Toate muncile oamenilor constau in cea mai mare parte, de a lucra tone de steril, materia cea mai
grosiera  in timp ce lucrarea gindului permite extragerea chintesentei .  Daca nu stiti sa lucrati cu gindul
pentru a va concentra , a va controla, a va domina, a va orienta energiile si a le dirija catre regiunile
superioare , tot ce veti putea obtine va fi asemanator cu vagoanele de mineral care va vor sufoca si de care nu
veti scapa pina nu veti invata sa-i extrageti esenta. Pentru a extrage esenta , initiatii lucreaza atit de mult .
Aceasta esenta este ceva imponderabil, care da un gust si un sens tuturor lucrurilor. Chiar daca ati poseda
toate bogatiile pamintului, daca nu aveti aceasta chintesenta care se afla in planul mental , va veti simti
sarac , gol, nelinistit , nemultumit . Fiindca nu cantitatea de materie da un sens vietii ci calitatea sa ,
chintesenta . 
 
UTILIZIREA  GINDULUI   INTOTDEAUNA  NUMAI   PENTRU  BINE 
      In general , spiritualistii stiu ca gindul este o forta care poate prinde forma si realiza ceva, dar ei ignora
perturbarile pe care le poate provoca un gind in marele organism cosmic caruia ii apartin toti. Ei nu se-
ntreaba niciodata daca proiectele pentru care se concentreaza fara incetare sunt  in acord cu planurile lui
Dumnezeu si se indirjesc cu o violenta nemaivazuta sa obtina ceea ce doresc. Nu , trebuie inteles ca gindul nu
trebuie sa serveasca pentru a obtine bani, a seduce femei (sau barbati) , a cistiga bunuri pe care viata refuza
sa le ofere. Gindul trebuie intotdeauna dirijat catre binele tuturor, el trebuie sa aiba un scop impersonal,
dezinteresat, fericirea tuturor semenilor, infaptuirea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamint . 
 
 
ROLUL   MUZICII    IN   ACTIUNEA   GINDULUI 
      Muzica reprezinta un curent puternic, el produce in noi impulsuri, elanuri, de aceea trebuie s-o utilizam
pentru a ne pune in legatura cu idealul nostru pentru a regasi momentele pretioase spirituale pe care le-am
trait . Ascultind muzica trebuie sa facem apel la tot ce este mai bun in noi ; trebuie sa fie ca vintul, care sufla
in pinzele ambarcatiunii noastre pentru a o conduce spre predestinarea sa celesta  . 
 
CONCENTRAREA 
      Daca sunteti egoist si incercati cu orice pret sa va concentrati, dati un soc violent celulelor voastre .
Trebuie sa fiti diplomat cu celulele voastre ele nu trebuie sa se indoiasca de ceea ce doriti sa le cereti .
Incepeti dar prin a le linisti apoi cautati sa le calauziti incet usor , cu pricepere , si astfel va veti atinge scopul
va puteti concentra asupra problemei care va preocupa. Procedati astfel in etape succesive pina in momentul
cind se va realiza in voi un echilibru atit de mare si de puternic incit toate celulele vor colabora cu voi. Ati
dat o atit de buna orientare gindului vostru incit el va continua tot timpul in aceasta directie.  
 
MEDITATIE ,  CONTEMPLARE ,  IDENTIFICARE
      Meditatia este o activitate a intelectului care cauta sa patrunda adevarurile spirituale.
      Contemplarea este o activitate a inimii sau a sufletului care se opreste asupra unei imagini , unei calitati
sau a unei virtuti pentru a se bucura de lumina sa de frumusetea sa si de a comunica cu ea.
      In fine, deasupra meditatiei si a contemplarii exista ritualul magic care este o activitate a vointei , a
spiritului care se identifica cu Creatorul pentru a crea . 
MEDITATIA 
      Meditatia este ca mestecatul alimenteleor . Cind puneti alimentele in gura si le mestecati , glandele
lucreaza , iar prin limba absorbiti energiile cele mai subtile , mai spirituale . Meditatia este mestecatul
gindurilor. Dar evident , cind vorbim de meditatie se intelege ca gindul se ataseaza unor probleme de ordin
filozofic, spiritual , mistic.
      Meditatia trebuie sa va conduca spre o lume mai inalta si sa va aduca lumina si pacea.
1. MEDITATIA  CA  MIJLOC   DE   REALIZARE 
      Trebuie sa incepem sa meditam asupra unor subiecte accesibile. Fiinta umana este astfel construita  ca nu
poate trai natural intr-o lume abstracta. Trebuie mai intii sa se agate de ceea ce este vizibil, tangibil, de linga
el, de ceea ce iubeste. Sa presupunem ca iubiti frumusetea sau inteligenta si ca ati dori s-o obtineti. Incercati
atunci sa va concentrati pentru a va imagina asa cum ati dori sa fiti contemplati aceasta fiinta care ati dori sa
deveniti si veti simti bucuria voastra, increderea si vitalitatea voastra ca si cum ati gusta inainte de ceea ce vi
se va intimpla intr-o zi. Faceti acest exercitiu timp de zece, douazeci de minute, imaginati-va ca ceea ce doriti
s-a realizat deja contemplati-va in lumina, linga Dumnezeu, facind lucruri magnifice. Gindul care pregateste
astfel terenul va va conduce din ce in ce mai mult catre realizarea a ceea ce doriti.
      Numai ca inca odata , studiati-va bine dorintele si proiectele voastre fiindca daca sunt prea personale ,
daca nu vibreaza in armonie cu ordinea stabilita de Dumnezeu in intreaga creatie, ele vor intra in conflict cu
legile divine, cu existente, cu entitati, cu un intreg ordin vibrator si nu veti reusi. Sau daca veti reusi , va fi si
mai rau . In aceste conditii e mai bine sa nu reusiti. Esecul va va face cel putin sa evitati tot felul de deceptii
si accidente si pentru ca nu ati reusit, veti fi scutit de toate acestea. 
 
2 .CELE  MAI  BUNE  SUBIECTE  DE   MEDITATIE  
a)  A fi un instrument in miinile divinitatii . 
      Toate subiectele meditatiei sunt bune: sanatate, frumusete, bogatie, inteligenta , putere, glorie.
      Dar cel mai bun exercitiu este de a medita asupra lui DUMNEZEU Insusi , pentru a ne impregna cu
dragostea lui, de a medita in scopul de a-l servi de a ne supune  Lui, de a ne uni cu El.
      Va simti ca un instrument total abandonat in miinile lui Dumnezeu, pentru ca El sa gindeasca prin voi, sa
actioneze prin voi. Va abandonati in voia intelepciunii , luminii, va aflati in slujba luminii, iar Lumina , care
stie tot , va va ajuta.  
b) Realizarea Cerului pe pamint 
      Pentru ca omul a fost trimis pe pamint, el trebuie sa stie ce are de facut. Iisus a spus : " Precum in cer, asa
si pe pamint " . Dar care pamint ?  Pamintul nostru, corpul nostru fizic. Deci, dupa ce am facut lucrarea
spirituala necesara pentru a atinge inaltul , cerul , trebuie sa coborim pentru a organiza totul jos. Nemurirea
este in inalt, lumina este in inalt , armonia este in inalt. Dar  de ce tot ce este sus nu s-ar putea intrupa jos, in
lumea fizica? 
      Filozofia lui Hristos este de a face sa coboare cerul pe pamint adica sa se realizeze Imparatia lui
Dumnezeu si Dreptatea Sa . Iisus a lucrat pentru aceasta Imparatie. Deci de aici trebuie sa incepem munca
noastra, de la corpul nostru fizic.
      Iata deci cele mai bune doua subiecte de meditatie : cum sa ne consacram in intregime in serviciul
Divinitatii si cum sa realizam , concretizam , materializam pe pamint tot  Cerul care este in inalt. Sensul vietii
este continut in aceste doua activitati. Ceea ce este in afara acestor doua activitati are o semnificatie,
bineinteles, dar nu una divina.  
 
CONTEMPLAREA 
      Contemplarea este o activitate a sufletului. In contemplare fiinta participa cu totul, sufletul se deschide, se
ofera, realizeaza o fuziune cu obiectul contemplarii.
      Contemplarea este forma cea mai inalta a rugaciunii. Prin rugaciune va ridicati pina la contemplarea
splendorilor divine si , in fata acestor splendori , simtiti o dilatare extraordinara , gustati extazul. In acest
extaz constiinta voastra se intinde, imbratisati universul, va dilatati la dimensiunile Divinitatii.
      Toti cei care au cunoscut aceste incintari ale contemplatiei au avut senzatia ca nu mai sunt pe pamint in
corpul lor fizic limitat ,ci se simteau inecati  in Sufletul Universal  fuzionati cu El . ..
      Imediat, bineinteles, vor cobori din nou , vor incepe munca lor zilnica, dar , pentru citeva minute, citeva
ore, au trait in infinit in contopire , in extaz.  
IDENTIFICAREA 
      Scopul lucrarii spirituale este identificarea cu divinitatea . In India, initiati au rezumat aceasta actiune prin
formula " Eu, este El" adica numai El exista , eu nu exist, eu sunt doar o reflectare , o repetare, o umbra. In
realitate, noi nu existam ca fiinte separate, noi facem parte din Domnul , nu exista decit El , iar noi suntem o
proiectie a Lui . Cind discipolul spune " Eu sunt El " el intelege ca nu exista in afara Domnului si ca legindu-
se constient de el, se apropie de El devenind intr-o zi Creator ca si el. 
 
 
 
 
RUGACIUNEA 
1. CEA   MAI  BUNA   RUCACIUNE :
SA  CEREM   DOMNULUI  SA  NE  IA  IN  STAPINIRE. 
      Cum noi nu stim care sunt proiectele Domnului referitoare la noi, trebuie sa-i cerem sa ne lumineze , iar
daca raminem inca nelamuriti trebuie sa-l imploram, zicind: Doamne, n-am ajuns inca sa te inteleg bine dar
fa cel putin ceea ce trebuie : impinge-ma chiar fara stirea mea sa implinesc vointa ta, serveste-te de mine ,
pune stapinire pe mine , fa in mine lacasul tau.
      Se poate sa nu cunoastem voia Domnului la un moment dat. Cunoastem bineinteles directia generala:
intotdeauna binele, dezinteresarea, sacrificiul, iubirea, abnegatia, bunatatea, generozitatea etc. ...Dar  sunt
cazuri cind nu putem sti cu precizie ce asteapta el de la noi. Si atunci , pentru ca ne lipseste clarviziunea,
luciditatea trebuie sa spunem: " Dumnezeul Meu, realizeaza-ti Vointa Ta chiar daca este impotriva vointei
mele ". Nu este dat tuturor oamenilor sa aiba idei clare despre utilitatea sau  valoarea celor pe care vor sa le
intreprinda , uneori realizam orbeste proiectele lui Dumnezeu.
      Trebuie sa  implorati Cerul si sa cereti chiar cu amenintari ca intr-o zi , se va putea servi in fine de voi. 
Spuneti:" Iata, in sfirsit am inteles.  Nimic nu este de facut cu natura mea inferioara, este incapatinata,
rezistenta , coruptibila; nu voi reusi sa o modific. O , Entitati Celeste, inlocuiti-o trimiteti-mi creaturile cele
mai perfecte cele mai minunate  pentru ca ele sa se instaleze in mine sa ma instruiasca si sa conduca directia
vietii mele . Fiindca secolele si mileniile n-au fost necesare pentru a o schimba, atunci limiteaz-o inlocuieste-
o prin spirite luminoase capabile s-o supuna si fa astfel ca in ciuda vointei mele sa reusesc sa realizez
planurile tale . "
      Cind va rugati " Doamne Dumnezeule, vino si inlocuieste personalitatea mea preia Tu insuti directia
vietii mele" , nu actionati numai in planul fizic, asupra particulelor materiale ale corpului vostru, ci mai ales
asupra memoriei celulelor, a cliseelor inregistrate , iar vechile obiceiuri sunt inlocuite prin calitati si virtuti.
      Iata una din cele mai bune rugaciuni din lume :  toate celulele contin un element personal, un interes, un
calcul; dorim sa cistigam bunavointa Domnului, in timp ce in aceasta rugaciune, va oferiti intreaga voastra
viata spunind :" Iata-ma Doamne , sunt gata sa mor, Tu imi poti lua viata , ma poti face sa dispar, dar trimite-
mi entitati celeste care sa-mi inlocuiasca natura mea inferioara ca sa te pot sluji." 
 
 
 
 
2 . O metoda de rugaciune  
      Voi spuneti ca va rugati, dar ca nu aveti rezultate . Iata un mod foarte simplu , dar eficace, sa intrati in
legatura cu Domnul. In momentul in care vreti sa va rugati, creati urmatoarea imagine : aceea a unei multimi
de spirite dispersate in lumea intreaga , care, acolo unde se afla, sunt concentrate asupra Creatorului .Prin
gind va legati de aceste fiinte pentru a va ruga cu ele, astfel vocea voastra nu mai este izolata in pustiul vietii
si voi va indreptati spre Cer impreuna cu alte mii de fiinte luminoase. O astfel de rugaciune este intot deauna
auzita din cauza multitudinii fiintelor si beneficiati si voi prin aceasta  .
      Rugaciunea voastra nu-si atinge scopul fiindca actionati singur . Secretul este in a intra in legatura cu toti
cei care se roaga , fiindca exista in orice moment in lume fiinte care se roaga.  
TOATE   PUTERILE  SE  AFLA  IN  GIND 
      Adevaratul discipol este convins ca gindul este o realitate si ca toate puterile exista in gind. Stiind asta,
chiar in circumstantele cele mai  nefavorabile ale vietii , in timp ce altii sunt nefericiti, discipolul poate
actiona prin gind; el nu pierde niciodata o clipa si nimeni nu-l poate opri; Este liber, este deasupra tuturor ,
este un Creator.
      Cei care n-au obiceiul sa lucreze cu gindul se pling intotdeauna ca le lipseste ceva ca sunt asupriti ,
limitati; gasesc mereu  motiv sa fie nefericiti pentru ca nu au descoperit ca Dumnezeu a dat fiintei umane
toate posibilitatile , dar numai in domeniul mental .
      In ziua in care vor sti sa profite de toate circumstantele vietii pentru a se mentine in inaltimi , gratie
gindului, ei vor plana asupra a tot.
PLEXUL  SOLAR 
IMPORTANTA PLEXULUI SOLAR 
      Plexul solar dirijeaza toate functiile corpului fizic; de el depinde respiratia, eliminarea, nutritia, cresterea,
circulatia, sistemul nervos. Prin intermediul plexului solar omul poate comunica  intr-adevar cu Universul,
fiindca plexul solar este conectat cu intregul cosmos. Este deci un centru foarte important pentru noi si
trebuie sa evitam tot ce l-ar putea contracta, contractia vaselor sanguine si a diferitelor canale ale
organismului; iar cind singele sau celelalte lichide ale organismului nu circula cum trebuie, se formeaza
depozite care, cu timpul vor da tot felul de tulburari. 
 
CUM   SA   INTARIM   PLEXUL   SOLAR 
      Ceea ce perturba cel mai mult plexul solar si prin urmare organele interne: ficat, rinichi, stomac etc. sunt
frica, furia, grijile, indoiala, dragostea dezordonata, gindurile si sentimentele haotice; cum plexul solar este
rezervorul fortelor, consecinta acestor dezechilibre este o demagnetizare totala.
      Dar, asa cum plexul solar se poate goli, el se poate si umple si acest aspect trebuie sa-l cunoasca
discipolul: cum sa-si reincarce plexul solar.
      Va voi da citeva metode: 
      1. Fiecare arbore este un rezervor de forte provenite de la apa si din pamint si noi putem extrage aceste
forte.
      a)  Alegeti un copac mare: un cedru, un stejar, un fag, sau un brad
      b) va sprijiniti cu spatele de el, plasindu-va mina stinga la spate, cu palma pe trunchiul copacului
      c) in acelasi timp puneti palma miinii drepte pe plexul solar.
          d) va concentrati asupra copacului, rugindu-l sa va dea o parte din fortele sale
Se produce atunci o transfuzie a acestor energii pe care le veti receptiona prin mina voastra stinga si pe care
le veti transmite prin mina dreapta in plexul solar. Dupa aceea multumiti copacului. 
      2. Va puteti fortifica plexul vostru solar  ascultind si privind cum curge un izvor, o cascada, o fintina.
Este o metoda in aparenta nesemnificativa dar care da mari rezultate. Apa care curge influenteaza plexul
solar care reincepe sa lucreze, eliminind substantele nocive. 
      3. Cind meditati asupra subiectelor inaltatoare si divine, va puteti pune mina la nivelul plexului solar
pentru a-l alimenta cu forta si energie, pe care le veti putea utiliza mai tirziu. Cind va simtiti plini de bucurie
sau de forta , nu le risipiti inutil in gesturi, cuvinte, in ginduri si sentimente, ci utilizati aceasta metoda puneti-
va mina dreapta pe plexul solar meditind si incarcati-l in liniste cu aceasta forta si bucurie.
      Plexul nostru solar este banca unde putem stringe banii care ne vor fi mai tirziu necesari. Putem face in
fiecare zi acest exercitiu. 
CREIERUL   SI   PLEXUL   SOLAR 
      Plexul solar este un creier inversat: in creier materia cenusie este la exterior iar substanta alba la interior,
in timp ce in plexul solar substanta cenusie este in interior iar substanta alba la exterior. Plexul solar a creat
creierul si il alimenteaza, ii trimite energie, forta, iar cind nu-i mai poate trimite, omul adoarme, este
indobitocit sau are dureri de cap, nu mai poate gindi.
      In realitate, creierul nu este despartit de plexul solar, dar putin sunt oamenii care stiu cum sa-si ridice
energiile de la plexul solar la creier.
      Creierul este dinamic, activ, dar se oboseste repede daca nu este sustinut de energiile plexului solar. De
aceea, inainte de un efort intelectual, inainte de a medita, de a va concentra, trebuie sa actionati asupra
plexului vostru solar. Masati-l de exemplu, in sens invers acelor de ceasornic. Dupa citeva minute veti simti
ca gindul vostru este liber, usor, si ca va puteti pune pe lucru.
      Trebuie ca activitatea sa fie armonic repartizata intre creier si plexul solar. 
PICIOARELE   SI   PLEXUL   SOLAR 
      In anumite imprejurari banale ale vietii de zi cu zi, ati remarcat, fara doar si poate, existenta unei legaturi
intre picioare si plexul solar. Cind va este foarte frig la picioare, resimtiti o contractie in plexul solar si daca
veti minca in acel moment, veti avea indigestie. Daca va puneti picioarele in apa fierbinte, veti simti o
dilatare in plexul solar, o senzatie foarte placuta care va da buna dispozitie.
      Deci, atunci cind va simtiti demagnetizati, perturbati sau contractati, pregatiti apa calda, scufundati-va
picioarele si incepeti sa le spalati cu atentie; actionati astfel asupra plexului solar, dindu-i forta, iar starea
constiintei voastre se va transforma imediat. Daca intr-o zi, acasa, nu reusiti sa meditati, faceti o baie la
picioare si veti avea o usurinta mult mai mare pentru a va concentra. 
 
CENTRUL   HARA 
      Centrul Hara se afla la patru centimetri sub ombilic. Pentru inteleptii japonezi, centrul Hara este centrul
vietii, al echilibrului, centrul universului. Iar cind omul, concentrindu-se asupra lui reusesete sa-l dezvolte,
devine neobosit, de neinvins. Toti cei care au lucrat asupra centrului Hara se disting in viata printr-un
echilibru extraordinar. 
 
EXERCITIU 
      Citeodata, cind mediteaza, initiatii isi plaseaza miinile pe abdomen. Concentrindu-se asupra acestei
regiuni Hara, fac sa circule energiile care trebuie sa alimenteze intregul organism. Si voi puteti face acest
exercitiu. In fiecare zi, stind in picioare, sezind sau culcat, puneti-va citeva minute miinile pe centrul Hara,
trimitindu-i multa iubire. Fiti atenti insa sa nu treziti nimic mai jos. Acest exercitiu poate declansa energii
spirituale datorita carora incercati senzatii de stabilitate, de forta, de dilatare.
      Acest centru este mentionat in multe scrieri oculte dar in moduri foarte diferite. De exemplu, alchimistul
Basile Valentin, in cartea sa "Cele douasprezece chei" vorbeste de coborirea in centrul pamintului pentru
gasirea pietrei filozofale. In realitate nu este vorba de a cobori in centrul planetei ci de a patrunde in noi
insine, in corpul nostru fizic, pentru ca acolo vom gasi materiale, bogatii si comori. Se spune in cartile sacre
ale Indiei ca Brahma se afla in abdomen, Vichnu in regiunea inimii si a plaminilor iar Shiva in creier. Oare
Brahma, Creatorul, este situat in abdomen? Cind studiem fiinta umana, constatam ca abdomenul este chiar
centrul unde se creaza viata. Da, sursa vietii este acolo, in abdomen. Se spune acelasi lucru si in Evanghelie:
"Din sinul sau vor izvori fluvii de apa vie". De ce din sinul sau? De ce nu din creier sau din plamini? Ce este
in viscere ca sa poata iesi apa vie? Deci acolo locuieste Brahma, Creatorul. Dar pentru a-l simti, pentru a
putea comunica cu El, sunt necesari ani de lucru.
      Dincolo de povestea nasterii lui Iisus intr-o iesle se afla ceva extrem de profund. Aceasta iesle unde s-a
nascut Iisus, este centrul Hara, fiindca ceea ce a produs in momentul nasterii lui Iisus, se reproduce intr-o
fiinta umana  cind este pregatita sa se nasca in lumea spirituala, ceea ce stiinta initiatica numeste a doua
nastere.
      Deci, nasterea lui Iisus intr-o iesle, are o incarcatura initiatica de cea mai inalta importanta. La acest
nivel, al centrului Hara discipolul trebuie sa faca sa se nasca in el noua constiinta, ca a copilului Iisus. 
 
 
METODELE   LUMINII
A   FACE   DIN   LUMINA   O   PREOCUPARE   CONSTANTA 
      Trebuie sa cautam lumina, sa ne concentram asupra ei, s-o bem, s-o mincam, s-o situam deasupra tuturor
fenomenelor pamintului. De indata ce aveti un moment liber, inchideti ochii si va concentrati asupra imaginii
de lumina care patrunde peste tot si aduce toate binecuvintarile. Aveti de asteptat la dentist sau la gara; in loc
sa rasfoiti revistele presarate cu lucruri inutile sau stupide, ginditi-va citeva minute la lumina.
      Cind mergeti pe strada, opriti-va o clipa in fata unei vitrine, dind impresia ca o priviti si concentrati-va
citeva secunde incercind sa introduceti lumina in voi. Cind veti  porni din nou, va veti simti usurat, purificat.
Acest exercitiu este valabil in toate imprejurarile fie ca gatiti in bucatarie, ca scrieti scrisori, ca va spalati, ca
va imbracati sau dezbracati, puteti timp de citeva secunde sa va imaginati aceasta lumina in care se scalda
intreg universul. Unii clarvazatori o vad, cum toate creaturile, toate obiectele, chiar si pietrele se scalda in
lumina si emana aceasta lumina.
      Cind meditam in liniste, lasati la o parte toate preocuparile voastre si concentrati-va asupra luminii ca si
cum salvarea voastra ar depinde de ea. Iata, ginditi ca traiti ultima clipa inainte de a parasi pamintul si ca
numai lumina va poate salva si va legati de ea. Lumina, nimic altceva nu trebuie sa conteze.
      Va puteti imagina aceasta lumina alba, incandescenta si atunci spuneti ca si initiatii: "Sunt frintura din
frintura Sufletului Incandescent." V-o puteti imagina violeta, albastra, verde, galbena, portocalie sau rosie.
Dar este mai bine sa fie alba, fiindca lumina alba le reuneste pe toate celelalte.
      In aceasta lumina alba aveti intreaga putere a violetului, pacea si adevarul albastrului, bogatia si tineretea
verdelui, intelepciunea si cunoasterea galbenului, sanatatea, vigoarea, vitalitatea portocaliului, forta,
activitatea si dinamismul rosului. Dar mai intii trebuie sa fie alba.
      Cind veti reusi sa va concentrati asupra luminii, sa o simtiti ca pe un ocean care vibreaza, palpita,
freamata, unde totul este pace, fericire, bucurie, veti incepe sa simtiti ca acesta lumina este si parfum si
muzica - acea muzica cosmica numita muzica sferelor- cintarea a tot ce exista in univers.
      Nu exista o lucrare mai demna, mai glorioasa, mai puternica, cum este lucrul cu lumina; daca vreti intr-
adevar sa faceti ceva maret, nobil, nu este decit aceasta. 
 
 
 
 
LUMINA   CARE   LINISTESTE   SI   VINDECA 
      Cind va simtiti sufletul intunecat de o durere, de o dificultate de o indoiala, mergeti catre lumina si
vorbiti-i: "O, lumina, tu care esti cea mai inteligenta, intra in mine, vino sa-mi luminezi inima si mintea". Si
ea va veni sa va lumineze.
      Daca vreti sa ajutati pe cineva care e la greu, trimiteti-i prin gind raze de lumina, strapungeti-l cu aceasta
lumina. Daca simtiti durere in cap, in corp, apelati la lumina, imaginati-va ca din degetele voastre ies raze de
toate culorile si dirijati-le catre locul dureros. Dupa un timp, veti constata o ameliorare. 
 
      Elixirul vietii fara moarte este lumina condensata.
LUMINA   CARE   PROTEJEAZA 
      O persoana este violenta cu voi; va blocheaza si vreti sa va protejati contra actiunilor sale. Invaluiti-va in
lumina si invaluiti-o si pe ea, astfel nu va mai putea sa-si duca la capat planurile sale.
      Mergeti pe strada noaptea si nu sunteti prea linistit: rugati lumina sa va insoteasca si ea va veni sa va
lumineze si sa va pazeasca de pericole. Evident, trebuie sa fiti rezonabil si sa nu va expuneti fara motiv si
imprudent pericolelor crezind ca Cerul n-are altceva mai bun de facut decit sa vegheze asupra faptelor
voastre. Nu raufacatorii in sine vor simti lumina ci spiritele malefice care-l insotesc si care, speriate de
lumina, ii vor indemna sa fuga. 
 
LUMINA   CARE   ADUCE   ARMONIE   SI   IUBIRE 
      Daca doriti ca familia voastra sa traiasca in armonie, ginditi-va ca intreaga voastra casa pluteste in
lumina.
      Daca vreti sa fiti bine primiti de prietenii pe care ii vizitati, reculegeti-va mai intii si trimiteti lumina in
casa unde doriti sa mergeti si apoi intrati. Cea mai mare parte a oamenilor merg la prietenii lor atunci cind
sunt in intuneric, nemultumiti, iritati, nelinistiti. Astfel se pierd prietenii.
      Daca vreti sa atrageti dragostea cuiva, sa stiti ca sunt interzise toate mijloacele prin care ati vrea sa
reusiti: bani, seductie sau violenta. Singura modalitate permisa, singura cu adevarat puternica, este sa
trimiteti fiintelor pe care doriti sa le atrageti cadouri de lumina pe care sa le raspinditi in jurul lor. Doriti ca
cineva sa va iubeasca si sa se gindeasca la voi? Trimiteti-i lumina, sufletul sau ca receptiona aceste unde, va
va aprecia din ce in ce mai mult si va incepe sa se preocupe de voi. 
 
LANSATI   CATRE   CER   SEMNALE   LUMINOASE 
      Intreaga lume reprezinta un ocean obscur, iar voi sunteti ca niste vase ratacite in noapte. Pentru a putea fi
gasiti de spiritele care vor sa va vina in ajutor, trebuie sa lansati in noapte semnale luminoase. Acest semnal
este de fapt lumina pe care omul o proiecteaza in jurul sau pentru ca spiritele sublime sa-l poata gasi printre
tenebre. Se spune " Rugati-va", adica trimiteti catre Cer curenti de lumina. Lumii invizibile nu-i place sa se
ocupe de ceea ce este stins si daca vreti sa-i atrageti atentia, aprindeti-va lampile. 
EXERCITIU COLECTIV:  
SOARELE   CARE   LUMINEAZA  LUMEA 
      Concentrati-va si imaginati-va ca sunteti inconjurat de o lumina stralucitoare si ca aceasta straluceste atit
de intens incit lumineaza lumea intreaga. Fiecare trebuie sa se simta el insusi ca un soare care isi
materializeaza razele si se uneste cu alti sori pentru a forma un soare unic. Puneti-va aceasta lumina in inima,
in minte, contemplati razele ei multicolore. Straluciti, uniti cu totii, pentru intrega lume si uitati, in timpul
exercitiului, orice alta problema. 
LUMINA,  IMAGINEA   LUI     DUMNEZEU 
      Trebuie sa ne imaginam o lumina orbitoare in care totul vibreaza, palpita, ca si cum ar fi cufundat intr-un
ocean infinit: Sorii, Ingerii, Arhanghelii. Aceasta lumina in care se topesc toate formele, este adevarata
imagine a lui Dumnezeu.  
A U R A 
      Toate fiintele vii, oameni, animale, plante si chiar pietre emit particule, produc emanatii, iar aceste
particule si emanatii formeaza aura. Pentru om, aura este o combinatie a emanatiilor diferitelor sale corpuri:
fizic, eteric, astral, mental, cauzal si atmic, fiecare corp aducind nuante particulare. Aura este deci o sinteza
foarte larga a diferitelor tendinte, calitati si virtuti omenesti. La anumite persoane aura este foarte intinsa,
foarte vasta; cu vibratii intense si culori splendide; la altii din contra, este mica, cenusie si incetosata. 
AURA   CA   INSTRUMENT   DE   PROTECTIE 
      Cea mai buna protectie este o aura in buna stare. Daca avem o aura pura, luminoasa si puternica, nici o
perturbare de pe pamint nu ne poate atinge deoarece ea este ca o bariera care se opune curentelor malefice si
tulburarilor de orice fel. Inconjurat de o astfel de aura, discipolul este intr-o fortareata si cind toti in jurul lui
sunt agitati, tulburati, demagnetizati, el isi pastreaza inca iubirea si curajul fiindca se simte locuit de o lumina
interioara gratie careia ii poate ajuta si pe altii. 
CULORILE   AUREI  CA  PUNCTE  DE  REFERINTA 
      Ati vrea sa fiti capabili sa distingeti peste tot adevarul de fals, aveti nevoie de un punct de referinta, de un
esantion pentru a putea recunoaste adevarul; acest esantion nu-l puteti avea daca nu posedati in aura culoarea
albastru, veritabila culoare albastra, fiindca ea va va ghida. Cautati intelepciunea, inteligenta, le veti gasi
datorita culorii galben din aura voastra etc... 
 
CUM  SA  LUCRAM  ASUPRA  AUREI 
      Puteti lucra asupra aurei in doua moduri.
      1. Mai intii, prin vointa constienta, imaginindu-va ca inotati in culorile cele mai pure, mai luminoase.
Pentru a avea o idee exacta asupra celor 7 culori, trebuie sa folositi o prisma, numai acestea sunt culorile
adevarate. Cele pe care le vedeti in natura la flori, pasari, cristale, sunt doar nuante mai mult sau mai putin
apropiate de culorile veritabile. Cu ajutorul prismei veti vedea adevaratele culori. Puteti face un exercitiu
imaginindu-va ca din voi ies culorile si se propaga in spatiu. Va aflati in centrul unei sfere si de acolo
trimiteti iubirea voastra in tot universul ca pe niste proiectii de culori si lumina.
      2. A doua metoda consta in a lucra asupra virtutilor: puritate, indulgenta, generozitate, bunatate, speranta,
credinta, smerenie, dreptate, dezinteresare. Aceasta metoda este mai sigura. Lucrati asupra virtutilor si ele va
formeaza aura. Prin iubire ii dati viata, prin intelepciune o faceti mai luminoasa, prin forta caracterului o
faceti mai puternica, printr-o viata pura, mai limpede si clara. In functie de virtutile dezvoltate se vor
dezvolta si calitatile aurei.
      Bineinteles, daca veti putea reuni aceste doua metode, va fi si mai bine. Daca in fiecare zi va concentrati
asupra aurei dar duceti o viata cu totul obisnuita, fara sa cautati a va dezvolta niste virtuti, ceea ce construiti
pe o parte, darimati pe cealalta. De aceea trebuie sa folositi ambele metode: sa duceti o viata cinstita, pura si
plina de iubire si in acelasi timp sa lucrati constient asupra aurei.
      Pe masura ce se va dezvolta, aura va va permite sa comunicati cu toate regiunile spatiului. 
CORPUL  DE  SLAVA 
      In Noul Testament se mentioneaza ca posedam un corp incoruptibil, un corp de lumina pura, corpul de
slava. In trecutul indepartat, puteam calatori in spatiu gratie lui, pentru a vedea si cunoaste totul. Dar, fiindca
am neglijat acest corp, prin coborirea noastra in regiunile foarte dense ale materiei, acum este lipsit de orice
posibilitate de manifestare. Pentru a se dezvolta din nou si a-si relua functia lui primondiala, trebuie sa ne
ocupam de el, sa-l hranim, fiindca prin acest corp noi traim etern si gratie lui ne vom recistiga toate puterile
pe care le posedam in trecut: animalele ne vor asculta, spiritele ne vor servi. Toate fortele sunt la dispozitia
celui care si-a dezvoltat corpul de slava fiindca Dumnezeu vine sa locuiasca in acest corp si nu in cel fizic. 
CUM  SA  NE  DEZVOLTAM   CORPUL  NOSTRU  DE  SLAVA 
      Ce facem cu o saminta? O plantam, ne ocupam de ea, o stropim si ea creste, devine arbore, adica un corp
inflorit, viguros. Dar acest corp era deja acolo, in puterea semintei, cu posibilitatile ei de dezvoltare
ulterioara. Totul este continut in saminta: inaltimea sa, frumusetea sa, fructele arborelui, dar el trebuie hranit,
udat, daca nu, el moare.
      Corpul de slava este in noi sub forma unei seminte, a unui germen, iar discipolul, prin munca sa, trebuie
sa-l alimenteze. De aceea, cind aveti momente de traire spirituala intensa, ca atunci cind ascultati muzica,
cind sunteti tulburat de un spectacol de mare frumusete, atunci va hraniti corpul vostru de slava, il fortificati.
Sentimentele de iubire, incintare, sunt particule gratie carora il hraniti asa cum femeia insarcinata isi hraneste
copilul cu singele, gindurile, sentimentele sale. Nu va puteti alimenta corpul de slava decit cu elementele cele
mai pure, mai luminoase. Trebuie sa fiti atent si sa faceti selectia gindurilor si sentimentelor voastre, iar cind
sosesc momente dificile, cind resimtiti ura, gelozie, dorinta de razbunare, amintiti-va imediat ca astfel
incetiniti formarea corpului de slava si schimbati-va starea. El nu poate fi format decit de ce-i mai bun in noi.
Daca il hranim indelung cu fluidele noastre, viata noastra, el devine luminos, stralucitor, puternic, nemuritor,
fiindca este format din materiale inalterabile, eterne si va face minuni, mai intii in noi insine si apoi in afara
noastra.
      Voi spuneti: " Dar cum sa atragem aceste materiale?" Prin legea afinitatii. Fiecare din sentimentele,
dorintele, gindurile noastre, are proprietatea de a atrage din spatiu substante care ii corespund. Astfel
gindurile bune, sentimentele si dorintele pozitive, sustinute de o vointa ferma, atrag particule dintr-o materie
pura, eterna, incoruptibila. Daca discipolul lucreaza in fiecare zi pentru a atrage aceasta materie, ea intra si se
instaleaza in intregul sau organism si inlatura toate particulele vechi, prafuite, terne, mucegaite pina la
reinnoirea completa a corpului fizic, eteric, astral si mental.
      Pe de alta parte, cum fiecare particula de materie este legata de o forta, cu cit o materie este mai pura, cu
atit vibreaza si atrage forte corespunzatoare puritatii sale. Astfel, de cite ori va inaltati in lumea divina pentru
a o contempla sub toate formele sale de lumina, frumusete, muzica, armonie, culegeti particule noi care atrag
dupa ele forte, energii si spirite corespunzatoare.
      Trebuie deci sa va autodepasiti pentru a atrage particulele cele mai pure, mai luminoase din oceanul eteric
si sa le atasati corpului vostru de slava. O puteti face azi, la inceput in cantitate mica, apoi tot mai mult in
fiecare zi. Faceti-o dimineata cind mergeti la rasaritul soarelui: va indepartati de pamint si va legati de Cer,
de soare, pentru a prelua citeva particule luminoase si a le adauga corpului vostru de slava. 
 
CITEVA  FORMULE  SI  RUGACIUNI 
FORMULA PENTRU CONDUCATOR 
"Doamne, protejeaza-ne de noi insine
Si de toti cei care ne inconjoara
Pastreaza-ne in lumina
Trimite-ne noua un inger care sa ne conduca". 
FORMULA   PENTRU  OPRIREA  SINGELUI 
Prin singele lui Adam a venit moartea
Prin singele lui Hristos a venit viata
Singe, opreste-te! (de trei ori) 
RUGACIUNI 
      Doamne, nu-mi da prea mult
      ca sa nu Te uit
      si nu ma lipsi de preamult
      ca sa nu ma revolt!
      D-zeul meu, Tu poti dispune de mine  dupa vointa Ta
      pentru slava si realizarea Imparatiei Tale.
      Tot ce este al meu Iti apartine, voi implini vointa Ta.
      Dumnezeul meu, sunt al Tau servitor. 
            Inima pura ca un cristal
            Intelectul luminos ca soarele,
            Sufletul larg cum e universul,
            Spiritul puternic ca D-zeu si unit cu D-zeu. 
                  Doamne, iubesc Intelepciunea Ta
                  Cred in Iubirea Ta
                  Sper in Puterea Ta. (de trei ori) 
FORMULE  ALE  MAESTRULUI  PETER  DEUNOV 
Nu exista iubirea ca iubirea lui Dumnezeu,
Numai iubirea lui Dumnezeu este iubire. 
Nu exista exista intelepciune ca intelepciunea lui Dumnezeu,
Numai intelepciunea lui Dumnezeu este intelepciune. 
Nu exista adevar ca adevarul lui Dumnezeu,
Numai adevarul lui Dumnezeu este adevar. 
Nu exista dreptate ca dreptatea lui Dumnezeu,
Numai dreptatea lui Dumnezeu este dreptate. 
Nu exista virtute ca virtute ca virtutea lui Hristos,
Numai virtutea lui Hristos este virtute. 
Nu exista slava ca slava lui Hristos,
Numai slava lui Hristos este slava. 
Nu exista forta ca forta spiritului,
Numai forta spiritului este forta lui Dumnezeu. 
 
FORMULA  DE  CONSACRARE 
      1.Ardeti tamiie si spuneti:
" Prin Atotputerea nelimitata a Numelui lui Dumnezeu,IOD HE VAU HE, si prin Atotputerea Mamei Divine
si a cuvintului Magic, fie ca toate entitatile impure si malefice sa fie izgonite din acest loc (sau obiect).
      Va daruiesc acest loc (sau acest obiect), O, Doamne Dumnezeule, Tatal nostru; O, Mama Divina; O,
Hristos; O, Duh Sfint, pentru onoarea voastra, pentru slava voastra, pentru Lumina, pentru a nu intra in
stapinirea nici unei forte contrare. Amin. Asa sa fie!" 
      2. "Dumnezeul meu, lumineaza-ma! Fiecare lucru sa-mi apara asa cum l-ai creat Tu. Lumineaza-mi
calea!" 
      3. "Doamne, fa-ma sa dispar in eternitatea Ta si in Imensitatea Ta, iar in locul meu, vino sa locuiesti si sa
te manifesti Tu:
      ca intelepciune prin inteligenta mea,
      ca iubire prin inima mea,
      ca putere prin vointa mea.
Pentru ca Imparatia Ta si Dreptatea Ta sa coboare pe pamint. 
RUGACIUNE   PENTRU   ARMONIE 
      Trebuie mai intii sa va armonizati cu Domnul, Principiul Creator, Cauza primordiala. Spuneti:
"Dumnezeul meu, pina in acesta zi nu am fost nici intelept nici instruit, dar imi vad greselile si sunt pregatit
sa ma indrept, Te rog, da-mi iertarea Ta. De acum inainte vreau sa fiu in armonie cu Tine. Trimite-mi lumina
Ta ca sa nu calc poruncile Tale. Ingaduie-mi sa Te contemplez. Te voi asculta, voi implini vointa Ta".
      Va adresati apoi Ingerilor si Arhanghelilor: "Deseori ati venit sa-mi aduceti mesaje din partea Creatorului
ca sa ma avertizati sau  sa ma luminati, dar aflindu-ma in tumultul pasiunilor nu v-am auzit vocea. Va rog,
continuati sa-mi aduceti lumina, pentru ca vreau sa va ascult. Stiu ca sunteti cei mai mari slujitori ai lui
Dumnezeu, va respect  si va iubesc".
      Apoi va adresati Maestrilor, binefacatorii umanitatii, tuturor celor care s-au sacrificat pina la capat pentru
cauza divina: "Maestrilor, nu v-am ascultat, crezind ca tot ce conteaza este stiinta omeneasca. Acum vad ca
ceea ce ati inteles si ati descoperit era adevarul, esentialul, voiesc sa va ajut si sa va slujesc. Trimiteti-mi
cunoasterea si cunostintele voastre".
      Va armonizati apoi cu intreaga umanitate. Vorbiti astfel: dragii mei frati si surori, fie ca pacea si armonia
sa domneasca intre noi! Sa ne uitam slabiciunile si imperfectiunile, sa uitam raul pe care ni l-am putut face si
sa lucram impreuna in cimpia Domnului pentru a transforma pamintul intr-o gradina a paradisului unde sa
traim ca fratii".
      Vorbiti apoi animalelor: "Voi, care la inceputul creatiei traiati cu noi in armonie si pace, trebuie sa va
ajutam deoarece din vina noastra ati devenit cruzi iar conditiile voastre de viata sunt dificile. Va trimit lumina
pentru a avansa rapid pe calea evolutiei".
      Vorbiti si plantelor: "O, voi plante, arbori, flori atit de incintatoare care acceptati sa ramineti in nemiscare
si sa suportati toate intemperiile, ce exemplu sunteti pentru noi! Va multumesc pentru hrana, frumusetea si
parfumul florilor. Va trimit cele mai bune ginduri, vreau sa fiu in armonie cu voi. Daruiti-mi prospetimea si
puritatea voastra iar eu va voi darui dragostea mea".
      Vorbiti pietrelor: "Voi care sunt sprijinul omenirii, solul pe care calcam, voi care de mii de ani dati  un
exemplu de stabilitate, care ne ingaduiti sa va folosim in ridicarea caselor noastre si a atitor alte constructii
minunate, dati-ne forta voastra., in schimb noi va vom da pe a noastra pentru ca intr-o zi, in viitor, sa va
puteti trezi... Fie ca armonia sa domneasca de-acum intre noi".
      Inchideti ochii si repetati si repetati intregului univers: " Va iubesc, va iubesc, va iubesc, sunt in armonie
cu voi". 
"Doamne Dumnezeule Atotputernic,
Creatorul Cerului si al Pamintului,
Stapinul Universului,
Sursa vietii eterne,
Lumina orbitoare a luminii,
Iubire si implinire,
Te rugam din toata inima, din tot sufletul, din tot spiritul,
implineste-ne ruga si trimite Spiritul Tau de Iubire, Intelepciune, Adevar
pentru ca sa se instaureze definitiv in Ghidul si invatatorul nostru
pentru a putea implini telurile Tale care sunt Imparatia si Dreptatea Ta pe pamint si Era de Aur printre
oameni.
      Iar noi sa participam deplin la aceasta lucrare mareata sa te facem cunoscut ca Iubire, Frumusete,
Splendoare in intreaga lume".
Amin, asa sa fie! 

http://www.scribd.com/doc/10288930/Srimad-Bhagavadgita-with-Shankara-Bhaasya

http://209.85.129.132/search?q=cache:0DVGO93lRhkJ:www.cartiaz.ro/downloads1002/16/649.pdf+Omraam,
+A+doua+nastere&hl=ro&ct=clnk&cd=10&gl=ro

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV 
ALCHIMIA sau CĂUTAREA PERFECŢIUNII 
Cap I  ALCHIMIA SPIRITUALĂ 
Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte 
să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată 
nu a reuşit. Atunci îi spun: “Ei bine, dar asta e minunat, este dea dreptul formidabil! Asta 
dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu 
cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu 
dumneata nuţi dai seama de propria forţă.  Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt 
mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab.  Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm 
cum  sau  petrecut  lucrurile  şi  ai  să  înţelegi  că  nu  glumesc  deloc.  Cine  a  format  viciul 
acesta?... Dumneata. La început el na fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe carel 
puteai ţine în palmă. Dar jucândute mereu cu el, adăugândui puţină zăpadă, distrândute 
săl rostogoleşti, săl împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai 
lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, 
dar lai întreţinut, lai alimentat, lai “rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu 
mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţiai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul 
dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti săl pui la pământ. De 
ce nu te bucuri?  Păi, cum să mă bucur?  Ai citit cartea lui Gogol, “Taras Bulba”? 
 Nu.  Ei bine, ţio povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă. 
Taras  Bulba  era  un  cazac  bătrân  care  îşi  trimisese  cei  doi  fii  să  studieze  la 
seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit 
căi revede, îşi  manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al 
lor, foarte special, de aşi manifesta dragostea!) lea dat un brânci. Dar băieţii nau luato 
ca pe o glumă, au ripostat şi lau pus pe tatăl lor la pământ. Când sa ridicat, puţin cam 
şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în 
stare să facă doi fii atât de zdraveni. 
“Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi 
că fiul dumitale tea pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata lai hrănit, lai întărit 
prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, 
iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea săşi cuminţească fiul care face 
nebunii. Nui mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi săşi schimbe 
comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca săţi ţină piept? Haide, 
strângei puţin şurubul! Din moment ce dumneata lai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra 
lui. Altfel toată viaţa te vei lupta 
cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”. 
Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă 
cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără săşi dea seama că 
pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic,

Page 2
cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care 
trebuie să gândiţi. 
Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi 
întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. 
De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi săl ucideţi; 
dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi 
contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani 
care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti 
destul de pricepuţi pentru a transforma totul. 
Ce spune Apostolul Pavel ? “Mi sa înfipt o ţeapă în carne. De trei ori lam rugat 
pe Mântuitor să mio îndepărteze şi El mia spus: “Iertarea mea săţi fie de ajuns, căci 
puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau 
mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de 
bogăţii. Dacă toate dorinţele iar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, 
el  trebuie  să  se  simtă  îmboldit,  înţepat,  şi  tocmai  această  imperfecţiune,  această  ţeapă 
înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, 
de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca 
spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o 
slăbiciune, este în realitate o forţă. 
Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă 
miraţi şi spuneţi: “Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi 
şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice 
defect  sau  viciu,  indiferent  dacă  este  vorba  de  lăcomie,  senzualitate,  violenţă,  pofte 
nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături 
de voi în direcţia pe care aţi aleso. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi 
goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai 
servească? 
Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii leau domesticit şi pe care 
acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost 
în stare să le domesticească, aceasta sa datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite 
calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar 
trebui săşi dezvolte alte calităţi. 
Aşa  că  fiţi  fericiţi:  sunteţi  cu  toţii  foarte  bogaţi  din  moment  ce  aveţi  cu  toţii 
slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu vam 
dat  exemplul  cu  animalele,  dar  există  şi  alte  forţe  ale naturii ca fulgerul, electricitatea, 
focul, torentele... Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se 
îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele iau fost toate forţe ostile. Oamenilor li se 
pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, 
furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este 
mai  normal  şi  atunci  când  veţi  cunoşte  regulile  alchimiei  spirituale,  veţi  şti  cum  să 
transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. 
Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele... sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii 
Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate 
forţele  negative  din  voi,  din  care  aveţi  din  plin.  Deci,  bucuraţivă  căci  aveţi  în  faţă  o 
perspectivă bună.

Page 3
De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu 
trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În 
fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care 
vin dintrun trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, 
sub pretextul de a le utiliza. 
Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni 
pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel 
care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu 
forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din 
adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo 
nesăbuinţă, atunci capturaţil, luaţil în studiu în laboratorul vostru şi faceţil săşi secrete 
otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel 
element de care aveţi nevoie pentru 
a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce vam spus nu fiţi 
nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: “Aha! Am înţeles acum, las 
căi arăt eu lui!” căci sar putea să nu mai urcaţi. Unora li sa întâmplat. Sau crezut foarte 
puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în sine, în lumină, şi acum, bieţii 
de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de ai distruge! 
Se  spune  în  Talmud,  că  la  sfârşitul  timpurilor,  cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor 
ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi 
sfârtecat, sărat... şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei 
Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare! 
Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, 
ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul 
este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi 
dacă acest monstru va constitui întro zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce 
ştie săşi stăpânească şi săşi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele 
un izvor de bogăţii şi de binecuvântări. 
Capitolul II  ARBORELE UMAN 
Avem unele organe ale căror funcţii nu vi se par nici spirituale, nici estetice, nici 
prea curate şi care totuşi sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, fiecare organ al 
nostru este legat de alte celule şi de alte organe în acelaşi fel în care rădăcinile unui copac 
sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile şi fructele. Şi dacă omul taie aceste rădăcini, 
adică suprimă organele care sunt fundamentul existenţei sale, decurg de aici consecinţe 
teribile. Este drept că aceste organe pot provoca câteodată evenimente dramatice, dar noi 
trebuie  să  le  lăsăm  să  trăiască  încercând  să  extragem  din  ele  forţe  pe  care  apoi  să  le 
transformăm. 
Ni  se  întâmplă  să  ne  mirăm  citind  biografiile  unor  oameni  celebri   bărbaţi  sau 
femei    şi  constatând  că  mulţi  dintre  ei  aveau  comportamente  anormale,  tendinţe 
monstruoase sau chiar criminale. Necunoscând structura omului, nu putem înţelege cum 
de era posibil aşa ceva. În realitate este foarte simplu: din cauza tendinţelor lor inferioare 
cu  care  trebuiau  în  mod  continuu  să  lupte  pentru  a  le  domina,  aceşti  oameni  reuşeau, 
conştient sau inconştient, să realizeze grefe în profunzimile fiinţei lor. Cu cât pasiunile lor

Page 4
(rădăcinile lor) erau mai puternice şi mai înfocate, cu atât dădeau fructe mai gustoase, 
opere  remarcabile.  În  timp  ce  mulţi alţii, care nu aveau nici unul din acele defecte, au 
rămas sterili, nau dat nimic omenirii şi au trăit o viaţă cu totul 
neînsemnată şi mediocră. 
Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm 
tendinţele negative, nu, dar trebuie să înţelegem această sublimă filosofie care ne învaţă 
cum să utilizăm forţele răului pentru a produce creaţii măreţe. 
Cu cât trunchiul şi ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă 
mai adânc în pământ. Cel care nu înţelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu 
trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înţelepte. Dacă nu 
avem  rădăcini  adânc  înfipte,  nu  vom  putea  fi  capabili  să  extragem  din  sol  elementele 
hrănitoare de care avem nevoie şi nici să rezistăm la intemperiile vieţii. Să analizăm acum 
mai  profund  această  analogie  între  om  şi  arbore.  Rădăcinile  corespund  stomacului  şi 
sexului.  Da,  omul  este  înrădăcinat  în  pământ  datorită  stomacului  care  îi  permite  să  se 
hrănească şi sexului care îi permite să se înmulţească. Trunchiul sunt plămânii şi inima, 
adică sistemul respirator şi cel circulator cu curenţii arteriali şi venoşi. În trunchi curentul 
descendent transportă seva preparată care hrăneşte copacul, în timp ce curentul ascendent 
transportă seva brută în frunze unde este transformată. La fel se petrec lucrurile şi în noi 
cu  circulaţia  sanguină;  sistemul  arterial  poartă  sângele  curat,  iar  sistemul  venos  pe  cel 
viciat. Cele două curente lucrează împreună pentru conservarea arborelui uman. 
Frunzele,  florile  şi  fructele  corespund  capului.  Toate  gândurile  sunt  fructele 
omului, căci el fructifică prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca şi frunzele, florile şi 
fructele sunt legate între ele. 
Să vedem acum ce analogii putem stabili între copac şi diferitele noastre corpuri. 
Rădăcinile corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, şi ramurile corpului mental. 
Aceste  trei  corpuri:  fizic,  astral  şi  mental  formează  natura  noastră  inferioară   
personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne permit să acţionăm, să simţim şi să 
gândim, dar în regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal corespunde frunzelor, 
corpul  buddhic  florilor  şi  corpul  atmic  fructelor.  Ele  formează  trinitatea  superioară   
individualitatea; şi datorită lor omul poate gândi, simţi şi acţiona în regiunile superioare. 
De exemplu, stomacul este o uzină în care se transformă materia brută; acolo se 
găsesc  rădăcinile fiinţei noastre fizice. Materia primă pe care am dato stomacului este 
apoi succesiv prelucrată în plămâni, în inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar 
acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a hrăni celulele cu energia lor subtilă. 
NATURĂ  SUPERIOARĂ 
Corp atmic      (Acţiuni superioare).....................   ..........................Fructe 
Corp buddhic  (Sentimente superioare)...............   ..........................Flori 
Corp cauzal     (Gânduri superioare)....................  .........................Frunze 
 
Corp mental    (Gânduri)......................................   .......................Ramuri 
Corp astral      (Sentimente).................................    ...................Trunchi 
Corp fizic        (Acţiuni)....................................... ..........................Rădăcini

Page 5
NATURĂ  INFERIOARĂ 
Acesta este modul în care se fac schimburile permanente între fiinţa noastră fizică 
şi fiinţa noastră psihică dar şi între Eul inferior şi Sinele superior. Fără aceste schimburi, în 
lipsa acestei circulaţii de energii, am muri. 
În  mod  simbolic,  omul  reprezintă  deci  un  arbore  cu  rădăcini,  trunchi,  ramuri, 
frunze, flori şi fructe. Dar, dacă este evident că toate fiinţele posedă rădăcini, trunchi şi 
ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, fără flori şi chiar fără frunze. 
Bineînţeles  că  fiecare  fiinţă  poate  face  ca  în  ea  să  înflorească  flori;  numai  că,  pentru 
aceasta ea trebuie să creeze, să deţină foarte multe cunoştinţe şi să sacrifice timp pentru ca 
aceste flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri şi să formeze fructe. 
Fructele  sunt  operele  diferitelor  virtuţi.  În  frunze,  flori  şi  fructe  putem  vedea 
dragostea, înţelepciunea şi adevărul. Frunzele reprezintă înţelepciunea, florile dragostea şi 
fructele adevărul. Cel a cărui conştiinţă a coborât prea adânc în materie nu mai cunoaşte 
nici lumină, nici căldură, nici viaţă. El se află în partea grosieră a arborelui, în cele trei 
corpuri: fizic, astral, mental. Dar mişcarea, căldura, lumina se manifestă numai în frunze, în 
flori şi în fructe. Cel ce caută înţelepciunea, dragostea, adevărul, trăieşte în frunze, în flori 
şi în fructe: în cele trei corpuri superioare. 
Corp atmic      (Adevăr).......................................     .......................................Fructe 
(Viaţa) 
Corp buddhic  (Dragoste)....................................     ........................................Flori 
(Căldura) 
Corp cauzal     (Înţelepciune)...............................     ........................................Frunze 
(Lumina) 
Corp mental    ..................................................... ..........................................Ramuri 
Corp astral      ...............................................................................................Trunchi 
Corp fizic        ................................................................................................Rădăcini 
Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful 
fiinţei, ele sunt legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar fructele sunt punctul de 
sosire. Când fructele sau pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu sâmburele sau 
seminţele lor constituie viitoarele rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să încolţească 
tulpina.  Faptul  că  unele  plante  au  fructele  direct  în  rădăcini  (tuberculi)  indică  tocmai 
existenţa legăturii dintre rădăcini şi fructe. Plantele cu tuberculi sunt cele care nau ştiut să 
se dezvolte în lumea spirituală; ele au rămas sub pământ... 
Vedeţi că există de asemenea câte o legătură între trunchi şi flori, între ramuri şi frunze. 
Acelaşi lucru se întâmplă şi la om unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet şi 
intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligenţa superioară. De aceea există schimburi 
şi o strânsă legătură între brute şi Mari maeştri, între oameni obişnuiţi şi sfinţi, între oameni 
cu talent şi genii. 
Spirit....................................................Fructe................................Mari maeştrii, Iniţiaţi 
Suflet....................................................Flori.........................................Sfinţi 
Inteligenţă............................................Frunze......................................Genii

Page 6
Intelect.................................................Ramuri şi muguri.....................Oameni cu talent 
Inimă....................................................Trunchi....................................Oameni obişnuiţi 
Corp fizic.............................................Rădăcini....................................Brute 
Şi  acum,  ia  să  privim:  frunzele  sunt  cele  care  transformă  seva  brută  în  sevă 
preparată; tot aşa alchimiştii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, toate metalele în 
aur. Da, dar un alchimist trebuie să fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat 
să introducă în experienţele sale alte elemente decât cele materiale, în timp ce alchimistul 
este!  Iată  de  ce  unii  alchimişti,  cu  toate  că  pregăteau  totul  cu  migală,  cunoscând  la 
perfecţie formula pietrei filozofale, nu reuşeau să obţină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici 
adevăraţi alchimişti. Un alchimist adevărat ştie că, în afara elementelor chimice pe care lea 
preparat  respectând  formula  exactă,  trebuie  ca  din  el  să  mai  emane  o  forţă  care  să 
declanşeze  procesul  specific.  Din  punct  de  vedere  intelectual,  multe  persoane  sunt  în 
posesia unor secrete, dar ele nu pot obţine rezultate căci nu posedă puterea şi virtuţile 
necesare. Fabricarea pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un proces psihic 
şi spiritual. Cel care doreşte să obţină piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuţile şi să 
le realizeze în el însuşi; doar în aceste condiţii materia îl va asculta. 
Capitolul III  CARACTER ŞI TEMPERAMENT 
Despre  orice  fiinţă  vie,  animal,  insectă  sau  om  se  spune  în  general  că  îşi  are 
caracterul  propriu,  sau  pentru  a  utiliza  un  termen  mai  larg,  caracteristici  proprii.  În 
limbajul curent, termenii de “temperament” sau “caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu 
toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite. 
Temperamentul  este  prin  esenţă  legat  de  latura  vitală;  el  este  sinteza  tuturor 
instinctelor, tendinţelor şi impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta sau a le 
suprima,  întrucât  ele  îşi  au  rădăcinile  în  natura  sa  biologică  şi  fiziologică.  Deci, 
temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului. 
În ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă 
latura inteligentă, conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conştiente a 
omului, prin care el a reuşit să modifice  să adauge sau să reducă  ceva în temperamentul 
său,  cu  ajutorul  inteligenţei,  a  sensibilităţii  sau  a  voinţei  sale.  Caracterul  este 
comportamentul unei fiinţe conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se îndreaptă, 
în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendinţele 
inconştiente.  Caracterul  poate  fi  considerat  o  sinteză  a  tuturor  particularităţilor 
temperamentului dominate şi stăpânite. 
Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape 
imposibil  de  modificat.  Dar,  cum  caracterul  este  format  din  tendinţele  conştiente  ale 
omului, care gândeşte, cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în rău, el îşi poate 
crea  un  comportament,  un  mod  de  manifestare  care  adeseori  vine  în  contradicţie  cu 
temperamentul  său.  Acesta  este  caracterul.  Privit  astfel,  caracterul  este  temperamentul 
nuanţat, colorat, orientat şi dirijat către un scop, către un ideal. El este asemenea unei 
obişnuinţe create în mod conştient şi care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere 
caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au 
temperament, dar nu au încă caracter.

Page 7
Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), 
nervos  şi  limfatic.  Dar  mai  există  şi  alte  clasificări.  În  astrologia  tradiţională,  întâlnim 
şapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot face 
trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii biologice  omul instinctiv  , predominanţa 
laturii afective  omul sentimental  şi predominanţa laturii sentimentale  omul intelectual  
. 
Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, 
instruirea, şi aşa mai departe, exercită o influenţă asupra lui, transformândul şi formândui 
caracterul. Întrucât individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului şi a condiţiilor 
în care trăieşte, se explică de ce el se poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voinţa personală şi 
conştientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului şi ea reprezintă ceea 
ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi este foarte importantă. 
Nu  este  nevoie  să  vă  explic  din  nou  că,  faptul  că  ne  naştem  cu  un  anumit 
temperament, nu este lipsit de o bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieţilor 
anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorinţele sale, prin 
faptele sale, omul sa legat de anumite forţe care, în prezent, determină subconştientul său, 
adică temperamentul; şi aici el nu prea poate interveni. 
Este ca şi în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici săşi mărească 
craniul, nici săşi lungească nasul, nici săşi îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în 
natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului şi a voinţei, 
asupra elementelor inconştiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât 
de lente şi de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele 
sunt  inexistente.  În  schimb,  caracterul  poate  fi  modificat,  ameliorat,  format  şi  tocmai 
acestea sunt sarcina şi munca discipolului unei Învăţături Spirituale. 
Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc şi de 
categoric încât nu poate pronunţa o frază fără ai răni pe ceilalţi sau fără a le prejudicia 
interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupţii şi explozii. Dar, întro 
bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii şi cu voinţă, ajunge 
după puţină vreme săşi îmbunătăţească caracterul, săşi toarne, cum se spune, puţină apă 
în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri  şi aceasta până 
la sfârşitul existenţei sale  dar, datorită voinţei, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească 
gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul. 
Caracterul  este  deci  o  formă  de  comportament  (faţă  de  ceilalţi  şi  faţă  de  sine) 
format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acţiona care rezultă din 
unirea,  din  îmbinarea  diferitelor  elemente,  calităţi  sau  defecte  determinate.  Munca 
discipolului  trebuie  deci  să  se  bazeze  pe  această  cunoaştere  a  temperamentului  şi  a 
caracterului pentru ca, chiar şi atunci când temperamentul nu îl predispune, să reuşească 
totuşi  săşi  formeze  un  caracter  care  să  se  manifeste  prin  bunătate,  grandoare  şi 
generozitate. Binenînţeles că nu este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şiar fi format 
deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens. 
Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. 
Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calităţile şi forţa arborelui. În ceea 
ce priveşte caracterul... este de la sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi totuşi 
fructele şi florile sale au anumite calităţi, proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative,

Page 8
calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul 
său. 
Ei  bine,  arborele  nu  şiar  putea  produce  manifestările  caracteristice,  fructele  şi 
florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul nar putea avea un caracter dacă 
nar  avea  mai  întâi  temperament.  Temperamentul  constituie  rezervorul  din  care  el  îşi 
extrage elementele necesare caracterului. Este ca şi întro uzină sau ca întrun laborator: 
un  anumit  laborator  produce  un  anumit  produs;  o  anumită  uzină  este  specializată  în 
anumite produse de fabricaţie. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate 
vorbi despre caracter. 
La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera lor proprie de a muşca, de a 
zgâria,  de  a  lătra,  de  a  mânca,  de  a  alerga.  Deci,  foarte  puţin.  Animalele  au  doar 
temperament, căci aşa cum vam spus, caracterul este o particularitate pe care omul şio 
formează în mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, 
ele sunt ceea ce lea făcut natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este aceea că 
animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele 
impuse  de  natură,  rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie între ele, animalele sunt 
nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În timp ce 
omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii favorabile pentru a se transforma în bine sau 
în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi 
neascultător. 
Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: cum să ne transformăm. 
Evident, este un lucru dificil, căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este rezistentă şi 
nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu toate acestea este posibil, şi vom vedea cum 
anume. 
Întâlnim  materia  sub  patru  forme:  solidă,  lichidă,  gazoasă  şi  plasmă, 
corespunzătoare  celor  patru  elemente:  pământ,  apă,  aer,  foc.  Fiecare  dintre  aceste 
elemente se caracterizează printro subtilitate şi o mobilitate superioare precedentelor. 
Putem  spune  că  regăsim  aceste  elemente  chiar  şi  în  om:  corpul  fizic  corespunde 
pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului 
şi  corpul  cauzal  (spiritul)  corespunde  focului.  În  ce  raporturi  se  află  aceste  elemente? 
Pentru a le înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii. 
Cineva se întorcea întro zi dintro plimbare pe malul mării. Lam întrebat: ”Ei, şi 
ceai văzut acolo?  Oh, nimic deosebit!  Cum, chiar nai văzut nimic?  Nu, nu era nimic 
special de văzut: marea era liniştită, soarele strălucea, atâta tot.  Da, dar era acolo ceva 
esenţial, ceva pe care dacă lai fi observat şi lai fi înţeles, ar fi putut săţi schimbe întreaga 
viaţă, întreaga fiinţă”. 
Bineînţeles că sa uitat la mine cu mirare. Lam întrebat: ”Stâncile, leai văzut?  
Da.  Şi ai observat ce forme prelucrate au?  Da.  Ei bine, cine a făcut asta?  Apa, 
bineînţeles, aruncânduse asupra lor.  Şi ce a determinat apa să facă aceasta?  Aerul.  Şi 
cine a pus în mişcare aerul?  Probabil că soarele.  Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea 
tot fără să înţeleagă şi atunci iam explicat. 
Soarele  pune  în  mişcare  aerul,  aerul  acţionează  asupra  apei,  şi  apa  asupra 
pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra 
inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu 
spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar

Page 9
inima  vă  va  purifica  corpul  fizic.  Deci,  puteţi  să  vă  transformaţi  dacă  înţelegeţi 
interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi şi poate că întro 
bună zi, chiar şi temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi posibilitatea de a ne 
transforma total, dar cu condiţia de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în spiritul 
vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi concentraţivă 
zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibraţii noi care se vor propaga încetul cu încetul 
până  în  adâncul  fiinţei  voastre.  Bineînţeles  că  este  o  muncă  de  lungă  durată  ale  cărei 
rezultate  nu  le  veţi  remarca  imediat,  dar  aceasta  nu  trebuie  să  vă  oprească  din  drum. 
Uitaţivă câtă vreme ia trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi 
curaj, căci întro zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona “ stânca voastră “ adică corpul fizic. 
Capitolul IV  MOŞTENIREA REGNULUI ANIMAL 
Fiinţa umană este o sinteză a tot ceea ce există în univers. Aşa încât să nu vă mire 
când mă auziţi spunând că şi animalele se află în ea; ele se află în subconştientul omului, 
sub  formă  de  instincte,  impulsiuni,  tendinţe.  Viaţa  noastră  instinctuală  şi  pasională 
reprezintă o mulţime de animale pe care avem sarcina de a le domestici şi de a le pune la 
muncă,  aşa  cum  omul  a  făcut  deja  cu  calul,  boul,  câinele,  capra,  pisica,  oaia,  cămila, 
elefantul şi altele. 
Pe vremea când Adam şi Eva trăiau în Paradis, ei convieţuiau în frăţie cu animalele 
şi acestea la rândul lor trăiau paşnic împreună. Adam le avea în grijă şi toate îl ascultau şi îl 
înţelegeau. Îmi veţi spune că naţi întâlnit niciodată o astfel de relatare în nici o lucrare a 
vreunui istoric; da, dar dacă aveţi la dispoziţie Akasha Vhronica, Analele umanităţii, puteţi 
afla că înainte de cădere, când fiinţa umană avea lumina, cunoaşterea, frumuseţea, puterea, 
toate forţele naturii erau în armonie cu ea şi o ascultau. Dar ulterior, când omul a hotărât 
să asculte şi să urmeze alte voci şi alte voinţe, simbolizate în Geneză prin şarpe, el şia 
pierdut  lumina  ca  şi  puterea  asupra  animalelor,  în  sânul  cărora  sa  produs  atunci  o 
adevărată scindare: unele au continuat să urmeze omul şi iau rămas credincioase, altele i 
au declarat război pentru că nu au putut săi ierte greşeala. 
Bineînţeles, majoritatea oamenilor este departe de a accepta o asemenea idee, ei nu 
văd nici o legătură între natura lor şi cea a animalelor. Dar eu vă pot spune că multe din 
stările  noastre  interioare  au  forma  tigrilor,  a  mistreţilor,  a  crocodililor,  a leoparzilor, a 
cobrelor,  a  scorpionilor,  a  caracatiţelor,  în  timp  ce  altele  au  forma  păsărilor  pline  de 
duioşie, de bunătate. O întreagă faună mişună în interiorul nostru. Dacă vă închipuiţi că 
animale  preistorice  ca  dinozaurii,  ihtiozaurii,  pterodactilii,  diplodocus  sau  mamuţii  au 
dispărut, vă înşelaţi, căci ele există încă în noi. Îmi veţi spune: “Dar nu există atâta loc în 
noi!” Da, bineînţeles, dar ele există sub o altă formă în corpurile noastre: astralul inferior şi 
mentalul inferior. Trebuie să înţelegeţi că importante nu sunt nici forma şi nici dimensiunea 
fizică a animalului, ci natura sa, chintesenţa manifestărilor sale. 
Fără îndoială că aţi remarcat că indiferent de aspectul său fizic, fiecare animal se 
recunoaşte printro însuşire propie. Despre iepure nu se vorbeşte atât despre modul în care 
se  hrăneşte  sau  despre urechile sale lungi şi mari cât despre temperamentul său fricos. 
Despre lup nu se pomeneşte atât gâtul său gros sau capacitatea de a parcurge distanţe 
lungi cât despre instinctul său de a ucide: când îi este foame şi atacă o stână, deseori nu

Page 10
ucide o singură oaie, cât iar fi suficient pentru aşi potoli foamea, ci mai multe. Leul are 
drept caracteristică mândria şi 
cutezanţa; tigrul, cruzimea; vulturul, privirea pătrunzătoare şi dragostea de înălţimi; ţapul, 
senzualitatea; porcul, murdăria; pisica, independenţa şi supleţea; boul, răbdarea; cămila, 
sobrietatea; cocoşul, combativitatea, ş.a.m.d... Dacă ar trebui să trecem în revistă toate 
animalele, nu am mai termina. 
Deci, animalele se regăsesc în noi prin calităţile sau prin defectele lor. Pe de altă 
parte există persoane a căror figură ne aminteşte figura unui animal. Deseori, am verificat 
şi eu câtă dreptate avea fizionomistul elveţian Lavater observând asemănări între anumiţi 
indivizi şi unele animale: purceluşi, berbeci, maimuţe câini, cai, cămile, găini, peşti, etc. 
Urmăriţivă şi veţi putea descoperi o sumedenie de animale în voi: veţi vedea că un 
anume  sentiment  este  un  leu,  că  un  altul  este  scorpion...  Gândurile  corespund  lumii 
înaripate, ele au o analogie cu păsările, în timp ce sentimentele îmbracă un domeniu foarte 
vast: reptile, patrupede, oameni şi deasemenea elementalii, larve, spirite desîncarnate... Din 
toate populaţiile şi triburile care au existat, niciunul nu a dispărut. Totul trăieşte în om, dar 
vă este greu să înţelegeţi în ce fel şi în ce stare a materiei mai subzistă ele. Pentru moment 
eu vă spun doar câteva cuvinte, dar voi să reţineţi că în om se regăseşte totul: munţii, 
lacurile, râurile, mineralele, metalele, şi bineînţeles, animalele. 
Şi acum să vedem care este rolul omului? Omului îi revine sarcina de a îmblânzi, de 
a armoniza şi de a reîmpăca tot ce se află înlăuntrul său. În acest fel, fiarele vor deveni 
animale domestice care vor munci pentru el. Este în interesul lui, şi asta se vede în viaţa de 
toate zilele: ţăranul care are multe animale domestice le pune la lucrul pământului, la cărat, 
şi trăieşte şi se îmbogăţeşte de pe urma produselor lor. 
Oamenilor le revine un rol imens în creaţie, rol pe care lau uitat îndepărtânduse 
de Izvor. Ei nu mai ştiu pentru ce sunt predestinaţi şi în loc să educe animalele dinăuntrul 
lor, ei se comportă ca şi ele: se sfâşie şi se mănâncă unii pe alţii. 
Ceea  ce  este  cât  de  cât  omenesc,  sunt  hainele,  decoraţiile,  casele,  câteva  cărţi,  câteva 
opere  de  artă,  da,  acestea  denotă  puţină  căldură,  dar  viaţa  interioară  nu  este  prea 
grozavă... în ea mişună tot soiul de fiare sălbatice; da, aceleaşi instincte, aceleaşi pofte, 
aceleaşi cruzimi. Să nu credeţi cumva că omul a scăpat de animale. Dar cum nu le vede, el 
nu crede că ele pot exista în gândurile şi în sentimentele sale. Şi cu toate acestea există! 
Gelozia, ura, dorinţa de răzbunare, toate acestea sunt animale. 
Sarcina noastră este acum de a le îmblânzi, de a le dresa până la a le aduce în stare de a ne 
servi. Furia, vanitatea, forţa sexuală, toate trebuie înhămate, domesticite, pentru a ne servi 
de ele. Cel ce ştie să domesticească fiarele care trăiesc în el poate să se bizuie pe munca lor 
şi prin ele va trăi în belşug. 
Priviţi ce se întâmplă în unele regiuni sau în unele ţări încă sălbatice. Dacă copiii, 
ograda, turma nu sunt supravegheate, dacă nu se iau măsuri pentru a le apăra, fiarele le 
pot ataca, ucide şi devora. Tot astfel, dacă omul nu se ştie apăra, fiarele vin din când în 
când şi îi sfâşie proprii copii. Aceştia sunt gândurile lui pozitive, sentimentele frumoase, 
elanurile, inspiraţiile pe care lea produs. Dacă el nu şi le protejează, ele sunt devorate de 
altele, de forţe ostile care stau la pândă şi care vin să distrugă ograda, turma, copiii... şi 
apoi se întreabă de ce este sărac, nenorocit, slab. De câte ori nu am verificat aceasta! Când 
cineva îmi spune: “Am avut proiecte frumoase, dar nu le mai am. Miam pierdut inspiraţia, 
entuziasmul...”  îmi  vine  săi  spun:  “Asta  ţi  sa  întâmplat  pentru  că  nu  ai  fost  vigilent,

Page 11
pentru că ai adormit şi fiarele au venit şi ţiau distrus totul”. De multe ori însă nu spun 
nimic, căci îmi dau seama că nu voi fi crezut. Şi totuşi, cum să explici faptul că toate 
aceste elanuri frumoase au dispărut? 
Această problemă a animalelor din om este foarte importantă. Pentru a le domina 
trebuie să fii puternic, iar forţa nu se obţine decât prin puritate şi prin dragoste. În India, 
de exemplu, unii asceţi sau yoghini care sau retras în păduri nuşi fac griji din pricina 
fiarelor care se plimbă în jurul lor fără a le face vreun rău. Animalele sunt foarte sensibile, 
ele  simt  aura,  lumina  care  emană  din  aceste  fiinţe. Oamenii sunt cei care şiau pierdut 
sensibilitatea,  dar  ele,  animalele,  simt.  Deci,  pentru  a  se  face  ascultat  de  animalele 
din 
interiorul  său,  omul  trebuie  să  sporească  în  el  lumina,  puritatea  şi  dragostea,  cu  alte 
cuvinte să se apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu. În acele momente animalele simt 
că el redevine un adevărat stăpân al lor şi sunt obligate săl asculte. Altfel veţi putea face 
tot ce veţi crede, dar ele tot nu vor asculta. 
Nu sunt singurul care a făcut această descoperire: înaintea mea, mii de persoane au 
descoperit cum animalele i se supun celui ce merge pe drumul de lumină. Dar, eu vorbesc 
mai curând despre animalele din interior, cazul celorlalte nu este atât de important: nu 
mergeţi prea des prin pădure cu riscul de a întâlni fiare. Când am fost în călătorie în India 
mi sa întâmplat să vizitez şi regiuni unde trăiau tigri. Am fost prevenit, dar ceea ce este 
extraordinar este că nam văzut nici măcar unul singur. Cum de sa întâmplat aşa...? Ei 
bine, sau se temeau de mine, simţind că sunt mai crud decât ei şi dispăreau din calea mea, 
sau nam avut acest noroc, nu 
meritam săi întâlnesc. Aşadar nu ştiu dacă sunt sau nu în stare să îmblânzesc fiare 
din pădure... 
Şi în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor au existat cazuri în care fiarele, în 
arene, cruţau unele victime. Şi, din contră, altele erau imediat sfâşiate. Dar acolo, nu era 
totdeauna cazul unor persoane insuficient de pure sau lipsite de credinţă, ci acele persoane 
erau predestinate acelui fel de a muri. Căci, felul în care omul moare nu este niciodată voia 
întâmplării, fie ea muşcătură de şarpe, prăbuşirea unei case, apă opărită, otravă, înnec, 
glonte sau cuţit, totul este hotărât de dinainte dintrun motiv bine determinat. Fiecare fiinţă 
are legături proprii cu unul din cele patru elemente, şi de la caz la caz, cel care trebuie să 
acţioneze este pământul, apa, aerul sau focul. 
Domesticirea propriilor animale este o muncă care merită întreprinsă şi reuşita ei 
atrage  multe  avantaje. Cine reuşeşte să îmblânzească animalele din interiorul său poate 
apoi să acţioneze şi asupra celor din exterior. Nu se poate acţiona asupra altora până nu s 
a reuşit mai întâi asupra celor din interior. Eu am văzut mulţi îmblânzitori în multe ţări. 
Bineînţeles că simplul fapt că ei îmblânzesc fiarele nu înseamnă neapărat că au reuşit săşi 
stăpânească fiarele din interiorul lor: ei au reuşit un dresaj prin teama pe care au inspirato 
animalelor şi ele îi ascultă, 
căci nu au încotro, dar atât; când îşi slăbesc vigilenţa, animalele se aruncă imediat asupra 
lor. 
Pe vremea când eram elev de liceu la Varna, în Bulgaria, un îmblânzitor de şerpi a 
venit întro zi să facă o demonstraţie în faţa noastră. Era îmbrăcat în galben şi purta saci cu 
şerpi de toate felurile, chiar şi veninoşi. Scotea câţiva, îi punea pe podium şi începea săi 
fixeze cu asiduitate. Privirea sa era extraordinară şi şerpii dădeau înapoi. Noi eram foarte

Page 12
impresionaţi. Dar la puţin timp după aceea, am aflat că a murit muşcat de unul din şerpii 
săi. Cu siguranţă că nu fusese suficient de vigilent. 
Dacă sar fi supravegheat, dacă ar fi reuşit să se stăpânească şi dacă mai ales, ar fi ştiut să 
radieze  acea  dragoste  în  faţa  căreia  chiar  şi  animalele  cele  mai  crude  se  înclină,  cu 
siguranţă că nu ar fi fost muşcat. 
În fine, să trecem peste toate acestea. Reţineţi însă ideea că toate regnurile naturii 
există  în  noi.  Sistemul  nostru  osos  corespunde  regnului  mineral;  sistemul  circulator 
regnului animal, sistemul nervos regnului uman. Urmează apoi sistemul auric, mult mai 
subtil decât reţeaua sistemului nervos şi care este limita între lumea umană şi cea angelică. 
Toate  învăţăturile  iniţiatice  sunt  de  acord  asupra  acestui  punct:  omul  este  un 
rezumat  al  creaţiei,  de  aceea  el  este  numit  “microcosmos”  sau  lumea  cea  mică  prin 
reflectarea şi sinteza “macrocosmosului”, a lumii celei mari, universul. Această cunoaştere 
explică munca Iniţiaţilor; din moment ce toate zonele din univers se află în ei, ei ştiu că 
declanşând în ei anumite mişcări, vor reuşi să atingă Cerul. Dar dacă Cerul este conţinut în 
om, din păcate, tot în om există şi Infernul. Da, din păcate toţi diavolii se află şi ei acolo. 
Din fericire sunt puţin amorţiţi, paralizaţi, cloroformizaţi şi unii dintre ei nu mai mişcă; dar 
dacă sunt reanimaţi, aşa cum poţi reanima un şarpe, eşti imediat muşcat. Pentru a readuce 
un şarpe la a fi inofensiv el trebuie răcit. El devine periculos la căldură. Există mai multe 
feluri de căldură şi în special una dintre ele este foarte propice trezirii şarpelui, adică a 
forţei sexuale. De câte ori nu suntem muşcaţi pentru că încălzim prea mult acest şarpe. De 
aceea Iniţiaţii se străduiesc săl răcească puţin, pentru al face inofensiv. Iată la ce serveşte 
frigul. Trebuie să fim puţin mai reci în acest domeniu, dar în schimb, să păstrăm o altă 
căldură, cea a inimii. Limbajul naturii este extraordinar! Şi cum ar putea fi încălzit acest 
şarpe?  Nu  este  nevoie  să  vă  învăţ  eu  căci  oamenii  o  ştiu  prea  bine:  cu  alcool,  cu 
afrodisiace,  cu  anumite  atitudini,  cuvinte,  priviri,  parfumuri,  muzici.  În  acel  moment, 
şarpele se trezeşte, şi primul lucru pe care îl face, este săl muşte pe nesocotitul care la 
trezit. 
Şarpele,  dragonul  se  află  în  noi...  şi  porumbelul,  de  asemenea,  care  are  o 
semnificaţie  opusă  celei  a  şarpelui.  Porumbelul  şi  şarpele  nu  se  iubesc.  Şarpele  urăşte 
porumbelul şi porumbelul se teme de şarpe. Vam explicat deja identitatea, din punct de 
vedere astrologic dintre vultur (porumbel) şi scorpion (şarpe). Vă reamintiţi că cele patru 
Animale sfinte: leul, taurul, vulturul şi omul corespund la patru semne zodiacale: Leul, 
Taurul,  Scorpionul  şi  Vărsătorul.  De  ce  corespunde  vulturul  semnului  Scorpionului? 
Pentru că în trecut vulturul era cel care ocupa acest loc, dar după căderea omului, vulturul 
a fost înlocuit de scorpion care reprezintă vulturul căzut. Scorpionul trebuie să redevină 
vultur  şi  porumbel  în  acelaşi  timp.  Întregul  proces  de  sublimare  al  forţei  sexuale  este 
conţinut în acest simbol. 
Capitolul V  TEAMA 
În  anumite  circumstanţe  instinctul  este  un  bun  povăţuitor,  în  altele  însă  nu.  În 
vremurile când omul se afla încă întrun stadiu foarte primitiv, foarte aproape de condiţia 
de animal, instinctul era cel mai bun sfetnic al său; dar de când, graţie dezvoltării creierului 
său, a atins un nivel superior, el a început să capete şi alţi ghizi: raţiunea şi inteligenţa, care 
sunt acum sfătuitorii pe care trebuie să îi asculte. Ceea ce în trecut era acceptabil sau chiar

Page 13
bun, în prezent nu mai este admisibil. Să luăm de exemplu teama. Pentru animale, frica 
este un ghid foarte bun: ea le salvează, prin ea ele învaţă. Dar omului nui mai este permis 
să se teamă. De aceea rolul Iniţierii a fost dintotdeauna acela de a învăţa omul să învingă 
frica. Încercările îngrozitoare la care 
erau supuşi discipolii în Sanctuarele antice nu aveau adesea alt scop decât acela de ai 
obliga săşi învingă această frică moştenită de la regnul animal. 
Nu sa găsit un alt remediu mai bun împotriva fricii decât dragostea: dacă iubiţi nu 
vă mai este frică. Ştiinţa este şi ea eficientă dar nu în aşa măsură cu dragostea, pentru că 
dragostea, ca şi frica, aparţine tot de domeniul instinctelor şi este mai uşor să stăpâneşti un 
instinct cu un alt instinct decât prin ştiinţă sau raţiune. Câteodată se poate întâmpla ca 
raţiunea să atenueze frica dar rezultatul nu este de lungă durată şi nici prea sigur. În timp 
ce, dacă atingeţi inima cuiva, el se va arunca în foc pentru voi. 
Dacă o femeie va vedea un necunoscut în pericol, poate că va ezita să înfrunte riscurile pe 
care  le  poate  întâmpina  salvândul,  dar  dacă  în  pericol  este  propriul  ei copil, ea se va 
repezi  săl  salveze  fără  a  mai  sta  pe  gânduri.  La  fel,  o  fată  temătoare  nu  va  traversa 
niciodată noaptea un cimitir, dar dacă trebuie să o facă pentru aşi întâlni iubitul, o va face 
fără nici un fel de ezitare. Dragostea este aceea care îi dă curaj. 
În alte cazuri, cunoaşterea poate fi întradevăr o armă contra fricii. Vaţi rătăcit 
întro pădure şi nu cunoaşteţi drumul; e normal să vă fie frică; dar dacă ştiţi cum să vă 
orientaţi, dacă aveţi o lampă, mergeţi fără să vă temeţi. Întotdeauna ne este teamă de ceea 
ce nu cunoaştem, de ceea ce nu ştim cum să folosim: ca şi animalele cărora le este teamă 
de foc, sau primitivii care tremurau în faţa forţelor naturii, neştiind ce sunt ele. Acum că 
oamenii au ajuns să îmblânzească aceste forţe, ei lucrează în centrale electrice sau nucleare 
acţionând liniştiţi un buton sau altul, deschizând un robinet, fără a se teme, căci ştiu ce şi 
cum să manipuleze. Dar cineva care nu este în temă, bineînţeles că se va teme să facă orice 
manevră. 
Omul cultivat, omul civilizat nu se mai teme deci de forţele naturii... dar în schimb 
se teme de nevastă, de vecini, de şefi, de boală, de sărăcie, de moarte şi mai ales de ceea ce 
spun ceilalţi despre el. Poate că el nu se teme nici de Dumnezeu şi nici de Diavol, dar 
tremură de frica opiniei publice, şi este în stare să sacrifice totul pentru ea. Există multe 
faţete ale fricii pe care omul civilizat nu a fost încă în stare să le învingă, căci frica este un 
instinct înrădăcinat adânc în sufletul omenesc; el trebuie să ducă o luptă îndelungată pentru 
a o învinge. Frica îmbracă forme diferite; o gonim întro parte, ea apare în alta... 
Nastratin  Hodja,  care  nu  era  prost  deloc,  remarcase  că,  deşi  nu  voiau  să  o 
recunoască, tuturor le era frică de câte ceva şi întro bună zi, pe când rămăsese fără nici o 
leţcaie, se hotărî să se îmbogăţească făcândui pe oameni să recunoască că se tem. Se duse 
deci la Sultan şi îi spuse: “Fie ca binecuvântările lui Allah să coboare asupra ta! Am venit 
săţi cer o favoare: dămi voie să cer câte un bănuţ fiecărui supus din regatul tău care 
poartă în el o frică.  A, ăsta este un lucru mărunt şi ţil acord”. 
Trecu o vreme şi Nastratin Hodja reveni cu trei cămile încărcate cu monezile pe care le 
adunase,  căci  întrun  fel  sau  altul,  toţi  pe care îi întâlnise, dovediseră prin vorbele sau 
comportamentul lor că se temeau de câte ceva sau de câte cineva. El se înfăţişă înaintea 
sultanului spunând: “Toţi supuşii tăi au fost nevoiţi sămi dea cîte un bănuţ, na existat nici 
unul care să nu fi fost obligat săşi mărturisească cel puţin o frică... aşa că acum am venit

Page 14
la şi la tine ca sămi dai un bănuţ.  Oh, de la mine va trebui să pleci cu buzele umflate căci 
eu  nu  mă  tem  de nimic.” Dar, cum era foarte generos, îl invită pe Nastratin Hodja să 
rămână la masă şi să mănânce şi să bea împreună cu el şi cu câţiva curteni. Deodată, cam 
pe la mijlocul ospăţului, 
Nastratin  Hodja,  care  era  aşezat  lângă  Sultan,  îi  spuse  cu  voce  tare:  “Maiestate,  în 
drumurile mele am întâlnit o femeie fermecătoare. Pentru aţi mulţumi că miai permis să 
mă îmbogăţesc, aş vrea să ţio ofer căci este întradevăr demnă de haremul tău. Dacă vrei, 
plec chiar acum să o caut şi să ţio aduc.  Ssst! Nu vorbi aşa tare! spuse Sultanul, o să 
audă favorita mea.  Aha, vezi deci chiar şi tu te temi! Atunci, haide, dămi şi tu un bănuţ!” 
Mă veţi întreba: “Dar  este întradevăr chiar atât de important să nu te temi? Putem 
trăi totuşi chiar şi cu frica!” Da, este drept, dar ia să vedem: întâlniţi pe drum un câine... 
Dacă o luaţi la fugă pentru că vă temeţi de el, câinele, care simte teama, va începe să latre 
şi să vă urmărească, iar alţi câini văzândul, se vor alătura şi ei urmărinduvă şi lătrându 
vă... şi iată cum, pentru că vaţi temut aveţi acum o întreagă haită pe urmele voastre. Dacă 
în loc să vă fi temut şi să fi fugit vaţi fi întors către câine ordonândui să tacă, el var fi 
lăsat în pace. 
De altfel, în general, când vă pomeniţi în faţa unui pericol, înainte de a acţiona, 
trebuie să rămâneţi câtva timp nemişcaţi. Nu vorbiţi, nu mişcaţi, strângeţi puternic pumnul 
drept respirând profund, conectânduvă la Dumnezeu şi astfel veţi putea să vă dominaţi 
celulele. Apoi veţi face ceea ce este necesar pentru a vă salva, dar mai întâi nu mişcaţi. 
Dacă faceţi o singură mişcare, este ca şi cum aţi arunca în aer un baraj: apa dezlănţuită se 
va revărsa şi nu veţi mai fi capabili să restabiliţi situaţia. Aşa sa întâmplat atunci când au 
fost văzuţi oameni sărind pe fereastră sau aruncânduse în foc. 
În  faţa  pericolului,  trebuie  să  rămâneţi  imobili  şi  să  vă  conectaţi  la  Providenţă; 
atunci veţi simţi pacea instalânduse în voi, prima condiţie pentru ca să se trezească forţele 
benefice; le veţi simţi, le veţi vedea puterea, căci ele sunt mereu prezente în voi, dar trebuie 
să le creaţi condiţiile de a se manifesta. 
Această lege este valabilă atât pentru lumea interioară cât şi pentru cea exterioară. 
Când vă simţiţi ameninţaţi în interiorul vostru “nu o luaţi la fugă”, altfel şi acolo inamicul 
vă va urmări şi cu cât veţi alerga mai mult, cu atât veţi fi mai mult hărţuiţi şi muşcaţi. 
Faceţi ca şi în cazul câinelui: întoarceţi capul, priviţii puţin în ochi pe toţi acei monştri 
care vă înspăimântă şi ei o vor lua la fugă. Iată ceea ce voi nu ştiţi să faceţi şi în loc să 
ţineţi piept pericolului, alergaţi la farmacie sau la psihiatrie. 
Ei bine, este calea cea mai sigură pentru a deveni victimă, căci ceea ce mai trebuie să ştiţi 
este că atunci când vă temeţi de ceva, creaţi condiţiile pentru ca acel ceva să se producă. 
Deci, dacă vreţi, întradevăr ca un rău să nu se producă, începeţi prin a nu vă teme de el. 
De cum vă vor simţi puternic, veţi fi lăsat în pace. 
Să  luăm  exemplul unui  bărbat  care  se  teme  să  întâlnească  femei  dezbrăcate  de 
teama de a fi tentat şi de aşi pierde controlul... (ştiu că acum, această temere este din ce în 
ce mai rar întâlnită, căci acum tentaţiile sunt mai curând cele căutate, dar să luăm totuşi 
acest exemplu) ei bine, teama va fi aceea care va crea condiţiile pentru căderea lui. Şi de 
fapt, ce este rău în a vedea o femeie dezbrăcată? Nu este nici un rău, rău este a fi slab şi a 
ceda. Pur şi simplu nu trebuie să fim slabi. Nu trebuie să eşuăm şi apoi să ne justificăm

Page 15
spunând: “A fost mai tare decât mine”. Cel ce spune că ceva a fost mai tare decât el, şia 
semnat singur sentinţa. Nimic nu trebuie să fie mai puternic decât voi. 
Câţi oameni nu se refugiază în dosul acestei fraze:” A fost mai tare decât mine!” şi 
tuturor li se pare normal, bineînţeles, pentru că toţi sunt slabi şi se înţeleg unii pe alţii. Dar 
un Iniţiat va spune:” Iată un om lipsit de voinţă şi de cunoaştere, care va întâlni mereu 
ceva  mai  tare  decât  el:  fie  furie,  senzualitate,  gelozie,  dorinţă  de  răzbunare,  va  exista 
întotdeauna ceva care îl va pune la pământ. 
” Şi atunci, când va veni, în fine, acel moment în care el va fi stăpân pe situaţie? Dacă nu 
începem încă din această încarnare să facem eforturi pentru a învinge unele din slăbiciunile 
noastre, în următoarea, ne vom afla în acelaşi stadiu. 
Oamenii sunt la discreţia temerilor lor fără să ştie că ele sunt rezultatul unei lipse 
de cunoaştere, a unei lipse de lumină. Dovada: când pătrundem întrun loc întunecos, nu 
ne simţim în largul nostru până în momentul în care reuşim să facem lumină. Vedeţi, deci, 
ce  concluzii  formidabile  putem  trage  de  aici  pentru  viaţa  spirituală!  Întunericul  este 
ignoranţa şi ne este frică pentru că simţim ce pericole prezintă ea. 
Dacă aprofundăm această problemă, vom constata că însăşi morala care lea fost 
dată oamenilor are la bază frica: frica de ai vedea cedând slăbiciunilor lor. 
Pentru cei puternici, care au capacitatea de a se stăpâni, totul este bun şi lor totul le este 
permis. Dar cu cei slabi trebuie luate întotdeauna măsuri de prevedere: trebuie să li se 
interzică  chiar  şi  Cerul,  căci  Cerul  îi  va  înnebuni.  Gândiţivă:  când  sunteţi  slabi,  totul 
devine periculos: dragostea, frumuseţea, puritatea, lumina, bucuria... Şi chiar şi a trăi este 
periculos.  Şi  atunci  ce  mai  rămâne?  Nimic.  Câte  reguli  nu  au  fost inventate din cauza 
slăbiciunilor omeneşti! Dar în ziua în care omul va deveni mai puternic, ceea ce îi este 
acum interzis, îi va fi atunci recomandat. Când anumite reguli morale nuşi vor mai avea 
raţiunea de a fi, ele vor fi suprimate. Când omul nu va mai fura sau nu va mai fi adulter, 
care va mai fi raţiunea acestui fel de porunci?... Şi eu vă voi spune  chiar că instituţia 
căsătoriei  a  fost  inventată  doar  atunci  când  dragostea  a  început  să  dispară.  Pentru  că 
oamenii nu au mai ştiut ce însemnează adevărata dragoste, a fost necesar ca ei să fie legaţi 
printrun contract. Altfel, adevărata căsătorie este însăşi dragostea. Natura nu recunoaşte 
decât această căsătorie. În faţa societăţii, dacă nu aţi fost la primărie sau la biserică, nu 
sunteţi  căsătoriţi,  dar  natura  nu  recunoaşte  această  căsătorie,  ea  nu  recunoaşte  decât 
dragostea. Şi aceasta este atât de adevărat! Căsătoria a fost instituită, dar reuşeşte ea oare 
să  împiedice  oamenii  de  a  se  despărţi?  Nu,  singura  care  îi  poate  ţine  împreună  este 
dragostea. 
Vam spus că dragostea constituie cea mai bună armă împotriva fricii şi vam dat şi 
exemple. Dar, în realitate, singură Dragostea îndreptată către Creator, dăruită Celui care 
conduce totul, care distribuie totul, care deţine toate bogăţiile, care este Cel mai frumos, 
Cel mai puternic, poate să vă dea întradevăr sentimentul că sunteţi la adăpost. Şi când vă 
simţiţi la adăpost, întradevăr nu vă mai este frică: iată o importantă lege psihologică. Dar 
psihologii  preferă  să  se  ocupe  de  toate dezechilibrele şi aberaţiile mai curând decât de 
sentimentele care permit omului să iasă învingător în toate situaţiile vieţii. Priviţii pe cei 
care au acceptat martiriul pentru credinţă, pentru o idee: de unde venea forţa lor?... Atunci 
voi de ce să rămâneţi toată viaţa în situaţia de a tremura în faţa unor lucruri minore? 
Priviţi  un  om  cu  bani:  priviţil  cum  merge,  cum  dă  ordine,  cum  încearcă  să  se 
impună... Dar ia săi luaţi banii şi vedeţi ce se întâmplă cu el: este prăbuşit, se sinucide

Page 16
pentru că nu se mai simte apărat de nimic. Deci puterea lui sta în bani, el însuşi nu era nici 
tare, nici puternic. 
Se spune în Evanghelii că cei ce se tem nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu  
aceasta dovedeşte cât este de important pentru un discipol săşi învingă teama. El  poate 
avea alte virtuţi, dar dacă este temător, toate celelalte virtuţi nui sunt suficiente pentru ai 
permite să intre în Împărăţia Domnului. Aceasta vă miră? Nu, nu trebuie să vă mire. De 
câte ori nu sa observat că frica se opune manifestării celorlalte calităţi! 
Luaţi, de exemplu, frica de singurătate, de sărăcie, de dezonoare, de boală, de moarte 
care îi face pe unii oameni laşi, necinstiţi, cruzi, egoişti! Câte crime nu se comit de către 
oameni care se tem să nu piardă un lucru la care ţin foarte mult şi de care se agaţă! În 
Antichitate,  cel  ce  voia  să  fie  considerat  Iniţiat  trebuia  să  înfrunte  încercări  în  care 
să 
dovedească căşi învinsese frica. Şi noi, la rândul nostru, trebuie să învingem frica, ştiind 
că în dosul încercărilor la care suntem supuşi, a pericolelor care ne ameninţă, stă ascuns 
Dumnezeu. Da, Dumnezeu este Cel ce stă ascuns în spatele încercărilor noastre, pentru a 
ne instrui. De aceea, pentru a ne elibera de frică, trebuie să învăţăm să ne uităm complet pe 
noi înşine pentru a ne refugia în conştiinţa legăturii noastre cu Dumnezeu. 
Dacă este scris că trebuie să dispăreţi, unde vreţi să vă mai ascundeţi? Sa încercat 
scoaterea unor oameni în afara oricărui pericol, ducândui foarte departe, în locuri unde 
domnea liniştea, dar în momentul în care au ajuns la refugiu, moartea ia surprins întrun 
alt fel. În loc să ne temem, trebuie să ne spunem că suntem în mâinile Domnului şi că tot 
ceea ce se va întâmpla este hotărât de El. Dacă El consideră că noi suntem de folos aici, ne 
va salva, dacă nu, va decide să plecăm. Este inutil să pretindem că noi ne putem păstra 
viaţa, ea nu ne aparţine, ea aparţine Domnului. 
Frica este consecinţa acestei necunoaşteri. De aceea, pentru a învinge frica, trebuie să ne 
consacrăm viaţa Domnului, pentru ca El să dispună de ea după cum va crede de cuviinţă. 
Singura temere pe care avem voie să o avem şi este chiar necesară este aceea de a nu 
încălca  legile  divine.  Cel  ce  nu  se  teme  de  aceasta  este  pierdut,  şi  toate  pericolele  îl 
pândesc. Teama de a nu încălca legile divine este un sentiment salvator, care trebuie să fie 
mereu prezent în sufletele noastre. 
Deci, de acum înainte, ori de câte ori vă veţi afla în faţa unor greutăţi, în loc să vă 
temeţi şi să o luaţi la fugă, încercaţi să le ţineţi piept, altfel duşmanii nu vă vor lăsa. 
Pentru a învinge duşmanii din planurile astral şi mental, trebuie să fiţi curajoşi, adică să 
aveţi dragostea şi lumina, căci lumina (cunoaşterea) şi căldura (dragostea) produc forţa 
care vă va permite să îi învingeţi. 
Capitolul VI  CLIŞEELE 
Dacă  veţi  întreba  un  biolog  depre  ereditate,  el  vă  va  spune  că  toate  trăsăturile 
caracterului  pe  care  un  copil  le  prezintă  la  naştere  sunt  conţinute  în  cromozomi  şi  că 
modificând cromozomii se poate acţiona asupra caracterului. Este adevărat că cromozomii 
conţin  elementele  necesare  formării  caracterului  unui  copil,  dar  ei  nu  constituie  decât 
aspectul biochimic al problemei. 
Ştiinţa ezoterică afirmă că tot ceea ce există pe pământ îşi are dublul. Tot astfel şi 
corpul  nostru  fizic  are  un  dublu:  corpul  eteric,  care  are  exact  aceeaşi  formă,  aceleaşi 
funcţiuni ca şi el, fiind constituit însă dintro materie diferită, mult mai subtilă.

Page 17
Corpul eteric este sediul memoriei, el este cel care are proprietatea de a înregistra şi de a 
păstra  memoria  evenimentelor  exterioare,  dar  şi  a  propriilor  noastre  acţiuni,  dorinţe  şi 
gânduri. 
Putem  compara  aceste  înregistrări  cu  nişte  clişee  fotografice  care  ne  permit  să 
copiem aceleaşi imagini în mii de exemplare. Odată înregistrat fiecare gând, sentiment sau 
acţiune,  se  va  repeta  în  mod  obligatoriu:  aşa  se  naşte  un  obicei.  Pentru  a  schimba  un 
obicei, trebuie să schimbăm clişeul. 
Dar  veţi  înţelege  mai  bine  dacă  vă  voi da un exemplu. Ce este o sămânţă? Un 
clişeu. Traseele liniilor de forţă nu sunt vizibile, dar ia să o puneţi în pământ şi să o udaţi: 
soarele o va încălzi şi în curând veţi vedea apărând un colţ, o tulpină, frunze... Totul exista 
dinainte desenat în interiorul sămânţei de către o mână foarte inteligentă. 
Cum  altfel  sar  putea  explica  toate  aceste  proporţii,  aceste  dimensiuni,  toată  această 
frumuseţe a unei plante, dacă nu ar exista, ascuns în fiecare sămânţă, câte un clişeu ale 
cărui linii de forţă să canalizeze energiile? Tot aşa, dacă unii oameni sunt mereu împinşi 
spre a comite o anume crimă, aceasta se întâmplă pentru că există în ei, depuse, anumite 
clişee, care, ca şi liniile de forţă, îi împing în acea direcţie. 
La început, nu se ştie când anume, poate în această viaţă, sau poate în alta, ei au 
avut  un  gând,  un  sentiment,  au  făcut  un  gest  care  sa  imprimat  pe  materia  eterică  a 
creierului; şi acest clişeu odată gravat, ei repetă mereu acel gest sau sentiment pentru că 
natura  este  fidelă.  De  aceea  vă  spuneam  mai  înainte  că  cromozomii  nu  sunt  suficienţi 
pentru a explica temperamentul unui copil, acesta vine mult mai de departe. Dar biologii, 
care  nau  studiat  niciodată  aceste  probleme  din punct de vedere iniţiatic, nu ştiu că în 
corpul eteric al omului se găsesc clişee 
anterioare  vieţii  prezente,  şi  că  tocmai  ele  au  o  importanţă  superioară  celei  a 
cromozomilor. 
Să analizăm câteva cazuri foarte simple din viaţa cotidiană. Cineva studiază pianul. 
Dacă neglijează legile înregistrării, el începe să studieze o piesă nouă cântândo repede şi 
cu mai multă sau mai puţină atenţie. Bineînţeles că în această rapiditate şi neatenţie face cel 
puţin  o  greşeală,  dacă  nu  mai  multe.  Iar  această  greşeală,  odată  înregistrată  în 
subconştientul său, sa fixat: şi după 20 sau 30 de ani, chiar atunci când va şti bucata pe 
dinafară, dacă nu se va supraveghea, va repeta greşeala în acelaşi loc, căci clişeul există! 
De aceea eu îi sfătuiesc pe muzicieni să 
înceapă să studieze o piesă nouă fără grabă, notă cu notă, luânduşi atâta timp cât este 
necesar pentru a avea un clişeu impecabil. Apoi vor putea să cânte din ce în ce mai repede, 
şi vor cânta fără greşeală, căci în subconştient a fost imprimat clişeul corect. 
Ceea  ce  vă  spun  acum  este  valabil în toate domeniile. Dcaă nu aplicaţi această 
metodă, veţi fi obligaţi să reîncepeţi de patru, de cinci, de zece ori şi asta încă nu este tot, 
va trebui să fiţi atenţi tot timpul şi asta însemnează multe eforturi inutile. În timp ce, cu 
înţelepciune şi inteligenţă puteţi economisi şi eforturile, şi timpul. Nu trebuie să ne grăbim, 
trebuie să lucrăm atenţi la primul clişeu pentru ca el să fie perfect. Observaţi un gravor: 
dacă este grăbit sau nervos, el trasează pe metal o linie uşor strâmbă şi apoi, sa terminat, 
no mai poate şterge, este gravată. Dar oamenii nu prea sunt buni psihologi: ei se reped 
asupra lucrurilor sau a fiinţelor fără atenţie, fără delicateţe sau precizie comiţând astfel 
erori pe care le repetă apoi toată viaţa. Fac ulterior eforturi pentru a le remedia, dar în van; 
aceleaşi prostii, aceleaşi slăbiciuni, aceleaşi vicii se repetă la infinit. Căci această lege este
 Page 18
valabilă în toate domeniile. Un om se apucă de fumat, de îmbrăţişat fete, de băgat mâna în 
buzunarele  altora,  şi  sa  terminat,  clişeul este  imprimat  în  memoria  celulelor,  el  se  va 
repeta mereu. Este la fel ca în imprimerie. Dacă nu schimbaţi clişeul, veţi imprima mereu 
acelaşi text. 
Cunoaşterea ne fereşte de supărări, de decepţii şi de amărăciuni. Dar oamenii care 
nu au instructori, îşi permit câte puţin din orişice şi totul se înregistrează. 
Natura este fidelă şi corectă, ea înregistrează totul. Obişnuiţi să spuneţi:” Fac asta doar o 
dată, pentru prima şi ultima dată!” dar fapta sa înregistrat şi veţi începe de două ori, de 
trei ori de zeci de ori... De aceea nu este de loc recomandabil să vă lansaţi în aventuri 
riscante cu titlu de experienţe, aşa cum este astăzi obiceiul, mai ales la tineri, care vor să 
guste  totul,  să  cunoască  totul,  să  experimenteze  totul.  Şi  atunci  se  aruncă  în  plăceri, 
pasiuni, nebunii: drogul, violenţa, sexualitatea fără frâu... 
Da, dar iată că, odată gravat clişeul, când tinerii vor să se redreseze şi să urmeze o altă 
cale, ei nu o mai pot face şi de aici vine tragedia. 
Şi totuşi, există un mijloc de a scăpa de sub influenţa clişeelor vechi. Metoda este 
simplă: trebuie pregătite clişee noi, având o altă atitudine, obişnuiţivă să aveţi gânduri şi 
sentimente diferite, să faceţi alte gesturi. Începeţi, astfel, o nouă înregistrare. 
Să luăm ca exemplu un tren: orişice aţi întreprinde, el va merge numai pe direcţia 
şinelor pe care a fost plasat şi dacă vreţi să meargă în altă direcţie, va trebui să montaţi alte 
şine. Ei bine, clişeele sunt nişte şine, şi discipolul trebuie să traseze în el însuşi alte şine, 
adică săşi propună un alt ideal, alte tendinţe, alte interese. Dacă nu ştie cum să procedeze, 
degeaba va spune: ”Am să mă schimb, am să mă îmbunătăţesc. Data viitoare va merge mai 
bine”... dar cum el nu a făcut nimic pentru a se îmbunătăţi, şi data viitoare va fi la fel ca 
cea precedentă, iar trenul va trece prin acelaşi loc. Nu este nevoie să spuneţi nimic, dar să 
schimbaţi direcţia şinelor, adică 
să introduceţi un clişeu nou: trenul va urmări această nouă direcţie. Dar trebuie să fiţi 
conştienţi de faptul că introducerea unui nou clişeu nu însemnează ştergerea celui vechi: 
nu, el nu se şterge, el rămâne în arhive, în subconştient, numai că este ascuns sub alte 
straturi. Dar pentru ca el să rămână îngropat acolo, trebuie să fiţi de o deosebită vigilenţă, 
altfel cum aţi scăzut vigilenţa, vechiul clişeu se va manifesta. 
Trebuie  să  ştiţi  că  nimic  nu  se  şterge,  nimic  nu  dispare,  pentru  că  inteligenţa 
cosmică, care ţine foarte mult să aibe arhive, a avut grijă să păstreze întreaga istorie a 
lumii,  tot  trecutul  de  mii  de  ani. De ce credeţi că oamenii sunt singurii care păstrează 
arhive? Natura le păstrează şi ea, altfel ar fi împiedicată în activitatea ei. 
Şi chiar şi voi, pe parcursul evoluţiei voastre, sar putea întâmpla să aveţi nevoie să vă 
cunoaşteţi vieţile trecute. Cum leaţi putea cunoaşte dacă totul sar şterge şi dacă nicăieri 
aceste vieţi trecute nu ar fi menţionate? În realitate nimic nu sa şters şi dacă ajungeţi să 
accedeţi la aceste arhive, puteţi să vă citiţi întreaga istorie, diferitele ţări în care aţi vieţuit, 
ce aţi fost, lucrurile importante pe care leaţi înfăptuit sau crimele pe care leaţi comis. Şi 
veţi înţelege atunci Legile Karmei, motivul pentru care acum vă aflaţi întro situaţie sau 
alta. 
Dacă Marii Iniţiaţi neau adus o întreagă ştiinţă referitoare la Justiţia Divină, este 
pentru că ei au avut posibilitatea de a face acest studiu. Şi voi puteţi face aceleaşi studii şi 
veţi ajunge la aceleaşi concluzii. Drumul există, este suficient să îl parcurgeţi.
 Page 19
Unele persoane sunt obsedate de gânduri sau de sentimente asemenea unor roiuri 
de viespi de care nu pot scăpa. Cum se explică aceasta? Este mult de explicat. Spaţiul este 
străbătut de tot felul de forţe, de curenţi, de entităţi care au fost create de fiinţele care îl 
populează. Unele dintre creaţiile noastre sunt foarte frumoase, dar altele sunt monstruoase 
şi când găsesc o poartă deschisă, ele intră. Dacă nu sunteţi prudenţi, atenţi şi legaţi de 
lumea sublimă şi vă lăsaţi mintea, sufletul, inima deschise tuturor hoinarilor din spaţiu, veţi 
putea  fi  deseori  incomodaţi.  Şi  invers,  dacă  ştiţi  cum  să  vă  pregătiţi  interior  puteţi  să 
atrageţi doar forţe benefice care vor veni să vă viziteze sau să vă însoţească pentru a vă 
inspira şi a vă bucura tot timpul. 
Veţi  spune:,”Dar  gândurile  şi  sentimentele  constituie  clişee!”. Nu, sunt forţe pe 
care clişeele le atrag. Şi atunci ce sunt clişeele? Atitudinile, obiceiurile pe care ni leam 
format sunt cele care determină felul influenţelor pe care noi le atragem. Dacă clişeele sunt 
foarte frumoase, imaginile care vor veni să se imprime în voi vor fi foarte frumoase, dar 
dacă aceste clişee sunt deformate, bineînţeles că nu va ieşi ceva prea grozav. 
Aşezaţi  un  talisman  benefic  undeva,  şi  el  va  atrage  influenţele  corespunzătoare 
forţelor  cu  care  este  impregnat,  în  timp  ce  un  talisman  malefic,  aşezat  de  exemplu  pe 
pragul unei case, va atrage asupra locuitorilor casei tot felul de nenorociri. Şi iată cum, din 
nefericire, oamenii poartă în ei înşişi “talismane“ malefice pe care leau pregătit de multă 
vreme datorită ignoranţei lor şi viciilor lor şi cu care nu fac altceva decât să atragă răul. 
Pentru a modifica destinul, trebuie schimbate clişeele, adică făcute eforturi pentru a 
crea noi obişnuinţe, noi atitudini, până ce vechiul clişeu va fi acoperit de unul nou. De 
exemplu, un om se hotărăşte că nuşi va mai calomnia vecinul sau că nu se va mai înfuria. 
Dar iată că, întrucât nu a schimbat clişeul, la prima încercare ratează. Este decepţionat, 
suferă,  regretă,  îşi  promite  că  cu  proxima  ocazie  se  va  comporta  altfel...  Dar  şi  data 
viitoare povestea se repetă identic. Pentru ca să nu se mai întâmple la fel, el trebuie să facă 
efortul de a modifica ceva în ceea ce face şi în 
modul în care o face şi atunci când reuşeşte o dată, are toate şansele de a reuşi şi dăţile 
următoare, căci noul clişeu se gravează din ce în ce mai adânc. Aceasta este valabil pentru 
toate celelalte tendinţe negative de care vreţi să scăpaţi: necinstea, senzualitatea, mîncarea 
fără măsură, lenea şi altele. Din ziua în care aţi reuşit să implantaţi în voi clişeul ideal, din 
ziua aceea puteţi dormi liniştiţi, căci el va fi cel care se va ocupa de a atrage tot felul de 
lucruri minunate care vor începe să vină la voi de la marginile universului; de cum văd 
noile clişee pe care leaţi introdus în voi, ele pornesc la drum... dar aveţi răbdare, căci este 
nevoie de timp pentru a 
parcurge milioanele de kilometri pentru a ajunge până la voi! 
Destinul omului este înscris în clişeele cu care el vine pe pământ. Când privim copii 
mici, ei ne încântă căci au un aer atât de nevinovat! Dar dacă am cunoaşte clişeele cu care 
aceşti copii au venit pe lume şi la ce acte îi vor împinge aceste clişee în ziua în care ele se 
vor manifesta, neam minuna mai puţin. Fiecare vine pe pământ cu clişeele pe care şi lea 
pregătit în încarnările anterioare, iar gândurile şi sentimentele care vin să îl chinuie nu sunt 
altceva  decât  consecinţele  clişeelor  pe  care  el  şi  lea format. În timp ce, în cel ce şia 
format  clişee  bune,  orice  sar  întâmpla,  nimic  rău  nu  poate pătrunde. El simte doar în 
preajma lui curenţii răi, dar este apărat. 
Şi acum, vă voi mai da încă o metodă. Sunteţi cuprinşi de gânduri sau sentimente 
negative şi orice aţi întreprinde pentru a le goni, nu reuşiţi, ele continuă: nu lucraţi încă de

Page 20
suficientă  vreme  la  schimbarea  clişeelor  pentru  ca  această  muncă  să  îşi  arate  deja 
rezultatele. Ce puteţi face atunci, în această situaţie? Puteţi lua o atitudine de observator. 
Vă  îndepărtaţi  puţin  şi  începeţi  să  observaţi  liniştiţi  toate  aceste  fiinţe  şi  entităţi  rele, 
manifestările lor, manevrele lor. Numai simplul fapt că le luaţi sub observaţie vă plasează 
deja  deasupra  lor  şi  atunci  iată  ce  se  petrece:  când  se  simt  observate,  încep  să  fie 
stingherite...  şi  dacă  în  acel  moment  proiectaţi  asupra  lor  nişte  raze  de  lumină,  ele  se 
împrăştie pentru că nu le place lumina. Ele pot reveni, şi 
este aproape sigur că vor reveni (atâta vreme cât încă nu aţi instalat în voi clişee noi, ele 
vor reveni), dar le veţi pune din nou sub observaţie, veţi proiecta din nou asupra lor un 
fascicul de lumină şi astfel veţi sfârşi prin a le înlătura. Da, pur şi simlu pentru că vaţi 
plasat deasupra lor. Iată secretul. 
În  viaţă  există  o  lege:  cel  care  se  află  deasupra  deţine  supremaţia,  puterea  de 
comandă, dreptul de a pretinde, de a ameninţa. Chiar dacă este nebun, un rege poate pune 
în mişcare o armată întreagă. De ce? Pentru că prin poziţia sa, el este superior. Deci, şi 
voi,  dacă prin vigilenţă vă plasaţi deasupra acestor entităţi, ele sunt obligate să vă dea 
ascultare. Iată, aveţi acum metode. Deci, de acum înainte, în loc să plângeţi, să vă smulgeţi 
părul  din  cap, folosiţile. Metoda cea mai eficientă este bineînţeles aceea de a schimba 
clişeele, dar este nevoie de mult mai mult timp şi efort. 
Vedeţi câte lucruri sunt de învăţat! Viaţa este atât de vastă şi de bogată încât încă 
nici nu ştim ce este ea de fapt! De aceea este necesară o Şcoală Iniţiatică pentru a învăţa 
cum să lucrăm în această viaţă, cum să declanşăm sau, din contră, să neutralizăm o forţă 
sau alta. Numai cu această condiţie vă puteţi dezvolta armonios. 
CAPITOLUL VII  ALTOIUL 
Există  o  ştiinţă  cu  ajutorul  căreia,  dacă o cunoaşte, omul poate nu numai săşi 
remedieze  defectele,  pasiunile,  tendinţele  inferioare,  ci  chiar  să  profite  de  pe urma lor. 
Această ştiinţă este cea a altoirii. 
Ştiţi, desigur, că agricultorii au găsit această tehnică pentru a ameliora calitatea 
fructelor. Dacă, de exemplu, unui păr sălbatic foarte viguros, dar care nu produce decât 
fructe sălbatice i se pune un altoi de la un  păr de o calitate excelentă, acesta va profita de 
vigoarea  arborelui sălbatic şi va da nişte pere minunate. Dar, în această operaţie, trebuie 
cunoscute legile naturii, căci nu orice altoi poate fi grefat pe orice fel de arbore. Există 
afinităţi şi corespondenţe şi între fructe, iar pe un arbore care face fructe cu sâmbure nu 
poate fi altoit un altul care face fructe cu seminţe. 
Oamenii se consideră experţi în aceste tehnici, dar când este vorba de domeniul lor 
psihic sau spiritual, nu mai sunt la fel de capabili, nici la fel de îndemânatici. Vedem savanţi 
cunoscuţi, mari scriitori, artişti, filozofi, oameni politici tributari unor vicii, unor pasiuni de 
care nu se pot lepăda. Câţi artişti foarte talentaţi, chiar geniali, au fost victimele patimii 
băuturilor, ale drogurilor, sau ruinat la jocuri de noroc sau din cauza femeilor. Nu am săi 
numesc aici... şi au murit având aceste slăbiciuni. Dacă ar fi cunoscut legile altoirii ar fi 
putut grefa pe aceste slăbiciuni calităţi şi virtuţi. 
Cum trebuie procedat? Să presupunem că întreţineţi o relaţie de dragoste foarte 
senzuală.  Consideraţio  ca  pe  o  formă  minunată,  un  copac  formidabil  din  care  puteţi 
extrage  energiile  altoind  pe  el  o  ramură  dintro altă dragoste pură, nobilă, elevată... şi

Page 21
atunci, sevele produse de natura vostră inferioară vor urca, vor circula prin aceste ramuri, 
prin aceste amprente, aceste noi circuite trasate în creierul vostru, vor produce nişte fructe 
extraordinare,  o  dragoste  miraculoasă  care  vă  va  aduce  inspiraţii  şi  încântări 
nemaiîntâlnite.  În  loc  să  vă  facă  viaţa  imposibilă,  senzualitatea  vă  va  servi  ca  o  forţă 
puternică  care  vă  va  conduce  până  la  Mama  Divină,  până  la  Tatăl  Ceresc.  Şi  dacă 
vanitatea voastră este aceea care vă consumă toate forţele, toate energiile, puteţi face de 
asemenea un altoi. Dacă în loc să doriţi mereu să apăreţi glorios în faţa lumii, a naivilor, a 
prostănacilor, veţi lua hotărârea de a mobiliza această vanitate şi a o pune în slujba unui 
ideal, ea va deveni o forţă formidabilă care vă va stimula, vă va proiecta către Cer, şi întro 
zi ea se va trasforma din vanitate în glorie divină. 
Dacă sunteţi coleric, este posibil ca din cauza acceselor de furie să vă fi distrus deja 
până acum câteva  prietenii şi să vă fi stricat  unele premise bune pentru viitor. Ei bine, 
aveţi posibilitatea de a transforma această forţă brutală, care izbucneşte ca un tunet, de a o 
sublima, prin altoire, devenind un neobosit luptător pentru a combate şi a învinge tot ceea 
ce este inferior, un soldat al lui Hristos, un servitor al lui Dumnezeu, de neînvins. În loc să 
distrugeţi  ceea  ce  este  minunat,  forţa  voastră  marţiană  vă  va  ajuta  să  construiţi.  Este 
suficient să găsiţi altoiurile potrivite. 
Clişeele  şi  altoiurile  sunt  două  metode  diferite  pe  care  trebuie  să  învăţaţi  să  le 
utilizaţi. Clişeele trebuie să le înlocuiţi, dar cu altoiurile este altceva, este suficient să le 
adăugaţi. Pentru altoire trebuie să păstraţi rădăcinile, să nu le smulgeţi niciodată, căci ele 
sunt foarte viguroase ca şi trunchiul; pe ele trebuie să aplicaţi altoiul, pentru că ele sunt 
cele care conţin forţa. Aceste forţe le puteţi lega de o entitate, de un spirit luminos, de un 
înger sau de un arhanghel. Acestea sunt altoiurile. Toţi Iniţiaţii au fost obligaţi să pună 
altoiuri, sau legat întotdeauna de fiinţele cele mai sublime, iar fructele pe care leau dat au 
fost din cele mai bune. 
Veţi spune: ”În istorie există un anume erou, un anume sfânt, un anume profet, pe 
care  îl  admir  şi care mă inspiră. În el voi afla altoiurile pe care le caut.” Da, există şi 
această posibilitate, dar cum ei se află undeva departe, în trecut, nu le veţi putea vorbi şi 
nici nu veţi putea intra în relaţie cu ei ca şi cu o fiinţă vie. Sau chiar şi atunci când, dintre 
cei în viaţă pe care îi cunoaşteţi, alegeţi ca model un prieten, un filosof, un artist pe care îl 
admiraţi, este bine, dar altoiurile vor fi întotdeauna imperfecte, căci acele fiinţe au şi ele 
anumite slăbiciuni, anumite lipsuri, nu sunt de neclintit, nici absolut de puternici, generoşi, 
luminoşi sau plini de căldură. 
Există  însă  o  fiinţă  care  depăşeşte  în  inteligenţă,  în  dragoste,  în  putere,  în 
generozitate toate făpturile pe care le putem întâlni pe pământ, şi care constituie o mare 
sursă distribuitoare de altoiuri: aceasta este Soarele. Lui trebuie să vă adresaţi pentru a vi 
le procura. De acum încolo, în timp ce veţi contempla răsăritul Soarelui, îi veţi spune: ”O, 
dragul meu Soare, doresc să înţeleg atât de multe lucruri, dar mă simt atât de limitat! De 
aceea  mă  întorc  către  tine  care  eşti  lumina,  care  luminezi  întreg  pământul,  ca  sămi 
dăruieşti şi mie, te rog, câteva altoiuri din inteligenţa ta.” Şi el vi le va dărui, gratuit, vă 
garantez! Şi atunci veţi pune aceste altoiuri în creierul vostru. 
Sar putea să vă trimită chiar şi un specialist, dacă voi nu ştiţi cum să procedaţi. Apoi veţi 
putea cere şi alte altoiuri: de bunătate, de frumuseţe, de inteligenţă... În Soare se află totul, 
puteţi să cereţi tot ceea ce doriţi. Numai să nu cereţi toate altoiurile deodată, ci unele după 
altele, căci în timp ce vă veţi ocupa de unul, celelalte se vor usca şi vor muri.

Page 22
Unii dintre voi se întreabă dacă glumesc... Nu, vorbesc foarte serios, şi tot ceea ce 
vă spun acum a fost verificat de mine timp de ani de zile. Şi încă nu vam spus totul în 
această privinţă, dar ceea ce eu nu vă voi spune, vă va spune Soarele însuşi. Tot ceea ce 
cunosc eu, mia fost comunicat de către Soare. Sunteţi miraţi aflând că Soarele poate face 
revelaţii, dar acesta este adevărul! 
Un  mare  maestru  vă  poate  da  câteva  altoiuri,  este  posibil,  pentru  că,  în  mod 
simbolic, prin lumina şi căldura lui (înţelepciunea şi dragostea) el este un reprezentant al 
Soarelui, dar nici un maestru nu poate fi comparat cu Soarele. Bineînţeles că un om poate 
fi asemănător lui, în măsura în care el luminează, încălzeşte şi vitalizează făpturile din jurul 
lui. Dar el, Soarele, luminează, încălzeşte şi hrăneşte întregul pământ; prin el totul se naşte, 
creşte şi se coace. Puterea unui Iniţiat nu poate fi atât de mare, chiar dacă el face bine 
oamenilor. Nimeni nu se poate asemui Soarelui. 
Razele Soarelui au puterea de a înlocui tot ceea ce este uzat, impur sau întunecos 
în voi, cu condiţia să învăţaţi cum să le primiţi. Dacă vă deschideţi lor cu tot sufletul, ele 
încep să lumineze: ele înlocuiesc omul vechi din voi şi vă regenerează, vă reînnoiesc, vă 
reînvie;  gândurile  voastre,  sentimentele,  faptele, toate devin altele. Din păcate, oamenii 
care simt senzaţii grozave când mănâncă, beau, fumează sau se îmbrăţişează nu simt nimic 
atunci când se află în faţa Soarelui. Aceasta este din cauză că se află la un nivel de vibraţii 
prea scăzut; şi atunci, tot ceea ce este inferior îi impresionează, acţionează asupra lor, în 
timp ce razele Soarelui îi lasă indiferenţi. 
Dar, cu cât discipolul avansează, evoluează, el devine mai sensibil la razele Soarelui şi ele 
produc în el revelaţii, încântări, senzaţii cu adevărat cereşti. 
Iată încă un lucru complet nou: psihologia încă nu a descoperit că de noi depinde 
ca razele Soarelui să producă în sufletul nostru, în inima noastră, fenomene de cea mai 
mare importanţă, care ne pot regenera, renaşte. Dar bineînţeles că trebuie să ne pregătim, 
altfel vom rămâne mereu în afara Soarelui. Trebuie să ne pregătim cu câteva zile înainte, 
cu luni înainte pentru a fi liberi, lucizi, pentru a simţi ce sunt razele Soarelui, cât sunt de 
puternice, de pure, de divine. 
Dar  cel  mai  puternic,  cel  mai  sublim  altoi  este  acela  de  a  te  lega  la  Domnul, 
spunând: ”Doamne, eu simt că nu sunt nimic. Acceptă, Te rog, să pătrunzi în mine, să 
lucrezi şi să Te manifeşti în mine. Eu vreau să lucrez pentru Împărăţia şi pentru Dreptatea 
Ta.” Şi dacă în acel moment Dumnezeu acceptă copacul vostru, adică pe voi înşivă, care 
în trecut produceaţi fructe ce nu puteau fi mâncate, va produce pe viitor fructe delicioase 
şi  parfumate.  Au  rămas  doar  rădăcinile  şi  trunchiul,  dar  altoiul,  adică  lumea 
invizibilă, 
lumea divină, lumea cerească a produs fructele Sale. 
Ce  sa  întâmplat  în  fapt?  Aţi  consacrat  Cerului  toate  forţele  brute  şi  clocotitoare  din 
interiorul vostru, şi Cerul lea luat pentru a le transforma. Se întâmplă să găsiţi în pădure 
pere mici sălbatice, necomestibile, dar dacă le puneţi câteva minute în cuptor, ele devin 
dulci şi comestibile. Ce sa petrecut? Căldura lea transformat. Şi dacă omul este în stare 
să facă ca nişte pere să devină bune de mâncat, oare credeţi că nu este în stare lumea 
invizibilă să transforme toate fructele voastre acre în fructe zemoase şi dulci? 
Un discipol care îşi cunoaşte tendinţele inferioare, cere altoiuri spunând: ”Doamne 
Dumnezeule, dacă sunt singur, nu voi reuşi să mă transform, te rog, ajutămă Tu, dispune 
Tu de mine, lucrează Tu prin mine, sunt în serviciul Tău, voi împlini voia Ta.” Şi în acel 
moment, probabil că nu Domnul Însuşi va fi cel care va veni, dar El va trimite pe unul din

Page 23
îngerii sau din arhanghelii Săi, aşa cum lea trimis şi patriarhilor, profeţilor, apostolilor şi 
tuturor sfinţilor: îngerii au venit să îi viziteze şi să îi instruiască. 
Acestea sunt probleme de o importanţă deosebită şi acei care leau neglijat sau le 
au ignorat nu vor putea evolua. Oamenii au capul tare, dar viaţa îşi va asuma sarcina de al 
face “să se coacă”. Eu ştiu ce ştiu. Tot ceea ce vă spun, a fost verificat şi experimentat de 
mine însumi; eu vi le revelez pentru a vă ajuta şi acum este rândul vostru să simţiţi, să 
înţelegeţi şi să luaţi hotărâri pentru a avea rezultate. 
Fără a dispune de toate aceste cunoştinţe, nu vă puteţi îmbunătăţi cu adevărat. Dar 
cunoaşterea nu este suficientă, trebuie să şi iubiţi aceste mari adevăruri pentru a dori să le 
realizaţi, şi trebuie să aveţi de asemenea o voinţă de nestrămutat pentru a persevera în 
muncă. Iată cele trei condiţii necesare: mai întâi cunoaşterea, apoi voinţa şi în fine puterea. 
Unele fiinţe au realizat o asemenea lucrare asupra propriei lor materii încât ei nu 
mai  sunt  aceiaşi.  La  exterior,  bineînţeles  nu  sau  schimbat  vizibil,  dar  în  interior  sunt 
diferiţi: ei nu mai suferă ca şi înainte, nu se mai simt la fel de striviţi şi de limitaţi, nu mai 
sunt în întuneric, ei deţin bogăţii şi cunoştinţe noi, înoată în frumuseţe, radiază... 
Aceasta este schimbarea! 
A te schimba nu înseamnă a deveni de nerecunoscut fizic, nu veţi fi încă recunoscut 
peste tot, este vorba de schimbarea interioară a vibraţiilor, a emanaţiilor: vă veţi scufunda 
mâna în apă, iar muribundul care va bea această apă, va învia. Iată adevărata schimbare! 
CAPITOLUL VIII  Utilizarea energiilor 
Tot  ceea  ce  este  necesar  pentru  a  le face plăcere, pentru ai amuza, pentru ai 
distra se află la dispoziţia oamenilor. Recunosc că este atrăgător, interesant, dar pentru 
mine nu este un motiv pentru ca eu să mă reped la ele, chiar din contră. În faţa a tot ce mi 
se prezintă mam obişnuit sămi pun întrebarea: ”Cu ce contribuie aceasta la progresul 
meu spiritual?” Dacă văd că nu cu mare lucru, că va fi mai mult timp pierdut şi energii 
risipite, nu mă opresc la acel lucru. 
Ei da, aşa este, viaţa are tot felul de tentaţii şi dacă discipolul nu a învăţat încă să se 
controleze suficient pentru a le rezista, el cade pradă lor, apoi regretă, pentru că simte că a 
slăbit, că sa urâţit. Pentru majoritatea oamenilor, este de la sine înţeles să fii tentat şi să 
cedezi tentaţiilor; după unii, chiar pentru aşa ceva te afli pe pământ. Dar să nu ne ocupăm 
de ceea ce face majoritatea, ci de ceea ce fac discipolii. Discipolul ar putea evita multe 
dintre erori, dacă înainte de a se lansa întro aventură, şiar spune: ”Făcând acest lucru, 
sau altul, îmi satisfac dorinţele, dar care vor fi oare repercusiunile conduitei mele asupra 
mea şi a celor din jurul meu?” Cel ce nu îşi pune aceste întrebări este apoi mirat de ceea ce 
i se întâmplă. Nu trebuie să se mire: ceea ce i se întâmplă era de prevăzut, consecinţele 
sunt întotdeauna previzibile. 
Veţi spune: ”Dar nu este posibil să prevezi toate consecinţele actelor tale.” Da, 
aveţi dreptate, viaţa este bogată în evenimente de tot soiul, care se pot produce întrun 
mod cu totul neprevăzut pentru a schimba cursul lucrurilor. Cu excepţia celor ce posedă 
facultatea de a se ridica până la planurile subtile pentru a cunoaşte cu exactitate adevărul, 
este imposibil să prevezi totul. Dar în ceea ce priveşte esenţialul, cu condiţia să fii cinstit, 
sincer, el este uşor de prevăzut. Evident, dacă vrei să te legi la ochi, este cu totul altceva.

Page 24
Deci, vă repet, în faţa oricăror posibilităţi care vi se oferă, studiaţi bine situaţia şi 
alegeţio pe aceea care este cea mai benefică progresului vostru spiritual. Căci cunoaşterea 
modului  în  care  îşi  cheltuieşte  energiile,  în  ce  domeniu,  pentru  ce  activităţi,  este  de  o 
importanţă absolută pentru evoluţia fiecărei fiinţe. Aici, fiecare dintre noi este responsabil. 
Cerul nu nea dat viaţa pentru ca noi să o risipim; tot ceea ce facem se notează, se înscrie. 
Da, şi în cartea naturii vii puteţi citi aceasta: ”Fericiţi cei care îşi consacră şi îşi utilizează 
toate  energiile  fizice,  afective  şi  mentale  pentru  binele  umanităţii,  pentru  Împărăţia 
Domnului şi pentru Dreptatea Sa.” 
Dacă  veţi  observa  oamenii,  veţi  vedea  că  ei  niciodată  nu se gândesc la această 
chintesenţă care lea fost dată pentru a trăi, la cât este ea de preţioasă, cât o preţuieşte 
Domnul, care este originea ei şi câtă muncă a depus natura pentru a o pregăti şi a neo 
distribui. De aici se vede că omul nu este evoluat, căci îşi cheltuieşte toate forţele în accese 
de furie, în excese de sexualitate, în activităţi egoiste şi criminale... Şi iată cum forţele 
acestea, atât de preţioase, se risipesc pentru a alimenta Infernul. Dacă vă voi spune că 
oamenii sunt aceia care susţin Infernul, veţi fi surprinşi... şi totuşi, acesta este adevărul. 
Majoritatea  oamenilor,  prin  ignoranţa  lor,  nu  fac  decât  să  susţină,  să  menţină  şi  să 
hrănească Infernul; ei sunt foarte instruiţi în diferite domenii, dar nau auzit vorbinduse 
niciodată despre responsabilitatea lor în utilizarea energiilor lor şi nu în universităţi vor afla 
aceste lucruri. 
În calitate de discipol, prima voastră sarcină este să deveniţi conştienţi de modul în 
care vă cheltuiţi forţele, pentru că ele vau fost numărate, cântărite, măsurate. Dacă Cerul 
vede că voi le cheltuiţi în acţiuni dăunătoare, el vă va închide robinetele. Va spune: ”Omul 
acesta este foarte periculos, trebuie legat!” Nu vaţi întrebat niciodată de ce unii oameni au 
devenit beţivi? Pentru că lumea invizibilă a vrut să îi lege. 
Dacă  acei  oameni  ar  dispune  de  toate  facultăţile  lor,  ei  ar  distruge  lumea  întreagă, 
utilizânduşi energiile în activităţi distructive. În timp ce aşa, alcoolul îi cloroformizează, îi 
abrutizează şi ei ajung în imposibilitatea de a face un rău cuiva. Evident, acesta nu este 
cazul tuturor alcoolicilor; pentru unii există alte explicaţii. 
Trebuie să fiţi mereu conştienţi de felul în care vă utilizaţi energiile, să vă întrebaţi 
în ce direcţie le canalizaţi şi în ce scop. Acesta este lucrul cel mai important. 
În ziua de astăzi, a te revolta, de exemplu, a devenit o obişnuinţă, o modă. Se 
discută,  se  strigă,  se  fac  manifestaţii,  greve,  se  dau  foc  maşinilor,  ş.a.m.d, toţi se simt 
îndreptăţiţi în lupta lor împotriva patronilor sau a unui guvern pe care îl socotesc nedrept 
şi crud. Eu sunt de acord că nici nedreptatea şi nici cruzimea nu trebuie acceptate. Dar 
cum se face că toţi aceşti revoltaţi nu şiau pus niciodată întrebarea dacă nu există cumva 
şi un motiv de revoltă mai folositor? În loc săşi piardă timpul şi energiile revoltânduse 
împotriva unei anumite situaţii, unei anumite persoane, sau a unui anume partid, de ce nu 
se revoltă mai întâi împotriva propriilor lor slăbiciuni, a propriei lor mediocrităţi, a propriei 
lor lene? Acela da, este întradevăr un motiv de 
indignare,  de dezgust, de furie şi merită osteneala de a lupta. A! nu, nu, prostiile lor, 
viciile lor şi le justifică, şi le mângâie, şi le hrănesc, dar faţă de ceilalţi sunt necruţători! 
Înainte de a vă revolta împotriva unuia sau altuia, ceea ce de multe ori nu serveşte 
la nimic, un adevărat discipol se revoltă împotriva tuturor entităţilor rele care sau instalat 
în el, din vina lui, bineînţeles. El caută să le gonească pentru a se elibera. Dacă revolta 
există în univers, însemnează că ea are un rost. Da, dar oamenii nu au înţeles rolul revoltei:

Page 25
unde, când, cum şi împotriva cui să se revolte... Trebuie să ne revoltăm, dar împotriva 
tuturor acelora care sau instalat în noi sub formă de slăbiciuni şi care ne înşală, ne rod. 
Atunci, totul se va schimba. Câţi nu sunt nenorociţi, nemulţumiţi pentru că sunt conştienţi 
de defectele lor, de slăbiciunile lor! Da, dar ei nu sunt încă suficient de revoltaţi pentru a 
ieşi din această situaţie şi ea continuă. Ei sunt nemulţumiţi, bineînţeles, dar nu fac nimic 
pentru a îmbunăţii situaţia. 
Încetaţi de a vă mai revolta împotriva soţiei, a soţului, a şefului ş.a.m.d. şi revoltaţi 
vă împotriva voastră înşivă. Veţi spune: ”Da, dar dacă nu mă revolt împotriva celorlalţi, ei 
vor continua să abuzeze”. Nu, nu aţi înţeles nimic. 
Pentru  ca  ceilalţi  săşi  schimbe  comportamentul,  nu  trebuie  să  îi  combateţi;  ei  se  vor 
schimba  de  la  sine  când  vor  simţi  că  voi  vaţi  schimbat,  că  radiaţi,  sunteţi  luminoşi, 
inteligenţi. Deci, revoltânduvă împotriva voastră înşivă îi veţi învinge pe ceilalţi, îi veţi 
transforma. Eu am găsit acest mijloc. Altfel cum vreţi să luptaţi împotriva atâtor duşmani? 
Revoltaţivă împotriva voastră înşivă pentru a vă curăţa, pentru că adevăraţii 
duşmani se află în voi. Nu îi căutaţi în afara voastră, ei se află înăuntru. 
De  exemplu,  un  om  îşi  propune:  “De  acum,  am  terminat cu femeile, miau adus prea 
multe nenorociri, prea multe supărări, dar dacă el nu sa revoltat încă niciodată împotriva 
entităţilor din interiorul său, care îl îndeamnă mereu în aceiaşi direcţie, iată căl aşteaptă 
noi  necazuri.  Şi  ce  anume  îi  spun  aceste  entităţi:  “Bineînţeles,  toate  femeile  care  leai 
întâlnit până acum au fost crude, necredincioase, dar cea care îţi place acum îţi va aduce 
bucuria, inspiraţia”, şi bietul nenorocit este din nou prins în capcană. 
Cum să vă fac să înţelegeţi că sunteţi sfătuiţi de către duşmani camuflaţi care nu cer 
decât epuizarea voastră, ruina voastră? Şi voi, fără ca să vă daţi seama, îi mângâiaţi, îi 
legănaţi, îi hrăniţi cu energiile voastre cele mai preţioase. Ei bine, a venit acum momentul 
să  vă  revoltaţi,  începând  prin  a  recunoaşte  că  duşmanii  voştri  cei  mai  mari  nu  sunt 
în 
exteriorul vostru, ci în voi. Şi atunci când veţi izbuti să vă învingeţi duşmanii interiori, veţi 
ajunge să vă învingeţi şi duşmanii din afară, prin exemplul vostru, prin atitudinea voastră, 
prin vorbele, privirile şi emanaţiile voastre. 
De ce oamenii nu au găsit încă aceste mijloace? Cuţitele, revolverele, bombele nau 
rezolvat  niciodată  problemele.  Ia  gândiţivă,  oare  de  când  se  folosesc  acestea  sau 
îmbunătăţit cumva lucrurile cu adevărat? Începeţi deci, prin a vă revolta împotriva voastră 
înşivă,  şi  apoi,  slavă  Domnului,  va  fi  întotdeauna  suficientă  vreme  pentru  a  vă 
revolta 
împotriva celorlalţi, dar prin măreţia şi atotputernicia dragostei. 
Nu uitaţi niciodată că Cerul vă priveşte de sus şi priveşte la tot ceea ce faceţi cu 
toate bogăţiile pe care vi lea dăruit: le utilizaţi întrun scop pur egoist sau întrunul divin? 
Dacă vaţi pune foarte clar această problemă în fiecare zi, cât de multe lucruri aţi putea 
îmbunătăţi în voi înşivă! Bineînţeles că nu veţi reuşi imediat, dar veţi învăţa cel puţin să fiţi 
conştienţi. Altfel rămâneţi supuşi Karmei. 
Atâta vreme cât nu vaţi luat conştient viaţa în mâini, pentru a reuşi să acordaţi 
toate particulele fiinţei voastre cu vibraţiile divine, veţi rămâne la bunul plac al forţelor 
oarbe  ale  naturii.  Majoritatea  oamenilor  sunt  în  această  situaţie,  căci  nu  li  sa  arătat 
importanţa prelucrării interiorului lor. Dar să ştiţi că, dacă vă opuneţi Inteligenţei cosmice 
ducând  o  viaţă  contrară  planurilor  ei,  vă  veţi  dezagrega  şi  veţi  sfârşi  prin  a  dispare. 
“Inteligenţa cosmică este foarte crudă, veţi spune, dacă ea distruge făpturile ce i se opun”. 
În realitate, ea nu se ocupă deloc cu aşa ceva. Ea na vrut să distrugă niciodată pe nimeni,

Page 26
dar dacă, din prostie sau din ignoranţă vă izbiţi de imensitatea ei, forţele împotriva cărora 
luptaţi sunt atât de puternice, încât este foarte natural să fiţi dizlocat. 
Dacă un biet individ porneşte singur împotriva unei armate întregi, el va fi repede 
anihilat. Dacă, izbinduse de un geam, o insectă îşi sparge capul, ce vină are geamul? Omul 
acţionează  ca  şi  insecta:  se  exersează  să  lupte  împotriva  legilor  divine,  împotriva 
splendorilor  universului,  îi  face  plăcere  să  se  certe;  dar  îl  aşteaptă  dezagregarea.  Nu 
Dumnezeu este cel care îl va anihila, ci propria lui încăpăţânare. 
Un discipol caută întotdeauna să se acordeze întâi cu Inteligenţa cosmică şi pentru 
aceasta, el începe prin a veghea la modul în care îşi utilizează energiile; asta trebuie să 
reţineţi. 
Dintre toate lucrurile pe care vi le spun, la unele trebuie să vă gândiţi în fiecare zi, 
iar la altele, când circumstanţele vo permit. Dar ceea ce vă spun astăzi, trebuie să aveţi 
mereu în prezent în minte, căci eu nu voi fi mereu cu voi pentru ca să vo repet. Puteţi lăsa 
deoparte multe alte puncte, dar nu pe acesta. În fiecare zi vi se cere să fiţi conştient, să vă 
daţi seama în fiecare situaţie în ce mod vă folosiţi energiile, cu atât mai mult cu cât puteţi 
face  aceasta  oriunde  vă  aflaţi.  Pe  stradă,  în  metrou,  la  dentist,  în  bucătărie,  puteţi  să 
aruncaţi o privire în voi înşivă şi să vă întrebaţi: ”Ia să vedem, dacă mă angrenez în această 
activitate, sau în alta, ce am să cheltuiesc?... Oh, la la, voi fi obligat să pierd tot ce am pur 
şi divin pentru a hrăni porcii. Atunci nu, nu mă angajez în această treabă, energiile mele nu 
sunt destinate să reînvie morţii”. Ca şi Iisus care spunea: ”Lăsaţi morţii să îngroape morţii 
şi voi, cei vii, urmaţimă.” Vedeţi, lucrul pentru care vă cheltuiţi energiile este un punct 
esenţial pentru evoluţia voastră. 
CAPITOLUL IX  Sacrificiul, transmutaţia materiei. 
Foarte puţini sunt oamenii care sunt conştienţi că în fiecare zi trebuie să adauge 
vieţii lor câte ceva nou, ceva mai puternic, mai luminos; ei nici măcar nu îşi dau seama la 
ce pericole se expun trăind o viaţă domoală în care se complac, la sumedenia de boli fizice 
şi psihice care îi pândeşte şi care nu aşteaptă decât momentul potrivit pentru a intra în ei, 
pentru ai muşca, pentru ai roade. Inteligenţa cosmică nu la construit pe om întrun chip 
atât  de  minunat  pentru  ca  el  să  se  lase  să  adoarmă, să se cloroformizeze; ea la creat 
pentru ca el să poată înainta neîncetat pe calea evoluţiei, care îl va conduce până la îngeri... 
până la Dumnezeu. 
În  realitate,  această  lege  a  evoluţiei  nu  acţionează  numai  în  existenţa  umană. 
Fiecare regn din natură, mineral, vegetal, animal, uman... tinde să se apropie de regnul 
superior. 
Pietrele sunt cele mai vechi pe acest pământ, ele sunt inerte, insensibile, fără nici o 
posibilitate  de a se mişca sau chiar de a creşte. De aceea, idealul lor este de a deveni 
plante. 
Idealul plantelor este de a deveni animale. Ele sunt înrădăcinate şi nu pot nici să se 
deplaseze, nici să aibe sentimente la fel ca şi animalele, de aceea ele doresc să se rupă de 
sol şi să se mişte. Intrând întrun corp animal, celulele lor vor putea să evolueze. Pentru 
ele nu există alt mod de evoluţie decât acela de a se lăsa mâncate sau arse.

Page 27
Idealul  animalelor  este  de  a  deveni  oameni  raţionali.  Idealul  oamenilor  este  să 
devină  îngeri,  iar  cel  al  îngerilor  să  devină  arhangheli  sau  divinităţi.  Căci,  pe  scara 
evoluţiei, fiecare categorie de fiinţe posedă calităţi pe care precedenta nu le avea. 
Deci fiecare tinde să se apropie de cea dinaintea ei, pentru a depăşi stadiul la care a ajuns 
deja. 
Dar trecerea omului la stadiul de înger nu se poate face decât prin foc, prin focul 
sacrificiului.  Aici,  etimologia  ne  va  ajuta  să  înţelegem.  În  latină,  la  înger  se  spune 
“angelus”, la foc “ignis”, şi la miel “agnus”. În bulgară, la înger se spune “anguel”, la foc 
“ogan” şi la miel “agne”. Dacă facem o apropiere între toate aceste cuvinte, vom înţelege 
de ce Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost comparat cu Mielul care trebuia să fie sacrificat 
înainte de crearea lumii. De unde vine această tranziţie? În trecut, atunci când se dorea 
construirea unei case, în unele ţări exista obiceiul de a jertfi prin foc un miel pentru ca 
construcţia să fie solidă şi protejată. Aceasta avea ca scop să le reamintească oamenilor că 
înaintea creaţiei lumii a fost necesară sacrificarea unui “miel” sau a unei făpturi vii, pentru 
a edifica această construcţie pe baze indestructibile. 
Hristos  este  Mielul  Divin,  spiritul  dragostei  care  atrage,  apropie,  susţine  iar 
dragostea este aceea care a fost pusă ca bază a creaţiei; el este cel care sa sacrificat, sa 
înzidit,  care  a  impregnat  materia acestui edificiu. El este liantul, cimentul care menţine 
coeziunea universului. Peste tot, de la pietre până la stele, dragostea este cea care susţine 
şarpanta. Dacă dragostea dispare, şi corpul nostru începe să se dezagrege, căci puterea 
dragostei  este  cea  care  uneşte  toate  celulele,  toate  particulele.  Sacrificiul  reprezintă 
manifestarea cea mai înaltă, cea mai divină a dragostei. Este Omega, ultima literă, nu mai 
există o alta. Iisus a venit pentru a pronunţa această ultimă literă. Alţii vor veni după el 
pentru a o realiza, pentru a o pune în aplicare, dar nu vor mai adăuga nimic care să poată 
depăşi sacrificiul; sacrificiul rămâne pentru eternitate actul cel mai sublim. 
Secretul fericirii este de a face sacrificii. Cei care sunt capabili sunt cei privilegiaţi, 
ei au înţeles sensul vieţii, ei pot deveni taţi şi mame. Toţi oamenii ştiu că există taţi, mame, 
copii, dar foarte puţini sunt cei care sunt capabili să descopere ceea ce conţine această 
simplă imagine de familie. Tatăl, mama şi copilul sunt un rezumat al unei întregi învăţături. 
Cel ce se poate sacrifica pentru un altul, este copt pentru a deveni părinte. Cel care este 
incapabil de sacrificiu este încă copil. El este poate părinte în plan fizic, dar este numai o 
aparenţă şi Cerul nu o consideră ca atare. 
A fi tată sau mamă este un ideal înalt de atins, dar să rămâi copil nu este un ideal. 
Idealul este să fii întâi tată sau mamă pentru ca apoi să devii copil. Da, căci dacă sunteţi 
fruct, puteţi apoi să deveniţi sămânţă, aveţi dreptul; dar dacă încă naţi devenit fruct şi vreţi 
să deveniţi sămânţă, aceasta nu este posibil, căci seminţele vin după fructe şi pentru a da 
acest fruct, trebuie să fii tată sau mamă, trebuie să fii capabil de dragoste impersonală. 
Idealul  este,  deci,  să devii tată sau mamă pentru a putea aduce copilul pe lume, adică 
sacrificiul, fructul impersonal al tatălui şi al mamei care sunt luminaţi. Toţi cei care nu ştiu 
să facă sacrificii nu pot aduce pe lume 
copii, pentru că încă nu sunt copţi. 
La 13 sau 14 ani, copilul ajunge la perioada de pubertate. Pubertatea este o fază de 
transformare a fiinţei umane; din egoist şi personal cum era, el devine capabil să dăruiască, 
să producă, adică să facă sacrificii. Înainte de pubertate, copilul este ca un pământ steril 
care preia mereu. Dar după pubertate este capabil atât fizic cât şi psihic să producă fructe.

Page 28
Iată de ce vă pot spune că dacă nu aveţi acest izvor care să ţâşnească în voi, adică dacă 
dragostea voastră nu este pură şi dezinteresată, totul va fi secat şi nu vor exista recolte, nu 
veţi da nici flori şi nici fructe, veţi fi un deşert, un pământ sterp. Şi cine vrea să frecventeze 
un pământ sterp? 
Bineînţeles că sacrificiile pe care le faceţi trebuie să aibe un rost. Există persoane 
care, aşazicând, fac sacrificii şi se căsătoresc cu un bărbat sau cu o femeie, pentru că prin 
această căsătorie, cred ei, îl vor salva pe acel bărbat care este beţiv sau pe acea femeie care 
este neurastenică. Dar chiar vor reuşi ei, oare, săi salveze? Numai Dumnezeu ştie! Vedeţi, 
aici bunătatea, generizitatea nu lipsesc. Ceea ce lipseşte este lumina. Oamenii sunt orbi şi 
nu pot prevedea. Şi atunci, este păcat că toate aceste calităţi, aceste virtuţi să fie cheltuite 
în  zadar.  Este  mai  bine  ca  ele  să  fie  consacrate  unui  lucru  divin,  care  va  ajuta mii de 
persoane şi nu una singură. Şi mai mult decât atât, nici nu este sigur că acea persoană 
poate fi ajutată. Ceea ce este însă sigur, este că cel care a vrut să o ajute va deveni şi el o 
victimă. 
Decideţivă deci să lucraţi pentru o idee divină şi toate sacrificiile pe care le veţi 
face pentru această idee se vor transforma în aur, în lumină, în dragoste. Iată secretul. Cel 
mai mare secret este ideea, ideea pentru care lucraţi. Dacă lucraţi pentru voi înşivă, pentru 
a vă satisface dorinţele, pasiunile, poftele, toate sacrificiile pe care le veţi face pentru a 
reuşi se vor transforma în cenuşă, nu îi lumină. Mulţi oameni sacrifică un capital enorm de 
bani, sănătate, dar cum scopul lor este mai mult sau mai puţin pământesc, aceste sacrificii 
nu vor duce la cine ştie ce rezultate. Iată ceea ce nu se cunoaşte: cât de importantă este 
ideea care stă în spatele fiecărei acţiuni. Ideea este latura magică, piatra filozofală care 
transformă totul în aur. De aceea vă 
spun: lucraţi pentru o idee divină, pentru ca lumina să triumfe în lume, pentru ca Împărăţia 
lui  Dumnezeu  să  vină  pe  pământ.  Tot  ceea  ce  veţi  face  pentru  această  idee  se  va 
transforma în aur, adică în sănătate, în frumuseţe, în lumină, în forţă. 
Noi trebuie săi oferim Cerului în dar viaţa noastră şi să spunem: “De acum înainte 
voi  părăsi  plăcerile  şi  bucuriile  trecătoare,  care  nu  îmi  aduc  nimic,  şi  voi  lucra 
pentru 
Împărăţia  Domnului”.  Şi  veţi  sacrifica  tot  mai  mult  activităţile  care  vă  urâţesc  şi  de 
asemenea  unele  impulsiuni  inferioare  cum  sunt:  furia,  gelozia,  ura...  De  ce?  Pentru  a 
elibera  forţele  spirituale  care  sunt  limitate  şi  subjugate  de  către  aceste  obiceiuri,  căci 
obiceiurile sunt acelea care vă împiedică să daţi fructe. Priviţi copacul: când este năpădit 
de  insecte,  el  nu  poate  da  fructe  şi  trebuie  curăţat  cu  ajutorul  insecticidelor.  Tot  aşa, 
trebuie  să  eliminaţi  din  corpul,  din  inima  şi  din  voinţa  voastră  toate  aceste  plăceri 
nesănătoase care sunt pe cale să aspire sucul destinat să hrănească Eul vostru superior. Nu 
puteţi da fructe, nici nu puteţi face sacrificii, pentru că adăpostiţi în voi alte făpturi care vă 
beau şi vă epuizează forţele. Trebuie să vă lepădaţi de aceste insecte şi de 
aceste omizi. 
Pot să vă mai dau o mulţime de magini pentru a vă face să înţelegeţi această idee! 
Luaţi de exemplu o sticlă: dacă ea este deja plină, cum veţi face pentru ca să introduceţi în 
ea un alt lichid? Trebuie mai întâi să o goliţi. La fel se întâmplă şi cu fiinţa umană. Dacă ea 
nu se goleşte de vicile sale, de obiceiurile dăunătoare, cum vor putea virtuţile şi calităţile 
divine  să  se  instaleze  în  ea?  Este  deja  plină!...  Iată  adevăratul  sens  al  sacrificiului:  să 
goleşti, să renunţi la anumite obiceiuri rele, pentru a putea introduce în tine altceva. De 
cum renunţăm la un defect, o calitate vine săi ia locul în noi.

Page 29
Cartea naturii stă dechisă în fiecare zi în faţa voastră, şi puteţi găsi în ea tot ceea ce 
aveţi nevoie pentru comportamentul vostru curect în viaţă. De ce nu căutaţi să înţelegeţi 
aceasta? De ce nu vă folosiţi ochii pentru a vedea şi urechile pentru a auzi? Pentru că 
sunteţi prea ocupaţi cu bucuriile şi cu plăcerile care vă împiedică. Când vă veţi hotărî să 
renunţaţi la aceste lucruri şi la aceste plăceri, veţi descoperi nişte forţe formidabile, ochii 
voştri se vor deschide şi veţi descoperi tot ceea ce este scris în cartea naturii. Iată secretul! 
Vă aflaţi câteodată în faţa unor probleme de neînţeles pentru voi şi vă spuneţi: ”Eu 
de ce nu înţeleg? Sunt alţii care înţeleg!” Daţivă singuri răspunsul: “Este pentru că eu mă 
complac în bucurii şi plăceri inferioare care îmi consumă forţele. Iată de ce nu îmi mai 
rămân şi pentru ochii mei interiori”. Nu există o altă explicaţie pentru incapacitatea voastră 
de a vedea. Forţele voastre trebuie să fie disponibile pentru a se duce în altă parte şi a trezi 
alte celule. Dar oamenii sunt neştiutori şi spun: “Trebuie să mai gust din această plăcere 
căci dacă renunţ, voi suferi”. Ei nu au înţeles nimic! Cerul nu ne cere să suferim, ci să ne 
rafinăm plăcerile, să le facem mai subtile, mai pure. 
Cu  cât  renunţaţi  mai  mult  la  plăcerile trecătoare, cu atât sunteţi mai pătrunşi de viaţa 
adevărată. Cel care astăzi mă va putea înţelege, îşi va schimba complet viaţa, căci ceea ce 
vă spun eu acum este realitatea şi nu cuvinte goale.
II 
Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul sacrificiu este însoţit de ideea de dificultate, 
de  privaţiune,  de  suferinţă.  Ei  bine,  tocmai  aici  se  înşeală.  Ştiinţa  iniţiatică  spune  că 
sacrificiu nu este o privaţiune ci o substituire, o transpunere, o deplasare întro altă lume. 
Aceeaşi activitate se continuă, dar cu materiale noi, pure şi luminoase. 
Sacrificiul  este  deci  transformarea  unei  materii  în  alta,  a  unei  energii  în  alta; 
renunţăm la ceva pentru a căpăta altceva, mai bun, în loc. Iată ce este sacrificiul. Luaţi, de 
pildă,  o  bucată  de  cărbune:  este  neagră,  urâtă,  murdară;  o  sacrificaţi  şi  ea  devine  foc, 
căldură, lumină, frumuseţe. Cel care nu vrea să facă sacrificii, rămâne în urâciune, frig şi 
întuneric. 
Atâta vreme cât veţi trăi cu ideea că sacrificiul vă va aduce suferinţă şi vă va sărăci, 
bineînţeles că nu veţi fi dispuşi să faceţi sacrificii. De aceea trebuie să adoptaţi punctul de 
vedere iniţiatic: el ne învaţă că nu trebuie să renunţăm la un lucru decât pentru al înlocui 
cu altul mai bun. Vreţi să renunţaţi la un obicei dăunător: de exemplu jocul, băutura sau 
femeile?... Atâta vreme cât nu îl înlocuiţi, el va veni să vă tenteze, să vă chinuiască, pentru 
că nu aţi trezit în voi o altă cerinţă capabilă să să o învingă pe prima, şi putem spune că vă 
expuneţi  chiar  la  pericole  grave,  pentru  că  această  renunţare  devine  o  refulare.  Atâta 
vreme cât oamenii nu vor înţelege aceasta, ei vor trece prin experienţe foarte dureroase şi 
atunci, bineînţeles că vă vor explica că nu este cazul să faceţi sacrificii, căci nu numai că nu 
veţi reuşi, dar veţi fi chiar şi mai nenorociţi. 
Nu trebuie să vă privaţi, nu trebuie să renunţaţi, doar să vă deplasaţi, adică să faceţi 
sus ceea ce făceaţi jos: în loc să beţi apă dintro baltă unde abundă microbi, să beţi apă 
dintrun izvor pur şi cristalin. Să nu beţi deloc, ar însemna moartea. Dacă cineva vă va 
spune că nu trebuie să beţi, numai apa din canalizări este cea pe care nu trebuie să o beţi, 
altfel trebuie să beţi, dar să beţi apa cerească. Şi această idee este exprimată simbolic în 
Geneză. Când Adam şi Eva se aflau în Paradis, Dumnezeu lea permis să mănânce din

Page 30
fructele tuturor arborilor, mai puţin din fructele Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Răului. 
Dumnezeu  nu  voia  săi  priveze  pe  Adam  şi  Eva  de  hrană,  El  voia  doar  săi  facă  să 
înţeleagă că există hrană mai bună şi mai benefică decât alta. 
Un adevărat spiritualist nu se privează: el mănâncă, bea, respiră, iubeşte, dar în 
stări  de  conştiinţă  minunate,  necunoscute  pentru  omul  obişnuit.  Când  vorbim  despre 
renunţare, oamenii se înspăimântă şi îşi spun: ”Dacă renunţ, am să mor”. Şi este adevărat 
că vor muri. Dacă ei nu înţeleg că prin renunţare vor accede la ceva mai bun, ei vor muri. 
Nu este vorba de a renunţa la a bea, a dormi, a respira, a iubi, a face copii, ci de a le face 
pe  toate  acestea  întrun  mod  superior.  În fiecare zi trebuie să ne preocupăm să facem 
această înlocuire pentru a crea o mişcare, o circulaţie a energiilor, altfel totul stagnează, se 
atrofiază  şi  iată  mucegaiul,  fermentaţia,  putreziciunea.  Mereu  trebuie  să  curgă  apă 
proaspătă. Şi pentru a face să curgă această apă, trebuie să ne legăm în fiecare zi de Cer, 
să medităm şi să ne rugăm, căci cu adevărat nou este numai ceea ce vine din Ceruri. 
Bineînţeles că oamenii găsesc adesea singuri soluţia înlocuirii. Când o femeie vrea 
să scape de un soţ care îi aduce numai încurcături, ea caută un altul. În mod instinctiv, 
oamenii se conduc după preceptele înţelepciunii eterne, numai că ele nu sunt întotdeauna 
bine aplicate. Un om crede că, schimbând femeia, va fi mai fericit: nu este însă sigur că 
astfel va găsi fericirea. Este chiar posibil ca voind să scape de o scorpie, să dea peste o alta 
şi mai rea! Sau se doreşte schimbarea unui regim politic, dar nici următorul nu este mai 
bun. Oamenii simt în mod confuz că trebuie să schimbe ceva, da, numai că schimbările nu 
trebuie făcute atât în exterior, cât în Sine. 
Să revenim la exemplul focului, pe care vi lam dat înainte. De ce Iniţiaţii, atunci 
când trebuie să facă o ceremonie magică, sau preoţii, atunci când trebuie să oficieze slujba, 
aprind cel puţin o lumânare, o veioză, pentru ca lumina să fie prezentă? Ceea ce vă voi 
revela în legătură cu acest subiect este extrem de important şi veţi fi obligaţi să realizaţi 
acest lucru în viaţa voastră după ce îl veţi cunoaşte. Pentru a alimenta flacăra, lumânarea îi 
furnizează  materialele  şi  făcând  aceasta,  ea  se  micşorează.  Combustia  este  deci  un 
sacrificiu. Dacă nu există sacrificiu, nu va exista nici lumina. Pentru ca lumina şi focul să 
existe, este necesar un combustibil şi acest combustibil este lumânarea. Şi noi reprezentăm 
o  lumânare,  avem  tot  felul  de  materiale  combustibile.  Aceste  materiale  fără  culoare, 
moarte, sunt defectele, viciile noastre. Singur focul sacrificiului le va putea aduce la viaţă, 
le va putea face luminoase, cu condiţia ca o scânteie să vină şi să dea foc materiei. 
Atâta  vreme  cât  omul  duce  o  viaţă  obişnuită,  el  rămâne  făcut  din  materie 
neînsufleţită, neagră, ca un copac mort. El se luminează, se înfrumuseţează, prinde viaţă, 
se încălzeşte numai după ce a fost vizitat de focul spiritului. Numai că, pentru aceasta, el 
trebuie săşi sacrifice viaţa egoistă. Ceea ce îi împiedică pe oameni să facă acest sacrificiu, 
este teama de a dispare. Bineînţeles, există ceva care va dispare, este adevărat, dar acest 
ceva trebuie să dispară pentru ca altceva să poată lua naştere. 
Substanţa lumânării dispare pentru ca să apară lumina şi căldura. Veţi spune că după un 
timp,  din  lumânare  nu  va  mai  rămâne  nimic;  da, dar omul poate arde nelimitat. Odată 
aprins, el nu se mai poate stinge. Întotdeauna va exista în el o materie care va arde. 
Idealul  este  de  a  arde  pentru  focul  sacru  al  dragostei  divine,  căci  în  această 
vâlvătaie veţi găsi secretul vieţii. Majoritatea oamenilor încă nu au fost aprinşi, ei nu vor să 
sacrifice nimic din natura lor inferioară, ei nu vor să fie consumaţi, de aceea rămân ca nişte

Page 31
lumânări  stinse.  Ei  trebuie  să  ia  o  hotărâre.  Pentru  a  avea  această  lumină  şi  această 
căldură, va trebui ca întro zi să se hotărască şi să ardă totul. 
Uitaţivă la un foc: cu câtă plăcere aduce lumea crengi pentru al alimenta! Aceste crengi 
ar  putea  rămâne  undeva,  părăsite,  inutile.  Dar,  odată  aprinse,  priviţi  câtă  bucurie  ne 
produce focul. Şi toate aceste energii se ridică în sus către soare, înapoi de unde au venit... 
Trozniturile pe care le auziţi, sunt bucuria, fericirea, eliberarea energiilor. Sunt lanţuri care 
se rup: prizonieri care ies din închisoare şi se eliberează. 
Dacă există obiceiul de a ne ruga Domnului aprinzând o lumânare, arzând tămâie, 
aceasta se face deoarece lumânarea sau tămâia care ard sunt simbolul sacrificiului, care 
consumânduse, produce rezultate. Nu se obţine nimic fără sacrificiu. Singur, sacrificiul, 
care transformă energiile trecândule de la o stare la alta, produce vindecarea, iluminarea. 
El  este  adevărata  transmutare  alchimică.  De  fiecare  dată  când  aprind  un  foc  sau  o 
lumânare sunt pătruns de profunzimea acestui fenomen care este sacrificiul şi aceasta mă 
face întotdeauna să gândesc că, pentru a avea lumină, chiar şi cea interioară, este necesar 
un sacrificiu, este întotdeauna necesar să ardem ceva în noi. 
Oamenii au acumulat în interiorul lor atât de multe lucruri pe care lear putea arde. 
Dacă ei ar fi în stare să ardă toate impurităţile, toate tendinţele egoiste, pasionale, care îi 
împing spre întunecimi, acestea ar produce o asemenea lumină, o asemenea forţă, care iar 
transforma complet. Dar, în loc să le ardă, ei le păstrează cu grijă pe toate. Aşteaptă mai 
întâi să li se facă frig, adică să ajungă lipsiţi de dragoste, de prietenie, de duioşie, ca în 
vremurile de frig grozav cînd nu mai ai cu ce să te încălzeşti şi începi să arzi scaune vechi, 
dulapuri vechi. Da, este necesar ca omul să treacă prin peripeţii, prin mari nenorociri, prin 
mari decepţii pentru ca, în sfârşit, să se hotărască să ardă vechiturile care sau adunat în el 
de veacuri. Dar va veni şi timpul acesta, va veni pentru toată lumea. Cei care mau înţeles, 
se vor duce cu bucurie să pună pe foc tot ce este mucegăit în ei, ros de viermi sau de 
molii... şi hai la foc cu ele, şi ce vâlvătaie imensă! 
Natura inferioară, personalitatea, este predestinată a alimenta spiritul. Trebuie să 
înţelegeţi aceasta odată pentru totdeauna, şi să nu mai tot întrebaţi de ce toţi aveţi natură 
inferioară şi cum să scăpaţi de ea. Nu trebuie să scăpaţi de ea, pentru că fără ea nu aţi 
putea supravieţui pe pământ. În timp ce cu ea, aveţi toate elementele necesare pentru a 
alimenta  spiritul.  Trebuie  să  ştiţi  că  există  o  lege  magică  conform  căreia  dacă  vreţi 
să 
obţineţi rezultate foarte înalte, trebuie să sacrificaţi ceva din personalitatea voastră, pentru 
că, prin această renunţare veţi elibera o energie care va alimenta succesul. Această lege stă 
la baza sacrificilor rituale pe care le găsim încă din antichitate în toate religiile. Atunci când 
implorau  zeii  pentru  succesul  unei  acţiuni,  cei  vechi  sacrificau  animale,  cu  gândul  că 
energiile conţinute în sângele care 
curge se va propaga în atmosfera înconjurătoare şi va alimenta anumite entităţi care îi vor 
ajuta  la  realizarea  cererii  lor.  Dar  a  venit  Iisus  şi  El  ia  învăţat  pe  oameni  să  nu  mai 
sacrifice  lucruri  exterioare:  animale,  fructe,  făină,  ulei,  căci  chiar  dacă  aceste  daruri 
reprezentau  un  sacrificiu  pentru  cel  ce  le  făcea,  nu  era  totuşi  un  sacrificiu  la  fel  de 
important  ca  şi  renunţarea  la  anumite  slăbiciuni,  pofte  sau  dorinţe.  Acestea  din  urmă 
constituie adevăratul sacrificiu. Deci, Iisus a venit şi a cerut oamenilor să nu mai sacrifice 
animalele exterioare, bietele de ele, care nau greşit cu nimic pentru a merita o soartă atât 
de crudă, ci animalele interioare. Şi cum natura inferioară este locuinţa tuturor acestor 
jivine,  ea  trebuie  arsă  la  focul  sacrificiului  pentru  ca  ea  să  poată  elibera  toate  forţele

Page 32
acumulate în ea. În acel moment, spiritul, sub formă de lumină, de căldură şi de viaţă se va 
găsi în abundenţă. 
Bineînţeles că în organismul se produce deja o combustie, şi graţie ei există viaţa. 
Dar  aceasta  este  numai  o  viaţă  vegetativă,  o  viaţă  animală.  Eu  vă  vorbesc  de  viaţa 
spirituală. Acolo se întâmplă altceva, nu corpul fizic este acela care arde, nu celulele, ci 
natura inferioară, şi cu toate că nu este vizibilă, ea este imensă. Ne putem încălzi şi ne 
putem lumina graţie ei timp de secole. 
Pentru moment, din nefericire, omul nuşi arde natura inferioară, ci doar corpul 
fizic. Priviţi cum, îmbătrânind, el devine tot mai scund şi mai mic! Această combustie fizică 
este naturală, normală, nu trebuie să ne preocupe. În schimb, combustia naturii inferioare 
este cea care trebuie să ne preocupe zilnic, pentru a avea lumină şi căldură pentru veşnicie. 
Capitolul X  Vanitate şi glorie divină 
Se povesteşte că odată un discipol a venit la Maestrul său şi ia spus: “Eu nu sunt 
mulţumit de înălţimea mea; aş vrea să fiu la fel de mare ca şi soarele pentru a umple spaţiul 
şi a fi văzut de lumea întreagă. Ajutămă sămi îndeplinesc această dorinţă”. Maestrul a 
acceptat şi discipolul a devenit întradevăr gigantic, toţi îl puteau vedea de foarte departe 
şi savanţii şi filozofii sau apucat săl studieze şi să construiască teorii asupra originii unei 
astfel de făpturi; în ceea ce îl priveşte, fireşte, era fericit, căci devenise obiectul interesului 
general.  La  puţin  timp  după  aceea,  un  alt  discipol  a  venit  la  Maestru  şi  ia  spus: 
”Dimensiunile mele numi permit să mă 
dedic studiilor care mar interesa; sunt cu mult prea mare şi aş vrea să devin minuscul 
pentru a mă putea strecura în cele mai mici interstiţii ale naturii. Te rog, îndeplineştemi 
dorinţa”. Şi de această dată, Înţeleptul a făcut ceea ce ia cerut discipolul. Dar iată că 
niciunul din cei doi discipoli nu a prevăzut că după un timp se vor sătura, unul de a fi 
gigantic  şi  celălalt  minuscul;  ei  nu  lau  întrebat  pe  Înţelept  cum  ar  putea  reveni  la 
dimensiunile lor iniţiale şi sau trezit întro situaţie neplăcută. 
Eu nu cunosc provenienţa acestei poveşti dar ceea ce este sigur este că cei doi 
discipoli  erau  foarte  ignoranţi:  ei  nu  ştiau  că  întreaga  viaţă  se  bazează pe o alternanţă 
continuă de dilatare şi contractare. Da, mare şi mic, sunt cei doi poli între care oscilează 
viaţa; pericolul pentru om este acelaşi ca pentru cei doi discipoli din anecdotă, de a vrea să 
se fixeze la un singur pol. Evident, această tendinţă de a se extinde pentru a ocupa cât mai 
mult loc posibil, există la toţi începând cu copilul care, chiar din primii ani de viaţă, creşte 
şi se măreşte încontinuu. Când sa oprit din creşterea fizică, el vrea să crească întrun alt 
mod, acumulând câţi mai mulţi bani, avere şi glorie, să ajungă primul în concursuri şi în 
competiţii. Artiştii, savanţii, filozofii vor să ocupe locul cel mai înalt în domeniul artei, al 
ştiinţei, al filozofiei. Şi chiar cei care se consacră Domnului doresc şi ei să ocupe primul 
loc printre servitori. Aţi citit fără îndoială în Evanghelie că mama apostolilor Iacob şi Ioan 
a cerut, în numele fiilor ei, ca ei să fie aşezaţi în Ceruri dea dreapta şi dea stânga lui Iisus. 
Să doreşti să fii primul, nu este un lucru condamnabil, căci Dumnezeu însuşi a pus 
în om această dorinţă. Veţi spune că este vorba aici de vanitate. Da, dar nu este vanitatea 
tocmai aceea care îi împinge pe oameni să facă lucruri minunate? Este adevărat că ele sunt 
minunate mai ales pentru cei din jurul lor care sunt beneficiarii acestora, şi nu întratât 
pentru cel vanitos însuşi care se cheltuieşte şi se zbate pentru a place celorlalţi şi pentru a

Page 33
câştiga  încuviinţarea  şi  admiraţia  lor.  Artiştii  sunt  toţi  vanitoşi,  dar  câtă  fericire,  câtă 
bucurie dăruiesc ei celorlalţi atunci când cântă, în timp ce poate că ei înşişi sunt câteodată 
descurajaţi şi nefericiţi! 
Vanitatea nu devine prilej de îngrijorare decât atunci când ea ascultă de mobiluri 
pur egoiste, când omul vrea săşi satisfacă dorinţele în detrimentul altora, înlăturând sau 
zdrobind pe cei din jurul său. Dar a dori să fii cel mai bogat şi cel mai puternic pentru ai 
ajuta pe cei săraci sau pentru a conduce intreprinderi care vor fi benefice tuturor, este bine 
înţeles, cu totul altceva. 
În ceea ce priveşte cealaltă tendinţă, aceea de a rămâne mic, necunoscut, pe care o 
întâlnim la unele persoane fără ambiţie, este ea oare de condamnat? Depinde. Dacă aţi ales 
calea spiritualităţii şi vă apropiaţi cu fiecare zi ce trece de Domnul, de dragostea Lui, de 
lumina  Lui,  rămânând  în  acelaşi  timp  înţelegător,  generos,  umil  pentru  a  nui  strivi  pe 
ceilalţi cu superioritatea voastră, evident că este minunat. Dar dacă modestia voastră se 
datorează  numai  unor concepţii mediocre şi înguste asupra existenţei, nu este un lucru 
grozav; nu faceţi nimănui nici un bine, sunteţi inutili. Deci, vedeţi, fiecare tendinţă poate fi 
bună sau rea şi întotdeauna înţelepciunea şi dragostea sunt cele care trebuie să o conducă. 
Fără o direcţie, fără un control, dorinţa de mărire poate dăuna, dacă nu altora, cel 
puţin persoanei în cauză. Au existat în istoria umanităţii persoane care au dorit atât de 
mult  să  se  ridice  deasupra  mediei  oamenilor,  prin  ştiinţă,  prin  concepţia  lor  asupra 
lucrurilor, încât, singurătatea sa închis în jurul lor din ce în ce mai mult, şi ei au suferit. 
Bineînţeles, au avut gloria, toată lumea vorbea despre ei, dar au fost singuri, căci nu au 
luat în considerare că trăiau pe pământ şi că nu ar fi trebuit să piardă niciodată contactul 
cu  oamenii.  În  toate  cele  trebuie  să  ştim  să  creştem  şi  să  descreştem.  Vă  voi  da  un 
exemplu:  gândiţivă  la  un mag sau la un preot: pentru a sluji anumite ceremonii, el se 
îmbracă  cu  haine  sacerdotale,  poartă  ornamente  somptuoase...  Dar  odată  sfârşite 
ceremoniile, el reia aceleaşi haine ca toată lumea. 
După o manifestare glorioasă a spiritului, el reia o atitudine simplă, naturală. Şi chiar dacă 
nu  îmbracă  haine  de  ceremonie,  un  Maestru  poate  apare  discipolilor  săi,  în  anumite 
circumstanţe, sub o lumină atât de măreaţă, atât de sublimă, încât ei nu îl recunosc şi sunt 
stupefiaţi,  orbiţi.  Dar,  dacă  îl  reîntâlnesc  câteva  ore  după  aceea,  îl  regăsesc  simplu, 
accesibil ca şi cum nimic nu sar fi întâmplat. Aceasta dovedeşte că Maestrul este înţelept 
şi plin de dragoste. Plin de dragoste pentru că el nu vrea să rămână multă vreme departe 
de oameni şi înţelept pentru că o fiinţă omenească, fie ea chiar şi cel mai mare Iniţiat, nu se 
poate menţine fără pauze la un nivel sublim, căci aceasta ar necesita o tensiune prea mare, 
o prea mare cheltuială de energii psihice, 
şi sistemul său nervos nu ar rezista. 
Oamenii care abordează un aer distant şi inspirat, ca şi cum ar fi întro continuă 
comunicare cu Cerul, joacă teatru, căci nu este posibil să te menţii fără întrerupere în astfel 
de  stări.  Şi  de  altfel,  chiar  dacă  joacă  teatru,  acest  lucru  constituie  o  suprasolicitare  a 
sistemului nervos. Nimic nu este mai obositor decât a forţa muşchii feţei să păstreze o 
expresie artificială care nu corespunde adevăratei stări interioare. Trebuie să vă destindeţi 
muşchii feţei şi pentru aceasta este mai bine să nu jucaţi roluri pentru care nu sunteţi făcuţi, 
ci să rămâneţi simpli şi naturali. 
Trebuie să ştiţi când să vă arătaţi mari şi când să vă arătaţi mici. Vam mai spus, 
inima  este  cea  care  vă  învaţă  lecţia:  ea  se  contractă  şi  se  dilată alternativ. Dacă inima

Page 34
noastră este atât de înţeleaptă, de ce nam fi şi noi tot atât de înţelepţi? Din păcate, această 
înţelepciune  lipseşte,    mai  ales  femeilor:  lor  le  place  să  se  prezinte  mai 
expresive, mai 
amabile, mai inspirate sau mai îndrăgostite... Mai ales când o femeie întâlneşte o prietenă a 
ei pe care nu a mai văzuto de mult, pentru ai arăta cât este de fericită, cum a reuşit în 
viaţă, ea joacă un rol. Şi apoi, după plecarea prietenei, dintrun te miri ce, izbucneşte în 
lacrimi. Dacă este întrebată: “Dar ce sa 
întâmplat?  Nimic, va răspunde, nervii”. Bineînţeles că de vină sunt nervii, pentru că ea a 
forţat măsura. Şi pentru ce această viaţă artificială? Pentru a arunca praf în ochi? Ei bine, 
aceasta este vanitatea, şi încă o vanitate stupidă! 
Vanitatea este cea care umflă lucrurile în timp ce modestia le readuce la starea 
normală.  Dar  vanitatea  epuizează.  Pentru  a  arăta  că  este  bogat,  câte  cineva  dă  mereu 
recepţii, banchete, serbări... Când visteria lui începe să se golească, începe să se împrumute 
pentru a putea continua, şi apoi, întro zi vine ruina totală. În câte domenii nu sau văzut 
oameni  ruinaţi  prin  vanitatea  lor:  ei  voiau  să  fie  luaţi  drept  oameni  excepţionali!  Deci 
reţineţi bine aceasta: vanitatea epuizează, în timp ce simplitatea, modestia, vă ajută să vă 
recuperaţi energiile. De aceea înţelepciunea ne sfătuieşte să rămânem simpli. Da, câteva 
ore, câteva zile, trebuie să rămânem 
simpli, şterşi pentru a recupera energiile pe care am fost obligaţi să le cheltuim vrând săi 
ajutăm pe ceilalţi, săi luminăm, să le distribuim bogăţii. 
Omul  a  fost  crescut  pentru  a  participa  la  gloria  divină.  Această  idee  este 
simbolizată  în  Evanghelii  prin  parabola  festinului.  La  acest  festin,  un  invitat  nu  a  fost 
acceptat pentru că nu îşi îmbrăcase hainele de ceremonie. Aceasta însemnează că pentru a 
fi primit la serbările pe care le dă Cerul, trebuie, vorbind simbolic, să purtăm podoabe şi 
haine somptuoase. Da, dar apoi trebuie să ştiţi să părăsiţi petrecerea, să vă dezbrăcaţi de 
toate podoabele şi să mergeţi să vă reculegeţi undeva unde nu vă vede nimeni... pentru a 
vă putea pregăti pentru o nouă serbare. 
Dacă aţi fi ştiut să observaţi, aţi fi remarcat că şi în viaţa cotidiană omul ascultă de 
aceste două mişcări. Dimineaţa, se scoală, se îmbracă, pleacă de acasă şi se manifestă în 
diferite feluri. Seara, revine acasă, se închide în camera lui, îşi scoate hainele, se scufundă 
în  pat,  stinge  lumina  şi  adoarme.  Iar  a  doua  zi,  totul  reîncepe.  Omul  apare  şi  dispare 
continuu, deci el cunoaşte instinctiv aceste două legi. Şi atunci de ce, când este vorba să le 
aplice în alte domenii, nu mai ştie când să dispară şi când să reapară, când să se arate şi să 
radieze şi când să se eclipseze, să “reintre în culise”, cum se spune în teatru? Din moment 
ce dispariţia nu este nimic 
altceva  decât  recuperarea  energiilor,  dacă  omul  nu  ştie  să  dispară,  el  nu  va  recupera 
niciodată, ca toţi acei oameni care petrec zile şi nopţi surmenânduse şi apoi sunt complet 
epuizaţi.  În  acel  moment,  bineînţeles  că  el  dispare,  şi  dispare  de  tot!  Da,  o  dispariţie 
forţată, dar aşa ceva nu este de dorit! 
II 
Forţa care ne împinge continuu să acţionăm pentru a ajunge la ceva mai bun, nu 
este încă cunoscută şi îmbracă mereu alte feţe. În realitate, este uşor de distins: dacă este 
îndreptată  spre  pământ,  către  căutarea  de  bunuri  şi  succese  materiale  pentru  a  epata 
galeria,  atunci  este  vorba  de  vanitate  şi  nu  este  chiar  atât  de  recomandat  ca  ea  să  fie

Page 35
cultivată. Dar dacă este îndreptată către Cer, adică se manifestă ca o dorinţă de a îndeplini 
voia lui Dumnezeu, pentru a merita să fii primit printre aleşi, aceasta nu mai poartă numele 
de vanitate ci de glorie divină, căci este o dorinţă care atinge eternitatea, şi ei trebuie săi 
dăm frâu liber. 
Să luăm un exemplu simplu, cum ar fi cel al hainelor. Unii oameni sunt indignaţi 
când  văd  felul  în  care  se  îmbrăcau  în  trecut  aristocraţii.  Catifele,  satenuri,  mătăsuri, 
dantele, perle şi pietre preţioase, pentru ce tot acest etalaj? Pentru a atrage atenţia şi a 
arunca  praf  în  ochi?  Da,  dar  iată  că  atunci  când  în  pictura  tuturor  ţărilor  sa  dorit 
reprezentarea  Îngerilor,  a  Arhanghelilor,  a  Divinităţilor  aceştia  nu  au  fost  îmbrăcaţi  în 
haine grosiere, din contră; şi ei au fost reprezentaţi în haine minunate, acoperiţi cu aur şi 
cu pietre preţioase. În acest caz, exceptând spiritele înguste care nu vor să accepte legea 
corespondenţelor,  nimeni  nu  este  şocat.  Căci,  în  mod  incoştient,  toţi  simt  această 
corespondenţă între bogăţia interioară şi bogăţia exterioară, între frumuseţea interioară şi 
frumuseţea exterioară. 
De altfel, în domeniul invizibil, un Iniţiat, un Sfânt, un Profet, un Mare Maestru, 
poartă  haine  somptuoase  şi  pietre  preţioase,  şi  aceste  haine  sunt  aura.  Adevăratele 
veşminte  ale  Iniţiatului  sunt  aura  sa  cu  toate  culorile,  iar  pietrele  preţioase  reprezintă 
calităţile şi virtuţile sale. Cu siguranţă că aţi citit în Biblie povestea lui Iosif, căruia tatăl 
său, Iacob, ia dăruit o tunică în mai multe culori care a stârnit gelozia fraţilor săi. Această 
tunică  a  lui  Iosif  este  evident  simbolul  aurei  sale.  Amintiţivă,  deasemenea,  de  hainele 
sacerdotale pe care le purta Marele Preot la evrei: fodul şi mai ales pectoralul cu cele 
douăsprezece pietre preţioase. 
Această tradiţie a hainelor şi a ornamentelor sacerdotale sa păstrat până în zilele 
noastre, cu aceeaşi semnificaţie: bogăţia exterioară trebuie să semnifice bogăţia interioară a 
celui ce le poartă. Ele au şi un rol magic: ele nu acţionează numai asupra celui ce le poartă 
transpunândul întro stare mai sacră, mai mistică, dar acţionează şi asupra spiritelor din 
lumea invizibilă pe care vrea să le atragă sau să le respingă. 
Bineînţeles  că  esenţial  rămâne  ceea  ce  se  petrece  în  inma  şi  în  sufletul  preotului,  al 
Iniţiatului,  căci  nu  hainele  sunt  acelea  care  îi  dau  măreţia,  puritatea,  înţelepciunea  şi 
puterea, dacă el nu le posedă. 
Bineînţeles că această corespondenţă între aparenţa interioară şi apariţia exterioară 
nu  prea mai există la oameni: se întâlnesc oameni urâţi sau săraci pe dinafară care sunt 
frumoşi şi bogaţi înăuntrul lor, şi invers; eu vam explicat deja de ce lucrurile stau astfel. 
Dar în lumea divină, în Cer, există o corespondenţă absolută între interior şi exterior. Mă 
veţi  întreba:  “Dar  fiinţele  de  sus  au  şi  o  aparenţă  exterioară?”  Bineînţeles,  tuturor 
calităţilor,  virtuţilor  şi  forţelor  le  corespunde  câte  o  formă,  un  suport, un vehicul. Noi 
spunem că fiinţele de sus sunt spirite, dar ele nu sunt pur şi simplu spirite. Orice spirit, 
oricât  de  elevat  ar  fi,  posedă  un  corp,  dar  acesta  este  alcătuit  dintro  materie  atât  de 
cristalină, de transparentă, de subtilă, încât noi nu o putem vedea. Spiritele au un corp care 
corespunde forţelor şi calităţilor pe care le posedă, la fel cum colierele, coroanele şi toate 
podoabele corespund acumulărilor spirituale, căci perlele şi pietrele preţioase simbolizează 
anumite virtuţi. Astăzi, bineînţeles, vedeţi oameni purtând haine şi podoabe minunate pe 
care nu le merită. 
Totul  nu  este  decât  minciună,  teatru:  ei  vor  să  atragă  atenţia  asupra  unei  aparenţe 
frumoase pentru aşi ascunde mizeria interioară.

Page 36
Şi totuşi, dorinţa de a te arăta sub o lumină cât mai avantajoasă nu are nimic rău în 
sine. Se poate spune chiar că natura însăşi a pus în om această tendinţă pentru al obliga să 
evolueze. Se poate întâmpla ca, în dorinţa de a atrage aprobarea sau admiraţia altora, unii 
să fi reuşit să se depăşească. Oamenii care erau fricoşi, dar nu voiau săşi decepţioneze 
familia care îşi pusese încrederea în ei, au devenit adevăraţi eroi. Şi un artist nu conteneşte 
în a se perfecţiona în arta sa, pentru ca publicul să nu se plictisească niciodată de el şi de 
operele  lui.  De  altfel,  şi  educatorii,  părinţii,  profesorii  încearcă  să  folosească  această 
tendinţă pentru a obţine de la copii rezultate mai bune. 
Când îi arăţi unui copil că aştepţi ceva de la el, că ai încredere în el, el face tot posibilul 
pentru  a  reuşi.  Chiar  şi  de  la  un  delicvent  se  pot  obţine  rezultate  bune  dândui  o 
responsabilitate care săi arate că se are încredere în el. În cea ce mă priveşte, aceasta este 
metoda pe care eu o utilizez cu tinerii: le arăt întotdeauna ceea ce pot să devină, viaţa de 
splendoare care poate deveni a lor dacă lucrează după regulile divine, şi am văzut toate 
transformările pe care această idee le poate 
produce în ei. 
Vanitatea este deci întotdeauna o tendinţă bună în măsura în care ea este pusă în 
serviciul evoluţiei. Eu vam spus întotdeauna că sunt vanitos: numai că nu vreau să obţin 
aprobarea oamenilor căci numai Dumnezeu ştie prin ce drumuri întortocheate trebuie să 
treci pentru ai satisface. Nu, ceea ce doresc eu să câştig este aprobarea Entităţilor sublime 
de sus şi aceasta mă obligă să dezvolt în mine tot ceea ce este mai bun şi mai frumos. De 
fapt, vanitatea este totdeauna în legătură cu frumuseţea. Când cineva este frumos, doreşte 
imediat să se arate celorlalţi pentru a fi admirat. În timp ce acel care nu are nimic demn de 
a fi amirat nu are chef să se arate. O femeie care şia pătat rochia sau căreia ia fugit un 
ochi de la ciorap nu va merge, pentru a fi văzută, pe strada cea mai luminată, din contră, 
ea va face în aşa fel încât să treacă cât mai neobservată. 
Natura este cea care ia dat omului vanitatea, şi, de altfel, vanitatea este mult mai 
naturală decât orgoliul. Orgoliul nu este ceva natural, este chiar o atitudine care are în ea 
ceva monstuos. Deci nu încercaţi să vă lepădaţi de vanitate, căci nu veţi mai realiza nimic... 
Ah! Draga mea vanitate! Eu, dacă ar trebui să o abandonez, aş fi pierdut. Deci, o păstrez 
cu grijă, dar fac în aşa fel încât ea să fie în slujba mea şi nu eu în a ei, căci altfel ştiu unde 
mar târî ea. Am înţeles de multă vreme că vanitatea poate fi utilă, că ne putem servi de ea, 
că o putem pune la lucru, dar cu condiţia să înţelegem cât este de periculos să dorim gloria 
pentru noi înşine. Ceea ce trebuie să facem este săl glorificăm pe Domnul, un ideal sublim 
pentru care să lucrăm; din această glorie divină vom fi întro zi aureolaţi. Deci, învăţaţi şi 
voi să vă orientaţi vanitatea întro direcţie mai bună, adică în sus. 
Se poate spune că există tot felul de vanităţi: una inferioară şi una superioară; una 
vă împinge să vă extindeţi în plan orizontal şi alta să vă ridicaţi, să luaţi direcţia verticală. 
Inconvenientul,  cu  vanitatea  inferioară,  este  că  ea  suscită  imediat  gelozia  şi  ostilitatea 
pentru că  se dă în spectacol şi face zgomot pentru a atrage privirile. Dacă numele vostru 
apare pe toate afişele de teatru şi de cinema sau pe toate etichetele de produse, sau pe 
paginile publicitare ale tuturor revistelor, vor exista întotdeauna persoane care se vor simţi 
lezate de reuşita voastră: şi ele aveau ambiţii, şi ele voiau să obţină reuşita şi gloria, dar 
iată că voi sunteţi cei care aţi reuşit şi ei vă invidiază. În timp ce, dacă îi lăsaţi pe ei săşi 
facă afacerile lor în linişte şi voi vă veţi ocupa doar de perfecţionarea voastră, de a vă

Page 37
apropia din ce în ce mai mult de Domnul, acel drum este, vă asigur, cu mult mai liber şi ei 
vă vor lăsa în pace. 
CAPITOLUL XI  Orgoliu şi smerenie 
Vanitatea se arată bună, amabilă, generoasă; ea merge peste tot pentru a fi văzută, 
ea face bine pentru a fi remarcată, este serviabilă pentru a fi apreciată. Dar celui care o 
manifestă îi este dăunătoare, asta este sigur. În schimb, în ceea ce priveşte orgoliul, el nui 
este nimănui de folos; nici măcar celorlalţi. Cel orgolios este dur şi dispreţuitor, el vrea să 
fie apreciat şi respectat fără să facă nimic pentru altcineva. 
Satisfăcut de buna părere pe care o are despre el însuşi, el nu se duce să se prezinte în faţa 
celorlalţi, ci vrea ca ceilalţi să se deranjeze până la el pentru ca să îl descopere. El este ca 
vârful muntelui, solitar, de gheaţă. Trebuie să urci pentru ca să îl găseşti şi chiar şi atunci 
rămâne deseori inaccesibil şi ascuns. Iar atunci când constată că nu i se acordă nici respect 
şi nici aprobare, că nu este recunoscut ca o fiinţă superioară, el se închide şi se întunecă. 
La cel vanitos există cel puţin o lumină... o lumină nu prea grozavă, cei drept, dar cel 
puţin face ceva pentru ca să strălucească. Cel orgolios este întunecat, este sub semnul lui 
Saturn, cât timp cel vanitos este mai curând sub semnul lui Jupiter. 
Dacă se studiază această problemă din punct de vedere frenologic, se va observa 
că centrul vanităţii este situat pe lateralul craniului, în timp ceorgoliul este situat pe axa 
mediană puţin mai la spate. Dar vanitatea şi orgoliul nu îi sunt proprii numai omului; le 
vedem apărând deja la regnul vegetal şi la cel animal. Dintre animale, găina este vanitoasă, 
în timp ce cocoşul este orgolios. Dintre vegetale, pepenele este vanitos şi dovleacul este 
orgolios, roşia este vanitoasă şi prazul este orgolios. La oameni, femeia este mai curând 
cea  vanitoasă  şi  bărbatul  cel  orgolios.  O  femeie  orgolioasă  este  un  bărbat  deghizat  şi 
invers.  Pentru  o  femeie  este  mai  potrivit  să  fie  vanitoasă.  În  fiinţa  noastră  interioară 
întâlnim atât orgoliul cât şi vanitatea: intelectul 
este înclinat spre orgoliu, inima spre vanitate. Pe măsură ce se dezvoltă, intelectul devine 
orgolios, el se izolează de ceilalţi. Inima, din contră, este vanitoasă, simte nevoia de a arăta 
tot ce are sau tot ce ştie să facă. 
Se poate spune că Iniţiaţii din Antichitate se caracterizau prin orgoliu: ei doreau să 
păstreze cu gelozie toate secretele şi ţineau mulţimea departe de mistere. În zilele noastre, 
din contră, Iniţiaţii au tendinţa să reveleze totul, să dăruiască totul. Priviţi, toată Ştiinţa 
Iniţiatică este acum expusă la lumina zilei; sar putea afirma deci, că Iniţiaţii contemporani 
sunt mai curând vanitoşi. Să spunem astfel, dacă vreţi, că şi eu sunt vanitos, da, şi că graţie 
vanităţii  mele  voi  învăţaţi  de  la  mine  multe  lucruri,  ceea  ce  nu  ar  fi  cazul  dacă  aş  fi 
orgolios. 
Dar, să ne oprim acum asupra orgoliului care este întradevăr defectul cel mai greu 
de învins, chiar şi pentru un Maestru sau pentru un Iniţiat. Mulţi oameni care au urcat, de 
exemplu  până  în  vârful  unor  munţi  înalţi,  au  constatat  că,  acolo  sus  multe  dintre 
slăbiciunile şi dorinţele lor inferioare îi părăsiseră, ei se simţeau mai mari, mai dezinteresaţi, 
mai generoşi. Un singur lucru nu îi părăsea: orgoliul. Ca şi copacii care nu pot rezista 
deasupra  unei  anumite  altitudini,  tendinţele  noastre  inferioare  nu  rezistă  la  o  anumită 
elevare spirituală, cu excepţia orgoliului care, ca lichenul agăţat încă de stâncile cele mai 
înalte, îi acompaniază pe Sfinţi şi pe Iniţiaţi până la ultimul lor grad de evoluţie.

Page 38
Este destul de uşor să te eliberezi de toate celelalte defecte, dar de orgoliu este 
deosebit de dificil, cu atît mai dificil cu cât el este capabil să îmbrace toate aparenţele, 
chiar şi cele virtuoase, cele mai luminoase. Cîţi nu sunt aceia care au căzut deja din cauza 
orgoliului lor, mândri de ştiinţa lor, de puterea lor, de sfinţenia lor! Cu toată înţelepciunea 
lor, ei nu au observat că inima lor se împietrea şi unii chiar au sfârşit prin a crede că ei erau 
Dumnezeu pe pământ. De aceea este recomandabil ca discipolul să se ferească încă de la 
început. 
Ce este orgoliul? Un mod de a ţine capul şi de a privi. Bineînţeles, iată o definiţie 
pe care nu o veţi găsi în nici un dicţionar. Dar de ce nu aş avea dreptul să am definiţii 
proprii? Şi umilinţa este tot un fel de a ţine capul... veţi înţelege îndată. Să presupunem că 
obişnuiţi  să  priviţi  mereu  numai  în  jos,  ce  veţi  vedea? Animale, insecte, microbi, adică 
proşti, nebuni, criminali. Comparânduvă cu ei, vă veţi găsi inteligent, genial, o perfecţiune 
şi veţi începe săi dispreţuiţi pe ceilalţi, să doriţi săi striviţi. Iată orgoliul: o comparaţie cu 
cei ce se află sub voi. Smerenia este atitudinea inversă: ea constă în a privi în sus, în a 
ridica ochii către toate făpturile superioare... şi comparânduvă cu ele, vă veţi găsi foarte 
mic. 
Tradiţia iniţiatică povesteşte că Lucifer era cel mai mare şi cel mai frumos dintre 
Arhangheli. În puterea sa, a început să creadă că este egalul Domnului şi a vrut chiar să Îl 
detroneze. Şi acesta este tot orgoliu: a ne crede egali cu o fiinţă care ne depăşeşte şi să 
dorim să o înlocuim. Văzând aceasta, un alt Arhanghel sa ridicat şi a spus: “Cine este 
asemenea Domnului?” în ebraică “Mi (cine)  Ka (asemenea)  El (Dumnezeu)”. Atunci 
Domnul,  care  se  spune  că  privea  scena,  a  spus:  “De  acum  înainte  te  vei  numi 
Mikael 
(Mihai) şi vei fi conducătorul oştilor cereşti”. Dacă orgoliul la făcut să cadă pe cel mai 
mare dintre Arhangheli, care în căderea lui a antrenat şi alţi îngeri, cu atât mai mult el 
poate produce căderea oamenilor. 
Pentru  a  scăpa  de  orgoliu  trebuie  să  facem  eforturi  şi  să  cunoaştem  cele  două 
naturi ale noastre, cea superioară şi cea inferioară, individualitatea şi personalitatea despre 
care  vam  vorbit  deja  de  atâtea  ori,  şi să învăţăm să lucrăm cu ele. Numai cu această 
condiţie vă puteţi păzi de orgoliu. Exact ca şi în cazul vanităţii, al furiei, al forţei sexuale: 
în loc să fiţi învinşi, subjugaţi de orgoliu, îl puteţi domina dândui de lucru. Nici eu nu mă 
simt apărat dacă nu fac acest lucru. Umanitatea duce cu ea acest orgoliu de milioane de 
ani, dar el îşi are raţiunea de a fi, şi învăţând săl dominăm pentru al pune la lucru, putem 
scăpa de el. 
Prima condiţie pentru a fi stăpân pe orgoliu este a şti săi recunoşti manifestările. 
Dar mulţi oameni iau orgoliul drept umilinţă şi invers. Atunci când văd un om care stă în 
faţa  celor  puternici  din  această  lume  cu  o  atitudine  servilă  pentru  că  se  simte  sărac, 
neştiutor şi slab în comparaţie cu ei, ei spun că el este umil. Dar când întâlnesc pe cineva 
care vrea să realizeze Împărăţia Domnului, spun: “Ce orgoliu!” Nu, ei se înşală. Primul nu 
este umil: el se înclină în faţa celui bogat şi puternic din cauza slăbiciunii lui sau din nevoie, 
căci nu poate face altfel, dar dăruiţii puţină bogăţie şi puţină forţă şi veţi vedea atunci dacă 
este întradevăr umil! 
Nu trebuie să ne încredem în atitudinea unora pe motiv că, pentru moment, nu fac 
rău nici unei muşte. Ei sunt docili; dar docili faţă de cine? Câţi nu sunt ca aceia care în 
momentul în care ajung să posede mijloacele de a se impune, îşi spun: “Cutare şi cutare 
miau făcut rău altădată, las’că le dau eu lor acum o lecţie!” şi se răzbună. Dacă un om,

Page 39
atunci  când  a  primit  în  mână  bogăţia  şi  puterea  rămâne  înţelegător, accesibil, se poate 
spune că umilinţa sa este reală, autentică. Dar atâta vreme cât această experienţă nu a fost 
făcută, nu putem fi siguri de nimic. 
Priviţi, deasemenea, anumite persoane aşazis umile, în diferite încercări. Câte din 
ele, în faţa celor mai mici dificultăţi nu se revoltă împotriva Domnului sau chiar îi neagă 
existenţa! Adevărata umilinţă nu este să te înclini în faţa celor puternici, a celor bogaţi, a 
călăilor, ci în faţa lumii divine, în faţa Domnului, să respecţi tot ce este sacru, săl păstrezi 
în tine şi în jurul tău. Câţi nu se cred umili, în timp ce calcă în picioare legile divine! Nu, 
umilinţa este serviciul absolut, disponibilitatea absolută, este supunerea absolută faţă de 
Creator. 
În opinia unora, Iisus era orgolios pentru că spunea: “Eu sunt fiul Tatălui”, gonea 
negustorii din Templu cu un bici şi îi numea pe farisei “soi de vipere”, “fii ai diavolului”, 
“morminte spălate”... În realitate, El nu era orgolios, căci se supunea celor hotărâte în 
Ceruri şi în faţa celor mai cumplite suferinţe a spus: “Tată, facăse voia Ta şi nu a mea”. 
Orgoliosul este acela care îşi închipuie că el este totul, că el nu depinde de nimeni 
şi de nimic, exact ca şi o lampă care ar pretinde că ea este cea care dă lumina, fără să se 
gândească  că,  dacă  centrala  electrică  va  înceta  săi  mai  furnizeze  curentul  electric,  va 
rămâne întunecată. Orgoliosul crede că el este izvorul fenomenelor ce se petrec în el; de 
aceea, pentru a scăpa de orgoliu, Iniţiatul care obţine o victorie spirituală nu trebuie să 
spună: “Eu sunt cel care am reuşit!” ci “Doamne, Tu eşti cel care ai reuşit prin mine... Fie 
ca gloria să revină numelui Tău!”. 
Omul umil ştie că el nu este o fiinţă izolată, că nimic nu depinde de el şi că, dacă nu 
rămâne legat de Cer, nu va avea nici forţă, nici lumină şi nici înţelepciune. El simte că este 
o za dintrun lanţ infinit, conductorul unei energii cosmice care vine foarte de departe şi 
care  curge  prin  el  către  ceilalţi  oameni.  Omul  smerit  este  o  vale  stropită  cu  apa  care 
coboară de pe înălţimi pentru a fertiliza câmpiile, el primeşte forţele care izvorăsc în munţi 
şi atunci cunoaşte abundenţa. În timp ce cel orgolios, care crede că depinde numai de el, 
sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, prin a pierde totul. Încă nu a fost înţeleasă toată 
bogăţia umilinţei. 
Orgoliul este un defect al intelectului şi dacă vreţi să vedeţi una dintre cele mai 
strălucitoare manifestări ale orgoliului în lume, ascultaţii vorbind pe oamenii de ştiinţă, pe 
filozofi,  pe  artişti,  pe  oamenii  politici,  atunci  când  îşi  prezintă  ideile,  punctele  lor  de 
vedere, crezul lor: toţi sunt convinşi că sunt singurii care au dreptate, care gândesc corect, 
şi sunt gata săi masacreze pe ceilalţi pentru a face să triumfe convingerile lor. Istoria este 
plină de aceşti oameni care, convinşi că ei sunt cei care se află în posesia adevărului, sau 
măcar  de  a  fi  braţul  drept  al  Domnului,  şiau  permis  să  devasteze  oraşe  întregi,  să 
masacreze populaţia. Priviţi doar Biserica cu Inchiziţia. Toţi acei preoţi, acei episcopi sau 
crezut atât de superiori încât şiau permis săi extermine pe cei pe care iau considerat că 
greşesc. Ce orgoliu, ce prezumţie! 
Atâta vreme cât îşi închipuie că punctele lor de vedere sunt cele mai bune şi se 
pronunţă  în orice problemă întro manieră care nu admite replică, oamenii nu vor face 
altceva  decât  să  comită  erori.  Căci,  această  atitudine  este  contrarul  unei  atitudini 
inteligente.  Adevărata  inteligenţă  este  umilinţa,  adică  să  recunoaştem  că  există  fiinţe 
deasupra noastră care ne depăşesc şi care pot înţelege lucrurile mai clar, mai  pur, şi mai 
divin  decât noi. Numai un idiot îşi poate închipui că felul lui de a vedea lucrurile este

Page 40
absolut. Omul inteligent va spune: “Iată, pentru moment gândesc aşa, sunt aşa, înţeleg aşa. 
Dar asta nu înseamnă că nu există alte fiinţe mai evoluate, care sunt capabile să mă înveţe 
sau să mă ajute. Voi merge să le caut.” Iată adevărata inteligenţă. 
Dar unde întâlneşti fiinţe care să judece atât de înţelept? Câţi nu sunt aceia care îşi 
varsă sângele şi îşi sacrifică viaţa (sau pe cea a altora) doar pentru a demonstra că ei au 
dreptate!  Căci  din  nefericire,  nimic  nu  produce  mai  multe  conflicte  între  oameni 
decât 
dezacordul asupra ideilor. Toţi sunt dispuşi să se accepte unii pe alţii cu slăbiciunile şi 
lipsurile lor, dar de îndată ce ideile lor politice, filozofice sau religioase diverg şi se opun, 
războiul  e gata. Priviţi lumea: câtor 
fiinţe excepţionale nu li sau recunoscut virtuţile şi sfinţenia numai pentru că aveau puncte 
de vedere diferite! Au fost decapitaţi ca nişte hoţi ordinari, fără nici o consideraţie pentru 
valoarea lor morală. Orgoliul te face orb la virtuţile celui ale cărui opinii vrei să le combaţi. 
Orgoliul  este  cel  care  aţâţă  fiinţele  unele  împotriva  altora,  şi  umilinţa  este  cea  care 
restabileşte armonia între ele. 
Înţelepciunea, inteligenţa, adevărata inteligenţă divină, o posedă fiinţele umile, cele 
care nu se încred numai în elucubraţiile intelectului lor. Atâta vreme cât intelectul vorbeşte, 
discută, face zgomot şi ocupă el singur tot locul, mentalul superior nu mai poate săşi 
spună cuvântul. Singur mentalul superior ne permite să înţelegem scopul divin pentru care 
omul a venit pe pământ şi nu numai săl înţelegem ci săl şi realizăm. Lipsit de această 
umilinţă, care permite să ne proiectăm dincolo de intelect, omul va trece mereu pe lângă 
esenţial. Doar atunci când va fi reuşit să reducă pretenţiile nesăbuite ale intelectului, el va 
da  mentalului  superior  posibilitatea  de  a  se  manifesta,  şi  splendoarea  universală  se  va 
descoperi în faţa privirii sale uimite. 
Toţi cei care sunt convinşi de dreptatea absolută a opiniilor lor, sunt orgolioşi. Veţi 
spune: ”Atunci niciodată nu trebuie să ne gândim că avem dreptate?” Bineînţeles că da, şi 
eu vă voi da metoda pentru ca acest gând să nu antreneze o atitudine de orgoliu. Dar mai 
întâi  este  necesar  să  aveţi  idei  clare  asupra  naturii  inteligenţei,  ca  şi  asupra  originii 
punctelor voastre de vedere, a opiniilor. 
Inteligenţa  noastră  nu  este  altceva  decât  suma,  sinteza  multor  mii  de  centre  şi 
organe care se află în noi, a tuturor tendinţelor, pulsiunilor pe care le transformăm din 
încarnare  în  încarnare  de  milioane  de  ani,  este  un  rezumat  al  tuturor  facultăţilor  şi 
capacităţilor pe care le posedă celulele care compun organismul nostru, iar cu cât celulele 
sunt  mai  evoluate,  mai  sensibile,  mai  armonioase,  cu  atât  inteligenţa  noastră  este  mai 
dezvoltată.  Iată  ceea  ce  trebuie  înţeles.  Inteligenţa  nu  este  un  atribut  separat,  distinct, 
independent de ansamblul fiinţei umane, de celulele sale, de organele sale. De aceea, a 
gândi  corect  nu  necesită  numai  un  efort  al  intelectului,  este  în  realitate  rezultatul  unei 
întregi discipline de viaţă. 
Să  mergem  mai  departe.  Care  este  originea  acestei  inteligenţe  pe  care  noi  o 
posedăm? Ea este reflectarea Inteligenţei Cosmice. Dar este o reflectare imperfectă, căci 
trecând prin toate celulele noastre care sunt adesea prada dezordinii pasiunilor noastre, 
bineînţeles că este limitată şi întunecată. Inteligenţa Cosmică nu se poate manifesta perfect 
printrun  individ  care  nu  ştie  încă  săşi  stăpânească  mişcările  instinctive;  dar  cu  cât  se 
purifică, se perfecţionează cu atât mai mult creşte capacitatea lui de a sesiza şi a capta 
lumina acestei inteligenţe.

Page 41
Din moment ce inteligenţa este o consecinţă a stării în care se află toate celulele 
corpului său, discipolul trebuie să vegheze să le menţină întro stare cât mai armonioasă, 
fiind atent la calitatea hranei sale fizice, dar mai ales a celei psihice (la senzaţiile sale, la 
sentimentele sale, la gândurile sale); altfel el rămâne închis celor mai mari revelaţii. Nu 
există  un  alt  mod  de  aţi  ameliora  inteligenţa,  decât  prin  aţi  îmbunătăţi  felul  în  care 
trăieşti. Eu am crezut aceasta înotdeauna, am ştiuto întotdeauna şi întotdeauna am lucrat 
în acest sens. 
Când văd câteodată persoane care îşi dau cu părerea asupra unor subiecte despre 
care nu ştiu nimic, cu certitudinea absolută asupra adevărului pe care îl susţin şi care sunt 
gata săi extermine pe ceilalţi şi să se distrugă pe sine în numele convingerilor lor, sunt 
uluit. Ei nuşi vor pune niciodată întrebarea: ”Şi dacă mă înşel? Poate că nu sunt chiar atât 
de evoluat, atât de purificat, de receptiv. Oare am dreptul să fiu atât de convins? Trebuie 
să mă asigur: voi mai studia.” A, nu, nu, ei îi vor ucide pe ceilalţi, se vor ucide şi pe ei, dar 
nu vor renunţa la părerile lor. 
Dar cum pot oare oamenii să fie întratât de convinşi că au dreptate în toate, în 
evenimente,  în  religie,  în  politică,  în  dragoste?...  După  câţiva  ani  îşi  schimbă  complet 
părerile şi din nou cred că au dreptate. În tinereţe au gândit întrun fel, adulţi gândesc altfel 
şi la bătrâneţe vor gândi iar altfel. Atunci de ce ţin atât la ideile lor? Ar trebui săşi spună: 
”Din moment ce miam schimbat părerile până acum de mai multe ori, cine îmi dovedeşte 
că de data asta am dreptate?” Chiar şi la 99 de ani trebuie să ne spunem: ”Aştept încă 
pentru ca să mă pronunţ. Poate că de azi în câteva mii de ani, voi vedea lucrurile mai clar. 
Miam schimbat de atâtea ori părerile în cursul vieţii!”. Trebuie să fim întradevăr convinşi, 
dar nu de capacităţile noastre 
de a judeca, căci ele sunt limitate, incomplete. Mai trăiţi încă puţin şi vă veţi schimba încă 
de câteva ori părerile. 
Acum, că aţi înţeles cât suntem toţi de ameninţaţi de orgoliu, luaţivă precauţiuni 
pentru a nu fi atinşi: în fiecare zi încercaţi să priviţi în sus, să vă comparaţi cu fiinţele care 
vă depăşesc, Arhanghelii, Divinităţile, şi veţi vedea că nu sunteţi mare lucru. De aceea în 
loc să vă daţi cu părerea asupra tutror subiectelor spunând: ”După părerea mea, este aşa... 
În  opinia  mea...”  încercaţi  să  cunoaşteţi  opinia  Ştiinţei  Iniţiatice,  a  Marilor  Maeştri   ai 
umanităţii, întrebaţii cum văd ei lucrurile pentru ca ei să vă comunice lumina lor. Toţi se 
înşeală atâta vreme cât nu sau dus săşi verifice opiniile, modul lor de a vedea lucrurile, 
comparândule cu Inteligenţa Cosmică. Istoria este cea care dovedeşte că după ani de zile 
se observă că au comis erori mari. 
Deci,  iată  cea  mai  bună metodă pentru a rezista orgoliului. Ştiind că din cauza 
erorilor pe care leaţi putut comite în încarnările anterioare, aveţi în această existenţă o 
inteligenţă foarte limitată şi că a vă baza pe ea însemnează a vă lăsa pradă catastrofelor, 
trebuie să cereţi pemanent părerea lumii divine. În fiecare zi obişnuiţivă să priviţi în sus şi 
să spuneţi: ”Iată ce gândesc eu despre acest subiect, despre această persoană. Am oare 
dreptate? Luminaţimă”. În acel moment, nu numai că nu mai puteţi fi orgolioşi, dar primiţi 
răspunsuri clare şi adevărate şi sunteţi pe drumul cel bun. Să nu credeţi niciodată că aţi 
atins prfecţiunea, nu, voi mergeţi doar pe drumul către perfecţiune. Trebuie să fiţi foarte 
atenţi căci atâta vreme cât nu aţi ajuns încă în vârf, puteţi încă să vă înşelaţi. 
De altfel, se poate spune că toţi aceia care nu lucrează cu adevărat pentru ca săşi 
transforme modul de viaţă, care continuă să se lase hărţuiţi de dorinţele lor inferioare, chiar

Page 42
dacă cer Cerului să fie luminaţi, primesc un răspuns eronat; nu este vorba de intuiţie, ci de 
o impresie mincinoasă. De ce? Pentru că răspunsul Cerului trecând prin toate straturile lor 
impure pe care leau acumulat, suferă o deformare. Exact ca atunci când scufundăm un 
baton în apă: el ne pare frânt. Da, chiar şi sfaturile lumii divine, dacă trec prin straturi de 
impurităţi, se deformează. Şi atunci există atâtea riscuri de erori că este mai bine să nu 
ascultaţi ceea ce recepţionaţi. 
Multă  lume  este  receptivă,  puţin  mediumnică,  puţin  clarvăzătoare,  şi  este  adevărat  că 
captează elemente din lumea invizibilă dar sunt elemente amestecate, cărora este bine să 
nu li se dea credibilitate. Singur acela care face eforturi pentru a se purifica, a se curăţa, a 
se înnobila, primeşte de la Ceruri răspunsuri clare, limpezi şi adevărate. 
Capitolul XII  Sublimarea forţei sexuale 
Povestea primului bărbat şi a primei femei, Adam şi Eva, aşa cum este relatată în 
Geneză, viaţa lor în grădina Edenului şi motivul pentru care ei au fost izgoniţi din această 
grădină este o povestire de o mare profunzime simbolică care niciodată nu va fi îndeajuns 
cercetată. 
Dumnezeu a pus, deci, întreaga grădină a Edenului la dispoziţia Evei şi a lui Adam. 
El lea interzis doar să guste din fructele Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Răului. De ce? 
Întrun  anumit  fel,  Paradisul  era  un  laborator  alchimic,  şi  primii  oameni  erau 
alchimişti care studiau proprietăţile elementelor, simbolizate prin copacii grădinii. Şi dacă 
Dumnezeu lea interzis să mănânce din Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului, acesta era 
din cauză că el conţinea elemente pe care ei nu erau încă pregătiţi să le suporte, trebuiau să 
mai aştepte. 
Dar, iată că Eva, mai curioasă decât Adam, observa aceste fructe cu mare interes 
fără a îndrăzni să le atingă. Dar în acel moment, şarpele care se afla în spatele ei sa trezit, 
căci era foarte cald, şi şerpii se trezesc şi devin foarte agili la căldură. Ori, în acea zi, era 
foarte cald în Paradis... bineînţeles că toate acestea sunt simbolice!... şi şarpele ascuns în 
şira  spinării  Evei  (A  se  vedea  în  “Centri  şi  corpuri  subtile”    colecţia  Izvor  nr.  219   
cap.VI, partea Ia, unde Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului este asimilat sistemului de 
chakre şi şarpele forţei Kundalini.) sa trezit şi ia spus: “Încearcă, gustă din acest fruct, de 
ce te temi? Dacă vei mânca vei deveni asemenea Domnului, şi tocmai de aceea El ţia 
interzis”. Era adevărat că din cauza 
acestui fruct Eva va deveni asemeni lui Dumnezeu, dar numai după miliarde de ani de 
suferinţă, de peripeţii, de reîncarnări succesive. Deci Eva a mâncat din fructul interzis şi ia 
dat şi lui Adam. Dar organismul lor nul putea suporta. Dumnezeu spusese: “Dacă veţi 
mânca din acest fruct, veţi muri”. Şi întradevăr au murit, au murit în sensul că în ei sa 
produs o schimbare de conştiinţă. Înainte erau liberi, fericiţi, uşori, luminoşi şi ei au murit 
pentru această stare superioară; au murit pentru bucuriile şi luminile Cerului şi au prins 
viaţă pentru suferinţele pământeşti. 
Şarpele din Geneză este deci un simbol: simbolul forţei sexuale care sa trezit în 
om şi căreia ia căzut victimă. Şarpele se trezeşte la căldură şi adoarme la răceală. În toate 
pasiunile veţi întâlni căldura: o căldură care distruge şi care consumă totul în interior. În 
pădurile ecuatoriale unde domneşte o căldură puternică, trăieşte cel mai mare număr de 
fiare  sălbatice.  Cel  care  se  aventurează  adesea  la  ecuator  (stomac,  sex)  se  izbeşte  de

Page 43
pasiuni (fiare) care încep să se înmulţească în el. Şarpele este considerat expresia răului în 
om, cu toate că în realitate 
simbolismul său nu este exclusiv negativ: din contră, şarpele este considerat şi simbolul 
înţelepciunii.  Această  dublă  semnificaţie  este  foarte  bine reprezentată prin Caduceul lui 
Hermes. 
Pentru Iniţiaţi, primul şarpe al caduceului reprezintă forţa sexuală, cauza răului iar 
al doilea şarpe este simbolul transformării acestei forţe întro altă energie, foarte puternică 
care este înţelepciunea şi clarviziunea. Iată pentru ce faraonii vechiului Egipt sunt adeseori 
reprezentaţi  cu  un  şarpe  mic  care  iese  dintre  cei  doi  ochi.  Aceasta  semnifică  că  ei  au 
transmutat  forţa  sexuală  ridicândo  până  la  creier.  Această  forţă  transmutată  le  dă 
Iniţiaţilor  posibilitatea  de  a  arunca  o  privire  asupra  subtilităţilor  lumilor  supraterestre. 
Anumite religii ale Antichităţii aveau un cult pentru şerpi şi aceştia erau folosiţi ca oracole; 
la Delphi de exemplu, se spunea că Pythia 
săvârşea oracole sub inspiraţia unui şarpe Python. 
Înţelepţii care cunosc legile şi mijloacele de a transforma puterea care dormitează 
în fiecare om, devin “şerpi”, adică fiinţe înţelepte, prudente. În India, înţelepţii sunt numiţi 
“nagi” adică şerpi, pentru a arăta că forţele răului pot deveni benefice dacă omul ştie să le 
transforme.  Şarpele  din  noi  se  află  în  coloana  vertebrală.  La  baza coloanei dormitează 
puterea şarpelui Kundalini, şi Kundalini poate face minuni în Iniţiatul care ştie cum săl 
trezească. (A se vedea  în “Centri şi corpuri subtile”  colecţia Izvor nr. 219  cap.V: forţa 
Kundalini.) 
Câţi  religioşi  din  trecut  considerau  că  forţa  sexuală  este  o  forţă  diabolică  care 
trebuie înfrântă prin toate mijloacele! Şi care era rezultatul? Ei nu mai aveau viaţă în ei, 
resursele lor scădeau, nu mai aveau nici elan, nici o bucurie. Îşi închipuiau că astfel vor 
deveni sfinţi. Dar sfinţenia nu este asta! În trecut, generaţii întregi au urmat acest drum şi 
ce a ieşit din asta?... 
Bineînţeles, că dintre miile de mistici, unii aveau întradevăr har, o inteligenţă şi o 
voinţă ieşite din comun, care le permiteau să treacă prin această uscăciune, dar nici ei nu 
se dezvoltau şi nu înfloreau. De ce? Pentru că nu ştiau că forţa sexuală este o energie 
divină pe care Creatorul a dato umanităţii, spre fericirea ei... şi nu spre nenorocirea ei aşa 
cum credeau ei. 
Forţa sexuală este o energie care trebuie exploatată cu înţelepciune: este o sevă 
brută care se transformă în celule şi pe care spiritul o distribuie apoi în tot organismul sub 
formă de vitalitate în planul fizic, sub formă de dragoste şi de bucurie în inimă, sub formă 
de lumină şi înţelepciune în creier. 
Forţa sexuală este o putere enormă pe care înţelepţii ştiu să o conducă: ei nu o lasă 
să îi chinuie sau să îi împingă să trăiască tragedii, ei nu o lasă să inunde sau să distrugă 
satele şi oraşele din ei, ci construiesc mari uzine, canale de irigaţie şi culeg roadele pe care 
această  forţă  repartizată  cu  înţelepciune  lea  produs.  Cu  cât  suntem  mai  raţionali  în 
utilizarea forţei sexuale, cu atât acumulăm mai multe bogăţii spirituale. 
Forţa sexuală dominată, este exact ca şi apa unui mare fluviu pe care o canalizăm pentru a 
iriga pământuri, cum au făcut Egiptenii cu Nilul, asigurând astfel prosperitatea ţării. Cu cât 
omul  exploatează  mai  înţelept  forţa  sa  sexuală,  cu  atât  el  se  apropie  de  Împărăţia  lui 
Dumnezeu şi înţelege sensul şi frumuseţea vieţii.

Page 44
Sar părea însă că, cu cât li se explică mai mult oamenilor problema dragostei din 
punct de vedere iniţiatic, cu atât înţeleg mai puţin. De ce? Pentru că de mii de ani ei au 
repetat de prea multe ori mereu aceleaşi practici, acelaşi mod de comportament; ei nu pot 
înţelege că după ce lea dat făpturilor o perioadă de timp anumite comportamente sexuale, 
natura vrea acum să le schimbe drumul, pentru ai face să descopere, în acest domeniu, 
alte moduri de manifestare, superioare, mai frumoase, mai spirituale. Când li se vorbeşte 
despre o astfel de concepţie asupra dragostei, ei răspund că dacă nu îşi vor mai putea 
satisface  nevoile  sexuale,  vor  muri,  căci  aceasta  este  ceea  ce  îi  face  să  trăiască!  Da, 
întradevăr  asta  ţine  în  viaţă  rădăcinile  dar  florile  din  vârf  mor.  Deci,  totul  depinde  de 
persoană şi de gradul său de evoluţie. 
Oamenii sunt făcuţi pentru a evolua în toate domeniile, şi atunci de ce nu ar evolua 
şi în domeniul dragostei? Şi tocmai acest stadiu superior, această evoluţie consistă în a 
sublima  energia  sexuală,  a  o  dirija  în  sus,  către  cap, pentru a hrăni creierul şi al face 
capabil de cele mai minunate creaţii. Dragostea este o forţă divină care vine de sus şi ea 
trebuie respectată, păstrată şi chiar să ne gândim să o întoarcem înapoi către Cer, în loc să 
o trimitem în infern unde este luată şi utilizată de monştri, de larve, de elementali. Atâta 
timp cât oamenii nu vor cunoaşte modalităţile de a utiliza această energie pentru lucrări 
spirituale  de  mari  proporţii,  ei  vor  continua  să  o  risipească  şi  de  aceea  sărăcesc,  se 
abrutizează. Toată lumea ştie că forţa sexuală urmează o anumită direcţie. Dar sunt foarte 
puţini aceia care sunt conştienţi de faptul că ea poate fi orientată întro altă direcţie, şi care 
se decid să facă această experienţă. 
Forţa sexuală este resimţită de majoritatea oamenilor ca o tensiune teribilă de care 
simt nevoia să se elibereze. Şi se eliberează, fără să ştie că pierd astfel ceva foarte preţios, 
o chintesenţă care este consumată în mod stupid numai în plăceri, în timp ce ea ar fi putut 
fi folosită pentru o adevărată regenerare a întregii lor fiinţe. Omul trebuie asemuit unui 
bloc cu 50 sau 100 de etaje; se va înţelege atunci că este necesară o presiune ridicată, o 
tensiune mare pentru a face ca apa să urce până la partea superioară a clădirii, pentru ca 
locatarii de la etajele superioare să beneficieze de apă pentru a se spăla, a bea, pentru aşi 
uda florile, etc. Fără această presiune, apa nu va urca niciodată până sus. Dacă ei ar şti ce 
reprezintă această tensiune, dacă ar şti cum să o folosească, oamenii ar ajunge săşi adape 
şi săşi hrănească 
celulele  creierului,  căci  această  energie  poate  urca  până  la  creier  prin 
canale  pe  care 
natura inteligentă lea construit special în acest scop. 
Putem compara acest sistem de canale cu cel ce se găseşte întrun arbore. Toate 
substanţele extrase prin rădăcini din sol formează seva brută. Această sevă aspirat
ă de perii 
absorbanţi ai rădăcinii este transportată prin vasele lemnoase dea lungul trunchiul
ui până 
la  frunze  şi  apoi  alimentează  florile  şi  fructele.  Arborele  cunoaşte  secretul 
alchimic  al 
transmutării materiei. Şi atunci, dacă arborele cunoaşte acest secret, de ce omul n
u lar 
cunoaşte şi el? 
Tensiunea este deci folositoare, nu trebui să ne debarasăm de ea, căci graţie ei, 
energia poate urca până sus: altfel, în loc să se trezească pentru a face lucrări min
unate, 
celulele  creierului  vor  rămâne  amorţite,  sărăcite,  cloroformozate  şi  se  vor 
mulţumi  să 
asigure doar bunul mers al funcţiilor inferioare, atâta tot. Atâta vreme cât nu veţi î
nvăţa să 
vă stăpâniţi, vă privaţi de toate posibilităţile de a  deveni puternici şi inteligenţi.
Page 45
Cum  săi  faci  pe  bărbaţi  şi  pe  femei  să  înţeleagă  că,  în  planurile 
Inteligenţei 
cosmice, această energie a fost destinată să fie folosită pentru creaţii sublime? Nu 
este 
chip! Ei caută plăcerea, caută ceea ce este uşor de obţinut, ceea ce nu cere nici un 
efort. Ei 
bine, această plăcere trebuie plătită foarte scump. Ei nu ştiu că cel care face efortu
ri pentru 
a  se  domina,  nu  numai  că  se  îmbogăţeşte,  dar  resimte  şi  o  plăcere 
extraordinară.  Dar 
cuvântul “plăcere” nu este cel potrivit aici căci el este legat de manifestările instin
ctelor 
inferioare, ci cuvintele “bucurie”, “încântare”, “extaz”sunt mai potrivite. Plăcerea 
nu este 
întotdeauna ceva de laudă, ba chiar 
câteodată ne este ruşine, în timp ce bucuria, încântarea, extazul nu pot fi atinse de
cât prin 
declanşarea forţei divine din noi. 
Mă adresez în special tineretului. Tinerii nuşi dau seama că există experienţe care 
iar îmbogăţi mai mult decât acelea în care ei se aventurează în mod obişnuit şi de 
pe urma 
cărora în câţiva ani îşi vor pierde prospeţimea, farmacul, frumuseţea, lumina. Tine
rii vor să 
experimenteze dragostea fizică, bine, înţeleg, dar ei nu vor găsi fericirea prin acu
mularea 
acestor experienţe; după câtva timp vor fi uitat toate senzaţile de plăcere pe care l
eau 
resimţit şi nu va mai rămâne decât ruina, regretul, întunecarea. Trebuie să încerce 
să facă 
un efort de stăpânire de sine; chiar dacă nu vor reuşi chiar de la început, rezultatel
e vor 
veni încetul cu încetul; vor fi mândri de a fi fost capabili să învingă şi se vor simţi 
mai 
puternici. 
Unii vor spune: “Dar cum să ne exersăm?” Nu este greu deloc, există atâtea ocazii 
în care tinerii se întâlnesc: pe stradă, la serviciu, la petreceri, în excursii, la diferit
e întâlniri, 
pe plajă... Şi atunci, este firesc să simtă câteodată un elan trezinduse în ei. Dar în l
oc să 
facă tot ce le stă în putinţă pentru aşi satisfacă cât mai grabnic dorinţele, de ce să 
nu ia 
hotărârea să reziste şi să facă un efort de sublimare? Da, să ia energia care sa trezi
t în ei şi 
să  o  ridice  până  la  Cer,  până  la  Mama  Divină,  până  la  Tatăl  Ceresc... 
Făcând  aceste 
exerciţii  timp  îndelungat,  vor  ajunge  cu  timpul  să  dea  acestor  energii  o  cu 
totul  altă 
orientare şi să simtă ceea ce este cu adevărat dragostea spirituală. 
Amintiţivă, de asemenea, ceea ce vam spus despre sacrificiu: că este periculos să 
renunţaţi la ceva: la un obiect, la o obişnuinţă, la o dorinţă, fără a le înlocui cu altc
eva, un 
alt  obiect,  o  altă  obişnuinţă,  o  altă  dorinţă.  De  aceea  dragostea  nu  trebuie 
niciodată 
refulată, ci trebuie înlocuit obiectul dragostei cu altul mai vast, mai luminos. 
Să luăm un exemplu: un bărbat iubeşte o femeie şi crede că nu se poate lipsi de ea
. 
Dar  această  femeie  nu  este  liberă,  sau  chiar  el  însuşi  este  însurat,  şi  deci 
nu  pot  trăi 
împreună fără ca aceasta să producă mari perturbări întro familie. Cum va putea el 
să 
învingă această dorinţă? Foarte simplu, tot cu ajutorul femeilor: în loc să se limite
ze la o 
singură femeie, trebuie să ia hotărârea în ininma lui, în sufletul lui, de a iubi în ac
elaşi timp 
toate femeile. Va fi atunci atât de ocupat încât nu va mai avea timp să se ţină nici 
măcar 
după una singură şi astfel toate femeile îl vor salva. 
Bineînţeles  că  aceeaşi  metodă  este  valabilă  şi  în  cazul  unei  femei.  Este 
necesar  să  vă 
deprindeţi să realizaţi această lărgire a conştiinţei, altfel veţi rămâne mereu împărţ
iţi, în 
conflict  cu  voi  înşivă.  Şi  chiar  dacă  aţi  pierdut  fiinţa  iubită,  dacă  ea  va 
părăsit  sau  a 
murit... nu trebuie să o înlocuiţi cu alta, căci riscaţi să o pierdeţi şi pe aceasta, ci în
locuiţio 
cu o mare dragoste îndreptată spre ceva ceresc, divin. 
Atunci calmul, liniştea se vor restabili în voi pentru că vidul vostru interior se va 
umple cu 
prisosinţă. Bineînţeles că, cu toate că este de dorit ca toată lumea să depună efortu
ri în
Page 46
acest sens, nu îi este dat oricui să poată să stăpânească cu adevărat forţa sexuală p
entru a 
întâlni dragostea superioară. De aceea, înainte de a vă avânta întro astfel de încerc
are este 
bine să vă analizaţi şi să vă cunoaşteţi cât mai bine. Dacă simţiţi că aveţi încă mar
e nevoie 
de plăcerile fizice, este de preferat să nu încercaţi să renunţaţi brusc la ele, căci ast
fel va fi 
mai rău. Dar dacă 
aţi evoluat deja şi simţiţi nevoia de a avea trăiri mai subtile, mai spirituale, de a în
ţelege 
splendoarea  lumii  divine  şi  de  a  ajuta  oamenii  cu 
dragostea voastră, puteţi alege acest 
drum. Dar, vă repet, el nu este pentru toată lumea şi eu nu sfătuiesc pe oricine să a
puce pe 
acest drum, pentru că eu cunosc bine toate inconvenientele care pot să se producă. 
Ce se 
va întâmpla, de exemplu în cupluri, dacă unul din cei doi se va decide pentru a tră
i o 
dragoste mai spirituală, în timp ce celălalt nu se poate lipsi de plăcerea fizică şi fa
ce din 
asta o tragedie? Bineînţeles că eu voi fi cel vinovat. Ştiu că este un mare risc să vă 
vorbesc 
aşa cum am făcuto, sunt obligat însă să dau învăţături celor care vor să evolueze şi 
sunt 
conştient de pericolul la care mă expun de a fi greşit înţeles şi de ami atrage ostilit
ăţi. 
Eu cer doar tuturor celor care mă ascultă să încerce să înţeleagă adevărul spuselor 
mele, să înţeleagă mai ales că nu am intenţia de a strica familiile, ci doar aceea de 
a lărgi 
din ce în ce mai mult conştiinţa atât a bărbaţilor cât şi a femeilor. 
Dacă concepţia uzuală pe care unii oameni o au despre dragoste ar da rezultate bu
ne, naş 
avea  nimc  de  spus.  Dar  priviţi  puţin  cum  se  petrec  lucrurile:  drame, 
sinucideri,  crime, 
divorţuri... şi chiar atunci când doi sunt împreună, deseori ei se gândesc unul la a
mantă, 
celălalt la amantul pe care îi au sau pe care lear plăcea să îi aibe. Aparent îşi sunt f
ideli 
unul altuia, dar în interiorul lor sunt pe cale să se înşele. 
De  aceea,  chiar  atunci  când  cineva  nu  se  simte  încă  în  stare  să  trăiască 
fazele 
elevate ale dragostei, el trebuie totuşi să încerce să îmbunătăţească ceva în felul lu
i de a 
iubi. Vă voi da o comparaţie. Aveţi în faţa voastră două sticle. Să presupunem că 
una 
reprezintă  bărbatul  şi  cealaltă  femeia.  Cum  fiecare  din  ei  nu  conteneşte  să 
extragă  din 
celălalt,  foarte  repede  ambele  sticle  se  vor  goli  şi  nu  mai  rămâne  decât  ca 
ele  să  fie 
aruncate pentru a fi apoi înlocuite. Aceasta este ceea ce se petrece în concepţia ob
işnuită 
privitoare la dragoste: se bea dintro sticlă care are un conţinut limitat şi când ea sa 
golit, 
este aruncată. Cum trebuie făcut pentru ca aceste “sticle” să nu se golească niciod
ată? 
Este necesar ca fiecare dintre ele să fie legată la Izvorul 
infinit al dragostei: atunci nimic nu le va putea epuiza, ele vor fi mereu pline, alim
entate 
pentru totdeauna de către apa Izvorului. 
Aceasta înseamnă că, în loc să vă opriţi asupra a ceea ce este superficial la o feme
ie 
sau la un bărbat, să îi iubiţi spiritul, sufletul şi astfel să vă conectaţi la ceva viu, ce
va ce 
este deja legat la Izvor, la Dumnezeu. Astfel, dragostea voastră va dura pentru tot
deauna: 
chiar şi atunci când veţi îmbătrâni, ridaţi, veţi continua să vă iubiţi, căci nu aţi iubi
t trupul, 
ci o fiinţă care este reflectarea Divinităţii. Prin femeie, bărbatul o caută de fapt pe 
Mama 
Divină, el se ridică până la ea pentru a primi energii, lumină, bucurie. Prin bărbat, 
femeia 
se ridică până la Tatăl Ceresc.. şi în acest fel dragostea lor nu va lua niciodată sfâr
şit. Dar 
dacă bărbatul şi femeia se mulţumesc să se caute în planurile inferioare, să nu se 
mire dacă 
vor fi repede decepţionaţi. Este normal, cum ar putea dragostea să dăinuiască cân
d dincolo 
de trup nu mai există nimic altceva bun şi frumos de iubit? 
Priviţi cum se petrec lucrurile în natură: tot ceea ce este întunecat, murdar, impur, 
are tendinţa de a se acumula în partea de jos şi ceea ce este pur se ridică deasupra. 
La fel
Page 47
se petrec lucrurile şi în fiinţa umană: şi în el tot ceea ce este grosier se adună în pă
rţile 
inferioare,  în  timp  ce  tot  ce  este  uşor,  pur,  luminos,  urcă  către  cap.  De 
aceea  ochii, 
urechile, gura, nasul, creierul sunt aşezate în partea superioară, în timp ce alte fun
cţii sunt 
plasate în partea inferioară. Acestor două părţi fizice ale omului îi corespund cele 
două 
naturi  ale  sale,  inferioară  şi  superioară:  personalitatea  şi  individualitatea. 
Dragostea 
manifestată de personalitate, care nu se gândeşte 
decât să ia, să se ghiftuiască, este îmbâcsită cu elemente grosiere şi întunecate. 
În timp ce dragostea manifestată de individualitate conţine elemente de generozita
te, de 
dezinteres, este pură şi luminoasă... 
Prin dragostea lor egoistă şi senzuală, oamenii îşi transmit tot felul de elemente 
întunecate care îi împiedică să vadă limpede şi să simtă senzaţiile celeste. Bineînţ
eles, sunt 
liberi, se pot lăsa în voia tuturor poftelor lor, dar nu este în interesul lor! Dacă Iniţ
iaţii au 
dat reguli şi prescripţii, nau făcuto pentru a le interzice plăcerile dragostei, ci pent
ru ai 
împiedica să coboare prea jos în stări de conştiinţă inferioare, acolo unde nu vor 
mai putea 
primi nimic din binefacerile şi minunile lumii divine. 
De  acum  înainte,  încercaţi  să  faceţi  eforturi  pentru  a  înţelege  această 
filozofie 
sublimă, căci ea este singura care îi învaţă pe bărbaţi şi pe femei cum săşi utilizez
e toate 
aceste elanuri pe care şi le dau unii altora, toată această minune, fericire de a se co
ntempla 
pentru a fi mereu inspiraţi şi pentru a deveni nişte genii, nişte divinităţi. 
Dar toate acestea nu le veţi înţelege cu adevărat decât după ce le veţi înţelege întâi 
înăuntrul vostru prin meditaţii şi prin modificări interioare. Când veţi fi reuşit, vă 
veţi afla 
în posesia tuturor bogăţiilor pe care natura vi lea pregătit, le veţi putea folosi cu to
t atâta 
precizie ca şi cum vaţi afla întrun laborator: veţi şti să folosiţi elementele şi forţele 
pentru 
propria voastră regenerare, iluminare şi pentru cea a lumii întregi.

http://www.scribd.com/deleted/3412751

http://d.scribd.com/docs/2kdnql4uomw0izrjqbdf.pdf

Lumina spirit viu pdf

Parola “anca” pt acest sit, pt download

http://d.scribd.com/docs/2byiz2kvk1k5ixwwq5cm.pdf

http://www.scribd.com/doc/8898811/Omraam-Mikhael-Aivanov-CATEVA-CUVINTE-DESPRE-FERICIRE-

http://d.scribd.com/docs/2fef3arar9bgbwuxysvh.pdf

CÂTEVA CUVINTE DESPRE FERICIRE

http://www.scribd.com/doc/7905793/Sfantul-Ioan-Gura-de-Aur-Despre-Marginita-Putere-a-DiavoluluiDespre-CaintaDespre-
Necazuri-Si-Despre-Biruirea-Tineretii
Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre Marginita
Putere a Diavolului,Despre Cainta,Despre Necazuri
Si Desp
http://d.scribd.com/docs/28xd3i97xa69j37nutok.pdf

http://www.scribd.com/doc/7905811/Sfantul-Ioan-Gura-de-Aur-Despre-Necunoaterea-Lui-Dumnezeu

http://d.scribd.com/docs/kysundxknd06bybp9lz.pdf

http://www.scribd.com/doc/7981232/The-Healing-Sun-Code-by-William-HenrySecret-Science-and-Religion-of-the-Galactic-Core-
of-our-Milky-Way

http://www.scribd.com/doc/3685977/Evanghelii-Apocrife-Evanghelia-dupa-Toma

Danion Vasile-Evanghelia Versus Iuda

65 views

 Danion Vasile-Evanghelia versus Iuda

8907 views
 Evanghelii Apocrife - DIDAHIA sau invata...
329 views
 Evanghelii apocrife Evanghelia lui Petru
485 views
 Evanghelii Apocrife - Testamentul lui Iov
157 views
 Evanghelii apocrife EVANGHELIA LUI pseudo ...
261 views
 Evanghelii Apocrife - Cele trei zile petr...
1195 views
 Evanghelii Apocrife Cuvântul Sfântului Ioa...
824 views
http://www.scribd.com/doc/6074260/Evanghelii-Apocrife-DIDAHIA-sau-invatatura-celor-doisprezece-apostoliEvanghelii-
Apocrife-DIDAHIA-sau-invatatura-celor-doisprezece-aposto
Evanghelii Apocrife Cartea lui Enoh - Ver...
710 views

 Evanghelii Apocrife Cuvântul Sfântului Ioa...

824 views
 Evanghelii Apocrife Cartea lui Enoh - Ver...
1278 views
 Evanghelii Apocrife ADORMIREA STĂPÂNEI NO...
1072 views
 Evanghelii Apocrife - Cartea a treia a lui...
235 views
 Evanghelii Apocrife Evanghelia după Iuda
541 views
 Evanghelii Apocrife - Cele trei zile petr...
1195 views
 Evanghelii Apocrife - Evanghelia arabă a c...
582 views
 Evanghelii Apocrife - Cartea Lui Neemia
184 views
 Evanghelii Apocrife - Evanghelia lui Pseud...
260 views
 Evanghelii Apocrife - Cartea lui Isus Sirah
230 views
 Evanghelii Apocrife - Evanghelia Păcii a ...
417 views
 Evanghelii Apocrife Căntarea celor trei ti...
208 views
 Evanghelii Apocrife - Epistola Lui Barnaba
296 views
 Evanghelii apocrife Evanghelia lui Petru
485 views
 Evanghelii Apocrife - Testamentul lui Iov
158 views
 Evanghelii Apocrife - Păstorul lui Herma
165 views
  Evanghelii Apocrife Cartea lui Adam şi a Evei
509 views
 Evanghelii Apocrife Evanghelia dupa Toma
861 views
 Evanghelii Apocrife - Cartea înţelepciunii...
327 views
 Evanghelii Apocrife - Cartea lui Baruh
200 views
 Evanghelii Apocrife - Literatura Eseniană ...
370 views
 Evanghelii Apocrife - Epistola lui Ieremia
131 views

De la Caroline

http://www.scribd.com/doc/3832498/Autocontrolul-prin-Metoda-SILVA
http://d.scribd.com/docs/g8ff59zcmxwchvq661q.pdf

Autocontrolul prin Metoda SILVA

http://www.scribd.com/doc/6577787/Jose-Silva-All-Lessons
http://d.scribd.com/docs/akqnklto3yz7pvz1rt8.pdf

Jose Silva All Lessons

http://www.scribd.com/doc/6663309/Silva-Centering-Exercise
http://d.scribd.com/docs/l97w3fuqqe069dgybte.pdf

Silva Centering Exercise

http://www.scribd.com/search?c=all&query=Secretele+crea%C5%A3iei&internalSearch=true
Omraam Mikhael Aivanhov - De la om la Dumnezeu

 42 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 109 views
 0 comments

Omraam - De la om la Dumnezeu - Ierarhii şi Sefiroturi îngereşti

Spiritualitate
 40 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 535 views
 0 comments

http://www.scribd.com/doc/6496991/Omraam-Mikhael-Aivanhov-De-la-om-la-Dumnezeu
http://d.scribd.com/docs/qlcuie87yt2ko5llpph.pdf

Omraam Mikhael Aivanhov - De la om la Dumnezeu

http://www.scribd.com/doc/3057020/Omraam-De-la-om-la-Dumnezeu-Ierarhii-i-Sefiroturi-ingereti
http://d.scribd.com/docs/fjtpnkk9yk051hpvd0k.pdf

Omraam - De la om la Dumnezeu - Ierarhii şi Sefiroturi îngereşti

http://www.scribd.com/search?internalSearch=true&query=Omraam#people

Results for 'Omraam'

Displaying 1 - 20 of 253
Omraam Mikhael Aivanhov - Lumina, Spirit Viu
Omraam Mikhael Aivanhov - Lumina, Spirit Viu
 37 pages
 premamotion uploaded this 3 months ago
 296 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Alchimia sau cautarea perfectiunii

Omraam Mikhael Aivanhov - Alchimia sau cautarea perfectiunii
 31 pages
 premamotion uploaded this 3 months ago
 277 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov -Ce Este Un Maestru Spiritual

 57 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 148 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Dragonul inaripat

 32 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 145 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - De la om la Dumnezeu

 42 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 110 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Reguli de aur

 87 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 180 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Egregorul porumbelului pacii

 30 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 139 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Yoga Nutritiei

 24 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 143 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Centri Subtili

  25 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 108 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Omul spre victoria destinului sau

 40 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 122 views
 0 comments

Reglas de oro - Aivanhov Omraam Mikhael

 4 pages
 anon-768175 uploaded this 8 months ago
 259 views
 0 comments

Omraam Mikhael - La Nueva Tierra

 80 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 4 months ago
 69 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov-Calea Tacerii

„Cât nu ne înşelăm gândindu-ne că liniştea constituie neapărat deşertul, vidul, absenţa oricărei activităţi, a
oricărei creaţii, într-un cuvânt, neantul! În realitate, există linişte şi linişte, şi...
  46 pages
 SinapX uploaded this about 1 year ago
 1,311 views
 0 comments

Hacia Una Civilizacion Solar, Aivanhov Omraam Mikhael

 44 pages
 danielamatt uploaded this 3 months ago
 48 views
 0 comments

o Filozofie a Universalului - Omraam Mikhael Aivanhov

 37 pages
 api_user_11797_kilipir uploaded this 4 months ago
 47 views
 0 comments

ForŢa SexualĂ Sau Dragonul Înnaripat - Omraam Mikhael Aivanhov

 32 pages
 api_user_11797_kilipir uploaded this 4 months ago
 44 views
 0 comments

Aivanhov, Omraam Mikhael - Craciunul

 26 pages
  api_user_11797_mafol uploaded this 4 months ago
 39 views
 0 comments

Reglas de oro - Aivanhov Omraam Mikhael

 55 pages
 jcmendocino uploaded this about 1 year ago
 3,432 views
 0 comments

Omraam Mikhael - Los Secretos Del Libro de La Naturaleza

 63 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 4 months ago
 58 views
 0 comments

Omraam Mikhael - La Fe Que Mueve Montañas

 73 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 4 months ago
 49 views
 0 comments
1 2 3 ... 13 Next >

http://www.scribd.com/search?internalSearch=true&page=2&query=Omraam

Results for 'Omraam'

Displaying 21 - 40 of 253
Omraam Mikhael - Hacia Una Civilizacion Solar

 44 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 4 months ago
 23 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov-Centrii si corpuri subtile

 33 pages
 SinapX uploaded this about 1 year ago
 2,109 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov-Alchimia sau cautarea perfectiunii

 42 pages
 SinapX uploaded this about 1 year ago
 745 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Calea Tacerii

 36 pages
 api_user_11797_mafol uploaded this 4 months ago
 26 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - LUMINA, SPIRIT VIU

 37 pages
 Free-Your-Mind uploaded this about 1 month ago
 29 views
 0 comments

Omraam - Lumina, Spirit viu

Spiritualitate
 31 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 84 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - LUMINA, SPIRIT VIU

 37 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 30 views
 0 comments

El Deber de Ser Feliz, Aivanhov Omraam Mikhael

 21 pages
 danielamatt uploaded this 3 months ago
 34 views
 0 comments
Omraam_Nueva Tierra Ejercicios 5a

 3 pages
 danielamatt uploaded this 3 months ago
 19 views
 0 comments

Omraam Mikhael - La Import an CIA de La Luz

 20 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 4 months ago
 71 views
 0 comments

Omraam Mikhael - El Deber de Ser Feliz

 21 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 4 months ago
 40 views
 0 comments

El Yoga de La Nutricion Aivanhov Omraam Mikhael

 39 pages
 Chertoak uploaded this about 1 month ago
 30 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov-Calea Tacerii

 46 pages
 vmegan uploaded this about 1 month ago
 9 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Calea Tacerii

 36 pages
 tristete269658 uploaded this 23 days ago
 19 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Noul Pamant

 86 pages
 premamotion uploaded this 4 months ago
 181 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Ce Este Un MAESTRU Spiritual

 37 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 36 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - O Filozofie a Universalului

 44 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 63 views
 0 comments

Omraam - Calea Tăcerii

Spiritualitate
 36 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 64 views
 0 comments

Omraam - Ce este un Maestru spiritual

Spiritualitate
 44 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 190 views
 0 comments

Omraam - Crăciun 1979

Spiritualitate
 5 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 112 views
  0 comments
< Previous 1 2 3 4 ... 13 Next >

http://www.scribd.com/search?internalSearch=true&page=3&query=Omraam

Search Results for 'Omraam'

Displaying 41 - 60 of 253

Omraam - Crăciunul în tradiţia inţiatică

Spiritualitate
 15 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 119 views
 0 comments

Omraam - O filozofie a universalului

Spiritualitate
 39 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 111 views
 0 comments

Aivanhov Omraam Michael - Dragonul Innaripat

 35 pages
 api_user_11797_mafol uploaded this 4 months ago
 40 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - Cartea Magiei Divine

 43 pages
 api_user_11797_mafol uploaded this 4 months ago
 72 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Egregorul Porumbelului Libertatii

 37 pages
 api_user_11797_mafol uploaded this 4 months ago
 26 views
 0 comments

Una Educacion Que Comienza Antes Del Nacimiento Aivanhov Omraam Mikhael

 44 pages
 danielamatt uploaded this 4 months ago
 74 views
 0 comments

El Deber de Ser Feliz, Aivanhov Omraam Mikhael

 21 pages
 danielamatt uploaded this 4 months ago
 33 views
 0 comments
Omraam - Încercarile Neasteptate Ale Vietii 1

 4 pages
 vmegan uploaded this about 1 month ago
 16 views
 0 comments

Omraam - Puterile gândului

 52 pages
 vmegan uploaded this about 1 month ago
 21 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Semintele Fericirii

 40 pages
 vmegan uploaded this about 1 month ago
 22 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov Noul Pamint

 63 pages
 vmegan uploaded this about 1 month ago
 25 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - Alchimia Sau Cautarea Perfectiunii

 31 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 42 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Cartea Magiei Divine

 40 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 32 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Centri Si Corpuri Subtile

 34 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 68 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Dragonul Innaripat

 35 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 48 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - Forta Sexuala Sau Dragonul Innaripat

 29 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 27 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Galvanoplastia Spiritual A

 33 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 18 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Omul Spre Victoria Destinului Sau

 46 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 25 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Semintele Fericirii

 40 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 52 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - Yoga Nutritiei

 20 pages
 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago
 27 views
 0 comments
< Previous 1 2 3 4 5 ... 13 Next >

http://www.scribd.com/search?internalSearch=true&page=4&query=Omraam

Results for 'Omraam'

Displaying 61 - 80 of 253

Omraam Mikhael Aivanhov - Cartea magiei divine

 40 pages
 Geoti uploaded this 9 months ago
 1,620 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Centri si corpuri subtile

 34 pages
 Geoti uploaded this 9 months ago
 74 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Dragonul innaripat

  35 pages
 Geoti uploaded this 9 months ago
 50 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Galvanoplastia Spirituala

 33 pages
 Geoti uploaded this 9 months ago
 121 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Semintele fericirii

 40 pages
 Geoti uploaded this 9 months ago
 191 views
 0 comments

Omraam - A primi şi a dărui 1

Spiritualitate
 5 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 81 views
 0 comments

Omraam - Alchimia sau Căutarea perfecţiunii

Spiritualitate
  38 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 62 views
 0 comments

Omraam - Cartea Magiei Divine

Spiritualitate
 40 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 120 views
 0 comments

Omraam - Căsătoria - simbol universal

Spiritualitate
 7 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 187 views
 0 comments

Omraam - Centri şi corpuri subtile

Spiritualitate
 34 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 68 views
 0 comments
Omraam - De la om la Dumnezeu - Ierarhii şi Sefiroturi îngereşti
Spiritualitate
 40 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 536 views
 0 comments

Omraam - Determinism şi nedeterminism

Spiritualitate
 5 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 51 views
 0 comments

Omraam - Dragonul înaripat

Spiritualitate
 30 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 132 views
 0 comments

Omraam - Egregorul porumbelului libertăţii

Spiritualitate
 36 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 41 views
 0 comments
Omraam - Încercările neaşteptate ale vieţii 1
Spiritualitate
 4 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 108 views
 0 comments

Omraam - Galvanoplastia Spirituală

Spiritualitate
 36 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 61 views
 0 comments

Omraam - Noul pământ sau Reguli de Aur

Spiritualitate
 63 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 169 views
 2 comments

Omraam - O educaţie ce începe înainte de naştere

Spiritualitate
 35 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
  170 views
 0 comments

Omraam - Omul spre victoria destinului său

Spiritualitate
 45 pages
 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago
 207 views
 0 comments
< Previous 1 2 3 4 5 6 ... 13 Next >

http://www.scribd.com/doc/3057083/Omraam-Omul-spre-victoria-destinului-su
http://d.scribd.com/docs/1lw9aqs7pzmlfjz7yfjw.pdf

Omraam - Omul spre victoria destinului său

http://d.scribd.com/docs/1mfjp3qd48xgdipjo2yc.txt
OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

OMUL SPRE VICTORIA DESTINULUI SĂU

CAP. I LEGEA CAUZELOR ŞI A CONSECINŢELOR De îndată ce omul acţionează, el declanşează

inevitabil anumite forţe care vor produce tot atât de inevitabil anumite rezultate.
Această idee de raport între cauze şi consecinţe este mai întâi conţinută de cuvântul
“karma”. Doar mai târziu “karma” a luat sensul plăţii, pentru o transgresiune comisă.
Karma-yoga, una din nenumăratele yoga care există în India nu este altceva decât o
disciplină care învaţă pe individ a se dezvolta printr-o activitate dezinteresată
graţie căreia se eliberează. În momentul în care omul introduce în activitatea sa
cupiditatea, şmecheria, calculele necinstite, el îşi creează datorii şi cuvântul
“karma” ia în acel moment sensul pe care oamenii i-l dau în general : pedeapsa pentru
greşelile săvârşite. În realitate, putem spune despre karmă (în cel de al doilea sens
al termenului) că ea se manifestă de fiecare dată când un act nu este executat la
perfecţie, ceea ce se întâmplă în general. Dar omul face încercări, el trebuie să se
exerseze până va atinge perfecţiunea, iar atât timp cât încercările sale sunt ratate,
trebuie să se corecteze, să repare erorile şi bineînţeles, pentru aceasta, trebuie să
sufere. Veţi spune : “Dar atunci, acţionând, comitem în mod obligatoriu erori şi deci,
va trebui să suferim pentru a le repara, nu e mai bine să nu facem nimic ?” Nu, trebuie
să acţionăm. Evident, veţi suferi dar veţi învăţa, veţi evolua... şi într-o bună zi nu
veţi mai suferi. Când veţi fi învăţat să lucraţi corect, nu va mai fi karmă. Faptul că
fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare cuvânt declanşează anumite forţe care antrenează
consecinţe, este de la sine înţeles. Dar să admitem că aceste gesturi, aceste cuvinte
sunt inspirate de bunătate, de puritate, de lipsă de interes : ele vor atrage
consecinţe benefice, iar aceasta se numeşte “dharmă “. Dharma este consecinţa unei
activităţi ordonate, armonioase, benefice. Cel care este capabil să întreprindă o
asemenea activitate, scapă de legea fatalităţii şi se plasează sub legea providenţei. A
nu face nimic în scopul de a evita toate neplăcerile şi suferinţele, nu, nu este
soluţia cea mai bună : trebuie să fim activi, dinamici, plini de iniţiativă, dar dând
activităţii un alt mobil decât egoismul şi interesul personal . Este singurul mijloc de
a scăpa de consecinţe dezastruoase. A scăpa de consecinţe, este imposibil : vor exista
întotdeauna cauze şi consecinţe în orice activitate aţi avea ; dar, dacă veţi ajunge a
acţiona în mod dezinteresat, nu vor mai exista consecinţe dureroase, ci bucurie,
fericire, eliberare. Dacă pentru a fi lăsaţi în pace, nu faceţi nimic, nu vă veţi
dezvolta, nu veţi învăţa nimic, nu veţi câştiga nimic. Evident, nu veţi mai comite nici
o eroare, dar veţi fi o piatră : pietrele nu fac niciodată greşeli ! Este preferabil să
greşiţi, să vă murdăriţi chiar, dar să învăţaţi. Cum aţi vrea, când aveţi muncitori
într-o clădire, să nu cadă câteva picături de ciment sau de vopsea? Este imposibil.
Trebuie ca să acceptăm petele, pentru ca, clădirea să se înalţe şi lucrul să fie făcut.
După aceea, frecăm, spălăm, ne schimbăm, punem alte haine, dar cel puţin, casa este
terminată. Peter Deunov spunea într-o zi : “ Vă voi da la toţi o mică carte pentru ca
să învăţaţi alfabetul “(noi spunem în bulgară “bucvartşe “...iar voi?...abecedar? bun,
un abecedar).“După un an vă cer să mi-l înapoiaţi. Unii dintre voi îmi dau înapoi acest
“bucvartşe “ absolut curat, impecabil : ei nu l-au deschis, pătat : deci nu au învăţat
nimic. Alţii din contra, mi-l dau plin de însemnări, rupt, ei l-au deschis şi închis de
sute de ori, l-au transportat peste tot, ba au şi mâncat pe el...Da, dar acum ei ştiu
să citească !” Şi Peter Deunov concluziona : “ Eu prefer aşa .” Eram pe atunci foarte
tânăr şi îmi amintesc că foarte timid l-am întrebat : “Dar eu, în ce categorie sunt ? “
El mi-a răspuns : “Tu ? În a doua categorie . “ Bineînţeles, eram mulţumit, pentru că
înţelegeam că aşa e mai bine . Da, nu ştiu în ce stare îi voi înapoia “bucvartşe-ul“dar
în orice caz, el m-a clasat în a 1
doua categorie, a oamenilor care vor ca lucrul să fie bine făcut...şi este adevărat.
Câte erori vom comite, câte pete, câtă murdărie vom trimite, câte critici şi injurii
vom primi, ce vreţi, aceasta nu are importanţă . Trebuie să ştim să citim, lucrul
trebuie făcut, clădirea trebuie terminată. Iar toţi cei care sunt întotdeauna foarte
rezonabili, foarte prudenţi, pentru a nu se compromite, nu avansează . atunci, Doamne,
unde vor fi aceşti oameni ? În Apocalips este scris : “O, dacă ai fi rece sau în clocot
! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea . “
De ce unii preferă să rămână călduţi ? Nu este loc pentru călduţi. Nu trebuie să ne fie
frică să greşim . Când învăţaţi o limbă străină, dacă nu spuneţi nimic, de frică să nu
vă ridiculizaţi făcând câteva greşeli, nu veţi învăţa să vorbiţi niciodată . Trebuie să
îndrăznim să ne ridiculizăm, să îndrăznim să facem greşeli, dar să învăţăm să vorbim.
Ei bine, este acelaşi lucru cu karma : nu trebuie să fim paralizaţi de frica de a
comite câteva greşeli pe care va trebui să le reparăm. Căci pe măsură ce ne vom antrena
să dăm actelor noastre un scop divin, nu mai provocăm karma, ci dharma, adică darurile
şi binecuvântarea cerului. II Este imposibil să scăpăm de legea cauzelor şi a
consecinţelor, totul este numai să ştim ce forţe ne pregătim să punem în acţiune . De
aceea vă voi spune că legea cea mai formidabilă pe care ne-a dat-o inteligenţa cosmică
se găseşte acolo unde nimeni nu o caută, acolo unde filozofii, teologio şi moraliştii
nu mai ştiu să privească : în natură, şi în special în agricultură... Da, în
agricultură. Toţi agricultorii ştiu că, dacă plantează un smochin, nu vor recolta
struguri, ci smochine şi că dintr-un măr nu vor culege pere. Iată cea mai mare lege
morală : recoltăm ceea ce am semănat . Putem deci spune că agricultorii au fost primii
moralişti ; ei au fost cei care au înţeles că inteligenţa naturii a stabilit aici o
lege strictă şi imuabilă : legea cauzelor şi a consecinţelor. Apoi, când au observat
viaţa oamenilor, ei au constatat că regăsesc aceeaşi lege : dacă veţi fi cruzi,
egoişti, violenţi, într-o bună zi această cruzime, acest egoism şi această violenţă vor
cădea asupra voastră. Această lege se mai cheamă şi legea ecoului, legea şocului în
sens invers. Glonţul va face o curbă şi va reveni să vă lovească . Ceea ce aţi semănat,
veţi recolta. Dacă studiem în amănunt această lege fundamentală , dacă îi lărgim
semnificaţia , ea devine un sistem bogat şi profund , fiindcă fiecare adevăr esenţial
are aplicaţii în toate domeniile. Explicată în detaliu , această lege dă naştere unui
întreg sistem filozofic şi iată pentru ce religia este atât de bogată acum în legi şi
precepte. Dar , în definitiv , la originea tuturor acestor legi , există o singură lege
– nu recoltăm decât ceea ce am semănat – căreia , după aceea , i s-au adăugat altele ,
de asemenea veridice , şi care sunt ca o extindere , o lărgire în domeniul filozofic
.De exemplu vorbele lui Isus :”Nu face altuia ceea ce nu vrei să ţi se facă “ sunt o
prelungire a acestei legi . Cei care neagă şi resping toate aceste legi fundamentale se
îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăr ; sufletul lor e sfâşiat de îndoieli şi
incertitudini , sunt mereu loviţi de existenţă .Şi totuşi ,adevărul este foarte
simplu , e în faţa ochilor lor . De ce gânditorii de azi nu vor să-l recunoască şi
propun tot felul de teorii inventate de ei , care sunt în dezacord cu inteligenţa
cosmică ?Cum ei nu mai cred că există o morală bazată pe legile naturii , judecata lor
este falsă , concluziile lor sunt false iar cei care citesc cărţile lor sau îi
urmează ,înghit toate erorile lor şi cad în dezordine , în nelinişte şi întuneric
.Atunci , atenţie ! Trebuie să învăţaţi să judecaţi şi să gândiţi .Dacă nu aveţi
criterii de bază , oricine poate să vă inducă în eroare .Fiţi vigilenţi , nu vă lăsaţi
influenţaţi de intelecte umane neluminate , urmaţi inteligenţa cosmică , care a ordonat
şi organizat atât de minunat toate lucrurile . Chiar dacă nu credeţi în Dumnezeu , nu
puteţi să nu recunoaşteţi că există o ordine în natură , prin urmare o inteligenţă care
a creat această ordine .Să ne oprim numai asupra faptului că fiecare sămânţă produce
una identică .Cum să nu vedem aici opera unei inteligenţe ? Numai observând această
lege , suntem obligaţi să schimbăm viziunea noastră asupra lumii . Puteţi să nu credeţi
în Dumnezeu , dar nu puteţi să nu credeţi că seminţele se reproduc exact , că este
vorba de o plantă , un arbore , o insectă , un animal sau un om ...Această lege este
absolută ,şi ea trebuie să vă facă să reflectaţi .Puteţi să vă permiteţi să fiţi ingrat
, nedrept ,crud sau violent dar aşteptaţi-vă că această lege va veni mai devreme sau
mai târziu să se aplice în viaţa voastră , în detrimentul vostru. De exemplu , veţi
avea un copil sau mai mulţi copii , şi cum vor semăna , voi , în primul rând , veţi
avea de suferit , prin ei , de propriul vostru comportament . Chiar dacă Dumnezeu nu
există , inteligenţa cosmică este aici , aveţi probe în permanenţă . Faceţi ce vreţi şi
credeţi că nu veţi suporta nici o consecinţă ...Credeţi ce vreţi , inteligenţa cosmică
a înscris deja totul .Fiecare gând , sentiment sau act , este o sămânţă care începe să
crească şi dacă v-aţi arătat ingrat, nedrept ,crud, violent , veţi regăsi într-o zi în
calea voastră aceleaşi ingratitudini ,aceleaşi nedreptăţi, aceleaşi cruzimi , aceleaşi
violenţe ; ele vă vor cădea pe cap 20,30 sau 40 de ani după aceea , şi în momentul
acela veţi începe să înţelegeţi că există o inteligenţă cosmică care înregistrează
totul . Citiţi Biblia şi Evangheliile dacă vreţi, lăsaţi profeţii, bisericile,
templele, dar cel puţin acceptaţi această lege care există, irefutabilă : ceea ce
semănaţi, recoltaţi. “Cine seamănă vânt, culege furtună” au spus înţelepţii care
observaseră bine lucrurile. Cât despre savanţii, gânditorii care vor să respingă acest
adevăr, ei bine, şi ei la rândul lor vor fi prinşi la înghesuială, muşcaţi, este
inevitabil, nu vor putea să scape de consecinţele actelor lor, şi în acel moment vor
înţelege. Ei care sunt atât de inteligenţi, cum oare nu văd ceea ce este atât de simplu
?... Vă voi spune chiar, că plecând de la această lege, se pot restabili toate cărţile
sfinte din lumea întreagă... da, plecând numai de la această lege. Mulţi spun :“
Evident, acest lucru sau altul sunt scrise în Biblie, în Evanghelii, dar este oare
adevărat că Dumnezeu există ?” Eu vă voi răspunde că aceasta nu trebuie să vă preocupe;
nu aveţi nevoie nici măcar să ştiţi dacă Isus a existat sau dacă Evangheliile sunt
autentice sau nu . Luaţi numai această lege, ea ajunge pentru a restabili totul şi
pentru a vă îndruma către adevăr. Vedeţi, explicaţia mea e simplă . În acel moment,
chiar dacă Dumnezeu nu există , vom fi obligaţi să-L inventăm ; numai din cauza acestei
legi, suntem obligaţi să-L inventăm . Atunci pentru ce să ne lăsăm influenţaţi de
gânditorii la modă care, chipurile dezagregă totul ? În loc să îndrume oamenii spre
lucruri simple care există, vizibile, tangibile, ei îi antrenează mereu în reflecţii şi
argumente...”originale”. Înţelegeţi ! Aceste argumente, deşi sunt contrarii adevărului,
care este înscris peste tot în natură, sunt acceptate, toţi sunt încântaţi, din moment
ce este ceva nou, original. Morala este o realitate, numai că oamenii nu o văd şi
discută încă asupra lui Dumnezeu , asupra unui punct sau altuia din teologie...E inutil
să discutăm , este suficient să ştim că totul se înregistrează, totul .Dacă natura face
ca un arbore să înregistreze în seminţele sale proprietăţile , culorile , dimensiunile,
gustul şi parfumul fructelor , pentru ce nu ar fi făcut-o şi pentru om ? Natura a
reuşit să înregistreze totul, iar morala este bazată pe înregistrare , pe memoria
naturii .Da , pe memorie .Pentru că natura posedă o memorie pe care nimic nu o poate
şterge .Şi cu atât mai rău pentru cel care nu ia această memorie în consideraţie ! Ea
va continua zi şi noapte să înregistreze cacofoniile , stările îngrozitoare pe care el
le poartă în el şi într-o bună zi, îl va muşca , zdrobi ,desfiinţa . Nimeni nu poate
scăpa de această lege , nimeni nu a fost suficient de puternic pentru a-i putea
scăpa :nici un împărat , nici un dictator , nimeni ...În memoria naturii totul este
înregistrat . Atunci , atenţie , tot ceea ce voi faceţi , spuneţi , gândiţi , doriţi ,
se înregistrează în profunzimea celulelor voastre şi mai devreme sau mai târziu veţi
culege fructele vieţii voastre .Numai veghind ca să nu propagaţi prin gândurile ,
sentimentele şi actele voastre seminţe tenebroase şi distrugătoare , veţi ajunge a vă
crea un alt destin . Şi să nu credeţi că cei care sunt buni , generoşi şi plini de
dragoste , primesc întotdeauna în schimb mai degrabă răul decât binele .Cei care se
grăbesc să tragă concluzii propagă stupidităţi spunând : Faceţi bine şi veţi recolta
întotdeauna răul .Nu , este greşit .Binele produce întotdeauna binele , iar răul
produce răul .Faceţi binele , îl veţi întâlni , chiar dacă nu vreţi .Dacă faceţi bine
şi vi se întâmplă ceva rău ,este pentru că sunt încă oameni pe

3
pământ care profită şi abuzează de bunătatea voastră .Dar trebuie să aveţi răbdare ,
trebuie să continuaţi , pentru că mai devreme sau mai târziu , ei vor fi pedepsiţi ,vor
fi sugrumaţi de către alţii mai puternici şi mai violenţi ca ei , şi atunci , vor
înţelege , vor avea remuşcări şi vor veni să repare greşelile comise faţă de voi .Iată
cum binele produce roade , şi chiar dublu , pentru că în aceste cazuri Cerul ţine
socoteală de tot ce aţi suferit făcând bine , de toate nenorocirile care vi s-au
întâmplat , când nu le meritaţi ;el ţine cont şi recompensa e dublă . Acum , oamenii au
nevoie de o ştiinţă solidă , completă , veridică , irefutabilă iar eu vă aduc tocmai
această ştiinţă .Hai , încercaţi să negaţi că recoltăm ceea ce am semănat ! Toţi ,
bineînţeles , sunt convinşi de adevărul acestei legi , dar numai în planul fizic . Este
insuficient .Dacă merg mai departe , mai sus , ei vor regăsi această lege , pentru că
lumea este o unitate :la toate etajele , la toate nivelele , se regăsesc aceleaşi
fenomene , dar sub o formă diferită , de fiecare dată tot mai subtilă . Tot ce este pe
pământ se regăseşte în apă iar tot ceea ce este în apă se regăseşte în aer ...etc. Cele
patru elemente sunt supuse aceloraşi legi , dar , dat fiind faptul că nu sunt din
aceeaşi esenţă şi nici de aceeaşi densitate , se constată de la un element la altul
câteva diferenţe în aplicarea legilor .Ele reacţionează mai mult sau mai puţin rapid ,
mai mult sau mai puţin violent , dar sunt exact aceleaşi principii care le
guvernează .Lumea mintală a omului , de exemplu , corespunde aerului : ei bine, în ea
găsim aceleaşi turbioane şi aceeaşi curenţi ca şi în atmosferă . dar sub forma , mai
subtilă , a ideilor şi a gândurilor. Legile lumii fizice sunt identice legilor
naturii . Când un grădinar nu vede crescând ceea ce nu a semănat , el nu se revoltă ,
el este cinstit , drept , el nu începe să strige , ci îşi spune foarte simplu :”Ce vrei
, omule , dacă nu ai avut timp să semeni morcovi , nu vei avea morcovi .Dar vei avea
salată , pătrunjel şi ceapă pentru că pe acestea le-ai semănat .“ În aparenţă, oamenii
sunt foarte instruiţi în domeniul agriculturii. Da, când e vorba de fructe şi legume,
sunt instruiţi, dar de îndată ce e vorba de domeniul sufletului, al gândirii, ei nu mai
ştiu nimic, cred că vor recolta fericirea, bucuria, pacea, chiar dacă vor semăna
violenţă, cruzime, răutate. Ei bine nu, ei vor recolta la rândul lor violenţa,
cruzimea, răutatea. Şi dacă în acel moment, ei încep să se agite, să fie furioşi
revoltaţi, asta dovedeşte că nu sunt buni agricultori ! Prima regulă a moralei este de
a nu vă lăsa niciodată în prada unui gând, unui sentiment sau al unui act care să fie
periculos sau nociv pentru alţii, pentru că veţi fi obligaţi să-l recoltaţi şi să-l
“mâncaţi” şi dacă acesta este o otravă, voi veţi fi cei dintâi otrăviţi ! În momentul
în care veţi lua aceasta ca o regulă absolută, veţi începe a vă perfecţiona. Ştiu bine,
ceea ce îi împiedică deseori pe oameni să înţeleagă, este încetineala cu care se
manifestă legile: nici binele nu vine imediat, nici răul. Un om nu încetează să încalce
legile şi totul merge bine pentru el, în schimb un altul, care este cinstit, care face
bine, nu întâlneşte decât dificultăţi ; atunci, evident toţi trag concluzia că nu
există dreptate . Fiinţele umane nu cunosc motivul acestei încetineli în recompense şi
în pedepse . Ei îşi pun întrebări şi îşi spun : “ Dacă legile ar acţiona mai repede, ar
fi mai bine, pentru că am fi de îndată corectaţi sau recompensaţi şi am înţelege .” Ei
bine, eu cunosc cauza acestei încetineli . Ea arată bunătatea şi clemenţa inteligenţei
cosmice care vrea să dea oamenilor timpul de a face experienţe, de a reflecta, şi chiar
de a regreta...de a se ameliora şi a şterge erorile . Dacă legile ar veni să ne
pedepsească imediat pentru greşelile noastre, am dispărea, nu am putea nici măcar să ne
ameliorăm . Cerul ne dă deci timp, trimiţându-ne pe ici pe colo câteva mici
inconveniente pentru a ne face să reflectăm, şi noi avem astfel posibilitatea să
reparăm . Cât priveşte pe cel care face bine, acesta nu este nici el imediat
recompensat, şi este mai bine aşa ; dacă ar primi imediat o recompensă, ar începe să se
lase pe tânjeală, şi în acel moment ar transgresa toate legile . Atunci Cerul îl lasă
să se întărească pentru a se afirma puţin, pentru a se cunoaşte ; nu îi dă totul
imediat pentru a vedea până la ce punct va continua să facă bine . Deci, vedeţi, sunt
nişte motive pentru această încetineală . Dar că binele aduce într-adevăr bine, aceasta
este absolut, iar că răul se termină...foarte rău, este de asemenea
absolut ! Ceea ce este greu de ştiut este timpul necesar pentru ca aceste consecinţe să
se producă . Evident, pentru a continua să faci bine atunci când lumea întreagă se
prăbuşeşte, câtă forţă, câtă putere, câtă voinţă, câtă decizie, câtă credinţă trebuie
să avem ! Şi acest lucru este plin de merit pentru că, în alte condiţii , e prea uşor
să crezi în bine şi să continui în acest sens ; totul este agreabil, totul este
binefăcător, totul este uşor . Nu, nu, acum, când situaţia se înrăutăţeşte, este
meritoriu să continuăm, fără a ne lăsa influenţaţi de condiţiile exterioare . Un
Iniţiat, un discipol, încearcă întotdeauna să conteze pe puterea spiritului său . Chiar
şi în cele mai grele condiţii el încearcă întotdeauna să deştepte în el puterile
voinţei, a binelui şi a luminii . Aici se cunoaşte un adevărat spiritualist . Prin
vorbe, bine înţeles, mulţi oameni pot să treacă drept spiritualişti, dar la cele mai
mici inconveniente, ei vor fi de îndată la pământ . Atunci, unde este forţa
spiritului ? Fiecare aşteaptă ca toată lumea să fie delicată, amabilă, răbdătoare şi
indulgentă cu el . Da, dar cum se poate obţine aceasta ? Trebuie început prin a fi tu
însuţi delicat, amabil, răbdător şi indulgent . Dacă vreţi ca ceilalţi să se comporte
bine cu voi, trebuie să începeţi voi înşivă să vă comportaţi bine . Veţi spune: ”Dar
noi ştim aceasta !” Da, în teorie numai ; există încă milioane de oameni pe pământ care
se dovedesc a fi grosolani, duri, cruzi şi care se miră văzând pe alţii ripostând . Ei
sunt convinşi că ceilalţi trebui să se supună şi să se plece voinţei lor . Priviţi
comportamentul lor : ei aşteaptă să obţină satisfacţii prin mijloace absolut contrarii
aceea ce doresc şi invers , ei nu cred că semănând blândeţea , dragostea ,bunătatea ,
vor obţine la rândul lor dragoste ,blândeţe , bunătate .Şi totuşi , vă asigur , chiar
dacă cineva se dovedeşte a fi rebarbativ sau rău cu voi , continuaţi să-i trimiteţi
gânduri bune , la un moment dat el va capitula . Pentru a obţine afecţiune ,încredere ,
trebuie să le chemaţi .”Dar le chemăm şi ele nu vin !” Nu ,când spun să ” le chemaţi
“,aceasta înseamnă :să le produceţi .Când produceţi stări bune în voi înşivă ,puteţi fi
siguri , sută la sută ,că le veţi regăsi la ceilalţi .Numai producândule în voi
înşivă ,le veţi atrage . Toată magia este aici .Atunci , încercaţi :dacă vreţi să
primiţi ceva care vă place foarte mult ,încercaţi mai întâi să daţi .Nu putem să primim
ceea ce nu am dat .Veţi spune :”Dar nu este adevărat ,există persoane foarte bogate ,
foarte sus plasate , care nu dau nimic altora , care sunt închise , dispreţuitoare şi
totuşi ele primesc fără încetare respect ,stimă ,onoruri ...”.Aceasta este pur şi
simplu pentru că ele au dat într-o altă încarnare iar acum primesc .Dar dacă ele vor
continua să fie mândre ,dispreţuitoare şi fără dragoste , ele vor primi exact acelaşi
lucru mai târziu , prin alţii . Secretul reuşitei , secretul fericirii este de a
manifesta ceea ce doriţi să aveţi .Dacă doriţi surâsuri , priviri binevoitoare ,daţi
surâsuri ,şi priviri binevoitoare .Dacă vreţi ca Cerul , un înger , să vină să vă
instruiască , găsiţi pe cineva mai puţin instruit decât voi şi începeţi să-I daţi un
pic de lumină ;imediat , aceasta se reflectă în lumea în lumea invizibilă şi veţi
atrage deja spirite luminoase pentru ca acestea să facă acelaşi lucru cu voi . Ei da ,
această lege este formidabilă şi se poate utiliza în multe domenii .A surâde şi a primi
un surâs ,este puţin .Aţi dăruit un surâs şi l-aţi primit înapoi .Aţi fost drăguţi şi
amabili , alţii au fost drăguţi şi amabili cu voi , este ,bine ,este un lucru bun ;v-
aţi prezentat civilizat , e de la sine înţeles , e necesar , sunteţi bucuroşi .Dar
trebuie să aplicaţi această lege în alte regiuni , pentru ca ea să provoace rezultate
şi mai formidabile decât un surâs ,o strângere de mână , o privire sau câteva cuvinte
amabile , aşa în trecere . Putem să punem în mişcare tot universul cu această lege , şi
acesta este lucrul cel mai interesant :de a putea ajunge departe , foarte departe , de
a putea mişca regiunile din spaţiu ... Voi nu puteţi recolta altceva decât fructele
corespunzând seminţelor pe care le-aţi semănat .Acum , după ce au fost furtuni , sau
soarele a bătut prea puternic şi că totul a ars , că nu a plouat sau că păsările sau
cârtiţele au mâncat seminţele voastre , aceasta este o altă problemă .E vorba de
accidente care nu schimbă nimic din realitatea legii . Ceea ce sămânţa posedă în
înăuntrul ei , nu se poate schimba . O putem împiedica să facă fructe , dar nu putem
să-i schimbăm natura . Or , eu vă vorbesc despre natura seminţei. Deci , dacă sunteţi
mereu amabili , drăguţi , politicoşi şi nu vi se răspunde cu aceeaşi

5
monedă , acestea sunt detalii ;altfel , trebuie văzut şi de la cine vine , în ce
condiţii ...Poate sunteţi prea bun , prea milos , prea generos , prea de bună credinţă
şi atunci bineînţeles sunteţi deja clasat în categoria imbecililor şi înduraţi
convenţiile pasagere ale oamenilor .Dar aceasta nu vrea să spună nimic , nu va dura ,
pentru că oamenii şi condiţiile variază , pe când legile sunt imuabile .Şi când din nou
adevăratele valori sunt restabilite , totul va reveni la locul său şi veţi recolta ceea
ce aţi semănat . Pentru moment , evident , trebuie să fii un caid pentru a fi
apreciat , trebuie să striveşti pe ceilalţi să-i scuturi :atunci veţi fi considerat ca
cineva foarte interesant , dar nu este pentru eternitate , şi după un timp un alt caid
vine să vă biciuiască .Nu trebuie să vă lăsaţi impresionaţi de o situaţie care nu este
decât momentană : după un timp se vede întotdeauna că un violent este torturat de unul
şi mai violent ca el . Atunci , nu vă grăbiţi să căutaţi obiecţiuni .Eu cunosc mai bine
decât voi tot ceea ce mi se poate obiecta .Nici nu aştept ca ceilalţi să mă
întrebe :”Da , dar atunci ...pentru ce aceasta ...pentru ce cealaltă ?” Eu însumi
sesizez argumentele mele , pe care le atac şi dacă rezistă la tot ce fac , atunci
spun :”Este aur !Este aur , deci este un adevăr .”Şi argumentele care nu rezistă ? Ei
bine , nu rămâne decât să fie îngropate : “Amin ...aici odihneşte !...” Acum vă voi da
o imagine .Închipuiţi-vă o pădure splendidă , cu animale , cu păsări , cu arbori în
floare şi plini de fructe de toate felurile .E o bogăţie ! Numai că , există un
inconvenient :ea este înconjurată de ziduri foarte înalte şi foarte groase care o fac
să fie inaccesibilă .Pe aceste ziduri au fost puse chiar cioburi de sticlă şi sârmă
ghimpată .Şi peste toate acestea , această pădure este periculoasă din cauza animalelor
care se plimbă în ea :urşi , lei , tigri care se vor regala cu imprudentul care ar veni
să se aventureze pe aici .Ei da , dar voi aveţi nevoie de aceste fructe , cum să faceţi
?...Deodată descoperiţi nişte maimuţe în arbori . Iată , sunteţi salvaţi .Luaţi un coş
cu portocale ,de exemplu , vă apropiaţi de zid şi începeţi să aruncaţi , una câte una ,
portocalele în maimuţe ...Şi cum maimuţa imită perfect ,ele iau fructele din arbori , o
mare cantitate şi vi le aruncă .Nu vă mai rămâne decât să le culegeţi şi să plecaţi cu
coşul plin de fructe .Secretul este deci de a arunca cu portocale în maimuţe . Veţi
spune :”Dar ce fel de poveste mai e şi asta ?”Ca şi cum am avea ocazia să mergem în
faţa unui zid şi să aruncăm cu portocale în maimuţe .Aceasta este doar o imagine .Nu
aţi văzut niciodată un om care însămânţează un câmp ? El aruncă cu portocale în maimuţe
; numai că aceste portocale sunt minuscule iar maimuţele sunt ascunse niţel mai jos în
pământ ...Când semănătorul a terminat , el pleacă liniştit iar când revine , câteva
luni mai târziu , el strânge recolta pentru a-şi umple grânarele . “A bine ! veţi spune
, dacă e aşa , am înţeles .” Nu , nu aţi înţeles nimic încă , nu aţi descifrat imaginea
.Aici , maimuţele sunt forţele naturii ; că sunt sub pământ sau în arbori , aceasta nu
are importanţă , e un simbol .Şi iată acum explicaţia :universul , pe care Dumnezeu l-a
creat , este o pădure care cuprinde toate bogăţiile .Zidurile sunt obstacolele care
împiedică omul să le atingă ; maimuţele sunt creaturile lumii invizibile ; portocalele
sunt lumina şi dragostea pe care decideţi să le proiectaţi prin gândurile şi
sentimentele voastre .Dar atunci ce se întâmplă ? Câtva timp mai târziu , creaturile
lumii invizibile fac acelaşi lucru ca şi voi , şi vă vor trimite însutit , adică
binecuvântări .Dar dacă le trimiteţi acreala voastră , acestea vă vor fi şi ele
retrimise într-o bună zi . “Cum aţi semănat veţi recolta “, adică :după felul cum
acţionaţi în prezent ,vă pregătiţi deja viitorul. În fiecare clipă prin munca voastră
interioară , vă orientaţi viitorul .Îndată ce luaţi o decizie , bună sau proastă ,vă
orientaţi viitorul în sensul bun sau rău . Închipuiţi-vă că aţi decis astăzi a servi pe
Dumnezeu , a ajuta pe oameni ,de a nu vă mai lăsa influenţaţi de natura voastră
inferioară : imediat ,viitorul vostru devine frumos , luminos , puternic ,toate
splendorile vă sunt rezervate .De ce nu le trăiţi ? Pentru că trecutul vă ţine încă
.Dar dacă lucraţi menţinând mereu aceleaşi decizii , aceeaşi direcţie ,încetul cu
încetul trecutul se lichidează şi într-o bună zi veţi primi moştenirea divină .Dar iată
că voi decideţi din nou să trăiţi o viaţă egoistă , totul se schimbă :vă preparaţi un
alt viitor , plin de suferinţă şi deziluzii .Bineînţeles , în imediat veţi continua a
vă bucura , a face afaceri ,
prezentul rămâne acelaşi pentru că aveţi câteva rezerve şi nu vedeţi viitorul sumbru
care vă aşteaptă .Dar când rezervele vor fi epuizate , acest viitor îngrozitor va veni
dintr-o dată .Viitorul este uşor de creat , dar trecutul este dificil de şters . Vă voi
da o altă imagine .Vreţi să plecaţi în călătorie şi ezitaţi între Nisa şi Moscova .În
sfârşit , vă decideţi pentru Nisa , să spunem : din acel moment , drumul prin care veţi
trece este determinat , peisajele , staţiunile , întâlnirile ...În momentul în care
plecaţi în această direcţie , totul este calculat , trebuie să urmaţi un itinerariu
fixat dinainte .Nu voi aţi creat aceste peisaje , existenţa lor nu depinde de voi ,
ceea ce depinde de voi este alegerea direcţiei . Noi nu creăm viitorul .Când se spune
că omul îşi creează viitorul , este o manieră de a vorbi , e mai corect să spunem că a
ales direcţia .Veţi spune “Am să iau drumul acesta “, de acord , dar nu voi veţi crea
regiunile şi oamenii pe care îi veţi întâlni în acest drum . Sunt regiuni şi entităţi
create de Dumnezeu de mult timp .Noi nu ne creăm soarta cea rea , noi ne îndreptăm spre
ea : nisipuri mişcătoare ,bălţi , păduri periculoase ...Noi decidem numai de orientarea
noastră , asta e totul . Şi dacă e vorba de un viitor splendid , e acelaşi lucru :noi
decidem numai să mergem către el , el este acolo , ne aşteaptă . În spaţiu există mii
de regiuni sau de sfere populate de o infinitate de creaturi şi , depinde de decizia
noastră , dacă ne înălţăm sau coborâm pentru ale vizita . Toate nenorocirile şi toate
bucuriile există deja , alţii le-au cunoscut înaintea noastră , ele sunt create de mult
;depinde numai de noi să decidem în spre ce ne îndreptăm .De aceea trebuie să decideţi
acuma de a schimba direcţia şi a vă orienta spre regiunile din Paradis pe care Dumnezeu
le-a creat pentru voi de o eternitate . CAP .II VEI SEPARA SUBTILUL DE SOLID Încă din
copilărie , majoritatea oamenilor ştiu că atunci când mănâncă fructe , peşte ,
stridii , melci , trebuie să înlăture coaja ,sâmburii , oasele , cochiliile .Când iau
brânza , automat înlătură coaja .Ei sunt convinşi de necesitatea de a elimina din hrană
elementele indigeste sau dăunătoare , şi chiar au inventat procedee ca rafinarea ,
sterilizarea , pasteurizarea ... Înlăturând , separând , aruncând mereu partea necurată
sau necomestibilă a hrănii , oamenii au făcut deci un pas enorm pentru a nu semăna cu
animalele .Numai că ei nu au înţeles că există încă alte domenii unde trebuie curăţit ,
spălat , eliminat , făcută o triere , separat utilul de inutil , ceea ce este pur de
impur .În domeniul gândurilor şi ale sentimentelor , există şi aici o hrană pe care o
absorb şi o digeră , dar aici ei sunt ca pisicile :înghit pielea şi intestinele , adică
tot ceea ce este impur şi nociv . Sunt multe progrese de făcut pentru a învăţa să triem
hrana psihică cum o facem pentru hrana fizică . În Tabela de Smarald e scris :”Vei
separa subtilul de solid “ adică purul de impur .Evident , spunând aceasta Hermes
Trismegistul mergea mult mai departe pentru că el vorbea de piatra filozofală. Este
exact acelaşi principiu .Se separă purul de impur ca atunci când se extrag aurul şi
pietrele preţioase din minereul lor .De altfel , toată viaţa e bazată pe acest
principiu de separare , de triere , toate industriile ,toate meseriile .Peste tot în
magazine , în alimentare , pentru diamante , pentru pietre preţioase ...se face o
triere . Concursurile , examenele nu sunt altceva decât trieri iar când e vorba de
alegerea unui general sau unei Miss Mode , este şi aici o triere de făcut .Dar în viaţa
interioară , nu se ştie dacă trebuie de asemeni separat , eliminat , triat . Întrebaţi
pe diverşi oameni , chiar instruiţi , ce gânduri şi sentimente nocive pot să introducă
boala şi dezagregarea omului , nu ştiu .Pentru ei , toate gândurile şi toate
sentimentele sunt aproape echivalente . Ei nu se îndoiesc că şi aici , e o distincţie
de făcut ca pentru alimente sau combustibile pe care le clasăm după calitatea lor
:prima calitate , a doua calitate... În trecut se utiliza , pentru a ne încălzi şi
lumina , materiale de o calitate atât de inferioară că ele făceau fum, ne ustura ochii,
miroseau urât...oamenii erau aproape asfixiaţi ! În schimb ce acum, se utilizează
electricitatea, de exemplu, care nu face deşeuri şi nu produce

7
fum . Chiar pentru cărbune se ştie că există mai multe calităţi : de la cel care dă
multă căldură şi puţine deşeuri, până la cel care dă puţină căldură şi multe deşeuri .
Oricare materie combustibilă : cărbune, lemn, petrol, benzină, paie conţine (dar în
proporţii diferite, şi acesta este aspectul important ) câteva elemente
necombustibile . Fiecare materie este deci de o anumită calitate, mai bună sau mai
puţin bună, de aceea trebuie totdeauna făcută o alegere . Pentru sentimente este
acelaşi lucru . Sentimentele sunt comparabile cu combustibilele, dar cum nu sunt toate
de calitatea cea mai bună, ele nu pot să producă cea mai bună lumină, cea mai bună
căldură, sau cea mai bună forţă de mişcare . Deci, ca şi pentru hrană, anumite
sentimente pot fi “mâncate” iar altele trebuiesc aruncate, pentru că în ele s-a
strecurat un deşeu, o murdărie pe care trebuie s-o înlăturăm pentru ca stomacul astral
să o poată digera . Presupuneţi că sunteţi mâniat sau că aveţi sentimente de gelozie,
de ură, de răzbunare, ce vor produce ele ? Oh ! Desigur, căldură, dar de asemeni mult
fum, multe deşeuri, care vă vor otrăvi . Iată ceea ce trebuie să ştiţi .Evident , în
ştiinţa oficială , nu există o materie care studiază în detaliu sentimentele pentru a
le clasa . Oricare sentiment hai ! îl mâncăm , ne regalăm , fără să ne gândim la
rezultatele pe care le va produce . Pentru gânduri e acelaşi lucru :nu se face nici o
diferenţă între ele , nu există nici o scară de valori . Toţi cei care cred că pot să
dea frâu liber celor mai excentrice pasiuni şi dorinţe sunt în realitate nişte
ignoranţi care nu au studiat niciodată fiinţa umană pentru a şti cum a fost creată , la
origine , în atelierele Domnului .Ei ştiu numai că exisă un stomac , un sex , atunci
bineînţeles , trebuie să le satisfacem. Sunt de acord , dar nu trebuie făcut totuşi un
triaj ? Evident tinerii vor spune :”A! nu , nici un triaj !”Dar dacă acceptă să facă
triaj pentru mâncare , pentru ce nu vor să admită că îngurgitând la întâmplare orice
sentiment sau orice plăcere , se vor îmbolnăvi ? Omul mănâncă pâine , fructe , legume ,
peşte , carne , etc...Ei bine , în domeniul sentimentelor , există aceleaşi varietăţi
şi aceeaşi bogăţie de hrană ca şi în planul fizic .Unele sentimente sunt mezeluri ,
brânză , ţuică ;iar altele sunt vin , fructe sau legume ;dar cum oamenii nu cunosc
această lume a sentimentelor , ei mănâncă orice şi apoi sunt bolnavi . Trebuie deci ca
ei să înveţe să nu se mai hrănească cu alimente care îi otrăvesc : mânia , răutatea
,gelozia şi îndeobşte dragostea prea senzuală , căci în această dragoste , intră un
număr foarte mare de elemente nocive . Veţi găsi întotdeauna la oameni dorinţe care
fierb , cele mai răspândite în lume ,nu lipsesc nicăieri . Dar ceea ce e rar , aproape
de negăsit , este cuminţenia , care permite să se facă o alegere , pentru a nu păstra
decât pe acelea care nu vor împiedica evoluţia lor . Ori , această înţelepciune este
cea mai preţioasă , dar oamenii nu o caută , nu o vor . Ei spun :”Dacă suntem cuminţi ,
vom fi obligaţi să renunţăm la anumite bucurii , la anumite plăceri , şi noi nu avem
chef să ne privăm .” A spune un asemenea lucru este a recunoaşte că sunt ignoranţi şi
stupizi , pentru că , din contra , ei ar fi mult mai fericiţi dacă ar avea
înţelepciunea pentru a discerne natura sentimentelor lor şi a face un triaj .Cum vor
putea să găsească fericirea , fiind orbi ? Când nu vezi nimic , când nu prevezi nimic
pentru a te proteja , eşti la cheremul oricui . Nu vă imaginaţi că fericirea va veni
dacă sunteţi orbi . Este ca şi cum vi s-ar fi dat un sac închis şi vi s-ar
spune :”Hai , băgaţi mâna în sac , sunt de toate înăuntru , luaţi ce vă convine .”Şi
iată că voi băgaţi mâna fără să priviţi , o viperă vă muşcă şi muriţi . Credeţi-mă ,
dacă sunteţi orbi va fi întotdeauna o viperă pentru a vă muşca . Dincolo de corpul
fizic , omul mai posedă alte corpuri de materie subtilă :corpul eteric , astral ,
mental , cauzal , budic , atmic .Dând frâu liber pasiunilor ,omul mişcă curenţii din
planul astral unde se găsesc entităţile cele mai monstruoase şi fără să vrea , atrage
aceste entităţi care vin să cotropească umanitatea .Această ignoranţă a oamenilor , în
ceea ce priveşte propria lor structură şi schimburile pe care le fac fără încetare cu
toate făpturile invizibile din alte regiuni ale universului , este cauza celor mai mari
nenorociri .De aceea discipolul care ştie , cum a fost construit în atelierele
Creatorului şi că este în permanentă relaţie cu locuitorii din alte planuri , devine
conştient de necesitatea de a face un triaj :el elimină anumite elemente , închide
uşile forţelor ostile şi nu le deschide decât forţelor benefice , armonioase ,
constructive . Dragii mei fraţi şi surori , trebuie să ştiţi că corpul vostru va fi
construit cu materialele pe care le absorbiţi . Deci , dacă aceste materiale nu sunt
pure , veţi fi impuri ;dacă aceste materiale sunt nocive , veţi fi bolnavi . Iată o
lege absolută , nu numai în planul fizic dar şi în planul psihic . Cum trebuie să fiţi
atenţia nu mânca decât alimente bine curăţate şi spălate , de asemeni cu gândurile şi
sentimentele voastre , trebuie să fiţi atenţi , zi şi noapte , să supravegheaţi tot ce
intră în voi . La graniţele fiecărei ţări se pun vameşi pentru a verifica cine intră şi
cine iese.Aveţi şi voi vameşi la graniţa ţării voastre pentru a împiedica tot ce este
periculos şi nociv să treacă? Ei nu ! Atunci , intră oricine ,venind de oriunde , şi
voi sunteţi otrăviţi . Puneţi grăniceri şi la fiecare gând care vine, spuneţi de îndată
:”Aşteaptă un pic , de unde vii tu ? Care sunt culorile tale? Ce îmi vei aduce dacă te
accept?” În felul acesta trebuie să prevedeţi consecinţele catastrofale ale unui gând
care a venit să vă viziteze ,şi să-l alungaţi . Triajul este o întreagă ştiinţă .
Gândurile şi sentimentele nu sunt toate făcute din aceleaşi materiale, între ele există
o gradaţie, şi cu cât mai mult vă înălţaţi ca să căutaţi aceste materiale, cu atât sunt
mai pure. De altfel, aceasta este deja adevărat în planul fizic : se constată adesea că
ceea ce este pur şi uşor urcă, în schimb ce e impur şi greu se depune la fund ca
drojdia şi mâlul . Cu cât materialele sunt mai pure, cu atât sunt mai rezistente . De
aceea, construiţi corpul vostru cu materialele cele mai pure şi veţi rezista la
suferinţe, şi chiar la moarte, pentru că materia de care dispuneţi va fi de o asemenea
calitate că nici suferinţele, nici moartea nu vor avea impact asupra lui . Chiar şi
diavolul nu se poate agăţa decât dacă găseşte slăbiciuni şi vicii la cineva, deci
materiale impure .Dacă omul suportă atâtea evenimente dezagreabile în viaţă este pentru
că a dat forţelor răului posibilitatea de a se agăţa de el şi de a pătrunde în el . V-
am spus întotdeauna că nu îmi place să citesc cărţi pentru că nu în cărţile oamenilor
găsesc cele mai mari adevăruri din existenţă, ci în cartea naturii vii unde văd că
Inteligenţa cosmică a înscris totul . Iar ceea ce vă spun astăzi, l-am descoperit la
insecte, la furnici, la gândaci, la ploşniţe . Când o casă este bine curăţată, nici o
insectă nu vine . Dar lăsaţi câteva murdării, hrana putrezeşte şi insectele vin . Cum
au ştiut ele că aici era ceva de ros pentru ele ? Şi de ce puricii şi ploşniţele nu
muşcă decât pe anumite persoane ? Pentru că sângele lor conţine deşeuri care sunt o
hrană excelentă pentru aceste insecte ; lor nu le place decât ceea ce este impur, ceea
ce este pur nu le convine de loc . Dacă nu vreţi să vă năpădească aceste insecte,
curăţaţi-vă casa ; dacă nu voiţi să fiţi muşcaţi, purificaţi-vă sângele şi dacă nu
voiţi să lăsaţi să intre în voi spirite răufăcătoare, nu le preparaţi hrana .
Evangheliile prezintă cazuri de creaturi stăpânite de demoni . De ce ? Pentru că
aceştia au găsit în ei o hrană impură care le convenea . De aceea, Isus care gonea
demonii, spunea celui pe care îl salva : “ Du-te şi nu mai păcătui !” Adică : nu mai
lăsa să pătrundă impurităţi în tine . Pe cât este de necesar omului, pentru sănătatea
lui, pentru frumuseţea lui şi chiar pentru inteligenţă alegerea unei hrane spirituale ,
tot viitorul lui va depinde de aceasta . Calitatea elementelor pe care le absoarbe vor
face din el un om de elită sau , din contra , o brută sau un criminal . CAP .III
EVOLUŢIE ŞI CREAŢIE De la începutul evoluţie sale , omul s-a arătat dornic de a crea ,
cum o mărturisesc descoperirile arheologice , care au fost făcute asupra civilizaţiilor
cele mai primitive . Şi chiar , din fragedă copilărie , copilul vrea să construiască,
să deseneze ,să coloreze...Putem spune că printre instinctele cele mai puternice, cele
mai tenace pe care le posedă omul ,se găseşte această necesitate de a fi un creator şi
de a semăna astfel cu Tatăl său ceresc . Arta este o probă că această dorinţă pe care o
simte orice om de a fi un creator nu se limitează la creaţia copiilor ,la o simplă
reproducere pentru a conserva specia . Ea se manifestă ca o nevoie de a merge mai
departe , de a face un pas în plus , pentru a găsi ceva mai frumos , mai subtil , mai
perfect . Puterea creatoare a omului rezidă la un nivel mai înalt

9
decât cel al conştiinţei sale elementare ; ea se găseşte într-o parte a sufletului
său , care se manifestă în acel moment ca facultate de explorare , de contemplare a
realităţilor care îl depăşesc şi de captare a elementelor acestora .A crea înseamnă a
se auto-depăşi , a se depăşi . Dacă anumiţi inventatori au reuşit să facă descoperiri
atât de revoluţionare , este pentru că ei au ştiut să se ridice până în domeniul
imaginaţiei , şi mai sus încă , până la cel al intuiţiei , pentru a capta idei
imagini , pe care le-au retranscris după aceea şi realizat . Ştiinţa oficială nu a
explorat încă posibilităţile de intuiţie nici natura acestei facultăţi care , ca o
antenă sau un radar , poate prevedea , prezice , şi proiecta în viitor .Când unii
savanţi care sunt la jumătatea drumului între ştiinţa oficială şi ştiinţa ezoterică ,
lansează din timp în timp idei mai avansate , nu sunt crezuţi , ei sunt respinşi ,
criticaţi ;dar ,mai târziu , oamenii sunt obligaţi să recunoască că aceştia au fost
mari precursori . Această facultate de a imagina pe care o posedă omul este într-adevăr
creatoare , şi dacă el ştie cum să o purifice şi să o cultive într-o stare de claritate
şi de luciditate perfectă , ea este capabilă să-l facă să descopere realităţi care nu
au fost niciodată întrevăzute până acum . Toţi inventatorii au petrecut ore întregi
scufundaţi în cercetările şi meditaţiile lor şi nu se poate nega că intuiţia lor a fost
o facultate într-adevăr autentică . Iar noi, aici , într-o şcoală iniţiatică , facem
exact acelaşi lucru ca ei , dar în mod conştient ,în cunoştinţă de cauză , cu diferenţa
că imaginaţia noastră nu este orientată spre descoperiri fizice , chimice , tehnice ,
ci interioare , spirituale . Nouă de asemenea , ea ne permite să facem descoperiri pe
care mulţi nu pot nici măcar să le bănuiască . V-am spus-o deja în alte conferinţe că
putem considera imaginaţia ca pe o femeie interioară care aduce pe lume copii reuşiţi
sau rataţi , aceasta depinde de calitatea germenilor pe care i-am dat . Dacă aceşti
copii fac prostii ,stricăciuni tatăl este obligat să plătească amenzile şi câteodată
este urmărit , pedepsit şi deposedat în locul copiilor . În schimb , dacă aceşti copii
capătă premii , tot tatăl primeşte toate onorurile . Veţi spune :”Dar care sunt aceşti
copii ?” Sunt gândurile şi sentimentele noastre , iar tatăl , suntem noi înşine . Iată
încă un domeniu foarte vast de studiat şi de aprofundat , dar ca să nu mă îndepărtez ,
voi reveni la esenţialul subiectului . Deci , acest instinct de creaţie pe care îl
purtăm în noi toţi , ne îndeamnă să depăşim posibilităţile noastre ordinare şi ne pune
în contact cu alte regiuni , alte lumi umplute de existenţe eterice , subtile ,
luminoase . Şi graţie acestei părţi din noi înşine care a reuşit să se deplaseze şi să
meargă mai departe pentru a capta anumite elemente cu totul şi cu totul noi , vom putea
să creăm copii care ne sunt superiori sau capodopere care ne depăşesc . Pentru că ,
deseori , creaţia este mult mai frumoasă decât autorul ei . Vedeţi aici un omuleţ mic ,
de nimica , dar acest omuleţ a produs o operă gigantică , demnă de un uriaş , de un
titan! Această parte subtilă din el însuşi , care are facultatea de a se deplasa , a
ajuns să meargă foarte departe , foarte sus , unde ea s-a îmbogăţit acumulând elemente
noi ,iar apoi când s-a pus pe lucru , din mâinile lui a ieşit o operă nemaivăzută ,
prodigioasă , de care toată lumea este înmărmurită . Dacă toţi oamenii au nevoie să
creeze , din nefericire puţini sunt capabili să devină adevăraţi creatori în planul
spiritului . Foarte puţini se ridică până la acest nivel şi ştiu că , pentru a produce
opere sublime trebuie să cunoască anumite legi şi să se exerseze într-un mod special
.Care este acest mod , veţi pricepe îndată ... Cum se face că pământul care este tern ,
gol şi steril iarna , se acoperă primăvara de o vegetaţie atât de frumoasă şi
colorată : iarbă , flori , arbori şi fructe ? Pentru că în această epocă el este mai
mult expus la soare şi începe să primească de la el anumite elemente .El se pune pe
treabă şi se depăşeşte , el dă “capodopere” extraordinare ,colorate ,dulci şi parfumate
pe care le oferă tuturor creaturilor . Deci , dacă omul vrea să creeze şi să producă
opere remarcabile trebuie şi el la rândul lui să găsească un soare , o creatură mai
puternică şi mai inteligentă decât el cu care să se poată uni şi să facă schimburi .
Înţelegeţi acum de ce noi mergem dimineaţa să privim răsăritul soarelui : pentru a
învăţa să creăm opere care să-i semene , opere noi , limpezi , pline de lumină ,de
căldură , de viaţă . Dar , în realitate , soarele este aici un simbol... un simbol al
lui Dumnezeu de care
trebuie să ne apropiem pentru a ne uni cu El , pentru că numai graţie acestor schimburi
cu Domnul ,vom deveni creatori ca el . Aceasta este raţiunea rugăciunii , a
meditaţiei , a contemplaţiei şi tuturor exerciţiilor spirituale . Dar neştiind dacă
aceasta este clar pentru voi , voi încerca să aprofundez această problemă . De mult am
dorinţa de a combate filozofia materialistă şi de a o desfiinţa . Veţi spune :”Ce
ambiţie , ce orgoliu ! Nimeni nu a reuşit să o facă până în prezent .” Ei bine , eu am
câteva argumente foarte simple ,graţie cărora cred că voi reuşi . Iau două pahare şi
vărs în ele două parfumuri diferite . Cele două pahare rămân separate , sunt două
obiecte distincte . Din punct de vedere materialist , nu există nici o comunicare între
ele , şi este adevărat : când e vorba de forma exterioară , de recipient este exact ,
obiectele rămân separate . Dar aceasta nu este adevărat dacă luăm în consideraţie
conţinutul , pentru că din fiecare parfum se degajează particule subtile care urcă şi
se răspândesc în aer , fuzionându-se . O ştiinţă care nu se ocupă decât de fenomenele
vizibile , tangibile şi măsurabile , ignorând ceea ce se petrece la nivelul mai subtil
al chintesenţei şi al emanaţiilor invizibile , încetează de a mai fi veridică :
jumătate din adevăr îi scapă . Să luăm acum soarele . El este departe , este la
milioane de kilometri distanţă , şi totuşi noi îl simţim aici , el ne atinge , ne
încălzeşte , ne vindecă . Cum face el pentru a fi atât de aproape în ciuda depărtării ?
Pentru că din el iese o chintesenţă care face parte din el , razele lui , şi graţie
acestor raze , el stabileşte un contact cu noi : ne îmbrăţişează , ne mângâie ,
pătrunde în noi , suntem în fuziune cu el . Pentru că lumina şi căldura soarelui nu
sunt altceva decât soarele , putem deci spune că soarele şi pământul se ating , că
planetele se ating . Priviţi planeta noastră : există pământ ; dedesubtul pământului ,
apa ; deasupra apei , aerul ; şi deasupra aerului , eterul . La acest nivel putem
afirma că planetele se ating . Ele nu fuzionează în componenta lor solidă , ci în cea
subtilă , sufletul lor . De aceea astrologia a crezut întotdeauna în influenţa
planetelor şi a constelaţiilor . Sa studiem acum aceste mici planete care sunt bărbaţii
şi femeile . Ce se petrece între ei ? Aici e un băiat şi acolo o fată : ei se privesc ,
îşi surâd ...Dacă considerăm lucrurile din punct de vedere materialist vom spune :”Iată
două corpuri bine distincte , separate , ele nu se ating , deci între el nu există nici
o comunicaţie .“ Dar dacă considerăm problema din punct de vedere spiritualist , ne vom
pronunţa altfel , pentru că , din moment ce sufletele acestor tineri comunică între ele
, ei sunt realmente fuzionaţi prin fluidele şi emanaţiile lor , exact cum fuzionează
razele a două stele în spaţiu . Aceste câteva cuvinte vă vor ajuta să înţelegeţi cum ,
graţie acestor corpuri subtile , omul are posibilitatea să atingă Sufletul universal şi
să se unească cu el .Iată motivul rugăciunii . Rugăciunea nu este nimic altceva decât
un schimb cu Creatorul , un act prin care noi ne înălţăm deasupra noastră pentru a găsi
elemente care să ne ajute să creăm opere perfecte , opere divine .Iată încă un punct
esenţial al moralei cosmice . Dacă un creator vrea să dea o capodoperă eternă , de
neuitat , el nu trebuie să rămână numai la nivelul celor cinci simţuri , cum fac astăzi
mulţi artişti . Acum este la modă , în artă , de a se opri asupra realităţilor celor
mai prozaice . Cea mai mare parte a artiştilor nu ştiu cum să se înalţe pentru a
contempla frumuseţea sublimă ; ei nu propun publicului decât platitudini sau
monstruozităţi , deşeuri , pentru că au uitat secretul adevăratei creaţii . Dacă vreţi
să deveniţi adevăraţi creatori , uniţi-vă cu Divinitatea pentru a primi de la ea câteva
particule pe care le veţi comunica apoi creaţiei voastre, şi în acest fel ,copilul
vostru , sau opera voastră , vă va depăşi prin frumuseţea sau inteligenţa sa . Iată ,
dragii mei fraţi şi surori , orizonturi noi : a şti să facem schimburi cu tot ce este
superior , a şti că rugăciunea , meditaţia ,contemplaţia sunt mijloace de creaţie . O
existenţă întreagă nu vă va suficientă pentru a explora toate aceste posibilităţi ,
într-atât sunt de vaste . Nimic nu este mai important pentru om decât restabilirea
legăturilor cu Creatorul . Nu aţi remarcat , că naşterea copiilor este bazată pe
această lege : mama care trebuie să se unească cu tatăl , să fuzioneze cu el ? Orice
creaţie necesită unirea unui tată cu o mamă . Dar , dacă în concepţie nu intervine
această latură subtilă care este sufletul , imaginaţia , pentru a capta elemente
superioare , atunci creaţia va fi ratată , sau , dacă nu este complet ratată , ea nu

11
va beneficia de nici o ameliorare . Ori ,creaţia nu este o stagnare , o simplă
reproducere , o copie , ci un pas înainte , o evoluţie . Graţie acestui instinct de a
crea , fiecare făptură evoluează , cosmosul întreg evoluează . Pentru că , cu excepţia
lui Dumnezeu , totul trebuie să evolueze . CAP .IV JUSTIŢIE UMANĂ ŞI JUSTIŢIE DIVINĂ I
De milenii , oamenii au înţeles că existenţa în comun era bazată pe legea schimbului .
Experienţa i-a învăţat că viaţa nu era posibilă decât cu condiţia de a lua şi de a da,
de a da şi de a lua, şi aceasta pe toate planurile, fizic, psihic şi spiritual .
Această lege a schimbului ei au numit-o justiţie: luaţi ceva şi trebuie să daţi
echivalentul în schimb . Dacă reuşiţi să echilibraţi cele două părţi, vă manifestaţi ca
un om just . Dar oamenii nu se preocupă prea mult să dea sau să înapoieze ceea ce
datorează : ei iau mult şi dau foarte puţin, problema este reglată repede ! Ei nu ştiu
că treptat, treptat datoriile lor se înscriu undeva în ei, pe o mică bobină, unde totul
se înregistrează şi că apoi vor trebui să plătească prin suferinţe . Ei au mâncat,
băut, furat, abuzat de dragostea anumitor făpturi pe care le-au sedus şi înşelat ,şi
pentru că au fugit, ei îşi imaginează că nu vor fi găsiţi . Dar aici ei se înşeală .
Chiar dacă şi-au schimbat numele, adresa, ţara, acolo sus, stăpânii Destinului posedă
toate amprentele lor şi pot să le găsească urma ; deseori chiar, în timpul acestei
reîncarnări, după mulţi ani, ei se prezintă şi cer plata . Multe suferinţe nu sunt
decât plata nedreptăţilor pe care omul le-a comis . Trebuie să înţelegem justiţia ca o
eliberare : numai când am dat înapoi sau plătit ceea ce am luat, suntem liberi . De
aceea aş vrea acum să vă fac să înţelegeţi justiţia în raporturile voastre cu familia,
societatea, natura, şi chiar întregul cosmos . Omul a primit de la părinţii săi corpul,
viaţa ( să spunem viaţa, cu toate că nu ei o creează, ei o transmit numai ), a primit
îmbrăcă minte, mâncare, locuinţă, educaţie...Este o datorie acumulată care trebuie să
le fie plătită . Mulţi copii refuză să o recunoască, ei critică pe părinţi, li se opun,
chiar îi detestă . Este nedrept . Părinţii i-au iubit, au suferit pentru ei, iau
hrănit, îmbrăcat, protejat, i-au îngrijit când erau bolnavi, s-au ocupat de educaţia
lor . Omul are deci o datorie faţă de părinţii săi . Apoi omul are de asemeni o datorie
faţă de societate sau de naţiunea căreia îi aparţine, pentru că ea I-a dat o întreagă
moştenire culturală şi de civilizaţie, cu şcoli, muzee, biblioteci, laboratoare,
teatre...Ea pune de asemeni la dispoziţia sa trenuri, vapoare, avioane, medici pentru
a-l îngriji, învăţători şi profesori pentru a-l instrui, armata sa, până şi poliţişti
pentru a-l proteja . Apoi el datorează ceva rasei, pentru că ea I-a dat culoarea
pielii, structura fizică şi psihică, o mentalitate . Şi nu este totul, el a contractat
datorii şi faţă de pământul care l-a purtat şi l-a hrănit cu roadele sale, faţă de
sistemul solar în întregime ( pentru că graţie soarelui şi planetelor suntem fără
încetare susţinuţi, însufleţiţi, reconfortaţi ), faţă de tot universul şi, în sfârşit,
faţă de Dumnezeu . Câţi sunt cei care înţeleg că nu au făcut decât să ia, să ia, să ia
şi că acum ei datorează enorm ?...Ah, dar după ei, ei nu datorează nimic ; şi nu numai
că nu datorează nimic, dar au pe deasupra dreptul să critice şi să dărâme totul . Ce
mentalitate ! Ceea ce ei nu ştiu, este că dacă vor continua, vor dispare, pentru că
natura nu tolerează pe cei care nu-i respectă legile, pentru ea aceştia sunt făpturi
primejdioase şi ea îi elimină într-un fel sau altul . Discipolul care a înţeles
importanţa acestei legi a justiţiei iubeşte în primul rând pe părinţii săi, face totul
pentru a le reda ceea ce le datorează . El dă de asemenea ceva societăţii, naţiunii,
umanităţii întregi, sistemului solar, întregului cosmos şi în sfârşit lui Dumnezeu . El
dă munca sa, gândurile sale, sentimentele sale, recunoştinţa sa...Prin activitatea sa,
fără încetare, el trimite ceva bun întregului univers . În acest fel el îşi plăteşte
datoriile şi natura îl recunoaşte ca pe o făptură inteligentă . Pe toţi cei care nu
procedează astfel, ea îi consideră ca pe nişte hoţi, nişte făpturi necinstite şi
nedrepte şi le trimite câteva pedepse pentru a-i instrui şi a-i cuminţi . A fi drept,
este deci mai întâi a înţelege că există legi şi că pentru tot ce noi luăm de la
natură, hrana, aerul, apa, căldura, razele soarelui, noi contractăm o datorie faţă de
ea . Şi cum nu putem să plătim această datorie cu bani, trebuie să o plătim cu
dragostea noastră, recunoştinţa noastră, respectul nostru şi voinţa de a studia tot
ceea ce ea a scris în cartea ei mare . Noi o plătim de asemenea făcând bine tuturor
creaturilor: dându-le toată căldura noastră , toată lumina noastră . Să presupunem acum
că aveţi un Înţelept : el v-a dat comori ... ce-i datoraţi exact ? Veţi merge să-l
căutaţi pentru a-l lumina , instrui , consola , cum a făcut-o el pentru voi ? Nu ,
bineînţeles , el nu are nevoie de aceasta . Nu lui trebuie să-i faceţi toate aceste
lucruri , ci altora . Faceţi tuturor fraţilor voştri binele pe care vi l-a făcut el şi
va fi mulţumit , va fi plătit . Noi nu suntem obligaţi să redăm aerul pe care l-am
respirat sub formă de aer , nici apa pe care am băut-o sub formă de apă . Cum am face
pentru a fabrica aerul sau apa , sau încă căldura şi lumina soarelui ? ...Noi am primit
corpul nostru de la pământ şi i-l vom reda într-o bună zi ; imposibil să facem altfel .
Dar în aşteptare , atât cât trăim , noi păstrăm corpul nostru , nu ni se cere să-l
dăm . Ceea ce putem da , sunt emanaţiile noastre luminoase , pentru că omul a fost
creat în atelierele Domnului pentru a lumina , pentru a străluci , pentru a trimite
raze în tot universul . El a primit o chintesenţă de lumină , pe care o poate amplifica
fără încetare , şi trimite în spaţiu , dar cu condiţia de a se fi exersat , altfel el
nu va da decât tenebre . Iată deci , câteva idei noi pentru voi ! În planul fizic noi
suntem limitaţi , dar în planul spiritual posibilităţile noastre sunt infinite iar noi
putem să redăm însutit tot ceea ce ne-a fost dăruit . Veţi spune că nu v-a fost
niciodată prezentată justiţia de maniera aceasta . O ştiu bine , justiţia umană este
atât de limitată ! Câteva poveşti în faţa tribunalului : asasinate , furturi ,
divorţuri ... Justiţia divină este altceva , ea este adevărata justiţie a cărei natură
trebuie să o înţelegeţi în cele din urmă . Când simţiţi că cineva vă detestă , este o
cauză , căutaţi-o . Poate aveţi o datorie faţă de această persoană .... Pentru ce nu vă
debarasaţi de această datorie făcându-i bine , fie în planul fizic , fie în planul
spiritual ? Dacă voiţi să acceleraţi încă eliberarea voastră , alegeţi justiţia
superioară :bunătatea , generozitatea , dragostea , sacrificiul . Graţie ei , o datorie
pe care ani şi secole nu ar fi putut să o şteargă este reglată rapid , uneori imediat .
De aceea unii au acceptat persecuţiile , moartea , supliciile , pentru a putea să se
elibereze şi să plătească datoriile mai multor reîncarnări . Cei care sunt cu adevărat
luminaţi aleg calea cea mai rapidă , ei sunt grăbiţi , nu vor să rămână încă mult timp
să bâjbâie în regiunile inferioare , înlănţuiţi şi nefericiţi . Ei vor să devină liberi
şi acceptă suferinţele . Bineînţeles ,aceste făpturi nu sunt numeroase. Majoritatea
preferă întotdeauna să fugă,să scape prin şmecherie de plata datoriilor. Numai că,
iată, legea karmică îi găseşte întotdeauna şi le spune :” Ei , acuma trebuie plătit .”
Mulţi ascultându-mă , îşi vor astupa urechile, dar într-o zi, copleşiţi de greutatea
datoriilor , vor înţelege veridicitatea vorbelor mele şi se vor decide să facă
socoteala tuturor datoriilor lor :la cine , cât , şi să le plătească sub o formă sau
alta . Dacă nu le plătim tatălui , atunci cel puţin unui fiu sau soţiei . Iată menirea
discipolului : de a se preocupa de aici înainte de plata datoriilor sale şi de a da
încă şi mai mult decât datorează , pentru a se elibera mai repede . Iată deci , încă un
lucru pentru voi : timp de câteva zile , treceţi în revistă viaţa voastră , întrebaţi-
vă cum aţi acţionat , ce aţi luat şi de la cine , fără să daţi nimic înapoi ; apoi ,
duceţi-vă şi căutaţi aceste persoane , scuzaţi-vă , daţi-le ce le datoraţi sau faceţi-
le un serviciu spunându-le :” Eram inconştient , prost luminat , iertaţi-mă , dacă am
comis erori .Luaţi aceasta pentru ca să fim în pace unul cu altul .” Să presupunem
chiar că nu mai puteţi găsi aceste persoane pentru că ele nu mai sunt pe pământ .
Mergeţi la Dumnezeu cu gândul şi spuneţi :”Doamne , înţeleg astăzi pentru prima dată
cât am fost de nedrept cu alţii . I-am înşelat , am abuzat de ei ...Este prea târziu
pentru a repara răul pe care l-am făcut ,şi totuşi vreau să evoluez , vreau să înaintez
. Atunci , Doamne , să facem un târg ( justiţie, comerţ , este niţel cam acelaşi
lucru !) Iată , ia viaţa mea , ţi-o consacru ; este tot ceea ce am mai preţios ,
dispune de ea , pentru a-mi plăti toate datoriile . Tu ştii mai bine decât mine cui şi
cât sunt de îndatorat , sunt la dispoziţia ta pentru eternitate .”

13
Iată cel mai bun mijloc pentru a aranja lucrurile . Iar când Domnul vede că aţi ajuns
la un asemenea grad de conştiinţă încât vreţi să-I consacraţi toată viaţa pentru
eternitate (şi subliniaţi bine “Pentru eternitate ,Doamne , nu numai pentru această
reîncarnare “) , El este “înspăimântat “ , Domnul , de lumina care iese din voi , căci
El ştie foarte bine că pentru a ajunge să simţi şi să spui un asemenea lucru , înseamnă
că aveţi o mare lumină , El este “orbit” ! Iată , spune El , să nu mai vorbim despre
aceasta , este plătit , lichidat . Du-te acum şi munceşte !“ Ani întregi , când eram
tânăr , am implorat cerul spunând :” Ce pot să fac ? Sunt slab , prost, banal, sunt un
zero ...şi atunci ţineţi într-adevăr să rămân aşa ? Nu vă sunt de nici o utilitate . Vă
previn , veţi scoate chiar ţipete din cauza mea . Atunci , grăbiţi-vă , luaţi totul ,
faceţi-mă să mor şi instalaţi-vă în mine . Nu mai pot să trăiesc aşa cum sunt .
Trimiteţi-mi îngeri , trimiteţi-mi toate creaturile inteligente , pure şi nobile . Voi
sunteţi cei care veţi beneficia , altfel voi face numai prostii şi va fi vina voastră
pentru că nu aţi luat în considerare rugăciunea mea !” Vedeţi , i-am ameninţat ; atunci
, scărpinându-se în cap , acolo sus , au zis : “Aoleu ! Ăsta , ne pune în
încurcătură .” S-au reunit , s-au sfătuit şi au găsit că dacă mă lăsau aşa cum eram ,
este adevărat , eram capabil să fac mult rău . De aceea au decis spunând :” Bine , bine
, îl vom ajuta .” Şi acuma ,mi se pare , că din când în când , fac câte ceva care nu
este chiar cu totul respingător . Iar voi , de ce nu faceţi acelaşi lucru ? Ce
aşteptaţi ? Cereţi şi voi ! Da, dar vă e frică să consacraţi viaţa voastră lui Dumnezeu
, vreţi să o păstraţi . De câte ori am auzit oameni spunând :” Vreau să-mi trăiesc
viaţa .” Da , dar ce viaţă ? O viaţă idioată sau o viaţă divină ? Toţi nu vor decât să-
şi trăiască viaţa , adică o viaţă care nu are nici un sens . De aici înainte , trebuie
vizat un alt scop, trebuie spus : Doamne , încep să-mi dau seama că sunt un nimic . Şi
acum , mi-e ruşine , sunt dezgustat , mi-e scârbă de mine , de aceea sunt gata să Te
servesc ,să fac ceva pentru copii tăi , pentru lumea întreagă .” Trebuie să repetaţi
acest lucru zi şi noapte . Chiar dacă Dumnezeu îşi astupă urechile pentru că s-a
săturat să vă audă , continuaţi ! Se va ţine un sfat la cei 24 de Înţelepţi , un
consiliu pe care îl cunosc de asemenea , o făptură formidabilă , sublimă ... şi când se
vor vedea astfel hărţuiţi de rugăciunile voastre , vor face un decret pentru voi ,
spunând :”Iată, începând din cutare zi , cutare oră , va avea loc o schimbare în viaţa
lui “ iar decretul acesta va fi proclamat în toate regiunile spaţiului . Îngerii şi
toţi servitorii cerului vor începe să-l aplice instantaneu şi veţi putea constata că în
destinul vostru , ceva s-a schimbat într-adevăr . II Majoritatea oamenilor nu au încă
nici o stăpânire a impulsurilor lor . Dacă sunt decepţionaţi de cineva , vor face totul
ca să-l dărâme în ochii celorlalţi şi să-i creeze o situaţie de nesuportat . Dacă
această persoană riscă să se îmbolnăvească sau chiar să se sinucidă , nuşi pun problema
, ei nu se gândesc nici măcar că vor putea fi consideraţi responsabili de către Cer şi
că sunt pe cale să-şi prepare o karmă teribilă . Faptul de a fi fost înşelat sau
decepţionat de către cineva nu vă dă dreptul de a povesti peste tot ceea ce acea
persoană v-a făcut . Veţi spune :”Dar o facem pentru a restabili justiţia ! ” Nu ,
această înţelegere a justiţiei este la originea tuturor nenorocirilor . În numele
justiţiei , primul venit crede că poate să pedepsească pe unii şi să le dea lecţii
altora . Lăsaţi justiţia în pace . “Şi atunci , ce să facem ?” Recurgeţi la un
principiu de dragoste , de bunătate , de generozitate . Sunt 2000 de ani de când Isus a
adus această nouă învăţătură a dragostei , dar creştinii continuă încă să aplice legea
lui Moise : “Ochi pentru ochi , dinte pentru dinte .” Ei nu au înţeles încă că pentru a
deveni într-adevăr mari şi liberi nu mai trebuie să aplice această lege a justiţiei
.Veţi triumfa oare văzând duşmanul complet dărâmat ? S-ar putea să nu fiţi mândri de
voi şi să începeţi să aveţi remuşcări de ceea ce aţi făcut ; dar va fi prea târziu , vă
veţi fi preparat deja condiţii foarte proaste pentru această reîncarnare sau pentru
viitoarea . Trebuie deci să învăţaţi o altă atitudine . I-aţi făcut cuiva bine , i-aţi
dat , de exemplu , bani şi într-o zi , găsiţi că pe această persoană nu merita să o fi
ajutat : atunci mergeţi şi povestiţi tuturor ce aţi făcut pentru ea , arătând că ea nu
a fost la înălţimea bunătăţii voastre .
De ce povestiţi toate acestea ? Dacă aţi făcut bine şi veţi merge să-l povestiţi la
toată lumea , dărâmaţi acest bine . Era înscris acolo sus că trebuie să fiţi
recompensat şi acum , acţionând cum aţi făcut-o , anulaţi acţiunea voastră bună . Chiar
dacă cineva v-a înşelat , chiar dacă cineva v-a lezat ,nu face nimic , nu vorbiţi
despre aceasta. Din contră , prin atitudinea voastră , trebuie să arătaţi acelei
persoane că valoraţi mai mult decât ea ; într-o zi , ei îi va fi ruşine şi nu numai că
va face totul pentru a repara răul pe care vi l-a făcut , dar vă va lua ca model . Când
vă veţi decide de a vă arăta mare şi nobil ? Trebuie să închideţi un pic ochii şi să
iertaţi , în felul acesta vă veţi înălţa , veţi deveni formidabil . Şi chiar , ceea ce
aţi pierdut , vă va fi redat însutit . Dacă nu , încercând să vă răzbunaţi , veţi crea
atâtea lucruri negative , încât într-o bună zi ele vor cădea asupra voastră şi voi veţi
fi cei călcaţi în picioare . În momentul acela veţi înţelege stupiditatea comportării
voastre . Deci , orice vi s-ar face , nu încercaţi să vă răzbunaţi , ci aşteptaţi ca
cerul să se pronunţe în favoarea voastră , ceea ce se va întâmpla în mod inevitabil
într-o zi sau alta , dacă aţi acţionat bine . Înţelegeţi de aici înainte cât este de
profitabil de a primi lumina iniţierii . Dacă lezăm un om obişnuit sau îl vexăm , el va
riposta , bineînţeles , pentru a da o lecţie adversarului şi toată lumea va găsi că e
normal , drept . Da , drept , poate după concepţia pe care o are lumea despre
justiţie , dar, v-am spus-o , ceea ce este drept în ochii oamenilor de rând devine
stupiditate în ochii iniţiaţilor . Căci iată ce se va petrece : din moment ce omul a
pus în aplicare dorinţa lui de răzbunare , intră într-un cerc infernal din care nu va
mai putea ieşi . De acord , el s-a debarasat de un duşman ...dar vor fi întotdeauna
alţii care vor apare şi va trebui din nou să facă efortul de a-i elimina , adică să
întreţină în el sentimente şi atitudini care nu fac decât să întărească natura lui
inferioară . Şi la sfârşit ce va fi câştigat ? Nimic pentru că toţi aceşti duşmani
masacraţi vor reveni ,ei nu au dispărut complet , ei se vor încarna şi vor avea toate
posibilităţile să-şi ia revanşa . Iată cum , cel care crede că s-a descotorosit de
adversarii săi ,îşi prepară în realitate alţii pentru viitor ,şi el va fi cel care va
sfârşi prin a sucomba . Această veche metodă a răzbunării nu aduce nici o soluţie ;din
contră ,ea complică lucrurile , îngreunează existenţa , măreşte datoriile karmice şi
conduce în final la înfrângeri care mai devreme sau mai târziu vor forţa omul să
dispară la rândul său . Atunci nu se va mai putea spune că el a acţionat cu o
inteligenţă sublimă ! Dar să luăm acum un adevărat Iniţiat . El , de asemenea , a fost
în mod fatal nedreptăţit , murdărit , călcat în picioare , lezat , umilit de către
persoane care aveau interes să-l combată . Dar cum el cunoaşte legile ,el aplică alte
metode . În loc să se răzbune direct pe adversarii săi , el îi lasă în pace ,liberi ,
liniştiţi : să se descurce cum vor ! El ştie dinainte cum vor sfârşi ,şi deci ,în
aşteptare , el se prepară . Pentru ce ,ca să-i masacreze ? Nu ,v-am spus că el nu vrrea
să se încarce cu datorii de plătit ,el vrea să fie liber şi puternic . Şi puterea , nu
este de a lua revolverul sau puşca pentru a omorî duşmanul ;aceasta nu este putere ,
este slăbiciune ...şi ignoranţă , pe deasupra ! Deci , Iniţiatul se prepară .El spune :
“Ah ! Ah ! Credeţi că m-aţi răpus ? Aşteptaţi, o să vedeţi ce-o să vedeţi !” Şi el
începe o muncă uriaşă asupra sa, se roagă, meditează, învaţă, se exersează, până în
ziua, când în sfârşit, el deţine adevărata putere . Şi dacă în acel moment duşmanii îl
întâlnesc, ei rămân stupefiaţi. Se petrece ceva inexprimabil în capul lor, în sufletul
lor, în inima lor...În faţa luminii acestui iniţiat care, în loc să se răzbune, a
lucrat asupra luiînsuşi, ei se simt urâţi şi goi, ei văd că şi-au stricat existenţa şi
decid să se schimbe . Iată atunci, adevărata victorie, adevăratul triumf pentru iniţiat
; fără ca să atace pe duşmanii săi, lăsându-i liniştiţi, el a triumfat . Noi spunem în
Bulgaria : “Nu împingeţi un beţiv, el va cădea singur.” Şi este adevărat, cel care s-a
îmbătat de orgoliul său, de mediocritatea sa, de grandomania sa, va cădea într-o zi
singur fără ca să-l împingeţi . Dacă îl veţi împinge, legea vă va ţine responsabil de
căderea lui, dar dacă îl lăsaţi liniştit, el va cădea fatalmente şi voi nu veţi fi
vinovaţi cu nimic . În acest timp veţi fi ocupaţi numai ca să vă amelioraţi pe voi
înşivă, veţi fi ocupaţi cu tot ce este pur, luminos, divin . Nu este cea mai bună
soluţie ? Ba da! Bineînţeles trebuie să avem multă

15
dragoste, bunătate, răbdare, lumină, pentru a practica această metodă, eu nu cunosc o
alta mai eficace . Fără răutate, fără răzbunare, voi acumulaţi cărbuni încinşi deasupra
capului duşmanilor voştri : ei vă vor vedea şi aceasta ajunge . Iar apoi, ei vor
regreta şi vor veni să repare răul pe care vi l-au făcut . Pentru că există totuşi o
lege în natură : faptul că într-o zi – dacă nu în această reîncarnare, va fi în
viitoarea – toţi cei care v-au făcut rău, vor fi obligaţi să vă caute pentru a repara
greşelile lor . Se poate că, simţind intuitiv că sunt foşti duşmani, veţi dori să-i
înlăturaţi ; nu face nimic, ei vor continua să se învârtă în jurul vostru şi să vă
ceară să le acceptaţi serviciile . Legea este în felul acesta ; s-a întâmplat deja
multora acest lucru . Pe toţi cei care v-au făcut rău şi cărora nu le-aţi răspuns cu
răul, legea îi va obliga ( dacă vor sau nu, opinia lor nu contează ) să vină să-l
repare . Iniţiatul este capabil să se răzbune , da, dar numai cu lumină , cu dragoste .
Şi voi , puteţi să vă răzbunaţi ,este normal să te răzbuni , de ce nu ? Dar sunt două
moduri de a o face : să zdrobiţi complet adversarul vostru şi să-l sfâşiaţi , sau să-l
lăsaţi intact ,dar să produceţi în inima lui , în sufletul lui , o transformare
completă care nu poate fi benefică atât pentru voi cât şi pentru el . Această a doua
atitudine este de două ori mai avantajoasă . Îi sfătuiesc deci pe fraţii şi surorile
Fraternităţii de a face tot posibilul pentru a regla problemele lor fără să lase să se
creeze noi karme . De ce chiar şi membrii unei familii trebuie să fie târâţi în faţa
tribunalelor pentru probleme de bani ? Oare nu pot să fie mai presus de aceasta ? De ce
făpturile umane trebuie mereu să se agaţe de interesele lor , de posesiunile lor ? Să
facă un gest , Doamne , şi vor fi liberi ! Mai întâi , bineînţeles , ei nu pot fi
foarte fericiţi că fac acest gest , ei suferă , sunt împovăraţi . Dar dacă parvin , ei
vor descoperi noi regiuni , noi lumini , şi nimeni nu va fi mai mândru şi mai fericit
decât ei , pentru că vor fi realizat ceva foarte dificil : să înfrângă natura lor
inferioară , personalitatea lor . Personalitatea este aceea care sfătuieşte tot timpul
pe om să-şi tragă spuza pe turta sa , să calomnieze , să se răzbune şi să meargă până
la tribunal pentru a compromite pe ceilalţi . Şi apoi credem că am înţeles Învăţământul
! Ei bine, nu , nu am înţeles nimic . Ascultăm conferinţe , citim cărţi , suntem
încântaţi , dar continuăm să acţionăm după obiceiurile vechi , aceasta o văd . În faţa
unei asemenea lumini . , în faţa unei asemenea adevăruri , în faţa unei asemenea
revelaţii , a continua încă să acţionăm ca toată lumea , este într-adevăr deplorabil .
Dacă contaţi pe bunătatea , inteligenţa şi dragostea divină , pentru a vă ajuta să
rezolvaţi problemele voastre , cerul nu vă va abandona , pentru că aţi făcut ceva care
vă leagă de el . Iată încă un punct ce mulţi dintre voi nu l-au înţeles . Ei nu au o
suficientă credinţă şi încredere în puterea lumii invizibile , care poate să-i susţină
şi să le uşureze existenţa , dacă lucrează după ceea ce ea le-a cerut . Ei au în schimb
încredere întotdeauna în calculul şi necinstea personalităţii , de aceea nu reuşesc ;
mai devreme sau mai târziu , lumea invizibilă le va pune obstacole . În timp ce
iniţiaţii , care respectă legile şi contează pe Cer , nu sunt niciodată abandonaţi .
Chiar dacă lumea întreagă îi abandonează ei sunt susţinuţi , încurajaţi , luminaţi şi
sfârşesc prin a triumfa . III Vreţi să vă răzbunaţi pe cineva care v-a făcut rău ? Bine
, să admitem , dar puteţi şti absolut (cu certitudine) ce pedeapsă merită ? Veţi
spune : “Da, mi-a dat o palmă şi i-o voi întoarce .” De acord , dar reflectaţi , veţi
şti să-i întoarceţi exact aceeaşi palmă ? Nu . Şi pentru rest , nici atât , nu veţi şti
niciodată să daţi înapoi exact răul pe care l-aţi primit ... Deci , nu vă amestecaţi ,
lăsaţi pe cei care ştiu să dea la fiecare ceea ce merită . Dacă nu , în ignoranţa
voastră , veţi comite erori pe care va trebui să le reparaţi într-o zi , în viitor veţi
întâlni din nou duşmanul în calea voastră şi veţi mai avea încă probleme cu el .
Această idee, că este imposibil să-ţi plăteşti datoria , este ilustrată în mod foarte
original de Shakespeare în “Neguţătorul din Veneţia”. Cămătarul Shylock a împrumutat
negustorului Antonio suma de 3000 ducaţi precizând în contract că , dacă la data fixată
, acesta nu va putea să-i dea suma înapoi , el , Shylock , va fi autorizat să ia o
jumătate de kg de carne din corpul lui Antonio . La data cu pricină , Antonio , ale
cărui vapoare au naufragiat cu toate bunurile lui ,nu poate să-I dea suma lui Shylock ,
care îl târăşte la tribunal pentru a cere
carnea care i se datora . Nici o rugăminte nu poate să-l înduplece pe Shylock iar
tribunalul este obligat să execute sentinţa . Dar iată că un judecător ( care , în
realitate , era o tânără femeie deghizată ), intervine : el cere un cântar , îi cere
lui Antonio să-şi dezgolească pieptul iar lui Shylock să-i ia jumătate de kg de carne
dar , precizând , fără să verse o picătură de sânge deoarece contractul nu menţionează
decât carnea ; dacă face să curgă o picătură de sânge , toată averea îi va fi
confiscată . Bine înţeles , lui Shylock îi e frică şi vrea să-şi retragă plângerea .
Dar judecătorul insistă , adăugând :” Dacă măreşti sau diminuezi greutatea convenită
măcar cu greutatea unui fir de păr , vei muri şi toate bunurile tale vor fi
confiscate .” Shylock evident este şi mai înspăimântat ... În sfârşit totul se
aranjează prin urmare graţie înţelepciunii acestei tinere femei care a înţeles cât este
de imperfectă justiţia umană . Şi chiar dacă admitem că putem să dozăm exact
lucrurile , ar trebui ca , pentru a fi justiţie perfectă , condiţiile să fie şi ele
aceleaşi . Oare a da amendă de o mie de lei unui om care nu are alţi bani pentru a trăi
, reprezintă într-adevăr aceeaşi pedeapsă ca de a-i da o mie de lei amendă unui
miliardar ? Nu . Deci , vedeţi , este aproape imposibil de a face dreptate. De aceea ,
dacă gândiţi că o persoană v-a lezat , şi merită absolut o pedeapsă , adresaţi-vă lumii
invizibile şi spuneţi-i :”Iată , cutare persoană mi-a făcut asta şi asta şi din această
cauză am mari greutăţi în cutare şi cutare domeniu. Vă cer deci să interveniţi pentru
ca răul să fie reparat ." Depuneţi astfel o plângere în faţa cerului , cum o faceţi în
viaţa de toate zilele în faţa tribunalului , iar cerul va vedea atunci cum trebuie să
acţioneze . Dar voi, în orice caz , nu faceţi nimic . Pentru că există şi un alt lucru
pe care îl ignoraţi deseori : este motivul pentru care anumite evenimente dezagreabile
se produc în viaţa voastră . Poate că persoana de care credeţi că trebuie să vă
plângeţi a fost intenţionat împinsă de lumea invizibilă pentru a vă da lecţii , pentru
a vă face să înţelegeţi anumite adevăruri sau chiar să vă oblige să vă amelioraţi...
Atunci , de ce să nu utilizaţi aceste circumstanţe pentru a face o muncă asupra voastră
în loc de a rumega idei de răzbunare , de a vă revolta împotriva cerului care nu a
exterminat încă pe duşmanul vostru... şi de a sfârşi prin a vă răzbuna pe alţii care
sunt inocenţi , cum se întâmplă deseori în viaţă ? Deci,chiar dacă cineva se comportă
rău cu voi, trebuie să învăţaţi ,voi, să vă comportaţi bine.Nu voi trebuie să-l
pedepsiţi , în univers există legi care se vor însărcina cu aceasta .Voi ,nu trebuie să
trăiţi cu preocupări negative pentru că ele vor acţiona în mod nefavorabil asupra
stării voastre psihice şi chiar chipul vostru într-o bună zi va reflecta toate aceste
sentimente rele pe care le-aţi avut. Spuneţi că vă apăraţi dreptul vostru ...E
posibil , dar lucraţi împotriva voastră şi nu veţi găsi astfel niciodată drumul cel
drept . CAP .V LEGEA CORESPONDENŢELOR I Organismul uman reprezintă un microcosmos
construit exact după imaginea universului , macrocosmosului . Aceasta înseamnă că între
om şi univers există corespondenţe . Toată ştiinţa esoterică este bazată pe legea
corespondenţelor . Omul este infinitul mic , cosmosul este infinitul mare , şi între
ele există corespondenţa : fiecare organ al corpului nostru are afinitate cu o regiune
din cosmos. Evident, nu trebuie să ne imaginăm că cosmosul posedă organe ca ale noastre
, dar în esenţa lor , organele noastre şi “organele “ cosmosului au ceva identic şi,
prin legea afinităţii , noi putem să atingem în spaţiu forţe , centre şi lumi care
corespund unor elemente din noi . Această cunoaştere a corespondenţelor ne deschide
perspective nemaipomenite . Între om şi univers, între microcosmos şi macrocosmos ,
există , deci , o corespondenţă absolută . Dar , prin felul lui de a trăi , omul a
distrus această relaţie ideală , perfectă , cu macrocosmosul ,cu Dumnezeu, iar acum
problema se pune de a o restabili . Şi el o poate face , pentru că atunci când a ieşit
din atelierele Creatorului , a primit tot ce îi era necesar pentru a se dezvolta şi a
regăsi , dacă se rătăcea , drumul spre patria lui celestă . Când un copil vine pe
lume , nu-i lipseşte nimic ; poate are inima puţin mai la dreapta, sau stomacul puţin
mai mic , sau rinichii care nu funcţionează bine , dar are totuşi o inimă , un stomac ,
rinichi, plămâni , nimic nu-i lipseşte . În acelaşi fel, fiecare spirit care vine să se

17
încarneze pe pământ posedă organe şi instrumente care corespund tuturor calităţilor
care sunt acolo sus , în cer , şi pentru că este astfel , totul este posibil pentru
el ; progresiv , bineînţeles , dar dacă cunoaşte legile şi le respectă , el poate
întreprinde cele mai mari realizări . Şi care sunt aceste legi ? Presupuneţi că aveţi
două diapazoane absolut identice: dacă faceţi să vibreze unul , veţi remarca că
celălalt , pe care nu l-aţi atins , intră în vibraţie . Se spune că este rezonanţa .
Toată lumea cunoaşte acest fenomen , dar nu ne oprim ca să-l aprofundăm şi să înţelegem
că se petrece acelaşi lucru între făptura umană şi cosmos . Şi omul poate ajunge să
acordeze făptura lui fizică şi psihică cu vibraţiile universului , poate atinge
puterile cereşti pentru a face un schimb cu ele şi primi astfel ajutor şi reconfort .
Da , este un mod de a comunica . Voi vorbiţi şi sunteţi auziţi ; puteţi chiar să
provocaţi anumite forţe pentru a le face să vină până la voi şi să beneficiaţi de ele .
Voi faceţi deci schimburi cu toate regiunile universului pe care le doriţi , ştiind că
tocmai în acest schimb Dumnezeu a plasat pentru om cele mai mari posibilităţi de
perfecţionare . Vă întrebaţi :”Dar cum să ne acordăm ? Sunt atâtea detalii de luat în
consideraţie !” Nu vă faceţi griji , aceasta se va face de la sine.Dacă cultivaţi
dragostea , abnegaţia , indulgenţa , generozitatea , totul va începe să se acordeze de
la sine, pentru că voi lucraţi cu forţe care, automat , armonizează totul în voi . Când
un om şi-a detracat sistemul nervos, l-a făcut în mod conştient,lucid, ştiinţific? Ştia
exact unde şi cum va introduce dezordinea ? Nu ,dar introducând în el gânduri şi
sentimente bizare,a sfârşit prin a se detraca . Pentru a deveni nebun nu este necesar
de a cunoaşte amplasamentul exact al tuturor centrilor nervoşi . Deci , în acelaşi
fel , pentru a ajunge să acordaţi organismul vostru , trebuie să lucraţi cu gânduri şi
sentimente superioare care vor face să vibreze armonios toate centrele voastre
spirituale . Unii , care au făcut totul pentru ca nimic să nu mai meargă pentru ei , se
plâng mereu că viaţa nu are sene şi că Dumnezeu nu există . Dar nu înseamnă că dacă ei
sunt stupizi , bolnavi , şi nenorociţi , nu există în lume făpturi inteligente ,
sănătoase şi fericite ! Da, numai judecata lor este defectuoasă . Să-şi amelioreze
gândirea şi totul se va aranja. Dar să presupunem că sunteţi nenorociţi , speriaţi , că
nimic nu merge , ce e de făcut ? Ei bine , în loc să rămâneţi aici , să plângeţi şi să
vă învârtiţi fără sens , de ce să nu mergeţi la fiinţele care vă pot ajuta ? Veţi spune
:” Unde sunt ele ? Unde să le găsim ?” Dar ele sunt aici , sunt aici tot timpul , lângă
voi , prin gândire puteţi să vă adresaţi lor şi să le întâlniţi graţie legii acustice
de rezonanţă sau ,cum o numesc eu deseori ,legea simpatiei ,afinităţii. De îndată ce
cunoaşteţi această lege,voi sunteţi obligaţi să vă depăşiţi,să vă întreceţi ,pentru a
atinge coardele cele mai sensibile,cele mai subtile ale fiinţei voastre ,pentru ale
face să vibreze , ştiind că vor exista forţe , entităţi şi regiuni care vor răspunde .
De câte ori m-am oprit asupra acestei legi acustice a ecoului ! Voi spuneţi :”Te iubesc
!...”sunteţi singur , şi totuşi auziţi o multitudine de voci care vă răspund : “ Te
iubesc ... te iubesc...te iubesc...” Şi dacă spuneţi : “ Te detest ...” ecoul îl repetă
de asemenea . Faptul că este o realitate în planul fizic , de ce nu ar fi , de asemenea
, o realitate şi în planul gândirii ? Luaţi o minge şi aruncaţi-o într-un zid : dacă nu
vă daţi la o parte , ea va reveni asupra voastră şi vă va lovi . Este o lege analogă
celei a ecoului : legea şocului în retur .Şi aici această lege este cunoscută pentru
planul fizic dar nu se gândeşte nimeni niciodată că în planul psihic , ea există , de
asemenea . Orice faceţi în bine sau în rău . vă va reveni în mod obligatoriu într-o
zi . Fiecare sentiment pe care îl aveţi este de o natură determinată , va atrage din
spaţiu forţe de aceeaşi natură , care se îndreaptă spre voi , în virtutea legii
afinităţii . Graţie acestei legi se pot atrage din marele rezervoare ale universului
toate elementele pe care le dorim , dar cu condiţia de a avea gânduri şi sentimente de
aceeaşi natură cu aceste elemente .Gândurile şi sentimentele voastre sunt cele care vor
determina în mod absolut natura elementelor şi a forţelor care vor fi atrase de foarte
departe , undeva în spaţiu , şi care mai devreme sau mai târziu vor ajunge până la
voi . Această lege a afinităţii este pentru mine cea mai mare cheie , cea mai mare
enigmă , bagheta magică . Pe ea mi-am bazat toată viaţa . Cunoscând această lege , eu
lucrez într-un sens determinat , gândindu-mă la tot ceea ce există mai bun , mai frumos
, pentru mine şi
aştept rezultatele . Multe lucruri mi s-au întâmplat deja iar altele vor veni mai
târziu . Eu lucrez numai cu această lege pentru că ea cuprinde pe toate celelalte.
Graţie ei pot să vă explic totul : structura oamenilor, inteligenţa lor sau prostia lor
, bunătatea şi răutatea lor , fericirea sau nenorocirile lor , bogăţia şi mizeria lor ,
totul . Priviţi cum aceasta se întâmplă în mare pentru peşti . Marea conţine o
infinitate de elemente chimice , şi iată că un anumit peşte . care atrage anumite
particule , îşi formează un corp superb , colorat , fosforescent iar altul care atrage
alte particule îi dau un corp tern şi urât . Aceasta nu se petrece bineînţeles
conştient , dar fiecare peşte atrage elementele din mare , care-i corespund naturii
sale . Este exact ceea ce se produce pentru noi .Noi suntem peştii scufundaţi în
oceanul eteric şi cum acest ocean conţine toate elementele difuzate de către Creator ,
noi devenim , unul sau altul , după elementele pe care le-am atras , pentru a ne forma
corpul . În acest fel totul se explică . Luaţi de exemplu pe cineva , care este urât ,
nefericit, mereu bolnav : aceasta nu vine din această încarnare , ci din reîncarnări
anterioare în care el nu era nici instruit , nici luminat şi în care , în ignoranţa
sa , a atras elemente deplorabile de care nu mai ştie acum să se debaraseze . Atunci ,
atenţie, voi care cunoaşteţi această lege a afinităţii , care este legea magică cea mai
formidabilă , baza întregii creaţii , trebuie să începeţi imediat să treceţi la treabă
pentru a atrage particule de o natură atât de luminoasă , încât totul să înceapă să se
restabilească în voi . Şi când cei care vă înconjoară vor vedea că aţi devenit mai
simpatic , mai luminos , mai inteligent şi chiar mai puternic , toţi vor începe să vă
considere altfel , şi destinul vostru se va schimba . Vedeţi , în viaţă totul are o
legătură . În schimb , dacă sunteţi ignorant ,dacă nu ştiţi pe ce legi este bazată
existenţa, dacă tot timpul distrugeţi şi brutalizaţi tot ce Dumnezeu v-a dat ,
evident , forţele naturii nu vă pot ajuta mult timp ; ele sunt obligate să vă
abandoneze .Şi atunci , câte tristeţi şi disperări ! Din nefericire , mulţi bărbaţi şi
femei au ajuns până acolo : câţi nu am întâlnit eu ! Ei nu ştiau nici măcar cum au
ajuns aici , şi nici măcar nu puteam să le explic acest lucru întratât totul era obscur
şi haotic în capul lor : ei nu vedeau nici un sens în viaţa lor , nici o ordine în
univers , nimic . Ar fi trebuit totul reluat de la început ,să-i instruiesc câţiva
ani .. şi în special , ar fi trebuit ca ei să aibă bunăvoinţa să asculte. Dar ei nu o
aveau , şi nu în cinci minute aş fi putut să le arăt înlănţuirea faptelor : unde şi
când au început să se rătăcească , şi cum , încetul cu încetul au ajuns la această
situaţie deplorabilă. Din nefericire , marea majoritate a oamenilor nu acceptă să
recunoască această înlănţuire a cauzelor şi a consecinţelor . Chiar dacă li se arată
acest lucru cu argumente şi probe aproape tangibile , ei nu le văd . Pentru mine
cuvântul “afinitate” este unul din cele mai semnificative, e un cuvânt magic ! Pentru
că această lege a afinităţii ne permite să atragem din oceanul cosmic cele mai bune
elemente , cele mai strălucitoare , cele mai subtile pentru a construi corpul nostru de
glorie , corpul de lumină care este în fiecare din noi ...În alte conferinţe , v-am
vorbit deja de acest corp de glorie , v-am spus cum îl construim , cum îl formăm . El
este menţionat chiar în Evanghelii , dar nu găsim informaţii asupra lui. Corpul de
glorie , îl avem toţi potenţial , dar noi trebuie să-l formăm , dându-i materiale , ca
mama care o face pentru copilul pe care-l poartă în ea . Cum îşi formează mama pe
copilul său?...Mâncând,respirând,bând,gândind,trăind,ea îi dă materiale şi, din ce în
ce ,copilul se dezvoltă. Ea este cea care îl formează , ea nu poate decât aceasta ,
neputând să-l creeze. Nici noi nu putem să creăm pe Hristos în noi : trebuie mai întâi
ca sufletul nostru să fie fertilizat , pentru a concepe pe Hristos, şi apoi ,ca şi mama
,noi putem să-l formăm prin tot ceea ce emană din noi înşine , prin tot ceea ce putem
trăi mai bun . Când avem ,din timp în timp , stări de conştiinţă foarte elevate , când
avem dorinţa de a ajuta lumea întreagă , de a lucra pentru Dumnezeu, de a ne despuia ,
de a face ceva nobil şi înălţător , în acel moment particulele pe care le emanăm se vor
adăuga corpului nostru de glorie. Iată cum putem să-l facem să crească ; el nu poate fi
format decât cu ceea ce avem mai bun în noi . Şi dacă îl hrănim mult timp cu carnea
noastră, cu sângele nostru , cu fluidul nostru , cu viaţa noastră , într-o zi el începe
să strălucească , să încălzească , devenind foarte puternic

19
, foarte tare , invulnerabil , nemuritor , pentru că este format din materiale care nu
se oxidează , care sunt eterne , el face minuni , la început în noi , şi apoi în afara
acestui corp de glorie , corp de lumină , Hristos poate face minuni . Înainte de a
forma acest corp în el , omul este întunecat , obscur, slab , vulnerabil ,
bolnăvicios ; şi totuşi , fiecare poartă în el un germen de Hristos , pe care îl poate
dezvolta . Şi astfel , revenim la legea afinităţii . Discipolul trebuie deci să parvină
a se depăşi , a se întrece pe sine , pentru a atrage particulele cele mai pure , cele
mai luminoase din oceanul eteric şi a le suda la corpul său de glorie . El poate să le
obţină începând chiar de astăzi , mai întâi în cantitate mică , şi apoi din ce în ce
mai mult în fiecare zi . Este de altfel ceea ce facem noi în fiecare dimineaţă , aici ,
aproape de soare : noi ne îndepărtăm de pământ , ne legăm cu cerul , cu soarele pentru
a lua câteva particule foarte luminoase pe care le adăugăm corpului nostru de
glorie ... Iată încă o parte din adevărata ştiinţă . Timp de ani şi ani , am lucrat
numai pentru a ajunge să văd , să înţeleg structura acestui edificiu care este
universul . Da , timp de ani ... Era singurul lucru care mă interesa , zile şi nopţi
întregi m-am dedublat pentru a avea viziunea clară a acestei şarpante , a acestor
legături care există între toate aceste elemente ale universului . Esenţial , este de a
vedea structura , de aceea , atât timp cât oamenii se vor mulţumi să studieze tot ce
este împrăştiat în planul fizic , în lumea faptelor , ei nu vor trage decât concluzii
eronate . Numai ridicându-se până în lumea legilor şi mai sus încă , până în lumea
principiilor pentru a contempla această structură , ei vor avea această viziune clară a
întregului ansamblu , pe care am obţinut-o. Mi-au trebuit ani de zile , dar astăzi o
posed şi de aceea pot să vă instruiesc, să vă luminez , să vă sfătuiesc :pentru că mă
refer întotdeauna la acest model de perfecţiune . Nimeni , sau aproape nimeni , nu
recunoaşte încă valoarea acestei filozofii . Dar nu va fi mereu aşa . Există forţe mai
puternice decât omul , şi care îl vor obliga într-o zi să aprecieze acest învăţământ la
justa sa valoare . Am o încredere absolută , de aceea nu-mi fac griji , trăiesc cu
convingerea că , mai devreme sau mai târziu , fiecare lucru va fi la locul său . Pentru
moment , pe pământ , totul este răsturnat : ceea ce are valoare este batjocorit iar
ceea ce nu are nici o valoare ocupă primul loc . Priviţi , se dă valoarea cea mai
formidabilă aurului , bijuteriilor , caselor , maşinilor . Şi ideilor divine ?... Nici
o valoare ! Ei bine , este exact contrariul a ceea ce am văzut în acest edificiu cosmic
. Acolo sus , pe primul loc este o idee, un adevăr . Iată ceea ce este considerat acolo
sus : o idee , tot restul vine după aceea . Oamenii au răsturnat toate valorile şi
nimic nu mai este la locul său. Vedem oamenii cei mai vicioşi şi cei mai diabolici ,
înconjuraţi de tot ce este mai bogat şi mai somptuos , în timp ce cei care au cele mai
mari calităţi , nu posedă nimic din ceea ce corespunde acestor calităţi . Cum nu au
nici o tentaţie ei nu fac nimic pentru a căpăta bogăţiile pe care nu le au , şi atunci
ei posedă abia câteva nimicuri în planul fizic : exterior , nimic nu corespunde
splendorii care este în ei . Dar nu va fi mereu astfel ,pentru că există această lege a
corespondenţei după care frumuseţea interioară trebuie să fie îmbrăcată şi în exterior
de o aparenţă frumoasă , iar urâţenia interioară îmbrăcată în urâţenie exterioară .
Inteligenţa naturii a decis astfel . Într-un trecut îndepărtat , când ordinea adevărată
a lucrurilor era respectată , toţi cei care erau săraci pe dinăuntru, erau săraci şi pe
dinafară , şi cei bogaţi pe dinăuntru erau şi pe dinafară . Ca şi Dumnezeu . Dumnezeu ,
care posedă toate calităţile şi virtuţile , posedă şi toată bogăţia universului. Numai
aici , la oameni , această ordine nu mai există . Dar cum legea este absolută (tot ceea
ce este jos trebuie să fie la fel cu ce este sus) într-o zi va fi altă ordine şi
fiecare îşi va găsi locul său : cei care sunt bogaţi în inteligenţă , bunătate ,
nobleţe , vor avea de asemenea şi toate bogăţiile exterioare corespunzătoare şi cei
care nu au aceste calităţi vor fi în mizerie . Evident , nu oamenii vor fi cei care vor
restabili această ordine , pentru că ei nu ştiu cine merită şi cine nu merită ; aceasta
va fi opera Inteligenţei cosmice , pentru că legea corespondenţelor este o lege
imuabilă în univers . Astăzi v-am dat o cheie ; producând prin gândurile şi
sentimentele voastre vibraţii şi emanaţii cât mai ridicate , care vor parcurge un
spaţiu foarte îndepărtat ca să caute printre miliardele de elemente cele care corespund
, veţi putea redeveni stăpânii destinului vostru .
II Legea corespondenţelor este o lege totodată fizică , chimică, maică şi spirituală ,
care se poate enunţa astfel : legându-se cu ceea ce este perfect prin putere , prefect
prin formă , prin culoare , parfum , frumuseţe , omul beneficiază de această
perfecţiune pentru că el o introduce în el .Este o lege infailibilă , şi din ziua în
care o veţi cunoaşte , nu veţi mai putea să vă despărţiţi de această idee de
perfecţiune , altfel veţi simţi că distrugeţi ceva în voi . Pe această lege este
fondată adevărata religie . Pentru ce spunem omului să iubească pe Dumnezeu ? Pentru că
iubindu-L , meditând asupra Lui , el se leagă de perfecţiunea sa , splendoarea sa ;
atunci , desigur această splendoare începe să se instaleze în el , şi el este cel care
va creşte , va înflori , va deveni frumos şi puternic . Dacă nu respectaţi această lege
, nimeni din cer sau de pe pământ nu va putea veni să vă salveze . Şi înainte , cine
venea să vă ajute ?Dumnezeu ? Nu , deloc . Poate El nu ştia nici măcar ce faceţi . Dar
există această lege pe care , de îndată ce o atingem , intră în acţiune şi se găseşte
obligată să vină să vă susţină , să vă încurajeze şi să vă facă să ieşiţi din
dificultăţile şi suferinţele voastre . Dacă nu aţi reuşit încă să atingeţi acest punct
de eliberare , în pofida dragostei voastre pentru Dumnezeu , este pentru că în alte
încarnări , aţi lăsat să se depună atâtea carapace în jurul vostru încât , chiar dacă
lucraţi cu această lege ., chiar dacă ea acumulează deja comori formidabile , voi nu le
simţiţi .Dar continuaţi : încet , încet carapacea se va subţia , ea va sfârşi prin a
dispare , şi tot ceea ce prin gândurile voastre , rugăciunile voastre , contemplaţiile
voastre aţi adunat , toate aceste bogăţii , aceste comori , aceste frumuseţi , aceste
splendori se vor revărsa asupra voastră şi veţi fi inundaţi .Aţi acumulat fără să ştiţi
un ocean întreg de binecuvântări , el este aici , gata să se reverse asupra voastră ...
Dacă religia voastră este fondată numai pe credinţe sau obiceiuri datorate educaţiei ,
familiei , societăţii , ea nu este solidă , ea nu este durabilă . Adevărata religie
este fondată pe cunoaşterea legii afinităţii . În acel moment , înţelegem că trebuie să
iubim pe Dumnezeu şi să ne gândim la El , nu pentru că Biserica a ordonat-o sau că este
scris undeva în Biblie , ci pentru că există o lege absolută după care ne conducem ,
suntem noi cei care beneficiem de această dragoste , şi apoi , din cauza noastră ,
lumea întreagă ...Dar această cunoaştere nu a intrat încă în capul oamenilor ; proba ,
este că astăzi forte mulţi creştini părăsesc Biserica. Religia , aşa cum o înţeleg , nu
are nici o bază solidă ; acum trebuie o cunoaştere care se relevă în Iniţieri .
Discipolul pe care Învăţătorul său îl antrena să facă anumite experienţe , atingea cu
degetul realitatea , şi ceea ce înţelegea astfel , el nu mai putea să o pună la
îndoială , această înţelegere era intrată în carnea sa şi nimic nu putea să-l facă să o
piardă . Cu cât vă legaţi Domnului , cu atât veţi trăi în fericire , putere,
atotcunoaştere , eternitate . Căutând , voi absorbiţi toate particulele , forţele ,
razele , curenţii – numiţi-le cum vreţi – care vin din El . Nu ascultaţi ignoranţii .
Toţi cei care se pronunţă cu atâta siguranţă asupra Domnului – şi pentru a decide că El
nu există , pe deasupra ! – ce ştiu ei pentru a îndrăzni să se pronunţe ? ... Ceea ce
eu vă învăţ este verificat de mii de ani , şi eu de asemenea , l-am verificat şi îl
verific încă în fiecare moment . Dumnezeu , El, nu are nevoie nici de dragostea noastră
, nici de recunoştinţa noastră , nici de rugăciunile noastre ; suntem noi care avem
nevoie să-L iubim şi să ne rugăm . Unii , pentru a-L pedepsi , decid că nu vor mai
merge la biserică , că nu îi vor mai aprinde lumânări . Înţelegeţi , cum El nu a servit
interesele lor , El va fi pedepsit , Domnul . Şi ...aoleu ! El plânge , se lamentează ,
îşi smulge părul pentru că câţiva idioţi L-au părăsit . Iată mentalitatea umană ! În
realitate , o repet , omul este cel care are interes să creadă în Dumnezeu şi să se
roage . Dacă înlăturaţi pe Dumnezeu , să ştiţi că veţi plasa obligatoriu alte
“divinităţi” în capul vostru – şi cum ele vor fi departe de perfecţiunea lui Dumnezeu ,
veţi începe să atrageţi spre voi , viciile , slăbiciunile şi bolile lor . Haideţi ,
întoarceţi-I spatele , El nici măcar nu o să observe , El este atât de sus . El şi-a
astupat urechile la tot ceea ce zic idioţii , dar sunt ei cei care vor suferi pentru că
vor fi lipsiţi de tot ceea ce El posedă , deţine şi reprezintă ca splendori . Toate
naţiunile , toate societăţile care au decis să suprime pe Dumnezeu sunt pe

21
punctul , fără să ştie , de a se descompune . Pentru moment ele îşi imaginează că sunt
la adăpost , protejate , dar într-o zi vor înţelege ceea ce au pierdut . Este ca şi
acel om care făcuse pact cu dracul pentru a avea bani . Dracul îi zice :”De acord , dar
de fiecare dată va trebui să-mi dai ceva în schimb . De fiecare dată când îţi voi aduce
bani , tu îmi vei da un fir din părul tău –Oh , dacă e numai asta ,zice omul , asta nu
e nimic .Un fir de păr !“ Da, dar în foarte puţin timp , el devine chel , ceea ce
provocă numeroase schimbări în viaţa sa ...Numeroşi oameni gândesc astfel :”Ce vom
pierde dacă ignorăm pe Domnul , dacă facem prostii ? Nu se întâmplă nimic ...” Şi de
fiecare dată , o mică particulă de vitalitate , de frumuseţe , de farmec , se desprinde
de voi , şi la sfârşit chiar dacă aţi câştigat pe plan material , veţi pierde tot ceea
ce aţi avut mai preţios . Atunci , vă spun , nu lăsaţi nici o zi fără să vă legaţi
Cerului , căci graţie acestei legi a afinităţii , veţi declanşa procese care vor avea
obligatoriu repercusiuni importante . După mine, cea mai mare prostie pe care o putem
face , este să ne rupem de Etern . Există mai multe feluri de prostii , inutil să încep
acuma să le enumăr ! – dar cea mai mare , cea care le depăşeşte pe toate , este aceasta
, căci ea antrenează pe toate celelalte . Bineînţeles , eu nu cer nimănui să devină ,
cum spuneţi voi în Franţa “ o ploşniţă de biserică “ : tot timpul închisă în biserică
şi bolborosind rugăciuni... Şi , în realitate , priviţi cu cine se aseamănă , cu aerul
său rebarbativ . Dacă ea era cu adevărat sinceră , ar trebui totuşi să strălucească
puţin , şi în loc să rămână o ploşniţă , ea ar fi devenit deja ...un fluture ! Faptul
că ea nu s-a schimbat , aceasta înseamnă că religia sa este încă exterioară . Căci
există religie şi religie... La ora actuală religia nu mai este bine privită,pe când
înainte, toată lumea o respecta , atât pe ea, cât şi Biserica, preoţii. Cum unii preoţi
simt această schimbare, pentru a păstra contactul cu mulţimea , acceptă să facă din
toate câte puţin în bisericile lor. Ca urmare, ei sunt bine văzuţi : roşii, bucălaţi,
veseli, iată “adevăraţii” preoţi ..., biserici , care nu mai au nimic dintr-un loc
sacru :unde este vacarm , se discută , se dansează ... Nu mai ştim ce să inventăm
pentru a atrage publicul . Nu , ceea ce va salva Biserica în lumea întreagă , este
Ştiinţa iniţiatică pentru că ea va da religiei fundamente solide . Mulţi oameni nu se
mai roagă , pentru că nu mai este rentabil . Când afacerile merg , pentru ce să mergi
să te rogi şi să meditezi ?Este timp pierdut . Bineînţeles , rugăciunea nu vă va ajuta
să obţineţi avantaje materiale , bani , case , maşini , un serviciu foarte bun sau o
căsătorie bogată . Avantajele sunt de o altă natură : atunci când iubiţi pe Dumnezeu ,
când prin gând , sunteţi în comunicare cu El , primiţi calităţi , forţe, lumină
...Evident, aceste avantaje sunt invizibile , dar cum acest aspect invizibil este
totuşi real , el acţionează asupra tuturor celor cu care intraţi în contact : ei se
simt întineriţi , reconfortaţi , consolaţi , ei încep să vă acorde încredere , să vă
ofere tot felul de posibilităţi ... chiar şi posibilităţi materiale . Totul începe prin
latura spirituală . Rugându-ne la Dumnezeu , iubindu-L , nu trebuie să ne aşteptăm la
nimic în planul material . Mulţi spun :”Mă rog, mă rog, dar sunt tot timpul în
mizerie . “ Deci , ei se aşteptau să devină bogaţi . Dar este uimitor felul în care ei
înţeleg lucrurile ! Trebuie să instruim oamenii despre realităţile şi legile lumii
invizibile , pentru ca ei să priceapă în sfârşit ce este adevărata ştiinţă , adevărata
religie , adevărata viaţă. Pentru moment , există o neînţelegere : ei continuă să
aştepte anumite avantaje pe care nu le primesc , în timp ce ei primesc altele de care
nu sunt conştienţi . Când sunteţi în legătură cu Dumnezeu , atrageţi toate calităţile
pe care le posedă :ele se infiltrează , penetrează , şi deveniţi astfel o fiinţă
luminoasă , inteligentă , echilibrată . În acel moment , chiar bogăţia materială poate
să vină , dacă este destinul vostru . Dar a cere mai înainte bogăţia materială ,
aceasta dovedeşte că n-aţi înţeles nimic. La început , nu o să vă surâdă totul cu
siguranţă , bineînţeles , dar este aspectul invizibil care se va ameliora , şi dacă
aceasta nu se vede , aceasta se simte . Nu simţiţi câteodată că cineva , prin simpla sa
prezenţă , vă calmează ,vă linişteşte , vă reconfortează şi că aproape de această
fiinţă vă simţiţi bine... pe când o alta vă irită , fără să ştiţi măcar pentru ce ?
Acestea sunt fenomene invizibile , desigur , dar reale . Adevărata religie este fondată
pe cunoaşterea legii corespondenţelor . De îndată ce vă
branşaţi pe o anumită sursă , anumită centrală , anumită staţie emiţătoare , inevitabil
veţi primi câteva particule de la această staţie . Iar dacă vă branşaţi pe staţia
contrară , de asemenea inevitabil veţi primi mesajele şi undele de natură contrară . Nu
le vedeţi ? N-are multă importanţă , într-o zi le veţi vedea . Eu vă aduc astăzi o
parte din această adevărată cunoaştere pe care o deţineau Iniţiaţii trecutului .
Acceptaţi-o şi veţi deveni de nezdruncinat . Şi dacă cineva îmi zice :” O-o , eu
practic Învăţământul , fac tot ce îmi ziceţi , dar mă simt dezechilibrat , nervos ,
aproape de nebunie “ , îi voi răspunde : “Vă înşelaţi crezând că urmaţi bine
Învăţământul . În interior probabil aveţi alte priorităţi : sau orgoliu , sau o
dezordine în domeniul sexual , sau o lipsă de stăpânire în imaginaţie...Poate , de
asemenea , forţaţi lucrurile vrând să obţineţi prea repede meri rezultate spirituale.
Şi toate acestea nu sunt conforme Învăţământului, nu trebuie să-l acuzaţi , mai degrabă
voi nu vi-l însuşiţi bine . În voi înşivă trebuie să găsiţi cauza . “ Învăţământul este
aici pentru a echilibra oamenii , a-i întări , a-i face fericiţi , şi nu pentru a-i
demola . Trebuie , deci , să cercetaţi ce lege încălcaţi , ce exces aţi comis pentru a
fi în această stare. Un altul îmi va zice : “Eu nu mai vreau să-mi văd părinţii şi nici
să-i vizitez :ei nu sunt destul de evoluaţi şi nici mistici . Eu vreau să mă eliberez
de ei definitiv . “ Aici , de asemenea , răspund : “Oare felul dumneavoastră de a gândi
nu este excesiv şi dăunător ? Sunteţi legaţi de ei şi nu puteţi să rupeţi această
legătură atât de uşor ...”Dacă în judecata , deciziile şi sensibilitatea voastră ,
sunteţi prea personal , urmează întotdeauna anomalii . Şi când există o anomalie ,
trebuie întotdeauna să cercetezi cauza în tine însuţi , nu în Învăţământ . Lăsaţi pe
alţii să creadă ce vor , dar voi , care primiţi aici cunoaşterea marilor legi ale
vieţii , să ştiţi că trebuie să doriţi imensitatea , perfecţiunea . Toţi cei care au
respins religia gândind :”Ceea ce contează , este de a munci pentru a organiza
societatea .A crede sau a nu crede în Dumnezeu n-are nici o importanţă” , se înşeală ,
pentru că după o anumită perioadă , această societate va degenera. Cum ea nu va avea un
punct central în jurul căruia să se rotească , ea se va descompune , şi chiar ei vor
înceta să fie indivizi sociali perfecţi : se va strecura printre ei aviditatea ,
interesele şi injustiţia . În felul acesta , la sfârşit , toate societăţile , toate
imperiile şi regatele vor falimenta : pentru că n-au un punct solid de care să se lege
pentru a împiedica forţele negative să se dezvolte . Când o societate este bine
centrată pe un ideal superior , sublim , divin , în ea circulă o astfel de forţă că
toate sălbăticiunile interioare sunt doborâte , dresate , ele nu mai îndrăznesc să se
manifeste . În acel moment există mai multe posibilităţi să se stabilească legi juste
şi mult mai multe şanse pentru ca membrii acestei societăţi să trăiască în abundenţă şi
armonie .Dar când intensitatea spirituală începe să slăbească , când centrul sau capul
nu este acolo , atunci se trezesc forţele negative care intră în posesia indivizilor
pentru că nimeni nu le opresc , nimeni nu le ştrangulează . Dacă atâtea nenorociri s-au
abătut pe pământ , asta este pentru că oamenii au lăsat să slăbească în ei şi în
societate toate forţele divine , binefăcătoare . Iată deci viaţa unui discipol : ea se
învârte în jurul unei idei centrale . Şi această idee începe prin a intimida duşmanii
care locuiesc în interiorul lui . Să luăm un exemplu în domeniul fizic . Anumite
persoane , din cauză că duc o viaţă dezordonată , şi-au zdruncinat sănătatea şi
tuberculoza a început să-i distrugă. Dar îi îngrijim, îi ajutăm să ducă o viaţă mai
echilibrată : mai puţine agitaţii pasionale, o alimentaţie mai sănătoasă ,un somn bun ;
în acest fel , organismul începe să secrete anumite substanţe care neutralizează şi
imobilizează microbii şi sănătatea revine . Dar dacă bolnavul începe din nou să bea ,
să fumeze,să petreacă nopţi întregi în nebunii,iată protecţiile răsturnate şi boala
începe să distrugă organismul. Ei bine, aceeaşi lege este şi în domeniul psihic : o
viaţă spirituală ne ajută să construim bariere contra răului , toţi muncitorii sunt
acolo , la lucru – căci există adevărate uzine în fiinţa umană ! Dar dacă noi încetăm
să ne supraveghem şi să trăim o viaţă armonioasă , forţele răului şi ale
dezechilibrului ies , se propagă şi noi începem să ne periclităm sănătatea . Cea mai
bună protecţie a noastră , este Dumnezeu –însuşi , şi noi trebuie să ne legăm de El ,
pentru ca forţa pe care o trezeşte în noi să poată distruge entităţile întotdeauna gata
să ne prăbuşească . Dacă noi vrem să tăiem această legătură , bineînţeles , suntem
liberi , dar este o libertate care , mai repede sau mai târziu , vom plăti-o foarte
scump .

23
Iată deci o pagină a adevăratei ştiinţe. Eu am studiat-o în profunzime de-a lungul
întregii mele vieţi. Nu în cărţi , nu , ci în toată fiinţa mea interioară : am plonjat
complet în ea şi pentru mine , acum , este totul clar . Şi voi la fel , orice s-ar
spune , oricare ar fi filozofii care sunt astăzi în atenţie , legaţi-vă de această idee
a Divinităţii ,căutaţi-o ,gândiţi-vă la ea ,iubiţi-o ,invocaţi-o , pentru că astfel
veţi primi energii extraordinar de puternice şi ele vor împiedica duşmanii voştri
interiori să vă distrugă . Poate veţi fi încă muşcaţi din când în când ,pentru că nu
veţi fi ajuns să vă baricadaţi perfect ,dar încet, încet ,o să reuşiţi şi răul nu o să
poată să vă atingă .Creştinii recită sau cântă :”Domnul este păstorul meu “,dar nu sunt
decât cuvinte pentru ei, pentru că ei nu cunosc ştiinţa extraordinară care se ascunde
în spate . Ei pronunţă aceasta mecanic ,când în realitate sunt cuvinte magice .
Credeţi-mă , nimic nu este mai important pentru noi decât Creatorul . Tot restul vine
după aceea . Graţie acestei dragoste , totul se ordonează , se aranjează , se
armonizează, şi chiar dacă nu ajungem încă la rezultate vizibile în această încarnare ,
nu face nimic , căci fiinţele care ne observă de sus ne privesc şi zic : ”Iată o fiinţă
inteligentă “, şi ne dau aprobarea şi binecuvântările lor . CAP .VI LEGEA NATURII ŞI
LEGILE MORALE Observând oamenii constatăm că atât în alegerea lor cât şi în
comportamentul lor nu au măsură : ori mănâncă pe săturate , ori insuficient , în
amândouă cazurile îşi ameninţă sănătatea lor ; sau , încă , muncesc până la epuizare ,
sau nu muncesc deloc şi se ramolesc , la fel pentru somn , distracţii , sentimente ,
gânduri ...Pentru a explica aceste anomalii vom zice că au “depăşit marginile”, că au
încălcat legile pe care ar fi trebuit să le cunoască şi să le respecte . Există legi
fizice care dirijează organismul nostru precum şi natura însăşi, oamenii poate nu le
respectă dar cel puţin admit prezenţa lor, ceea ce nu este cazul pentru legile morale .
Rari sunt cei care acceptă astăzi să le cunoască ; şi chiar dacă a mai rămas o mică
credinţă în valoarea unei anumite ordine a lucrurilor, majoritatea scriitorilor,
filozofilor, artiştilor, savanţilor emit teorii, scriu cărţi, creează opere care nu
urmăresc decât să măture restul credinţei . Spre aceste legi morale mă îndrept în
definitiv, căci fără cunoaşterea lor lipseşte ceva în înţelegerea omului, ceva esenţial
. În realitate legile morale aparţin unei lumi ce nu este separată de lumea fizică,
aceasta nu e dificil să o constatăm . Să luăm exemplul alcoolicului . La început era un
om delicat, amabil, cultivat, atent, cinstit, generos, nici o calitate nu îi lipsea .
Dar, începând cu ziua când el a început să bea, toate aceste calităţi au început să se
şteargă şi chiar au dispărut . Să luăm un alt exemplu : un om la care pasiunea jocului
a ajuns acolo încât îşi neglijează obligaţiile sale, uitând că are o nevastă, copii, o
meserie...La început jocul era o activitate care nu avea nimic a face cu morala, dar în
final cel ce a suportat consecinţele a fost domeniul moral . Cum n-au putut oamenii să
vadă raporturile care există între aceste două lumi ? Ei nu cred decât în aspectul
material ; foarte bine, el are importanţa sa, dar domeniul moral, domeniul interior îi
este strâns legat de asemenea . Pentru Ştiinţa iniţiatică există trei lumi : lumea
divină, care este lumea ideilor, lumea psihică, cea a gândurilor şi sentimentelor, ce
reprezintă cu adevărat lumea morală ; şi în sfârşit, lumea fizică care este cea a
formelor şi a concretizării . Lumea materială este legată de lumea morală care, la
rândul ei, este în legătură cu lumea ideilor, mult mai sus situată . Dacă oamenii nu
văd aceste relaţii este pentru că ei n-au studiat şi observat bine lucrurile, iar atât
timp cât această lacună nu va fi umplută, vor urma consecinţe dezastruoase pentru ei .
Chiar dacă ignorăm legile morale, când începem să le transgresăm în mecanismul lor,
suntem obligaţi să suportăm consecinţe mai mult sau mai puţin grave ; şi atunci ne dăm
seama că acest domeniu moral are la fel legile sale, dar cu mult mai subtile decât
legile fizice, căci ele nu sunt înscrise numai în organism, ci în sufletul şi în
spiritul omului . Cel care nu le respectă va vedea reproşurile altora de a fi egoist şi
personal ; el se va simţi repede lipsit de susţinere şi prietenie şi, indiferent de
transgresiunea comisă, el trebuie să plătească . Cum ? În
toate felurile : prin remuşcări, suferinţe, regrete, decepţii, supărări şi poate de
asemenea cu bani . Puteţi observa aceasta în orice domeniu . Totul stă în picioare,
totul este legat ; lumea morală este regizată de legi imuabile şi ireductibile pe care
trebuie să le cunoaştem . Neglijăm aceste legi pentru că ele ni sunt scrise nicăieri şi
credem că putem să ne permitem totul ; nu, atât timp cât n-am înţeles că aceste legi
există, nu vom putea realiza un adevărat progres . Nu este permis să zicem :”Eu, eu
gândesc că ...”sau “Eu pot face ceea ce vreau...” Pentru ce ? – Pentru că veţi plăti .
– Dar eu am toate drepturile ! – Faceţi ce vreţi, dar veţi plăti . În natură totul se
plăteşte, chiar fericirea, bucuriile şi extazurile . – Dar eu nu am bani ! – Aceste
legi nu vă cer bani (oamenii sunt cei care vă cer acest lucru tot timpul ), ci vă vor
cere o parte din forţele voastre, din înţelegere voastră, din sănătatea, frumuseţea şi
inteligenţa voastră . Dacă ştiţi să vă analizaţi veţi constata că există un deficit în
casa de bani ; Justiţiarii, Forţele cosmice, Inteligenţele care guvernează universul au
venit pentru a vă retrage ceva, şi iată-vă sărăciţi ! Pentru a deveni foarte bogat, nu
trebuie să transgresăm niciodată legile naturii, nici legile morale şi nici chiar cele
umane . Cu toate că legile create de oameni nu au acelaşi rost de a fi ca legile
naturii, atât timp cât trăim într-o societate unde ele sunt foarte puternice, este mai
bine să ne supunem ( a respecta legea circulaţiei, de exemplu )...Dacă puteţi să le
transgresaţi fără a fi prinşi, natura nu va ţine cont de aceasta pentru că nu este
afacerea sa . Dar dacă transgresaţi o lege a naturii, chiar dacă societatea continuă să
vă respecte şi să se încline în faţa voastră, veţi fi bolnavi : da, legea naturii vă va
pune în pat ! Ea este cea care vă va pedepsi şi în nici un loc nu îi veţi putea scăpa .
Puteţi să plecaţi oriunde, legea vă va găsi pentru că în interiorul vostru totul se
înregistrează . Natura a prevăzut că omul se va aranja întotdeauna pentru a încălca
legile, de aceea a plasat în el aparate de înregistrare . Nu îi mai rămâne decât să
arunce o privire pentru a vedea ceea ce omul a mâncat sau băut, ceea ce a gândit,
simţit şi făcut . Imposibil să o înşelăm ! Şi acum, vreţi să mă convingeţi că numai
oamenii fac înregistrări ! Cum ar fi putut omul să fabrice un obiect pe care natura nu
l-ar fi dat mai înainte ca model ? Natura a făcut înregistrări înaintea omului , dar el
este prea orb ca să o recunoască . Natura a luat deci toate precauţiunile , iar dacă
omul transgresează legile sale , el trebuie să plătească . Încercaţi deci de acuma de a
nu mai transgresa nici legile umane , nici legile naturii şi nici pe cele morale care
sunt superioare legilor naturii . Dar în realitate legile morale fac parte din natură ,
căci natura are mai multe niveluri . Există mai întâi o natură pur fizică , apoi ,
deasupra , o natură mai subtilă la care aparţin gândurile şi sentimentele ; în
sfârşit , dincolo de aceste două naturi , domneşte lumea divină . Natura se supune de
asemenea ; aşa cum noi trebuie să ne supunem legilor spiritului căci spiritul comandă
naturii . Când omul ajunge să depăşească aceste două naturi – natura pur fizică şi
natura mai subtilă a gândurilor şi sentimentelor - el se găseşte deasupra legilor lor .
El este atât de pur , luminos , puternic şi într-o atât de perfectă armonie cu spiritul
, că în acel moment natura este cea care i se supune şi orice ar face , nu
transgresează nimic . Este singurul caz unde omul poate să-şi permită totul fără ca să
fie vreodată o transgresiune . Dar numai fiinţele excepţionale , fiinţelor predestinate
, pot să se ridice deasupra legilor naturii şi a legilor morale . Aceste fiinţe au
existat întotdeauna , există şi vor exista , dar sunt foarte puţine ca număr . Ele pot
să-şi permită totul fără ca vreodată să comită o crimă sau un păcat . Este foarte
dificil a explica , dar am primit în acest domeniu revelaţii fantastice despre care nu
puteţi să aveţi nici o idee , căci este imposibil să vorbim . Pentru a vă ajuta să
înţelegeţi , vă voi spune câteva cuvinte . Când un om este foarte pur , luminos , orice
ar face este întotdeauna pentru bine . Iar când un om este murdar , tenebros , când
este înfundat în regiuni infernale , chiar dacă vrea să înlăture o mică pată de pe faţa
altuia : el nu face decât să-l murdărească şi mai mult . În dorinţa de a purifica pe
alţii un astfel de om îi murdăreşte ; în dorinţa de a le simplifica viaţa , ei le-o
complică . Pentru ce ? Pentru că tot ceea ce se degajă din el este atât de haotic şi
tenebros că orice ar face , distruge . Dar dacă o fiinţă este plină de lumină ,
dragoste , inteligenţă , chiar dacă loveşte pe cineva , în

25
loc să-l ucidă îl va salva , pentru că tot ceea ce este în ea este divin . Pentru a
ajunge până la această culme , până în regiunea Kether , trebuie să fii predestinat de
cei Douăzeci şi patru de Bătrâni , trebuie să fii predestinat de mult timp... Dar atâta
timp cât discipolul se află pe acest drum , el trebuie să înţeleagă că există legi care
trebuie respectate . Oamenii recunosc că în activitatea lor profesională există
comportamente convenabile şi altele nu ; dar de îndată ce este vorba de domeniul
moral , ei gândesc că nu există nici o regulă a observa şi aici ei se înşeală . Când
Hermes Trismegistul zicea :” Ceea ce este jos este ca şi ceea este sus, şi ceea ce este
sus este ca şi ceea ce este jos “ el enunţa un acelaşi adevăr , dar fără nici o
precizare , vorbele sale cuprind toate planurile , toate domeniile , toate activităţile
omului . În definitiv , un mare număr de principii , activităţi , obiecte , culori ,
forme , creaturi , regiuni , sunt conţinute în aceste două cuvinte “jos” şi “sus” .
Mulţi au înţeles că ceea ce este jos , pământul , este asemănător cu ceea ce este sus ,
adică cerul . Nu este chiar atât de adevărat : ceea ce este pe pământ nu este
asemănător cu ceea ce este pe cer . Nici formele , nici dimensiunile , nici lumina ,
nici culorile , nici gloria , nici măreţia , nu sunt jos , cum sunt cele sus : doar
legile sunt aceleaşi . Hermes Trismegistul nu a precizat aceasta , căci el vroia să dea
vorbelor sale un conţinut mult mai vast , pentru ca numai cei care sunt capabili să
intre în mintea unui gânditor sau Iniţiat , să le poată descoperi . Prin ştiinţa pe
care o au asupra legilor fizice , savanţii au ajuns la aplicaţii extraordinare cum este
expediţia pe lună, de exemplu .Dar dacă ar fi cunoscut legile morale , realizările lor
ar fi fost mult mai mari , nu numai în domeniul material dar şi în domeniul vast ,
infinit , al sufletului şi spiritului . Ei studiază fizica şi chimia ,este bine ,dar
există o fizică şi o chimie spirituală pe care ei nu le cunosc încă . Deci , un lucru
esenţial lipseşte ştiinţei oficiale: cunoaşterea acestei lumi psihice regizată de
legile morale. Şi cum, în plus , intelectualii încearcă să şteargă din conştiinţa
omului puţinul sens moral care a ai rămas, ei lucrează la demolarea lui . Totul se va
prăbuşi din cauza celor care neagă sau refuză existenţa legilor morale . Evident ,
poate nu este întotdeauna uşor de a găsi aceste legi , dar aceasta nu este un motiv
pentru a pretinde că ele nu există . Nimeni nu poate diminua sau nega ceea ce am spus .
Dacă ştim să observăm şi să ne analizăm , dacă avem suficientă răbdare , vom constata ,
mai repede sau mai târziu , că fiecare transgresiune interioară trebuie să fie
plătită , pentru că în acest domeniu este dirijat de legile stabile ale moralei
eterne . Comiteţi o transgresiune şi totuşi puteţi spune :” Mâncăm , dormim, câştigăm
bani , o ducem foarte bine şi nu vedem nici o schimbare !” Ei bine , dragii mei , asta
pentru că nu ştiţi să vedeţi ceea ce se întâmplă în aspectul subtil al fiinţei
voastre . De-a lungul anilor o să continuaţi să faceţi afaceri , să traficaţi , fără să
vă daţi seama că ceva începe să vă părăsească . Şi ce anume vă părăseşte ? Este de
datoria voastră să o aflaţi . Eu ştiu dinainte ce vă va părăsi şi ce schimbări enorme ,
înspăimântătoare , se vor produce în voi . După câţiva ani , veţi pierde prospeţimea şi
elenul vostru , dar mai ales veţi pierde gustul vieţii . Acestea sunt pierderi imense ,
din punct de vedere spiritual ! Dacă nu le vedeţi , este pentru că aţi rămas la nivel
animalic . S-ar putea să continuaţi să lucraţi şi să câştigaţi mulţi bani , dar nu veţi
mai fi un fiu divin , o fiică divină , supli ,vii şi strălucitori , lumină . În
interior s-au produs mari schimbări . Animalele mănâncă , vânează , se bat , se mângâie
,îşi protejează puii lor , şi totuşi există mulţi oameni care nu fac mai mult , ei nu
ştiu că au fost trimişi pe pământ cu misiunea de a manifesta gloria lui Dumnezeu şi de
a face să înflorească tot ceea ce în ei este subtil şi divin . Ei au fost trimişi să
facă din pământ o grădină de Rai . Iată misiunea lor , dar au uitat-o ; ei mănâncă ,
beau , prind rădăcini pe pământ şi nu mai vreau să se detaşeze . Atunci vor fi
dezrădăcinaţi şi reexpediaţi de partea cealaltă , unde vor vedea că şi-au risipit
existenţa , şi în acel moment , evident , ei suferă , Purgatoriul şi Iadul nu este
nimic altceva . Dar când vor plăti şi se vor curăţa , vor urca mai sus , în primul
Cer , apoi , din nou , ei vor coborî pe pământ pentru a putea să se dezvolte în bine .
Iată istoria genului uman . Trebuie , fără încetare , să amintim oamenilor misiunea lor
pe pământ şi să le spunem : “Atunci , pentru ce aţi venit aici ? Amintiţi-vă !” A na
aminti ... cum să ne amintim ? Într-o
Şcoală iniţiatică , cu marile adevăruri şi bunele influenţe pe care le primeşte , cu
sprijinul Îngerilor , discipolul începe să-şi amintească de lumea minunată de unde a
coborât şi spre cea care va trebui să se întoarcă într-o zi . Binecuvântarea cea mai
mare pe care discipolul poate să o primească este de a-şi aminti . El îşi va aminti
chiar de toate suferinţele pe care le-a îndurat , de toate greşelile făcute şi de toate
datoriile , căci el trebuie să-i găsească pe cei ce i-a rănit , să se împace cu ei şi
să repare greşelile , pentru a scăpa de karma sa . Aceasta este ceea ce îl aşteaptă pe
discipol , ceea ce vă aşteaptă pe toţi . Veţi fi obligaţi să plătiţi într-o zi pentru
tot ceea ce aţi luat pe nedrept de la alţii . Evident , aceste lucruri nu sunt prea
agreabile să le auzim , cu atât mai mult cu cât oamenii preferă să fie inconştienţi şi
să ignore etern adevărurile dezagreabile . Dar chiar dacă nu avem plăcerea să le
ascultăm , vom fi obligaţi să cunoaştem într-o zi adevărul , iar voi sunteţi foarte
privilegiaţi să-l cunoaşteţi aici prin intermediul meu . Preparaţi-vă deci să reparaţi
toate erorile voastre aşa cum mă prepar eu însumi . Să presupunem că fusesem cel mai
mare răufăcător, cel mai mare incendiator , ei bine ! Îmi pare rău , o regret şi vreau
să-mi repar greşelile . Presupunând c_3 v-am făcut rău la toţi : v-am dezonorat , furat
, masacrat ...să presupunem ! Acum , suportându-vă , iubindu-vă , vorbinduvă ,
plătesc , repar . Dar să presupunem că aceasta nu este adevărat ... cu atât mai bine !
Este o problemă ce o las expres de o parte ; nu vreau să vă spun acum pentru ce şi cum
am venit pe pământ , nici din care regiune am venit , aceasta nu mă priveşte decât pe
mine . Reţineţi deci că sunt un om care a transgresat toate legile şi că acuma sunt
condamnat să vă plătesc toate datoriile . Iată , acest aspect vă este agreabil , nu-i
aşa , să ascultaţi asemenea lucruri ?... Şi dacă accept să vorbesc astfel fără să fiu
jenat , de ce voi , de asemenea , nu vă decideţi să gândiţi ca mine şi să reparaţi
greşelile voastre faţă de soţul vostru sau soţia voastră , copii voştri , părinţii
voştri , prietenii voştri ? Desigur , preferaţi să vă credeţi ireproşabili iar eu
vinovat şi criminal . Sunt de acord , sunt de acord , dar oare este adevărat ? N-are
importanţă ... Dacă sunt capabil să mă descopăr imperfect în faţa voastră , faceţi la
fel în faţa altora . Cineva are un copil care nu încetează să-l supere , să-l
dezonoreze şi mi se plânge : “ Cu ce am putut să-l supăr pe Bunul Dumnezeu ca să am un
asemenea copil ? – Cu siguranţă că aţi contractat o datorie faţă de el în trecut ,
altfel n-ar fi venit în familia voastră .“ Mulţi părinţi care sunt corecţi , cinstiţi ,
suferă pentru că au copii care sunt vagabonzi . Este firesc să ne mirăm după legile
naturale , aceasta ar trebui să fie imposibil pentru că ei nau semănat niciodată o
astfel de sămânţă . Dar există întotdeauna un motiv pentru că legea este justă . Nu
demult un frate a venit să mă vadă : era foarte zbuciumat , căci arătându-se de o mare
bunătate şi generozitate faţă de ai săi , nu primea în schimb decât ingratitudine şi
cruzime ; el era bulversat de această nedreptate . I-am spus : “ Vreţi să vă dau o
cheie , un remediu , un antidot eficace ? Nu veţi mai fi nici revoltat , nici furios ,
vă veţi restabili complet când veţi şti un lucru : lumea invizibilă utilizează aceste
mijloace pentru a vă întări , a vă elibera , sau a vă face să gândiţi , să deveniţi mai
buni . Ceea ce vă chinuie şi vă face bolnav este pentru că gândiţi că tot ce vi se
întâmplă este injust . Gândiţi că este just şi veţi fi vindecat . “ Acest frate m-a
crezut , s-a restabilit devenind liniştit şi călduros ; el gândeşte că poate plăteşte
pentru vechile transgresiuni şi aceasta l-a salvat . Evident , trebuie să ajungi să
accepţi această manieră de a gândi, altfel chinurile continuă , chinurile care vă
distrug organismul, stomacul, inima sau sistemul nervos . Astăzi vă zic vouă acelaşi
lucru : dacă injustiţia vă chinuie , acceptaţi această idee , că nu există injustiţie
decât în aparenţă şi nu în realitate . Chiar dacă nu este adevărat , această idee este
eficace , căci acceptând–o vă eliberaţi , nu mai suferiţi , deveniţi mai buni . Am
verificat-o pentru mine însumi . În trecut nu cunoşteam acest remediu şi îmi puneam
adesea întrebări asupra tot ce mi se întâmpla . Acum , nu îmi mai pun întrebări ,
gândesc că totul este just şi îl merit , chiar dacă nu este adevărat . Ce a făcut Isus
oamenilor pentru a fi crucificat ? ...Cu siguranţă că destinul lui Isus era excepţional
iar voi nu trebuie să vă imaginaţi că sunteţi în acelaşi caz cu el . Totuşi , poate să
se întâmple ca nevinovaţi să fie închişi şi masacraţi . Dacă ei se revoltă împotriva
acestei injustiţii , se vor chinui inutil . Aici , pe pământ , chiar

27
dacă suntem nevinovaţi ca alţii , gândind astfel ne eliberăm . Sunteţi chemaţi să
descoperiţi în voi înşivă o regiune spirituală ale cărei legi sunt neschimbătoare .
Pentru cea mai mică încălcare a acestor legi , mai repede sau mai târziu , va trebui să
plătiţi . Ceea ce vă înşeală este că plata nu e imediată , în schimb totul se
înregistrează , totul are repercusiuni . Regăsim aceeaşi lege în numeroase domenii . În
chimie , de exemplu , trebuie să aştepţi un anumit timp pentru ca hârtia de turnesol să
treacă de la roşu la albastru , sau invers ; pentru a se produce o schimbare completă e
suficient o ultimă picătură , dar această picătură vine după multe altele . La fel , în
mecanismul unui ceas , deplasarea acului indicator nu se face decât după declanşarea
mai multor rotiţe . Timpul care se scurge între prima declanşare şi apariţia unui
rezultat vizibil , tangibil , este mai mult sau mai puţin lung , dar cum toate sunt în
legătură , rezultatul apare cu certitudine . Să presupunem că aveţi un anumit viciu sau
o anumită pasiune ; nu vedeţi de îndată repercusiunea şi continuaţi în acelaşi exces ,
ceea ce declanşează alte rotiţe , apoi altele , până într-o zi când vă întrebaţi pentru
ce sunteţi extenuat , bolnav . Dar ceea ce vi se întâmplă era în acţiune de mult timp .
Astăzi veţi primi somaţia trimisă de un controlor , dar aţi fi putut să vă aşteptaţi !
De ce oamenii n-au înţeles această lege care se găseşte peste tot ? Toate nemulţumirile
şi nenorocirile lor vi pentru că n-au ştiut să interpreteze şi să studieze mecanismele
diferitelor organe fizice şi psihice . Dacă vreţi să deveniţi un fiu al Domnului , o
fiinţă completă , trăind viaţa sufletului şi a spiritului , trebuie să respectaţi
legile moralei veritabile , nu există o altă soluţie . Pentru toţi cei care încalcă
aceste legi , porţile sunt închise . Lumea invizibilă nu se supune capriciilor
oamenilor lipsiţi de respect , anarhişti şi destrăbălaţi . “Lumea invizibilă ?” veţi
zice . Da , într-adevăr , această lume este invizibilă şi dacă spuneţi că nu puteţi
crede într-o lume care este invizibilă , eu vă voi răspunde că nu ştiţi judeca .
Gândirea voastră este invizibilă ? Şi conştiinţa voastră , opiniile voastre ,
sentimentele voastre ? Şi toate proiectele voastre , le vedeţi ?... Nu , şi totuşi
sunteţi convinşi de existenţa lor . Voi vă certaţi , ba chiar ucideţi oameni din cauza
convingerilor voastre , care , nu sunt totuşi vizibile . Nici măcar n-aţi observat că
vă fondaţi toată viaţa pe lucruri pe care nu le vedeţi ! Numai lumea invizibilă
există , tot restul este probabil . Negând realitatea lumii invizibile , voi tăiaţi
ramura pe care sunteţi aşezat , şi într-o zi veţi cădea jos . Cum nu au ruşine să
refuze aceste adevăruri , în loc să recunoască că nu au studiat nimic ? Negând lumea
invizibilă , oamenii îşi semnează condamnarea la moarte . Oamenii vor suferi până când
vor înţelege că lumea invizibilă este singura realitate . Şi iată argumentul pe care îl
voi da la unul din aceşti ignoranţi : dumneata nu crezi decât în ceea ce este vizibil ,
nu –i aşa ? Şi dacă cineva , într-o seară , vă strânge de gât , pe dumneata care eşti
bogat şi vă zice : “ Banii sau viaţa !“ ei bine , chiar dacă până atunci nu credeaţi în
viaţă , pentru că este invizibilă , în acel moment veţi începe să credeţi şi veţi da
tot ce este vizibil pentru a păstra un lucru , care este invizibil . Ce inconsecvenţă !
Pentru a fi logic , ar trebui să spuneţi : “ Luaţi-mi viaţa , dar nu banii ! “ Dar
atunci veţi fi mort şi ce mai puteţi face cu banii ?... Nimic nu este mai preţios decât
ceea ce nu vedem . Viaţa este o realitate invizibilă şi totuşi sunteţi gata de a da
totul pentru a o păstra . Ah! oamenii sunt extraordinari ! Există oare o lume
invizibilă ? Se cere ca ea să fie respectată ca şi lumea vizibilă ? Da , şi chiar mai
mult ! Trebuie , acum să fim conştienţi de existenţa acestei vieţi subtile şi să o
apreciem . Veţi vedea atunci ce se va petrece în voi .Chiar dacă alţii nu vor observa
nimic, în interior , veţi trăi o viaţă liberă , de bucurie , lejeră , de inspiraţie , o
viaţă muzicală , armonioasă ; veţi trăi adevărata poezie !... Şi dacă veţi reuşi ,
aceasta se va reflecta chiar în afacerile voastre materiale . Oamenii vor începe să
înţeleagă ceea ce trăiţi şi poate lumea întreagă vă va aduce cadouri . Pentru că totul
este legat : bogăţia interioară atrage bogăţia exterioară , numai că trebuie timp
pentru a vedea efectele . Dacă veţi ajunge la această viaţă interioară perfectă ,
vibraţiile şi emanaţiile voastre vor ajunge să atingă lumea întreagă , până la stelele
cele mai îndepărtate , de unde ele vă vor aduce toată fericirea li toate
binecuvântările . O fericire se va prezenta de îndată în faţa voastră ,este deja pe
drum ,se apropie şi va
zice :“Iată-mă! – Dar de unde vii ? Cine te-a chemat şi când ? – Tu , de foarte mult
timp !” Ei da , fericirea este pe drum , dar e nevoie de timp ca să sosească , căci
vine de departe ... Şi , din păcate , este la fel pentru suferinţe . Nu ne dăm seama ,
dar le-am atras de foarte mult timp . De altfel , ce poate să i se întâmple unuia care
este întunecat , ignorant sau stupid? Cele mai mari onoruri ?...Cele mai mari iluminări
? ... vizita celor mai mari Arhangheli ?...Este imposibil ! El nu poate să atragă
astfel de splendori. Pentru ce? Pentru că există o lege de afinitate pe care Iniţiaţii
din antichitate au ascuns-o în aceste cuvinte :“ Cine se aseamănă ,se adună .“ Această
frază conţine o ştiinţă întreagă , dar cum oamenii erau prea primitivi pentru a
înţelege legea corespondenţelor ( pe care o putem numi de asemenea legea afinităţii,
legea ecoului, a şocului în sens invers, a polarităţii ), Iniţiaţii au preferat să o
lanseze ca o formulă din popor. “ Cum am putut să atrag toate aceste nenorociri ? –
Prin maniera voastră de a gândi şi acţiona , era fatal !” vor spune Iniţiaţii . Şi
pentru bucurii ? Voi aţi lucrat , făcut sacrificii ,aţi fost generoşi ...Totul este
just, Cerul nu vă cere opinia voastră , aveţi ceea ce meritaţi . CAP .VII LEGEA
ÎNREGISTRĂRII Fiecare fiinţă , fiecare lucru , în natură , posedă dublul său , şi orice
aţi face îl faceţi dublu. Dacă ajutaţi pe cineva sau îi faceţi rău ,originalul acestei
acţiuni se duce, dar ea lasă o urmă în voi înşivă, o amprentă de aceeaşi natură cu el .
Iată un adevăr pe care oamenii nu-l cunosc încă .Când ei fac bine sau rău , ei gândesc
că aceasta nu ajunge mai departe decât actul pe care l-au comis. Ei , nu , din
nefericire sau din fericire , aceasta nu se petrece astfel ...din nefericire ,dacă ei
au făcut rău, şi din fericire dacă au făcut bine . Tot ceea ce există în natură :
plante , insecte , animale , stele , munţi , totul este dublu . Dar pentru moment este
numai omul care ne interesează . Cei care văd în invizibil sunt capabili să vadă dublul
eteric al omului , care are exact aceeaşi formă şi aceleaşi funcţiuni ca şi corpul său
fizic ; şi chiar în anumite cazuri , acest dublu eteric poate fi retras şi atunci omul
pierde sensibilitatea sa : îl putem înţepa , lovi , arde , el nu simte nimic . În
realitate , chiar retras , corpul eteric rămâne legat de corpul fizic prin cordonul de
argint .Dar dacă această coardă se rupe pentru un motiv sau altul ( un şoc , o rană , o
boală ) , omul moare . Şi nu e numai corpul fizic care are un dublu , corpul astral ,
şi corpul mental posedă de asemenea : dublul astral ,şi dublul mental care le dă
energii (pentru corpul astral, energiile din domeniul sentimentelor ,iar pentru corpul
mental ,energiile din domeniul gândirii).Dacă dublul astral este detaşat, omul devine
total indiferent la tot, el nu mai simte nici sentimente, nici emoţii .La fel, atunci
când dublul mental este detaşat , el devine complet incapabil să gândească . Iată
fenomene care nu sunt încă bine cunoscute şi explicate . Dacă medicii şi psihiatrii le-
ar cunoaşte ,ei ar putea să găsească cauzele mai multor anomalii psihice care până acum
li s-au părut inexplicabile şi cărora, ei le caută cauza în planul fizic, când de fapt
adesea este altundeva . Să ne oprim puţin asupra acestui dublu . Voi ştiţi că în
aparatul administrativ , când se face un act oficial , o înregistrare , un decret , se
face şi o copie , o fotocopie . Originalul se trimite , dar păstrăm copia în arhive
pentru a avea o referinţă . Nu oamenii au fost cei care au avut primii această idee ,
ci natura ; şi pentru aceasta există întotdeauna o dublură pentru fiecare din acţiunile
noastre. Şi când noi plecăm de partea cealaltă? Cu această dublură ne prezentăm în faţa
Cerului , sau mai bine-zis cu cele trei dubluri , fizic , astral şi mental , pentru
toate actele , sentimentele şi gândurile noastre . Originalele au plecat nu ştim unde ,
până la planete , până la stele , nu mai putem să le recuperăm , este prea târziu , dar
a rămas întotdeauna în noi un dublu fidel şi adevărat . Când omul ajunge în cealaltă
lume , el se prezintă cu filmul vieţii sale înaintea unui juriu de spirite evoluate şi
acolo , el va trebui să asiste la proiecţia lui . Proiecţia nu se face pentru aceste
spirite , ele nu au nevoie să fie informate de viaţa acestui om , ele îl cunosc deja ,
ele ştiu dinainte nivelul său de evoluţie , păcatele sale , crimele , precum şi bunele
sale acţiuni . Omul este cel care nu se cunoaşte , săracul , el este cel ignorant şi
care îşi imaginează că este o divinitate... sau un monstru ! Şi cum el se înşeală , o
să i se arate exact ceea ce a fost .

29
Nu entităţile din lumea invizibilă , ci noi avem nevoie să fim instruiţi . Deci , noi
toţi păstrăm aceste dubluri în interiorul nostru , pentru a putea să le transportăm
când vom pleca de partea cealaltă . Şi acum , o credeţi sau nu , voi nu puteţi să
schimbaţi realitatea , ea este astfel şi va rămâne aşa , independent de credinţa
voastră . Bineînţeles , este mult mai înţelept a crede şi a accepta , pentru că aceasta
permite de a vă corecta şi a vă perfecţiona . Dacă toţi ar cunoaşte aceste mari
adevăruri , eu gândesc că foarte puţini ar vrea să rămână în slăbiciunile lor . Dar cum
ei nu le cunosc încă , ei continuă să trăiască ca înainte , fără să se îndoiască de
consecinţele comportamentului lor . De aceea oamenii trebuie instruiţi , mai ales
copiii , zicându-le: “ Iată , există legi care sunt acestea sau acestea “ , şi chiar
dacă pe moment ei nu înţeleg prea bine, mai târziu ei se vor opri pentru a reflecta şi
vor avea ocazia să verifice că e adevărat . Ce se întâmplă , de exemplu , când un om a
comis o crimă ? Pentru ce există fără încetare o amintire , un clişeu care revine şi
care nu îl lasă liniştit ? Cu toate că crima a fost făcută , s-a îndepărtat , totul s-a
terminat , nu a mai rămas nici o urmă vizibilă şi criminalul este liber .Da , dar
dublura a rămas şi el nu mai ştie cum să se mai descurce . Deci , vedeţi , nu merită
osteneala de a căuta să studiaţi cărţile sacre ale umanităţii pentru a crede în aceste
lucruri , putem de îndată , să le verificăm în noi înşine . Pentru ce aceste amintiri ,
aceste imagini , aceste reproşuri , pe care conştiinţa le face omului , încât el nu mai
poate mânca , bea , dormi ,până când nu le va repara ? Pentru că totul s-a înregistrat
în el . Inteligenţa cosmică a avut timp pentru a potrivi toate lucrurile şi a aranja cu
înţelepciune tot universul . Numai în capul oamenilor ,săracii, totul este dezorganizat
, haotic , smintit. Orice le-am explica la acest subiect , ei răspund :”Nu , eu nu cred
.” Dar cine se cred ei pentru a afirma aşa ceva ? Dacă sunt atât de superiori , pentru
ce în viaţa de toate zilele sunt atât de mici , slabi şi neputincioşi în a schimba
cursul lucrurilor , sau a ieşi din suferinţele şi neliniştile lor ? Deci , totul se
înregistrează .Cunoaşterea acestei legi este suficientă pentru ca să vă facă să fiţi
atenţi de a nu vă lăsa la întâmplare . Căci toate gândurile rele care vin în capul
vostru şi se duc , în realitate lasă în voi amprente care vor rămâne pentru
eternitate . Cu atât mai mult cu cât , o dată imprimate , clişeele au tendinţa de a se
repeta fără încetare , până la infinit .V-am vorbit adesea despre acest subiect ,
explicându-vă cum puteţi să imprimaţi noi clişee , pentru ca toate aceste obiceiuri
deplorabile pe care le-aţi contractat în trecut să sfârşească prin a vă părăsi. Dacă nu
faceţi nimic pentru a le înlocui , ele se vor repeta în fiecare din reîncarnările
voastre . Dacă nu faceţi nimic , nu există nici un motiv pentru ca defectele voastre să
nu reapară exact aceleaşi . Calităţile bune trebuie păstrate , întărite , chiar
perfecţionate , pentru că ceea ce este bun poate întotdeauna să fie şi mai bun ; dar
greşelile trebuiesc reparate . Pentru a corecta defectele lor , oamenii nu cunosc mare
lucru , ei se descurajează ,pentru că tot timpul sunt pe punctul de a lupta contra
anumitor obiceiuri pe care au început să le practice ,nu ştim când , şi de care nu
izbutesc să scape. În realitate ,în loc să se oprească pe deformări ,care sunt
consecinţa unei munci distructive din trecut , mult mai bine ar fi să se oprească
asupra ceea ce este de făcut în viitor. Deci , ar trebui neapărat să vă
spuneţi ;”Acum , vreau să repar totul , să reconstruiesc totul “ , şi în fiecare zi ,
cu o tenacitate , o credinţă indestructibilă , o convingere absolută , să munciţi în
acest sens , să utilizaţi toate elementele pe care Domnul vi le-a dat : imaginaţie ,
gândire , sentiment , să vă concentraţi ca să proiectaţi în voi înşivă cele mai
frumoase imagini : a vă vedea în muzică , lumină , soare, în perfecţiunea formelor , cu
calităţi de bunătate , generozitate , în posibilitatea de a susţine pe alţii , de a-i
ajuta , a-i lumina... Pentru că totul se înregistrează , trebuie încercat să
înregistrăm ceea ce este mai bun . Veţi vedea , dacă veţi începe această muncă , veţi
fi atât de prinşi , absorbiţi , inspiraţi , că veţi găsi o sursă de bucurie
nesfârşită , căci veţi fi în procesul de a construi în voi –înşivă templul lui Dumnezeu
. Eu nu cunosc o muncă superioară acesteia , de a construi în tine însuţi templul lui
Domnului , cu materialele cele mai bune: gândurile , sentimentele şi actele cele mai
dezinteresate...
Aceste preocupări sunt foarte îndepărtate pentru majoritatea oamenilor care caută numai
să înregistreze câteva cunoştinţe în creierul lor fără să înceapă adevărata
muncă.Diferenţa dintre Învăţământul nostru şi toate celelalte şcoli , este faptul că în
şcoli învăţăm , pe când aici lucrăm . Anumite cunoştinţe pot fi utile , dar ele nu ne
transformă . Numai munca pe care o facem ne transformă şi nu ceea ce am citit şi
ascultat .Cunoştinţele pot să ne stimuleze să muncim , dar nu ne vom transforma
niciodată dacă nu mişcăm , dacă nu declanşăm forţe în noi . Dacă nu acţionăm , orice am
cunoaşte , vom rămâne la fel . În Fraternitatea Albă Universală , primim câteva
cunoştinţe , bineînţeles , dar mai ales impulsul de a întreprinde această muncă , de a
se transforma pe sine însuşi ,ce nu se poate face decât urcând , în fiecare zi , foarte
sus pentru a căuta materiale , ca un muncitor , un zidar, un arhitect... Unii vor spune
:”Dar eu nu am nici o plăcere să fac această muncă !” Şi iată , ei se clasează de
îndată .Toate creaturile sunt clasate în natură ; toate au găsit adăpostul lor ,
reşedinţa lor , toate şi-au fabricat îmbrăcămintea lor , coafura lor , penele lor , în
relaţie cu gusturile şi tendinţele lor . Acest clasament , acesta este destinul .Şi pe
noi la fel , într-o zi , natura ne va clasa după predilecţiile noastre . În realitate
eu vă spun că natura nevoilor omului determină destinul său . Să luăm un exemplu : dacă
aveţi nevoie de alcool , de drog...dacă aveţi nevoie să mergeţi toate serile în
localuri de noapte sau la cazinou pentru a juca la ruletă , destinul vostru este deja
trasat : decadenţă , ruină şi poate închisoarea . Şi dacă aveţi nevoia de a contempla
frumuseţea divină , sau să răspândiţi pacea şi lumina în jurul vostru , aici de
asemenea este clar : veţi întâlni fericirea şi plenitudinea . Cum se face că oamenii nu
şi-au dat seama că fiecare nevoie , fiecare urare , fiecare dorinţă îi duc pe căi
determinate care îi antrenează spre regiuni infectate de viespi , şerpi ,
sălbăticiuni , unde îşi vor lăsa pielea , sau spre regiuni luminoase , magnifice , unde
vor întâlni toate bucuriile ? ...După înclinările sale , gusturile sale , dorinţele
sale , omul îşi determină , el însuşi , punctul de sosire . Anumiţi sunt predestinaţi
să fie bolnavi , alţii , să suporte eşecuri, să fie rău trataţi , să fie victime , ei
însuşi sunt cei ce s-au predestinat. Veţi zice :”Putem oare să scăpăm de acest
destin ?” Pentru reîncarnarea actuală nu ; în reîncarnarea precedentă , dacă am fi fost
inteligenţi şi rezonabili , am fi putut să aranjăm multe lucruri pentru aceasta . Acum
avem mari posibilităţi numai pentru viaţa următoare , dar cu condiţia de a munci zi şi
noapte ca să facem alte înregistrări . Eu ştiu că ceea ce vă vorbesc este foarte
dificil de realizat . Unde să găseşti în tine această voinţă şi acest elan pentru a
începe o muncă şi a o continua ? O muncă asupra ta-însuţi mai întâi , ştiind că tot
ceea ce facem asupra noastră înşine se reflectă pe urmă benefic asupra lumii întregi .
Toate celelalte munci , toate aceste activităţi materiale atât de combinate ,numai
Dumnezeu ştie dacă ele sunt benefice pentru alţii! Şi acestea , se pe toate
contururile... La sfârşit , când omul se duce pe lumea cealaltă , entităţile cereşti nu
îi mai pun întrebările :”Cum ai trăit ? Ce ai făcut ? Ai ajutat câteva persoane ? Le-ai
consolat , le-ai orientat spre Sursă ?” Ele nu îi pun întrebări pentru că ştiu , de mai
înainte , că le va minţi , ele doar iau din om o mică bobină , pe care o proiectează ,
şi atunci ce vede el !... Veţi zice :” Dar aceasta nu e posibil !” Ba da , omul posedă
în colţul inimii o bobină minusculă , un atom pe care toată viaţa sa este
înregistrată ... Priviţi bandele magnetice : aveţi o casetă, nu auzim nimic , dar
puneţi această casetă într-un aparat potrivit şi veţi auzi... “Bărbierul din
Sevilla”!...deci, pentru a vă împiedica să spuneţi poveşti şi să vă justificaţi , vă
cheamă şi vă zice : “Aşezaţi-vă aici .” Vă aşează în faţa unui ecran unde vedeţi tot ,
până la cele mai mici detalii. Şi atunci , povestea nu spune cum părul vi se ridică pe
cap . Veţi zice :”Dar nu avem păr în acel moment ! Suntem fără păr !...” Există un
altfel de păr , de o altă natură .Voi v-aţi lăsat aici părul vostru fizic , dar aveţi
altul care se ridică pe cap ! Şi iată , nu mai putem să minţim . Toate aceste adevăruri
sunt prezentate în cărţile sacre , mai ales în cele din Egipt , în “Cartea Morţilor
“,de exemplu, cu toate că nu va fi prezentată în aceeaşi manieră. Acolo, moartea se
prezintă în faţa lui Osiris , sufletul său este cântărit , etc... Există de asemenea
“Cartea Morţilor tibetană “, care revelă diferitele momente din pasajul sufletului spre
lumea

31
cealaltă , judecata sa şi condiţiile renaşterii sale . Acestea sunt cele câteva cuvinte
despre înregistrare . Trebuie să înţelegeţi cât este de important de a face în fiecare
zi noi înregistrări , mai bune. Şi vechile înregistrări ? Veţi ajunge încet , încet ,
să le acoperiţi cu ajutorul celor noi . Iată o perspectivă care poate să vă
încurajeze . Din nefericire , încă mult timp veţi continua să faceţi înregistrări care
nu vor fi faimoase , pentru că veţi fi antrenaţi de cele care sunt , acolo , în
interiorul vostru . Dar , cel puţin , fiţi conştienţi pentru a nu lăsa lucrurile să se
agraveze . Şi de îndată ce vă daţi seama că aţi înregistrat ceva rău , reacţionaţi
imediat , reparaţi pentru a împiedica consecinţele. Aţi avut un gând rău despre
cineva , aţi zis câteva cuvinte care rănesc , aţi distrus ceva , fiţi conştienţi de
aceasta şi reparaţi-o . Pentru moment nu veţi putea adesea să faceţi ceva mai mult ,
dar cel puţin faceţi-o . Anumite persoane nu fac nimic , dar nimic , pentru a repara un
gând sau un act negativ , de câte ori am văzut aceasta ! În timp ce alţii cel puţin îşi
zic : “Mi-a scăpat , n-am putut să mă controlez .” Aceasta poate să se întâmple la noi
toţi , dar cel puţin să ne dăm seama de îndată şi să căutăm cum să reparăm . CAP .VIII
REÎNCARNAREA I Aş vrea să vă vorbesc astăzi despre reîncarnare deoarece văd uneori
printre voi anumite persoane pe care această problemă îi preocupă şi îi nelinişteşte .
S-a spus tot timpul că omul nu trăieşte decât odată , de aceea ascultând vorbindu-se
despre reîncarnare , ei se simt tulburaţi şi nimic nu este clar în capul lor. Putem să
ne extindem foarte mult asupra acestui capitol , de exemplu să expunem concepţiile
tibetanilor, ale hinduşilor , ale egiptenilor , lucrările şi experienţele lor . Dar mă
voi mulţumi să interpretez doar câteva pasagii din Biblie , dovedindu-vă că Isus însuşi
cunoştea şi accepta reîncarnarea . Veţi spune că aţi citit toate Evangheliile şi că nu
aţi găsit nicăieri cuvântul “reîncarnare” .Vă voi răspunde că nu e de mirare faptul că
nu s-a menţionat nicăieri, în mod explicit, reîncarnarea, într-o epocă în care toţi
credeau în ea . Cum ar fi putut să bănuiască evangheliştii nevoia de a vorbi de acest
lucru , în mod special în previziunea unei epoci în care oamenii nu vor mai crede în ea
? Ei au înfăţişat atât de puţine lucruri în scrierile lor încât ar fi fost fără rost să
se insiste asupra unui fapt care făcea parte din tradiţie . Nu este convingător ? Bine,
bine , veţi fi convinşi de îndată . Să luăm Evangheliile şi să studiem anumite
întrebări puse de Isus sau de discipolii săi , precum şi răspunsurile date . Într-o
zi , Isus întreabă pe discipolii săi : “Dar voi cine ziceţi că sunt ?” Care este
semnificaţia acestei întrebări ? Aţi întâlnit oameni care să întrebe “Dar voi cine
ziceţi că sunt ?” ? Ei ştiu cine sunt şi nu se întreabă ceea ce ceilalţi pot spune
.Pentru a pune o asemenea întrebare trebuie să crezi în reîncarnare . Şi iată ce
răspund discipolii :” Unii spun că tu eşti Ioan Botezătorul , alţii că eşti Ilie ,
ceilalţi că eşti Ieremia sau unul din prooroci .” Cum se poate afirma că cineva este
unul sau altul care este mort de mult , dacă nu se subînţelege ideea reîncarnării ?
Altă dată , Isus şi discipolii săi întâlnesc un orb din naştere , iar discipolii
întreabă : “Învăţătorule , cine a păcătuit : acesta sau părinţii lui , de s-a născut
orb ?” Vă întreb din nou : se pot pune întrebări atât de absurde dacă nu se crede în
reîncarnare ? Când ar fi putut păcătui acest om , în burta mamei sale ? În care
cârciumă mergea el , în ce cabaret ? Ce afaceri necinstite făcea ? Pe cine a asasinat ?
Deci , ori este o întrebare stupidă , ori ea subînţelege credinţa în existenţa unei
vieţi anterioare . Veţi spune :”Da, dar discipolii lui Isus nu aveau şcoală , se zice
că erau pescari , deci era posibil să pună întrebări bizare .” Dacă ar fi fost cazul
însă , Isus l-ar fi remarcat . În Evanghelii se vede clar că nu ezita în anumite
împrejurări să-i dojenească pe discipoli .Ori , el nu-i certa ci le răspundea foarte
simplu : ” Nu e vorba că el sau părinţii lui ar fi păcătuit ...” Aici , de asemeni ,
este un punct important . Dacă discipolii au întrebat dacă fiul este orb din naştere
pentru că părinţii săi au păcătuit , este pentru că ei învăţaseră din legea ebraică că
fiecare anomalie , fiecare infirmitate , fiecare nenorocire este datorită unei
transgresări a
legilor dar că adesea , o persoană poate plăti pentru alta şi deci , când vedem pe
cineva în suferinţă nu putem şti dacă ispăşeşte propriile lui greşeli sau dacă se
sacrifică pentru altcineva . Aceasta era o credinţă răspândită la evrei . Tot răul era
rezultatul unei încălcări , deci discipolii au pus întrebarea pentru că ştiau că un om
nu se poate naşte orb fără motiv ...sau numai pentru că lui Dumnezeu îi place să-l facă
orb , cum îşi închipuie creştinii ! Deci Isus răspunse “nu pentru că el sau părinţii
săi au păcătuit , ci pentru ca opera lui Dumnezeu să se manifeste în el “ adică pentru
ca , trecând pe aici să-l vindec şi poporul să creadă în mine . Apoi le-a explicat :”
Vi s-a spus că oamenii primesc suferinţe pentru două motive : ori pentru că au păcătuit
şi sunt pedepsiţi sau , fără să fi săvârşit ei înşişi greşelile , ei iau karma altora ,
se sacrifică pentru a evolua . Dar există şi o a treia categorie care a terminat
evoluţia , care este liberă şi deci nu are nici o obligaţie de a coborî pe pământ .Ei
bine , acest orb din naştere face parte din a treia categorie . Nici el , nici părinţii
lui nu au păcătuit , el a coborât cu această infirmitate , pentru a-mi da posibilitatea
să-l vindec pentru ca lumea să creadă \'een mine .” Astfel , acest om salvează o
mulţime de suflete . Şi dacă nu sunteţi încă convinşi , iată şi alte argumente . Într-o
zi , Isus află că Ioan Botezătorul a fost întemniţat iar textul spune numai :” După ce
Isus a aflat că Ioan a fost predat , s-a retras în Galileea .” După câtva timp , Ioan a
fost decapitat din ordinul lui Herod . După transfigurare , discipolii l-au întrebat pe
Isus :”Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie ?” Iar Isus a
răspuns : “ Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate . Eu însă vă spun vouă că
Ilie a şi venit dar ei nu l-au cunoscut ci au făcut cu el câte au voit .” Iar textul
adaugă :”Atuncea au înţeles ucenicii că Isus le-a vorbit de Ioan Botezătorul .” Deci ,
este limpede că Ioan Botezătorul era reîncarnarea lui Ilie . De altfel , evanghelia
menţionează şi că atunci când un înger s-a arătat lui Zaharia , tatăl lui Ioan
Botezătorul , pentru a-i anunţa că soţia lui , Elisabeta , va da naştere unui fiu , el
i-a spus : “ Va merge înaintea lui Dumnezeu cu spiritul şi cu puterea lui Ilie.” Să
vedem acum viaţa lui Ilie şi să căutăm ceea ce a făcut el pentru a fi decapitat când s-
a reîncarnat mai târziu , în persoana lui Ioan Botezătorul . Este o poveste foarte
interesantă . Ilie trăia în timpul regelui Ahab . Ahab se căsătorise cu Izabela , fiica
regelui Sidon-ului şi din cauza ei , se închina lui Baal . Ilie s-a dus în faţa regelui
Ahab pentru a-i reproşa infidelitatea faţă de Dumnezeul Israelului spunându-i : “ Nu va
cădea în aceşti ani nici rouă , nici ploaie , decât numai când voi zice eu .” Apoi , el
plecă din ordinul lui Dumnezeu şi se ascunse în munţi pentru a scăpa de regele care îl
căuta . După trei ani , seceta făcuse mari ravagii în toată ţara : poporul suferea de
foame şi Dumnezeu la trimis pe Ilie să se prezinte din nou în faţa lui Ahab . De îndată
ce-l văzu , regele îi reproşă cu violenţă de a fi cauza acestei secete . “ Nu, zise
profetul , tu eşti cauza , pentru că ai părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după
baali . Acum vom vedea cine este adevăratul Dumnezeu . Adună-i pe toţi proorocii lui
Baal pe muntele Carmel ...” Toţi proorocii fură adunaţi şi Ilie zise :” Daţi-ne doi
viţei ; ei să-şi aleagă unul , să-l taie bucăţi şi să-l pună pe lemne , dar foc să nu
aţâţe ; iar eu voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aţâţa.
Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru iar eu voi chema numele Domnului
Dumnezeului meu şi Dumnezeul care va răspunde cu foc acela este Dumnezeu .” Profeţii
începură ;de dimineaţă până la amiază au făcut invocaţii :“Baal ... Baal... Baal...
auzi-ne ...” Dar n-a fost nici glas , nici răspuns iar Ilie a început să râdă de
ei :”Strigaţi mai tare , că poate stă de vorbă cu cineva sau poate se îndeletniceşte cu
ceva sau este în călătorie , sau poate doarme .” Profeţii strigau şi mai tare , ba
chiar , cum practicau magia , îşi făcură răni pe corp sperând că , prin sângele care
curgea , să atragă larvele şi elementalii care vor face să cadă focul pe altar . Dar
nimic nu se produse . Atunci Ilie spuse :”Acum , ajunge , aduceţi-mi 12 pietre .” Şi cu
aceste pietre a făcut un jertfelnic în jurul căruia au săpat un şanţ ; a aşezat lemnele
pe jertfelnic , a tăiat viţelul bucăţi şi le-a pus pe el . Apoi a stropit totul cu apă
şi a umplut cu apă şanţul . Acuma totul era gata şi Ilie invocă pe Dumnezeu : “Doamne ,
Dumnezeul lui Avraam , lui Isaac şi lui Israel , să cunoască astăzi poporul acesta că
tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt robul tău şi că am făcut toate aceste
lucruri prin cuvântul

33
Tău .” Şi s-a pogorât focul din cer , atât de puternic că a mistuit tot şi lemnele , şi
pietrele şi apa care era în şanţ . Tot poporul fu înfricoşat şi recunoscu că adevăratul
Dumnezeu era Dumnezeul lui Ilie .În acest moment , Ilie , fără îndoială un pic prea
mândru de biruinţa sa , a dat ordin ca cei 400 de profeţi ai lui Baal să fie conduşi în
preajma unui pârâu şi să fie decapitaţi . Iată de ce era de aşteptat ca , la rândul lui
, să i se taie capul. Pentru că există o lege pe care Isus a enunţat-o în grădina
Ghetsimani în momentul în care Petre , năpustindu-se asupra servitorului lui Caiafa ,
îi tăia urechea : “ Petre , bagă sabia în teacă , căci toţi cei care vor scoate sabia ,
prin sabie vor pieri .” Ori, în timpul unei singure existenţe nu se vede totdeauna
temeiul acestor cuvinte . Iată de exemplu cum a murit Ilie . Nu numai că nu a fost
masacrat, dar I s-a trimis un car de foc ca să-l ridice la cer . În schimb şi-a primit
pedeapsa când a revenit pe pământ în persoana lui Ioan Botezătorul . Isus ştia cine
este el şi ce-l aşteaptă . De aceea, cu toate că a spus numai lucruri bune despre el :
“Printre cei care sunt născuţi din femeie, nu fu altul mai mare decât Ioan
Botezătorul”, Isus nu făcu nimic pentru a-l salva, şi dacă nu a făcut nimic, este
pentru că justiţia trebuia să-şi urmeze cursul . Acum putem înţelege pentru ce Isus a
plecat când a aflat de întemniţarea lui Ioan Botezătorul ; pentru că nu trebuia să-l
salveze . Legea este lege . Dar să mergem mai departe : vă voi arăta acum că, fără
reîncarnare, nimic nu are vreun sens în religie, şi nici chiar în existenţă . Veţi găsi
fără îndoială preoţi cărora le veţi pune întrebarea : “Explicaţi-mi de ce un oarecare
este bogat, frumos, inteligent, puternic, de ce reuşeşte în toate domeniile şi de ce
altul este bolnav, urât, sărac, mizerabil şi slab cu duhul .” Ei vă vor răspunde că
aceasta este voia Domnului . Uneori vă vor vorbi despre predestinare şi despre graţie,
dar aceasta nu vă va lămuri cu nimic în plus . În orice caz este voia Domnului . Să
analizăm acest răspuns : fiindcă Dumnezeu ne-a dat un pic de judecată, să nu o lăsăm să
ruginească ! Astfel, Dumnezeu are capricii, face tot ce-i trăsneşte prin cap . El dă la
unii totul iar la alţii nimic ? Bine, înţeleg, El este Dumnezeu, aceasta este voia sa,
este formidabil, mă înclin . Dar în cazul acesta găsesc de neînţeles ca după aceea să
fie nemulţumit, furios şi ofensat când cei cărora nu le-a dat nimic bun comit greşeli,
sunt răi, necredincioşi, criminali . Din moment ce Dumnezeu este cel care a dat
oamenilor această mentalitate, această lipsă de inteligenţă sau de suflet, pentru ce îi
pedepseşte ? El are toată puterea, nu putea oare să-i facă buni, cinstiţi, inteligenţi,
înţelepţi, pioşi, minunaţi ? Nu numai că e din vina lui că aceştia comit crime dar pe
deasupra îi şi pedepseşte pentru aceste crime ! Şi aici apare non-sensul . El are toată
puterea, El face ce vrea, e de la sine înţeles, nu i se poate reproşa acest lucru, dar
atunci de ce nu este mai consecvent, mai logic, mai drept ? Ar trebui cel puţin să-i
lase pe oameni în pace . Ei bine nu, El îi va arunca în iad pentru veşnicie ! Aici, din
nou, găsesc că ceva nu merge . Eu spun :” Cât timp a păcătuit un om ? 30 de ani, 40 de
ani? Bine, atunci să rămână în iad 40 de ani, nu mai mult . Dar pentru veşnicie...”
Aici într-adevăr nu mai sunt de acord . Gândiţi-vă un pic . Dar oamenii nu îndrăznesc
să se gândească, atât sunt de hipnotizaţi de ceea ce au învăţat . A raţiona este o
crimă, pare-se, dar atunci la ce serveşte inteligenţa ? Dacă Dumnezeu ne-a dat-o, ce să
facem cu ea ? Pe când, dacă acceptăm reîncarnarea, dacă o studiem şi o înţelegem,
atunci totul se schimbă . Dumnezeu este într-adevăr stăpânul universului, cel mai mare,
cel mai nobil, cel mai drept şi noi înţelegem că dacă suntem săraci, proşti,
nefericiţi, este din vina noastră, pentru că nu am ştiut să utilizăm tot ceea ce El ne-
a dat la origine, am vrut să facem experienţe costisitoare iar El, Domnul, cum este
generos şi tolerant, ne-a lăsat să le facem spunând : “ Ei bine, vor suferi, se vor da
cu capul de pereţi, dar nu are importanţă, căci eu le voi da din nou bogăţiile mele şi
dragostea mea... ei au încă numeroase reîncarnări în faţa lor...” Deci, ne-a lăsat
liberi, iar tot răul care ni se întâmplă acum e din vina noastră . De ce Biserica a
aruncat toată responsabilitatea destinului nostru asupra lui Dumnezeu ? Veţi zice : “
Nu, ea n-a făcut aceasta, ci a suprimat numai credinţa în reîncarnare .” În realitate,
dacă ne gândim bine, este acelaşi lucru . Până în secolul IX, creştinii credeau în
reîncarnare, ca şi evreii, egiptenii, hinduşii,
tibetanii, etc. Dar fără îndoială Părinţii Bisericii şi-au spus că această credinţă
tărăgănează lucrurile în sensul că oamenii nu sunt grăbiţi să se amelioreze, ei voiau
deci să-i împingă să se perfecţioneze într-o singură viaţă, suprimând reîncarnarea . De
altfel, încetul cu încetul, biserica inventă lucruri atât de oribile pentru a-I
înspăimânta pe oameni, încât în Evul Mediu nu se mai credea decât în Diavol, în infern
şi în suferinţa veşnică . Biserica a suprimat, deci, credinţa în reîncarnare, crezând
că astfel îi va putea obliga pe oameni să se amelioreze mai repede, dar aceştia nu
numai că nu s-au ameliorat, dimpotrivă, au devenit şi mai răi... şi pe deasupra şi
ignoranţi ! Iată de ce trebuie reluată această credinţă, fără de care nimic nu este la
punct : viaţa nu are nici un rost, Domnul este un monstru şi aşa mai departe...
Problema reîncarnării a fost studiată foarte serios ; dar nu mă voi întinde asupra
acestui capitol, există destule cărţi care tratează acest subiect... dacă nu ar fi
decât modul în care tibetanii îl aleg pe Dalai Lama . Mă voi mulţumi numai să vă
povestesc un caz extraordinar pe care l-am cunoscut în Bulgaria . Într-o zi , în
Fraternitatea din Sofia , au venit părinţii unui copil care erau foarte tulburaţi
pentru că copilul lor spunea nişte lucruri de neînţeles .Ei povesteau : într-o zi l-am
dus la plimbare într-o regiune pe care nu o văzuse niciodată şi copilul s-a exprimat :”
Oh, dar eu cunosc acest loc , eu am fost deja aici.” Într-adevăr el a descris
împrejurimile , cu mare exactitate deşi era un loc unde nu fusese niciodată .(Părinţii
ştiau însă că primul lor copil fusese deja în aceste locuri .) “Nu vă amintiţi ? Când
eram la şcoală ,aici era locul unde mă ascundeam ...şi tot aici m-am înecat în râu .”
Într-adevăr ,primul lor copil se înecase , dar celălalt nu ştia nimic , nimeni nu îi
vorbise despre aceasta . Era deci primul lor copil care revenise să se încarneze în
aceeaşi familie .Se întâmplă foarte rar ca un copil să se încarneze în aceeaşi
familie , dar aceasta poate avea loc . Până când împlinesc 7 ani , putem să le punem
întrebări copiilor , ei îşi amintesc multe lucruri . Dar în loc să-i asculte ,multe
mame le dau o palmă şi le spun :”Spui prostii , taci din gură .” Atunci , o dată , de
două ori , de trei ori ... până la urmă copiii nu mai îndrăznesc să povestească nimic .
V-am arătat că , deşi cuvântul “reîncarnare” nu este scris în Evanghelii , anumite
pasaje arată că această credinţă aparţinea tradiţiei . Pot să vă dau un alt exemplu în
acest sens . Într-un pasaj , Isus spune : ” Fiţi , dar , voi desăvârşiţi , precum Tatăl
vostru Cel ceresc este .” Ce putem gândi despre această frază ? Sau Isus vorbeşte fără
să chibzuiască cerând unor oameni atât de imperfecţi să ajungă în câţiva ani la
perfecţiunea Tatălui ceresc sau atunci nu-şi dă seama de măreţia lui Dumnezeu
imaginându-şi că este foarte uşor să devenim ca El . Ambele cazuri vorbesc în favoarea
lui Isus . În realitate , chiar şi această frază subînţelege reîncarnarea . Isus nu
gândea că omul este capabil să devină perfect într-o singură existenţă , nu , dar el
ştia că datorită dorinţei de perfecţiune şi eforturilor de a o obţine , după un şir de
reîncarnări , omul va sfârşi prin a atinge acest ţel . Şi Moise , ce a scris la
începutul “Facerii lumii “ când descrie crearea omului ? “ Şi Dumnezeu a spus : să
facem pe om după chipul şi asemănarea noastră , ca să stăpânească peştii mării ,
păsările cerului , animalele domestice , şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său ;
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut .” Dar unde a rămas asemănarea ? Fără îndoială
Dumnezeu avea intenţia să creeze omul după chipul şi asemănarea sa , adică perfect ca
El , dar nu a făcut-o . L-a creat numai după chipul său , cu aceleaşi facultăţi , dar
fără a-i da plenitudinea acestor facultăţi , asemănarea . Priviţi o ghindă , ea este
după chipul tatălui său , stejarul , adică posedă aceleaşi posibilităţi , dar nu se
aseamănă cu el , nu este ca stejarul încă , va deveni ca el numai când va fi plantată .
mul este făcut după chipul lui Dumnezeu adică posedă înţelepciune , dragoste , forţă ,
dar într-o măsură atât de mică în comparaţie cu înţelepciune , dragostea şi puterea
Creatorului ! Dar într-o zi , când el se va dezvolta – cu timpul – îi va asemăna şi va
avea virtuţile sale pe deplin . Deci , vedeţi , această dezvoltare , de trecere de la
imagine la asemănare , subînţelege reîncarnarea . Dumnezeu a spus : “ Să creem omul
după chipul şi asemănarea noastră “dar nu a făcut-o .“Dumnezeu a creat omul după chipul
său, după chipul său l-a creat “ ; Moise a exprimat ideea reîncarnării în absenţa
cuvântului asemănare şi în repetarea cuvântului chip .

35
Iar oamenii nu ştiu să citească cărţile... cu atât mai puţin marea carte a naturii vii
unde este înscrisă şi reîncarnarea . Să luăm imaginea unui arbore . Numai Cabaliştii au
înţeles cu adevărat imaginea arborelui din care au făcut de altfel un simbol al
universului : toate creaturile sunt plasate undeva în acest arbore , fie ca rădăcini ,
fie ca scoarţă , frunze , flori sau fructe . După ştiinţa lor foarte vastă , toate
existenţele , toate activităţile , toate regiunile au locul lor în Arborele vieţii . În
diferitele epoci ale anului frunzele , florile şi fructele cad din arbore ; ele se
descompun şi devin un îngrăşământ care este absorbit de rădăcini .Cu fiinţele omeneşti
se întâmplă acelaşi lucru .Când un om moare , el este absorbit de rădăcinile Arborelui
cosmic , dar în curând el reapare sub o altă formă : creangă , floare , frunză , nimic
nu se pierde , făpturile dispar şi reapar fără încetare în acest arbore formidabil care
se cheamă Arborele vieţii . Vedeţi ,reîncarnarea este înscrisă peste tot . Unde încă ?
în fenomenul evaporării apei . Apa din ocean se evaporă şi urcă în aer ; apoi ea recade
mai departe sub formă de zăpadă sau de ploaie şi se reîntoarce în ocean . Picătura de
apă nu dispare , ea face o călătorie pentru a explora lumea : mai întâi urcă la cer ,
cade pe munţi , coboară în văi şi se infiltrează în straturile subterane unde se
colorează , ba în galben , ba în roşu , ba în verde ... Apa care urcă şi coboară , iată
încă un fenomen în care este înscrisă legea reîncarnării : ca şi picătura de apă ,
fiecare spirit călătoreşte pentru a se perfecţiona şi a se instrui . Doriţi alt
argument ? Bine . Seara , pentru a vă duce la culcare , vă dezbrăcaţi . Vă scoateţi
veşmintele unul câte unul : vesta , cămaşa , tricoul ... Seara , când vă culcaţi , este
simbolul morţii ; toate aceste veşminte pe care le părăsiţi reprezintă diferitele
corpuri de care trebuie să vă eliberaţi unul după altul : mai întâi corpul fizic , apoi
, după câtva timp , o săptămână sau două , corpul eteric ; după aceea , corpul astral
şi aceasta durează mult mai mult pentru că în planul astral sunt înghesuite pasiunile ,
dorinţele , toate sentimentele inferioare . Infernul este aici : planul astral şi
planul mental inferior unde trebuie să stăm câtva timp pentru a ne purifica... Apoi ,
vă eliberaţi de corpul mental şi aici , începe Paradisul cu primul său cer , al
doilea , al treilea ...Tradiţia menţionează şapte ceruri . Dar numai după ce ne-am
despuiat complet , intrăm goi în al şaptelea cer : “complet gol “ adică purificat ,
fără piedici . Dimineaţa , este reîntoarcerea omului pe pământ , naşterea copilului .
Ne reluăm veşmintele : tricoul , cămaşa , etc. ... Când copilul vine pe pământ , el se
îmbracă în primul rând cu corpurile sale subtile (atmic , budic , cauzal ) apoi cu
corpurile mental , astral , eteric şi în fine cu corpul fizic . Vedeţi , în fiecare
seară ne dezbrăcăm , în fiecare dimineaţă ne reîmbrăcăm , facem aceasta de ani de
zile , dar nu ne-am oprit niciodată pentru a reflecta asupra gesturilor noastre şi a ne
da seama că ele corespund proceselor de încarnare şi dezîncarnare , ale naşterii şi
morţii . Şi totuşi , dacă am şti să interpretăm toate aceste gesturi , aceste munci ,
aceste comportamente , mecanismele hrănirii , respiraţia , etc. ...am putea face nişte
descoperiri uriaşe . Pentru că toate aceste mistere ale universului sunt aici ,
reflectate în gesturile noastre , în vorbele noastre , în toate actele pe care le
săvârşim în viaţă , dar pentru a le descifra , trebuie să fi studiat într-o Şcoală
iniţiatică . Pentru a crede în reîncarnare , unii aşteaptă ca Biserica să se pronunţe
oficial . Dar când ,oare , o va face ? Am avut deseori ocazia să vorbesc cu membrii
clerului şi am văzut că mulţi dintre ei cred în reîncarnare dar nu îndrăznesc să o
spună ; dacă nu acceptaţi reîncarnarea , nu veţi avea niciodată o înţelegere a
situaţiei voastre (de ce sunteţi întotdeauna urmăriţi , maltrataţi , sau de ce sunteţi
întotdeauna ajutaţi , susţinuţi ) , şi nu veţi şti cum trebuie să acţionaţi în vederea
unei vieţi viitoare . Când nu cunoşti adevărul , unde poţi să ajungi ? Credinţa în
reîncarnare este unul din fundamentele moralei . Atât timp cât făpturile umane n-au
fost puse la curent cu această lege a cauzei şi a consecinţelor , care continuă să
acţioneze de la o existenţă la alta , putem să le ţinem toate predicile de pe lume ,
aceasta nu va servi la mare lucru . Câţi oameni cred încă că vor arde în veci în Iad
din cauza păcatelor lor ? Bineînţeles , întâlnim oameni care , fără să creadă în
reîncarnare , sunt buni şi cinstiţi din firea lor , da , dar nu putem fi siguri că
aceasta va dura , în anumite împrejurări , instincte ca frica ,
pofta , dorinţa de răzbunare , etc... pot să învingă şi aceşti oameni nu mai rămân nici
buni , nici cinstiţi . Ei da , pentru că moralitatea lor nu era construită pe o bază
solidă : cunoaşterea legilor . Îndată ce admiteţi legea reîncarnării , voi începeţi să
înţelegeţi că fiecare eveniment din viaţă (căsătorie , naştere , întâlniri ,
accidente , succese ) are raţiunea sa de a fi , fiindcă totul are o cauză mai mult sau
mai puţin îndepărtată . Această înţelegere va influenţa desigur sentimentele voastre ,
pentru că în momentul când aţi priceput că totul are un sens , nu vă veţi mai revolta
şi nu veţi mai încerca să vă rezolvaţi problemele prin ură şi violenţă . Când ştiţi că
tot ceea ce aveţi de îndurat este rezultatul unor greşeli trecute , veţi accepta , nu
veţi mai acuza pe alţii de nenorocirile voastre . În fine , credinţa în reîncarnare vă
împinge a vă consolida voinţa : deveniţi puternici şi tari , evitând să comiteţi acte
regretabile pentru care ştiţi că veţi avea de suferit şi vă veţi da osteneala de a vă
construi un viitor luminos . În momentul în care cunoaşteţi legea reîncarnării totul
este clar , înţelegeţi mult mai bine . Aveţi căldură , sunteţi fericiţi , mulţumiţi la
gândul că veţi reuşi mai devreme sau mai târziu să obţineţi perfecţiune pe care o
doriţi . Dar mai ales , aveţi viaţa : deveniţi activ , întreprinzător pentru a vă făuri
viitorul . Nu sunt acestea trei imense avantaje ? II Citind viaţa a numeroşi sfinţi ,
prooroci şi Iniţiaţi , unii spun :”Au suferit , au fost martirizaţi . Cum se face ? Nu
au meritat-o ...” Ba da , şi se poate găsi motivul în vieţile lor trecute , căci ,
chiar dacă ajungem să restabilim un ordin divin în noi , aceasta nu înseamnă că am
plătit totul şi că trecutul este lichidat . Nu , trecutul este încă prezent şi nu lasă
câmpul de activitate în întregime liber . Trebuie să ne plătim datoriile până la
ultimul bănuţ . Iată ce s-a întâmplat cu discipolii lui Isus : ei erau cu el , îi urmau
învăţământul divin , trăiau în lumină , nu făceau nici un rău...atunci pentru ce au
fost masacraţi sau daţi pradă fiarelor ? Pentru ce Isus nu i-a ajutat ? Pentru că nu
lichidaseră încă datoriile din trecut : în alte reîncarnări ei comiseseră anumite
greşeli pe care nu au ştiut să le repare înainte de a pleca pe lumea cealaltă .Pentru
acesta se spune ( dar oamenii nu au înţeles sensul acestor sfaturi ) ; “ Fie ca soarele
să nu apună pe mânia ta “ sau “Înainte ca soarele să apună du-te şi te împacă cu
fratele tău .” Dacă luăm această expresie în sensul ei literal , durata de timp este
foarte scurtă ...cu atât mai mult dacă aceasta se petrece iarna când soarele apune
foarte devreme ! În realitate , nu este vorba de apusul soarelui în planul fizic . În
planul simbolic al Iniţiaţilor apusul soarelui reprezintă moartea omului , plecarea lui
în lumea cealaltă . I se dă , deci , un răgaz de timp destul de mare , numeroşi ani ,
dar , odată scurşi , dacă nu s-a gândit să-şi plătească datoriile , sau nu a ştiut să o
facă , odată “soarele apus “ , legea karmei intră în acţiune . Totul este înscris ,
pentru că totul lasă o amprentă care se întăreşte şi se cristalizează iar într-o bună
zi trebuie să plătim , e imposibil să ne aranjăm altfel ; dacă nu am reglat problema
înaintea “apusului soarelui “ trebuie să plătim până la ultimul bănuţ . Şi vouă care
faceţi parte dintr-un învăţământ spiritual , şi deci care înţelegeţi , vi se pot
întâmpla , din când în când , câteva accidente sau nenorociri . Faptul de a face parte
dintr-o şcoală iniţiatică nu ne pune la adăpost total .Pentru a nu vi se întâmpla nimic
rău , trebuie să fi lichidat toate datoriile din trecut . Dacă le mai târâţi după voi ,
faptul că urmaţi sau nu învăţământul , că sunteţi sau nu în lumină , nu schimbă nimic ,
trebuie plătite . Vedeţi deci , că problema se clarifică : sunteţi într-un învăţământ
divin , e clar , trăiţi în această lumină , nu mai faceţi de acum încolo decât bine , e
limpede , trebuie însă să ştiţi că acest bine va da rezultate în viitor şi nu imediat .
Deci , când traversaţi perioade grele , trebuie să le acceptaţi şi să
spuneţi :”Doamne , aceasta nu poate distruge lucrul bun pe care l-am făcut . Cu atât
mai bine dacă am probleme , aceasta înseamnă că mă eliberez şi este foarte bine . Acum
pentru că ştiu de ce mi se întâmplă aceste lucruri , nu mă voi mai revolta , nu voi mai
cere să fiu scutit .” Veţi spune :”Dar Isus , el însuşi , mai avea încă o karmă de
plătit din moment ce a fost răstignit ?” Nu , pentru el cazul este cu totul diferit .
Aici este vorba de o problemă esenţială de sacrificiu . Există făpturi care acceptă să-
şi sacrifice propriile lor vieţi şi să treacă prin mari

37
suferinţe , când de fapt nu mai au nimic de plătit . Dar acestea sunt excepţii . Când
nu cunoaştem în detaliu această problemă a reîncarnării , riscăm să judecăm greşit .
Putem clasa fiinţele în patru categorii din punct de vedere al reîncarnării . Prima
categorie cuprinde creaturile pe care lipsa de lumină ,de ştiinţă ,de conştiinţă ,de
moralitate ,le împinge deseori spre crime .Ei încalcă legile , prin urmare , se încarcă
de grele datorii , iar când se reîncarnează vin pe pământ în condiţii care îi obligă să
sufere pentru a plăti şi a repara ; de aceea viaţa lor nu este deloc fericită . A doua
categorie cuprinde fiinţe mai evoluate care încearcă să dezvolte anumite calităţi şi
virtuţi pentru a putea să se elibereze . Dar în eforturile unei singure reîncarnări nu
vor reuşi deloc să se restabilească , de aceea ei vor fi nevoiţi să revină pentru a
termina această misiune . Ei vor fi atunci plasaţi în condiţii mai bune care le vor
permite să aibă activităţi şi mai utile , mai elevate . Deci va trebui , cu toate
acestea , să revină pentru a lichida încă anumite datorii din trecut până la eliberarea
lor totală . În a treia categorie se găsesc fiinţe şi mai evoluate încă , care au
revenit pe pământ numai pentru a săvârşi anumite opere . Ei aveau foarte puţine lucruri
de aranjat distingându-se în această viaţă prin virtuţi mari , o conştiinţă foarte
largă , consacrându-şi timpul facerii de bine . Când aceste fiinţe părăsesc pământul ,
ele şi-au terminat misiunea , şi nu mai revin . Totuşi , unii dintre ei , în loc să
rămână în această stare de fericire , de libertate infinită de care se bucură în sânul
Domnului , având milă şi compasiune pentru oameni , părăsesc această stare minunată
pentru a veni cu bună ştiinţă ca să-i ajute acceptând chiar să fie omorâţi ,
masacraţi . Iar alţii care vor să continue o muncă spirituală deja începută pot , fără
a se reîncarna , să se introducă într-o fiinţă foarte evoluată pentru a se manifesta
prin ea .De altfel Isus a menţionat această posibilitate când a spus “Dacă Mă iubeşte
cineva , va păzi cuvântul Meu , şi Tatăl Meu îl va iubi , şi vom veni la el şi vom face
locaş la el .” Aceste fiinţe nu sunt deci obligate să se reîncarneze : fără a lua un
corp fizic separat , ei pot intra într-un om viu , traversa cu el toate etapele ,
gestaţia , copilăria , tinereţea , maturitatea pentru a lucra cu el şi prin el . Mulţi
oameni vor să se elibereze , dar ei înţeleg greşit problema : fac totul pentru a scăpa
de obligaţiile lor ,pentru a fugi de datoriile lor ,de a rupe toate legăturile şi iată,
ei se cred liberi . Ei bine , nu , nu se poate obţine eliberarea în felul acesta
.Adevărata eliberare începe prin plata tuturor datoriilor . Câţi oameni vor să se
elibereze de nevasta lor ,de copii lor ,de patronii lor ,de societate sau chiar de
viaţă ,sinucigându-se ! Dar nu există o eliberare posibilă , dragii mei fraţi şi surori
, atât timp cât nu aţi plătit toate datoriile pe care le aveţi , şi nu aţi şters toată
karma . Trebuie să vreţi să vă eliberaţi , da , dar după legile divine ,şi se întâlnesc
rar fiinţe care ştiu să o facă .Chiar aici ,în Fraternitate ,unii nu pun problema în
felul acesta : ei vor cu orice preţ să fie independenţi şi să scape de obligaţiile
lor .E ca şi cum , după ce aţi mâncat bine într-un restaurant , voiţi să plecaţi fără
să plătiţi . Este necinstit , e o lipsă de nobleţe şi spiritele luminoase din cealaltă
parte nu acceptă o asemenea atitudine . Ne imaginăm deseori că ne-am eliberat pentru că
am reuşit să părăsim fostul nostru patron sau fosta nevastă , dar în acel moment , alte
necazuri şi alte capcane vă aşteaptă , pentru a vă arăta că greşiţi , este ceea ce se
cheamă a cădea din Caribda în Scylla . Cel mai bun drum , cea mai bună metodă pentru a
se elibera este dragostea ; şi cea mai proastă , egoismul , avariţia , şmecheria ,
calculul . Prin generozitate , sacrificiu , bunătate , prin toate gesturile făcute
pentru a dărui , lucrăm întotdeauna pentru eliberare . De aceea , în loc să vă agăţaţi
de ceea ce aveţi , de a amâna , de a calcula , daţi !...Uitaţi-vă cum fac oamenii în
momentul unei separări , al unui divorţ ! Cu câtă îndârjire se agaţă de interesele
lor ! Ei da , dar ei nu ştiu că din cauza acestei atitudini , vor trebui s se
întâlnească din nou şi să se suporte în reîncarnări viitoare . Numai dragostea ,
generozitatea , bunătatea , mila , iertarea , pun pe credincioşi pe calea eliberării .
Bineînţeles , dacă veţi vorbi de bunătate şi de sacrificiu oamenilor obişnuiţi , veţi
trece drept cel mai are imbecil , pentru că ei nu au această lumină şi nu cunosc
valoarea generozităţii . Pe când un Iniţiat ştie că ceea ce merită cu adevărat e să dai
, să ajuţi , să fii
generos pentru că în felul acesta ne eliberăm . Deci , daţi , chiar mai mult decât
dreptatea o cere , căci astfel vă eliberaţi şi mai repede . III Cu naţiunile , ţările,
popoarele, se întâmplă ceea ce se întâmplă cu fiecare fiinţă sau fiecare lucru care se
naşte, creşte, îmbătrâneşte şi apoi trebuie să lase locul altora. Ei dau ceea ce
trebuie să dea iar apoi se sting. S-ar zice că se odihnesc pentru a se putea trezi
într-o bună zi ca să dea din nou comori şi bogăţii . Acest lucru s-a văzut în toate
civilizaţiile ,este însuşi destinul religiilor ;fiecare îşi ia avântul , îşi întinde
puţin câte puţin influenţa, ajunge la un punct culminant iar apoi pălesc, se
sclerozează şi pierd marile secrete ale vieţii .Însăşi misterele, templele din Egiptul
antic care deţineau cifrurile, ştiinţa, puterea, ce a rămas din ele astăzi? Toate
aceste ştiinţe unde se găsesc? Toate au urmat legile imuabile ale vieţii :fiecare lucru
sau fiecare făptură care se naşte trebuie să moară şi să cedeze locul .Numai ceea ce nu
are început nu are sfârşit . Priviţi ce a reprezentat Grecia în trecut ,toţi creatorii
extraordinari pe care i-a dat omenirii : poeţi ,dramaturgi ,pictori ,sculptori
,arhitecţi ,filozofi ...Iar acum ...O ţară se poate compara cu un râu : vadul este
totdeauna acelaşi , dar apa care curge este mereu diferită , mereu nouă .Locuitorii
râului , stropii de apă vin , trec şi în timp ce vin alţii să le ia locul , ei se scurg
către mare .Ajunşi la mare , ei sunt încălziţi de soare , se evaporă , devin uşori ,
subtili , se urcă în atmosferă până în ziua când vor recădea sub formă de ploaie sau de
ninsoare pentru a coborî din nou în spre vale în torente şi în râuri . Un ciclu
întreg , neîntrerupt. Ce este o ţară ? O ţară nu este nimic altceva decât un râu unde
se reîncarnează succesiv fiinţe întotdeauna diferite, venite din alte locuri. Sau este
ca o casă al cărei destin este de a fi locuită 10 ani de exemplu de anumiţi locatari,
apoi 5 alţi ani de către alţi locatari. În timpul celor 10 ani, este muzică,
cântece,armonie, apoi locuitorii se schimbă şi domneşte o altă atmosferă prozaică sau
agitată ; şi totuşi casa este mereu aceeaşi.În felul acesta se explică şi destinul a
numeroase ţări:Grecia este mereu aceeaşi ţară, dar locuitorii ei nu mai sunt aceeaşi ca
şi acum două sau trei mii de ani .Acelaşi lucru se petrece şi cu alte ţări . Veţi spune
poate :”Dar atunci cum se face că Tibetanii , de exemplu , au păstrat aproape aceleaşi
concepţii ,aceleaşi idei , aceleaşi obiceiuri de mii de ani ?” Studiaţi organismul uman
:celulele care îl locuiesc se reînnoiesc, nu mai sunt aceleaşi , dar ele fac mereu
acelaşi lucru. Când se reînnoieşte personalul dintr-o uzină , unele persoane sunt
concediate iar altele sunt angajate să lucreze unii pe un anume ordinator ,alţii pe un
anumit aparat optic sau anumit circuit electric ;noul personal care ia locul celui
vechi are aceleaşi cunoştinţe, exersat deja să facă aceeaşi muncă pentru a îndeplini
aceleaşi funcţii. Spiritele care se vor reîncarna în Tibet sunt cele care au afinităţi
cu Tibetanii şi sunt gata să meargă acolo. Iar Tibetanii care s-au preparat pentru a fi
ca Francezii vin să se reîncarneze în Franţa ,chiar printre copii fraternităţii . Veţi
zice :”Şi evreii care au fost totdeauna persecutaţi de secole?” Evreii care au fost
martirizaţi erau fiinţe venite din alte popoare ale lumii şi reîncarnaţi în familii
evreieşti , pentru că, după karma lor, ei trebuiau să fie persecutaţi şi masacraţi ;dar
ei nu erau evrei din totdeauna. Într-un moment al evoluţiei lor, cerul i-a făcut să se
nască în familii evreieşti pentru a plăti anumite datorii...Iar Grecii de acum sunt şi
ei alte suflete venite să se reîncarneze din alte părţi...poate din Bulgaria, pentru că
aceste două ţări s-au detestat foarte mult timp .Iar mulţi greci s-au dus să se
reîncarneze în Bulgaria pentru a fi recompensaţi sau a fi pedepsiţi , nu se ştie .Căci
mulţi oameni se duc să se reîncarneze la duşmanii lor . Când urâţi pe cineva ,este
exact acelaşi lucru ca şi atunci când îl iubiţi :aţi stabilit deja o legătură cu el
.Ura este tot atât de puternică ca şi dragostea. Dacă vreţi să fiţi eliberaţi de cineva
, să nu-l mai vedeţi niciodată ,nu-l detestaţi ,nici nu-l iubiţi ,fiţi indiferenţi.
Dacă îl detestaţi , vă legaţi de el prin lanţuri de care nimeni nu vă poate desface
,veţi fi tot timpul cu el şi veţi continua a avea de-a face cu el timp de secole. Da,
aceasta nu o ştiaţi. Oamenii îşi închipuie că ura rupe toate legăturile. Din contră,
ura este o forţă care vă leagă de persoana pe

39
care o urâţi. Ca şi dragostea. Dar această legătură, evident, este diferită :dragostea
vă va aduce anumite evenimente şi ura altele, dar tot atât de sigure şi tot atât de
puternice ca şi dragostea. Iată adevăruri pe care toate popoarele ar trebui să le
înveţe , ele vor vedea astfel cât este de ridicol de a se detesta. Acum, nu vă miraţi,
nu vă vexaţi, dacă vă spun că Franţa va începe să piardă geniile pe care le posedă
încă. Artiştii săi, scriitorii şi filozofii, au dat lumii întregi bogăţii extraordinare
dar dacă ea va continua să se îndepărteze de cerul de unde vin tocmai aceste bogăţii,
toate geniile se vor duce să se reîncarneze în altă parte. Căci marile spirite nu ţin
neapărat la o anumită naţionalitate, ele sunt cetăţeni ai universului. Popoarele sunt
acelea care reclamă gloria de a-i fi văzut născându-se ,dar ele, dacă îi întrebaţi, vă
vor răspunde :”Noi suntem bine peste tot în univers :patria noastră este universul.” De
altfel, când ajungem în lumea de dincolo, diferenţele de naţionalitate nu au
importanţă. Dacă aţi fi putut vedea în timpul ultimului război soldaţi francezi şi
germani morţi în lupte care se întâlneau dincolo! Ei se amuzau, râdeau împreună şi se
găseau atât de stupizi de a se fi omorât între ei, din moment ce toţi erau copii lui
Dumnezeu ! Este atât de uşor pentru lumea invizibilă să dărâme o ţară şi să pună pe
alta pe primul plan! Pentru ce face acest lucru ? Aceasta nu ne priveşte. De exemplu,
uitaţi-vă ceea ce reprezenta Bulgaria acum câteva secole :nimic, o ţară dintotdeauna
săracă, mizerabilă, încălcată de toţi ;ea nu producea nici gânditori , nici artişti,
nici savanţi. Dar acum lucrurile încep să se schimbe, pentru că nici gloria unei ţări,
nici decadenţa sa nu durează etern. Şi China? Câte secole a rămas adormită, întârziată,
cloroformizată ? Iar acum, ea se trezeşte şi face să tremure lumea întreagă. Cum se
explică aceasta? Cine dirijează toate aceste lucruri ? Pentru ce ? Totul este dirijat
de sus: ierarhiile cereşti decid, iar pentru ele este uşor. Aceasta se petrece ca şi cu
ajutorul pentru ţările sărace . Închipuiţi-vă o ţară mizerabilă ,subdezvoltată din
toate punctele de vedere ...Dar iată că o altă ţară ,mai avansată şi mai bogată îi
trimite o echipă de ingineri, de economişti, de tehnicieni: în câţiva ani ei sunt
capabili să redreseze ţara. Lumea invizibilă face acelaşi lucru: trimite ingineri
,savanţi, artişti, adică o echipă întreagă de suflete de elită , şi gata ei redresează
toată cultura . Uneori ajunge ca să existe un singur om politic excelent şi o ţară se
redresează în câţiva ani . Se poate ca unii dintre voi să fie vexaţi şi nemulţumiţi de
a mă auzi spunând că ţara lor a adormit, dar aceasta nu depinde de mine , eu nu fac
decât să constat. Nu sunt şovin, nu ţin partea nimănui, nu sunt nici bulgar, nici
francez, sunt un cetăţean al universului, un fiu al soarelui . Nu aparţin nici măcar
pământului . Atunci , de ce mă bat pentru Bulgaria, pentru Grecia, pentru Franţa ? Eu
sunt mai presus de frontiere . Dar constat că în momentul acesta savanţii au mers mai
departe în domeniul descoperirilor parapsihice în ţările slave: telepatia, psihometria,
clarviziunea, radiestezia . Chiar dacă în aparenţă situaţia pentru moment nu evoluează
deloc în acest sens , Rusia va abandona într-o bună zi filozofia marxistă şi comuniştii
vor deveni fraţi în marea Fraternitate Albă Universală . Totuşi , chiar dacă este un
mare progres ceea ce Ruşii au descoperit pentru moment în domeniul parapsihicului ,
aceasta nu este nici măcar o sutime din ceea ce v-am revelat eu de ani de zile . Într-o
zi , ştiinţa iniţiatică va fi răspândită în lumea întreagă . Evident, nu în formele ei
cele mai elevate , pentru că va rămâne o limită, un interzis : oamenii nu vor avea
acces la ultimele secrete, ei nu sunt încă suficient de pregătiţi pentru a le primi ,
căci, prin natura lor, ei sunt totdeauna dispuşi să utilizeze toate descoperirile
pentru a domina , profita , absorbi . dar în curând unele realităţi vor fi cunoscute şi
puse în lumină în lumea întreagă şi aceasta va fi evenimentul culturii solare . IV
Lectura meditaţiei din zi : “Cea mai mică floare care apare pe pământ este legată cu
tot universul . Dacă ea apare prea devreme , natura , care nu este de acord cu ea , o
privează de orice sprijin şi ea moare. Pentru ca să veniţi pe pământ , a trebuit ca
toată creaţiunea să consimtă. Veţi spune :”Dar eu nu sunt nimic , cum natura a putut să
se preocupe de naşterea mea ?” Aşa este . Bugetul cosmic a fost studiat , s-a decis că
puteţi să veniţi şi a fost prevăzut undeva cât veţi
mânca şi cât veţi bea. Totul este legat . Apariţia fiecărui lucru , existenţa fiecărei
fiinţe este legată de cosmos. Nimic nu se poate produce pe pământ şi în cer fără
acordul întregii creaţiuni .” Ştiu , auzind această reflexie , mulţi vor fi uimiţi,
şocaţi , căci oamenii sunt departe de a considera astfel lucrurile . După ei , tot ce
se întâmplă este din întâmplare, nimic nu este voit, nimic nu e prevăzut , nici o
inteligenţă nu prezidează fenomenul vieţii pe pământ şi, din cauza acestei filozofii,
ei nu înţeleg nimic din evenimentele care se produc în lume . Luaţi de exemplu un
arbore. Pentru ca acest arbore să poată creşte, să înflorească şi să dea roade, este
necesar ca întreaga natură să-i dea hrana necesară , dacă nu , el moare. Dacă îi
lipseşte apa, aerul, soarele, căldura sau uneori chiar grija omului, nu poate să
trăiască . Arborele are deci nevoie de toată creaţiunea dar aceasta nu se vede pentru
că sunt procese imperceptibile şi se crede că arborele este aici, aşa, din întâmplare.
Şi omul ? El trăieşte , respiră, moare... toată creaţiunea participă şi consimte ca el
să poată continua să existe. Dacă ea îi refuză numai câteva elemente , aerul, apa, sau
câteva vitamine , câţiva hormoni , el moare . De unde vin aceste elemente necesare ?
Universul întreg acceptă să i le dea . Priviţi cum se petrec lucrurile în lume, într-un
stat, într-o administraţie, într-o familie. “Da, veţi spune , dar aici există oameni
care gândesc, care calculează bugetul, care fixează cheltuielile : cât se consacră
mâncării, cât încălzirii, întreţinerii , etc...şi care decid ce economii trebuie făcute
, câte persoane trebuie concediate, câte altele păstrate sau angajate...” Şi atunci,
când e vorba de venirea unei făpturi pe lume, credeţi că în univers nimic nu e
calculat, totul se produce din întâmplare ? Într-adevăr ignoranţa umană nu are margini!
Dar acolo sus, există făpturi inteligente care calculează câţi oameni trebuie să
coboare pe pământ, numărul de ani care trebuie să rămână acolo. Şi aceasta este o
întreagă economie ! Toate necesităţile oamenilor sunt prevăzute , totul este preparat
pentru existenţa lor şi ei îşi imaginează că lucrurile se petrec aşa, din întâmplare,
orişicum, şi chiar pentru a trimite o fiinţă ca Isus, nimeni nu s-a preocupat de a găsi
momentul astrologic, epoca favorabilă ... Isus a venit deci aşa, din întâmplare, nici
măcar nu se ştie de ce . Ei nu , venirea sa a fost decisă acolo sus de către entităţile
cereşti. Nimic nu este lăsat la întâmplare. Chiar şi venirea lui Hitler a fost
calculată şi decisă înainte, pentru ca el să poată da o lecţie unora şi, bineînţeles ,
ca să primească şi el , la rândul lui , anumite lecţii. Veţi spune :”Dar cum fac ei
acolo sus pentru a prevedea atâtea lucruri ?” Şi eu vă spun că totul este automatic, ca
la ordinatoare!... Căci nu oamenii au inventat ordinatoarele , ele existau deja demult
în natură. Maşina cosmică care conţine toate informaţiile necesare asupra trecutului
unei anumite fiinţe hotărăşte ca aceasta să se nască într-o anumită ţară, într-un
anumit an , un anume corp, cu anume facultăţi... şi atunci alte spirite sunt
însărcinate de a supraveghea executarea acestor decrete . Totul se produce exact la
data fixată : dacă trebuie să survină un accident, ei supraveghează , aşteaptă momentul
şi la ora respectivă provoacă accidentul care se produce de manieră infailibilă .
Oamenii îşi imaginează că este din întâmplare ; ei bine ,nu ,era determinat matematic.
Dacă un anumit copil trebuie să se nască într-o anumită epocă, maşina electronică
determină cu precizie, pe zodiac semnul său, ascendentul, poziţia planetelor cu
diferitele ei aspecte şi copilul ajunge exact în acel moment ; însuşi conceperea sa era
prevăzută dinainte şi fixată . Toată tema sa astrală corespunde exact cu ceea ce a
făcut în alte reîncarnări :dacă va trebui să fie fericit sau să sufere, să aibă
accidente... totul se decide automat . “Dar atunci , veţi spune, unde este
libertatea ?” Libertatea , ei bine, libertatea se găseşte în spirit ,ea este aici de
fiecare dată ce spiritul se manifestă şi se decide să amelioreze , să schimbe ,să
accelereze anumite procese, dar în ansamblu , viaţa sa este declanşată ca un aparat pe
care îl punem în mişcare , ca micile trenuri mecanice pentru copii : la un moment dat ,
ele se opresc pentru că nu au putut fi reîncărcate . Omul este asemănător unui aparat
pe care îl construim pentru ca să trăiască atâta timp, într-un anumit loc de pe
parcurs, ca un mic tren , el trebuie să întâlnească mici tunele, mici obstacole ; totul
este calculat dinainte , chiar şi întâlnirile “din întâmplare”. Când întâlniţi un om
care vă bulversează viaţa, era deja prevăzut

41
de mult . Chiar şi o “dragoste fulgerătoare “ era prevăzută şi decisă dinaintea
naşterii voastre!...Când vedeţi un nou născut , totul este deja aşezat în el ,
branşamentele, circuitele ,instalaţiile . Este o uzină, un stat, o constelaţie, un
univers ! Nu vă miraţi dacă auziţi că , numai pentru ca o floare să poată trăi şi
creşte, universul trebuie să consimtă şi să-i dea ce e necesar, altfel ea moare . Este
ceea ce se întâmplă şi pentru voi. Dacă beneficiaţi de condiţii spirituale , mentale şi
fizice favorabile, puteţi creşte şi înflori, pe când alte condiţii vă sunt contrarii şi
vă împiedică a vă dezvolta . Uneori condiţiile care sunt favorabile altora vă sunt
dezavantajoase vouă şi invers . Puteţi fi prin urmare dotaţi cu o mulţime de calităţi
şi facultăţi, dar să fiţi privaţi de altele , de sănătate de exemplu şi aceasta pentru
că anumite forţe, anumiţi curenţi din univers nu erau de acord cu venirea voastră pe
lume şi provoacă tulburări . Iată de ce trebuie să lucraţi pe armonie , să ajungeţi să
introduceţi în voi armonia lumii întregi, a stelelor, a universului, căci dacă nu, va
fi întotdeauna cineva sau ceva care vă va tulbura. De exemplu, familia voastră este în
armonie cu voi, vecinii de asemenea; da, dar dacă alte persoane acolo sus, vă vor răul,
veţi întâmpina unele greutăţi . Astfel , lucrurile bune sunt amestecate deseori cu cele
rele . De aceea , insist mereu pentru ca să puteţi obţine această armonie cu cosmosul
întreg, pentru ca totul în voi să fie frumos, luminos, ideal . Încă un exemplu : să
presupunem că aveţi un prieten care vă iubeşte şi vă ajută realmente şi , de altă parte
, un duşman care nu caută decât să vă facă rău . Din nefericire , unul nu merge fără
celălalt ; în timp ce , cu prietenul vostru (sau fiinţa dragă) petreceţi momente
încântătoare, duşmanul nu încetează să vă creeze inconveniente , discuţii , supărări
.Deci , dacă o vreţi sau nu , acest duşman contează de asemeni în viaţa voastră , va
face prejudicii . Iată de ce trebuie să fim în armonie cu întreaga lume . Evident, este
greu, dar cel puţin trebuie să încercăm să ne armonizăm cu entităţile care sunt
deasupra noastră, care îndrumă şi comandă existenţa noastră , iar apoi să lucrăm şi
pentru a rezolva problemele cu oamenii . Pentru aceasta s-a spus :” Înainte ca soarele
să se culce , împacă-te cu fratele tău .” Înainte ca soarele să se culce , înseamnă
înainte de sfârşitul acestei reîncarnări , pentru că după aceea va fi foarte greu de a
repara . Deci în această viaţă trebuie să găsiţi persoanele care le-aţi lezat , să vă
puneţi de acord cu ele , să le daţi satisfacţie şi să trăiţi în pace. Fiecare gând,
sentiment sau act negativ este totdeauna dăunător ; chiar dacă noi nu vedem nimic, sunt
entităţi vii care se deplasează , ele găsesc destinatarul şi se pun a-i dăuna. Iar
într-o zi , va trebui să plătiţi pentru răul pe care l-aţi făcut . Dar să ne oprim acum
asupra acestei idei că destinul nostru e determinat dinainte. Cum v-am spus-o într-o
altă conferinţă , înainte de a coborî pe pământ , avem posibilitatea de a ameliora
unele lucruri cu consimţământul ierarhiilor cereşti . Dar odată născut , nu mai avem
aceste posibilităţi , totul trebuie să se petreacă după un plan stabilit dinainte .
Sistemul osos , muscular , circulatoriu, nervos, sănătatea , inteligenţa , totul este
determinat , destinul este deja trasat . Închipuiţi-vă o făptură nu va avea prea mari
bucurii, nici fericire, nici succes . Şi . din contră , o fată care se naşte frumoasă ,
cuceritoare, dotată cu toate splendorile , destinul ei este şi el deja fixat: va fi
aleasă Miss Monde şi imediat iată, recepţii, fotografi , multimilionari care îi cer
mâna ! De aceea v-am spus deseori : pentru această reîncarnare , nu puteţi să schimbaţi
mult destinul vostru , dar , pentru următoarea , aveţi toate posibilităţile prin munca
voastră , gândurile voastre , rugăciunile voastre . În această reîncarnare , sunteţi
limitaţi , dar pentru următoarea , tot ceea ce cereţi acum, veţi avea . Iată ce trebuie
ştiut , altfel nu puteţi ameliora nimic , pentru reîncarnarea viitoare. De ce unii se
găsesc într-o situaţie atât de deplorabilă ? Pentru că nu au ştiut , în reîncarnarea
precedentă , ce trebuia cerut , asupra cărui lucru trebuia lucrat , pentru ca să posede
astăzi o posibilitate sau o virtute . Ei nu o ştiau , iar acum , dacă continuă să
ignore acest lucru , viitoarea lor reîncarnare va fi şi ea ratată . De aceea, fraţi şi
surori , ascultaţi-mă bine , profitaţi , utilizaţi toţi anii care vă rămân de trăit ,
meditaţi , doriţi , cereţi cele mai bune lucruri , pentru că astfel lansaţi deja
proiectele care, în viitor , se vor materializa , cristaliza . Cristalizarea actuală
rezistă şi refuză a fi schimbată ; este normal atât timp cât nu este uzată , ea nu
poate fi înlocuită . dar când omul
moare , ceea ce a creat în bine prin gândul său se cristalizează în planul fizic şi el
revine cu frumuseţe , inteligenţă, sănătate , bunătate, pentru că gândurile şi
dorinţele pe care le-a transmis în sensul acesta s-au materializat într-o nouă
structură , iar această structură , la rândul său , este tenace şi rezistentă , ea se
opune forţelor negative şi distrugătoare . Munca pe care noi o facem acum nu este de
fapt pentru această reîncarnare , de aceea unii dintre voi vin să-mi spună :”Nu văd
rezultate , lucrez de ani de zile , nimic nu s-a schimbat, sunt mereu acelaşi .” Dar eu
răspund :” Nu aţi înţeles nimic ; aţi schimbat cu adevărat ceva , dar trebuie să
aşteptaţi : când forma actuală va dispare , veţi vedea-o pe cea nouă , cea asupra
căreia aţi lucrat, şi veţi fi stupefiaţi de splendoarea ei :” Vă spuneam adineaori că
libertatea se găseşte în spirit. Dar trebuie să adaug încă câteva explicaţii .
Observaţi comportamentul animalului sau al copilului. Animalul ascultă de legile
naturale, el nu are libertatea să schimbe cursul lucrurilor sau să se opună ;aceasta nu
îi este dat. Deci ,el ascultă, este supus, e fidel legilor speciei sale şi de aceea
este inocent .Chiar atunci când face ravagii sau se aruncă asupra unei prăzi, nu e din
vina sa, este natura sa, este Natura care îl împinge. Şi copilul , de asemenea ,
ascultă instinctele lui, impulsiile care sunt în el, el nu posedă nici inteligenţă,
nici voinţă, este ca un mic animal . Numai mai târziu, după câţiva ani, capătă
posibilitatea de a se opune naturii şi legilor ei :el poate să aleagă, să meargă în
armonie cu aceste legi sau să le încalce . Iar acum , când omul este ocupat numai să
mănânce, să doarmă, să se amuze, să facă copii, să muncească pentru a-şi câştiga
existenţa, în ciuda a ceea ce se poate gândi, nu face decât să ducă o viaţă de animal,
instinctivă sau pur şi simplu vegetativă. Căci animalele şi plantele fac acelaşi lucru.
Este o viaţă pe care o duce aproape independent de el însuşi , de conştiinţa lui, de
voinţa lui: el creşte, slăbeşte , pleacă, nu poate nimic . Dar când omul, cu conştiinţa
şi inteligenţa sa, începe să se ocupe de această viaţă instinctivă, să o controleze, să
o purifice, să-i adauge un element spiritual, el devine un factor formidabil capabil de
a-şi schimba destinul. Ce este destinul ? Este o înlănţuire implacabilă de cauze şi
consecinţe căruia numai viaţa animală, biologică, instinctivă, îi este absolut supusă .
Care este de exemplu destinul unei găini ? Ea nu poate deveni nici rege, nici poet ,
nici muzician ; ea este predestinată cratiţei . Destinul găinii este cratiţa ! Toate
creaturile au astfel destinul lor propriu . Destinul lupului este de a fi vânat
,capturat, masacrat, sau dacă nu ,transportat într-un parc zoologic. Destinul boului
este de a fi înhămat să tragă la plug, săracul , până la sfârşitul zilelor ; sau , dacă
nu, de a fi despicat şi de a sfârşi într-o măcelărie. Boul nu poate să schimbe destinul
său , ca şi celelalte animale . Chiar şi mieii, chiar porumbeii au destinul lor care
este întru totul conform cu ceea ce reprezintă , după activitatea şi elementele din
care ei sunt formaţi . Pentru a scăpa de destin, trebuie să încetaţi să fiţi sclavi,
slabi ,aserviţi acestei vieţi inferioare unde nimic nu depinde de voi : a respira, a
procreea, a mânca, a bea, a dormi. este o viaţă care este departe de a fi divină . Ea
este divină în măsura în care ea vine de la Dumnezeu , pentru că totul vine de la
Dumnezeu, dar în sensul spiritual , ne este încă o viaţă divină . Viaţa divină începe
când făptura omenească îşi dă seama că nu este numai un stomac, o burtă , un sex, o
făptură făcută din carne, din oase, din muşchi , dar şi un spirit şi când începe, ca
spirit, să vrea să acţioneze în domeniul său pentru a crea opere sublime, luminoase
,grandioase. În acest moment, da, el scapă de destin, căci dacă ne identificăm cu
corpul fizic, destinul este de a cădea bolnav, de a muri, de a fi transportaţi într-un
cimitir şi de a putrezi . Iată acest destin este deja fixat , nu putem să-i scăpăm .
Viaţa spirituală dă posibilitatea de a adăuga ceva la această viaţă vegetativă ,
instinctivă a corpului fizic şi de a intra astfel într-un plan superior planului
destinului .Pentru aceasta trebuie ca spiritul să înceapă să iasă , să se manifeste, să
lucreze. să-şi lase semnătura, urma , sigiliul pe toate lucrurile, să intervină în
toate actele voastre şi să le dirijeze . În felul acesta voi ieşiţi din destinul vostru
pentru a intra într-o lume a providenţei. Toate corpurile sunt predestinate a deveni
praf...corpurile , da, dar nu spiritul : spiritul nu are destin, el este determinat de
legile providenţei . În fine, cum putem ajunge până la providenţă ? Ei bine, trebuie să
ştim că între aceste

43
două regiuni, cea a destinului şi cea a providenţei , se găseşte voinţa liberă, şi
toată problema pentru discipol este de a ajunge a elibera atât de perfect voinţa sa,
încât aceasta să poată să se mişte, să lucreze în lumea spiritului . În acel moment el
intră sub influenţa providenţei şi vede în faţa lui o infinitate de alegeri şi de
drumuri .El poate alege tot ce va voi , alegerea sa va fi mereu minunată . În timp ce
în lumea destinului, nu există alegere , nu este decât un drum: distrugerea,
dislocarea, dispariţia. Toţi oamenii care nu au lumina ştiinţei iniţiatice trăiesc
cufundaţi în destinul lor şi ei sunt tot timpul busculaţi, oprimaţi, chinuiţi. Lumea
destinului este implacabilă . Când omul i se supune, chiar dacă este rege sau împărat,
destinul este inflexibil, el se înfăptuieşte şi iată capul său căzând sub ghilotină. E
foarte greu să scapi de destin, pentru că , timp de multe reîncarnări anterioare
deseori aţi lucrat pentru a vă crea o karmă grea. Ori, legile cauzei şi ale
consecinţelor sunt absolute, şi destinul, care nu este conştient, nu are nici o milă,
se aplică tot atât de infailibil ca o lege fizică; loviţi un pahar, el zboară în bucăţi
. Legi fidele şi veridice , iată destinul ! În această reîncarnare, noi avem
posibilitatea de a ne crea condiţii bune pentru următoarea : ajunge să fim conştienţi
şi să o ştim. Dar dacă nu lucrăm acum, viitoarea reîncarnare poate să fie şi mai grea .
Deci, când biserica împiedică pe oameni să creadă în reîncarnare, ea îi împiedică să-şi
amelioreze viitorul. Creştinii nu cunosc adevăratele lor posibilităţi . Li s-a spus
că , după moarte, ei vor merge să se aşeze în dreapta Tatălui pentru că au fost la
slujbă în fiecare duminică, sau că vor rămâne pentru eternitate în infern să fiarbă
într-un cazan pentru că nu au mers la slujbă . Ca şi cum ar fi atât de uşor să mergi să
te aşezi la dreapta Tatălui ! De ce sunt însetaţi în felul acesta oamenii ? Pentru a-i
consola , trebuie să li se explice adevărul . Să rezumăm : toate creaturile , ele fiind
foarte numeroase pe pământ , care se lasă împinse numai de instinctele lor, de nevoile
lor fiziologice , şi nu fac nici o muncă spirituală , nu pot să-şi schimbe destinul ;
tot ceea ce este decretat pentru , se va realiza. În schimb cele care lucrează cu
ardoare pentru a se apropia de această lume de lumină şi dragoste, vor putea să scape .
destinul este crud şi implacabil , dar aceste fiinţe vor înceta să fie la cheremul lui
în întregime : ele vor trăi de acum într-o regiune mai subtilă, unde vor primi elemente
care vor neutraliza influenţe nocive. Dacă vreţi , e vorba şi aici de un destin .
Providenţa este un destin , dar de o altă manieră : şi în ea totul este determinat ,
dar divin ! Iată ! Ceea ce v-am spus este foarte important. Veţi şti de acum înainte că
dacă vă veţi mulţumi să trăiţi ca toată lumea fără a face nimic în planurile
superioare, nu veţi putea să schimbaţi mare lucru în destinul vostru , nu vă veţi putea
crea propriul vostru viitor , pentru că vă supuneţi la ceea ce există deja . de altfel
s-ar putea să aveţi un “destin bun “. Sunt destine care sunt în aparenţă foarte
favorabile , de exemplu destinul oamenilor care trăiesc în bogăţie , cu de toate şi
fără griji : nimeni nu îi deranjează , ei mănâncă, beau , călătoresc , se căsătoresc ,
au copii... o viaţă splendidă ! Dar iată că în ochii iniţiaţilor , nu aceasta este cea
mai bună viaţă . Există alte făpturi care lucrează , care luptă , care suferă , care se
izbesc de obstacole , care nu mai au nimic... şi iniţiaţii văd că , în realitate, viaţa
acestora este mult mai rodnică ca cea a acestor oameni în aparenţă favorizaţi .
Făpturile umane îşi fac o idee mult prea materialistă despre fericire, chiar şi
astrologii au fost cuceriţi de această mentalitate . Când trebuie să prezică un destin
ei spun :” Oh, este formidabil , aveţi pe Jupiter în casa II, soarele în casa X, Venus
în casa VII ; deci veţi avea totul.” În timp ce dacă aveţi careuri şi opoziţii , ei vă
prezic toate nenorocirile şi vă plâng. Dar ei nu au înţeles nimic ! Niciodată un
Iniţiat nu va da o interpretare ca aceasta ; el va privi în horoscopul vostru dacă veţi
reuşi să înfăptuiţi anumite sarcini , să faceţi voia lui Dumnezeu , să întreprindeţi
realizări divine . După aceasta, el nu se mai ocupă de careuri , nici de opoziţii ,
nici de planete în exil sau în cădere, aceasta nu mai are importanţă . Dar această
lumină , această privire diferită , această interpretare diferită , puţini astrologi
contemporani sunt capabili să o cunoască. Ei rămân sclavii mentalităţii obişnuite ,
judecă lucrurile ca toţi materialiştii care găsesc că sensul vieţii depinde numai de
bani şi de succes. Dar totul este trecător şi dispare foarte repede, iar apoi ?... Nu
este dat orişicui să
discearnă valoarea spirituală a unei teme astrale. Acolo unde alţii scot strigăte de
admiraţie, eu mă uit şi văd că sunt oameni care nu vor face nimic pentru Cer, nimic .
Şi totuşi au un “destin bun” , talente, bogăţii, un loc mai înalt în societate, dar în
realitate în ochii cerului sunt faptele cele mai obişnuite şi cele mai insignifiante .
Nu aş vrea niciodată să fiu în locul lor, nici să am un “horoscop bun” ca al lor .
Există alte criterii , necunoscute astrologilor obişnuiţi pentru a judeca o temă
astrologică . Aş putea să mă opresc încă asupra unui mare număr de puncte pentru a vă
demonstra că astrologii nu au o înţelegere justă a lucrurilor . În loc să vă spună că
aveţi o datorie de plătit într-un anumit domeniu şi de a vă explica cum să o plătiţi
pentru a vă elibera, ei vă vor da sfaturi pentru a scăpa de un accident care trebuie să
se producă la o anumită dată . Dar aceste sfaturi nu vă salvează : accidentul se va
produce totuşi, nu în ziua în care v-au sfătuit să nu ieşiţi dar a doua zi sau cu o zi
înainte ! Deoarece , karma, care nu admite nici hoţie , nici trişare , îi împinge să
facă erori în calculele lor . Veţi spune :” Dar atunci la ce serveşte astrologia dacă
ea nu ne permite să ne ameliorăm destinul ?“ Ba da , ea permite să ne ameliorăm
destinul , dar nu prin fugă ! Este mult de explicat , dar vă voi da totuşi un exemplu .
Să admitem că aveţi o anume sumă de plătit la o anumită dată, dacă nu , vor veni să vă
ia mobilele, să vă dea afară din casă şi veţi fi expuşi la ploaie, frig şi boală .
Pentru a evita aceste dificultăţi, în loc să lăsaţi să vină evenimentul fără să faceţi
nimic, vă preparaţi , lucraţi , economisiţi, şi când vine scadenţa, plătiţi suma şi nu
mai sunteţi daţi afară din casă . Această imagine poate fi transpusă în toate domeniile
existenţei : printr-o muncă spirituală , puteţi evita un accident, o boală sau o
prăbuşire financiară care vă aşteaptă. Atunci , dragii mei fraţi şi surori, v-am dat
astăzi adevăruri absolute . Mergeţi , studiaţi, verificaţi şi veţi vedea că nu vă înşel
. Aveţi mari posibilităţi , pentru că învăţământul vă ajută , prepară şi explică cum
puteţi să vă făuriţi un viitor cu adevărat sublim .

CUPRINS I Legea cauzelor şi a consecinţelor .................................1 II Vei

separa subtilul de solid............................................6 III Evoluţie şi
creaţie ...........................................................8 IV Justiţie umană
şi justiţie divină ..................................10 V Legea
corespondenţelor...............................................15 VI Legea naturii şi
legile morale.......................................21 VII Legea
înregistrării........................................................25 VIII
Reîncarnarea.................................................................28

45

http://www.scribd.com/search?c=all&commit=Search&internalSearch=true&page=5&query=Omraam

Search Results for 'Omraam'

Displaying 81 - 100 of 253

Omraam - Seminţele fericirii

Spiritualitate
 41 pages

 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago

 358 views

 0 comments
Omraam - Sfaturi Viaţa, bunul cel mai de preţ
Spiritualitate
 41 pages

 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago

 309 views

 0 comments

Omraam - Un nou înţeles al Evangheliilor

Spiritualitate
 43 pages

 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago

 183 views

 0 comments

Omraam - Un viitor pentru tineret

Spiritualitate
 44 pages

 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago

 211 views

 0 comments

Omraam - Yoga nutriţiei

Spiritualitate
  24 pages

 Papa Vergilius uploaded this 9 months ago

 98 views

 0 comments

omraam - puterile gandului

 104 pages

 api_user_11797_paulacilea74 uploaded this 4 months ago

 82 views

 0 comments

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV - Calea Tacerii

spiritualitate
 36 pages

 premamotion uploaded this 3 months ago

 186 views

 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - LUMINA, SPIRIT VIU

 37 pages

 eu_sunt_unul3932 uploaded this 2 months ago

 18 views

 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov-egregorul

 41 pages

 eu_sunt_unul3932 uploaded this 2 months ago

 18 views

 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Alchimia Sau Cautarea Perfectiunii

 31 pages

 eu_sunt_unul3932 uploaded this 2 months ago

 15 views

 0 comments

O Educatie Ce Incepe Inainte de Nastere - Omraam Mikhael Aivanhov

 35 pages

 premamotion uploaded this 2 months ago

 161 views

 0 comments

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV - A Primi Si a Darui - prima parte

 5 pages

 premamotion uploaded this 2 months ago

 117 views

 0 comments
OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV - PUTERILE GÂNDULUI

 72 pages

 premamotion uploaded this 2 months ago

 300 views

 0 comments

Omraam Mikhael Aivanov - CÂTEVA CUVINTE DESPRE FERICIRE

 9 pages

 premamotion uploaded this 2 months ago

 189 views

 0 comments

La Música y El Canto, Aivanhov Omraam Mikhael

 10 pages

 danielamatt uploaded this 3 months ago

 64 views

 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Noul Pamant Sau Reguli de Aur

 58 pages

 api_user_11797_mafol uploaded this 4 months ago

  33 views

 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Viata, Bunul Cel Mai de Pret

 42 pages

 api_user_11797_mafol uploaded this 4 months ago

 88 views

 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Noul Pamant Sau Reguli de Aur

 58 pages

 api_user_11797_cobucco uploaded this 4 months ago

 51 views

 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Noul Pamant

 86 pages

 Geoti uploaded this 9 months ago

 467 views

 0 comments

Danion Vasile-Evanghelia versus Iuda

Cartea lui Danion Vasile despre documentariul realizat de National Gepgraphics - "Evanghelia dupa Iuda"
  151 pages

 gigelchiazna uploaded this about 1 year ago

 9,733 views

 1 comment
< Previous 1 ... 3 4 5 6 7 ... 13 Next >

Franceza

http://www.scribd.com/search?c=all&commit=Search&internalSearch=true&l=5&page=1&query=Omraam

Search Results for 'Omraam'

Displaying 1 - 5 of 5

Motivations & Proverbes

 17 pages
 rabahell uploaded this about 1 month ago
 78 views
 0 comments

Motivation Et Techniques Du Succès

 13 pages
 rabahell uploaded this about 1 month ago
 44 views
 0 comments
Motivations & Proverbes

 18 pages
 rabahell uploaded this about 1 month ago
 106 views
 0 comments

Motivation Et Techniques Du Succès

 14 pages
 rabahell uploaded this about 1 month ago
 59 views
 0 comments

Maitre Songes E-book

Tome 2 du Seigneur des Mouches de Roger Morand, thriller occulte et illuminati. Le premier volume broché
est à commander sur le site de www.nenki.com
 293 pages
 dootjeblauw uploaded this 4 days ago
 11 views
 0 comments

http://www.scribd.com/doc/12292818/Maitre-Songes-Ebook
http://d.scribd.com/docs/xm87v434iyputzna28o.pdf

Maitre Songes E-book

http://d.scribd.com/docs/rsy1iv3tbx0adlwqjqn.txt

le seigneur des mouches • ii • le maître des songes

285
Roger Morand

LE SEIGNEUR DES MOUCHES

II
LE MAÎTRE DES SONGES

Éditions Nenki Québec – Canada

Éditions Nenki C.P. 5009 Disraeli Québec, G0N 1E0 Canada www.editions.nenki.com

Couverture & mise en page : magedelimage@yahoo.com 1ère édition électronique

© 2008 Éditions Nenki

www.editions.nenki.com
Tous droits réservés pour tous les pays et dans toutes les langues.

ISBN : 978–2–923386–06–5
Dépôt légal : Deuxième trimestre 2008 Bibliothèque nationale du Canada Bibliothèque
nationale du Québec Bibliothèque nationale de Paris
LE SEIGNEUR DES MOUCHES II
LE MAÎTRE DES SONGES
TABLE DES MATIÈRES
Résumé du Tome I - Le Talisman .................................... 6 I. – Recherches
infructueueses ............................................... 7 II. – Carmen et le
Vieillard .................................................... 16 III. – La Goule et
l’Ordre des Skulls & Bones ........................ 30 IV. – Le piège - La Cathédrale
du Temps ............................... 42 V. – La Fraternité des
Veilleurs ............................................. 59 VI. – Le retour de
Natân ......................................................... 74 VII. – L’étrange
abbaye ............................................................ 88 VIII. – Le Golem
- Le Temps désaxé ......................................... 98 IX. – Le meurtre de Léon
...................................................... 108 X. – Bernard Pons, le comte
de Toulouse ............................ 118 XI. – La forêt
maléfique ........................................................ 130 XII. – Le
Maître des Sortilèges .............................................. 147 XIII. – Le
Maître des Songes ................................................... 160 XIV. – La
forêt de Bouconne ................................................... 174 XV. – Le
vicomte de Lapasse - Le château de cristal ............ 190 XVI. – La Terre
Creuse ............................................................ 213 XVII. – Les
Cents Justes - La Section 5412 .............................. 240 XVIII. – Le
Passage ................................................................... 258 Résumé
du Tome III - Le Voile Maudit ....................... 282
Bibliographie ............................................................... 285
“Il faut apprendre à penser l’impensable.” “Observer, c’est regarder sans juger.” –
Vilama THAKAR “Nul n’est plus esclave que celui qui croit à tort être libre.” – GOETHE
“La dernière démarche de la raison est de comprendre qu’il existe une infinité de
choses qui la surpasse.” – PASCAL “Plutôt d’affirmer que nous créons notre réalité, il
est plus précis de dire que nous créons les conditions nous permettant d’attirer les
résultats futurs existant déjà au sein de notre présent.” – Gregg BRADEN “Le paradoxe
est la passion de la pensée, et le penseur sans paradoxe est comme l’amant sans
passion.” – KIERKEGAARD “Vous désirez voir comment est Dieu ? Prenez un miroir… Vous le
verrez face à face.” – RAM “Plus je suis amené à penser que Dieu n’existe pas, et mieux
je comprends ceux qui ont besoin de croire.” – JEAN ROSTAND “Fais attention à tes
pensées, car elles deviendront des paroles. Fais attention à tes paroles, car elles
deviendront des actes. Fais attention à tes actes, car ils deviendront des habitudes.
Fais attention à tes habitudes, car elles deviendront ton caractère. Fais attention à
ton caractère, car il est ton destin.” – Le TALMUD “La politique est une guerre sans
effusion de sang, et la guerre une politique sanglante.” – MAO TSE TOUNG “Les armes
furent, de tout temps, les instruments de la barbarie. Elles ont assuré contre l’esprit
le triomphe de la matière, et de la plus pesante. Elles remuent au fond des cœurs la
fange des pires instincts”. – DE GAULLE “Le monde ne sera sauvé, s’il peut l’être, que
par des insoumis.” – GIDE
LE SEIGNEUR DES MOUCHES
Résumé du Tome I : Le Talisman
Le commissaire Luc Blondin, qui commandait un groupe
secret gouvernemental, devait résoudre une affaire compliquée, pouvant mettre à
mal l‘intégrité du pouvoir en place. Des meurtres en série, perpétrés en
pleine ville, avaient jeté l’émoi dans la population. Les têtes de cinq
victimes demeuraient introuvables. Un enfant avait disparu, et
certains membres du gouvernement pourraient subir la vindicte populaire si le ou les
coupables n’étaient pas arrêtés rapidement. Il fallait faire vite. De recherches
infructueuses en pistes sans issue, le commissaire fit appel à ses
amis pour l’aider dans ses investigations. Mathieu Servant, un
avocat réputé, Jean Regor, un détective privé et Marc Hérisson, propriétaire d’une
auberge « le Lutin d’Or », l’avaient déjà aidé dans des affaires
précédentes. Jean et Marc étaient des amis de longue date car ils
avaient bourlingué un peu partout dans leur jeunesse, et
risqué leurs vies dans des missions dangereuses, préparées au sein d’un service secret
français. Ils s’investirent tous pleinement dans cette enquête compliquée.
Mathieu l‘avocat, qui subodorait qu’un réseau satanique fût à
l’origine de ces meurtres, demanda une aide compétente
à un occultiste. Celui–ci avait contribué à
l’arrestation de sectes dangereuses, bien organisées pour
s’avérer irréprochables, qui manipulaient et exploitaient des gens sans
défense. Thomas l’occultiste collabora donc à cette nouvelle affaire.
Par son intuition et son savoir sur la signification des symboles, il
dénicha la « Branche Rouge », le lieu où un réseau d’êtres infâmes
conservait et transformait les têtes recherchées par la police. Ces têtes, qui
devaient servir dans des rituels diaboliques où les
protagonistes se gorgeaient du sang de leurs proies, permettaient aux initiés de cette
confrérie démoniaque, par des procédés inconnus, d’acquérir
invisibilité et puissance, force et pouvoir. Le commissaire et ses amis furent
aussi aidés par Laure, la demi–sœur de Sarah qui était une des
victimes en série, et par les amis esséniens de celle–ci. Surles cinq
têtes recensées, deux semblaient survivre aux
manipulations atroces qu’elles avaient subies. Elles appartenaient à
Sarah et à Joël, l’enfant disparu. À partir de ces
têtes, qui avaient été placées dans des cuves au liquide
régénérateur, on pouvait reconstituer les corps par un système de clonage.
Mais pour cela, il fallait qu’il restât au moins un souffle de
vie dans leurs cellules. Cette « Branche Rouge » possédait un pouvoir étrange, celle de
transformer le temps normal, linéaire dans ses effets, en un moment multidimensionnel
où des entités pouvaient s’affronter depuis des temps immémoriaux. Ainsi les
fils de la Lumière combattaient les fils des Ténèbres.
Les « têtes noires » de Baal Zébul défiaient les «
têtes rouges » de Iahvé. Un combat titanesque s’ensuivit.
Le groupe du commissaire Blondin aurait été décimé irrémédiablement si
les « têtes noires » ne l’avaient pas secouru. Dans la confusion occasionnée par la
lutte acharnée des antagonistes, Laure réussit à actionner la
manette qui permettait à un processus de clonage de
s’activer et de créer des corps pour sa demi–sœur et l’enfant. Le
combat eut pour résultat l’annihilation complète des soldats de Iahvé, mais aussi la
mort de certains esséniens. Le groupe de Luc Blondin fut scindé en deux, propulsé
dans deux époques différentes. Une partie fut éjectée, par
malchance, dans une période moyenâgeuse, l’autre, par chance, dans leur propre
dimension et leur propre temps. Aucun des membres du groupe du commissaire Luc
Blondin ne soupçonnait que le Grand Plan de cette machination
générale fût de retrouver le Talisman, perdu il y
a quelques milliers d’années par Baal Zébul, le
frère maudit de Iahvé, qui deviendra plus tard Belzébuth, le dieu
d’Hébron, le dieu des mouches. Mais ce Talisman est–il réel ? Est–ce encore un leurre
pour permettre aux groupes démoniaques, protégés par de
hautes instances politiques, de perpétrer leurs forfaits e
toute tranquillité ? Le Graal ou le Sangréal, pierre sacrée recherchée depuis
l’aube des temps, a–t–il un quelconque rapport avec ce Talisman ?
LE SEIGNEUR DES MOUCHES
LE MAÎTRE DES SONGES

« LE VRAI N’EST PAS TOUJOURS VRAISEMBLABLE. »

K PREMIÈRE PARTIE L
LUC, JEAN, MATHIEU, SARAH ET TROIS ESSENIENS, REVENUS À LEUR EPOQUE, ENQUÊTENT SUR LA
DISPARITION DE LEURS AMIS : LAURE, SHOVAV, MARC, THOMAS ET LE PETIT JOËL.

CHAPITRE I
RecheRches infRuctueuses

k
Un long mois de pénibles recherches et d‘attentes
stériles dans l’espoir de retrouver leurs amis, accentuait les rides des visages de Luc
Blondin le commissaire, de Jean Regor le détective et de Mathieu Servant l‘avocat. L
lassitude de longues nuits de veille s’ajoutait à la
fatigue extrême due aux efforts fournis par la
traque de cette sinistre « Branche Rouge », repaire
sanglant d’un réseau satanique. Les métamorphoses étranges de
celle–ci, inhérentes à sa constitution comme la création d’espaces o
le temps se dilatait et se contractait indifféremment, les perturbaient. Pour
longtemps. À l’intérieur de ce repaire infernal, des caissons contenaient la
tête du petit Joël et celle de Sarah la demi–sœur de Laure
; elles baignaient dans une sorte de liquide régénérateur, et, après un
processus de clonage rapide, un nouveau corps permettait à
leur cerveau de survivre. Ensuite, des géants rouges apparurent de n’importe
où pour les tuer ; un chaos inextricable résulta de cette échauffourée.

D’autres géants, à la tête noire, les avaient

aidés à vaincre ces fous furieux. Pourquoi ? Ils ne
comprenaient pas. Ultérieurement, ils avaient été tous éjectés hors de la «
Branche Rouge ». Maintenant, cet antre diabolique était détruit. Le
commissaire et ses hommes avaient fouillé en vain un large périmètre autour de la
cathédrale pour essayer de retrouver leurs amis disparus. Ils avaient ratissé le
moindre recoin pour déceler au moins un indice, si infime soit–il. Luc
et Jean ainsi que Mathieu n’envisageaient pas une
seule seconde que Laure, Marc, Thomas, Shovav et le petit
Joël fussent morts. Non ! Cela ne pouvait pas être ! Ils ne voulaient pas le
croire… Non ! Ce destin tragique était impensable ! Tous les
trois, attablés à une terrasse de café face au
Ministère de la Défense, se désaltéraient laconiquement par une chaude
journée d’été. Luc mâchouillait plutôt qu’il fumait son sempiternel
cigare. Son énorme carcasse avait du mal à contenir s
cette chaise de bistrot qui pliait sous ses 120 kg. – J’ai
été le dernier à sortir de cet endroit funèbre,
râla t–il. J’ai vu que des hommes à la cagoule noire
nous jetaient à travers des parois pivotantes. – Ouais ! Répondit
Jean, toujours aussi mal rasé. Sans leur aide providentielle, ceux à
la cagoule rouge
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

nous massacraient… Qui sont–ils ? Il me semble que deux camps s’affrontent et

que nous sommes au milieu… Je n’aime pas être entre le marteau et
l’enclume. En signe d’intense concentration, alors que ses cheveux
étaient coupés ras, il essayait de démêler de la main gauche d’invisibles
boucles blondes qui, malgré leur inexistence, paraissaient survivre comme un
membre fantôme. Il était habillé d’un pantalon sport et d’une chemise à
carreaux dont les manches courtes laissaient entrevoir des
biceps conséquents. Son attitude féline et décontractée, une stature
imposante de 1m92, impressionnaient toujours la gent féminine. – Moi non plus, je
n’aime pas être coincé entre le marteau et l’enclume ! Déclara
Mathieu qui lissait son bouc…Je reconnais que nous avons des
alliés étranges, mais cela me suffit pour l’instant… Du
lac souterrain de la cathédrale, les hommes grenouilles de la
gendarmerie n’ont ressorti que les corps de ces quatre
pauvres esséniens. Ils s’appelaient… Daniel, Shiméa, Absolom et … Shefatya,…
je crois. Paix à l’âme de ces fiers guerriers. – La « Branche
Rouge », cette saleté d’endroit nous a recrachés dans les eaux glacées de ce lac.
Brrr ! J’en tremble encore ! Gémit Jean avec des vibratos dans la voix. Nous avons eu
de la chance. Son regard se diluait dans une larme; une pensée émue surgissait
pour ces esséniens qu’il ne connaissait pas. Ils
avaient sacrifié leurs vies pour eux. – Nous allons retrouver
nos amis, maugréa Jean comme pressé d’en découdre avec ces ennemis invisibles. Il
allongea ses jambes pour les détendre un peu. – Ils n’étaient pas à
barboter dans ce foutu lac, dit–il, énervé. Donc, si nous ne
les retrouvons pas, c’est que les malfrats qui nous ont joué ces
maudits tours de passe–passe les séquestrent. – Une bonne vérité
de Monsieur de la Palisse, ricana Mathieu. Mais ils sont peut–être morts, hélas. Et… –
Garde ton défaitisme pour toi, l’interrompit Jean. Laisse–moi croire à leur
détention dans des endroits inconnus de nous pour l’instant… mais vivants…
Je les veux vivants ! – Mais pour quelles raisons ces
sataniques retien-

draient nos amis ?… Des otages ou une rançon ? Peut–être ! S’interrogeait

Luc qui reposa son cigare sur le cendrier de leur table. – Je ne
le crois pas ! Dit Mathieu. Nous aurions déjà eu
des nouvelles de tes prétendus ravisseurs. – Une autre cause ? Demanda Luc. Sans doute,
mais laquelle ? – J’espère qu’ils ne serviront pas de
viande à boucherie pour ces anthropophages de pacotille, soupira Mathieu,
les yeux songeurs et l’esprit dans la vague amère de ses pensées moroses. – Bon !
Arrête tes conneries ! Aboya Luc… Je vais à ma réunion avec le directeur d
cabinet ministériel. Je suis déjà en retard ! Il a eu
mes conclusions par écrit, et cela a dû lui
tordre les boyaux. Je m’attends à des lamentations…
J’espère qu’il adhérera à ma demande. – Laquelle ?
demanda Mathieu, plein d’espoir. Il envisageait l’espérance comme un vecteur de
combat prêt à transfigurer la moindre lassitude. – Me donner tous les
moyens nécessaires pour retrouver nos amis. – Ouais ! L’illusion est une denrée amère !
… Et le Talisman ?… Quels vont être les choix ou la politiquede ton patron :
nos amis ou son espèce de trésor antédiluvien, sans doute
inexistant ? – On verra ! La voix de Luc était dure et tranchante. Il traversa l’avenue
pour se rendre au Ministère de la Défense, située en face, bloc
figé de bâtiments gris d’une conception prosaïque
pour mieux s’intégrer à la grisaille d’un quotidien
monotone. Ses deux amis regardaient partir ce colosse aux cheveux noirs coupés
courts en une brosse impeccable. Les deux mètres et les 120 kilos du commissaire
impressionnaient toujours, même si ses muscles, tout d‘un bloc, n’étaient pas
dessinés comme ceux de Jean le détective, qui en
véritable esthète, s‘entraînait dans des salles
spécialisées, soit à la musculation, soit au karaté. Le
poste de directeur du groupe d’intervention de l’I.P.S. (Investigation
Politique Secrète), lui avait été conféré à la
suite d’affaires difficiles élucidées avec brio. Tous les trois
s’étaient connus au service militaire, dans les commandos de la marine, avec Marc
Hérisson le restaurateur. Leur amitié avait été instantanée.

8
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ensuite, ils s’étaient dispersés un temps, à vaquer à

leurs affaires qui étaient de finir leurs études pour
les uns ou de s’engager dans l’armée pour les autres. Mathieu devint avocat, Luc fut au
début un commissaire de quartier, Marc et Jean s’épanouirent
dans des aventures menées au sein d’une agence gouvernementale de
contre–espionnage appelée la F.A.E. (Force d’Action Extrême). Ils
s’étaient tous revus pour aider Luc à résoudre une
affaire compliquée. Ensuite, ils se divulguaient des informations ou
participaient aux enquêtes des uns et des autres.
Leur amitié, affermie par des missions dangereuses,
était la force qui soudait leurs actions. Ils étaient devenus des
compagnons inséparables. Ils avaient formé un groupe appelé : les «
Quatre du Soleil des Loups ».

– Tout cela me paraît extravagant, dit–il d’une voix éraillée… Et… même complètement
délirant. – Si j’avais été le seul concerné dans cette aventure… qui n’est pas
encore finie,… j’aurais supposé effectivement que toute cette
affaire ne fût qu’un long rêve incohérent. Mais j’ai des
amis qui confirmeront mon récit. D’ailleurs, une partie de ceux–ci sont
encore prisonniers de ces monstres, dit le commissaire d’une voix neutre en
soufflant un nuage épais provenant d’un cigare monstrueux. Un sourire
imperceptible s’éternisait sur le visage de Luc sachant que le préfet
était un non–fumeur. Une joie morbide l’envahit de
voir cet énarque confronté à l’insolence de ses subordonnés. –
heu ! Et ce fameux Talisman, que devient–il ?
Susurra le Directeur qui toussa d‘une manière élégante.
Encore une maudite invention qui nous échappe… ou une chimère
ennuyeuse. – Une légende, sans doute, répliqua Luc… Mais,
pour l’instant je préférerais unir les forces de nos services pour
retrouver une partie des gens qui ont participé à
cette histoire rocambolesque. Ils ont disparu sans laisser
une seule trace… Je considère qu’ils sont toujours vivants… Il ferma
les yeux comme pour une prière intense. – C’est mon souhait le plus ardent ! Prononça–
t–il. Une main devant la bouche, le commissaire s’éclaircit la gorge. Il toussota
plusieurs fois. – Je vous demande aussi l’autorisation de pourchasser ce docteur White,
alias Mengele, le tortionnaire d’Auschwitz, le responsable présumé de tous ces
enlèvements et de tous ces meurtres. – Vous plaisantez, j’espère… Ce fou doit être mort
depuis longtemps. Perdre son temps à courir après des fantômes me
paraît illusoire. – Mais !… s’indigna Luc, je vous assure
que… – Votre enquête finit ici, commissaire Blondin,
l’interrompit sans ménagement une voix cassante. L’inconnu qui leur
présentait toujours le dos avait émis cet arrêt tranchant
sans même un geste de considération pour Luc. Sa contemplation de la rue terminée,
l’inconnu pivota sur les talons et se retourna. Ses yeux, d’un blanc translucide,
regardaient au–delà des deux hommes, comme si la sentence
venait d’un lointain oracle. Il

Quand l’huissier, d’un geste compassé, fit entrer Luc Blondin

dans la grande salle d‘audience, deux hommes à l’allure
guindée l’attendaient : Le directeur de cabinet qu’il connaissait
bien pour être un peu « excessif » dans ses
propos, et un inconnu qui leur tournait le dos,
face à la fenêtre donnant sur l’avenue. – Ah !
Commissaire ! Vous voilà enfin ! – Mes respects ! Monsieur le
Directeur ! Répondit Luc avec un grand sourire carnassier. En effet, je suis en retard
et je m’en excuse. Le Directeur, qui était un homme élégant,
s‘appelait Jonatan. Une stature de gandin sportif lui donnait un air
désinvolte. Mais un crâne parsemé de quelques cheveux
épars, et de grosses lunettes d’écailles aux verres épais où de petits yeux globuleux
s’affolaient à la moindre déception, contredisaient cette première
impression. Sa vie de fonctionnaire responsable l’angoissait, surtout aux moments de
prendre des décisions importantes. – J’ai lu votre rapport et je suis consterné. Vous
êtes sûr de vos dires ? S’enquit le haut
fonctionnaire, habillé d’un costume bleu foncé aux plis impeccables. Je… Je suis
atterré !… Atterré !!! Il répétait ce mot avec délectation, le gargarisait au bout de
sa langue, et plissait son front comme pour se donner de l’importance.

9
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

était d’une taille impressionnante, sans doute plus de deux mètres. Un complet gris
souris allongeait encore plus sa mince silhouette. Une lanière de cuir rouge, enserrait
ses longs cheveux blancs qui, tirés en arrière en un large
catogan, augmentaient l’impression osseuse de son visage où un
nez busqué accentuait cette sensation de prédateur que
l’inconnu dégageait. Un aigle royal. Il était aveugle et albinos. Un
lourd silence s’installait. Le Directeur piétinait sur place, gêné par ce mutisme
oppressant. Il se mit à parler avec un débit
rapide, mais monotone, sans creux ni vague, en une suite plate de mots
conventionnels. – Heu ! Je vous présente monsieur le conseiller Hanaquim… le
chargé de mission auprès du cabinet présidentiel. Le président lui a
donné les pleins pouvoirs pour la suite de cette misérable affaire. Heu ! Celui–ci vous
félicite de votre acharnement à l’accomplissement de votre charge,
commissaire. Les familles des victimes, après que
les têtes de leurs proches aient été retrouvées, ont pu faire un deuil
apaisé…, cher, cher commissaire. Des trémolos dans la voix, il s’avança vers Luc en
tendant les bras comme pour une accolade. – Maintenant, nous avons d’autres missions
pour vous, mais en attendant je vous offre un peu de vacances pour vous remettre de vos
émotions… heu !… J’espère que cela vous convient !
Luc, blanc de rage contenue, serrait les poings. Son regard furieux fit reculer de
quelques pas le directeur de cabinet. – Vous vous
moquez de moi ! hurla Luc. Vous voulez que je
prenne des vacances alors que mes amis ont disparu.
Je vais… – Calmez–vous ! Cher commissaire ! Dit le directeur en l‘interrompant,
offusqué par la réaction de celui–ci. Je
vous répète que le conseiller hanaquim, comte d’orval, va
tout faire pour parvenir à élucider ce mystère… En
plus, c’est un ordre… Un ordre ! Monsieur le commissaire ! Il haussa
les épaules. – Un ordre venu d’en haut !… Nous sommes des fonctionnaires tous les deux,
et nous devons nous soumettre, même si cela nous déplait

Le directeur, pour le convaincre et l’amadouer, prenait une inflexion

pateline, comme un gros chat qui voudrait charmer sa
proie. – N’est ce pas ? Conseiller ! Bafouilla–
t–il. Ces difficultés seront vite levées ? Et les amis de notre cher commissaire,
bientôt de retour chez eux ? Le chargé de mission, dont la fonction pouvait être aussi
vraie que fausse, appuya sur le bouton d’une courte baguette
qu’il tenait à la main comme une cravache. Celle–ci se déplia pour
devenir une canne blanche. – Vos histoires ne m’intéressent pas, seule votre obéissance
à mes ordres m’est nécessaire, avertit le géant sur un ton
autoritaire et incisif… Sinon ! – Sinon quoi ?… persifla Luc, les
dents serrées. Ses yeux verts, presque transparents, lançaient des
flammes meurtrières. L’envie d’étrangler ce type le
démangeait. – Votre révocation serait immédiate et irrévocable ! Jeta le
conseiller hanaquim avec un air dédaigneux. Il se déplaça vers la
sortie, sans un mot supplémentaire, la canne en avant qui frôlait le
sol devant lui en un va et viens rapide. Au moment où ses longs doigts
efféminés tenaient la poignée de la porte, sa manche se releva, et Luc put discerner
furtivement sur l’avant–bras du comte une abeille tatouée. Le comte d’Orval s’arrêta un
court instant pour dire d’une voix neutre une dernière sentence. – Obéir est votre seul
salut ! Il ne s’était même pas retourné. Avaient–ils réellement entendu ces
mots quasi inaudibles prononcés comme un murmure intérieur. Le directeur
tremblait et Luc frémissait d’exaspération. Ils se tenaient tous les
deux, face à face, ne sachant quoi dire après le
départ de cet homme étrange. – Cher commissaire, je suis désolé, mais
je ne suis qu’un simple exécutant, et j’ai dû m’incliner
pour des raisons qui me sont inconnues… Je suis
réellement désolé… vraiment désolé. – Vous aurez ma lettre de démission sur
votre bureau dès demain matin, proféra Luc d’une voix étouffée qu’une émotion
réelle rendait caverneuse. Il se tenait raide et droit.
10
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Devant le désarroi du commissaire, le directeur de cabinet, d’un geste apaisant,

désigna une des chaises de son bureau Louis XIV. – Asseyez–vous, mon cher Luc. Il se
racla la gorge. Luc Blondin restait toujours debout. – Heu ! Asseyez–vous, insista–t–
il. Je vous estime énormément. Vos qualités d’homme honnête et les
résultats étonnants de vos enquêtes m’impressionnent… Mais je
suis pris dans une tenaille infernale. Ce type jouit sans doute de pouvoirs occultes
auprès de l’exécutif. Il me fait peur. – Pas à moi ! Railla le
commissaire. – Je n’ai pas votre courage, et je
tiens à mes prérogatives. Je suis un peu lâche, mais je peux encore
vous aider. – Comment ? S’étonna Luc. Un sourire sur les lèvres, le directeur prit une
profonde inspiration, passa une main sur les quelques
cheveux restants de son crâne. – Je vous donne du congé ! Je laisse tous les services
collaborer avec vous, que ce soit ceux de la
gendarmerie, ceux de l’administration préfectorale ou ceux des différentes
sections de la police. Le directeur le regarda d’un air entendu. – Je ne veux rien
savoir de vos activités durant votre indisponibilité… Au revoir, monsieur le
commissaire. Il lui tendit une main élégante et manucurée.

nous manquent. Ce restaurant devient trop calme à notre

goût. Il est sans vie maintenant. – Nous allons vous le ramener,
je vous le jure ! Dit Luc en brandissant un poing énorme. Ils étaient tous installés le
long du comptoir, assis sur de grands tabourets pivotants, en attente d’une table qui
se libère pour dîner. Les trois esséniens, Adonias, Ammon et Yitram,
silencieux et graves, formaient une trame bizarre dans ce décor occidental. Leurs robes
écrues, serrées par un large ceinturon de cuir noir où pendait un poignard enfilé
dans une gaine ciselée, leurs tatouages en forme de
courbe sur un visage brun et buriné, détonnaient parmi l’ensemble parfait du restaurant
d’une blancheur virginale. Ils étaient le parfum exotique du
moment. Sarah méditait, seule, désespérée d’avoir retrouvé et perdu de nouveau sa demi–
sœur Laure. Ses yeux vert foncé se voilaient lorsqu’elle ressassait
ces circonstances tragiques. Jean, Luc et Mathieu, les coudes sur le
comptoir, essayaient de rassembler leurs souvenirs pour se remémorer un détail qui
leur aurait échappé. – Il nous faut une piste ! Une seule ! Râla Jean. Il
ruminait sans cesse ce manque de chance. – Je suggère de
retourner au château de Lonpré. Un indice a pu nous échapper,
insinua Mathieu qui grattait le sol avec le bout de sa canne. Il s’appuya
sur ce support, car sa hanche le torturait insidieusement à chaque changement
de temps. Cette ancienne blessure le faisait souffrir, et il boitait plus
encore que d’habitude, cela l’exaspérait. – Quoi ?
Dans ce manoir crasseux et démoniaque où ils ont
tué Georges !… Georges Dufut… mon pauvre subordonné, gémit Luc dont les yeux se
durcissaient et se voilaient de larmes… On le surnommait « le
machouilleur »… Il avait réussit à infiltrer une bande
internationale d’œuvres d’art. En fait, les œuvres d’art étaient des
enfants séquestrés… Nous avons seulement retrouvé sa veste parmi les buissons du
parc… heureusement qu’il a eu le temps de cacher un
microfilm dans un des boutons de cette maudite veste… Il aura
été professionnel

q
Le restaurant « Le Lutin d’or » était plein à
craquer ce midi. Les deux employés de Marc hérisson
avaient engagé deux serveuses pour le service de la mi–journée pendant l’absence de
leur patron. La gouaille de celui–ci manquait pour leur
insuffler de l’enthousiasme. Leur morosité devenait contagieuse, et leur
entourage s’en ressentait. – Monsieur le commissaire ! Votre
enquête avance– t–elle ? Demanda Serge en rangeant une pile d’assiettes dans le
buffet derrière le comptoir. – oui, renchérit Émile qui essuyait
comme un automate le zinc du dit comptoir… ses coups de gueule

11
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

jusqu’au bout… Sacré nain ! Il avait une force

herculéenne. Le commissaire leva les bras au ciel en
claquant des doigts. – « Toute la sainte clique de la
famille poulaga », comme pour parodier notre cher Marc, a ratissé en long
et en large ce château et son parc. Luc soupira, songeur. – Je me rappelle la dernière
boutade de Marc. Rappelez–vous ! Pour sceller notre amitié, il voulait que nous
nommions notre groupe, « Les quatre du Soleil des
loups », en hommage à notre activité nocturne et
souterraine en général. – Pourquoi ? S’étonna Sarah. – L’agent
secret est toujours un homme de l’ombre, continua Luc. Il est un homme de la nuit sous
la seule protection de la lune. – Et alors demanda–t–elle une nouvelle fois. Quel
rapport ? – En argot ancien, « le soleil des loups », est la lune. Voilà pourquoi i
–La salade aux lardons est servie, apostropha une des deux serveuses, une jolie
rousse, grande et maigre, moulée dans un pantalon trop étroit pour elle. Allez !
Allez ! Il ne faut pas laisser refroidir ces petites choses délicieuses. Attablés, ils
allaient entamer avec gourmandise ces feuilles, macérées dans une simple sauce
vinaigrée, où de nombreux lardons grésillaient encore. Sarah reniflait son
assiette, suspicieuse. – Stop ! Émit–elle avec un grand cri d’effroi. Ses
cheveux blonds, tombant en cascade sur ses épaules, ses yeux d’un vert
foncé qui n’admettaient pas la réplique, attiraient souvent
l’attention sur elle. Mais là, son cri angoissé
stoppa net les bavardages. Jean recracha un bout de salade, surpris et
furieux. Les autres reposèrent avec précipitation leurs fourchettes sur la table. –
Quoi ? Dit Luc, inquiet. Il avait déjà une main sur
son arme, les yeux furetant autour de lui avec rapidité. Il avait
photographié, dans tous les sens, l’aspect de la salle et aurait détecté la moindre
anomalie. Ils regardaient Sarah, en attente d’une explication.

Elle continuait à humer son plat. – Si mon état de clone est la source
de mon désespoir, il me permet en compensation d’activer certains dons latents. Entre
autres, celui de discerner les différents composants chimiques d’un
produit. Elle retrouvait l’accent professoral de ses cours de métaphysique
donnés à la faculté de la ville de Toulouse. Les
esséniens, envahis de tristesse à cause du terrible
cauchemar vécu par leur amie d’enfance, tentaient d’atténuer, par un soutien constant,
ce vide douloureux que Sarah ressentait sans cesse au plus
profond de son âme. Depuis le processus de clonage réussi, par le biais de sa
tête retrouvée intacte ainsi que celle du petit Joël
dans cette horrible chambre de la « Branche Rouge » créée par une secte
satanique, elle était accablée et anéantie, comme morte, sans aucun
ressort. Une insupportable envie de se gratter, d’arracher cette peau qui n’était pas
à elle, la tenaillait constamment. – Je te sens déprimée,
dit Adonias, l’un des esséniens. Son regard sombre scrutait avec attention le moindre
malaise chez son amie d’enfance. Il l’interrogea : – Veux–tu
de nouveau le don du cristal ? Pour l’instant, seul un rite avec des cristaux, enseigné
par Natân leur chaman, soulageait d’une manière efficiente leur « sœur de
sang » de tous ses maux. Il s’agissait de la
placer au centre d’une étoile à cinq branches formée par
cinq pierres de couleur différente : une aigue–marine
bleu–vert, un rubis rouge, une topaze orangée, un lapis–lazuli
bleu et une tourmaline noire. Ce mandala faisait résonner dans tout son corps
les énergies cosmiques et telluriques qui sont présentes
lors de l’enroulement de l’incarnation. Les cinq pierres activaient cinq
mouvements de transformation de ces énergies pour stimuler ses
méridiens d’acupuncture sur un plan physique et mental.
Sarah aimait ce travail de méditation qui
l’empêchait de penser et de se morfondre. Son corps était un élastique
tendu entre le ciel et la terre. – Non, merci !…Je vais
mieux depuis peu, répondit– elle sur un ton ferme et décidé. Votre aide m’a été

12
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

d’un précieux réconfort… Votre amitié et le don du cristal m’ont requinquée,

pour que je puisse maintenant supporter le manque de
ce qui m’appartenait, et admettre les rouages de cette
chair qui ne dépend plus de moi... J’accepte mieux ce corps de clone,
surtout à partir du moment où j’ai décidé de terminer
mon deuil. Sarah souriait d’un air timide encore empreint de lassitude. – Une force
nouvelle en moi engrange sans doute pleins de pouvoirs latents, énonça–t–elle sur un
faux ton désinvolte… L‘un d’eux me fait considérer qu’on a
voulu nous empoisonner. – hein ? Tu dérailles !
Articula Jean qui déglutissait avec peine. – Ces feuilles de
salade dans vos assiettes n’appartiennent pas à de vraies chicorées,
commenta Sarah. Ce sont des feuilles de Jusquiame.
Cette plante vénéneuse contient des alcaloïdes, spécialement de la
scopolamine, de l’atropine et de l’hyoscyamine. L’emploi de cette plante peut produire
chez son consommateur des accès de folie furieuse et le menerà la mort. Jean
essuyait sa bouche avec rage. Il était le seul qui avait absorbé quelques
feuilles, recrachées aussitôt. Luc bondit de sa chaise, bouscula un des
esséniens et se précipita vers la cuisine du restaurant. À la vue de ce colosse en
furie, un des jeunes apprentis laissa tomber sa pile d’assiettes qu’il
venait de sortir du lave–vaisselle. Par contre, un des cuisiniers, un
jeune costaud lança un large couteau en direction du commissaire, qui,
d’un réflexe inimaginable, s’empara d’un couvercle de
casserole pour bloquer le projectile. Celui–ci, arrêté net, tomba
au sol avec un bruit mat. L’intermède involontaire permit à l’inconnu
de sortir précipitamment par la porte des livreurs. Luc, essoufflé, déboucha
dans la ruelle. Il stoppa sa course brusquement. Le
truand l’attendait. Deux regards s’affrontèrent un court moment. Luc
photographia dans sa mémoire le visage carré et dur de l’homme, et surtout ses
yeux bleus délavés qui souriaient comme ceux un prédateur. Un
prédateur de naissance qui avait l’habitude de jouer avec ses
victimes. Un coutelas à courte lame apparut comme
par miracle dans la main gauche du jeune égorgeur au nez cassé

de boxeur, puis passa aussitôt dans la main droite. La lame partit, fulgurante et
meurtrière pour s’enfoncer dans le ventre du commissaire. – Prends ! Charogne !
Vociféra le jeune salaud, ivre de haine. Le coup déchira la veste et la chemise de Luc
dont un pivot instantané sur son pied d’appui avait permis l’esquive qui lui
sauva la vie. Au passage du couteau qui transperça
ses vêtements, il se retrouva de profil pour ainsi
avoir, en torsion et en retour, l’élan nécessaire qui lui
permit d’asséner un puissant coup de coude dans la
poitrine de son adversaire. L’homme, déséquilibré, tomba avec une extrême
violence sur le dos en lâchant son arme. Le commissaire ramassa le
blondinet, aux cheveux ras, d’une poigne terrible, mais l’autre eut
l’automatisme de rafler à proximité, abandonné, un
couvercle de poubelle qu’il lança avec vivacité dans la
direction du visage de Luc. Le commissaire ne put pas éviter le projectile. –
oumph ! Fit Luc qui relâcha son opposant sous le
choc. Celui–ci en profita pour décamper et sauter sur une
moto qui l’attendait, vrombissante. Luc, qui se tamponnait le
nez avec un mouchoir, ne put que voir l’engin qui
disparaissait au loin. – Je te retrouverai, dit Luc d’un air furieux en
brandissant un poing titanesque. J’ai ton visage dans ma
mémoire… jusqu’à ta mort. – D’où vient–il, ce
type ? Demanda Jean à Serge. – Émile et moi, nous l’avons engagé
ce matin parce que Justin notre aide–cuisinier est absent depuis deux
jours. Il ne répond pas au téléphone, et le commis envoyé chez lui a trouvé la porte
close. – Allons chez Justin, proposa Yitram, un essénien petit et râblé qui
ne tenait jamais en place, monté comme sur des ressorts.
Les rayons de soleil, à travers l’unique fenêtre,
explosaient d’une lumière crue à l’intérieur de cette chambre
d’hôtel miteux, à la limite de l’insalubrité. Le cadavre du
malheureux Justin affalé sur le lit et positionné sur le dos, paraissait attendre les
repro-

13
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ches improbables de ses employeurs. Les yeux morts de son visage, ouverts vers le
plafond écaillé, exprimaient la terreur. Sa gorge n’était plus
qu’une plaie béante. Le cou se détachait presque du
tronc; le sang séché sur la couette, sale et déchirée par endroit,
laissait présumer que sa mort datait de plusieurs
jours. Le brouhaha causé par les enquêteurs appelés par
le gardien de l’hôtel, et les flashs du médecin légiste
agaçaient Jean et Luc qui n’arrivaient pas à se
concentrer pour comprendre le pourquoi de ce
meurtre incompréhensible. Tuer un innocent, pour les avertir de ne plus
continuer leur enquête, dénotait une sauvagerie
sans nom qui accentuait cette mise en scène macabre.
Mathieu les fit sortir de la chambre pour leur montrer sa
trouvaille : une pochette d’allumettes. – Je l’ai trouvée
sous le lit, dit–il d’une voix espiègle. – Et alors ? Râla Luc. Il prit un énorme
cigare, le coupa et l’alluma. Le commissaire regrettait la fuite du misérable fourbe q
avait pris la place de Justin, l’aide cuisinier. Il se sentait fautif. –
Examinez l’adresse de cette publicité, lança l’avocat d’un air entendu… Si cela
intéresse les deux fins limiers que vous êtes. – Nom de Dieu ! Pas possible
! S’exclamèrent les deux « fins limiers » en un ensemble
parfait quand ils lurent l’inscription. – Incroyable ! L’enquête
repart, se réjouit Jean qui se morfondait dans sa peau de
détective. Son impatience cadrait mal avec son allure de chevalier blanc et
impassible qui paraissait toujours prêt, toujours en
attente d’une vie à sauver. Pour l’instant il bouillait
comme une vieille marmite qu’on aurait installée sur un feu
d’enfer. Sur le centre de la boîte d’allumettes, un dessin représentait un blason. À
l’intérieur de celui–ci un serpent dévorait un enfant, au–dessus du blason une tête de
Satan cornu grimaçait, et en dessous une légende désignait le nom d’une
ville : Lonpré. Le groupe du commissaire piaffait de ne pas
pouvoir se précipiter aussitôt vers ce lieu de perdition où Georges Dufut, le
subordonné et ami du commissaire Blondin, avait été sans doute assassiné. Il
avait réussi à s’infiltrer dans une secte satanique
après de longs mois d‘enquêtes et

de filatures. Il s’était fabriqué une vie pourrie d’ancien

détenu, et avait pris le nom d’un prévenu dont le décès avait été tenu secret
longtemps. On n’avait jamais retrouvé le corps de Georges Dufut. Seule sa veste fut
récupérée par l’I.P.S, la brigade spéciale du commissaire Blondin. Elle
était restée accrochée à des buissons épineux du parc, et les fameux
microfilms, cachés dans un de ses boutons avaient permis le
démantèlement du réseau satanique du docteur White, alias Josèf Mengele
le tortionnaire d’Auschwitz. Un réseau qui élevait de jeunes enfants,
soit pour les vendre à des pédophiles, soit pour
devenir de futurs assassins inconscients, véritables bombes à
retardement. White et son âme damnée surnommée le « scorpion » ne furent jamais
retrouvés. Aucun indice avéré ne révéla l’existence de ces deux misérables monstres.
Ils semblaient n’avoir jamais existé. Le groupe du commissaire s’étonnait de cette
chance supplémentaire qui leur faisait défaut depuis trop longtemps. Mais Luc
devait d’abord demander une commission rogatoire avant de fouiller
nouveau, de fond en comble, le manoir qui se
révélait appartenir au Ministère de la Défense. Il servait de musée pour des
expositions itinérantes. Le régisseur avait disparu. Depuis une douzaine d’années, ce
haut fonctionnaire avait eu plusieurs missions au sein de différents ministères comme
ceux de l’Agriculture ou de l’Éducation. Mais son nom restait introuvable. Était–il le
docteur White lui–même ?

q
Les deux scélérats s’enfuyaient, contents de leur méfait. L’avertissement donné au
groupe du commissaire Luc Blondin avait été explicite : il
devait suspendre ses recherches. – Tu pourrais t’améliorer,
 ricana Albert qui accéléra encore pour augmenter la vitesse de la
moto. – Lâche–moi les baskets ! Tança Bruno, de mauvaise humeur… Et… roule ! Il faut
éviter les… barrages. J’ai du mal à respirer. Ce con… Il
frappe fort ! Ils étaient tous les deux les hommes de main, et de l’Opus Dei
et de la Commission des « Skulls & Bones ». Ils devaient orchestrer les basses besognes
des

14
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

uns et des autres. Mais l’ordre suprême provenait toujours de la Commission. Ils
surveillaient et agissaient. Albert et Bruno avaient tenu à exécuter
eux–mêmes tous les détails pour cette mise en scène. C’était juste une
semonce pour obliger le commissaire et ses amis à abandonner leurs recherches.
La moto, une grosse cylindrée, roulait à vive allure; elle
traversa quelques villages le long de la
nationale, et continua sa route, une heure durant à
allure réduite, sur des petits chemins déserts. L’engin s’arrêta
devant une magnifique propriété privée, isolée dans la campagne
toulousaine et entourée de bois étendus. Albert klaxonna, et le portail ajouré s’ouvrit
en grand.

L’allée gravillonnée crissa sous les roues de l’énorme machine. – Le patron va être
déçu ? L’intonation de Bruno dénotait une inquiétude qui
voilait son regard d’un sombre pressentiment. – Je l’ignore !
Chuchota Albert sur un ton laconique. Il retira son
casque, prit une brosse pour aplatir en arrière ses cheveux noirs
et courts. – Oui !… je l’ignore, répéta–t–il. Un homme, grand et maigre, les attendait
sur le perron. Il claquait ses bottes avec une baguette de
coudrier noir.

15
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE II
caRmen et le VieillaRd

k
Des nuages noirs s’amoncelaient par vagues successives. L’orage s’avérait inévitable.
Dans la mansarde de l’hôtel où semblait dormir la dépouille de Justin, l’aide–
cuisinier, quelques éclairs distribuaient une lumière alternée, tantôt vive
et colorée, tantôt sale et terne, transformaient les personnages de la
chambre en acteurs de cinéma prêts à jouer leur scène :
– un commissaire de police déniche un cadavre allongé sur le lit d’une chambre, la
gorge tranchée, muni d’un seul indice. Le policier est assis sur ce lit, et fume un
gros cigare, l‘air réjoui. Ses amis, debout, jubilent tout comme lui.
L’indice, une boîte d’allumettes, permettrait peut–être de retrouver le ou les
assassins. La piste serait–elle suffisante pour attraper
aussi le tueur en série, ce Mengele, qui leur a
échappé dans la salle de la « Branche Rouge » ? Qui sait ? » Josef Mengele,
surnommé le « boucher d’Auschwitz », courait toujours. Il était
devenu le satanique docteur White, et le spécialiste de la
manipulation mentale. Par l’intermédiaire d’un mot–clef, il pouvait utiliser un « agent
dormeur » pour perpétrer des attentats insensés. À Auschwitz, il comparait des doses de
torture et de traumatisme sur des tableaux qu’il avait
imaginés lui–même, pour parvenir à créer un esclave
parfait. Dehors, immobiles sur le trottoir, un vieux mendiant et sa chienne regardaient
d’un air torve l’hôtel miteux qui se dressait sous un ciel de
nuages grondants. Tous les deux s’imprégnaient des effluves
menaçantes de l’immeuble délabré où se logeaient des vies chétives décomposées en
petits lambeaux de souvenirs malsains, des vies de misère et de tristesse aux plaintes
incessantes, des vies de débauches ou d’infortunes brûlant leurs plaisirs à l
hâte. L’indigence humaine générait de la haine ou de la compassion selon les regards
posés sur elle. Soit notre peur ancestrale de se faire dépouiller
du peu que nous possédons nous détourne de la commisération, soit
notre cœur est assez grand pour absorber toute

cette souffrance issue sans doute d’un passé non digéré. Mais le pire était
l’indifférence. Le vieil homme et l’animal se doutaient des ravages causés par les
peurs accumulées ravinant leurs âmes humaines comme des griffes leurs
chairs à dépecer. Il fallait une longue préparation douloureuse pour
supporter cette terreur d’une peur accrochée à soi comme
une sangsue. – Tu as peur ? S’inquiéta la chienne
qui s’appelait Carmen. – Non ! Je m’inquiète, c’est
tout… Et ne parle pas ! Tu vas nous faire repérer.
En théorie, tu dois aboyer. – Ah bon ? Tu as peur, alors ? Insista le canidé en élevant
le ton. Le vieillard haussa les épaules. Il était petit et mince, et
affichait pour l’instant une mine renfrognée. [Ce cabot allait
l’irriter souvent. Il aurait dû prendre des sanctions depuis longtemps
pour punir l’insolence répétée de cet incorrigible bavard]. Ses cheveux
longs et une barbe abondante, blancs comme de la neige, le faisaient
ressembler à un père Noël. Il se tenait droit,
sans paraître subir le poids des ans, léger et solide dans
des vêtements rapiécés. Une odeur de propre émanait de la veste et du pantalon gris,
froissés et fabriqués dans un tissu écru et
lourd. Ses pieds, nus et déformés, ne subissaient aucune salissure.Aucune
trace de boue. Dès qu‘une saleté allait les souiller, elle
disparaissait par enchantement. Ces pieds arboraient avec fierté cette
singularité due à leur origine qui était, en
fait, loin, très loin de la Terre, parmi des failles intemporelles
ou parmi des univers parallèles. Cette fantaisie était une coquetterie
de la part du vagabond. Il se plaisait à
créer des « anomalies » dans des mondes où elles n’existaient pas.
Carmen, qui tenait obstinément à sa tentative de
persuasion, pensait que le « vieux » gambergeait un
peu trop. – De l’inquiétude, dit l‘animal, j’ai appris avec le
temps qu’elle attire la poisse plutôt que l’espoir demandé. –
Bravo ! Tu as vraiment un flair de molosse. –
on ne se moque pas de son fidèle compagnon. La
chienne, une bâtarde sans forme, était petite et grassouillette. Sur le corps, parsemé
de tâches noires, s’érigeaient dans tous les sens des poils courts et

16
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

raides. Une queue efflanquée, qui possédait ces mêmes tâches, se

redressait un peu comme un traîne– misère. Les oreilles s’affaissaient sur les yeux,
mais possédaient une mobilité surprenante pour exprimer différentes émotions. Courte
sur pattes, Carmen gambadait toujours en trottinant de travers. Le regard, d’une
intelligence extrême, bougeait avec vélocité dans l’espoir d’une caresse. Parfois, ses
beaux yeux marron quémandaient avec une insistance soutenue et
douloureuse une explication. Cette bête, inoffensive d’apparence, était un ancien dieu,
appelé Kronos le maître du temps. C’était un dieu qui avait perdu
ses prérogatives, comme tous ceux que les fidèles avaient abandonnés.
La solitude d’un dieu est un cancer rongeur d’infini.
Cette épreuve le vivifie ou l’anéantit inexorablement. Le dernier
rôle de Kronos avait été de se morfondre dans un gouffre. Il
était l’unique gardien de dieux déchus, emprisonnés comme les
Titans. Il mourait à petit feu lorsque le « vieux » est
intervenu. Le vieillard était, lui, un Tétramorphe, une entité vaporeuse si
évoluée qu’elle pouvait se transformer en n’importe
quelle forme, car celle–ci est toujours générée par ses
composants internes. Il était un Kérub des anciens temps, et ses composants dérivaient
d‘une structure uniquement spirituelle. Il revenait sur la
Terre, malgré l’interdiction de la Hiérarchie d’interférer dans les affaires humaines.
Mais il aimait ces hommes qui puisaient leurs forces dans leurs
propres faiblesses. Il aimait ces hommes qui se débattaient dans leurs
contradictions pour s’en sortir. En plus, il avait débuté une tâche, il
voulait la finir maintenant. Il avait perdu beaucoup de
batailles pour la paix. Mais par la paix des cœurs, ce dernier combat
sera déterminant pour gagner la guerre. Il devait retrouver Hadad. Il devait
retrouver hadad avant qu’ils envoient d’autres cavaliers de
l’apocalypse, les destructeurs de mondes. Le vieil homme soupira. Il savait que les
humains avaient laissé leurs âmes s’enfermer dans une gangue d’indifférence
proche de la folie, si intensément qu’elles subissaient l’impact
dogmes erronés. Ces croyances étaient issus d’un

programme ancien implanté par génie génétique pour obliger

l‘homme à se perdre dans l’excès de jouissance matérielle,
et à devenir un esclave inconscient. Les âmes des
gens retombaient sur terre, bloquées par le bouclier
mercabien créé par El Schadaï le Serpent et le Berger des Abîmes surnommé Berg–Hab, les
ennemis jurés du Kérub. Ces âmes étaient obligées de revivre de sempiternelles
vies identiques, sans fin et sans possibilité d’évoluer vers
des mondes supérieurs. Elles finissaient dans une sorte de dilution,
digérées par le Berger des Abîmes, recrachées sans espoir. Berg–Hab,
pour l’instant, était enfermé depuis des millénaires dans le cristal de l’oubli, envoyé
derrière le plus lointain des univers, dans des replis du temps qui étaient devenus le
cimetière de ses ambitions sanguinaires. Il végétait ainsi
comme une larve amorphe grâce à des enfants qui, par des
pouvoirs latents et inconnus d‘eux, avaient réussi à le
piéger et à l’enfermer pour toujours, sauf si… Ces enfants avaient
été courageux et sages… et oubliés depuis l’aube des temps. On les appelait de noms
étranges : Laure et le petit Mathieu, Luc,
Jean et Marc. Ils avaient sauvé ainsi des univers entiers…Il y avait si
longtemps… si longtemps… une éternité… Iahvé avait disparu, sans doute retourné sur sa
planète d‘origine. Il ne restait plus sur cette Terre
que son cousin Jéhovah. Ce dieu, à force de manigance,
avait réussi à instaurer des religions pour promouvoir
son autorité sur une bonne partie de la population mondiale. Il avait eu aussi
l’intelligence de prendre plusieurs noms selon les endroits du globe terrestre qu‘il
voulait dominer. À chaque peuple, une religion.
heureusement, l’énergie symbolique d’une conscience christique, que
Jéhovah ne pouvait pas contrôler, par sa résonance extrême, avait permis
une fêlure dans le bouclier mercabien; il fallait maintenant l’agrandir pour faire
éclater cette carapace, et permettre aux âmes de s‘échapper. Jéhovah
tempêtait contre cette étrange intrusion spirituelle. Mais ses invectives et sa colère
n’arrivaient pas à déstabiliser cette force tranquille qui
agissait comme une langue de feu dans certains esprits humains. Pur est l’acte de celui
dont le cœur est pur. Rien ne peut l’arrêter. Le bien et le mal n’existent pas pour
lui, quoiqu‘il fasse. Il agit. Le Tétramorphe recherchait Hadad, en
vain.

17
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

hadad, celui qu’on appelait Baal Zébul du temps de son père Anou,
maintenant nommé Belzébuth par des esprits vils et peureux, se dissimulait, toujours
écrasé par ses remords d’antan. Il ne put pas éviter à
l’homme de subir les implants néfastes de son frère El Schadaï et de son
cousin Jéhovah. Seuls quelques humains furent sauvés. Il était
devenu ce monstre ailé, une pierre figée qui surveillait la
ville, perché sur les hauteurs d’une cathédrale.

prends ! J’ai quelques angoisses,… surtout, qu’en plus, j’ai

les poings et les pieds liés par ma Hiérarchie. Elle m’interdit toute interférence dans
les affaires humaines… Il se savait surveiller, et à la
moindre faute, il devrait répondre de ses actes. Comment
expliquer son désarroi envers l’acte manqué d’une Terre qui
voulait grandir, qui voulait ce souffle final pour expirer
tout l’amour de chaque grain de poussière dans la
profondeur de ses entrailles. – Pauvre Kérub ! S’apitoya la chienne. – Je
t’ai délogé de ton trou à rats pour que tu
puisses m’aider. Ton faible pouvoir sur le temps peut encore faire la
différence. – Il est vrai que ce gouffre où je devais
surveiller les Me ?…nous pouvons y entrer, titans vaincus par Zeus
commençait à me faire devenir neurasthénique. Tu as été génial !
Comment as–tu fait pour me faire sortir de cet abîme ? Je n’ai jamais pu en déguerpir !
J’en avais marre de ces rats… Dire que j’étais un dieu ! – Un
dieu sans « croyants » n’est plus un dieu, mais une simple lueur. Tu dois
apprendre à revivre dans de nouvelles directions… Et te rallier de
nouveau dans le bon camp. – Le tiens, j’imagine. – oui ! Celui qui
réunit et ne sépare plus. oh ! L’effort à
faire est toujours là ! La lumière dans nos
ténèbres ne peut que s’agrandir. Là, débute le parcours a
delà de tous les chemins. Là, je veille ! La
deuxième mort, celle de l’âme ne doit plus être. Le temps de l’Aigle, celui de
l’Esprit, est arrivé. – Le Troisième Testament ? – oui ! Cette présence, c
Soi qui enchante l’infini. – Ouaf ! Aboya Carmen. – Quoi ? – Euh !
Je disais, rectifia Kronos, que dans tout ce
merdier humain, tu vas être obligé de faire des heures supplémentaires… Et comme ton
patron n’est pas au courant, cela s’appelle du travail au « noir »… En plus, je te
plains, car tu as beau être un Veilleur, un Gardien de la matrice, tu vas être obligé
de leur refuser ce passage. – Pourquoi ? – Les humains sont trop… humains ! Plein
de désordre dans la tête ! Trop de déchets mentaux à
reje-

q
– Mon pauvre Hadad ! Se lamenta le vieillard. Comment as–tu pu devenir Samaël, ce
Lucifer, le poison de leur Dieu. Kronos, loin des préoccupations du
Kérub, vociférait. – Veux–tu me dire qu’est ce que je fais
dans la peau d’un sac à puces ? houlala ! Ça
gratte ! Une des pattes arrières de la chienne, dans un rythme frénétique,
battait, comme une baguette de tambour, son
flanc douloureux. – Tu es moins encombrant qu’un cheval, mon
pauvre Kronos. – Très drôle !… Mais tu as peur, insista méchamment la
dénommée Carmen qui continuait à se gratter. – Oui !
Oui ! Avoua le vieillard. Le processus pour spiritualiser la matière est long et
fragile. Tout va dépendre de la perspicacité du clan des « Quatre du Soleil des Loups »
et du reste de leur groupe avec Sarah, Laure, Thomas et les esséniens... Tout va
découler de l’inconscience de quelques humains… Pourront–
ils pénétrer leurs propres arcanes et s’en servir pour se battre ? Ses lèvres se
plissaient en un sourire imperceptible, car il savait que l’idée d’instaurer
ce genre d’association était ingénieuse. Elle suscitait des forces
supplémentaires pour leurs membres. L’ensemble produisait unepuissance supérieure à
l’addition des énergies de chacun. Luc, Jean, Mathieu et Marc
formaient ainsi une bonne équipe par le biais de cette coterie
des « Q.S.L. ». Il était content. La Terre avait–elle une dernière chance ?… Et lui
avec ? – Tout va dépendre de simples humains…prononça le mendiant d’une voix éteinte.
Alors !… Tu com-

18
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ter ! Ils prient ! Ils ne savent faire que prier !

Demander à Dieu… et demander encore ! – Il
suffirait d’aimer son prochain ! – Ah ! La bonne blague ! Que le
mot est creux ! Il résonne comme un tambour ! Ils n’aiment que
Dieu, celui qui peut leur rapporter le gros lot ou
l’aide attendue avec tant d’espoir. Quelle erreur ! Même un des leurs,
l’apôtre Jean, a remarqué cette contradiction désespérante : «
Celui qui n’aime pas son frère qu’il voit, ne peut aimer Dieu qu’il ne voit pas »… les
hommes sont trop dans le péché pour le salut du monde. Leur misère morale précipite ce
monde au désastre. – J’aime leur misère, leur lutte pour survivre. J’aime leurs
haines séculaires qu’ils doivent surmonter. Je leur apprendrai
à relier le Lion et le Taureau, à désirer leur
ciel sans renier leurs racines terreuses. Je leur apprendrai
à aimer leurs entrailles, à se libérer du joug nauséabond de ces
viscères en laissant la lumière descendre et pénétrer l’obscurité de leur vie. – Plutôt
l’obscur désir de leurs obsessions, grommela Kronos qui n’osait pas se
servir de ses anciennes prérogatives. Pour lui, enclin à
enchaîner les déviants par habitude, un homme
qui n’affrontait pas sa vie était un pervers. – Tu te
trompes, répliqua le Tétramorphe. L’homme est complexe. Il
est capable du pire comme du meilleur. – Je n’ai pas trop bien vu le meilleur… Et la
Terre saccagée non plus. Carmen ricanait par à coups. –
J’aime leur ardeur à s’opposer, à tout et à
rien, au vent, aux autres, à eux, à l’injustice, au
temps qui passe. Ils vivent ! – Hum ! Tes protégés sont bien « mal barrés
», leurs actes ne sont pas à la hauteur de leur
imagination. Que leur reste–il à espérer ? – l’Amour ! Le
pardon ! – Houlala ! Tout est dit !… Mais tu oublies la culpabilité de Baal Zébul, ce
pauvre Hadad, ce soi–disant Belzébuth,qui le ronge inexorablement; tu
oublies les mensonges des humains qui sont une deuxième
nature chez eux. Mentir est la pire des vilenies, et leurs hommes politiques
sont friands de ces affa-

bulations volontaires…Ces politiques, tous des cachottiers ! Kronos

chanta d‘une voix éraillée : – « Peuple, ton pire ennemi, ce sont tes
dirigeants. » Il riait, aboyant par saccades, secoué par une sorte de toux
asthmatique, et essayait de sécher une larme avec une
patte. Il continua son sermon : – Le monde entier est
quadrillé de mensonges, et cette pauvre Terre ne peut plus le
supporter. Elle est remplie de terreur à cause de cela. Elle va
regimber, car elle veut vivre libre… Sa colère pourrait être terrible... Les
hommes ont oublié qu’ils étaient une partie d’un tout… Et la Terre est ce
tout, une entité vivante. Son désespoir, légitime courroux, serait de se débarrasser
d’eux. Peut–elle absoudre tant que l’homme n’est pas capable de se
pardonner ?… car la terre est en lui. Est–il trop lâche pour ne plus se sous–
estimer ? Kronos, un œil fermé, regardait le Kérub, pour voir l’effet de son
discours défaitiste et finaliste. À la tête du
vieux, il sut qu’il avait vu juste. La Terre allait se
défendre. Poison contre poison. Elle allait se servir du poison. Il en était certain
maintenant. Quand et comment ? Il grognait sans s’en apercevoir. Il avait beau
mordiller sa peau, ses goinfres lui suçaient le sang. Carmen continuait à se
gratter avec exaspération. – Arrête de couiner ! Tu me fais honte. Je vais te
procurer un produit pour te débarrasser de tes parasites. – Ca s’appelle des puces !…
des puces !… Avec quoi ?… T’as pas un rond ! Fabrique–le ! T
es un vrai génie pour ça. – Je ne veux pas interférer. – Interférer !
Interférer ! Un peu plus ou un peu moins… – Non ! Je suis un mendiant ! Je vais
mendier… – Ouaf ! À chacun sa misère ! Houlala ! – Viens vite ! Traversons la rue,
exigea le vieillard. – Tu es fou, avec cette pagaille… les pompiers, les voitures de
flic qui hurlent leur suffisance comme si nous étions des sourds
de naissance… et ce cordon de policiers en tenue… Tu es fou, on ne pas-
19
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

sera pas. Restons ici, au calme. Le Kérub ne l’écouta pas, et traversa la rue. Il
bouscula un gendarme pour franchir le périmètre interdit, et se dirigea vers l’entrée
de l’hôtel au même moment où le commissaire Luc Blondin sortait d’un pas rapide. Il
n’aperçut pas le vieillard et le renversa. – Ho ! Pardon ! S’excusa Luc. Un policier,
qui s’était précipité, revolver au poing, releva le
vieux délinquant et le maintenait énergiquement. –
Vieux fou ! Aboya t–il. Tu vas rester tranquille… ou
gare… Ton nom. Tes papiers d’identité. Vite ! – Pitié ! Mon brave soldat… dit
l’interpellé. J’avais envie de pisser. Important pour un homme âgé de soulager souvent
sa vessie. Le gardien de l’hôtel est un copain… il me laisse faire. – Laissez–le !
ordonna le commissaire qui riait sous cape. – Bien
commissaire, ronchonna l’inspecteur qui s’éloigna en marmonnant des mots
désagréables. – Merci ! Mon bienfaiteur ! S’exclama le vieillard en s’agrippant à
lui maladroitement pour une accolade. Luc se dégagea de l’étreinte du
mendiant avec délicatesse. Il était pressé, et ce bonhomme bizarre lui semblait
familier. N’était–ce pas ce même petit vieux qui parlait avec Natân
lorsqu’ils lui rendirent visite à l’hôpital psychiatrique ? C
vieillard avait disparu comme par enchantement. Il secoua la tête, perplexe, et
voulut le questionner. Mais il n’avait pas le temps de
le faire, pressé de vérifier l’exactitude de leur
seul indice. Il eut le réflexe de lui tendre un
billet. – Tenez ! Il me reste dix euros pour vous dédommager de vos émotions.
J’espère vous revoir… Vous pourriez m’être utile ! – Chouette ! Je
vais boire un coup à ta santé, mon gars ! Luc disparu, à
la poursuite de ses espoirs, le vieil homme sourit
d’un air narquois. Il espérait que le commissaire
trouverait le papier subrepticement glissé dans une de ses poches…Si
Luc Blondin savait à quel point il pourrait, lui le
Tétramorphe, être utile à son enquête… Il en
tomberait à la renverse…

Le vieillard, le regard vague, ressentait avec appréhension un vent qui

tournoyait maintenant avec plus de force. Il y
avait un je ne sais quoi dans les manières
grossières de cet orage : la couleur anthracite des
nuages, le bourdonnement du silence dans ses oreilles, le goût aigre et
insolite des bourrasques de ce mistral qui
emplissaient sa bouche et son nez. Des relents d’anciens
mondes calcinés remontaient dans sa mémoire ancestrale. Le compte à rebours
aurait–il commencé ? Le Kérub ne le pensait pas. Déjà ? Ils
n’oseraient pas. Ils devaient attendre un signe.

q
Une silhouette immense, un chapeau aux larges rebords qui lui dissimulaient les
yeux, épiait tout le manège du petit vieux. Elle était
masquée par l’angle de la rue, et parvenait, grâce à
une vue et une ouïe hors du commun, à apercevoir les
moindres détails et à entendre les moindres
chuchotements. Le col relevé de son imperméable cachait un peu un
visage carré dont les traits, comme taillés à la serpe, lui
donnaient un aspect rigide et lisse. Son faciès négroïde paraissait si
noir que cette couleur semblait artificielle. En fait, tout
du personnage exhalait l’étrange. – Ce type est un dissimulateur né, murmura
l’individu. Ce faux mendiant aux pieds magiques, nus et
propres, est aussi incongru que moi. Je jurerai qu’il
n’est pas du coin. Il gloussa en silence, les mains sur la bouche. Ce géant de 2m
s’appelait Loupa. Il était l’aîné de deux frères jumeaux, et commandait le dernier
bastion que composaient les partisans de hadad, ce Baal
Zébul surnommé Belzébuth… En fait, il ne restait plus que lui et ses
deux frères. Tous les autres étaient morts dans le combat sans merci
contre Jéhovah, le cousin de Baal Zébul et de Iahvé. Cette lutte se déroulait dans
l’ombre depuis des millénaires. Jéhovah, peu à peu, gagna la
confiance des hommes de la Terre, en devenant, tour à
tour, un dieu de querelle et de vengeance, choisissant un
peuple au détriment des autres, ou un dieu de paix et de compassion, mais toujours
aussi jaloux. Baal Zébul, malhabile et rigide dans sa stratégie, indiquait
que la guerre ne se ga-

20
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

gne jamais en adoptant les mêmes armes douteuses de l’adversaire, et se perdait en même
temps dans ses dilemmes chargés de culpabilité. De ce fait, Jéhovah réussit le tour de
force d’endosser le rôle du bon et de reléguer Baal Zébul dans le rôle du méchant. Baal
Zébul devint donc Belzébuth, un démon, et Jéhovah, un bon dieu. Loupa soupira à
cette évocation. En vain, il avait essayé de convaincre Hadad de choisir
des plans tactiques plus offensifs, même si ceux–ci n’étaient
pas d’une moralité irréprochable. La guerre n’avait jamais été un jeu où les bonnes
manières primaient. Elle était une putain qui s’offrait le
premier venu pourvu qu’il soit le vainqueur. Se battre pour une
cause ? Aucune guerre n’était juste. Hadad affirmait souvent : la première
victoire des armes était la rancœur, et les seuls perdants étaient
ces morts, pauvres cadavres exhibant dans leurs sourires glacés cette cause perdue.
Hadad ne voulait pas combattre toute cette noirceur; au contraire, il prétendait être
du côté lumière et non du côté ombre, et souhaitait d’autres solutions. Mais l’Ombre
avait englouti Hadad, son maître de Justice. Baal végétait maintenant dans cette foutue
gargouille du haut de la cathédrale de cette ville. Il se cachait… De quoi… De
qui… Il méditait ! Il devait se réveiller, car les
temps étaient venus. Le combat devait reprendre. Un combat dur. Lui, Loupa, serait là
pour le soutenir, ainsi que ses deux frères. Il
attendait les ordres. Pour l’instant, il était sensé protéger ce groupe des «
Quatre du soleil des loups ». « Soleil des loups », joli nom pour désigner la lune. Ces
types étaient aussi des combattants de la lumière… dans l’ombre… Ils lui plaisaient…
Ils savaient se battre. Loupa soupira une deuxième fois. Devait–il se faire connaître,
malgré les ordres. L’union fait la force. Il pensait que,
pour redonner l’envie de lutter à hadad, il fallait de
nouveau les paroles du Tétramorphe… où était–il, celui–là ?
Et ce vieux ? Quel personnage étrange ! Serait–il possible que …? Et
ce chien ? Il lui semblait que cette bête
parlait réellement… Elle ne ressemblait à rien… Un bâtard,
sans doute… Et l’orage ? Quel drôle d’orage ! Il sent le mauvais, l’esprit sulfureux !
Loupa vit le contenu du bout de papier que le men-

diant plaça furtivement dans une des poches du commissaire. Curieux bonhomme, se dit–
il. Il allait s’occuper de lui, mais plus tard. Il devait d’abord suivre le groupe du
commissaire au château de Lonpré… À cause du grabuge éventuel. L’homme remonta encore
plus son col, rabaissa les bords de son chapeau et s’éloigna dans le sombre de
l’orage, éclairé des fois par quelques éclairs
tonitruants. Un éclair plus bleu jaillit, frappa le sol. Quelques éclats de
bitume s’écrasèrent sur les façades des maisons. Les éclairs bleus se
répétèrent. Le fracas du tonnerre absorbait, comme dans une ouate, les
claquements des débris éparpillés et les clameurs du
vent qui s’engouffrait dans les rues attenantes. Un lampadaire
fondait. Des flammèches se répandaient sur le sol. L’homme avait
disparu comme par enchantement. Il se fit un silence comme une
retenue; et puis la pluie se mit à tomber,
drue et bruyante. Les nuages crevaient en un fracas torrentiel. Les
hommes essayaient de s’abriter tant bien que mal.
L’orage se déchaînait.

Le château de Lonpré se reconnaissait à ses grilles dorées et

démesurées, à ses abeilles décoratives parsemées tout le
long du mur d’enceinte. Ces insectes noirs, les ailes repliées, constituaient le
symbole de cohésion des mérovingiens. Cet emblème perdurait à travers les
siècles. À l’entrée, deux templiers de pierre veillaient
dans une pose hiératique, les mains posées sur leur
épée tirée du fourreau, la pointe fichée au sol.
L’intendant du manoir, appuyé contre une bordure du portail, attendait,
impatient, que le groupe du commissaire Luc Blondin se
manifestât. Les voitures arrivaient vite, et leurs pneus crissaient sur les
graviers de l’allée menant à la clôture du manoir; les
véhicules des policiers et de la gendarmerie s’immobilisèrent sur le tarmac de
l’entrée. Le commissaire s’adressa à l’homme appuyé contre le
portail. – Monsieur Bidot, le conservateur ? Demanda–t–il.

21
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Luc, d’un bond, sortit d’un fourgon, et claqua d’un coup de

coude la portière récalcitrante. – Heuh ! Oui ! Hésita le petit myope aux lunettes
rondes, toujours accolé contre la grille. Il essuyait ses lunettes d’un geste nerveux.
– Je vous attendais, bougonna–t–il. L’homme était de mauvaise humeur, et pestait
intérieurement contre ses supérieurs hiérarchiques du ministère de
la défense. on l’obligeait à se déplacer de
Paris pour ce bled, et à présenter le site à
tous ces olibrius. Un subalterne pouvait faire office de
portier à sa place. Il n’était pas un agent immobilier.
Le commissaire le fixa d’un regard noir. Le myope rectifia s
posture désinvolte. – Je vous attendais ! Reprit–il d’un ton plus conciliant et
enjoué. Excusez mon acrimonie, mais vous êtes en retard, et je dois prendre un train
dans deux heures. En plus, je ne connais pas cette demeure, louée à une société
d’antiquaires. Ces gens se sont volatilisés, sans payer et… évidemment
sans laisser d’adresse. Le ministère les recherche, mais… – Hum ! Louée par le
ministère de la Défense ?… hanaquim ? Quel hasard !… Pftt !
Pftt !… persifla Luc qui allumait un bout de
cigare éteint, le regard posé sur le fonctionnaire. – Vous ne me
servez à rien ! Luc cracha des ronds de fumée vers le visage
écarlate du gestionnaire. – Donnez–moi les clefs, disparaissez de ma vue, allez prendre
votre foutu train... et bon vent ! Le commissaire tendait la main comme
s‘il s‘agissait d‘une énorme massue. – Mais ? répliqua l
conservateur. Je ne peux… – Donnez ! Donnez ! L’interrompit Luc en colère.
L’homme déposa dans la main du commissaire un trousseau de clefs aux dimensions
monstrueuses. Mathieu Servant, l’avocat, et Jean Regor le détective rigolaient en se
congratulant. Quand le malheureux disparut de leur vue, les deux acolytes assaillirent
leur ami de simagrées, mimant l’attitude apeurée de l’agent de l’État. – Pardon, mon
bon monsieur de vous avoir contrarié, couina Jean d’une voix contrite. Je suis votre
humble serviteur.

– Pitié ! Ne me dénoncez pas au président ! Chevrota Mathieu, la canne menaçante vers

Luc. – Ça va ! Ça ! Arrêtez vos fariboles, protesta
leur partenaire. Allons plutôt examiner les lieux. – Ce serait plus sage,
conclut Sarah, soucieuse. Ses yeux verts se fonçaient plus encore, et ses cheveux
blonds s’électrisaient : - Des signes de danger -.
L’étrange atmosphère du manoir accaparait son attention. Un silence mortel
filtrait de chacune de ses pierres et répandait dans l’air un
poison invisible.

Le commissaire Luc Blondin, d’une voix de stentor, répartit les missions de chacun. Ce
colosse aux cheveux noirs coupés en brosse, un peu « soupe au lait », n’aimait
pas que l’on discute ses ordres. Les gendarmes et les
policiers, au nombre d’une vingtaine, se dispersèrent comme une volée de moineaux, les
uns dans le parc, les autres à l’intérieur du château,
une ancienne demeure templière. Le parc apparaissait nettoyé depuis peu, lisse et
neutre. Personne ne trouva un seul indice. Toutes les pièces du manoir étaient vides.
Pas la moindre empreinte. Rien. Rien de rien. Il ne restait plus que les
caves. – Commissaire ! Interpella le commandant de gendarmerie. Nous venons de
trouver ce bout de métal. On dirait de l’or. Sarah examina le triangle. – L’arche
d’alliance est gravée dessus en pointillé, s’étonna–t–elle. Les trois esséniens
survivants s’approchèrent, intéressés et curieux. Adonias, le plus vieux
d‘entre–eux, observa le métal d’un œil acéré. – Je confirme,
proclama–t–il d’une voix rocailleuse… C’est notre Arche !… Aïe !…
Elle brûle mes doigts ! Il lâcha le triangle qui
s’irisait de lueurs blanches. Au sol, le métal tinta. Les
scintillements disparurent. – Quel phénomène curieux ! S’exclama Mathieu.

22
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Du bout de sa canne, il repoussa l’objet, et déplaça, en boitant un peu, son

corps svelte de quelques pas pour mieux appréhender la
situation. Ses yeux marron clair brillaient pour la circonstance
d‘une intense intelligence. – J’ai l’intuition d’une découverte importante,
articula–t–il de sa voix douce. Il se pencha et ramassa le triangle. L’avocat le
lança à Luc d’un geste vif. – Tiens ! Ce truc te sera utile. – Tu
parles ! Grommela le policier.

q
Derrière un gigantesque cèdre du parc centenaire, une
silhouette immense, à la tête noire, toujours la
même, les guettait. Il voyait tout. Il entendait tout. Un feutre aux larges bords
noyait ses yeux fauves d’un épais mystère; et un imperméable moiré le moulait d‘une
gangue protectrice. Les ombres rougeâtres d’une fin de
journée envahissaient les abords du manoir pour engloutir bientôt ce repaire
maléfique. Tout se noyait de clairs–obscurs. – Tu l’as dit, mon bonhomme,
ce « truc » sera utile, martela l’étranger. Les dissonances gutturales du géant
résonnaient de pulsations baroques. Elles vibraient en un
long sifflement. – heureusement qu’un gendarme a ramassé
mon triangle, pesta–t–il. Malgré le fait de l’avoir mis en évidence, cet imbécile a
bien failli l’ignorer. Maintenant, l’ami Luc doit fouiller ses poches, et trouver la
missive du « vieux mendiant ». Ce commissaire est un entêté et un teigneux. J’aime ses
méthodes… Cette mission dépendra de sa perspicacité, mais alors, là,… le
danger deviendra imminent… Je ne peux pas intervenir !…Dommage !…
Apparemment, l’anéantissement du manoir ne figure pas au programme
répressif des « têtes rouges »… Jéhovah veut frapper ailleurs !… J’espère que mes
deux frères ne jouent pas aux kamikazes dans ce Moyen-Âge
miteux… Nous sommes les seuls compagnons vivants de Hadad.

Loupa huma l’air ambiant, fit une grimace significative. Le vent lui
apporta des relents de vieilles peurs humaines, des odeurs de vieux cimetières
abandonnés. Il sentait la mort rôder, prête à avaler n’importe
quelle proie, décidée à l’hécatombe et à se moquer
des vainqueurs ou des vaincus. Le bras séculaire de
cette « faucheuse » tenait la double hache ensanglantée, et allait s‘abattre.
Loupa serra les dents, sachant très bien que la mort se
doublait d’une autre plus effrayante. Le seul remède consistait à
s’approprier le pouvoir de la connaissance : la
Gnose, source invisible et éternelle. Après la mort, chacun
était libre. Libre de poursuivre sa route ou de retomber vers une sempiternelle vie de
zombie, dixit le Tétramorphe. Il sourit. Oui, chacun avait un choix à
faire. Il regarda son bracelet, appuya sur un des boutons du cadran. Sa
silhouette vacilla. Elle se transforma en de multitudes vaguelettes transparentes. Les
contours s’estompèrent. Le géant disparut, sans laisser aucune trace, seules quelques
feuilles cramées se torsadaient sur le sol.

Le commissaire Luc Blondin écrasa son cigare éteint d’une main rageuse. L’ambiance
devenait morose, et la nuit approchait. Les fouilles ne donnaient rien; les résultats
escomptés, à part cet objet en or, s’amenuisaient à en
devenir inexistants. Sa joie de posséder un indice fut de courte durée, et sa déception
était grande de savoir que la mort de son adjoint Georges Dufut
n’avait aucun rapport avec celle de Justin, l’aide cuisinier. Ce manoir avait
été nettoyé de fond en comble… Les miracles de « Monsieur Propre », sans doute… Il
ruminait sa mauvaise humeur quand Mathieu, le
bout des doigts plantés dans les poils de son bouc impeccablement taillé, lui rappela
la réalité d’une voix douce et calme. – Luc ! La nuit va tomber, envoie tes sbires
fouiller les sous–sols du château… Ils sont immenses !… Et l’électricité est coupée.

23
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

– Hein ! Bredouilla Luc, perdu dans ses pensées défaitistes... Tu as raison… Je donne
les ordres en conséquence. Ses yeux, d’un vert transparent, reprenaient leur puissance,
soutenus par un pouvoir hypnotique inné. Ils se
transformaient en une expression froide, comme métallique. Son esprit de
décision reprenait le dessus, vif et clair. Le commissaire
envoya ses troupes, bardées de lampes torches et de sondes aux rayons X,
ainsi que d‘autres matériels d‘exploration sophistiqués
pour déceler les moindres empreintes, les moindres tâches de sang, d’urine ou de
salive, analysées ensuite au scanneur à isotopes radioactifs. Les caves
du château comportaient plusieurs niveaux. Certains de ses étages, compartimentés et
divisés en salles blanchies à la chaux, dégageaient une
aura malsaine, un relent de lait moisi qui persistait
dans les narines. Plusieurs pièces ressemblaient à des
cachots immondes où des anneaux de fer rouillaient sur les murs crasseux. Les pierres
humides suintaient des cris poussés à l’extrême, crachaient des
odeurs de sang, et l’ensemble exhalait une sensation d’écœurement qui
étourdissait la plupart des hommes du commissaire. La
perquisition systématique des sous–sols se solda par un échec.
Seul, ce triangle doré retrouvé par hasard dans le parc, narguait le commissaire par
son inutilité. Luc pensait que ces types, des as du
nettoyage, n’avaient laissés aucune trace, ni au sol, ni sur les murs. Il était
admiratif. Ces professionnels du camouflage possédaient probablement des
instruments ingénieux pour enlever on détruire toute empreinte. Mais
cette habileté à faire disparaître tout indice
n’arrangeait pas ses affaires. Il pestait sans arrêt, invectivant celui–là,
rabrouant tel autre, donnait des ordres contradictoires. Ses
trois amis, Sarah la clone, Mathieu l’avocat et Jean le détective,
ainsi que les trois esséniens survivants, le vieux Adonias, Yitram
et le jeune Ammon, s’employèrent à le calmer. – Luc ! Arrête tes
jérémiades, chuchota Sarah, désolée de la peine infligée à
l’homme quelle aimait le plus. Il avait su, avec des mots simples,
adoucir sa souffrance de vivre un clonage infligé comme une

torture. Ses paroles avaient été un baume sur son cœur meurtri. Elle
savait qu’il n’était pas insensible à son charme. Mais un
clone ! Qui voudrait d’un clone ! – Luc ! Change de
disque, râla Jean, excédé lui aussi par leur manque de
réussite. Essayons d’avoir une vision plus haute de
l‘affaire. Nous avons deux indices : la boite
d’allumettes et ce… ce triangle d’Or. – Il a raison, enchaîna
Mathieu. Concentre–toi sur le peu de preuves existantes. L’enjeu final est
la vie de nos amis. – Commissaire ! Interpella Adonias, dont le crâne
miroitait sous l’impact cru des filets de lumière.
Seule, la paix du cœur procure l’attention soutenue. Ne vous dispersez pas en
vaines récriminations. Mais la morosité s’emparait de leurs cœurs. Le silence les
enveloppa un court instant, se diffusa en eux comme un lourd remord,
prêt à éclater en un orage incandescent. Ils se
détestaient à ce moment là, écrasés par une
malchance qui leur collait à la peau depuis le début de
cette affaire. Les pièces du puzzle se chevauchaient, mais ne coïncidaient jamais. Les
indices, indéchiffrables, se contredisaient Pourtant, les stigmates de ce
conflit apparent, au lieu de les diviser, soudèrent le groupe. Une force
douloureuse s’insinuait dans chacune de leurs fibres les plus
intimes. Inconnue, mue par leur inconscient, elle débloqua l’énergie contenue
dans le clan des « quatre du soleil des loups » e
clarifia leurs esprits. Cette volonté mystérieuse, prégnante, propagea
un sourire sur leurs faces tourmentées et adoucit leurs visages. Ils éclatèrent tous de
rire.

Les responsables de groupes, réunis pour leur rapport définitif, accablés par
la monotonie de leurs recherches, dépités par
des résultats insignifiants, montraient un visage défraîchi et contrit. La
fatigue, le repos inexistant, les reproches continuels du commissaire Luc
Blondin, le manque de temps et d‘indice précis,
flou des instructions, avaient contraint les groupes à s
disperser. Leur investigation s‘en trouvait ainsi bâclée et écourtée. Le
bilan de la journée étant négatif, les gens, crottés par la pluie et la boue, exténués,
n’avaient qu’une hâte : rentrer chez eux.

24
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

– Commissaire ! Ce manoir est aussi nickel qu’un sou neuf,

résuma le commandant de gendarmerie. À mon avis, personne n’a eu la possibilité d’un
quelconque trafic de drogue. Il y a évidemment ces
salles étranges à l’odeur de lait, mais le manque
d’empreintes diverses rend caduc nos recherches. – Désolé, Luc, proféra un
lieutenant de police qui lui donna une tape amicale sur
l’épaule. Tu nous as dirigés sur une fausse piste… C’est la contrepartie de la gloire
d’un policier, mon vieux. Victoires et défaites sont notre lot quotidien.
– Oui !… Partez tous !… Je vous remercie de votre abnégation et de votre
ténacité, déclara Luc d‘un air faussement maussade. Il avait
omis de leur dire qu‘il cherchait ses amis Laure et
Marc, Shovav et Thomas et le petit Joël, ainsi que le
tortionnaire Josèf Mengele, le boucher d‘Auschwitz, surnommé
le docteur White. Il avait prétendu cette histoire de drogue pour
avoir un aval officiel de la préfecture sous couvert du Ministère d
la Défense. Il repensait à ce mystérieux comte
d’orval, le conseiller hanaquim, et à la
peur de Jonatan, le Directeur de cabinet, devant ce géant
aveugle. Le groupe des « quatre du soleil des loups » se
retrouva seul. Le silence remplaça le bruit des camionnettes et des voitures.
Mathieu apparut. Personne ne s’était aperçut de sa disparition. En solitaire, il
avait inspecté à sa façon, libre de toute contrainte,
privilégiant l’infime et délicate fibre intuitive à
la brutale loi d’un raisonnement concret. Ses déductions
relevaient la solitude insolite d’un objet. Elles l’isolaient et permettaient de
l’interroger de l’intérieur pour extraire sa relation intime avec des événements
extérieurs. Pour lui, un objet ne pouvait exister sans un rapport avec d’autres choses,
objets ou sujets. Pour lui, une action, un effet, sans corrélation avec d’autres
actions, d’autres effets, ne correspondaient à rien, à aucune cause
vraie. Il avait découvert une vieille armoire délabrée, large et profonde,
appuyée contre un mur de soutènement. Ce bahut abandonné l’avait intrigué. Pourquoi le
château de Lonpré, nettoyé et vidé de fond en

combe, conservait–il encore une trace de son passé maudit, sans aucun doute ?
L’inspection du meuble révélait une totale adhérence avec le mur. Aucun interstice.
Seuls, une robe mitée de templier et un bijou suspendu par un cordon rouge, paradaient
sur un cintre crocheté à une patère fixée contre le parement
interne de la penderie. Le centre du bijou formait l’emblème templier, et un
petit point s’inscrivait en noir sur deux branches de cette croix pattée. Mathieu était
friand d’alphabet secret. Il releva sur un bout de papier, d’un geste machinal, les
signes cryptographiques cachés dans ces branches. Cet habit
et ce bijou devaient être des parures factices pour jouer une pièce historique.
Pourquoi s’amuser à laisser de tels indices ?… Indices
intentionnels ? – Les amis ! Appela Mathieu d’une voix posée, mais avec des
gestes fébriles qui tentaient d’attirer leur attention.
La déception du groupe s’estompait peu à peu. Une nouvelle
vigueur l’animait. – Quoi ? S’étonna Mathieu, surpris de leurs sourires condescendants.
Ai–je un bouton sur le nez ?

q
L’armoire les narguait par sa seule présence. – Aucun gars ne m’a signalé cette verrue,
râla Luc. Tous ces fins limiers ont estimé inutile de m’avertir. «
objet inexploitable » : un leitmotiv universel… Pauvre pays !
L’initiative se meurt. – Alors ? Demanda Jean, habitué aux fantaisies de l’avocat. –
Alors quoi ? Répéta Mathieu, étonné du manque d’intérêt
général. – Qu’as–tu trouvé ? S’énerva le détective. Cette armoire pourrie n’est
quand même pas la 8ème merveille du monde. – Non !
Répondit Mathieu, mais il est anormal que nous
puissions la contempler. – Pourquoi ? – Parce que cette armoire est
scellée dans le mur, ironisa Ammon, le plus jeune des esséniens. Il
avait vingt ans. Une ferveur intense brûlait ses yeux de
charbon, rampait dans chaque fibre de son être prêt à
tous les

25
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

sacrifices ultimes. Ses longs cheveux cuivrés, domestiqués

par une tresse torsadée, brillaient sous la lumière
des six torches qui convergèrent vers lui. La pression
de ses deux mains sur l’encadrement fut sans effet. – Je vais m’intéresser de
près à cette énigme ! Aboya Luc, décidé à trouver
une ouverture coûte que coûte. Ils pénétrèrent à
l’intérieur poussiéreux du bahut dont les côtés délabrés se
fissuraient et se disjoignaient. L’énorme armoire pouvait les contenir
tous. Sarah ressentit un malaise l’envahir. Le vent du parc, depuis des heures,
murmurait des mots dans son esprit, en une folle sarabande qui
l‘avait étourdie. Des mots qu’elle ne voulait pas entendre,
tant la haine enfouie dans ce souffle se dissolvait
comme un poison néfaste dans le sang de ses veines. Elle craignait que ces
fouilles les mènent aux enfers en une interminable sarabande
sauvage. Des petits tiraillements musculaires l’avertissaient d’un danger imminent, la
faisaient souffrir de lancinants maux de tête qui déclenchaient –
[Elle le savait maintenant] – des réactions extrasensorielles. Son
cerveau s’activait comme un super ordinateur, avec en plus, une intuition
exacerbée. Des scènes atroces, en quelques flashs
fulgurants, fusaient dans son esprit, la persuadaient en
une ultime certitude que ce manoir était maudit et damné
pour l’éternité. Sarah tremblait de petits mouvements spasmodiques. Les lumières des
lampes se croisaient dans tous les sens pour finir ensemble sur un
endroit précis du meuble. Sous la lueur crue, un sceau de Salomon, appelé
aussi « étoile de David », apparut en creux dans le bois du fond. Jean se pencha. Il
caressa la marque de ses doigts, trouva de chaque côté
deux larges fentes d’une épaisseur insignifiante. Le détective,
déterminé, sortit un couteau suisse de sa poche, trifouilla dans une des rainures avec
une lame pour déclencher l’ouverture d’une éventuelle porte. Rien ne se passa. Jean, à
genoux, pestait et s’énervait. – Le triangle ! Servez–vous du triangle d’Or,
suggéra Sarah. – Quoi ? Maugréa le commissaire dont la mémoire

avait complètement occulté cette plaque. Ah !… Oui !…

Merci, Sarah ! Luc fixait Sarah d‘un regard attendri. Elle rougit. Il se
détourna et interpella son ami. – Jean !… Tiens ! Luc donna l’objet, bloqué
dans sa paume sans qu’il s’en aperçoive. Par chance, le
triangle correspondait à la fente. Un déclic se fit
entendre. Mais aucune porte ne s’ouvrit. Ils piétinaient sur
place dans l’énorme armoire, désappointés et irrités de ne pas trouver une solution
adéquate. Pourtant, le groupe des « Quatre du soleil
des loups » pressentait l’imminence du succès. L’excitation était à son
comble. L’angoisse de Sarah augmentait. Les protagonistes parlaient tous en même
temps, avides de comprendre, donnaient mille solutions sans n’en choisir aucune. Les
phrases se heurtaient dans tous les sens, futiles papillons, remplies d’idées fugaces.
Personne ne s’avouait vaincu. Puis, un silence tomba d’un coup. Ils se taisaient, sans
savoir pourquoi. Exaspéré, le commissaire enfonça les poings dans les poches de
sa vareuse, pour mieux se concentrer. Il s’étonna de toucher un carton plié et dur,
ayant en horreur tout ce qui pouvait déformer ses poches. La
bouche ouverte, les yeux écarquillés, Luc exhiba un triangle e
argent identique à celui en or. Sur le bout de
carton, des mots, griffonnés à la hâte, s’étalaient en
larges hachures : « N’oublie pas l’étoile ».
– Alors, ça… Je suis sidéré…, dit–il, sans poursuivre sa phrase. Il réfléchit un
instant, pressé de comprendre. – Le vieux ! Clama–t–il… Ce
mendiant ! Quel retors… – Accorde–moi le privilège de mettre ce foutu engin dans sa
fente, supplia Jean avec ironie, toujours à genou, animé de
sentiments contradictoires. – Quelle étoile ? Énonça Luc, l’esprit ailleurs, vers des
rêves où les « solides » de Platon ne résolvaient pas les enquêtes
criminelles. – Donne ! Insista Jean, contrarié par l’indolence de son ami.

26
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Agacé, il finit par se lever pour lui prendre le triangle

d’argent des mains. Jean enfonça ce deuxième triangle dans l’autre rainure. Le
même déclic se fit entendre. Les deux figures
géométriques prirent une teinte mordorée, parcourues de
filaments dorés pour l’une, et de filaments argentés
pour l’autre. Puis, elles tombèrent au sol avec un
bruit mat. Un craquement de poulies mal huilées agressa leurs
oreilles, et une brusque secousse produisit dans les corps une
soudaine décharge d’adrénaline, crispa les muscles et les tendons de
toutes les personnes entassées dans l‘armoire. L’angoisse de
Sarah augmenta. La peur, comme un piège insidieux, envahit leurs cœurs de
cette incertitude qui rongeait l’âme et l’ensorcelait. Rien
ne s’ouvrit. Sans prévenir, le plancher du bahut, d’une manière inattendue, plongea à
une vitesse vertigineuse, dans un fracas horrible. Ils eurent tous un
haut le cœur, la main sur la bouche pour ne pas vomir. Ils descendirent ainsi
dans cet ascenseur infernal l’équivalent de six
étages. La plate–forme se bloqua net. Quatre murs leur
faisait face. Plus de sortie. Rien que des murs devant eux. Un désarroi,
qui leur tenaillait les entrailles, s‘exsudait par tous les
pores de leur peau. La peur était palpable. – Un piège de ces fumiers ! Clama le jeune
Ammon qui s’époumonait, furieux, en essayant de pousser
les murs en vain. – Sommes–nous bloqués ? Demanda le vieil Adonias
qui s’assit par terre, les jambes croisées… Peut– être pour
toujours… Les deux amis, Luc et Jean, tournaient en rond comme des lions en cage,
rugissaient des invectives, frappaient les parois, tâtaient dans tous les recoins, se
parlaient pour trouver un sens à ce système dément, raclaient
les murs lisses de leur couteau, levaient la tête pour mieux saisir
l‘impossibilité de s‘échapper par cette cheminée interminable. Sarah les
arrêta pour leur déclarer : – La concentration, les garçons…
Concentrez– vous !… ou alors, taisez–vous… Je cherche… Elle s’agenouilla, dévisagea
Luc, le regard éperdu par l’inutile rêve et l’impossible espérance d’un clone

inhumain. Elle ferma ses yeux vert abysse pour éviter aux larmes de couler sur ses
joues. Le colosse, bloqué contre une des parois, fit glisser ses
deux énormes mains sur ses cheveux noirs coupés en brosse, compressa ses
tempes en signe de détresse. Il aurait tant voulu la prendre dans ses bras… Mais il
n’osait pas franchir la barrière invincible que cette femme
d’honneur mettait entre eux. Sarah, le visage livide, cacha sa face dans ses
mains posées sur les genoux. Elle inspira une profonde goulée d’air, se vida de toutes
ses pensées pour ne plus laisser en elle que le vide bienfaiteur
de son inconscient. La machine pouvait ainsi fonctionner d’une manière
optimale. La sensation de tous ces repères microscopiques qui envahissaient ses
neurones et ses cellules, ne la tourmentait plus, et, au
contraire, embellissait sa propre nature de délicatesse et de joie. La jeune femme
laissa fertiliser ses parties intérieures de ce flux et reflux,
salutaires remous en vivifiants contrastes qui les gorgeaient
de beauté. Cette espace intérieure pulsait d’une mécanique
stellaire où chaque atome de son corps devenait
solidaire et responsable de tous les autres pour ne plus faire qu’une
seule voix ou une seule pensée. Cette pensée, mélange de ciel et
de terre, se démultipliait maintenant pour accéder aux solutions. Toute la trame des
univers convergea vers elle. Elle était en transe, comme un chaman. Elle voyait. Elle
voyageait. – L’étoile ! Réclama Sarah. Sa parole surgit des profondeurs de se son
corps. – Elle était gravée sur le bois de l’armoire, répondit le détective, en haussant
les épaules. Ces murs ne contiennent rien… Pas une trace ! – Faites l’étoile ! Insista
de nouveau Sarah. – Avec quoi ? Demanda Luc, contrarié et un
peu dépassé par la rapidité des évènements… Son air maussade prouvait sa
mauvaise foi. – Et où ? Maugréa–t–il. Sarah, sans aucune explication, prit les
triangles d’Or et d’argent, les jeta l’un contre l’autre. Au contact, comme aimantés,
ils formèrent l’expression du sceau de Salomon, l’étoile de David. L’objet ainsi
27
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

formé étincela de mille feux, pour finir par se projeter,

seul, et pénétrer une surface d’un des murs, et s’y fixer. Aussitôt, l’ascenseur
s’ébranla pour descendre d’un seul étage. Le mécanisme de
l’élévateur, dans un bruit de ferraille rouillée, immobilisa ses vérins, déroula une
lente expiration qui se termina par un hoquet grotesque.
Ils se retrouvèrent au milieu d’un cercle sacré, aux
dessins cabalistiques, limité par les quatre piliers de l’ascenseur.
Autour d’eux, une vaste salle rectangulaire leur offrait sa froideur
démoniaque. Sans oser franchir ce cercle de pierre, serrés les un contre
les autres, les six comparses, ébahis et la bouche ouverte, contemplaient la sombre et
marmoréenne crypte. Une épouvantable surprise les attendait, là,
depuis des siècles peut–être : une salle de torture, une
salle de dissection. – Quel parcours du diable ! Déclara Adonias, la gorge serrée. Son
accent rocailleux coulait comme un vin acide. Sur une table scellée contre un mur, tout
un accessoire de tenailles et de lames plus monstrueuses les unes que les
autres, s’étalait, recouvert d’une épaisse poussière jaunâtre. Des toiles
d’araignée reliaient ces objets de mort, leur octroyaient un lien invisible et
fraternel. Contre un autre mur, d’autres pinces, plongées dans l’âtre d’une forge,
attendaient que l’on vienne rougir à blanc leurs âmes pour supplicier
et plonger dans des entrailles d’êtres apeurés. Par contraste, tout ce
fatras moyenâgeux s’opposait à un matériel sophistiqué
qui occupait en plein milieu de la salle : une
table d’autopsie en acier aux plateaux élévateurs, des
bacs de dissection, des aspirateurs, des housses à cadavres, des
scalpels de toutes sortes. Ces équipements, dans leur
tragique assemblage, paraissaient parodier ceux d’un institut médico–
légal ou ceux d‘un film d‘horreur. Ils osèrent sortir du cercle de pierre. Dés
lors, un bruit ténu ne cessa de les suivre. Sarah, sortie de sa transe, angoissait de
nouveau. Elle tremblait de peur et de froid. Luc ne pût
s’empêcher d’entourer de ses énormes bras les épaules de la femme. Elle ne
s’enfuit pas et accepta le contact. La douce chaleur qui se diffusait à
travers son corps lui redonna confiance. Elle savoura cet
instant d’intimité comme une pause hors du temps. Elle ferma les yeux et se
laissa aller.

Aucun n’apercevait encore l’abominable chose, postée dans un renfoncement de la salle,

noire d’une ombre indéfinie. Un autel se tenait à ses
côtés, abandonné comme un ventre décharné. Seul, Yitram, un essénien d
quarante ans, petit et râblé, isolé des autres, la
remarqua. Il vouait sa vie au silence, et estimait
peu les paroles qui, pour lui, n’étaient que le
produit des guerres. Ravages. Pour lui, la parole apportait dans les âmes
des hommes le préjudice et le mal absolu. La vue de cette idole l’effara. Curieux, il
s’avança. L’idole était une Vierge noire sans enfant, aux proportions immenses. Fasciné
par l’ambiance malsaine qu’elle dégageait, il avança de
quelques pas supplémentaires. Un déclic retentit
quand il posa un pied sur une dalle où le mot
bapho, gravé en rouge, s’enfonça d’un coup. Aussitôt, le pavé bloqua les
jambes de Yitram et l’amena vers la statue de la
Vierge, la démente odalisque au sourire énigmatique,
l’esclave parfaite, l’exécutrice de la cruelle besogne. La dalle attira
l’essénien vers l’idole. La vierge noire s’ouvrit en son milieu. Yitram poussa un cri
affreux. Son cri se répercuta dans toute la crypte. Ses amis se précipitèrent et
l’aperçurent, isolé dans un recoin de la salle. Il se débattait avec des mouvements
furieux. Mais l’idole gigantesque l’attirait d’une façon
inexorable. Les visages blêmirent sous le coup de la terreur quand ils
discernèrent cette masse sombre, sortie tout droit de l’enfer. – La «
fehm », cria le vieil Adonias, d’une voix éplorée. Une main sur la
bouche, l‘essénien pleurait. – Une « fehm » ! Répéta–t–il… La secte
orientale aux procès et aux exécutions sommaires. Il bredouilla : – Le baiser
mortel de la statue de bronze. L’intérieur de la vierge noire contenait de longues
piques acérées, et ses battants, bardés de lames
tranchantes, intensifiaient l’aspect malfaisant de l’ensemble.
Sur ces parties de porte, à la hauteur d’une tête
d’homme, deux piques plus longues achevaient le

28
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

supplicié en lui crevant les yeux lors de la fermeture des battants. Le mécanisme
secret attirait Yitram de force. L’homme criait et se débattait toujours avec rage.
Sous la statue de bronze, résonna un crissement atroce, en plus d’un
chuintement d’eau qui se ré-

percuta le long du sol. – Les cylindres fonctionnent, hurla Adonias. – Vite, il faut
réagir, prononça Luc, sans trop comprendre la situation. Les piques touchaient
presque le pauvre Yitram.

29
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE III
la Goule et l’oRdRe des « skulls & Bones »

k
Le prince Gotha saisit un briquet sur la table, ralluma son mégot
éteint depuis des lustres. Il avait pris l’habitude de rouler lui–même ses cigarettes
avec une « bonne herbe », de laisser pendre le joint au coin des lèvres, et de
l’oublier. Il aspira la fumée avec volupté, comme un malade en manque, et
les points rougeâtres qui grésillaient par intermittence, consumaient sans
grâce ce bout de « chit ». Il soupira d’aise. À force d’en consommer, ces barrettes de
« 00 afghan » lui coûtaient la « peau des fesses ».
Mais elles étaient vraiment les meilleures sur le marché. Il ne voulait
plus de ce « marocain » de mauvaise
qualité, pauvre en T.h.C, et qui le rendait
asthmatique. Il savait qu’il fumait trop, mais depuis son
accident, cette manie désastreuse soulageait ces moments de cafard
intense qui le déprimaient au–delà du possible. Immobilisé sur son
siège électrique, il ne pouvait plus satisfaire ses vices de
pédophile invétéré. Ce nabot de malheur l’avait littéralement massacré. Son menton,
sous l’impact du coup de coude du nain, envoya une onde de choc sectionner une partie
de sa moelle épinière, et ainsi paralyser ses membres inférieurs qui ne lui
servaient plus à rien maintenant, si ce n’était de
regretter son état d’antan, et de n‘avoir pas pu
« s’enfiler » ce maudit gamin,… ce Joël au
regard si doux. Heureusement, ce foutu traître était mort d’une manière atroce. Une
lance de templier, en pleine poitrine, l’avait cloué contre un mur. Il s’appelait
Georges Dufut, une taupe à la solde des flics… Un
misérable nain à la force herculéenne. Le prince
réfléchissait. Il avait peur. Sa lâcheté viscérale prenait le
dessus et envahissait son corps de courants lancinants; des milliers de petites
aiguilles le traversaient. Avant le rassemblement exceptionnel de tous les dirigeants
des sociétés secrètes de l’Ordre, il avait rendez–vous avec le grand patron dont les
colères, qui fusaient souvent avec furie, étaient terribles. Le grand patron
était un cousin par alliance. On

l’appelait conseiller… le conseiller hanaquim, comte d’Orval.

Tous les deux, ils étaient liés par le sang des Mérovée. Cette dynastie, avec leurs
rois chevelus, remontait aux Sicambres, deux siècles avant Jésus– Christ, les
seuls qui obtenaient leur pouvoir royal par le don de Dieu. Il
mania son fauteuil roulant pour le diriger vers un petit secrétaire en
palissandre marqueté de cuir de Cordoue. Il
saisit la lettre posée dessus : une missive interne à l
confrérie. Elle correspondait à une petite annonce codée dans le
Figaro. L’Ordre communiquait le plus souvent par des messages
transmis par les médias grâce à des images et des
textes codés. Un spécialiste de l’Ordre avait déchiffré celui du Figaro
et traduit pour lui. Il lut attentivement : « Un journaliste
s’est infiltré dans l’organisation. Démasquez–le ! Notre
seul atout est le secret, et personne ne doit être au courant de
nos activités illicites. Que le sangréal dicte vos décisions. M
de passe : Tubal Caïn. » Seule, une croix pattée faisait
office de signature. Le prince, perplexe, se demandait
encore quelle avanie allait lui tomber dessus. Pour qu’un de
ces curieux puisse franchir les nombreux pièges installés pour interdire
l’accès à leurs réunions, il eut fallu l’adhésion tacite
ou inconsciente de beaucoup de personnes. Il était responsable de la sécurité. Il
devait retrouver ce reporter de malheur avant que son
cher cousin ne s’en mêle, sinon… De la sueur coulait dans son dos, glaçait
son corps, et le peu d’âme qui lui restait se cabrait
d’inquiétude et d’incompréhension. – J’ai intérêt à élucider c
imprévu, dit–il à voix haute. Mon cher cousin ne me pardonnera pas une
seconde fois. Le nabot, espion de la police, c’était un mauvais coup pour mes
affaires, mais alors là, le journaliste fouineur, c’est le
pompon. Deux traîtres pour moi tout seul, c’est vraiment une complication pour ma
survie au sein de l’Ordre. Heureusement que j’appartiens à une souche
royale. Mengele doit me sortir de ce mauvais pas… Nous le payons assez
cher pour qu’il active ses méninges.

30
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

q
La salle de réunion, en forme de trapèze irrégulier, se distinguait par un décorum
chargé. Au centre, on avait installé, à la va vite, une
centaine de bureaux dont le dessus peint en noir arborait une tête
de mort. Sur ces dessus, on avait déposé des boîtiers électroniques qui serviraient
à faire voter les membres des différentes organisations. Devant
les bureaux, une haute estrade rectangulaire s’érigeait pour les dominer. Sur cette
estrade, quatre fauteuils, l’un devant et les trois
autres alignés derrière, attendaient sans impatience les éminents
personnages qui voulaient se partager le monde. Ils
constituaient le Haut Conseil des gouvernants secrets qui contrôlaient les
développements successifs de ce monde. Mais la détermination et l’espoir
inavoué de chacun d’eux étaient de régner seul sur cette Terre. La guerre, la paix, les
coalitions les uns contre les autres et les alliances secrètes, se faisaient et se
défaisaient comme un jeu sanglant qui les amusait.
Seul subit celui qui ne connaît pas les énigmes posées par ces
prédateurs. Ils sont le Sphinx, et l’être humain doit répondre juste… sinon… Sinon, il
ne peut que pleurer et prier. Ces nuisibles voulaient tous être des magiciens
noirs pour dominer toutes les communautés, et pour cela ils devaient
conquérir le côté invisible de l’homme, celui de
l‘inconscient. Créer des sociétés secrètes était pour eux
l’occasion de s’offrir une main d’œuvre gratuite. Pour cela, il
suffit de faire croire aux gens qu’ils font partie d’une élite, et
que le reste de l’humanité n’est que du bétail.
Derrière et sur les côtés de la tribune, de grandes tentures pourpres dissimulaient des
espaces interdits à tous. Derrière ces rideaux démesurés, le
glissement d’une chose inconnue raclait le sol sans discontinuer. Le sol
et le haut plafond, à damier blanc et noir
tous les deux, semblaient se rejoindre au fond de la salle dont la longueur
interminable faussait le sens de la perspective de ceux qui osaient y
plonger leur regard. Scellés sur les murs, des chandeliers
de trois à sept branches dont les grosses bougies blanches
dispensaient un éclairage chiche et cru, dévoilaient par intermittence des
symboles hermétiques qui se répartis-

saient selon un ordre établi. Les jeux d’ombre et de lumière ainsi créés
transfiguraient ces signes ésotériques en autant de vérités
mouvantes. Ils diffusaient dans la salle leurs forces de suggestion. On
pouvait apercevoir entre autre des tapisseries en laine bleue dont le motif
central irradiait d’une rose blanche qui possédait une
croix rouge à l’intérieur de son cœur : une rose
crucifère. Le but de la Rose + Croix était de faire comprendre à tous
que la Rose représente la victoire de la vie sur
la mort à travers l’initiation d’une connaissance menant à
une renaissance; et que la croix n’est que
l’assemblage de forces verticales et horizontales où
l‘homme se retrouve au centre pour intégrer toutes ses
polarités et toutes ses possibilités.

Des hommes, en robes et cagoules noires, déambulaient en silence l’un derrière l’autre
dans un long couloir souterrain, sombre et lugubre. Il suintait d’humidité. Le plafond
bas et la largeur restreinte de ce passage laissaient stagner dans leurs gorges une
odeur rance et tenace. Cette puanteur, qui s’infiltrait partout,
imprégnait autant les murs que les vêtements ou la peau
elle–même. Ce couloir débouchait sur un grand hall éclaboussé de lumière
que prodiguaient de nombreuses lampes au néon. Un vigile les arrêtait
au début de ce vestibule. Ensuite, un par un, ils devaient se présenter devant une
vieille porte en chêne encadrée par deux cerbères qui tenaient un pistolet
automatique mis en bandoulière, le doigt sur la gâchette. Pour
entrer et participer à la cérémonie, le récipiendaire était obligé de
montrer un soleil gravé sur la paume de la main, et,
 à voix basse, dire un mot de passe, modifié à
chaque nouvelle session. Le treizième individu qui s‘approcha
d’un des gardes montra sa paume et chuchota : « L
poisson est de nouveau à Marie ». Ces mots
résonnèrent d’une façon insolite à l’oreille du garde.
Celui–ci sortit un revolver et tira une balle à
bout portant dans la tête du personnage encagoulé.
L‘homme tomba au sol, foudroyé. – Quoi ? Demanda l’autre garde. – Rien ! Une
erreur ! Répondit son confrère, laconique.

31
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Le suivant hésita un moment avant de s’avancer. Sa démarche fut raide et timorée. Il

désigna en tremblant le soleil sur sa main, comme pour se donner de l’assurance, et
bredouilla le mot de passe du jour à l‘oreille
d‘un des gardiens : « O MATER DEI MEMENTO MEI » (o
mère de Dieu souviens toi de moi). Rien ne se passa.
Ensuite, il se dirigea vers l’autre gardien, et, rassuré, dit l’anagramme du
premier mot de passe : « AMO DEMETER ENIM TIMEO » (J’aime
Demeter car je la crains) – Notre mère Isis, appelée aussi Demeter,
n’aime pas les fouilles–merdes, confia le premier garde à son
acolyte, le revolver encore à la main. … ni,
hélas, les gens qui n’ont pas de mémoire… – Et
celui–là, répondit le deuxième garde en retournant
du pied le cadavre au sol, appartient soit à
l’une ou l’autre catégorie… Pauvre bougre ! La vieille porte en chêne
s’ouvrit. Le quatorzième individu s’engouffra avec vélocité dans
l’antre des Frères de La Rose–Croix, une des nombreuses sociétés secrètes de
l‘ordre.

q
Les gens, debout, discutaient âprement de leurs affaires réciproques, de
cette mise en demeure de venir ici, sans préparation, sans
dossiers, sous peine de mort. Ils avaient été forcés et contraints. Ils étaient
pourtant l’élite de l’Ordre, et responsables des Commissions les plus importantes de la
planète, subdivisées en d’innombrables confréries et sociétés secrètes. Dans la vie
courante, ils étaient censés s’opposer les uns aux autres avec des
doctrines et des politiques contradictoires, mais en
réalité, ils obéissaient tous à l’Ordre. Que vous soyez
communistes ou capitalistes, vous obéissez quand même à l’ordre, car
leurs dirigeants possèdent la même berline somptueuse pour se déplacer e
mettent leurs richesses dans les mêmes banques véreuses. Une sonnerie
résonna, dure et brève. Le brouhaha

dans la salle cessa aussitôt. Même les phrases restaient en suspens, et

leurs mots manquants, immolés au nom du silence requis,
retournaient au néant. Les froissements des cagoules et
des robes noires se firent plus discrets, plus étouffés. Cette
interruption brusque créa un climat lourd de suspicions, d’attentes
en tout genre, de questions inavouables. Une seule
interrogation restait suspendue sur toutes les lèvres : Pourquoi
cette convocation extraordinaire ? Ils avaient peur. Ils se savaient un rouage
essentiel, mais pas suffisant pour se savoir hors d’atteinte des
griffes du Haut Commandement. L’ambiance, délétère au début, s’électrisait en infinis
petits effrois d’une manière inexorable qui, de désarroi
en phobie, pouvaient les amener au bord de la terreur. La pitié était inconnue au sein
de l’enceinte du lieu sacré. La cérémonie allait commencer. Les quatre Grands
Maîtres allaient apparaître. Ils s’installèrent tous derrière leurs
pupitres et attendirent, moroses. Certains suaient derrière leurs masques.
D’autres, fébriles, ressentaient leurs muscles palpiter. D’autres encore,
paranoïaques, se posaient la question de savoir où,
et à quel moment, ils avaient fait une erreur qui
allait leur coûter la vie. Tout s’éteignit. La salle fut soudain
plongée dans le noir. Personne ne bougea. L’angoisse était totale parmi les
participants. Les grosses bougies des candélabres s’allumèrent de nouveau aussi
vite qu’elles s’étaient éteintes. Ils étaient là,
debout devant leur fauteuil. Quatre ombres, à la cagoule
rouge, qui dominaient la salle. L’une se tenait devant, immense.
Les trois autres, alignées derrière, semblaient être en pierre tant leur immobilité
était parfaite. Leurs tuniques, entourées à la
taille par un cordon rouge, éclataient de blancheur, et arboraient sur le côté gauche
une croix pattée, rouge. En bas de l’estrade, deux pupitres se retrouvaient vides.
Leurs occupants gisaient au sol, morts, la gorge tranchée. Personne n’avait rien vu. Un
frisson parcourut l’assistance.

32
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

q
Le soupirail grinça. Les deux hommes, accroupis derrière l’immense mausolée du vieux
cimetière abandonné de l’ancienne ville de Sadorn Tan, suspendirent leurs mouvements.
Un courrier anonyme les avait averti d’une réunion extraordinaire d’un groupe dissident
de Rose–Croix qui voulait la « peau » de l’Église et
renverser la papauté. Ce groupe voulait aussi rétablir l’ésotérisme
chrétien. Il prétendait que Jésus avait donné deux chefs à
son église : un chef apparent, Pierre, qui régissait
l’administration de l’ensemble des cultes, et un chef secret, Jean, qui dirigeait
une hiérarchie initiatique. Mais, au fil des siècles, l
évêques ont étouffé cette branche occulte pour s’approprier tous les pouvoirs.
Cette confrérie secrète voulait se venger… Et annoncer l’Apocalypse. Les deux hommes
avaient peur. Ils s’appelaient Nicolas Simon et Raoul de Presles. Ils étaient deux
journalistes d’investigation. Leur indépendance vis à vis des
hebdomadaires, sacrée pour eux, ne leur procurait pas que
des avantages. Malgré les sages conseils de leurs
aînés qui recommandaient souvent la prudence devant des imbroglios
politico– financiers, ils se retrouvaient de temps à autre
devant la justice pour diffamation, à cause de preuves
insuffisantes. Parfois, des menaces de mort les obligeaient
à disparaître un certain temps et à se tenir tranquille.
Mais le goût de l‘aventure avait toujours été le
plus fort. Cette fois–ci, ils tenaient le scoop du siècle. Ils détenaient
les preuves d’un complot mondial impliquant certains hommes politiques de
gouvernements différents, et occupant au sein de leur propre État des postes
importants. La pleine lune plaquait leurs ombres tremblantes contre le
monument délabré. Le vent, se mouvant par saccades brèves et vives, poussait
un brouillard qui s‘épaississait en une lenteur
désespérante, et jouait avec les vieilles tombes brisées, dévastées par trop de
siècles. La longue rangée des ifs centenaires traçait une ligne tortueuse
qui allait s’abîmer au loin, se cacher au fin fond de
ce cimetière oublié depuis longtemps, dans le noir d‘une
nuit sans fin. Parfois ces ifs geignaient en plaintes monotones sous le
coup

de boutoir de quelques bourrasques isolées. – Il

est minuit, souffla Raoul, désespéré. Elle ne viendra
plus. – Je ne sais pas, répondit Nicolas, évasif mais inquiet. Anne de
Marciac avait juré d’apporter la dernière lettre d’accusation.
Nicolas pensait que sans ce courrier d’un inconnu, ils
n’auraient pas les différents codes d’ouverture pour accéder au cœur de l’antre du
monstre, cette pieuvre vorace qui organisait peu à peu sa
domination sur le monde. Son ventre se tordait de nœuds
douloureux. La sueur coulait lentement dans son dos aux muscles qui s’ankylosaient à
force d’être accroupi depuis trop longtemps. Ils devaient prendre
une décision. – on abandonne ? Couina Raoul, la phrase coincée à
l’intérieur de la gorge… Rheu ! Je crois… Il toussa pour affermir sa voix et dissimuler
sa crainte de la future réponse de son ami. Il savait
déjà. – Non ! Tant pis ! S’exclama Nicolas, le regard furieux dirigé vers la
grille d’aération du mausolée. Il nous faut les photos et les enregistrements. Espérons
que ces fameuses lettres ne soient pas un canular. –
Elles sont toujours signées des mêmes initiales :
G.D. dit Raoul, dubitatif et sans espoir de changer la décision de son compère. Qui se
cache derrière ce sigle ? Quel avantage a–t–il de nous envoyer ces preuves d’une
conspiration mondiale. Encore un cinglé qui voit des complots
partout. Sa moue était significative. – Pourtant, insista Nicolas, j’ai
fait analyser les textes d’accusation par un ancien agent secret, à la
retraite maintenant. Il prétend que, de prime abord,
tous les documents annexes sont authentiques. Raoul, toujours
bougon de savoir qu’il allait se faufiler à l’aventure
sans quelques points de repère, ricana grassement. – Peut–être,
 mais croire que des gens veulent dominer le monde par vengeance est
un peu infantile. Dire que le christ n’est pas mort sur la
croix, et que l’Église a rejeté sa femme Marie–
Madeleine à cause de l’héritage historique de droit
divin de leurs héritiers est osé. De ce fait, l’église
chrétienne a dû interdire aux femmes toutes les hautes
fonctions,

33
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ainsi que la prêtrise… Quel scénario ! La guerre

secrète entre les carolingiens et les descendants inconnus des Mérovingiens,
successeurs du christ… Prétendre que Saint Pierre était un misogyne
patenté… Peuh ! Quels ragots de bas étage. Nicolas, nullement impressionné par le
défaitisme de son ami, scrutant toujours le soupirail d’un œil noir, répondit sans le
regarder. – Un ancien texte écrit en copte raconte que
Saint Pierre, agacé, demanda un jour à Jésus d’interdire à
Marie–Madeleine, appelée aussi Magdela, de continuer de
prêcher et de la faire taire. On retrouve même dans l’évangile de Thomas cette phrase
de Pierre à propos de Magdela : « Laissons la nous quitter, car
les femmes ne méritent pas de vivre ». Alors, tu sais… moi. Il haussa les épaules, et
continua sa phrase. – De toute manière, il est incontestable que
les évêques ont ensuite censuré tous les textes qui ne
leur convenaient pas, expurgé les passages douteux contestant le pouvoir
absolu d’un clergé masculin… Ils se sont même arrogés le droit de rectifier les
évangiles ou de les falsifier… Bon ! Nous
avons descellé cette grille, et le bruit n’a dérangé personne. Il est temps d’y aller !
Nicolas se mit sur le ventre, les pieds dans l’ouverture, et, en quelques
mouvements de reptation, se laissa tomber à l’intérieur du
caveau. Il lança d’une voix sépulcrale un appel inquiet. –
Tu viens ? – Peuh ! J’arrive ! J’arrive ! Raoul se faufila et se
retrouva auprès de son ami, toujours persuadé
qu’ils commettaient une énorme bêtise. Être les descendants directs de
Templiers n’excluait pas de rester méfiants et circonspects. En
plus, en étant membres de « La Fraternité des Veilleurs », crée par Schwaller
de Lubicz en janvier 1909, ils se devaient d’être prudents et de rester vivants pour «
réveiller dans le monde la conscience des buts de l’existence humaine ». – Je
tiens à la vie, moi, dit–il en se laissant
tomber.

qui craquait sous le coup rageur des dents aiguës d’une

forme arrondie. La « chose » grignotait sans relâche un fémur vieux de
quelques siècles. Elle cessa l’incessant va et vient au moment
où il ne resta plus que quelques rognures malodorantes. – Fiut !
Fiut ! Cracha–t–elle. Ce lieu était son havre de paix depuis longtemps, très longtemps.
– Pauvres fous ! Pauvres fous ! Articula le démon gibbeux. Il était habillé d’une
chemise blanche déchirée et d’un pantalon gris d’une saleté repoussante. L’ensemble
avait une odeur de terre moisie. – On me chasse, on me repousse, mais les monstres ne
sont pas là où on les attend le plus. Je
fais peur, on me traite de goule et on me rejette. Ils essayent de
m’avoir, mais ils ne m’auront jamais. La « bête » daigna un
sourire qui ne pouvait être qu’un pauvre rictus, une grimace
désespérante et sans fin. Sa joue droite, rongée
par une espèce de lèpre, avait disparu pour laisser place aux dents
gâtées mais acérées comme un rasoir. Les muscles de sa mâchoire, tannée par les années,
énormes haubans, mouvaient l’ensemble comme une titanesque machine à
broyer. Fortuit, un miaulement interrompit ses pensées. Elle se releva, à
demi fléchie, renifla l’air par à coup et bondit
furieusement. L’être se déplaçait par saccade en bonds successifs, mais à une
vitesse fulgurante. on avait l’impression qu’il était replié sur
lui–même, bossu, le nez aux larges narines toujours pointé
vers le sol. Il devait avoir des cuisses énormes pour arriver à faire de
tels sauts. Un miaulement de terreur retentit, aussi
bref qu’un bruit de branche qu’on casse nette. La
goule reparut. La moitié d’un chat pendait dans chacune de ses énormes mains.
D’un geste brusque, elle déchiqueta avec avidité sa proie,
bavant et aspirant le sang avec des chuintements stridulants. Rassasiée, elle
repensa au petit homme qu’elle avait recueilli et soigné.
Pourquoi avait–elle fait cela, au lieu de le
dévorer puisqu’il était presque mort ?… Peut–être à
cause de sa bosse difforme ? Un être comme elle,
abandonné des siens et rejeté comme mort ? Elle avait au moins un ami maintenant. –
Pourquoi petit homme veut protéger ceux là. Qu’ils

Ils n’entendirent pas, au fond du cimetière, un os

34
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

se débrouillent avec hommes méchants, toujours tête cachée. Elle allait s’en
aller, mais se ravisa en reniflant l’air ambiant. –
Rahouf ! Je vais suivre eux quand même. Je connais
tant ces souterrains, ces caches secrètes qui me protègent
depuis si longtemps. Pleines de villes mortes à l’intérieur… Pleines de
cryptes oubliées depuis plus de mille ans. Un vrai labyrinthe, cet
endroit perdu des siens… obéir à mon ami ! La «
chose » se gratta la tête où quelques cheveux
poisseux subsistaient encore par touffes. Les yeux jaunes de la goule
flamboyaient d’une étrange envie, celle de se venger de
ceux qui la pourchassaient depuis des siècles. Elle se remémorait les
poursuites infernales commanditées par cet « Ordre » honni, les courses infernales à
travers les innombrables galeries pour leur échapper, les étrangers gentils de
dessous la terre profonde qui, parfois, l’aidaient à
s’en sortir et la protégeaient souvent.

– Alors, tu rêves ? Son 1m80 faisait qu’il dépassait d’une bonne

tête son ami. Ses muscles noueux et fins le
rangeaient dans la catégorie des gens nerveux et vifs, à
l’encontre de Raoul qui devenait de plus en
plus débonnaire et lymphatique. – Tu proposes quoi,
répondit Raoul qui, pris d’une sourde angoisse, voulait faire demi–tour.
Rentrons ! L’absence d’Anne de Marciac m’inquiète. Nous
devons savoir pourquoi elle n’était pas au rendez–vous.
Pourtant, nous avons suivi ses indications à la lettre. Nicolas,
qui ne voyait pas d’issue dans ce foutu caveau, se
rangea à l’opinion de son collègue. – Tu as raison, dit–il,
énervé. Il n’y a rien ici. Sans les indices d’Anne, nous allons droit au mur. Partons !
D’un geste rageur, il tapa dans une énorme urne qui se dressait, isolée et
énigmatique. Elle n’avait pas un seul brin de poussière
sur ses flancs. – Ouille ! Pute d’engin ! Nicolas sautillait en se
tenant le pied. L’urne s’était légèrement déplacée sans tomber. Un bruit de
succion succéda à un couinement désagréable. Un pan de mur du
caveau s’ouvrit lentement. La bouche ouverte, muets, ils restèrent immobiles un
instant. Les lampes frontales éclairaient un large escalier en granite qui
descendait en colimaçon. Sans un mot, ils entamèrent la descente.
Nicolas ouvrait la marche. – Les fous ! Glapit la goule. L’urne est un attrape–nigaud.
Ils vont se jeter dans la gueule du loup. Je dois prévenir l’homme petit.

La lumière crue de leurs lampes frontales balayait l’énorme caveau. Des urnes
funéraires, éparpillées sur un sol poussiéreux, debout ou renversées, côtoyaient des
cercueils en pierre ou en bois. Certains cercueils, dont le bois se décomposait,
laissaient apparaître des squelettes démantibulés. D’autres, plus
récents, avaient encore leurs couvercles. Mais l’ensemble gardait un air
d’abandon avec ses toiles d’araignée. Chacun de leurs pas soulevait
l’épaisse poussière qui les faisait éternuer. Raoul toussotait
avec ostentation pour manifester son désaccord. – Trouve le commutateur ! Lança
Nicolas, gouailleur… je n’y vois rien. – Très drôle ! Rouscailla Raoul. Cette salle n’a
vu personne depuis une éternité. Et l’électricité n’existait pas à cette
époque de l’éternité. Il tâta sa calvitie naissante. Des cheveux blancs
parsemés ici et là et un embonpoint prononcé dû à
la bonne chère lui rappelaient souvent que la
cinquantaine était proche. De ce fait, il tenait à une vie
plus intense, et ce genre d’escapade ne lui disait rien de bon. Il
fulminait, mais il ne voulait pas montrer sa peur. Nicolas lui tapa sur l’épaule.

q
L’odeur de sang, âcre, envahissait la salle de conférence et se mélangeait à
celles des bougies et de l’encens. Certains représentants de diverses
sociétés secrètes, la tête enserrée dans leurs cagoules noires, avaient du mal
à respirer. L’angoisse tenaillait leurs ventres. Le
murmure réprobateur, qui avait suivi les deux meurtres, cessa
brusquement quand le chef suprême

35
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

leva le bras. – Ces deux membres de notre confrérie, chers à

nos cœurs, ont manqué à leur devoir de réserve, aboya–t–
il, debout dans une posture hiératique. Ils ont rompu la règle du
silence. Son ombre immense se gonflait ou se
rapetissait au rythme des lumières tremblantes des chandeliers fixés sur les
murs. – Trois journalistes ont déjoué leur vigilance, et réussi à
leur soutirer des informations vitales dont le contenu,
mis à la connaissance du grand public, aurait pu
être catastrophique pour l’ordre. Sa voix grave et dure résonnait dans la
salle comme pour mieux impressionner l’assistance. Il fit un court silence.
L’atmosphère devenait de plus en plus lourde. Il savait que leurs cerveaux
enregistreraient mieux ses paroles si l’émotion et la peur
paralysaient et durcissaient leurs muscles. Il savait que la
fuite ne pouvait plus être une de leurs options, et
que leur obéissance en serait encore plus parfaite et nécessaire. Il
continua à parler sur le même ton, avec un ton
de voix qui poursuivait toujours sa lente et
irrémédiable progression pour tétaniser tous les cœurs. Sa voix enflait
dans des modulations différentes. – En plus, dit–il, ces deux frères
n’avaient plus la foi. Leur organisation périclitait, et risquait de
compromettre notre « Novos Ordo Sclerum ». Ce nouvel ordre mondial est prêt à
éclore. Ne laissons pas faner cette fleur vénéneuse. Sa voix
se radoucit, redevint normale. – Chaque délégué va faire un
rapport succinct sur l’activité récente de son organisation… et les autres
voteront pour approuver ou désavouer... Que la « Commission trilatérale » commence… La
parole vous est donnée… Rien ne se passa. Personne n’osait rien dire. – Levez–vous,
insista la voix cruelle ! Nous attendons ! L’homme se leva et se racla la gorge. De
légers tremblements imperceptibles parcouraient son corps. Il réussit quand
même à articuler quelques phrases. Il pensait
qu’il n’avait rien à craindre, car la situation de
son groupe, sur l’échiquier de l’ensemble de

l’ordre, était excellente. Les profits générés de cette année

avaient été faramineux. Non, il n’avait rien à craindre.
Il raffermit sa voix. – La technique de manipulation génétique
agricole ne sera plus menacée par l’agriculture biologique.
Par l’impact que nous avons sur la population en
prétendant résoudre le problème de la faim dans le tiers monde, notre industrie
agroalimentaire et chimique, par le biais de notre technologie
industrielle, est florissante et nous procure la mainmise
sur les systèmes de production. La fabrication des semences o.G.M. est liée à
des droits de brevet. Ainsi, les paysans devront payer une licence
pour produire. En plus, ils devront obligatoirement nous acheter tous les produits
dérivés comme les engrais, les fertilisants, les pesticides ou les désherbants… Les
semences naturelles seront détruites… Le monde paysan sera lié à
notre bon vouloir… Le monde est à nous ! L’homme se tut un
instant. Confiant, il redressa sa stature, sentit un
sang chaud couler dans ses veines, continua en un
flot de paroles volubiles. Il était fier de sa
réussite. – En plus, dit–il, notre politique mondiale
progresse grâce à l’argent du pétrole, des
trafics d’armes, du marché de la pédophilie, des
machines à sous ou du racket d’État sur les marchés publics.
Maintenant, l’homme se décontractait, un sourire invisible sous sa cagoule. Son
discours se faisait plus incisif et sa parole coulait comme un
long fleuve tranquille pour aborder des sujets qu‘il connaissait
bien. – Nous contrôlons l’économie de nombreuses multinationales, déclama–t–
il d‘un air heureux. Et les dispositifs militaires de
nombreux pays sont installés par nos hommes en place. La mafia et
la franc… Imperturbable, le chef suprême l’interrompit d’un geste
brusque, et sa voix claqua comme un fouet. – Bien !
Nous sommes contents de vous ! Votre devoir a été accompli. Donnons la parole au
représentant de l’Opus Dei. Un homme se leva d’un bond nerveux. Il semblait petit et
sec dans une robe noire trop grande pour lui. Ses yeux, rouges d’une conjonctivite due
au frotte-

36
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ment de sa cagoule, parcoururent l’assemblée pour la regarder d’une manière arrogante

et supérieure. Il parla d’une voix aiguë et empressée. – L’Opus Dei,
cette grande organisation sans précédent, dirige ses tentacules tout azimut. La foi et
la croyance en notre Seigneur Jésus–Christ seront le fer de lance de toutes les
sociétés de notre monde. L’Église est sous notre contrôle depuis que
le pape Jean–paul II a levé l’excommunication de tous les francs–maçons
notifiée dans le Codex Iuris Canonici. Ainsi, par le biais de
nos agents francs–maçons et ceux de la Mafia, nous détenons
dans nos meilleures banques la plus grande partie du
capital du Vatican, la plus riche organisation au monde. L’homme gesticulait
maintenant. Son ton surélevé et pompeux, le faisait ressembler
à un singe savant geignard et surexcité. – En plus, reprit–il d’une
manière dédaigneuse, notre loge juive, la B’nai B’rith, et le Vatican ont des accords
secrets pour une possible modification des mentalités
humaines. Il se tut, rassuré et confiant. Pour lui, l’opus Dei
était le groupe le plus représentatif de l’Ordre, et le plus important dans la
Hiérarchie. Il souriait de contentement. Dommage que cette
convocation impromptue l’ait empêché de préparer sérieusement un dossier
conséquent. Ils auraient eu un aperçu autre que la
pauvre explication minable qu’il venait de faire. Enfin, il
était quand même satisfait de lui… Il se demandait
encore le pourquoi de cette invitation précipitée à
participer à un débat houleux où trois hommes importants
avaient trouvé la mort… Curieux… Ils étaient tous venus… Le Grand Maître possède de
tels pouvoirs… On ne pouvait pas refuser d‘obéir à ses ordres. Il
attendit sans crainte la réponse. – Un « Bien » ! Fut le seul mot, craché d’un ton sec.
Le Grand Maître toisa l’orateur qui éprouva une douleur au
cœur. Ses genoux tremblaient. Il ne comprenait pas. Avait–il été trahi ? Il ne
comprenait plus. Peut–être avait–il grossi à l’extrême les
avantages de l’opus dei en surestimant ses capacités ? L’air sibyllin
du Maître le traumatisait à l’extrême. – Le représentant du Club
de Rome peut–il nous donner son avis,… proféra l’immense silhouette

blanche ? Debout devant eux, sans quitter du regard l’envoyé de

l‘opus Dei, le Maître continua sa phrase volontairement
décousue. – Et faire son rapport… ? Au fond de la salle, un homme bossu se leva
péniblement. Sa voix chevrotait un peu, due probablement à un âge
avancé. – La religion sera toujours le… Il soupira, se retint à l
chaise devant lui, harassé par l’effort fourni. – La religion sera, répéta–t–il… le
pire défaut de l’humanité. Elle permet de faire croire à un
au– delà heureux, ou à un enfer détestable. L’homme,
sans réfléchir, tombe dans le panneau pour mieux se faire étriper
entre le marteau et l’enclume. Pour cela, le mandataire de l’opus dei
se laisse prendre à son propre jeu… Et son arrogance lui fait
croire… à lui aussi… que croire suffit. Le vieillard se racla la gorge
pour éclaircir sa voix, et dire d’une voix toujours aussi neutre, sans passion, ses
résultats et ses objectifs, animé d’une froide et réelle détermination. – Mon rôle est
de faire décimer les populations non désirées pour une planète moins encombrée.
L’Opération S.E.V. (Sida – crise de l’Énergie – Vaccination) est en cours de
réussite… la première pandémie mondiale a été
un succès : l’industriel Murck, allié de Sanoti–Avenfis,
avec son vaccin contre l’hépatite B, a propagé le Sida avec une aisance
sidérante… Tous les vaccins contiennent des composants qui accroissent
les risques de développer des maladies auto–immunes; ils
sont à l’origine de virus mutants fabriqués
par nos chercheurs pour activer des armes biologiques…
virus de la grippe associé avec des virus hyperactifs de la
leucémie, par exemple… – Ah Ah ! Les yeux fermés, le bossu riait devant sa vision
apocalyptique. Il reprit son souffle pour continuer son
évaluation. – La deuxième pandémie mondiale sera un triomphe : des super–
germes qui mutent, et, oh mystère, provoqueront un
syndrome respiratoire aigu

37
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

sévère (SRAS). Le pourcentage des bénéfices de nos

trusts industriels et pharmaceutiques serait de plus de 200%. Une
respiration sifflante, de plus en plus oppressante l‘obligea à
se taire. Il s’assit un instant pour se reposer, mais se
releva aussitôt pour finir son long monologue : une
citation de fléaux en tout genre. – Mais… mais
tout cela ne suffit plus. Il faut élaborer les
conditions nécessaires et suffisantes pour parvenir à un
chaos politique total. Les peuples réclameront la venue d’un
Sauveur. Les peuples supplieront notre élite pour qu’elle dirige un
gouvernement mondial. Il s’assit une nouvelle fois. Rivé à sa
chaise, le vieil homme lança avec force : – Le Système HAARP !
(Hight–frequency Active Auroral Research) Un murmure d’incompréhension parcourut la
salle, comme pour secouer la torpeur qui envahissait les
participants. – Voulez–vous résumer, sollicita d’une voix pateline le Haut Dignitaire,
assis et attentif. L’homme du Club de Rome, content de son intervention, expliqua
d’une manière brève et sur un ton doctoral
l’efficacité de ce système. – La guerre climatique
provoquera le désarroi dans les foules. Interférer sur
l’ionosphère jusqu’à 300 km d’altitude, voilà de quoi
jouer avec les cyclones et manipuler nos nuages pour les
transformer en doux agneaux ou en féroces « tsunamis ». Ses yeux jetaient des éclairs.
– Quatre mots pour traduire l’efficience de nos antennes :
une puissance de 100 à 10 puissance 6 mégawatts,
une fréquence de 1,6 Mhz – 3,2 Mhz et de
10 à 150 Mhz, une énergie totale de 10 puissance 14
à 10 puissance 19 joules et un flux d’énergie d
1 à 1000 watt/cm2. Le vieillard gonfla son torse, soupira
pour annoncer : – Ah ! oui ! Une conséquence
annexe… : notre système permet une modulation de o à
50 Khz. on pourra donc agir sur le spectre cérébral. Il souriait
béatement. – Ah ! Oui ! Ajouta–t–il. Et en plus, je ne parle même

pas de notre cheval de Troie, la puce électronique injectée

par une aiguille d’une seringue hypodermique lors de séances de
vaccination. Maintenant, le bossu parlait fort, excité par sa vision du
chaos qui déboucherait sur une mondialisation fasciste. – Plus il y aura
d’enfants enlevés, cria–t–il, d’attentats terroristes, de guerres fratricides, plus la
puce sera acceptée pour devenir obligatoire. Il se tut, regarda l’assistance d’un air
heureux et serein, tourna la tête lentement autour de lui
pour finir par dire : – Pour terminer, je vous cite une phrase de
notre ingénieur en chef, le docteur Bhou, une autorité scientifique en la
matière… : « Notre firme, Applied Digital Solution, vient de créer
Digital Angel, une puce humaine qui sera une connexion entre vous–même et le monde
électronique. Elle sera votre gardien, votre protecteur »… De fait, personne ne
refusera d’être protégé et secouru… Et… Soudain, un coup de théâtre se produisit. Le
Grand Maître se leva brusquement, interrompant ainsi la séance. hanaquim
avait perçu le profond sentiment d’inquiétude des gens qui
se tenaient devant lui, responsables des différentes sociétés
secrètes de la planète et assemblés ici par une assignation à
comparaître extraordinaire. Chacun d’eux devait se sentir coupable d‘une
faute sans doute improbable. La peur et l’obéissance
seront toujours les maîtres du jeu pour une réussite totale. Debout, sa haute
stature cachait presque derrière lui les trois autres dignitaires.
Il fit un geste bref de la main. Aussitôt, des gardes
poussèrent sur l’estrade trois individus bâillonnés et les mains ligotées derrière le
dos : une femme et deux hommes. D’autres gardes
apportèrent trois billots, et obligèrent les trois prisonniers à poser
leurs têtes sur le bord de ceux–ci où pourrissaient de
larges langues de sang séché, traces indélébiles à l’odeur fade
qui paraissaient encore couler. Une décharge électrique parcourut
l’échine de la centaine d’hommes cagoulés quand le
bourreau appa-

38
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

rut. C’était un noir de petite taille, au torse nu et velu. Des épaules et des bras
volumineux se terminaient par des mains monstrueuses qui tenaient une
hache à double tranchant, énorme et aussi haute que
lui. – Je t’avais bien dit qu’on n’aurait pas dû y
aller, râla Raoul dans un gargouillis inaudible, la glotte bloquée
contre le rebord de la bille de bois. – Peut–être, mais
nous avons retrouvé Anne, ricana Nicolas. – Et je vous en remercie, renchérit Anne de
Marciac… et maintenant, comment allez–vous me sortir de ce merdier, preux chevaliers ?
– Peuh ! « Nicolas–je–sais–tout– » va bien nous dégotter une solution. – Je
réfléchis… – Réfléchis vite, car le méchant noir arrive,
réussit à articuler Raoul avec peine. J’entends ses pas. – Messieurs,
dit hanaquim d’une voix neutre. La vie ou la mort de ces
trois fouineurs sont entre vos mains… Il regarda l’assemblée un court instant. Votez !
Lança–t–il. Derrière son masque, un sourire figé se dessina sur
ses lèvres. – Ceci prouve que nous sommes une démocratie, articula–t–
il, sans rire, avec un détachement inhumain. Des cliquetis tintèrent
aussitôt le long des pupitres. hanaquim lut l’énorme
cadran fixé sur le mur de gauche. – 90 voix contre 12.
Donc, la mort pour ces trois personnages. Que Dieu ait pitié d’eux dans sa miséricorde.
D’un lent mouvement de tête, il dévisagea le bourreau. – Fais ton office !
Prononça–t–il avec humilité. Sa voix grave rendait un
son étrange qui répandit sur l’assistance une aura d’animosité. Un
silence mortel pesa sur chacun d’eux.

cimetière abandonné aux plaques de brouillard filandreux qui

estompaient deux silhouettes penchées sur une pierre
tombale. La pleine lune leur donnait l’apparence laiteuse de fantômes empressés. – Vite
! Rugit le nain dont les cheveux courts étaient teintés en roux. Il est
peut–être déjà trop tard. Tu aurais dû les dissuader d
descendre ces escaliers maudits. Oui, il fallait les empêcher… –
Pftt ! Pftt ! Siffla la goule, une grimace sur
les lèvres. Ce rictus était comme une cicatrice éternelle,
figé par une ancienne lèpre qui avait emporté toute la
joue droite. – Et eux mourir de peur devant moi. Pas avantage pour eux. Pas
avantage pour moi. Moi trop laid. Une larme coula d’un œil sans paupière. – Famille à
moi ici, depuis siècles. Eux m’avoir recueilli orphelin. Elle
déplaça avec facilité l’énorme bloc de granit usé qui constituait la
plaque de la tombe délabrée et délaissée de sa famille
éteinte depuis longtemps. Cette dalle devait peser plusieurs tonnes. Le nain
s’étonnait à chaque fois de la force extraordinaire de
cette… Chose. Il avait eu de la chance d‘avoir été recueilli et
soigné par elle. La goule, comme elle se nommait elle–même,
connaissait intimement le pouvoir des simples. Sa guérison avait été un vrai
miracle. Avec la blessure qu’il avait subie, il
aurait dû mourir. Une lance de templier en plein cœur,
cela ne pardonnait pas… Il faut dire aussi que son
portefeuille avait atténué le coup mortel. À l’intérieur du tombeau, la goule donna un
coup de pied sec sur un vieux sarcophage en chêne, sans couvrant, qui paraissait
dormir d’une vie sans rêves. L’onde sonore ainsi créée réveilla un
mécanisme rouillé dont les roulements grincèrent lamentablement, mais ouvrit le
fond du vieux sarcophage qui bascula pour laisser apparaître un
escalier de bois, raide et étroit. La goule n’aimait pas les lampes
électriques qui altéraient sa vision. Aussi, elle avançait à
pas prudents devant son ami. Ils exploraient une galerie creusée dans la
roche qui descendait d’une manière interminable devant eux. Au bout
d’une demi–heure, une porte de fer démesurée, titanesque et rouillée,
les arrêta.

q
Un vent furieux mélangeait les feuilles du vieux
39
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

– Ah ? Que faire ? S’inquiéta le nain, les

mains croisées derrière la nuque. Sa lampe, posée au sol,
éclairait ses cheveux roux. La teinture utilisée luisait comme un vernis sous
l‘éclairage crue de la lumière. – Passer de l’autre côté, ricana son
compagnon gibbeux qui descella une grosse pierre à sa
droite… Éteindre nos torches ! – Ancienne crypte longtemps perdue.
hommes à cagoule sceller elle par porte de fer pour faire terribles
expériences dedans. Toi pas avoir peur. À l’intérieur, le nain ne put s’empêcher de
frissonner d’horreur devant la vision dantesque qui se
présentait à lui. Des milliers de sarcophages
translucides, reliés par des tubes plastiques en nombre
infini, s’érigeaient les uns à côté des autres comme des
dolmens endormis. Ces tubes plastiques rejoignaient au centre de
la grandiose crypte un bloc électrique immense et d’une
blancheur immaculée. Beaucoup d’êtres humains se tenaient là, le
corps complet ou en voie de formation, baignant
dans un liquide verdâtre. D’autres êtres, aux formes différentes et
incompréhensibles, paraissaient provenir d’expériences ratées ou de lointaines
galaxies. Il regardait un container avec dégoût. – On dirait le
mélange d’un animal avec un homme, la créature d’un savant fou, s’alarma–t–il. Peut–
être veulent–ils envoyer ces monstres envahir la Terre ? Pourtant, il y a assez de
monstruosités spontanées dues aux retombées radioactives comme celles d’hiroshima, ou
dues à des médicaments comme celles de la Thalidomide. Des
sarcophages, plus petits, contenaient des bébés inertes de tailles
différentes, ainsi que de sexes et de couleurs. Le dessin d’une abeille
rouge, gravé sur tous les sarcophages, représentait le symbole de l’emprise de
l’essaim sur chaque individu dont on considérait la vie sans
importance aucune. – C’est fou ! Dit le nain, angoissé par le silence pesant interrompu
par des cliquetis réguliers. Ce bruit insolite persistait dans ses
oreilles douloureuses. Il tremblait. Pourtant, rien ne l’impressionnait. Mais
alors, là… – C’est quoi ?

– D’après hommes en blouses blanches que moi avoir entendu,

c’est préparation d’êtres artificiels pour usage guerre, esclavage o
don organe. Paraît que beaucoup centres comme celui–ci sont disséminés un peu
partout dans monde. – Comment ? Récrimina le rouquin. Encore une
preuve de la soif d’hégémonie de ces prédateurs. Je photographie… Bande de
salauds ! Les flashs fusèrent avec rapidité. – Leur science est en avance sur
la nôtre, s’étonna– t–il. – Facile ! Glapit la goule. Grâce à
banques de sperme et à sang donné par millions de
bénévoles involontaires. Ainsi élevage d’hybrides à base de
matériel génétique humain et aliénigène. Beaucoup,
beaucoup de mutants dociles vont vous remplacer. hommes à la cagoule
pourront dominer le monde. Elle grogna. – Blouses blanches
dirent aussi que mémoire être enlevée à ces gens dans
machines. Devront obéir aux ordres. Pas poser questions.
Eux pas pouvoir se reproduire non plus, car blouses blanches dirent
pas besoin progéniture inconsidérée de sous–espèce humaine. – Elle grogna de nouveau. –
Pour moi, rien ne change. Moi être gibier, toujours. Pas drôle. – Attention ! Danger !
Murmura le nain, en repoussant vers une encoignure son ami qui
continuait à grogner. Une porte s’ouvrit. Deux gardes casqués et
armés pénétraient dans la pièce interdite. Un filet de
lumière s’infiltrait entre les premières rangées de sarcophages. – J’ai
vu de la lumière blanche, dit l’un des gardes d’une voix monocorde… Étrange ! Encore
cette maudite goule passe–partout. – Ouais ! Sans doute ! Répondit d’une manière
laconique le deuxième soldat. Si je la trouve,
elle ne va pas digérer les pruneaux de ma sulfateuse, malgré son âge avancé, et
malgré sa prétendue immortalité. – Viens ! Chuchota la goule en tirant son ami par la
manche. Elle déplaça en silence une armoire de bois dont

40
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

la porte de verre laissait entrevoir des instruments chirurgicaux et des boîtes de

drogues diverses et rares. Un trou dans le mur leur permit de s’échapper. Ils
replacèrent l’armoire sans un seul bruit. – Excavation de moi, pour aller… ailleurs.
Leurs deux silhouettes rampaient maintenant dans une galerie souterraine et
terreuse qui devait déboucher dans la salle de conférence. Les parois
de terre qu’ils tâtaient pour se diriger s’avéraient aussi dures
que de la pierre. Le nain, les jambes fléchies malgré sa
petite taille, haletait de fatigue, alors que la
goule, aux cuisses démesurées et toujours fléchies, se
déplaçait sans peine d’un déhanchement saccadé. – Passage ancien
que moi seul connaître. Moi m’échapper toujours par
là. Pourquoi toi t’occuper de ces gens là ? Eux
méchants ! Laisse affaires à eux pour sécurité à
toi. Monde mérite pas comprendre lui. Toi et moi, fuir
loin, seuls au–delà des apparences… Monde souterrain intéressant. – Je
dois sauver ces journalistes. Ils appartiennent à la «
Fraternité des veilleurs » qui lutte contre ces
salauds, répondit le rouquin. L’être difforme souleva ses épaules. –
Pas comprendre ! Société pourrie ici !

Au bout d’une heure d’une progression lente et pénible, le boyau s’abaissa

brusquement et se termina par un cul de sac. Sa
hauteur n’atteignait plus que cinquante centimètres. – Merde ! Râla le
nain. Tu nous as fourvoyés dans une impasse ! La goule ne dit rien,
s’avança vers la paroi qui obturait la galerie, e
la bouche collée à celle–ci, émit un son étrange et
discordant. La note aiguë, sortit du fond de la gorge, se
divisa ensuite pour moduler plusieurs timbres dont les longueurs d’onde
s’entrechoquèrent pour produire un phénomène inattendu. Le mur se
désagrégeait lentement. – Mince ??? Dit le nain, abasourdi. –Pftt ! Moi
avoir quelques dons depuis siècles, haleta la goule, les
poumons brûlés par l‘effort... Mystère du son, lui être
pratique. Une ouverture étroite, qui correspondait à l
quasi jonction du plafond et de la salle immense, par laquelle ils pouvaient s
faufiler par reptation, laissait entrevoir une scène
insupportable : Le bourreau soulevait d’un geste lent la lourde hache à
double tranchant.

41
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE IV
le pièGe – la cathédRale du temps

figé devant les efforts inutiles des autres. La démoniaque

machine, inébranlable, continua sa course inéluctable,
plaqua Yitram contre les piques. Soudain, le dispositif
s‘arrêta. Un silence mortel plana sur tous. Lesrespirations se
bloquèrent. Plus rien ne bougea pendant un court instant. Luc souffla. Il
pensait que la rouille avait bloqué les mécanismes. Puis, d’un coup,
les ressorts des panneaux se détendirent avec une force inouïe, et verrouillèrent la
porte dans un crissement furieux. Le choc sonore et le cri d’agonie de Yitram, le corps
et les yeux transpercés par les pointes, percutèrent leurs tympans en une
douloureuse vrille qui résonna et dura longtemps dans leurs cerveaux
épouvantés. Les cinq survivants, hébétés, ressemblaient à des
statues de sel pétrifiées, blancs d’incompréhension, de peur, doutant
encore de la réalité de cette scène insupportable. Le souffle coupé, ils
haletaient, le cœur enserré dans un étau. Ils
suffoquaient d’indignation, de larmes contenues. Sarah hoquetait,
prise de nausées. Une onde de souffrance intolérable paralysa
ses membres. Elle s’évanouit. Luc se précipita vers elle, la retint in extremis. Sarah
resta affalée dans ses bras musculeux, à demi
inconsciente. Il ressentait les vibrations chaudes de ce corps abandonné;
il percevait ce cœur qui le faisait frissonner au
rythme de ses saccades. Une bouffée de désir l’envahit, mais l’instant n’était pas
propice aux sentiments, et il devait vite reprendre ses esprits. Le commissaire déposa
délicatement Sarah au sol, releva la tête pour apercevoir la figure
décomposée de ses amis. Un goût de fiel brûlait sa
gorge sèche. – Mes pauvres amis ! Mes pauvres amis ! Répétait Mathieu dont
les bras contractés enserraient Adonias et Ammon. Les deux esséniens pleuraient; leurs
poitrines se soulevaient en longs mouvements irréguliers. – Il faut ouvrir cette
saleté, cria Jean, excédé par leur manque de clairvoyance… J’en ai
marre de me faire manipuler, et… Il se tut. Un dispositif secret réitérait
ses couinements de rat.

k
Yitram criait de terreur. Le mécanisme infernal l’attirait inexorablement vers la
pointe mortelle des aiguilles frémissantes de silence. Funeste pouvoir d’un instant.
L’idole attendait le dénouement, impavide, le ventre offert comme une odalisque
impudique. Adonias et Ammon, les deux autres esséniens, attrapèrent les pieds de
leur ami pour défaire ses chaussures, mais une décharge électrique les
jeta en arrière. Luc, Jean, Mathieu et Sarah tentaient aussi de
l’arracher à cette étreinte mortelle : Luc fouilla
crypte pour dénicher un ustensile quelconque et bloquer l
mécanisme; Mathieu et Jean, désespérés, ahanaient comme des
bûcherons, s’arc–boutaient sur le corps paralysé de
Yitram afin de le dégager de cette atroce situation; Sarah,
hypnotisée par l’odieuse scène, reculait pour mieux se concentrer. Des idées confuses,
des sensations de peur dues à son empathie, cette faculté
d’absorber les émotions d’une personne, la gênaient pour canaliser toutes ses forces.
Ses nerfs recevaient les décharges d’adrénaline et de feu qui consumaient
ceux de Yitram. Elle redoutait la fin inéluctable de son
ami de longue date, ce jeune homme barbu qui la
trimbalait, elle, une petite fille de dix ans, parmi toutes les
oasis autour de la mer rouge, parmi les immenses dunes de sable. Des larmes coulaient
sur ses joues. Elle tremblait. Le commissaire s’énervait, gesticulait dans tous les
sens, courait partout à la recherche d‘une improbable barre de
fer, mais l’antre n’en recelait pas. Il contempla, affolé, les simples paires de pinces
coincées dans sa main, releva la tête, observa la lente progression qui tirait
Yitram comme un vulgaire lapin pris dans un collet. Luc se hâta
d’enfoncer les pinces dans l’encoignure des battants de la
statue maléfique. La déflagration qui suivit lui fit lâcher ses
 instruments, chauffés à blanc. Il recula sous le
coup de la douleur, les mains brûlées par la
forte chaleur. Hagard, les bras tombants, le commissaire resta

42
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ce bruit suspect crispa leurs mâchoires. Leurs muscles se contractèrent,

préparés à réagir. Tchac ! Tchac ! : les
pointes de l’idole se rétractèrent : le cadavre de
Yitram chuta dans les cylindres broyeurs. Avec horreur, ils
entendirent le corps se réduire en lambeaux et tomber dans l’eau d’une rivière
souterraine. Prostré de douleur, d’incompréhension et de haine, le jeune Ammon criait
toute sa colère. Il s’acharnait à taper des pieds et des mains sur
la statue de bronze qui, placide, résonnait d’un son
lugubre.

contre l’avant–bras, pointe dirigée vers le haut, commençaient un mouvement tournant

pour prendre Loupa à revers. La « tête noire » leva les
mains en signe de soumission. Il prit l’accent américain :
– Eh ! Je suis de la maison ! Agent Bill Smith ! Je suis l’agent Bill Smith… moi !
Américain !… Je suis de la C.I.A... j’enquête pour la commission
gouvernementale Majestic Il sortit de sa poche un insigne fédéral pour prouver
ses dires. – Que signifie ce charabia ? demanda le
jeune Ammon dont les yeux d’un noir profond luisaient d’un éclat farouche. L’attitude
du personnage dérangeait l‘essénien par son calme
apparent, par la force étrange qui émanait de sa voix. – Ce
type n’est pas humain ! Déclara–t–il avec gravité. Une électricité statique
fourrageait ses cheveux qui ondulèrent un bref instant en crépitant.
Loupa rabaissa son chapeau sur les yeux pour cacher un peu son visage. Il
réfléchissait vite. La seule alternative pour lui était de dire la vérité.
Cette vérité qu’il devait au groupe des « quatre du soleil des
loups » pour son opiniâtreté et son courage. Pourtant, l’interdiction formelle de
dévoiler son identité aux humains était en vigueur depuis des millénaires. Lui, un
extraterrestre de la souche des Anounnaki, dirigeant les survivants de l’armée du
prince Baal Zébul, trahirait–il son serment à cause des
circonstances dramatiques opposant Baal à son cousin
Jéhovah ? Le peuple de la terre est abusé par Jéhovah. Ce faux dieu, par
ses diktats empreints de jalousie, opprime les gens depuis l’aube des temps. Il les
abreuve de croyances truquées pour mieux les asservir, et
digérer l’effluve de leurs âmes ainsi perverties.
L’évolution était une des lois du cosmos, mais l’homme n’évoluait pas. Les
mâchoires de Loupa se crispaient. L’humain devait désobéir au plus profond de son être
pour déchirer les brumes de son cerveau. Elles

q
Dans l’impossibilité de suivre l’équipe du commissaire Blondin,
Loupa se résignait à attendre le départ des
gendarmes et des policiers, trop nombreux pour risquer sa filature
dans l‘immédiat. Les dernières voitures parties, il se dirigea
vers les sous–sols du château. Devant l’armoire brisée, il remarqua le
trou béant qui plongeait dans les profondeurs des
entrailles du manoir. La « tête noire » appuya sur un des boutons de sa
ceinture pour se « téléporter », mais rien ne se passa. Un léger grésillement retentit
un moment, puis stoppa avec un hoquet brutal. – Quoi ? Quelle
poisse ! Cet arrêt manquait à ma joyeuse journée ! Il
regarda encore une fois le trou béant, puis il porta son regard sur les
filins de l’ascenseur enduits d’une matière graisseuse qui
allait lui poisser les mains. Loupa soupira de mécontentement. Il
empoigna les câbles et se laissa glisser. Lors de l’impact de ses pieds sur le sol du
cercle de pierre, un bruit strident retentit, et des faisceaux lasers, sortant
des quatre poteaux qui servaient de soutien à
l‘élévateur, l’emprisonnèrent dans l’espace sacré. Les
lasers dessinaient dans le champ électrique quatre rectangles
superposés. Le sifflement perçant des radiations lumineuses fit
se retourner le groupe du commissaire. Luc et Jean, un colt 45 dans
chaque main, menaçaient l’inconnu. Les esséniens, le
poignard à la main, la lame plaquée
43
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

l‘empêchaient de recouvrer la seule liberté recevable :

penser par soi–même. Les implants de Jéhovah injectés
dans le circuit génétique des humanoïdes bloquaient le
système spécifique aux êtres tri cérébraux de l’univers,
le « voir » au–delà des apparences. Ces humains
étaient au bord de l’autodestruction, exploités à outrance par les
sbires de Jéhovah... Leur terre n’en pouvait plus, trop polluée.
La « tête noire » regardait Ammon, car la boutade du jeune homme
l‘inquiétait, et désamorcer cette « plaisanterie » était sa
priorité. Il opta pour une demi–vérité, pour des révélations tronquées e
enveloppées de savantes circonvolutions. – Le bureau du préfet m’a
envoyé ici pour que vous puissiez m’aider. – Quelle aide ? Grogna
Luc, fatigué de tous ces mystères qui encombraient sa vie depuis un
certain temps… Je ne veux pas alourdir ma tâche principale : détruire un
réseau de trafiquants de drogue. – Pas de cachotteries,
commissaire. Vous poursuivez Josèf Mengele, ce docteur White, pour délivrer vos amis.
Il n’y a pas une trace de drogue dans votre affaire. Je poursuis aussi White… J’ai
besoin de vous… on nous a volé un E.B.E. Il priait pour que son mensonge n
soit pas éventé. – ????? Ils étaient tous la bouche ouverte, l’air stupide. –
Expliquez–vous ! Apostropha Jean, abasourdi par la
réponse pressentie... Vous m’intéressez ! Les dires de l’inconnu allaient
confirmer ses soupçons. Loupa pestait. Il s’interrogeait sur son
mauvais choix. Il haïssait le M.J.12, opération fondée le 12 septembre 1947 par le
président Truman. Allen Dulles, chef de la C.I.A. et J. Edgar hoover, chef du
F.B.I., participaient à ce complot des douze membres importants de
l’élite de l’ordre « Skull & Bones ». Le projet MAJI (Majority agency for Joint
Intelligence) régulait les informations et surtout les désinformations concernant les
ovnis et les extraterrestres. Ainsi, la Fraternité du Serpent contrôlait tous ces
politiciens véreux, cadenassait l’information, discréditait ou éliminait les personnes
susceptibles de trop s’immiscer dans leurs projets de communication avec les
extraterrestres. Des milliards

de dollars étaient dépensés pour tous ces plans, comme ce projet Sigma concernant les
témoignages sur la race E.B.E., on ce projet Pounce concernant le dépouillement de
vaisseaux extraterrestres tombés sur la Terre. Il maudit ce réflexe
inopportun de présenter une carte de la C.I.A. – Alors ?
S’impatienta Luc, impressionné par la puissance phénoménale que dégageait
ce personnage étrange. Loupa sortit de sa torpeur. Il se fourvoyait dans des
élucubrations mensongères dont l’impact pourrait le desservir. Bien loin d’appartenir
au M.J.12, il était au contraire son ennemi juré. Le commissaire et ses amis, au
feeling incontestable, n’allaient pas hésiter à le considérer
comme un ennemi. – Euh ! Mon gouvernement a capturé un extraterrestre vivant,
un E.B.E., dont l’appareil s’est crashé sur notre sol. Un groupe inconnu l’a kidnappé…
Je suis sur leurs traces… Mengele est le commanditaire. Jean triturait ses cheveux
blonds, signe d’une intense concentration. – J’ai lu les rapports de la série NSC d’un
certain William Cooper, ex–membre des Services Secrets de la Marine, rétorqua–t–
il. Ses yeux bleus, d’une dureté surprenante, fixaient l’inconnu d’une
rage contenue. Il pressentait une embrouille. – Conspirations et assassinats, articula–
t–il, soupçonneux… sous couvert de sécurité nationale, seraient le thème central de
groupes de renseignements comme ceux de la C.I.A. ou ceux de la N.S.A. Votre premier
E.B.E. vivant ne serait–il pas cette fameuse « entité biologique
extraterrestre » dont l’astronef se serait écrasé à Roswell ?
Nos gouvernants maintiennent leur peuple dans l’ignorance de ces
rencontres officielles « du troisième type ».
Pourquoi ? Loupa se grattait la tête. – Aïe ! Sa gaffe lui retombait sur le nez,
songea–t–il. Ces gens s’apprêtent à me considérer comme un
nuisible. Pourquoi avoir parlé de cet E.B.E. ? Parce

44
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

que je suis aussi un extraterrestre ?… Aïe ! Aïe !

Ils vont me prendre en grippe. Sa peau se couvrait d’une sueur froide. – En
fait, répondit–il d’une voix mal assurée, je ne suis qu’un vacataire, mandaté
pour une seule mission. On m’a choisi pour ma ténacité. Sarah, malgré sa
douleur morale, souriait du manège de l’homme dont l’appartenance à
un monde différent du sien ne faisait aucun doute. Ses circuits détectaient un
organisme inconnu sur Terre. L’étranger était bien un extraterrestre. Elle se taisait
et attendait la suite des évènements. Les mensonges de Loupa l’enfermaient dans un
cercle vicieux. Il ne pouvait plus s’en sortir. Le seul moyen d’échapper à la
vindicte du groupe du commissaire, était de dire la vérité, la seule
échappatoire possible. Une émotion réelle le submergea. Ce conflit cornélien
bloquait sa poitrine, l’enserrait dans l’étau d’un
désespoir naissant. Trahir son serment et redevenir le blanc chevalier, ou ne rien dire
et être pris pour un assassin abominable : tel
était son dilemme. Une respiration saccadée, presque
arrêtée, brûlait ses poumons. Loupa prit une décision.
Il ferma ses yeux, ouvrit la bouche comme un damné; des frémissements incontrôlés
dilatèrent ses narines; de lents frissons parcouraient sa peau pour apaiser ses nerfs;
une énorme goulée d’air envahit ses poumons bloqués. Son corps se détendit. D’une
voix rauque et oppressée, il articula sa confession d’une
traite, sans se laisser le temps d’un retour en arrière ou d’une réflexion.
Loupa ouvrit les yeux, fixa de ses yeux fauves les acteurs
ce drame cosmique, responsables sans le savoir du destin
d‘un univers. Seule, la confiance envers eux le
motivait. – Je n’appartiens pas à la C.I.A… Au
contraire, je n’apprécie pas cet organisme. Mon mensonge voile une vérité
plus invraisemblable, inacceptable pour vous : je suis un
extraterrestre, chargé de votre protection. – ????? – Oui, je sais ! Vous
ne me croyez pas, et je ne vous en blâme pas, mais convenez que vos
aventures ne

sont pas très conventionnelles. – O.K ! dit Luc, impassible, droit et raide, ne
laissant rien voir de ses émotions… Admettons ! Extraterrestre ou non,
vous êtes là !… oui, nos sauveurs dans la « Branche
Rouge » vous ressemblent, mais veuillez pardonner ma suspicion… le danger plane souvent
sur nos têtes, et nous venons de perdre un ami… Est–il possible de connaître vos
intentions ? Puis… – Et surtout, dîtes–nous les noms de nos ennemis, l’interrompit
Jean. Quelles sont les forces en présence ? Ce « White » qui
nous a échappé une fois, est–il le responsable de tous ces infâmes
salauds, ou d’autres commanditaires règnent–ils en maîtres absolus pour des complots
encore plus mystérieux ? Un silence s’appesantit dans la crypte, laissant un répit à l
« tête noire » pour trier ses idées, établir des réponses
judicieuses de façon à satisfaire le groupe du commissaire
Blondin, et à garder le secret sur cette lutte
fratricide entre le bien et le mal, entre Baal Zébul et son cousin Jéhovah. Les
humains, engoncés dans leur réalité matérielle, ne sont pas
disposés à croire à d’autres réalités, plus affinées,
obéissant à des lois physiques différentes. Les «
Illumaniti » cadenassent l’esprit des terriens
par des techniques inavouables, comme ces vulgaires implants
qui restreignent le fonctionnement du cerveau à plus de
80%. Excepté de rares individus dont la rage de liberté engendra un vaccin
contre les manigances de ces prédateurs, l’homme est piégé par des
idées qui lui sont imposées à son insu… Loupa
bloqua ses pensées qui défilaient plus vite que l’eau
d’un torrent. Il savait : il devait limiter ses
aveux. Tous les regards braqués vers lui
s’appesantissaient, prenaient la forme d’une interrogation collective exigeant une
réponse. – Josef Mengele est une pièce importante du puzzle, mais les politiques
de la plupart des états sont aux mains de… euh…
d’entités malfaisantes que nous combattons. Ces… «
Choses » veulent acquérir un…« objet magique »…
qui maintiendrait leur autorité d’une manière définitive. En
conséquence, le peuple humain sera la proie sanglante, sacrifiée sur
l‘autel de ces pillards d’âmes… Méfiez– vous !… et soyez
vigilants !

45
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

– Tout est sans doute une question de croyance, dit

le vieux Adonias, mais comment choisir la bonne ?… Croire en
vous ? Croire en nos gouvernants qui jouent leur sincérité
aux dés, à leurs opposants qui s’abusent sur le
même jeu, aux médias qui veulent du sensationnel, mais fustigent
toutes informations sérieuses sur l’occulte, sur le paranormal ou sur les o.v.n.i.s ?
Seul, le cinéma s’intéresse à ces faits anormaux, juste pour
s’amuser, pour faire peur, comme un conte que l’ont feuillette,
pour se distraire, sans y croire. Adonias plissa son front, sourit, leva une
main pour manifester le désir de rajouter une boutade. – Vos… entités malfaisantes…
veulent peut–être familiariser le public avec ces films de science–
fiction pour annoncer leur arrivée. Encore sous le choc du drame vécu, personne n’avait
la force de plaisanter. Les cris d’agonie de Yitram résonnaient toujours dans leurs
têtes. Loupa ressentait leur détresse. Debout, il déambulait d’une façon mécanique;
sa haute silhouette, enveloppée d’une pèlerine sombre, se terminait par un
chapeau noir aux larges rebords dissimulant les contours de son visage. L’inaction
l’impatientait. Il répondit à l’essénien, ce vieil homme à l
langue agile. – L’imagination fait aussi partie de la réalité, mais chez les
humains, elle ne fait plus son office. Le manque
d’imagination tue l’intelligence et la curiosité. La vie
devient rigide et figée : c‘est l‘ouverture aux influences
de toutes sortes. Mathieu s’appuyait sur sa canne, fatigué par tous ces
incidents qui déséquilibraient son système émotionnel. Ses
pensées l’amenaient à réfléchir aux propos de l’inconnu.
Avait–il raison ? Croire et voir se conjuguaient–ils ensemble ? je
crois ce que je vois ou je vois ce que je
crois. Difficile dilemme à la conséquence fondamentale :
nous sommes ce que nous croyons. Curieux, il regardait le soi–disant
extraterrestre, et son instinct d’avocat l’amenait à
défendre cet homme. Mathieu se souvenait d’une phrase : – « Le
cerveau : un obturateur du réel », déclara–t–il

en levant sa canne. Cette citation de Bergson peut argumenter vos propos… – oui, la
citation est édifiante, mais dorénavant… Hé ?… Un borborygme
interrompit la phrase de Loupa. – Heurglllh ! Une douleur le coupa en deux. Il
tomba à genoux. Des lignes droites, à la teinte
changeante, du bleu fade au noir le plus absolu, parcouraient son
corps, l’enserraient dans un étau qui l’étouffait. Les mains
sur sa gorge, il tentait d‘avaler un peu d‘air. La « tête
noire » essaya de nouveau, d’une main malhabile, de manipuler les boutons de sa
ceinture inter–dimensionnelle. Peine perdue, à part quelques
grésillements, l’engin ne fonctionnait plus. Il étouffait. – Vite ! Sortons–le de cet
endroit, clama Jean, ou alors nous déplorerons une deuxième mort. – Comment ? Cria
Mathieu, affolé… Je ne vois pas d’issu ! Sarah, plus calme, s’aperçut du manège de
l’extraterrestre, visualisa à l’intérieur de sa mémoire les
mécanismes du ceinturon de Loupa. Une émotion trop forte l’avait déboussolée lors de la
mort inévitable de Yitram, et son manque de concentration avait
empêché ses nouvelles facultés d’aider son ami essénien. Sarah ne voulait pas un
deuxième échec. Elle se concentra. Les ordres de son cerveau connecté aux puces
organiques du « téléporteur » résonnèrent dans son
crâne. Cet organe devenu un étrange compagnon, formula de nouveaux paramètres pour
transformer les rapports défectueux des transducteurs de Loupa. L’esprit de
Sarah débloqua l’énergie nécessaire à la réparation de
l’appareil défectueux. Une lumière rouge clignota sur le bord de la ceinture. Dans un
voile de douleur insoutenable, les yeux à demi–fermés, la «
tête noire » aperçut ce point lumineux. Un effort extrême l’amena
souleva un bras qui, avec une lenteur exaspérante, essaya
d’atteindre le bouton rouge. Le groupe du commissaire, sans bouger,
retenait

46
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

son souffle. – Allez ! Hurla Luc, dont l’effort de concentration sur les
gestes du mystérieux inconnu contractaient tous les muscles … Allonge ton bras… Vite !
D’un geste ultime, Loupa abattit sa main sur le commutateur. Une déflagration
déchira le silence de la crypte. À la place de l’étrange
personnage, des nuages de poussière verte s’élevèrent en courants
qui voltigeaient comme des oiseaux furieux. – Waouh ! S’exclama
Mathieu, les yeux écarquillés par la force du phénomène…
Quel feu d’artifice !… Où est–il passé ? Une plainte continue l
fit se retourner. Loupa, étalé sur le ventre, gémissait près de l’idole tueuse.
Ils l’aidèrent à se relever. – ouf ! J’ai cru ma
dernière heure arrivée… Merci à tous !… Il observa Sarah
un instant. Il admirait le sang–froid et l’esprit de
décision qui permettaient à cette femme extraordinaire
d’accomplir des miracles. L’extraterrestre parla d’une voix rauque qui se
doublait d’un son guttural sorti du fond de sa
gorge : – Merci surtout à vous, sœur ! Il leva un bras, toucha
avec trois doigts le milieu du front de la femme. – Comprends ! Dit–il. En quelques
secondes, la composante reptilienne de Sarah libéra des
séquences filmées où l’histoire des « anounnaki »
s‘inscrivit dans sa mémoire, empreinte de guerres
sanglantes pour le pouvoir, de clans où les trahisons pour des conflits
d’intérêt se répétaient souvent. Ils étaient, comme elle, le
produit de manipulations génétiques, et obéissaient… jusqu’au
moment de la Grande Révolte. Sarah soupira. L’univers était complexe, rempli de
milliards de galaxies où la vie s’implantait au hasard des rencontres avec d’autres
vies. Mais l’histoire des hommes était simple : une suite continue
d’esclavage et de lutte pour la liberté.

Maintenant, cette utilisation frauduleuse de son corps lui importait peu. Au début, la
souffrance, après, l’habitude. Son seul souci : avait–elle une âme
? – Cette crypte est piégée, annonça Loupa dont les forces vives se
reconstituaient. Dans un va et vient continu, des vibrations en anneaux
concentriques enserraient chaque muscle, chaque ligament, chaque
nerf, et lui réchauffaient le sang. De la sorte, il
récupérait sa vigueur d’antan. – Vite, répéta–t–il, sortons de cette tanière… La
coupure des faisceaux lasers qui m’emprisonnaient a déclenché
le compte à rebours d’un mécanisme destructeur… Cet endroit
va exploser ! – Comment ? Demanda Luc qui enserrait Sarah, épuisée, de
ses bras puissants. À part l’ascenseur, nous n’avons repéré aucune issue. – Mon
envie de grimper à ces filins graisseux est assez
limitée, susurra Mathieu, une grimace de dégoût sur les lèvres. – La statue
de la Vierge est la seule issue, ronchonna le détective, soucieux de garder en vie tous
ses amis. Yitram était le mort de trop. – En effet, approuva Loupa
qui appuya deux coups brefs sur le côté gauche de sa ceinture. Une boule
blanche frappa les battants de l’idole qui explosèrent en
multiples morceaux. Les pointes de fer à l’intérieur du ventre maléfique
ruisselaient de sang. Une autre salve désintégra l’ensemble de la
statue. Un trou béant laissait apparaître les tambours broyeurs où des lambeaux de
vêtements pendaient, symboles d’une atroce agonie. Ils tremblaient tous d’horreur. Un
troisième tir détruisit cette vision immonde. Les débris des tambours tombèrent dans
l’eau d’une rivière souterraine, avec un bruit de raclements et de geysers écumeux. –
Encore finir dans de l’eau ! Ragea Mathieu… Quelle
poisse !… J’imagine que nous devons sauter ! – Vite !
Vite ! Plongez ! hurla Loupa qui comptait les
secondes : 5–4... Ils sautèrent. – 3–2–1...

47
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Pour son salut, Loupa effleura sa ceinture. Une déflagration

énorme retentit. Un déluge de feu s’abattit dans la crypte. Elle s’écroula a
moment du point critique de fusion. La combustion fut si
forte que des roches liquides s’engouffrèrent dans la rivière.

– Tu fais la gueule ? S’enquit–elle. – J’en ai marre d’être seul

! – Je suis là ! Le Tétramorphe sourit, lissa sa belle barbe banche,
caressa le dos de Carmen qui grogna de plaisir. – Tu as raison,
mon cher Kronos, mais tes dons d’horloger ne m’intéressent pas pour l’instant. – Le
temps, à l’endroit ou à l’envers, nous ensorcelle
tous. Non seulement je ne me vexe pas, mais en plus je t’offre ma clairvoyance. – Ah ?
Tu es aussi un devin ! Kronos se raidit sous l’insulte. Il allait répondre une
insanité, mais se ravisa, et redressa sa tête et sa queue pour invoquer,
fier, une sentence humaine. – La bave du crapaud n’atteint
pas la blanche colombe… Mais… par Saturne ! J’étais le mort que
tu as ressuscité, alors,… accepte mon aide. La chienne se gratta un
peu, malgré les produits médicamenteux qui évitaient la récidive de
son eczéma. Une tape sur les fesses supprima vite ce geste apparent et inutile.
Carmen se rebiffa pour le principe. – Hé ? Ho !… Grrr ! Une idée soudaine la traversa.
Elle se ravisa. – J’ai trouvé ! – Quoi ? – Ton acte futur, sans trop
déroger à tes obligations. – Tu te moques ? – Ton aide envers
tes petits protégés est impossible… Pauvre Tétramorphe ! Carmen soupira. Un air de
commisération déforma ses babines. Et d’une voix pateline, elle asséna la
fin de sa phrase : Alors, laisse ta place à
quelqu’un d’autre. – À toi, j’imagine !… Petit farceur. – Non ! À Natân !
– ???… Il est fou ! Son esprit est plongé dans des limbes éternels. – C’est un chaman !
Tu dois pouvoir récupérer son esprit,… l’aide de son cœur sera primordial… Et puis,…
j’infléchirai le temps autant que nécessaire à chacune de
tes transformations… J’ai des souvenirs émus de ces
chinois qui voulaient dominer et maîtriser le temps. Te souviens–
tu de l’aphorisme

q
Le vieux mendiant et sa chienne Carmen, un ancien dieu appelé Kronos, déambulaient dans
les rues de la ville. Le vieillard était renfrogné. Au coin d’une rue, il
s’adossa au mur d‘un immeuble, déposa au sol
une boîte à sucre, et attendit les aumônes. Sa mauvaise
humeur tenait sur le manque de moyens attribués à ses
recherches. Sa hiérarchie lui interdisait d’interférer dans l’histoire
humaine, ou du moins ses actions ne devaient pas être directes. Le point critique
paraissait proche; et l’odeur de soufre des cavaliers de
l’apocalypse se rapprochait de jour en jour. Le bas niveau de conscience de la planète
justifiait une intervention. Le mal de l’instant
n’entraînera plus, en réaction, un bien futur pour l’avenir, il est trop tard. Une
seule urgence : la nécessité d’une inscription au fer
rouge dans le cœur de chaque homme afin de pourvoir
aux manques inhérents d‘une vie sans vraie liberté. Cette
inscription contenait un triangle de feu où trois mots simples, faire, donner,
recevoir, étaient équidistants. La paix, ainsi, refleurira les arbres du
monde. Ces trois mots simples, fleurs de vie,
compenseront notre exigence à vouloir toujours prendre,
vouloir toujours s’approprier les offrandes de la terre et conserver la manne céleste.
Ces trois mots, avec une remise en marche des chakras, permettront aux humains
d’élaborer un merkaba pour se protéger des influences pernicieuses de leurs
prédateurs, membres de la Fraternité du Serpent. Apprendre à
donner, apprendre à recevoir, c’est faire le bon choix. L’aide de
Hadad s’avérait indispensable. La chienne, le sourcil relevé, le regardait avec de
grands yeux étonnés.

48
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

de Wang–Bi, cet ancien mordu du Yi–King ? Il écrivait, vers l’an 200 de

cette ère,… que tu m’imposes,… « On ne devrait pas gouverner grâce à
des punitions, ni à des contraintes juridiques; mais on devrait, en scrutant l’avenir,
exercer une influence et intervenir de façon à changer tout ce qui ne va pas. » Le
mendiant réfléchissait. Ce cabot raisonnait bien. L’inconscient de Natân
avait subi une première mort initiatique qui échoua en
raison de croyances non comprises ou non digérées. Les guerres de son dieu avaient été
des faits inacceptables, et l’essénien sombra dans la folie pour éviter de nouveaux
choix. Devenir un être responsable nous éveille à notre
fragilité. Mais Natân avait une force intérieure hors du commun. Il subira sa
deuxième mort initiatique, et deviendra un vrai guerrier
de la lumière, plus valeureux encore qu’un ange du ciel. Un seul
inconvénient : l’erreur était impossible. Une mort définitive
et sans gloire dissoudrait irrémédiablement son âme, perdue à
jamais, à travers tous les univers. Le vieillard entrevoyait une
possibilité, dangereuse, mais réalisable sous certaines conditions draconiennes. Les
questions de feu du labyrinthe écrasèrent Natân;
alors les mâchoires salvatrices du labyrinthe ressusciteront l’essénien. – Combien de
chances ? Grommela Kronos. Son attention avait suivi avec rigueur les pensées
tortueuses du Tétramorphe. Les méandres du raisonnement du vieux l’étonnaient toujours
et l’émerveillaient. Il adorait cette argumentation loufoque qui
donnait des résultats époustouflants. À sa connaissance,
aucun univers ne possédait un tel énergumène, plein de ressources, faisant fi
des ordres, et toujours sur la brèche,… pour l’instant. Ce type
était vraiment gonflé, et ne reculait devant rien pour éviter à l
Terre de subir l’épreuve du Chaos. – Une chance sur dix ! Lança le vieux mendiant
dont les yeux pétillaient de malice, malgré le choix difficile à faire. – On
tente ? Aboya la chienne, toute excitée.

Le mendiant, qui était assis près de sa boîte à

sucre remplie de quelques pièces de monnaie, se
releva en geignant. Ses articulations craquaient par
petits coups secs; l’arthrite le faisait souffrir. Quelle bêtise d’avoir eu l’idée de
se mettre dans la peau d’un vieux. Pourquoi ? Pour passer inaperçu ?
Pour imiter les sages, toujours vieux et jamais jeunes ? Quelle idiotie ! L
seule chose qu’il retenait de sa jeunesse était cet
adage d’un radoteur chrétien appelé Saint Paul : « Avant,
vivant sans loi, je vivais sans péché ». Il ferma les yeux. – On tente ! Dit–il d’une
voix ferme. Trouvons Natân et dénichons un bon vieux labyrinthe.

q
Natân, empêtré dans un manteau élimé, assis sur banc, profitait des derniers
jours d’automne. Son regard atone fixait des feuilles
rousses qui, poussées par un léger vent du sud,
tombaient à regret sur un sol déjà tapissé d’une couche
vermillon. Parfois, une lumière sombre zébrait le fond de ses
yeux. Le vieil homme s’assit à ses côtés. Carmen reniflait le
bas de ses pantalons. – As–tu vu ces flashs ténébreux a
fond de ses orbites ? Interrogea–t–elle, s’accroupissant pour pisser sur le
large pied métallique du banc. – La fin est proche, se
récria le Tétramorphe, envahi d’une fulgurante compassion
qui décomposa partiellement ses éléments… Pauvre Natân ! Sa structure externe
disparut par morceaux pour se recomposer aussitôt. – Tu es déraisonnable ! Tu vas nous
faire repérer ! Ricana Kronos. – L’âme de notre ami crie sa peur de disparaître…
Excuse–moi. – Perdu pour perdu, essaie tes procédés, si dangereux soient–ils ! Émit
Carmen, redevenue sérieuse. – Soit ! Il faut se presser ! Le vieux mendiant passa une
main sur le devant des yeux de l’essénien. Une décharge électrique
releva Natân qui fixa le vieillard d’un regard normal. L’homme
parla d’une voix caverneuse : – Je… vous connais ? – Nous sommes des
amis de Sarah ! S’empressa de
49
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

suggérer le Tétramorphe… Nous nous connaissons depuis longtemps ! Les lèvres

ourlées de Natân esquissèrent un doux sourire; sa mémoire
parcourait de vastes déserts, roulait sur les dunes brûlantes où le
sable ocre de son enfance lui donnait un goût de
miel. – Sarah ? Oui ! Amie !… Ses yeux vert tendre se diluaient dans des
souvenirs heureux, examinaient les deux compères, éprouvaient un passé ou un futur pour
les situer dans son histoire, s‘emparaient d‘eux pour équilibrer son
assise cérébrale. Toutes les forces du vieillard convergèrent vers un seul but :
redresser l’émotionnel de l’essénien, coincé entre un
mental et un physique délabrés. Il mit ses deux mains
sur le front du malade. Natân se leva. – Il est temps de filer la
quenouille du temps, pesta– t–il… mon âme attend. Elle
revivra ou se perdra à jamais… Partons ! Médusés, les deux
compagnons entourèrent l’essénien. Les deux hommes et la bête sortirent de l’hôpital
psychiatrique d’un pas tranquille. Personne ne les arrêta. Ce
jour radieux transformait son ciel bleu, en fin d’après–
midi, en gros nuages noirs qui s’amoncelaient au–dessus de la cathédrale
Saint Étienne. Au loin, des coups de tonnerre, amortis par la distance, annonçaient un
orage. Allait–il se déverser sur Toulouse ? Quelques gouttes de pluie, à
intervalles irréguliers, laissaient présager de la réponse future. Dès
l’entrée dans la cathédrale, des frissons étranges parcoururent les jambes des deux
hommes. Surprise, Carmen soulevait ses pattes, comme piquées
par des aiguilles invisibles. Le mendiant la souleva et la cacha sous son vieux manteau
fatigué. Elle ronchonna un moment, tint des propos étouffés par l’épaisseur du
vêtement. Ses paroles décousues, comme de petits ballons rouges qui
éclataient l’un après l’autre, résonnèrent dans l’enceinte :
– « Ôte… tes chaussures… de tes pieds, dit l’Écriture, car le… lieu où tu te trouves…
est sacré »… Ouaf !

– Tais–toi, sale bête, murmura le Tétramorphe,… des gens se promènent. – Que fait–on
ici ? Demanda l’aliéné, émerveillé par les couleurs des vitraux… Ce
bateau est magnifique ! – Tu es au nom de Dieu le… Kronos ne
laissa pas finir la phrase au vieillard. – Grrr ! « Tuer au nom
de dieux » serait le terme le plus approprié, car toutes les religions se sont échinées
à massacrer tous ceux qui étaient en désaccord avec
leurs doctrines… non ? – Tu m énerves ! Ce n’est pas le sujet du moment… Cette fin
d’après–midi est précieuse. L’âme de Natân s’éloigne… Arrête de
gigoter ! – Excuse–moi, monseigneur ! – Beau chien ! Laisse–moi te caresser, implora le
dément. Le Tétramorphe, nerveux, remarqua les différences
importantes entre la cathédrale gothique du XII siècle et
celle d’aujourd’hui. Les vitraux d’antan étaient changés, or il
avait besoin du verre alchimique pour bloquer l’énergie
négative de la lumière, afin de ne laisser
passer que les rayons bénéfiques. La pierre du maître–autel
avait disparu, placée en théorie au milieu de la seconde travée du chœur; elle
désignait le germe de la cathédrale, la puissance tellurique
de la Wouivre. Le labyrinthe d’origine, lui, croupissait sous des tonnes
de nouveaux carrelages. – Tu bloques ! Susurra Kronos qui léchait le
cou du mendiant à intervalles réguliers. As–tu
besoin de mon aide ? – Oui ! Sale cabot… Ce monument doit redevenir un
sanctuaire. Ses énergies sont trop abîmées pour produire les forces nécessaires
à la transformation de Natân. J’ai besoin du passé pour redonner
l’ancienne splendeur à cette cathédrale. – Tes désirs sont des ordres,
cher maître ! Veux–tu me déposer par terre, mes augustes pattes souhaitent fouler le
sol sacré… Pourquoi une gothique ? – Le
but secret de la première croisade, insufflée par
Saint Bernard et les neuf chevaliers qui créèrent les
Templiers, fut de retrouver les documents contenus dans l’Arche d’Alliance. De grands
savants rabbins dévoilèrent à ce Saint Bernard les arcanes des
grands textes hébraïques… Les « As-
50
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

sassins » arabes du « Vieux de la Montagne » collaborèrent avec les Templiers, animés

par la même volonté gnostique de récupérer les secrets du Temps.
– Pourquoi ? Zozota Carmen qui gonflait ses joues, et
se préparait à agir. Qu’avaient–ils de si précieux,
ces documents ? – Ils conféraient le contrôle de tous les phénomènes vibratoires, donc
aussi des relais temporels. – Mazette ! Quelle performance, mais j’imagine
que toutes ces instructions proviennent des lois volées aux Seigneurs da la
guerre, ceux des étoiles sombres, déposées comme par miracle en Mésopotamie, et ensuite
dans les pyramides de ces chers rois égyptiens… Bref ! L’histoire est une vaste comédie
où des voleurs dérobent d’autres voleurs. – Ton ironie blasée et ta philosophie
simpliste m’agacent… Que les cinq éléments se réunissent, et…
Un cri s’échappa des lèvres de Natân qui s’enfuyait,
désorienté. Une ombre noire l’entourait. Il s’affaissa sur ses genoux, frottant ses
yeux embués de larmes avec la paume des mains. Une voix d’outre–tombe sortit de
sa bouche : – « La troisième guerre… la terre tremble, beaucoup meurent
fuyant des vents épouvantables. Dans le ciel, le soleil arrête sa course… Les dieux
anciens reviennent dans les rues et les tavernes de l’empire…. » Le vieillard accourut
secourir l’essénien. D’un geste il balaya l’ombre qui rugit, et
cette « chose » se désagrégea en fines poussières.
– Quelle malheur ! S’écria Kronos, essoufflé d’avoir couru derrière s
patron… C’est quoi, ce charabia ? – Une curieuse prophétie sur l’histoire de
l’humanité; elle provient du « Liber Vaticinationem Quodam Instinctumentis » écrit vers
l’an 345 ap. J.C. Ses versets se sont toujours avérés exacts… Hum ! Mauvais présage !…
Il faut déjouer ce complot des Illuminati, et prévenir cette maudite troisième guerre
mondiale… Sinon les cavaliers de l’apocalypse détruiront cette planète bleue selon les
directives données… Ils sont en route… Le Tétramorphe toisa Kronos sans rien dire.

– Quoi ? Ai–je un bouton sur la truffe ? Carmen loucha atrocement. – ouhlala !

J’ai la tête qui tourne ! – Quand tu auras fini tes
idioties, le compte à rebours pourra commencer… Le Tétramorphe
leva les deux bras, psalmodia une incantation : « Terre de nos pères, redresse tes
arbres, envole tes feuilles. Eau de toutes les enfances, enivre les rêves de tes
vagues. Feu de toutes les âmes, embrase les cœurs de ta colère. Air de tous les elfes
du monde, souffle la vie de tes Bouches. Éther de tous les univers, réunit tes temps
incolores. » – Ouhlala ! J’ai compris ! Le travail m’appelle ! La chienne gonfla
pour la deuxième fois ses joues. Elle souffla,
souffla fort et longtemps. Un froid glacial envahit la cathédrale. Puis,
tout disparut. Les pierres, les statues, les chaises, les travées, le chœur, la
nef, les transepts, s’estompaient peu à peu. La nef
Argo s’évanouissait. Les trois protagonistes se retrouvaient dans la clairière d’une
forêt immense, seuls, au même endroit, dans un même espace, mais dans un temps
différent. Un vent léger et doux caressait leurs visages émerveillés par tant de calme
et de beauté. Le lieu, futur espace pour une éventuelle cathédrale, dégageait une aura
d’une force fabuleuse. Ensuite, une lumière féerique illumina la flore
d’une multitude d’étincelles multicolores, enveloppa la trouée où, en son
milieu, un escalier s’enfonçait dans un puits séculaire. Ils étaient là, immobiles e
transparents; ils attendaient le processus d’évolution, la mise en marche du temps
programmé pour se terminer entre l’an 1130 et l’an 1230, où 80 monuments
gothiques, 80 vaisseaux magiques, témoigneraient au
grand jour d’un espoir fou. Jour magique d’une immense attente
d’un peuple aux abois. – Contact ! Aboya Kronos… An 3000 av. J.C.

51
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Un chant mélodieux se répandit dans la clairière. L’un derrière l’autre, six femmes et
six hommes apparurent. Habillés de blanc, ils tenaient une serpe d’or à la
main. Les prêtres et les vestales de Ishtar
descendirent les 86 marches les menant à la grotte
profonde, au « soupirail de l’enfer », au puits sacré où dort le dragon. Ils entendirent
les derniers mots de leur chant : « … car Baal le
puissant est vivant, Car le prince de la terre existe… » Dans la crypte,
quatre couloirs conduisaient vers de vastes cavités souterraines qui
abritaient et contribuaient à l’initiation de femmes et
d’hommes dévoués à la déesse. Les inconnus firent un
cercle autour du puits sacré où son eau rejoignait d’immenses nappes
souterraines situées à une profondeur inimaginable. Tête
baissée, ils joignirent leurs mains à celles de leurs
voisins, et, les yeux fermés, ils se laissèrent enfermer par le dur silence
environnant. Un long murmure incantatoire succéda à ce silence
nourricier. D’une douceur suprême, il se transforma en un son sifflé. Les
lèvres fermées, ces personnages d’un temps très ancien,
appelaient les maîtres du lieu. Le sifflement dura longtemps. La pierre du
lieu sacré accumula les influences telluriques et
cosmiques. Des craquements se succédaient à intervalles
irréguliers. La crypte, caisse de résonance, amplifiait ces
ondes magnétiques qui, au maximum de leur puissance,
faisaient vibrer chaque atome rencontré. Les gens et les
choses étaient irradiés de cette lueur insoutenable. De nouveau, un silence profond
régna dans la caverne des anciens. Soudain, un fracas énorme retentit. Natân,
effrayé, plaqua ses mains contre ses oreilles. Ensuite, la forme
diffuse d’un dragon rouge jaillit du puits sacré, s’éleva au–dessus des six prêtres et
des six vestales, cracha son feu divin, et se stabilisa, en attente d’une lutte. Cet
événement vint sous la forme d’un ange blanc aux ailes immenses. Ils s’empoignèrent. Le
combat fut de courte durée et sans bruit.

Des écailles rouges et des plumes blanches se mélangeaient dans une subtile
métamorphose, et le corps de ces manifestations se désagrégeait peu à
peu et se transformait en gouttelettes de sang. Une pluie de
larmes incandescentes tomba sur le groupe, toujours disposé en cercle, les mains
enserrées les unes dans les autres. Ces larmes se
solidifièrent en une gangue solide pour transmuter ces hommes et ces femmes.
Puis, les cocons se brisèrent pour ne laisser apparaître que du vide. Les
inconnus avaient disparu. La transmutation avait eu lieu. – Parfait ! Jubila le
Tétramorphe. L’endroit me convient; il est la source idéale de nos attentes. Le feu
subtil est bien là… Veux–tu Accélérer le déroulement de
l’histoire… bon chien. – Voilà !… bon maître. Les paysages
défilèrent devant leurs yeux à une vitesse constante. Les
siècles écrasaient le puits sacré sous des temples païens et ensuite sous des temples
gallo–romains où on enfouissait les secrets de la Wouivre de chambres dolméniques
en grottes initiatiques. Des églises succédaient aux chapelles, de
style inconnu en style roman. Mais, les poussées architecturales des
édifices dirigeaient les forces de la vie de plus en plus vers le bas.
Les portes de l’au–delà se refermèrent. Les veines du
Dragon sommeillèrent à nouveau. « N’éveillez, oh ! N’éveillez la bien–
aimée Qu’à l’heure choisie par elle. » La clairière fit place à des
villages, et ensuite à des villes pleines de fumée, de
rumeurs et de peur. L’art ancien et alchimique de capter, de
fixer et d’accumuler l’énergie vitale de nos cinq
éléments se perdit. Les époques traversées se
succédèrent et les superstitions se propagèrent. À la paix des
âmes succédait la guerre des corps. Le groupe du Tétramorphe ressentait, au
fur et à mesure du déroulement des images, au fil des
siècles, l’écœurement des peuples, et, par réaction, l’envie de certains
personnages importants de promouvoir une nouvelle politique. Certains
prônaient le retour aux
52
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

valeurs essentielles enfouies sous des couches d’oppression. Peu à peu, on

retrouva les anciennes données où le ciel harmonise
la matière. La conquête des clefs de l’Arche d’Alliance
permit de déchiffrer les lois de la mesure, du nombre et des rapports. « J’ai fait tout
avec nombre, avec mesure et avec poids, dit l’Éternel dans la genèse. » – Freine ton
ardeur, mon molosse préféré, réclama le vieux mendiant… nous parvenons au but. –
Beurf ! Éructa Carmen... Bien dit, papy. En définitive, Notre-Dame-de-Dessous-
Terre, surgit de la glaise, entourée de ses courants
cosmiques et telluriques, avec ses trois cryptes superposées
et ses douze étages de caves. Les portes s’ouvraient enfin
sur la possibilité de régénérer l’homme, permettaient aux « enfants de
Salomon » de poursuivre leurs réunions initiatiques. L’espoir
renaissait. – Stop ! Cria le vieillard à la barbe
blanche, une main levée. Nous sommes le 21 mars 1190, un peu avant
midi. Les lignes floues de la structure se consolidèrent. Les
trois comparses se tenaient à la même place, un
peu étourdi par le défilement du temps, humant l’odeur
neuve des pierres de cette cathédrale gothique, de cet athanor
pouvant transmuter l‘homme, de ce vaisseau pour le
voyage d’un monde à l’autre. L’union de l’eau, du feu et de la
pierre activait le passage du droit à la courbe, accélérait la
traversée des mythes ou des symboles, car, à
l’inverse du roman, le gothique absorbait la
puissance du ciel par la transformation des poussées
latérales en poussées verticales. Là où la voûte romane ploie, la
voûte gothique s’élève. – Tout le monde descend !… le service est
gratuit, ironisa Kronos qui scrutait des artisans–peintres,
installés à califourchon sur le plus haut balustre
des derniers échafaudages… J’espère que ces zigotos possèdent
une bonne assurance… car la chute serait dure.

Des moines, venus admirer la splendeur de la cathédrale, lorgnaient méchamment sur

Carmen. Le vieillard s’en aperçut, ramassa sa chienne et l’enfouit encore sous son
vieux manteau. Wouaf ! Protesta Carmen. – Tais–toi, insista le mendiant, i
faut se hâter, car, à cette époque nous sommes anachroniques…
Merci pour ton aide. La langue râpeuse de la chienne lui dévora toute la joue
gauche. – Toi, bon patron. – J’ai froid, interpella Natân dont le
visage, à cause du choc des allers–retours du temps, se contractait et
blêmissait ... J’ai envie de vomir. Levieux plaqua sa main sur la
poitrine de l’essénien. Natân se sentit soulagé aussitôt. –
Maintenant,… au labyrinthe, émit le Tétramorphe, pressé d’en finir et
surtout de réussir. Les deux hommes, d’un pas rapide, se dirigèrent vers
l’endroit où des pierres blanches et bleu foncé délimitaient un cercle parfait. Carmen,
dissimulée sous la rude étoffe du manteau, trop enfoncée, grognait de mécontentement.
Elle déplorait sa mise en cage et surtout son manque de vision. – Ouhlala !
J’étouffe ! Au secours !… À l’assassin !… Je suis un aveugle sans avenir, un rebut des
dieux, un … – Tu es pénible, mon pauvre Kronos. Le vieillard remonta le
bras qui maintenait l’animal, écarta les revers de son
pardessus afin de lui dégager la tête. – Content ? – Tu es un
père pour moi !… Je me sens comme l’enfant choyé de la famille. Nous te remercions, moi
et mes puces. Le mendiant soupira. – Tu n’as plus de puces, nigaud. – Ah, bon ? Natân
restait prostré devant le labyrinthe. Les anciennes peurs, intactes, qui
l’avaient broyé lors de son premier passage sur ce
dédale purificateur, resurgissaient comme des lames de fond,
prêtes à fon-

53
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

dre pour punir l’imprudent. Il avait affronté le ciel et la

terre pour transfigurer sa conscience, pour éveiller le germe intérieur,
l’atout maître de son devenir. Il avait osé. Mais les parties les plus cachées de lui–
même, expulsées, avaient réagi et fondu comme du métal en fusion, brûlant les
parties vives des son âme. Ces blocs puants, torturés p
la purification l’avaient jeté dans un chaos indescriptible. Natân
secoua la tête, perdu dans ses pensées. Il avait subit l’inachevé. En fin de
compte, un piège sans fin se refermait toujours sur les
inconscients ou sur les téméraires lors d’une métamorphose incomplète. Ses visions,
qui le laissèrent désemparer, avaient contribué à son
échec. – Pourquoi mon dieu m’a trahi ? hurla–t–il.
Il ne supportait pas l’évocation de la lutte des dieux dans ses souvenirs. Ressentir la
haine de dieux envers leurs créatures le terrifiait; et
l’intolérance des hommes le dégoûtait. Il titubait comme un
ivrogne, l’haleine chargée de trop de compromissions, de rêves inachevés, de futurs,
morts avant de naître. Natân leva les bras au ciel, et rugit : –
En réalité, je vous le dis, le vrai dieu est l’Inconnaissable. Carmen remarqua l
manège de certains oeuvriers, comme ces jeunes tâcherons
rigolards qui se moquaient de l’essénien. Une foule de
badauds commençait à s’approcher. – ho ! ho ! Les
ennuis s’amènent ! S’inquiéta–t–elle, une oreille dressée pour
mieux écouter… les gens vont nous encercler !… Petit père, active tes méninges,
sinon notre peau d’étrangers risque le tannage par ces
énergumènes. – Trente secondes ! Marmonna le mendiant… Encore trente secondes, et
l’affaire sera jouée… Le Tétramorphe poussa Natân qui se raidissait
comme une statue de sel. – Va directement au centre du labyrinthe, lui chuchota– t–il à
l’oreille… Et attends là. Aux douze coups de

midi, la lumière t’indiquera l’espace où te situer. L’essénien

hésita. – Cours ! Cours! Lança Kronos d’une voix impérieuse et spéciale. Le son de
cette voix se divisait en deux tonalités, l’une normale et l’autre, au–dessus, aux
résonances étranges qui brisaient les filtres du cerveau en
atteignant directement l’inconscient pour lui transmettre les ordres émis. Ces
sonorités absorbaient toutes les oppositions ou les rejets des deux hémisphères
cérébraux pour atteindre, seul, le système limbique, régisseur
de l’émotionnel. Natân répondit comme un automate. Il ôta ses chaussures et les jeta au
loin. Il se précipita au centre du labyrinthe, mais son corps se tordait de spasmes
involontaires, en réaction aux anciennes douleurs mentales. Épuisé, il se tenait, là,
debout, la tête vidée de toute velléité. Parmi la foule curieuse,
des exaltés criaient au scandale, à la profanation d’un lieu
saint. – Kronos ! Accélère le temps ! – Je ne peux pas ! L
risque de dépasser le moment exacte est trop grand… Il
faut attendre tes quelques secondes. À cet instant précis, le soleil
toucha les vitraux de la rosace centrale. Un rayon lumineux traversa un endroit de la
verrière, devint blanc, et alla frapper un bloc métallique, un
peu en avant du centre du labyrinthe. Une radiation à haute énergie manifesta s
présence par des vibrations de fils moirées et soutenues
qui jaillissaient du labyrinthe et envahissaient la surface du dédale. Ces
fils illuminèrent toute la cathédrale; et toutes les
pierres frappées par les rayons se mirent à chanter un
son uniforme, une notre sacrée : un Fa. Les énergies
telluriques de la terre se mélangeaient aux énergies
cosmiques du ciel. Les croisées d’ogives
tourmentaient la moindre parcelle du vaisseau. Le mouvement des pierres dressées
cristallisait les énergies de la Wouivre. Toute la cathédrale palpitait. Les douze
coups de midi s’égrenaient dans un silence mortel. L’essénien ne bougeait pas malgré
les ordres.

54
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

– Natân ! Avance ! Le douzième coup sonna. Natân fit un pas en

avant. Au même moment, un rayon vert l’enveloppa et disparut aussitôt. La foule
recula, effrayée. L’essénien avait disparu. – Aïe ! L’exclamation de Kronos avait
remplacé le « Oh » de la foule. Il risqua une interrogation. – Un… un
problème ? – Oui ! Où Natân se trouve–t–il ? – Ah ? Parmi la cohue qui
traînait dans la cathédrale, des groupes de miséreux, des
parias, des étudiants pauvres, des malades, ou des bandes de truands, logeaient dans
les sous–sols et les cryptes. Un prêtre, long et maigre, à l’aspect
maladif, les yeux rougeoyants, regardait sans bienveillance les habits
insolites et le ballet incompréhensible du Tétramorphe et de ses amis. Il
exhorta un de ces groupes qui vagabondait dans l’église à
s‘emparer de l’homme et de son animal satanique. – Attrapez–
les ! Vociféra l’ecclésiastique. Une odeur de soufre, une minute
après la disparition de Natân, envahit la cathédrale. La foule recula, apeurée. Un
craquement énorme retentit. Quand une boule apparut au centre du
labyrinthe, dans un brouillard verdâtre, les gens refluèrent
vers les sorties, pris de panique. – Pschiii ! La sphère s’ouvrit en
deux. Dès que son passager fut sorti, elle disparut. Le
sourire éclatant qui éclairait le visage de l’essénien
laissa pantois le vieil homme et sa chienne. Rasé de près, il avait rajeuni de dix ans;
et des cheveux courts et lisses, d’un noir profond, remplaçaient sa longue chevelure
d’antan. Un vêtement serré galbait un corps musclé qui remplaçait la
mince silhouette d’autrefois. Ses yeux étaient toujours d’un beau vert– tendre,
mais une vive intelligence paraissait les ani-

mer d’un feu mystérieux. – Cher Natân, s’écrièrent d’une même voix ses deux amis. Le
Tétramorphe s’avança, les bras levés pour étreindre son compagnon. – À mort ! À mort !
De derrière les gros piliers de la cathédrale, des clameurs s’élevaient, des cris
d’incompréhension fusaient de bouches tordues et
tourmentées. Quelques téméraires osèrent sortir de leur abri improvisé pour
lancer des projectiles de toutes sortes sur ces trois suppôts de Satan. – Vite !
Active le temps !… cria le vieillard à la
barbe blanche. La chienne reniflait une chaise. – Kronos !!! Hurla
le mendiant, dépité par l’indolence de ce dieu déchu. Parfois, ce bâtard
l’énervait, à toujours se gratter, à toujours
plaisanter au mauvais moment, à toujours raisonner sans
cesse. – ouhlala !… Voilà ! Voilà ! Sacré barbu ! Un voile
brouilla toutes les images du lieu moyenâgeux, et le cours du temps reprit sa route
vers le présent des trois voyageurs. –Retour au bercail, brailla Carmen…
Vieux renard à la barbe blanche, ton air de sainte nitouche nous a
bluffés… Ta mission est une réussite ! – Je ne suis pas mécontent de moi, sourit le
vieux mendiant.

q
L’hiver approchait, mais la journée était belle et tranquille. Les rayons du
soleil cajolaient le visage des deux hommes. Une douce chaleur engourdissait
leurs membres inférieurs, étendus et relâchés. Assis à la terrasse
d’un café, ils sirotaient une boisson gazeuse, la chienne
endormie sous la table. Natân regardait ses deux compères, fier de
leurs comportements. Ils l’avaient sorti de cet asile
psychiatrique. Grâce à leur aide, non seulement il
avait récupéré toutes ses facultés et ses prérogatives de chaman,

55
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

mais de nouvelles expériences l’avaient amené aux frontières du réel, là où

des mondes inimaginables, attenants au nôtre, défiaient toutes nos
connaissances actuelles. Il était devenu un voyageur du temps. Carmen
baillait ostensiblement. Le changement extraordinaire de l’essénien éveillait la
curiosité de la chienne. Les explications de Natân tardaient à venir. Elle
ouvrit un seul œil, bailla une seconde fois, scruta l’homme, et des pensées galopaient
dans sa tête : (– Enfin ?… Raconte !… Tu es plus
jeune, plus beau; tes cheveux sont différents; une allure de costaud
remplace tes airs de gringalet;… mais… tu n’es peut–être pas plus intelligent
qu’avant ! –) Le Tétramorphe réagit aux sollicitations intérieures
de Carmen. Il ne voulait pas qu’elle fasse des impairs
irrémédiables. Cette chienne devait garder le silence. Il s’empressa de demander les
éclaircissements espérés. – Explique–nous ce changement soudain. Mon
rôle se bornait à te faire recouvrer ta
lucidité de chaman, grâce aux réactions du labyrinthe… En réalité,
ne s’est–il pas passé autre chose ? – Tétanisé au milieu du labyrinthe,
la panique m’envahissait peu à peu. Mes peurs séculaires
remontaient à la surface, et mon cerveau,
déboussolé depuis mes pérégrinations sur l’ancien dédale, déréglé par les
médicaments de l’asile, ne fonctionnait plus. Mes cauchemars et la réalité se
chevauchaient… Je m’égarais ! Je paniquais ! – Entendais–tu ma
voix ? – Non ! J’étais perdu dans un brouillard insondable. –Pourtant, à la
dernière seconde, tu avanças d’un pas comme je te le
suggérai, lors de la fulguration du rayon vert. – À cause du regard de la Vierge Noire.
– Quoi ? – Un court instant, mon regard croisa celui d’une statue représentant une
vierge noire, posée sur un socle, à droite du chœur et contre le
mur de la façade sud de la cathédrale. Des yeux pleins de bonté
m’ont désigné le point à atteindre. – Tu galéges, mon
pauvre vieux, se moqua Kronos. Tes médicaments altéraient encore ta
vision… Ces psychotropes fabriquaient tes illusions !… Une
statue qui vit, quelle blague ! Mon … Aïe !

Le coup de pied du mendiant le rappela à l’ordre. I

n’était qu’un simple animal de compagnie. Carmen se mordit les babines.
Elle espéra que l’essénien n’eût rien entendu. Malheureusement,
l‘homme avait tout écouté, et souriait. – Non ! Je ne « galège » pas.
Elle m’a secouru… Pourtant, toi, un ancien dieu, tu es habitué à
l’alchimie magique de certains évènements… un
chien qui parle… Quelle blague ! – ??? Comment es–tu au courant ?
Croassa Carmen qui s’agitait en tournant en rond autour du vieillard. –
Sais–tu qui je suis ? Demanda le mendiant, d’une
voix grave. Oui ! Un Tétramorphe, un Kérub des anciens temps, un gardien du passage
pour les niveaux supérieurs, un gardien du seuil qui arrête les
âmes non préparées pour cette traversée… un maître de lumière aux
innombrables formes. – ouhlala ! Paniqua la chienne… Je vais
devoir numéroter mes abattis. Natân, le visage illuminé de bonheur, leva la
main pour tranquilliser Kronos, lui gratouilla la tête, et
continua de parler : – Cher maître, nous te sommes redevables de tes efforts
pour sauver l’humanité au risque de perdre tes propres ailes.
obéis à ta hiérarchie, laisse cette humanité vivre sa
déchéance ou sa rédemption. Elle vivra cette délivrance par son retournement. Les
croyants de Dieu sont nombreux, mais la foi pour certains est un
glaive qui tue. Tout meurtrier devrait être le banni de Dieu,
car la mort est trop importante pour être confiée à un assassin.
Dieu… si dieu existe… aurait voulu « des adeptes
qui comprennent plutôt que des fidèles qui croient »…
Maintenant, l’heure est tardive pour Dieu, car ses rêves s’endorment… Seuls, nous
sommes désespéramment seuls!… Seule, une confiance mutuelle
sauvera la race humaine. La confiance est la base du
respect. Le Tétramorphe et Kronos ressentaient l’amertume de l’essénien. – Avec
d’autres, je prendrais le relais pour continuer ton œuvre, finit–il par
dire, plein d‘espoir. – Raconte ! Raconte ! S’exclama Carmen.

56
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Elle jubilait de plaisir. Ce type lui plaisait bien. – J’étais désespéré

et voûté, les bras crispés contre mes jambes... Par l’intermédiaire
du regard et de la voix de la Vierge Noire, ma colonne vertébrale se redressa. Ma
liberté était ma droiture. – La voix ? Quelle voix ! – Une voix m’ordonna
: redresse–toi ! Redresse– toi !… – Ensuite ! S’impatienta
Kronos, subjugué par cette histoire non maîtrisée par le vieux barbu. – Un feu
brûlant au bas du dos remonta le long de ma
colonne vertébrale. Cet axe vital se tendit comme un arc, et je me
retrouvai en complète extension, ce qui m’obligea à
faire un pas en avant… et là,… pfttt ! – Pfttt ? Carmen
souleva un sourcil pour marquer sa surprise. – Je
disparus pour cinquante longues années. – ??? Ton
absence a duré à peine une minute. Natân se mit à
rire franchement. – Toi, un maître du temps ?… ne plaisante pas… je
continue mon histoire extraordinaire. L’essénien prit son verre pour boire, le reposa,
et fixa le vieillard : – Le regard de la statue se focalisa sur le bloc
métallique, ce point d’un relais temporel où, grâce à une
faille commune, se rencontrent deux mondes différents… Aucune ressemblance, aucun lien
avec ton univers spirituel. Natân reprit son verre pour en boire le contenu d’un trait,
le plaça sur la table avec un bruit mat, gloussa face au faux air narquois d
faux mendiant : – Ici, un simple dysfonctionnement dans la nature de «
lieux », là, une différence dans la hiérarchie «
d’états ». Moi, j’ai appris à me transporter sur une
infinité de mondes physiques, emboîtés les uns
dans les autres, où toute matière se dégrade d‘une manière
naturelle. C’est une loi physique fondamentale. Toi, Tu
accueilles les êtres purifiés, capables d’atteindre les niveaux
supérieurs où toute matière évolue vers le beau, où débute le sentier au–delà de
toutes les routes. C’est une loi spirituelle fondamentale.
Maître ! La différence est de taille !

Le Tétramorphe réfléchit un instant, soucieux de

préserver un semblant d’autorité envers Kronos, ce chenapan dont les facéties
d’ancien dieu risquaient de chambouler l’esprit des gens. – M
présence sur ce monde ne se justifie plus. – Houlala !
S’effraya Carmen… Et tes petits bonhommes de cette Terre ? Tu ne veux plus les sauver,
ouvrir leurs yeux afin qu’ils puissent voir le grand méchant
loup qui grignote leur âme ! – Ce ne sont pas « mes petits
bonhommes » ! En plus, leur destin est assez grand pour qu’il s’imprime
dans leur cœur. Le courage et la ténacité, avec l’aide de Natân et de ses amis, seront
leur fer de lance pour clouer ce mensonge qui les ronge… Tu
vois, je ne suis pas inquiet ! – Quels amis ? demanda Kronos,
suspicieux de nature… Natân est un chaman solitaire. – oh, les cinquante
années passées dans ce monde parallèle apprennent à se
faire des amis. L’essénien riait. – Exact ! dit–il, ravi de la décision du
vieillard… Un groupe d’initiés m’a soustrait à ce monde
pour m‘expédier dans un univers parallèle : le leur... –
Waouf ! Couina Carmen. Pas si parallèle, puisqu’ils se
touchent… J’adore les histoires où les secrets sont l’enjeu du livre. – Kronos !
Tonna le Tétramorphe… laisse le finir ses phrases ! – o.K
! o.K ! Râla la chienne qui rognait une puce
imaginaire sur son dos. – L’ « Ordre Vert » ! – Quoi ? – Le groupe des initiés
s’appelle l’ « Ordre Vert »… En 1307, le roi Philippe le Bel et son valet le pape
Clément V, le dénommé Bertrand de Got, ordonnaient l’arrestation de tous les Templiers
sous la fallacieuse accusation qu’ils crachaient sur la croix du
christ… Eux,… si fidèles à la Vierge Noire et à
son enfant. – Il est vrai que tes Templiers ne croyaient
pas en la mort du christ, comme les cathares plus tard, et par conséquent
regardaient la croix comme un simple instrument de torture, maugréa
Carmen… D’ailleurs les musulmans aussi ne croyaient pas à
cette crucifixion… Je cite :
57
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

« … le Messie Jésus… Ils ne l’ont ni tué ni crucifié, mais ils ont cru le faire… Ils ne
l’ont pas tué en vérité, mais dieu l’a élevé jusqu’à lui. » – Sourate IV, versets 156–
158. Ce sont les espagnols qui, les premiers, vers le
4ème siècle, ont représenté cette horreur dans leurs églises… Le symbole du poisson
était plus adapté que cette fichue croix… oh ! Puis, zut !…
Tout ce mic–mac pour une affaire de gros sous !… Scandaleux !… Bande de
ploucs ! Les mimiques de Kronos amusaient follement Natân. –
Merci de ton intermède, partenaire… Je finis de raconter
mes péripéties, et je t’emmène promener dans le parc botanique… Bref,… le
cercle intérieur et secret des Templiers, restreint à
quelques sages et quelques savants, créa, après la
mise en accusation de tous les membres du Temple, une organisation
nommée l’ « Ordre Vert »... Tous les hommes de cette organisation disparurent
mystérieusement. Ils détenaient le secret provenant des « enfants de Salomon »… Ainsi,
l’énigme « du nombre et de la mesure », et les documents de l’Arche d’Alliance
s’occultèrent à nouveau, derrière un monde inaccessible, un
monde imaginaire. Le vieux mendiant caressait sa barbe blanche de gestes lents. Il
devait se retirer, reprendre ses propres fonctions, mais perdre ceux qu’il
protégeait, ces humains si pathétiques, lui procurait de
la nostalgie… Natân avait raison. – hum ! Je vois !
Dit–il en reniflant… la rébellion est proche ! Le
champ magnétique décroît pour devenir nul… Bientôt ! Il rêva un moment
aux raisons de son acharnement. De l’orgueil ?… peut–être !… de l’amour ?… sûrement ! –
Je te confie les clefs de la maison ! Prends en
soin !… Une seule option pour vous tous : apprendre à «
mesurer la hauteur de son ciel et la profondeur de son enfer. »
Adieu ! Le corps du mendiant se désagrégea en petites volutes blanches. Seul, un
visage, dont les plis du front et des joues accentuaient le sourire lumineux, demeurait
entier et se stabilisait dans ses contours. Les traits du

Tétramorphe, comme un dernier au revoir, ne se diluaient pas encore, attendant une

improbable réponse. – Ouaf ? Les prunelles sombres du visage qui
devenait presque transparent, et le regard flamboyant de
Natân, observèrent la chienne, en attente de ses
questions, prétextes parfois aux dérobades. Les lignes floues de la
structure se consolidèrent. Les trois comparses se
tenaient à la même place, un peu étourdi par le
défilement du temps, humant l’odeur neuve des pierres de cette cathédrale
gothique, de cet athanor pouvant transmuter l‘homme, de ce
vaisseau pour le voyage d’un monde à l’autre – Quoi ?…
et moi, on m’oublie !… Serai–je le dindon de la farce ? Vous récoltez de la gloire et
moi des puces… Hésitant, l’essénien demanda s’il pouvait garder Carmen. – Kronos,
l’ancien maître du temps pourrait me rendre quelques services, au–delà de
me tenir compagnie. Un « flop » fit disparaître le
visage. Seul l’air, qui résonnait encore, paraissait contenir
une présence. – Je te la laisse à condition que tu
puisses supporter ses blagues vaseuses et son humour dénué de compassion…
– Ouaf !… vieux radoteur ! L’insulte cachait une émotion réelle. Kronos considérait le
Tétramorphe comme son sauveur et son mentor. – Et puis,…reprit la voix mélodieuse,…
n’oubliez pas Hadad ! Il faut le délivrer de sa gangue de responsabilité !… Son aide
sera salutaire ! L’homme et la chienne contemplaient le
vide, là, sans bouger. Leur solitude pesait comme du plomb. Carmen, pour
faire une diversion, posa une question : – ouhlala
Existe–il des univers–fantômes qui se mélangent à
cette Terre ? – Sacré farceur ! Fit une voix lointaine.

58
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE V
la « fRateRnité des VeilleuRs »

plus rien. hanaquim réagit vite. Il aboya des ordres : – Mettez les
membres du congrès à l’abri. Prenez les lunettes infrarouges…
Vite ! Plus vite ! Il se démenait comme un fou. – Fouillez partout ! Je veux ces
mercenaires vivants… Sinon, nous détruirons nos salles souterraines… Tant pis pour les
pertes ! Les soldats exécutaient les ordres du Grand Maître avec diligence et
efficacité. Les patrouilles se formaient par petits
groupes de cinq hommes, mitraillette au poing et lunettes infrarouges
sur le visage. Toutes les galeries étaient fouillées avec une extrême minutie.
Les pas des militaires résonnaient dans chaque recoin des
souterrains occupés par l’Ordre, mais ces grottes, disposées les unes sur les autres,
plongeaient dans des profondeurs abyssales où aucun humain n’avait osé s’aventurer. Les
fouilles, certes méticuleuses, mais trop rapides, s’avérèrent infructueuses. Aussi,
lors du briefing où les commandants de tous
les détachements remettaient leur rapport aux quatre grands maîtres,
hanaquim comprit avec amertume son échec. Il entra dans une rage
monstrueuse. Il ne décolérait pas. Le temps pressait. Ses décisions
s’enchaînèrent, rapides et précises : – Amenez nos membres ! Protégez–
les ! Armez les mécanismes de destruction de cette base. Ensuite, réintégrez vos unités
! – Mais nos entrepôts génétiques ? Les fabrications de
clones coûtent des milliards d’euros, glapit un des grands
maîtres, vert de peur. Ce gestionnaire, responsable de l’organisation de tous
les laboratoires clandestins, risquait sa vie, et refusait de
détruire un des plus grands centres de production qui rapportait un
énorme bénéfice, une manne céleste. – Non ! Non ! S’énerva l’administrateur…
Trouvez une autre solution… Je refuse de sacrifier cet
important apport d’argent et de puissance pour l’Ordre. Vous n’avez pas le
monopole de l’autorité. Avec lenteur, hanaquim enleva sa cagoule. S
hau-

k
Le bourreau abattit la hache d’un mouvement brusque. Le nain qui regardait
l’insupportable scène ferma les yeux, envahi par une onde de compassion. Les
dents serrées à l’extrême, une colère infinie contractait ses
muscles à un tel point que des aiguilles de douleur
traversaient sa mâchoire crispée. Un coup de tonnerre retentit, bref et sec. Le double
tranchant de la hache se brisa sur un éclat de lumière blanche. L’exécuteur se
figea, les bras tétanisés, devint cramoisi, et se transforma en un
tas de cendre noire. Tous les candélabres se brisèrent dans un fracas infernal,
effleurés par le rayon lumineux qui disparut après son
action dévastatrice. À l’intérieur de la salle de réunion, plongée dans un noir
d’encre, retentirent des cris hystériques, des
craquements de toutes sortes, des bruits de tables brisées, des
vociférations, des coups de feu perdus. Les déflagrations engendraient d’épais
nuages de fumée qui empêtraient les hommes et les choses
dans un même cocon poussiéreux. – C’est quoi ce merdier,
proféra le petit rouquin, étonné et dépassé par les évènements…
J’hallucine ! La visibilité du lieu étant nulle, il ne bougea pas. – Vite !
Nous profiter de ce chaos, cria la goule. Étrangers
du monde souterrain efficaces. Rayon de la mort frapper tous
ces vilains… Moi content ! – Quoi ? Quels étrangers ? S’étrangla son ami. La bête ne
répondit pas. Par bonds successifs, elle atterrit sur l’estrade, coupa les liens des
prisonniers et les poussa pour les diriger vers l’endroit où le nain, incrédule,
attendait avec impatience et fébrilité. – Vite ! Vite ! Râla–t–il, immobile dans son
refuge. Il trépignait d’impatience. Poussés par la Goule, Raoul de Presles, Anne de
Marciac et Nicolas Simon, hébétés, perclus de courbatures, avançaient comme des
automates. Leurs cerveaux, ivres de fatigue et anesthésiés, n’évaluaient

59
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

te stature s’immobilisa; une lente contraction raidit tous ses muscles. Les mâchoires
serrées, il garda le silence un court moment. Ses yeux d‘aveugle,
d’une blancheur sépulcrale, regardaient le contradicteur, perçaient le cœur
de cet opposant au plus profond de lui–même. À ce moment, l’homme,
fier de son altercation avec le Grand Supérieur, se prit d’un rire
niais et gras. Son hilarité se transforma en un gargouillis informe. Il tomba à
genou et s’écroula une main sur le cœur, mort. Les
yeux ternes du comte d’orval disparurent; à la place,
deux pupilles vertes, à l’iris fendu, brillaient d’une
lueur démente. – Sale porc, on ne m’importune pas !… On m’obéit ! Affalé sur un
fauteuil roulant, son cousin, le prince Gotha, paralysé des deux
jambes, s’esclaffa : – Cher parent, j’admire vos méthodes expéditives… et je
vous les envie… – C’est d’une efficacité remarquable, surenchérit,
d’un ton docte, Josef Mengele, l’ange de la mort surnommé le docteur White.
L’obéissance est la première qualité pour nous permettre de
créer un empire colossal. Le dernier grand maître, le seul à
n’avoir pas enlevé sa cagoule, saisi d’une panique soudaine,
s’enfuit par une porte dérobée, sans un mot, en
reculant à petits pas. Mengele riait. hanaquim, le visage
sévère fixait son cousin sans aménité. Il pensait que cet
imbécile inutile et pervers possédait, comme lui, du
sang mérovingien : une chance unique pour ce bâtard.
Responsable d’une police interne, cet abruti avait laissé des journalistes
fouiner dans leurs affaires. Heureusement, Josef le supervisait, et avait
débusqué ces espions. Ce cousin, lâche larve, deviendrait
un jour dangereux. Le prince se savait protégé par le pouvoir du sang royal, mais une
peur viscérale le tenaillait, et la crainte d’être puni le tourmentait souvent. Il
tourna son fauteuil électrique, et quitta la salle, marmonnant des
insanités. – Ce type est une plaie ! Soupira le comte, une main sur son
visage osseux. Enfin !… Passons… L’argent et le pouvoir ? Quelle
dérision ! Ces deux piètres choses sont l’apanage des sots. La
quête de

la connaissance est autre. L’aveugle lissa ses longs cheveux blancs,

rectifia son catogan, plissa son nez busqué, et se
concentra dans une position d’aigle royal : – Nous sommes le produit
d’une évolution, argumenta–t–il. L’argent est le pouvoir. Mais ces deux mots ne
sont que des moyens pour obtenir des profits énormes.
Les trafics d’armes, les nouvelles drogues, les
multinationales agroalimentaires et pharmaceutiques, les produits pétroliers
et dérivés, la mainmise sur les médias, le chantage
politique par le sexe, la science de la manipulation, le contrôle du
climat, les armes aliènes,… etc,… nous procurent l’argent nécessaire pour survivre…
Forcer le passage des mondes supérieurs en éliminant les gardiens du seuil, amènera
notre légitimité aux portes de tous les univers. Le comte d’Orval se passa la langue
sur les lèvres, avant de poursuivre : – Toute cette mise en scène nous permet
de dominer le monde... Nous sommes des prédateurs, et rien n’échappera à la
force de nos griffes. Nous avons soif de cerveaux, de
cœurs et d’âmes pour la croissance de nos consciences. Sa parole devenait dure et
tranchante. – Quelle foutaise ce code du Graal qui stipule que
le roi est au service du peuple, railla–t–il. Un peuple doit obéir à u
roi, à une église, à une politique. Supprimons à
jamais cette « déclaration sur la liberté de conscience », édictée en
1687 par ce fou de Jacques II d’Angleterre, alias Jacques VII
d’Écosse. Cette diatribe plaisait à Josef; et ses expériences
sur l’homme lors de la deuxième guerre mondial confortaient sa croyance en
une mondialisation universelle sous la direction de ces Seigneurs de la Guerre. Pour
cela, il fallait la maîtrise des cerveaux : sa
spécialité. – Nos armes non conventionnelles sont prêtes, Monsieur. Il
suffit de les expérimenter. Ces armes qui favorisent la
suggestion seront bientôt distribuées. Avec les peurs engendrées par nos soins, par le
biais de nos politiques, ces méthodes employées sur une
population conduiront à la pensée unique… À chacun sa peur !
…

60
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Il frappait ses bottes avec sa baguette fétiche, une courte tige noire de coudrier,
décorée de signes cabalistiques. Sa tête rasée, en forme d’énorme
boule, contrastait avec l’élégance aristocratique de celle du
comte. Le docteur White conclut ses propos par l’évocation de la perte des
prisonniers, pour essayer d‘apporter une solution à ce
désastre causé par des inconnus. – En plus de
détruire notre base infiltrée par ces gens, je vous
suggère d’employer nos armes ultrasoniques. Nos petites misères viennent de
ces êtres du monde souterrain. Pourtant, nous avons négocié des
accords avec certains d’entres eux. Tant pis pour les autres. Une bombe à
ultrasons très directive de 200 KHz fera des dégâts considérables. –
Faîtes, mon cher… Faîtes ! Assura hanaquim en souriant. – Bien
Monsieur !

voix de l’ophidien claqua, semblable à un coup de

semonce. Le son se divisait en deux notes différentes qui s’emmêlaient, analogue à
deux fils torsadés, pour sonder le cerveau du comte d’Orval. La
douleur fit basculer hanaquim en arrière. Il recula
d’un pas, fléchit ses jambes et tomba lourdement sur les genoux.
Du sang coulait de ses narines et des ses oreilles. – Tes chakras s’alourdissent !
Refais tes alignements un de ces jours,… sinon tu deviendras
inconséquent à l’image de ces humains, de ce
bétail immonde… tu seras indigne de demeurer mon bras droit. Nehushtan,
le nouveau dieu–serpent, s’aperçut à temps du ravage
provoqué par sa voix de guerre. Elle s’infiltrait
dans les têtes pour extraire les pensées et les
détruire, laissant les cerveaux vides comme des coquilles. Ilconsentit à
manier un ton plus conciliant. Sa longue silhouette se réduisit et
se transforma en un homme au torse épais, mais dont le visage
affichait des traits simiesques. Trop de transformations, et
surtout trop de milliers d’années d’une vie étriquée, l’empêchaient de créer de
justes proportions. Il se savait à la fin d’un cycle. Il
lui fallait beaucoup d’âmes… Beaucoup plus ! Beaucoup plus ! – Tes
pensées me réchauffent le cœur, brave soldat… Ton dévouement est nécessaire à
ma juste cause et à celui de nos Anounnaki. Les yeux fendus
de Jéhovah regardaient son subalterne, étendu sur le sol, récupérer sa respiration. La
froideur de son regard enveloppa ce corps d’esclave, et, dédaigneux, il sourit d’un air
de fausse commisération. – Si tu veux des richesses supplémentaires et des pouvoirs
renouvelés, d’autres missions t’attendent : la
conquête de ce soi–disant talisman, un sangréal
sans doute, qui déforme notre bouclier au–dessus de la
Terre… Ah, ces individus qui se servent de notre
sang pour leur misérable survie… quelle engeance répugnante !… Un
gueux de la pire espèce qui a volé ce feu salvateur,… un de
ces christos,… je crois, réussit à concevoir une
pierre où tous les codes des étincelles de lumière brisent nos
implants fichés dans ces foutus humains. Il a décodé un
point précis pour ouvrir ce portail physico–génétique de

q
Derrière le rideau pourpre de l’estrade, des chuintements rauques, une
respiration saccadée, des feulements et des glissements rugueux,
corrodaient l’espace de la pièce interdite à tous. L’air
vibrait, saturé d’une interminable attente. Une ombre démesurée frôlait
les tentures. Des restes d’ossements jonchaient le sol. L’odeur était insupportable. –
J’attends ! Cria l’inconnu…un dieu n’aime pas attendre !… Il faut éliminer les
incapables ! L‘être mugit de nouveau : – hanaquim ! Les pas
précipités du grand maître retentirent sur le carrelage de la salle de réunion. Les
rideaux coulissèrent sur leurs rails électriques. – Seigneur Jéhovah ! Il nous
faut partir ! J’ai ordonné la destruction de cette base, repérée par nos ennemis. –
L’incompétence de tes sbires m’insupporte ! Le serpent sifflait sans
 retenue. Son corps, de l’épaisseur d’un chêne, se souleva vers le plafond. Il
dominait la haute stature du comte, comme une menace permanente prête à
s‘abattre à tout moment. La queue frappait le sol
avec furie. La

61
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

chacune de ses cellules… Y.H.W.H étaient ces clefs énergétiques pour réveiller
les larmes de lumière, et ainsi passer toutes les barrières
inter–dimensionelles et atteindre la matrice du temps :
celle du Dauphin, ce poisson prétendu sacré, où ce crétin de Tétramorphe attend
les âmes parfaites pour les conduire dans la quatrième dimension. Un cri
de démence jaillit de la bouche informe de Jéhovah. – Aa ah ! Un
monde que nous ne pouvons pas atteindre… un monde
interdit que le Berger des Abîmes voulait détruire… un
monde de fraternité où nos ennemis narguent notre puissance… Aah ! Je déteste ces
parvenus ! Le dieu ne décolérait pas. Les mains dans le dos, la tête baissée, il
trépignait et donnait des coups de pied aux meubles. Jéhovah fit une pause,
pour mieux marteler ses ordres. – Tu dois empêcher
d’une manière impérative que les humains trafiquent un
merkaba, et tu dois récupérer cette pierre soi–disant
magique. hanaquim, debout et apeuré, geignit et mit un
genou au sol en signe de soumission totale. – Oui, Maître !… je connais la
légende. Un auteur du Moyen–Age, Wolfram von Eschenbach, en parlait déjà : «
Tout ce dont se nourrissent les templiers leur vient d’une pierre précieuse, qui, en
son essence, est toute pureté. C’est par la vertu de cette pierre que le phénix se
consume et devient cendres, mais de ses cendres renaît la vie. Cette pierre donne à
l’homme une telle vigueur que ses os et sa chair retrouvent leur jeunesse. Elle porte
le nom de Graal. » Jéhovah hurla : – Je n’ai pas besoin de tes effets de manche et
de ton érudition… cherche… pourchasse… et reprend là ! Puis, il reprit la parole sur un
ton badin. – Des rumeurs m’informent d’évènements qui me
dérangent : par exemple, la longueur d’ondes de
certains hommes deviendrait plus élevée de jour en jour… es–tu au courant, intendant ?
– Oui, Maître, mais…

– Tes excuses m’indiffèrent !… de ce fait étrange, ces hommes se sensibilisent aux

harmonies géométriques, et ainsi, des courants géomagnétiques
vont leur transmettre des informations secrètes sur les vortex de la
Terre… et s’échapper… sais–tu que ces enseignements sont interdits
sous mon règne ? – Oui, Maître, mais… Jéhovah vociféra. Il ne se contenait
plus. Sa colère gonflait comme un torrent impétueux. Ses
gestes, amplifiés par l’agitation intérieure qui le
rongeait, partaient dans tous les sens. Sa langue fourchue
filait à une vitesse folle, et ses yeux lançaient des éclairs noirs.
Jéhovah ne contrôlait ni ses émotions ni son esprit. hanaquimsentit le danger. Il
disposait, peut–être, d’une dernière chance pour rester en vie : Une seule
phrase. Une seule phrase calmerait le dieu. Il s’accroupit pour geindre. – Dégénéré !
Lança le cousin de Iahvé et de Baal Zébul. Le dieu leva un bras pour frapper le comte.
– Maître ! Maître !… Le Berger des Abîmes est de retour. – Quoi ? – Par sécurité, il ne
veut rencontrer personne. Lui seul prendra contact avec vous… Je… Je devais garder le
secret de cette nouvelle. – J’ai sondé ton esprit ! Tu ne peux pas me mentir ! – Non !
Maître ! La fatigue, après les terribles efforts produits par ses cris véhéments,
pénétrait par tous les pores de la peau de Jéhovah. Elle engourdissait tous ses
membres, et le sommeil envahissait peu à peu son
esprit. Le dieu bailla et ferma les yeux. hanaquim profita du silence
pour épier ce dieu qui lui paraissait sur le déclin. Le corps de
Jéhovah, mal conçu, manquait d’énergie et de vitalité.
L’organisme semblait malade, et, malgré un large buste, les épaules
tombantes se terminaient par des bras malingres. Ce corps était un mauvais
assemblage dû à un manque certain de force dans la
pensée du dieu. Lui, comte d’Orval, pourrait–t–il jouer un double jeu pour
réussir ?

62
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Jéhovah ouvrit les yeux. hanaquim baissa la tête. – Je pars me reposer dans ma
2ème dimension, annonça Jéhovah… N’oublie pas que, de ce
monde, je te surveille !… comme dans un brouillard, certes,… mais je te vois !
Obéis et sois vigilant… Je suis l’œil qui voit tout ! Il tourna le
dos à son intendant, avança d’un pas, puis s’arrêta
brusquement et fit demi–tour. – Ah ! J’oubliais, élimine ce
groupe appelé le « soleil des loups »… Qu’il n’éclaire plus mon paysage. – Bien, Maître
! La silhouette du dieu s’enfonça dans le sol et disparut. Le comte entendit marmonner
une phrase venant de la terre : « J’ai douze crânes de cristal,… j’irai à la
recherche du … » Seul. Il était enfin seul. hanaquim grimaça. Un
goût de cendre flottait dans sa bouche, comme un
rappel de la brûlure de l’enfer. La mort avait
manqué sa cible et ne l’emporterait pas dans les
ténèbres. Il frissonna. Son mensonge l’avait sauvé. Cette perspective de
finir ainsi, grillé, ne l’enchantait guère… Maudit dieu décrépi ! Dieu
hargneux et versatile !… L’intelligence de Jéhovah n’égalait pas celle de ses deux
cousins Iahvé et Belzébuth; au contraire, ses directives étriquées, et
la mauvaise exploitation de la planète, desservaient l’Ordre. Ce porc
ne pensait qu’à s’empiffrer d’âmes. Trop de puces sur un corps
tuent ce corps. Le comte soupira. Il devait reprendre sa liberté, mentir et se servir
de ces anounnakis. Il était le seul à commercer avec eux.
Personne ne présumait que des extraterrestres parasitaient la
Terre. Des armes personnelles, forgées et améliorées dans l’anonymat depuis de
nombreuses années, lui permettaient une défense efficace,… ou sa
fuite en cas d’échec… il avait réussi sa mise en scène lors du sondage
douloureux de Jéhovah. Ses chakras déplacés volontairement avaient mystifié ce
dieu en émettant un voile de brouillard qui
faussait le jugement. Jéhovah

ne le contrôlerait plus et ne le dominerait plus, lui, le Grand Maître de l’Ordre. Ce

nuisible verrait un hologramme à la place de la réalité,
même de sa deuxième dimension. Il avait eu de la chance cette
fois, car, sa ruse éventée, sa mise à mort aurait été
immédiate. Le comte d’Orval aperçut le docteur White. – Mengele ! – Monsieur ? –
Le programme sur la recherche d’un génétisme général est–il achevé ? – Il est
en cours de finition, mais la destruction de nos
locaux va le retarder. En fait, un seul point reste à éclaircir : La
perception par nos sens du monde extérieur est–elle
naturelle ou acquise ? – Alors ? – Important !… naturelle,
il sera difficile d’influencer un cerveau,… acquise,
je vous promets que nous désagrégerons le mental humain,… et la
volonté des gens se pliera à nos besoins ! Le docteur White
tambourinait d’un geste nerveux, avec sa baguette de coudrier, sur ses bottes
luisantes, excité par les possibilités infinies d’agir sur un
cerveau, et les différentes exploitations afférentes. Ses yeux pétillaient de
désir. Sa libido s’enflamma à cette évocation, et son
sexe qui enflait lui procura un succédané d’orgasme,
fait de fines aiguilles de plaisir lui labourant le bas–
ventre. Maintenant, son cerveau bouillonnait d’idées confuses. – Euh !…
tous nos cobayes apprendront à mourir, après l’exécution
de nos ordres, car la destruction est inévitable à partir d’une évolution
impossible. hanaquim se mit à rire. – ??? – Pourquoi ce
rire, demanda Josèf Mengele, surpris, les sourcils relevés, et
sur la défensive. Le sourire aux lèvres, le comte leva le bras, en un geste d’excuse. –
Ne fais pas attention à mon hilarité… ce mot
« mourir » m’a rappelé une phrase d’un personnage de Jean Anouilh : «
Mourir, ce n’est rien. Commence donc par vivre. C’est moins drôle, et c’est plus long.
» – Ah bon ?

63
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Mengele ne comprenait pas trop, mais sa préoccupation du moment était la programmation

des explosions. Tous ses hommes installaient, avec précaution et rapidité, les
mécanismes pour anéantir ce nid subversif. Il regrettait, avec rage, la perte de ses
laboratoires où le clonage accéléré d’individus de toutes sortes aurait permis d’éviter
le rapt d’hommes et d’enfants. De nombreux enlèvements attiraient trop l’attention de
journalistes avides de « scoops » sensationnels. Il serrait les dents à la
pensée de ce gâchis volontaire… Mais le grand patron
avait raison : on devait « couper l’herbe sous les
pieds » à ces fouilles–merdes. Il espérait que
cette action ultime suffirait pour faciliter l’ensemble de
leurs missions. L’exemple d’une sentence impitoyable devrait dissuader toute velléité
de recherche sur leurs activités illégales. La peur devait faire son office. –
Monsieur ! – Oui, cher ami ! – L’explosion est imminente !… Nous n’avons pas rattrapé
ces mercenaires à la solde de journaux à sensation,
ni ceux dont l’aide mystérieuse permit à ces trois journalistes de
s’enfuir et de disparaître par je ne sais
quel miracle. hanaquim ne bougea pas, perdu dans ses
pensées. Perplexe, Mengele répéta sa phrase : – L’explosion est
imminente ! Il faut partir !… ici, l’enfer va se déclencher… Ce monde souterrain ne
sera bientôt plus qu’un vague souvenir. – oui ! oui !…
Rejoins à Rome notre quartier général, organise de
nouveaux centres comme ce repaire, isolés et discrets pour permettre l’anonymat de nos
membres et de nos recherches… En attendant, je te charge d’une mission importante ;
débarrasse– nous du commissaire Luc Blondin et des ses amis. – Bien, monsieur ! Le
docteur White sortit, droit comme un I, les talons des bottes claquant sur
le carrelage de la salle de réunion. hanaquim
appuya sur l’interrupteur de la pièce, près de la porte. Rien ne
s’alluma, mais un sifflement léger se fit entendre. Le mur
coulissa. Une sphère apparut, de la hauteur d’un homme.

– Parfait ! Susurra le comte, content de lui. J’ai déniché cette technologie

aliénigène qui va me servir pour aller provoquer ce
minable de Jéhovah dans son antre. Ses yeux verts aux pupilles fendues
scintillaient de joie. Il lissa ses cheveux blancs, redressa son catogan, et présenta
sa paume gauche devant l’engin. La sphère métallique, assemblée de
plaques octogonales, offrait un aspect strié. Les panneaux du haut coulissèrent,
et la boule s’ouvrit en deux. Devant un siège translucide, on entrevoyait des dizaines
de billes colorées qui clignotaient. – La deuxième
dimension est à ma portée, rugit le conseiller
hanaquim. Je vais conquérir moi–même les douze crânes
de cristal, ces cœurs subtils de la Terre, et les trafiquer à mon
profit. Les plaques de l’appareil tourbillonnèrent les
unes sur les autres. La sphère vrombit. Elle traversa le plancher et
disparut.

q
Le brouillard de poussière se dissipait. Anne de Marciac, Raoul de Presles et Nicolas
Simon, s’écroulèrent sur le sol au pied du nain qui
frottait ses cheveux roux en bataille et ses vêtements pour enlever l’épaisse couche
grisâtre déposée un peu partout. La goule se tenait en retrait, silencieuse. Elle
disparut, pendant que les trois condamnés, sauvés in
extremis, toussaient et crachaient leur peur et leur fatigue. Leurs
habits ressemblaient à des guenilles sales et déchirées. - Je
m’appelle Georges Dufut ! Se présenta le nain. - G.D. ?… C’est vous l’informateur ?
Couina Raoul, épuisé et tremblant d’effroi au souvenir du bourreau et de sa hache. Il
tâtait son cou par petites touches ininterrompues pour s’assurer qu’il
était encore bien vivant. - oui, répondit Georges.
J’appartiens à l’I.S.P. (Investigation Secrète Permanente), un
service secret spécialisé dans les affaires délicates où sont mêlés

64
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

des hommes politiques influents, des industriels véreux et des

responsables de multinationales qui influencent le pouvoir
d‘État. Nicolas aida Anne à se relever. Elle paraissait la moins
éprouvée des trois. - Tiens ? Tu as encore ta tête sur tes épaules, ricana-telle en
tapotant son pantalon… Aïe ! J’ai l’impression d’être passée sous un rouleau
compresseur. Les yeux noirs de Nicolas brillaient de colère. Il n’avait pas
peur de la mort, mais avoir entraîné à l’aveuglette son
ami Raoul dans cette aventure foireuse le désolait. Il se secoua, et ses pieds tapèrent
le sol, à la fois pour se débarrasser de cette
gangue terreuse et pour évacuer la bêtise de ses actes inconsidérés. - Nous vous
sommes redevables d’être en vie !… Merci ! Émit-il d’une voix émue, mais ferme. - Merci
? S’étonna Anne de Marciac, les deux mains sur les hanches. J’imaginais ce mot inconnu
de ton vocabulaire ! Tu ne m’as jamais remercié, moi ?… et pourtant, les bons petits
plats préparés pour ces messieurs… ! Cette ancienne championne de natation aux larges
épaules, le considérait comme son frère jumeau. Le regard, aussi noir
que celui de son ami, pétillait toujours de malice contenue.
Ayant le même âge, la trentaine, et la même taille, 1m80, ils se chamaillaient sans
cesse pour des broutilles, mais ils appréciaient cette connivence exubérante. - Te
dire merci ?… à toi ! Plutôt mourir ! - Arrêtez vos
gamineries ! Geignit Raoul de Presles. Il était excédé par leur jeu infantile, surtout
après avoir échappé à une mort certaine et… définitive.
Définitif : ce terme lui donnait la chair de
poule. - Inconscients ! Lança Raoul, nerveux. Il était assis sur un rocher, les
coudes sur ses genoux, et la tête entre ses mains. Un soupir malheureux s’échappa de
ses lèvres. - Revenez à la réalité ! Aboya-t-il, furieux… La
mort rôde encore, et nous sommes toujours en danger. - Exact !
Affirma Georges, inquiet de la disparition de son
ami gibbeux… ici, nous sommes à l’abri,… pour
l’instant,… mais nous devons partir, les gardes vont débouler tôt ou tard.

- Par où ? S’affola Raoul qui avait repéré, grâce à l

faible lueur d’une seule torche, les différentes galeries de leur abri provisoire. Son
instinct de conservation l’aiguillonnait et lui suggérait toujours les possibilités de
s’en sortir. - Ce couloir ? Dit-il… Où mène-t-il ? Il désignait d’un geste impératif
l’entrée d’une galerie, plus étroite que les trois autres, et
moins sinueuse. Ce passage, noyé par une ombre d’encre, paraissait monter tout
droit. - Je ne sais pas, répondit Dufut d’une voix maussade. - Je n’ai
qu’une envie : m’écrouler, gémit Anne,… mais mes jambes me porteront…
assez loin, j’espère. Elle fixa le nain, le jaugea un moment,
sourit, contente de son analyse. Elle prit une des mains de Georges dans les
deux siennes. - Votre courage m’impressionne et m’intrigue… Merci encore ! Vous nous
avez évité un sérieux mal de tête ! - Je n’ai rien fait,… nous sommes arrivés trop
tard, mon ami et moi, répondit le policier,… ouais, le bourreau abattait sa hache. -
Quoi ??? S’écrièrent les trois amis. - … Quand les déflagrations ont
éclaté de tous les côtés… aveuglé par l’énorme vague de poussière qu’elles
ont provoqué, je n’ai pu bouger… mon ami est venu
couper vos liens et vous diriger. - Où est-il ? Demanda Nicolas Simon. Le temps
presse ! - J’aimerais le savoir, grinça le nain. Il est le
seul à se repérer dans ce maudit labyrinthe. Lagoule reniflait l
terre caillouteuse des souterrains, avançant par petits bonds réguliers dans le
but de situer l’ennemi. Elle savait le détecter sans se faire remarquer. Ses
déplacements feutrés, aussi légers qu’un souffle d’air, ne
dérangeaient même pas quelques rares chauves-souris suspendues à
la voûte. Son instinct la persuadait de flairer les
odeurs des mercenaires à la solde de l’ordre. -
Méchants soldats, pas loin. Moi, voir eux quoi
faire. Elle les vit.

65
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ils s’affairaient à dérouler des longueurs de câble

sur le sol des galeries. Des fils, sur des kilomètres, reliaient
des boîtiers métalliques de différentes tailles et de
couleurs. - Voilà ! J’ai fini ! dit l’un des
hommes… Que surgisse l’apothéose d’un enfer pyrotechnique ! -
Vite ! Filons ! Apostropha un autre. La goule comprit. Elle détala en silence. -
L’attente de votre ami augmente notre nervosité, proféra Raoul, avec beaucoup
d’hésitation… nous avons peur que… - Alors, espérons, répliqua
Georges Dufut, persuadé du retour rapide de la goule… l’espoir fait
vivre ! Appuyé contre une paroi, préoccupé, il évoquait des
bribes de souvenirs flous, au hasard de pensées
mélancoliques : son enfance, son patron le commissaire Luc
Blondin, sa vie décousue, sa solitude, sa prétendue mort, et sa
résurrection due à cette… Chose,… son amie. Les trois membres de la
« Fraternité des Veilleurs » respectaient le silence du policier. En fait, des
exercices de respiration, pratiqués d’une manière presque
inconsciente, atténuaient leur fatigue et leur angoisse. Des séminaires, pendant de
nombreuses années, les avaient formés à ce genre de situation
extrême. - Attendons et… prions ! Psalmodia Anne, à
genoux et les mains jointes, parodiant une bigote pour se moquer d’eux, de
leurs ego… Elle regarda le nain : - Excusez notre
comportement ! Je sais que nous sommes tributaires de
votre ami, et que nous vous devons une fière chan… -
Vite ! Vous déguerpir !… ici tout sauter !… Par
là… La goule sauta sur l’aplat d’un rocher éclairé d’une lumière
tremblotante, diffusée par l’unique torche de la grotte.
- Aaah ! Les trois rescapés venaient d’apercevoir le visage de l’homme tordu et
supplicié. Leur cri unanime obligea le nouvel arrivant à se
faufiler dans l’ombre bienfaisante d’un repli de la caverne.

Anne, Raoul et Nicolas, se plaquaient contre la roche,

tétanisés par l’incompréhensible image du monstre bondissant. Une larme coula d’un œil
jaune sans paupière, glissa le long des crocs acérés d’une gueule déformée par une
sorte de lèpre. Le nain, amusé par la peur viscérale de ses trois compagnons, s’avança
vers le centre de l’abri provisoire, et s’exclama : - Je vous présente mon
ami !… un mélange de bonté et de férocité. Le « quitte ou
double » d’une vie dépourvue de repères moraux ou d’empreintes sociales. Le
« laisser aller » d’une nature en folie qui aime contredire les
experts en vérité… Il se surnomme lui-même « la goule », mais cette…
Chose… Georges Dufut, un sanglot coincé au fond de la gorge, désignait une
forme recroquevillée derrière un rocher. - Cette… Chose… nous
l’appellerons Julien, car à l’intérieur de cette goule, se morfond
cœur d’Homme. Anne de Marciac marcha vers l’inconnu, le contempla avec minutie, et
dans un élan spontané, le prit dans ses bras et l’embrassa. - Bonjour… et merci !
Articula-t-elle, sincère et émue. L’odeur et le premier baiser d’une femme réactivèrent
chez la goule… ou plutôt chez Julien, des sentiments oubliés depuis des centaines
d’années, enfouis au plus profond de son âme. Un sourire, un sourire étrange, de plis
et de voussures, illumina son visage. Coincé contre la paroi, l’être se déplia, poussa
sur ses énormes cuisses. Redressé, il dépassait Nicolas Simon de trois têtes. Le
policier remarqua pour la première fois la
taille démesurée de son ami qui, par habitude,
restait toujours accroupi, prêt à bondir. La goule grogna et
repoussa La femme. Julien pénétra dans le tunnel au tracé rectiligne, désigné
auparavant par Raoul de Presles, dont l’intuition se vérifiait. - Nous
partir vite ! hoqueta-t-il d’une voix rauque… Eux faire exploser
bombes bientôt… sinon… nous mourir.

66
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ces paroles morcelées choquèrent leurs esprits. Un regain d’énergie

réveilla leur instinct de conservation. Ils se mirent tous à courir
derrière la goule. Le temps leur était compté. Un homme appuya sur un
bouton rouge. Le compte à rebours commençait. Tic tac - Tic tac. Des
yeux nyctalopes permettaient à la goule de poursuivre son
chemin sans l’aide de lumière. Elle s’arrêtait parfois à la croisée de
chemins pour s’orienter, flairant le sol avec avidité.
Ils dévalaient ou grimpaient les pentes à une rapidité
folle, au risque de se briser le cou en dérapant
sur le moindre caillou éparpillé sur ces voies sinueuses. Parfois, des murailles aux
arêtes tranchantes longeaient ces longs couloirs. Lors d’une intersection, Nicolas prit
la torche des mains de Georges Dufut, car le 1m50 de ce policier obligeait celui-ci
lever haut le bras pour tenir le flambeau. Ils étaient
tous tendus et énervés. - Je ne suis pas fatigué, râla le nain
dont la poitrine trapue se soulevait par vagues resserrées. -À chacun sa
peine ! haleta Nicolas… à moi la lumière, à
vous l’ombre monstrueuse de ces roches… Les yeux gris acier du
policier se durcirent… - Je plaisantais ! Proféra Nicolas, désireux de calmer son
sauveur. - on active ! on active ! Conseilla Raoul, à
bout de souffle. Son léger embonpoint et ses cinquante
ans ne le prédisposaient pas à des performances
olympiques, mais la peur qui tenaillait son ventre le
poussait à se surpasser. Il maudissait son ami. Ses
recommandations de prudence n’avaient jamais eu d’effet sur ce fougueux blanc-bec de
trente ans. Il attrapa la manche de son complice, et le tirailla sans ménagement. -
Progressons ! Nous sommes trop lents, déplora-t-il. - T’inquiète ! on
m’attend à la maison… pour mon anniversaire… et je ne
veux pas décevoir ma mère. Anne de Marciac, appuyé contre un amas de roches, profitait d
ce court intermède pour se reposer. Sa gorge était en feu, et
sa poitrine allait éclater. Le

séjour d’une semaine dans une geôle infecte, des repas quasi-inexistants, et
des interrogatoires musclés, avaient entamé sa résistance
d’athlète confirmée. Elle était à bout de force, et
se demandait combien de temps son endurance tiendrait
à ce rythme. Elle ne voulait pas ralentir le groupe. - Arrêtez
vos chamailleries, soupira-t-elle, épuisée. Elle lissa, avec la paume de ses mains, ses
courts cheveux bruns où des gouttes de sueur brillaient commedes perles sous
l‘éclat blafard de l‘unique torche. Le dos voûté, les
jambes fléchies et les mains appuyées sur ses genoux, elle
respira bruyamment. Des tremblements saccadés et douloureux affaiblissaient ce long
corps de 1m80. Mais son tempérament enjoué reprenait toujours le dessus. - Vos affaires
de familles indisposent nos sauveurs ! Articula-t-elle d’une voix faible et
moqueuse… hardi les cœurs… La goule s’impatientait. - Se hâter, geignit-elle… Le
feu ardent bientôt se déclencher ! Julien détala avec de petits bonds comme pour
attendre le groupe exténué. - Vite ! Il accéléra. Le nain et le groupe de la «
Fraternité des Veilleurs » rassemblèrent leurs dernières forces pour suivre leur guide,
malgré les jambes lourdes et le souffle court qui
ralentissaient leur progression. Des gorges profondes, où l’écho de leurs
voix roulait comme des notes de tambours, impressionnaient leur imaginaire. Des goulets
étroits, où les masses rocheuses surplombaient leurs têtes, se
resserraient jusqu’à l’étouffement, paraissant infranchissables. Des longs
couloirs rectilignes, bordés de collines évasées, filaient vers des
cascades élevées où les plafonds, assemblés de
plaques rocheuses luminescentes, scintillaient comme les étoiles de la nuit. Des
torrents impétueux, bondissant de roches en roches, tombaient avec rage dans des
gouffres insondables.

67
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Des gués, invisibles et solitaires, comme des traits jetés au hasard, se

traversaient à l’aveuglette, l’un derrière l’autre. Des boyaux étriqués,
glaiseux et sombres, se parcouraient sur le ventre, en se
tortillant comme des vers. Tous ces passages difficiles, pareils à
des engrenages successifs, étaient franchis avec célérité, mais les forces
du groupe atteignaient leurs limites. Ils passaient sous une voûte
pour atteindre une caverne où le chemin se scindait en deux tronçons. L’un,
un large sentier, descendait une pente abrupte où le plafond du couloir s’abaissait;
l’autre, une piste étroite, allait vers des montagnes rugueuses. Escalader ces
sommets était une des difficultés, et non la moindre. La goule
s’immobilisa. Le policier, juste après, s’arrêta et la regarda sans un mot. Il souleva
le menton en signe d’interrogation. Trois minutes plus tard, Anne, Raoul et Nicolas
s’écroulèrent derrière eux, sur un sol dur et caillouteux. L’endroit, aussi
grand qu’une cathédrale, avalait le silence où chaque mot
s’étouffait comme dans de la ouate. Seuls, les râles
incontrôlés des trois membres de la « Fraternité des Veilleurs »
parvenaient à déchirer ce cocon étrange. Sur un promontoire en granite bleu,
une statuette de bois trônait, haute d’une trentaine de centimètres, vestige
d‘un lieu de croyance. - Ici, choix de chemins !
Lequel prendre ? Interpella Julien, dont la voix alourdie se
répercutait contre les parois du sanctuaire. - En toute logique, le
chemin le plus rapide … et qui nous conduit vers la
sortie la plus proche, répondit Raoul de Presles, dont les contorsions pour se relever
amusèrent ses deux amis. Nicolas l’aida à se lever. - Logique pas
toujours aimer espoir !… Vie qui court plus importante
que raison morte ! - Quels chemins ? Questionna Georges… J’en repère deux !
Lequel est le bon ? … cette sente qui grimpe abrupte, o
cette large voie qui descend ? - Chemins bons les deux,… pour sauver nous !…
un, vers sortie sur monde à vous, autre, vers entrée sur
monde inconnu.

- Alors, je réitère mon offre… implora Raoul, l’esprit ailleurs. Ses pensées
virevoltaient vers une idée fixe : le stress emmagasiné
dans les cellules de son corps qui allait aggraver sa
calvitie récente. Il répéta : - Le plus court,… et vers la sortie la plus proche ! La
goule, en silence, désigna la pente escarpée. - Là ! Sortie ! Elle se
retourna, et montra le large chemin qui dévalait. - Là !
Entrée ! Anne, émit un cri effaré, le regard troublé par la difficulté de
l’ascension. Elle paniquait à la pensée du calvaire
que subirait Raoul, son ami de longue date. Il ne supporterait
pas cette escalade. Son cœur lâcherait. - La montée est trop dangereuse ! Clama-t-elle,
les poings sur les hanches… Prenons la descente ! - T’es folle ! S’emporta Raoul de
Presles… T’as peur ?… Je veux rentrer chez moi ! Quitte à
grimper avec les dents ! Point final ! Nicolas Simon, content
de la démarche de sa collègue, surenchérit par des plaintes grossières. Il geignit,
toussa comme un damné. - Je n’atteindrai jamais ce sommet… Plus de force ! Raoul,
qui comprenait l’intention de ses deux condisciples, haussa les
épaules avec amertume. - Bande de… Sa phrase fut interrompue par des bruits lointains,
sourds et insistants, comme des roulements de tambours. - C’est quoi ? Dit
le nain, étonné de l’ampleur du phénomène, la tête tournée
vers la clameur. Julien comprit le danger. - Explosion !… trop tard pour monter…
descendre obligé ! - Alors, allons-y ! Tonna Georges Dufut. Une brusque
respiration gonfla sa poitrine démesurée. - Non ! La goule lâcha ce «
non » comme une malédiction.

68
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Un rictus déformait encore plus son visage ravagé. Ses yeux jaunes luisaient d’une
lueur de folie. - ??? Comment ?… Je ne te comprends pas ! Glapit le nain. Le policier
se rembrunit, mécontent. - Il faut accord d’elle ! La goule regardait la statuette avec
terreur. Personne ne bougeait. - Pourquoi ? Demanda Anne, sans
s’énerver… Que représente cette effigie ? Quelle est son
importance ? Avec ce ton conciliant, pour amadouer leur guide, elle
espérait obtenir de bonnes réponses, et échapper ainsi à l’enfer qui
roulait en ce moment à travers tous les chemins
souterrains, et qui détruisait tout sur son passage. -
Appelée Dagyde, répondit Julien…. pleine d’énergie de la terre, elle, alliée de
puissances magiques… Terribles forces ! - Et alors !… sans
doute des forces géodésiques, animées par des failles
telluriques, répliqua Raoul, abasourdi, assommé par une fatigue permanente
qui engourdissait tous ses membres. - Pfttt ! Toi, intelligent, mais,
elle, alliée de la Mère Nature… Toi rationnel, mais, elle, envoûte et
oblige gens à se tuer si intentions mauvaises. -
Que fait-on ? Soupira Anne… le temps presse ! Julien s’approcha de la statuette avec
précaution. Il sortit sa langue, et en même temps, prit de la salive pour la
déposer lentement sur le front de la figurine.
Content, il recula de trois pas. - Pas bouger ?… bon signe ! - Alors ? Couina Raoul,
pressé et saoulé par cette attente interminable… j’ai cinquante ans
demain, et j’aimerai atteindre cet âge canonique en
bonne santé. - Patienter ! Rien ne se passa. Un éclat joyeux retentit.
Nicolas, les yeux révulsés, secoué par les spasmes d’un rire nerveux, levait les bras
au ciel pour maudire l’inconséquence de sa religion. - Ah ! Damnée église ! -
Il devient fou, s’inquiéta Anne, prête à le secourir. -
Ah ! Damnée église, répéta son ami… Damnée égli-

se… petit, je suis devenu chrétien sans le savoir; grand, on m’annonce que
j’ai droit à une seule vie où, au bout, se
dresse l‘enfer pour ma désobéissance … flammes éternelles,… à
cause du concile de Constantinople de 553 qui condamna l
idées de mon cher Origène… Ah, ce grand- père de l’église primitive qui
enseigna la loi de la réincarnation des âmes…
plusieurs vies… - Il est drôlement atteint, votre compagnon, commenta Georges… Faîtes
le boire, il est complètement déshydraté, le pauvre. - Je veux vivre, hurla Nicolas
comme un dément… Il scandait à tue-tête, assis par terre : -
Réincarnation ! Réincarnation ! Réincarnation ! - Là ! Le cri de
Julien les fit se retourner. Les yeux de la statuette brillaient. -
Répétez mot d’homme fou ! Glapit la goule, excitée, et qui bondissait
sur place, assistée par le ressort monstrueux de ses
cuisses. - Ils braillèrent ensemble : - Réincarnation !
Réincarnation ! Réincarnation ! La statuette saignait. Elle se recouvrit d’une couleur
rouge. Soudain, au niveau de son cœur, douze rayons rouges fusèrent, butèrent contre
les parois du sanctuaire, pour finir leur course au milieu de l’immense
grotte. À cet endroit, ils formèrent les douze faces d’un dodécaèdre démesuré,
symbole de l’univers. Médusés, ils examinaient le phénomène avec circonspection. Ce
polyèdre Platonicien se déforma. Ils reculèrent vivement. - Je rêve debout ! Protesta
le policier. Douze pointes rayonnèrent autour de ce dodécaèdre-noyau pour former un
dodécaèdre étoilé, symbole de la « pierre philosophale », de la transmutation de
l’homme. Une boule de feu s’enroula au milieu de la structure. - Je rêve ! Répéta
Georges. Le bruit sourd du début s’intensifia. Le grondement qui
devenait insoutenable les obligea à se retourner.

69
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

hallucinés, ils virent au loin, des masses enflammées de roche

fondue et de boue, se précipiter vers eux. - Quelle horreur ! S’écria Anne. Dans un
fracas dantesque, la mer rougeoyante de lave s’approchait
comme une impitoyable guerrière. Pour accroître leur désarroi, le dodécaèdre étoilé se
métamorphosa en un dragon rouge qui crachait du feu
dans un ronflement assourdissant. Ils étaient coincés entre deux fournaises.
Une douzaine de secondes encore, et la lave les submergerait. Nicolas Simon chantait,
perdu dans ses rancœurs et ses rêves de possibilités à changer le
monde. Contrairement à lui, le calme envahissait le
cœur des autres membres du groupe mené par la goule. Ils s’assirent, les
jambes croisées. Dépossédés de leur vie, sereins, ils attendaient, sans regret, leur
mort inévitable. - Ah ! Non !… Il faut réagir ! Le cri du nain jaillissait comme un
désir irrésistible. - Venez ! Il courut vers le dragon rouge aux
flammes hallucinantes. - Venez ! Répéta-t-il, poussant la goule vers le feu
salvateur. Personne ne bougea. - Ce dragon est un hologramme, lança-t-il… Je pense
qu’il représente la chambre obscure de nos peurs. Mais ces peurs
côtoient aussi leurs solutions… Fonçons ou mourons ! - Es-tu certain de tes
dires ? Paniqua Anne. Ses bras tremblaient et ses jambes paraissaient ne
plus pouvoir la soutenir. Mais elle se ressaisit et se leva. - Non !… C’est… heu !… une
possibilité ! Articula le nain d’une voix fluctuante… - Que risquons-
nous ? La réponse laconique du policier eut un
effet contraire. Au lieu de les assommer, elle réveilla,
à l’intérieur d’eux, une étincelle de survie.

Georges Dufut les contempla avec un espoir fou. - Venez tous ! Brailla-t-il… le seul
danger est de mourir de deux manières différentes… Venez ! Les membres du groupe
détalèrent comme des possédés. Ils traversèrent le corps du dragon sans dommages, et
passèrent un porche pour s‘engouffrer dans le tunnel
descendant. Personne ne remarqua le sourire de l’effigie. Au
moment où la lave incandescente allait les atteindre, un panneau
d’orichalque ferma la galerie avec un bruit sourd. La tourmente de feu
buta contre cette porte infranchissable, et s‘étala tout autour en un
lac bouillonnant où éclataient des cloques de roches en
fusion.

q
La bulle d’acier s’enfonçait dans le sol, et descendait pour atteindre la deuxième
dimension. Aucun obstacle ne gênait sa progression. Elle atterrit sur un sol pierreux
dont les couleurs ternes s’étalaient en un brun sombre se noyant dans des oranges
sales. hanaquim ressentit un froid intense le traverser
pendant ce court trajet. Il tentait une aventure solitaire où les
risques principaux correspondaient à ces paramètres
inconnus que son impatience maladive empêchait de
mettre à jour. Être seul est une chance, mais, aussi, parfois, une
malédiction. En plus, il n’avait élaboré aucun plan de repli. Par contre, la découverte
d’un seul crâne de cristal ferait de lui l’égal d’un dieu. Il se réjouissait de cette
perspective. Ces figures soutenaient dans l‘ordre, pour
une même planète, les différentes dimensions de celle-ci. Chaque dimension
possédait ses propres crânes. Ils permettaient ainsi la
possibilité d’un passage certain de la première à la troisième
dimension. La troisième dimension, celle des humains, ne permettait pas le
passage à la quatrième dimension, celle du
Tétramorphe, le gardien du seuil. Ce « cerbère » gardait le passage comme un
chien enragé. Seule, une âme pure pouvait pénétrer dans l’eldorado… Et la sienne était
si noire…

70
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Les critères d’entrée étaient trop rigoureux et inapplicables: chaque cellule

d’un être absorbe l’énergie émise par celui-ci, et en
subit les conséquences positives ou négatives, selon
l‘humeur du moment. Ainsi, toutes les cellules du récipiendaire, en
plus d’extirper la moindre parcelle de négativité comme la jalousie, la colère, ou
l’ignorance, devaient aussi exsuder la joie et l’amour… Quelle insanité !
Et quel gâchis ! Si peu d’âmes pouvaient passer la Matrice ! hanaquim
ricana. Lui, il ferait éclater cette matrice de la quatrième
dimension, et pénètrerait dans ce havre de paix, et se gaverait de cette
éternité où tout se construit à l’inverse de
l’entropie, dans le sens du plus mauvais au plus beau… Ah, immortalité ! Tout cela par
la grâce des crânes de cristal…, mais il faudra d’abord les trouver… et les voler. Les
plaques de la sphère se coulèrent les unes sur
les autres, et le comte d’orval, méfiant, émergea de
l’ouverture en silence, les sens aux aguets. Il était trop à découvert.
Personne aux alentours. Il sortit un boîtier de sa poche, approcha sa main, et bougea
les doigts au-dessus d’un écran. Cet étui plat et rectangulaire réglait les ouvertures
inter-dimensionnelles de son vaisseau par des impulsions radioélectriques. La sphère
disparut. Ensuite, toujours sur le même écran, il triangula l’objectif fixé
par une carte géographique dessinée sur le dos d’une carapace de
tortue, vieille de plusieurs milliers d’années. Cette carapace appartenait à une
entité de la deuxième dimension. Capturée par
les milices de l’Ordre, lors d’une virée dans la troisième dimension, elle proposa la
carte en échange de sa liberté, avec toutes les explications afférentes. Il avait tué
de ses propres mains cette « chose horrible ». Le plan pour subtiliser les crânes de
cristal était vrai ou faux. hanaquim, enfila un sac à dos, fabriqué
avec de la soie d’araignée, six fois plus résistante
que le kevlar, et deux fois plus élastique que le
nylon. Cette sacoche servirait de bouclier, en cas
d‘attaque. Il avança à petits pas discrets, et estima à
trois heures de marche le but à atteindre, un
mont « tabou »

pour ces monstres. La nécessité de retrouver les crânes avant Iahvé, ce

dieu de malheur, se justifiait par l’importance des
objets sacrés…Impérieux délice de s‘offrir le danger de duper ce
minable !… Celui qui devient le maître des portes
acquerrait le contrôle des échanges commerciaux inter-mondes
parallèles. L’argent n’a pas d’odeur, et le business n’a pas de dieu. À chaque
enjambée, ses pieds tassaient le sol et soulevaient une
poussière grise et nauséabonde. La cadence de ses foulées ralentit pour éviter
l’attention d’un regard espion. Il s’immobilisa un instant pour laisser retomber cette
cendre. La tête levée, il distingua dans le ciel des ombres qui se
faufilaient, comme derrière un voile transparent, malgré des
plis épais. Interloqué, ses yeux fixèrent la scène de
ces images floues qui paraissaient correspondre aux fauteurs de
trouble, les deux hommes et la femme… [il venait juste de
penser à eux]… avec des inconnus… peut-être leurs sauveurs ! Les images étaient
vraiment mauvaises. À cause de sa vision mal adaptée et pas encore acclimatée ?…sans
doute. Peut-on vraiment nous surveiller d’ici ? Quelle aubaine pour ces prédateurs de
deuxième zone. Le comte d’orval songea à étendre sa
technique de brouillage pour protéger tout son personnel. Il était content de
comprendre l’astuce de ces monstres. Leur ciel s’apparentait à une
membrane entre deux mondes : les univers de la deuxième e
troisième dimension. Scrutant leur ciel, ces types épiaient les humains, et,
à travers ce voile laiteux, attendaient le moment
propice, par exemple un homme isolé ou faible, pour commanditer des attaques
fortuites.

q
Trois personnages voûtés, habillés d’un complet noir,
avaient repéré la poussière soulevée. Ils ne distinguaient pas hanaquim,
invisible pour eux, mais leur flair les exhortait à
s’inquiéter. L’événement insolite qui survenait, et ce
nuage au loin, excitaient la curiosité de ces trois mâles. -
Oh ! Une intrigue ! Apostropha l’un d’eux. - Pas normal ! dit un autre. - Ouais, la
poussière est mal dirigée ! Roucoula le troisième congénère. Ils enlevèrent
leurs vestes et les firent tourbillon-

71
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ner autour de leurs têtes, en vociférant comme des forcenés. Ensuite, ils se
mirent à courir à vive allure en direction de la
« chose » qui transgressait le décret royal : aucun
membre du royaume n‘est habilité à fréquenter le
Manpower entre midi et le coucher du soleil vert. Leurs
montres marquaient I6 heures. La poussière, en retombant derrière eux,
laissait une ligne droite continue. Là-bas, au loin, ils
apercevaient des remous qui tourbillonnaient au lieu de
se déposer en un trait parfait. Ils se rapprochaient du lieu où les traces
du délit, un épouvantable sacrilège, virevoltaient comme pour les narguer. Ils
stoppèrent leur course endiablée. - oh ! Ça, pas savoir marcher
hulula la première créature. - Pas normal ! Dit la seconde. - Ouais, peut-
être gibier de première classe, grinça le troisième personnage. Les deux autres
haussèrent les épaules. hanaquim, dont les lunettes spéciales lui
permettaient d’entrevoir les silhouettes des autochtones, savait
pertinemment que ces « bestioles » ne pouvaient
pas le voir. En entendant les cris affreux des trois énergumènes, il se
faufila à travers un dédale de collines rocheuses où
suintait un filet d’eau émergeant de dessous un amas de
pierres. - L’odeur est forte ! Grogna le premier bossu. - Pas normal ! Dit un autre. -
Oh ! Couleur rouge ! S’étonna le troisième individu, sans réagir. Ses bras se
balançaient de l’avant vers l’arrière, hésitant à désigner
l‘incroyable fait divers, l’invraisemblable vérité. - Quoi? Quelle couleur
rouge ? Questionnèrent les deux autres comparses, pris d’un doute soudain. Les deux
formes ne distinguaient rien, humaient l’air avec circonspection et des
mimiques de clowns affairés. - Là ! Ils se retournèrent,
mais trop tard. hanaquim, devant eux, braquait un petit stylo au

laser mortel. Trois salves rouges jaillirent du stylo. Trois bulles éclatèrent. Trois
complets-vestons churent au sol. Un silence de plomb envahit l’endroit de
l’échauffourée. Le comte d’orval s’assit pour réfléchir. Son intense
concentration agrandissait la fente verticale de ses yeux vert foncé. À l’avenir, pour
sa sécurité, ses déplacements devraient requérir une discrétion
totale. Il sortit de son sac à dos des jumelles
infrarouges, et inspecta les alentours pour distinguer devant lui une
forêt importante. Elle était sur le chemin de sa destination, et devait pouvoir le
dissimuler. Ses espoirs de réussir sa mission diminuaient, mais l’attaque
subite de ces trois crétins avait été l’intermède nécessaire pour le
stimuler et l’obliger à la prudence dorénavant.
hanaquim, pour que sa présence ne se détecte pas
trop vite, enfila un des trois complets laissés pour
compte. Il tablait sur ce déguisement afin de tromper de loin
les éventuels curieux. Le comte reprit la route, confiant. Ses pas
déplaçaient peu de poussière. Ils glissaient avec légèreté, et, amortis, pressaient le
sol sans taper dessus. Au bout d’une heure, la forêt fut atteinte, et aucun importun ne
contraria son parcours. Un sentier sinueux paraissait traverser ce dédale sombre.
hanaquim souffla, et jeta son sac sur les branches
basses d’un arbre, encombrées de mousses verdâtres. Sous le poids, elles ne
fléchirent pas d’un seul centimètre. Étonné, il frappa l’arbre de
son poing. - Aïe ! L’arbre était pétrifié. Toute la forêt était pétrifiée,
recouverte d’une poussière verte, comme tous les buissons aux environs.
Inquiet, il redoubla de prudence. Il repartit. Mais, plus le comte
d’Orval avançait, plus un vent glacialsoufflait. Son corps et ses
membres se gelaient. Peu à peu, les arbres de
pierre firent place à des arbres de glace. Ses pas
craquaient sous une neige grise. Des flocons tombaient et
s’épaississaient.

72
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Une tempête se levait. - Houa ?… Un homme du troisième niveau ? Une étrange créature,
aux serres acérées, se tenait perchée sur la plus haute branche d’un arbre. Deux gros
yeux jaunes rapprochés, des sourcils épais, un vrai bec d’aigle, et des petites
oreilles de chauvessouris, formaient un visage humain aux joues poupines. Une redingote
noire couvrait son corps de chèvre quise terminait par une queue de
dragon. Une large cravate ceinturait son cou et s’étalait sur un gilet
bleu comprimant un poitrail de lion. Sous la tunique, on

entrevoyait deux ailes gigantesques aux plumes rouge sang. Des flocons
gris, sur sa tête affublée d’une chapka noire et sur
son dos épais et arrondi, s‘amoncelaient en une couche
uniforme. La chimère se secoua, et cet amas neigeux glissa ausol avec un
floc léger. Elle claqua du bec. - houa ! Je
rêve ! Un conquérant désespéré !… À manger ?… La
chimère s’envola à larges envolées, silencieuse et
pensive.

73
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE VI
le RetouR de natân – les chimèRes

k
Le commissaire Luc Blondin et ses amis, remis de leurs émotions et toujours attristés
de la disparition macabre de Yitram l’essénien, se réunissaient de nouveau au «
Lutin d’or ». Le jour finissait, mais la lumière rasante
du soleil pénétrait dans le restaurant, à travers les verrières.
Comme tous les mardis, le « Lutin d’Or » était fermé pour cause de
relâche hebdomadaire. Émile et Serge, les deux employés du « maure », partis de
bonne heure à la pêche, [ ils voulaient apporter
du poisson, quelques truites, pour le repas du
lendemain. ] avaient, la veille, donné les clés à Luc. Ce 1er septembre
2012, la fin d’un cycle de 25920 ans, vibrait d’une aura
particulière. La rotation de la terre diminuait, et la résonance de Schumann montait à
12 hertz au lieu de 7,8 depuis des millénaires. La
Terre arrêterait ses rotations quand les battements de son cœur
atteindraient 13 cycles par seconde (13 hz); puis, elle tournerait en
sens inverse. Le soleil se lèverait à l’ouest.
Les portes temporelles s’ouvriraient un peu quand la constellation
du Verseau remplacerait celle des Poissons lors de l’équinoxe de
printemps. Alors, les alternatives seraient nombreuses, et tous les
choix possibles se concrétiseraient : de l’anéantissement
total à la rédemption, de l’ombre à la lumière où
se ferait la part du destin. Le courage pour éprouver le pourri en
nous se justifierait dans l’élan vers cette destinée.
Difficile choix que de vouloir embrasser son destin. Ce
passage d’une constellation à l’autre mettrait des centaines
d’années pour se réaliser. Bientôt.

- Du calme, l’ami ! Supplia l’avocat en train de lisser son bouc, appuyé contre le
rebord d‘une table. - Je suis furieux, rétorqua Luc
Blondin… hanaquim a disparu !… En haut lieu, c’est motus et bouche
cousue,… et le pire : on l’aurait aperçu au
ministère de la Défense avec… avec un homme ressemblant à Josèf
Mengele, ce tortionnaire… vous imaginez… un comble ! - Eh
bé ! Souffla Mathieu, intéressé par la bourde
ministérielle... Ses dossiers contenaient des pages entières sur l’accointance
de certains mafieux avec le pouvoir d‘État. Les
enquêtes menées sur le terrain, difficiles et
toujours occultées par le secret-défense, n’aboutissaient jamais ou se perdaient dans
des complexités administratives. Le résultat final était accablant :
des accusés, des preuves inexistantes, des relaxes et de plates excuses. - Tu
avais raison de te méfier de ce comte de pacotille,
poursuivit-il, blasé par le comportement retors de certains individus. - Après les
engueulades de la dernière fois, informa Luc, Jonatan, le directeur de cabinet, sous
couvert du ministre de la défense, m’a chargé d’une nouvelle mission : arrêter le
comte d’orval et le soi-disant docteur White… et retrouver nos amis…
J’ai carte blanche, et tous les moyens nécessaires. - C’est un bon point
pour toi, minauda Sarah qui, assise sur un siège, se leva pour se
rapprocher de Luc. Elle s’installa sur le tabouret proche de celui du commissaire, posa
une main sur celle de Luc et le regarda droit dans les yeux. Sa timidité du début avait
disparu, charmée par la gentillesse innée de ce grand gaillard. Son regard se voilait
de mélancolie, car sa métamorphose, pour elle, étouffait ses élans amoureux, et lui
interdisait toute relation intime… Un clone est un paria. - Tu trouveras le
nœud commun à toutes ces affaires, dit-elle, affable et
empressée de l’apaiser. Son esprit et son corps étaient chamboulés par ces péripéties
la mort de son ami d’enfance, l’atrocité des actes de
ces déments, l’amour impossible qu’elle traînait comme une
malédiction. Luc lui prit les mains.
Le commissaire, de mauvaise humeur, recrachait par à coups la fumée
d’un petit cigarillo, et ruminait sa mésaventure survenue
pendant les fouilles du château de Lonpré. Assis sur un des tabourets pivotants du
bar, il tourniquait sans cesse, et son siège qui
grinçait atrocement énervait Mathieu.

74
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Merci, tu es gentille, mais ton aide précieuse et ta sagacité ont contribué à

nous sortir de ces pièges. Il la regarda avec tendresse, et laissa ses
mains, comme deux gros battoirs, sur la peau soyeuse des paumes de Sarah. Elle ne les
retira pas. - Dring ! La porte de l’auberge s’ouvrit sur les deux esséniens. Pressés, e
quelques enjambées, ils accédèrent au fond de la salle et
s’immobilisèrent devant eux. - Mauvaise nouvelle ! Grommela la voix rocailleuse du
vieil Adonias. - Oui, mauvaise ! Répéta le jeune Ammon dont le teint cuivré accentuait
l’éclat de ses yeux charbonneux. - Que se passe-t-il ? demanda l’avocat, anxieux,
s’attendant au pire. Quels sont vos problèmes ? Adonias et Ammon répondirent en même
temps. Leurs voix, âpre pour celle du vieil homme, et acidulée pour celle du jeune
essénien, se mélangeaient et s’articulaient pour exprimer cette seule phrase dépouillée
: - Natân a disparu ! Debout, appuyé sur sa canne, Mathieu, consterné,
agrandissait le clair de ses yeux marron, comme deux billes rondes, et ne
comprenait pas le « pourquoi » de la
situation. - On l’a enlevé ? Demanda-t-il, plissant les rides de son front. -
Nous ne possédons pas les éléments pour confirmer
cette version, affirma Adonias. L’hôpital, après une journée de
recherches infructueuses, a porté plainte. Maintenant, la police le pourchasse… Luc !…
Il faut l’aider ! - oui, et vite, répondit le commissaire…
Dans quel état allons-nous le récupérer ? Seul, sans défense, sans argent,
sans domicile, il est à la merci de n’importe
quel scélérat. - Il s’est peut-être sauvé ! Affirma
Sarah, qui pressentait un dénouement extraordinaire à cette
disparition. - Pour aller où ? Protesta Mathieu en haussant les épaules, désabusé par
la tournure prise par les évènements. Auraient-ils un jour de bonnes nouvelles ?
Pourraient-ils un jour attraper un de ces assassins ? L’in-

certitude s’insinuait en lui comme une mauvaise drogue,… mais il fallait se ressaisir…
il devait se ressaisir pour être efficace,… car la vie de ses
amis dépendait de sa détermination… Sauver ses amis était une priorité ! Il
admirait Luc pour son courage et sa rage de vaincre. Sa faiblesse
physique était-elle un inconvénient ? Elle influençait
sans doute son moral ! Pourtant, il luttait ! Une lutte de tous
les jours. Mathieu toussa, quand le carillon de la porte
tinta. Un homme se tenait debout dans la lumière du soleil couchant. Une auréole
lumineuse éclaboussait sa tête, les aveuglait de ses rayons qui pénétraient
par les vitrages du « Lutin d‘or ». Il ne bougeait
pas. Personne ne bougeait. Le silence emplit le temps immobile, dur au début, feutré
par la suite. Tous les regards tournés vers lui attendaient le moindre mouvement d
la part de l‘homme. Trop de lumière aveuglait comme des ténèbres. Puis,
tous les rayons du soleil se couchèrent derrière les pâtés de maisons, et une ombre
transparente enveloppa la salle, éclaircit le visage de l‘inconnu.
Cet étranger ne bronchait toujours pas. - Natân ? C’est toi ? Hurla le jeune Ammon.
L’homme avança de trois pas, et s’arrêta; une petite chienne boulotte, blanche avec des
tâches noires, l’accompagnait. - Natân ? Répétèrent les autres, surpris et désemparés.
Les yeux sombres de Adonias se plissèrent, et son nez d’aigle frémit. Il supportait le
choc, mais des picotements parcouraient tout son corps. L’inconnu marcha vers eux, sans
un mot. - Natân ! Lancèrent encore une fois ceux du groupe du commissaire. Ce
nom, jeté en pâture, comme étranger à leur
compréhension, n‘arrivait pas à faire surface dans leurs
esprits. Ils ouvraient la bouche, fascinés par la ressemblance avec l’essénien, mais
l’homme devant eux était plus jeune et plus râblé. En plus, des cheveux courts en
broussaille remplaçaient la chevelure longue et bouclée de Natân. Ils se souvenaient
des yeux hagards de l’essénien devenu ce dément qu’ils

75
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

amenèrent à l’hôpital psychiatrique. Le regard de l’homme,

lui, franc et profond, émanait d’un être sain dont l’intelligence aiguë les
sondait. L’incertitude les taraudait. Sarah possédait la réponse. Elle
souriait et ne voulait pas interférer dans la mise en scène de l’essénien. - Qui êtes-
vous ? Prononça Luc d’une voix sèche. - Du calme, commissaire ! L’homme était radieux.
- On m’appelait autrefois Natân le chaman. - Natân ?… Vraiment ! Murmura Mathieu,
toujours sous le choc de l’émotion, concentré à l’extrême,
en attente d’une confirmation. Son esprit cartésien n’admettait pas une réalité
différente par rapport à ses principes de base,
malgré une pensée dialectique plus ouverte de jour en jour à
cause de toutes ces aventures plus scabreuses les unes que les autres. Mais là,
manifestement, l’inconnu et Natân étaient deux personnes différentes.
L’essénien comprit leur hésitation, et avant qu’on puisse le
prendre pour un imposteur, il s’expliqua d’une façon claire, et
raconta toute l’histoire de sa guérison fabuleuse. Le récit fut concis, mais complet,
sans mentionner le nom du Tétramorphe, à sa demande,
pour éviter une curiosité déplacée. - Mes amis, un homme, d’un geste généreux, a enlevé
ma camisole psychique en me permettant de brûler
les dernières scories qui embrumaient mon cerveau et l’entraînaient
dans des délires incohérents. La narration de leur ami les avait bouleversés et
intrigués. Désorientés par l’incroyable témoignage de l’existence concrète d’un monde
invisible, ils se taisaient et s’observaient, mal à l’aise. - Cet
homme n’était-il pas un vieux mendiant à la
barbe blanche ? S’enquit le commissaire, amadoué, et
persuadé maintenant de l’identité de l’homme : un
Natân nouveau, créé par des puissances inconnues. Plus rien ne l’étonnait, mais il
voulait comprendre. - Oui, Luc ! Ce chaman se déguisait en mendiant. Le commissaire
se détendit, persuadé que l’apport de ces nouvelles
forces permettrait la réussite de leur entreprise… Le groupe des « Quatre du Soleil des
Loups » vaincrait ces maudits prédateurs.

Il riait. - Quel fieffé coquin !… Il nous a aussi aidés,

avec des ruses de sioux. - Natân ! Appela Mathieu, désireux
d’explications complémentaires. Il se grattait le menton, perplexe, car son monde
matérialiste se brisait en morceaux, et voulait un autre paradigme pour sauvegarder sa
santé mentale. - Je n’ai pas compris cette notion de mondes parallèles… Je
trouve déjà mon monde si difficile à appréhender.
Parfois, je voudrais descendre de cette planète pour ne plus entendre les cris de tous
ces affamés. - Mathieu ! Éliminons les données spirituelles, et demeurons dans le
domaine physique que tu affectionnes tant. L’essénien prit une chaise
pour s’asseoir. - Je ne parlerai donc pas de ces dimensions d’états vibratoires
comme celle de la quatrième dimension, cette matrice du Dauphin,
protégée par des gardiens. Seules, des âmes pures passent par cette porte, sinon, elles
sont rejetées par le gardien du Seuil… Des âmes et non des hommes. - Problèmes de
paradis ou d’enfers ! Se lamenta le jeune Ammon. - Avec tous les intermédiaires ?
demanda Adonias, avec sa voix rocailleuse de vieux briscard. - Ainsi, il ne faut pas
confondre états et lieux, émit Mathieu Servant, l’avocat. Les lieux,
c’est à dire les univers parallèles, sont réservés aux hommes, en accord
avec leurs corps. - Oui ! - Alors, comment y accède-t-on ? Ils écoutaient tous,
intéressés par l’échange verbal des deux protagonistes. L’assimilation de ces données
pourrait s’avérer primordiale. Mais, il fallait d’abord comprendre. - Alors ? Répéta
Mathieu, impatient. - Attends ! Tergiversa l’essénien, qui
cherchait les mots les plus appropriés pour clarifier ses
idées. Carmen aboya. Sarah la caressa, une expression bizarre sur le visage.
Natân lui tapota le dessus du crâne.

76
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Chut ! Lui intima-t-il en clignant de l’œil. Il ne souhaitait pas engendrer la

confusion dans l’esprit de chacun. La simplicité serait un vecteur de confiance,
mais la difficulté d‘énoncer que tout baigne dans un
éternel présent, se compliquait par la représentation des
parties de ce Tout… Et on ne manie pas les univers parallèles comme de la guimauve. -
Avant d’y accéder, ne les confondons pas avec les voyages dans le temps, passé ou
futur; ne les identifions pas avec les voyages dans d’autres
galaxies ou au centre de la Terre, vers des cités inconnues; ne les
mélangeons pas avec l’au-delà, une région où les esprits
désincarnés survivraient. - Alors ? Donne ta définition, bon
sang, tu m’agaces à la fin ! Récrimina
Mathieu qui, avide de savoir, s’impatientait. Sarah se déplaça pour
embrasser Natân, son ami d’enfance, comme Yitram. Tous les deux, en l’absence des
parents, avaient gardé cette enfant joueuse… Que de beaux souvenirs !… Elle passa son
bras autour du cou de l’essénien, et expliqua d’une voix
aimable, la définition d’un monde parallèle : - Il est
parallèle au nôtre, plaisanta-t-elle. - Très drôle ! Bougonna l’avocat. - Un monde
parallèle est un univers visible, perceptible par nos sens, à l’image de
la Terre, poursuivit-elle, un sourire aux lèvres. Nos évènements sont
leurs évènements, mais la réaction à ces évènements y
est différente, et l’interprétation qui en découle transforme
le cours de leur histoire par rapport au nôtre. Le témoignage dans ce monde parallèle
sera donc différent. - Un exemple ? demanda Mathieu, ravi d’assimiler ces données. Il
saisissait les différences fondamentales entre des voyages dans le temps ou des voyages
vers des galaxies via des « trous de verre », et aussi la distinction avec le royaume
des morts; mais des précisions sur l’éventualité d’un passage d’un monde à
l’autre l’intéressaient… Et que peut-on y trouver,
comment et pourquoi ? - Je peux répondre aux deux
premières questions, se pressa d’affirmer Adonias,
avec un mouvement de tête vers Sarah et Natân. Ils
acquiescèrent.

- Provoque nos petites convictions ! Émit le

commissaire, persuadé de l’importance de ces conversations à l’apparence
anecdotique. - Bien ! Envisageons la deuxième guerre mondiale ! Le vieil
essénien se frotta les mains, se racla la gorge pour réfléchir, et
finit par s’exprimer d’une voix rauque. - Pour faire la guerre, il faut
beaucoup d’argent… exact ? - oui ! Dit Luc, ironique… Continue !
La peur du communisme et l’envie d’un Nouvel Ordre économique mondial,
ont précipité de grands trusts industriels comme I.G. Farben ou le
groupe A.E.G., et des grands banquiers comme Rockefeller ou
Rothschild, ainsi que des grandes familles comme celle des
Bush, à sponsoriser le parti nazi. Entre 1931 et
1944, une cinquantaine d’industriels allemands œuvraient en « symbiose
» avec leurs homologues américains de la Standart Oil, d’I.T.T., de la General
Electric/U.S.A., et de plusieurs banques de Wall Street. - Donc ? Pas
d’argent, pas de guerre ? demanda Mathieu. - Donc, dans un monde parallèle, sans eux et
sans leur argent, hitler n’aurait été qu’un pâle pantin
désarticulé, sans conséquence, et cette guerre aurait été
évitée. - Et le « comment » ? Insista Luc. - Facile ! Plaisanta Adonias. Pour passer
d’un univers à un autre, il faut un point de contact,
fortuit ou pas. - Très bien, ce furent de bons résumés, mais, surenchérit Natân,
embarrassé de rompre l’euphorie ambiante, il reste une petite difficulté à
surmonter. - Ah ? S’étonna Ammon… c’était trop facile ! - Un monde, n’importe
lequel, correspond à l’état mental de ceux qui l’habitent…
Une liaison de cause à effet… Si les hommes sont des
dieux créateurs,… alors, toutes les pensées qu’ils rejettent
créent un monde parallèle. L’essénien se tut un instant, laissant ses mots franchir
l’accès à leur entendement. Satisfait de leur écoute, il
continua ses commentaires. - Vos fréquences vibratoires, pour pénétrer
un nouveau monde, doivent coïncider à celles de l’ouverture
de ce nouvel univers.

77
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Mathieu, le front plissé, leva une main, et interrompit Natân, certain de

l’impossibilité de ces périples dans des mondes parallèles. - Si j’ai compris, le
simple fait de naître m’amène sur un monde quelconque, et,… passer la
porte d’un autre univers me transportera toujours sur un monde identique au
mien. Il semblait déçu. - Oui, sauf… - Sauf ?… - Sauf si j’augmente mes
vibrations… - Ah, bon ? S’écria Luc… je désespérais. - L’énergie amplifiée d
vos chakras, alliée à celle de la Kundalini, serpent de feu
endormi au bas de votre colonne vertébrale, vous projettera hors de la sphère
consciente de vos pensées quotidiennes. - Mais il faut
admette que nous avons tous une Conscience Supérieure, conclut le jeune
Ammon… Sinon… rien ne se passe ! Médusés, ils fixaient, avec avidité
comme pour l’envier, le jeune homme dont les yeux de braise étincelaient d’une
intense concentration. - Bien sûr, répondit Natân, et, pour
mieux comprendre, je vous cite une explication de Schwaller de Lubicz,
fondateur de « La Fraternité des Veilleurs », extraite de son livre «
her-Bak, disciple » : « L’homme peut accepter ou refuser
d’entrer en rapport avec cette Conscience Supérieure; ce sont la fréquence et
l’intensité de ces rapports qui constituent la richesse ou la pauvreté de sa
responsabilité, dans le choix des mobiles auxquels il obéit; or la responsabilité est
l’agent de la Conscience la plus haute; car c’est elle qui, peu à peu, instruit l’homme
du rapport de la cause à l’effet. » - ouf ! Traduit Mathieu, les
joues gonflées de déception. Difficile accès que
celui d’un nouveau monde, comme dirait Christophe Colomb… - Mais possible,
ajouta Sarah, sans saisir la plaisanterie vaseuse de l’avocat, mais enchantée du retour
de leur Chaman… La vraie Vie est loin de la monotonie d’un « train-train »
quotidien, d’une mentalité de « moutons de panurge »,
infligée par nos gouvernements réciproques,… mais un
jour, la révolte des esprits pour vivre autre chose sera redoutable. -
J’approuve la diversité de…

- Tactactactactactac. La phrase du commissaire fut interrompue par le staccato

d’une arme d’assaut semi-automatique. - Couchez-vous ! Hurla-t-il. -
Purée ! Jura Mathieu qui se jetait sous une table. La
fusillade cessa aussi vite qu’elle avait commencé. Ils se
relevèrent, des débris de plâtre et des bouts de verre sur le corps, pour entendre
juste crisser les pneus d’une voiture. Dehors, ils aperçurent l’arrière d’un véhicule
noir. - Damné ! Lança Le commissaire, le poing levé. - Nous l’avons échappé
belle ! Souffla Adonias, frustré par l’impossibilité de
répondre à l’attaque. - Non ! Répondit Luc Blondin, notre mort
n’était pas dans leur programme… Ils nous donnent un simple avertissement. - Tu les
connais ? Demanda Natân. - Oh ! Oui, maintenant. Ils voulaient tous un alcool fort. -
Luc ! Je t’en prie, un petit calva… réclama son ami Mathieu, les jambes encore
flageolantes. Le commissaire rempli six verres.

q
La voiture noire filait bon train à travers les
rues de la ville. Après quelques virages serrés, elle ralentit un
peu, pour ne pas se faire surprendre par des gendarmes. - Allume tes
phares ! L’ordre était cassant. - Oui, monsieur. La réponse, laconique, se
voulait conciliante. - Monsieur, pourquoi ne pas les
avoir éliminés de suite, demanda le chauffeur. L’affaire
serait classée à cette heure-ci. - Imbécile ! Ragea
l’homme affalé sur la banquette arrière. Il donna un coup de cravache sur
le cuir rouge du siège avant. - Un chat joue toujours avec la souris avant de la tuer…
et leurs nuits blanches seront peuplées de

78
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cauchemars, et leurs jours de sueurs froides, passés à déjouer des pièges

invisibles et imaginaires. La voiture se gara devant un hôtel
particulier datant du 17ème siècle. Le docteur White, énervé, jaillit hors du véhicule
comme un forcené. Louis, le chauffeur, un chapeau enfoncé sur le visage, cachait ses
mains gantées sous un vieux journal où, entre deux feuilles, reposait un revolver. Il
attendait le retour de son patron, scrutant les alentours sans bouger la
tête. Le jour finissait, et l’ombre envahissait la ville de
ses peurs séculaires. La nuit ravivait les flammes anciennes des
bûchers où des fantômes jouaient leurs têtes aux dés, perdus dans des songes
interminables. Josèf Mengele, enveloppé d’une longue cape grise, se tenait devant une
porte de fer, noire et minuscule, attenante à un grand portail.
Elle portait en son centre un motif où figuraient un
œil surplombant un compas et une équerre. Après un
instant d’hésitation, il frappa trois coups espacés avec le marteau
métallique de cette porte. Elle s’entrebâilla. Ses gonds rouillés
grincèrent. - Vite, docteur ! Entrez ! Bredouilla une voix. Le portillon se referma
promptement. La pièce, un boudoir exiguë, étouffait tous
les bruits entre de lourdes tentures. White tendit une grosse enveloppe jaunie.
L’homme, sanglé dans un complet veston gris, la prit avec convoitise, comme un rapace;
il compta l’épaisse liasse de billets. Satisfait, il se déplaça vers un secrétaire en
acajou, sortit une serviette, la présenta au bourreau d’Auschwitz. Mengele la saisit
aussitôt d’une poigne ferme. Sans un mot et sans un regard, il se retourna et
sortit de la pièce à pas rapides. L’échange,
argent contre documents, ne dura que quelques minutes. De
nouveau dans la voiture noire qui roulait à vive allure sur
le périphérique, Mengele, installé à l’intérieur, ouvrit
la sacoche et s’empara d’une dizaine de dossiers cartonnés. De couleurs différentes,
ils s’étalèrent sur le siège arrière. Sur des étiquettes
collées en plein centre de ces chemises, des titres,
écrits à la main, indiquaient leur contenu.

- Ah, voilà le plus intéressant. Ses longues mains, fines et

manucurées, attrapèrent le dossier intitulé « Troisième
Testament ». Il défit les lacets, et parcourut les
feuillets d’un œil distrait et bref, mais son esprit incisif fouillait,
captait l‘essentiel pour en extraire tout ce qui
pouvait intéresser ses projets. Mengele bougonnait. Avec des gestes
nerveux et impatients, il froissait les feuilles entre le pouce et l’indexe, exaspéré
par l’imperméabilité du contenu de ces rapports qui, la
plupart, renfermaient des dessins incompréhensibles et un langage ésotérique
indéchiffrable. Il fulminait. - Que des conneries !… J’ai payé une somme
folle ces élucubrations !… Nom de dieu, en plus, je devrais m’entourer d’exégètes
qualifiés,… et les payer !… Je n’en crois pas mes yeux !
… J’enrage de ne pas comprendre ! Il continuait à tourner les
pages, sans conviction, dégoûté par son manque de
clairvoyance. Sa quête du Graal ne le menait à
rien. - Oh oh ! Il remarqua une page où le titre, en
gros caractères, se détachait d’une manière évidente. - Intéressant !
Devant lui, trois phrases requirent son attention : « - Le Père
administre - le Fils délivre - Le Saint-Esprit révèle et recycle » Il jubilait. -
Accélère ! Accélère ! Cria-t-il au chauffeur. J’ai hâte d’arriver au manoir… Fonce, mon
bonhomme ! - La vitesse est limitée, monsieur ! - Schlack ! Le stick en
coudrier rouge cingla la casquette du garde du corps avec un
bruit mat, désagréable. - Gare à tes abattis, abruti !…
Fonce, Louis ! - Oui, monsieur. - Bon sang ! Bien sûr !…
Je suis un idiot… Voilà le document qui révèle les
secrets du 3ème testament, ce troisième évangile, celui du Saint-Esprit. L’Ancien
Testament est celui du Père et des juifs [il

79
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cracha à la mémoire de ces déicides], remplacé par le

Nouveau Testament qui est celui du Fils et des
chrétiens. [il recracha, toujours à la pensée de
ceux qui ont tué le Fils]. Il lisait avec avidité. - Le
Troisième Testament, c’est l’Apocalypse… la fin des temps, le recyclage o
tout est possible, le bien et le mal,… mais avant, il révèle les
secrets du temps, et… Bah ! Lui, il voulait profiter le
plus possible de son avenir, de l’argent et du pouvoir. Tout le reste
arriverait de surcroît. Il tourna la page. - Quoi ?…le secret des Atlantes ?… Voyons !…
les prêtres de l’Atlantide,… heu, ils dématérialisaient des blocs de pierre de 30
tonnes pour les transporter aux endroits convenus dans leur
forme éthérique, et les rematérialisaient à la
place choisie… Ultra- sons,…pour la guerre, découpaient les cerveaux
sans toucher à la boîte crânienne… Bien, bien… une arme,
le… Vril, des particules de lumières associées à la puissance de
la pensée pour détruire en une fraction de seconde…
captivant !… utilisation gratuite des forces cosmiques. Il tournait les pages,
encore et encore. - Ah, là !… des indications pour ouvrir le
livre de… le livre de « La Souvenance de Dieu », la table conservée
des initiés arabes : la Mémoire de la nature, l
Chronique de l’Akasha…. hum, dangereux… l’illuminé peut voir et revoir
toute l’histoire du monde depuis sa création, avec les histoires de tous les peuples de
la terre, de tous les continents; il peut assister aux déluges, aux guerres, étudier
les civilisations disparues … Ah, problème, il faut élever notre taux vibratoire au
niveau du plan causal… hum, je dirais même… gros problème… À revoir ! La page
qu’il lisait se terminait par cette parabole de
saint Luc : « Il n’y a rien de secret qui
ne doive être manifesté, ni rien de caché qui ne
doive être connu et mis en évidence. Prenez donc
garde à la manière dont vous écoutez; car on
donnera à celui qui a, mais à celui qui n’a
pas, on ôtera même ce qu’il croit avoir. » Le docteur White
se gratta la tête, perplexe.

- Bon, il me manque la manière de me servir de ces

indications sans faire cramer mon égo… hum, je dois étudier tout ce fatras avec
mes collaborateurs, et… et ce savoir est peut-être inutilisable… Manipuler et
expérimenter est plus dangereux que de savoir, et…
demain sera plus lumineux qu’aujourd’hui… Ses souvenirs d’hier lui
paraissaient loin. Pourtant, sa passion pour appréhender les méandres du cerveau avait
commencé si jeune… les interdits de ces baleines de la faculté l’avaient
offusqué… heureusement que les camps de concentration,
avec les nazis, lui avaient permis de progresser dans l’exploitation de l’esprit
humain… Le cerveau est une telle éponge… il suffit de presser… Un
vrai filet à provisions avec ces petites cases qui
n’en finissent pas de croître sans communiquer. Je
mets, je retire, j’ajoute… un vrai puzzle où un seul mot-clé détient la
solution. - Ah ! Ah ! Détendu, il s’esclaffait franchement à gorge
déployée. Surpris, Louis, un œil sur le rétroviseur intérieur, regardait son boss avec
discrétion, ne sachant pas s’il fallait rire aussi. - Sais-tu, cher ami, que
la peau de ton patron faillit griller sur une
chaise électrique, à cause de ses cobayes chéris… moi… un
savant… - Heu, non ! - Heureusement, les américains, dans leur sainte opportunité
m’ont sauvé des griffes bolcheviques. - Comment, patron ? - L’opération
de sauvetage appelée « Paperclip », pour s’approprier la plupart des savants allemands
comme Von Braun et moi, confirma le succès escompté par la
C.I.A… - Ah ! Ah ! Mengele riait encore. - Leur astuce était de me faire évader sous la
soutane d’un curé. - Nous sommes arrivés, monsieur. - Bien,… merci, mon cher. Le
docteur White rangea tous les dossiers dans la sacoche, soucieux de comprendre le
contenu de ces documents secrets… Le portail automatique s’ouvrit.
80
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

La voiture roula sur l’allée gravillonnée et s’immobilisa devant le perron. Mengele

monta les quelques marches en tapotant une de ses bottes
avec le bout de sa cravache, signe chez lui d’une bonne humeur évidente. - Louis ! -
Patron ? - Apporte-moi un whisky, et sers-toi selon ton envie. Il étala ses cartons sur
la table basse du grand salon. Des tableaux de Maître tapissaient les murs blancs de la
pièce. Des œuvres comme celles de Miro, Picasso, Kandinsky, Klee, Max Ernst, Ferdinand
Léger, Van Eyck, dévoilaient leurs splendeurs volées. Le chauffeur, un
plateau à la main, présenta le verre rempli à
moitié de Black and White, la marque préférée de son patron,
plus une mini bouteille de Perrier selon les habitudes du docteur. - Assieds-toi, et
écoute… Tu ne rechignes pas au boulot, tu exécutes nos directives
avec efficacité, et surtout, tu n’es pas un bavard… Veux-tu progresser dans la
Hiérarchie de l’Ordre ? - Sûr, Patron ! - Alors, écoute ! - Oui ? Surpris, mais
ravi, Louis Ronceveau se tassa en arrière sur un des fauteuils moelleux du séjour. -
Connais-tu Michael Scot ? - Heu, non ! - Un curieux personnage, sans naissance et sans
mort. - Ah, bon ?… une énigme ? - oui, il apparaît en 1217,
acquiert une notoriété de magicien,… et disparaît en 1236,
comme un nuage d’été. - Étrange, votre bonhomme ! - Dans un des monastères spécialisé
de l’Ordre Noir des S.S. où j’ai séjourné pour apprendre les mystères du cerveau,… je
l’ai rencontré,… et il est devenu mon Maître pour toujours. - Mais ?… monsieur, vous
avez dit… 1217 ! - Quel âge me donnes-tu ? - Ben, Une petite soixantaine ! - J’ai plus
de cent ans,… et toutes mes dents ! - Non ??? Louis, les yeux écarquillés,
bandait ses muscles,

sur la défensive. Il appréhendait les réactions de son patron, souvent

imprévisibles; sa réponse ou ses questions devaient
s’ajuster à l’humeur du moment de cet acariâtre… Le surnom
de « L’Ange de la Mort » convenait à ce cinglé, à la réputation
non surfaite de criminel imperturbable et inhumain. Louis
Ronceveau, tueur patenté de la maffia affiliée à
l’organisation, touchait ses appointements à chaque mission qu’il
réussissait. Ses meurtres étaient des commandes. Ni passion, ni
préjugé, ni émotion, ni peur, ne motivaient ses actes. Prototype parfait du guerrier
décérébré, il obéissait. Le docteur White l’avait choisi pour toutes
ces qualités… et payait bien ! Un seul regret… une
seule fois : l’assassinat du pape. Il aimait cet homme simple, près de
son peuple… mais les ordres… sont les ordres ! Ses façons de courtaud, le front
rétracté, la mâchoire lourde, déterminaient une intelligence instinctive. Des yeux
rapprochés et vifs, dont la couleur d’eau indéfinissable changeait selon ses
attitudes du moment, le cataloguaient parmi les êtres dangereux.
Mengele attendait la réaction de son chauffeur et garde du corps. Sans paraître
affecté, Louis, réagit en toute confiance. - Mystérieux, votre
type, boss !… Vous… vous le rencontrez encore ?… Comment étaient sa vie, ses
motivations ? Le docteur sourit. Il aimait ce type d’homme,
prêt à obéir à la moindre sollicitation, jamais étonné, ni
pris au dépourvu. - J’aime ta réaction ! Louis respira, débloqua
son souffle, relâcha ses muscles et se détendit. Sa réponse était
la bonne. - Michael Scot apparaît d’une manière soudaine à la
cour du pape Grégoire IX. Il connaît toute les langues, en particulier l’hébreu et
l’arabe, déduit les pensées des hommes en scrutant leurs visages, et invente l‘art de
diriger les rêves. « L’Inferno » de Dante en fait un
grand magicien. - Mazette, ce type est extraordinaire. - Bien plus ! Mengele examinait
les traits de Louis qui restait imperturbable.

81
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Il croyait à la transmutation des métaux; il pensait

que la terre tournait autour du soleil… - Mais,… mais les
gens de cette époque allaient sur le bûcher pour de
telles déclarations mensongères. - Oui, mon cher… et cela est bien étrange,
malgré ses recherches hérétiques, l’Église ne le contredit
jamais, et l’Inquisition fut muselée. - Incroyable !… continuez… continuez,
patron, la vie de cet étonnant personnage me passionne. - Il faut dire
aussi que l’empereur Frédéric II le protégeait.
Malgré sa folie, l’empereur savait que Scot venait du futur.
Louis ne protestait pas; son corps, impavide, ne reflétait pas ses réactions
intérieures, agitées de pensées contradictoires. - Mais, patron, en
quoi cet original vous intéresse-til ? - Son livre, la «
Physionomia », vante le pouvoir total. Voilà sa réponse : « le seul pouvoir
qui en vaille la peine est celui de l’esprit sur l’esprit. Le contrôle de grandes
masses de matière inanimée (plomb en or) n’est rien. Le véritable pouvoir, c’est
d’imposer sa volonté sur d’autres esprits. Ce n’est qu’ainsi qu’on peut dominer des
hommes. » - Ah ? - J’appris donc l’hypnotisme et le lavage de cerveau… J’ai
approfondi toutes les techniques de suggestions à distance…
c’est ma spécialité !… Pourquoi tout détruire quand on
peut agir sur l’esprit de l’ennemi ? Mengele regardait son chauffeur.
L’électricité des yeux bleus délavés du docteur envahit Louis; des petites aiguilles
s’enfoncèrent au plus profond de ses muscles, tétanisant ses pensées qui se
diluaient comme de la guimauve. Louis se raidit, comprit vite,
se leva d’un bond. - J’apprécie votre confiance, patron,… mais je
dois préparer la voiture pour demain… J’aime le boulot bien fait ! - Va, mon cher !
Le chauffeur sortit, la démarche hésitante. Le docteur l’examinait, un
sourire énigmatique sur les lèvres. Pour lui, la confiance n
se situait jamais au niveau des responsabilités; mais, aujourd’hui, son avis
pourrait changer. L‘homme, au lieu d‘être de la

nourriture pour dieux en manque d‘amour, parviendrait-il à u

pacte avec lui-même ? À évoluer vers son destin ?… les
solutions seraient impossibles tant que les hommes
vénèreraient n’importe qui... ou quoi. Il pensait :
être corrupteur ou corrompu ? - Ce garçon me plait !… Savoir
se replier est courageux !… mais, un bâton de vieillesse est-il nécessaire ? Sa
physionomie se transformait; ses traits, tendus à l’extrême lors de
l’attaque, se détendaient un peu. Le miroir, en face lui,
renvoyait l’image d’un homme maigre et rigide; son crâne rasé, ses yeux enfoncés et son
nez aquilin soulignaient son puritanisme. Cette image le fit
sourire. Il déplissa les rides du front, adoucit son regard, et gomma les
contractures de ses lèvres. Ses pensées parcouraient sans faiblesse les possibilités
outrancières de son passé; et sans la moindre gêne, elles allaient à la rencontre d
son avenir de potentat puissant. Il appréciait ces rares moments de
repos où il pouvait méditer, et se souvenait de cette phrase de Teilhard de
Chardin qu’il affectionnait particulièrement : « Seul le fantastique a
des chances d’être vrai. » Il alluma la télévision, se resservit une bonne dose de
whisky, posa ses pieds croisés sur la table basse, et se décontracta, les épaules bien
appuyées sur les coussins rembourrés du canapé. Il écoutait, somnolent, les litanies du
présentateur d’une oreille absente; mais une phrase frappa son esprit, et, du
coup, le commentaire l’intéressa : « … Inimaginable, des gamins de
cinq à quinze ans, meurtriers sans raison, défient notre bon sens. Dans le monde
entier, ces tueurs en culottes courtes défrayent la chronique, et tuent à l‘aveuglette.
Nous… » - AhAh ! Crétin de journaliste !… Mon plan fonctionneà merveille… ces
« bébés de Rose-Marie » ont tenu leurs promesses :
ils sont efficients… Nos laboratoires ont amélioré mes programmes de base
sur le contrôle psychologique des enfants. Élevés dès la
naissance, par les Révérendes Mères de la Fraternité du Serpent, ils deviennent des «
individus à personnalités multiples »… Sur un seul mot

82
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

d’ordre, des « dormeurs », réveillés à distance,

sont prêts à agir comme des tueurs fous … pauvre
humanité… pauvre masse amorphe ! Il lampait son alcool, à petits
coups de langue, savourant à chaque fois la chaleur
rêche qui brûlait sa gorge et son ventre. La panique
des médias l’amusait beaucoup. Une seule explication rationnelle
manquante, et le monde était désorienté et sans défense. Il
gloussait à en perdre haleine, jouissait de la
haine future de ses victimes, se délectait de ce
surnom : « l’Ange de la Mort », donné par les rescapés des camps
d’extermination… Son hilarité se transforma en un toussotement ininterrompu. Des larmes
de douleur lui roulèrent le long des joues. Il prit un mouchoir en papier pour
s’essuyer le rebord des yeux. Ah ! Dit-il, quel pied ! Lui aussi a
eu peur… condamné à mort… mais l’annonce de cette fin
ultime lui procura des frissons de jouissance; à la
pensée que les cendres de ses ailes noires allaient engloutir
ces pantins manipulés, il avait, à l‘époque, nargué et maudit ses
juges. Heureusement, l’opération « Paperclip » (Opération Trombone)
l’avait soustrait au supplice par un tour de passe-passe
miraculeux. En effet, le Vatican, par l’intermédiaire de membres hauts placés de la
Curie Romaine, avec l’assentiment de Pie XII, lui avait procuré un passeport
pour l’Argentine, via la filière « odessa » qui
payait grassement le couple Peron pour recueillir de nombreux fugitifs
nazis… Une émotion sincère l’étreignit au souvenir de cet évêque, Alois hudal, qui
lui procura une soutane de prêtre. - Ha, Ha ! L’image de ce sacré
Bormann, déguisé en frère Augustin, déclencha chez lui un ravissement enfantin. - Pour
ce paysan lourdaud, hurla-t-il de rire, l’habit ne faisait pas le moine… un vrai loup
égaré parmi un troupeau de brebis bêlantes. - Ha, Ha, Ha ! Sa joie était sans borne. Il
se calma. - Bon, les choses sérieuses vont commencer… le

4ème Reich va sortir de sa clandestinité… car ma production artisanale d’enfants «

dormeurs » va devenir industrielle. Il se versa de nouveau une rasade de whisky, et
leva son verre pour porter un toast à ses amis disparus,
condamnés à mort et exécutés. - À vous,… et à
mes enfants-tueurs !

La tempête de neige redoublait de puissance. À travers la forêt, des

bourrasques de vent sifflaient un monologue
ininterrompu qui arrachait des plaintes aux troncs rigides,
pétrifiés par un enchantement maléfique. hanaquim,
plié en deux, avançait avec difficulté; des flocons le
percutaient de face, plus gros et plus durs. Un abri serait le
bienvenu, sinon, il allait y laisser sa peau. Déjà, ses mains et
ses pieds s’engourdissaient; ses oreilles brûlantes lui
provoquaient une souffrance intolérable; et sa vision se détériorait
inéluctablement. Il ahanait,… son inspiration gelait ses poumons et les
vapeurs de son souffle se transformaient en glaçons, hachures
givrées suspendues au bout de son menton. La mort l’attendait. Deux chimères-
sentinelles, perchées sur la plus haute branche d’un arbre pétrifié,
se toisaient, lorgnaient le comte et espéraient s’octroyer les meilleurs
morceaux. Leurs ailes frémissaient de bonheur. La chance, pour une fois, permettait une
rencontre inespérée, si rare, avec une entité du troisième monde, un mets dont les
exquises saveurs explosaient dans leur bouche comme un feu
d’artifice, et dont le succulent jus enivrait leurs
papilles excitées. - Puis-je espérer un morceau, chère consœur ? Grommela avec vivacité
la première créature appelée Monsieur Troc. - Mais, très cher, votre place est
déjà réservée, houspilla la deuxième sentinelle, exaspérée. Elle se
nommait Madame Pic. Une troisième chimère survenait en catimini, les ailes déployées,
la queue de dragon, rigide et tendue par un amidon spécial,
cher payé. Sa redingote noire, à la coupe impeccable et au col
 mao austère, boutonnée jusqu’au cou, se démarquait
des tuniques ternes

83
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

des deux autres comparses par le lustre de son tissu. Elle se posa derrière Monsieur
Troc et Madame Pic. - Bonjour, bonjour, très chers ! Minauda-t-elle d’une voix
cajoleuse. Les deux compères n’avaient rien entendu. - Bonjour ! Piailla-t-elle une
seconde fois, hurlant pour surmonter les vagues vagissantes du vent. - Eurk !!! Tous
les trois, surpris, sursautèrent de peur, une peur produite par leurs
réactions de méfiance mutuelle. - Tu n’es pas drôle ! Râla Monsieur
Troc, le bec enfoui sous ses ailes. - Tu nous espionnes, petit chenapan ? Se lamenta
Madame Pic d’un air outré… Tu nous déçois ! Elle remontait son sourcil
droit en arc circonflexe. - Mais… mais pas du tout… se lamenta le
dénommé Pierrot le fou… J’ai faim, c’est tout !… Vous le voulez pour vous ? Déjà, il
s’apprêtait à combattre, ses oreilles de chauve-souris
battaient l’air dans tous les sens, comme des antennes qui lui
transmettaient les renseignements vitaux pour sa survie. - Pas du tout !
Mentit Monsieur Troc, énervé par cet hermaphrodite de malheur… tu es le bienvenu… Quand
il y en a pour deux, le troisième consomme en sa demeure la part requise…
Pierrot le fou les regardait méchamment. - Tu prends,… et tu te tailles ! Gronda
Monsieur Troc. - Du calme, les enfants ! Dit Madame Pic d’une voix conciliante… La
victime me paraît suffisante pour nous trois. Elle n’aimait
pas ce dandy de salon, à la voix éraillée de
ceux qui ne savent pas faire de choix dans leur vie.
Ce malotru hésitait entre ses plaisirs solitaires, égoïstes, et ceux
qui épanouissaient sa caste dans la décision de devenir l’un ou l’autre,
mâle ou femelle. Il exigeait le beurre et l’argent du beurre. Il désirait les
complaintes romantiques de l’une, et les sauvages
chevauchées de l’autre. En définitive, il ne
possédait rien. Cet asexué se contentait d’un juste mi-

lieu, croyait posséder tout, et devenait schizophrène peu à peu. Pierrot le

fou, l’hermaphrodite, se cala entre les deux chimères, gonfla ses ailes
pour les pousser hors de l’arbre. - Menteur ! Menteur !
Beugla-t-il, hystérique… Vous me surveillez ! Je le sais !… Vous
n’acceptez pas ma différence,… vous êtes racistes ! Vous n’admettez pas que je
sois le plus racé de vous tous,… oiseaux vicelards ! La
politesse de Monsieur Troc était une partie intégrante de son éducation.
Il affirma rester calme pour se disculper et sauver son
honneur. Il refit le nœud de sa cravate, et, d’une
voix docte, sermonna le jeune écervelé dont les gros yeux jaunes clignotaient de
colère. - Mais non, Je te respecte, et je comprends ta… - Viens, l’interrompit
Madame Pic, le gibier à deux pattes se sauve, et la
caverne aux maléfices est proche. En effet, le bruit de leur dispute
avait attiré l’attention de hanaquim, et suscité chez lui le
réflexe douloureux de lever la tête. À travers les flocons qui lui
cinglaient le visage, il entrevit trois énormes aigles à
l’aspect incongru. - Je délire ?… ces bestioles sont habillées ? La
peur le fit accélérer, malgré l’incapacité auparavant de
mettre un pied l’un devant l’autre. Il atteignait le haut d’une colline. Ses poumons
étaient en feu; une fatigue extrême le fit trébucher, et, épuisé, il
s’effondra. Sa respiration haletante déchirait sa gorge comme transpercée par des
milliers d’aiguilles. La neige tourbillonnait autour de lui, déposait un épais manteau
qui l’ensevelissait d’un froid mortel. Le comte d’Orval se secoua, et
après un effort titanesque, se retourna sur le dos. Son regard
affolé vit s’agrandir dans sa direction quatre immenses ailes rouge-sang
qui battaient avec force. Il ferma les yeux, glissa sur
le côté, se bloqua contre un rocher. Il ouvrit les yeux
avec difficulté. - Un trou ? Haleta-t-il. Àquelques centimètres de
lui, une entrée minuscule creusait une dépression dans le bloc de granit
gris.

84
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Comme dans un rêve, il se faufila dans cette cavité. -

Eurk !!! La pièce montée va nous échapper, jappa Monsieur Troc… oh, ce n’est pas vrai !
… il a trouvé la grotte des « Mucô », celles qui murmurent
sans ouvrir la bouche… Le pauvre ! - Peut-être, mais nous… ceinture !… mon ventre
gargouille. - Excusez-moi, madame Pic, je suis vraiment un bon à rien. - Mais non,
Monsieur Troc, sans ce voyou, votre habileté légendaire aurait fait des miracles. Au
loin, ils entendirent brailler le jeune Pierrot le fou : - Laissez-moi ma part,
bande de charognards ! Les deux chimères piétinaient sur place, désolées, les
chapskas noirs en déséquilibre sur le bord de
leurs têtes. - Quelle malchance ! - Optimisme, Monsieur Troc ! Optimisme ! La
confiance en notre réussite produit sur notre organisme des
bienfaits incommensurables. Si chacune de nos cellules est contente… neurotransmetteurs
fiables… et bonne santé. - N’empêche, Madame Pic, j’enrage à
cause de mon manque d’attention… Mais… mais nous pouvons le
cueillir de l’autre côté de la falaise, à sa
sortie… n’est ce pas, chère amie ? - Absolument ! Absolument !… sauf s’il ne
sort pas ! - Les « Mucô » ? - Oui, hélas ! - Je reste là !… allez
bloquer la sortie ! - Pour vous faire plaisir, Monsieur Troc ! hanaquim,
l’abri de la tempête, le dos appuyé contre la muraille,
défit son sac à dos pour y prendre de quoi
manger. Peu à peu ses forces perdues affluaient de
nouveau dans son organisme. En face de lui, une ouverture éclairait la
grotte. Il ne bougea pas malgré une curiosité naturelle. Une heure de repos pour
éliminer une bonne partie de sa fatigue, des exercices de respiration et des
harmonisations de ses chakras, suffirent à sa nature
complexe qui possédait des gènes Anounnaki. Il se leva,
inspecta la grotte qui ne présentait rien

de particulier, vide et ronde, limitée en hauteur, et se dirigea vers l’éclaircie. Une

surprise l’attendait : un merveilleux jardin, aux
fleurs colorées et aux parfums délicats, des champs et
des bois, apparaissaient à perte de vue ; une lumière
blanche et douce, à la provenance inconnue enveloppait
l’endroit d’un voile laiteux ; des fontaines jaillissantes aux chuchotements
apaisants flattaient tous ses sens en éveil. Le comte se
méfiait. Un signal d’alarme se déclencha dans sa tête. - Hum ! Je n’aime pas
cette différence subite… l’horreur d’hier et la beauté d’aujourd’hui se contredisent…
Prudence ! Méfions-nous ! Il progressa à pas
furtifs. Il régnait un silence pesant. Personne. hanaquim continuait de
marcher avec circonspection, à petits pas lents, aux aguets du
moindre fait douteux, le regard scrutateur et à l‘écoute d
moindre bruit anormal. Il interrompit sa progression, s’immobilisa, dégagea ses
jumelles de leur protection, et inspecta, debout, les alentours. Rien. Aucune âme
qui vive. Au loin, une plaine s’étalait à l’infini,
traversée par une rivière dont les flots tranquilles
abreuvaient des vergers à perte de vue. Un
chemin sinueux suivait le cours d’eau bordé de prairies verdoyantes.
Soudain, les jumelles captèrent des formes sur le sentier; elles se rapprochaient
rapidement. La mise au point effectuée, il discerna une quarantaine
de petites filles dont l’âge variait de 7 ans à 11
ans. Elles s’amusaient. Certaines sautaient à la corde,
d’autres se lançaient des ballons, d’autres encore écoutaient
de la musique, tenant à la main un baladeur, les écoutes
dans les oreilles. Ces fillettes flânaient, insouciantes, un
air joyeux sur les lèvres. Le comte paraissait soucieux. - hum !
J’ai l’impression qu’elles m’ont repéré… de si loin ? Il ne
bougea pas. - Laissons venir ! Maintenant, l’ensemble des filles se
regroupait.

85
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Tous les regards étaient dirigés vers lui. Une cinquantaine de mètres le
séparait des inconnues. Elles étaient silencieuses. hanaquim s’avisa que des
murmures l’entouraient, le touchaient et le palpaient comme des mains.
Ils s’immisçaient partout, dans sa bouche avec un goût
aigre, électrisaient son cerveau, furetaient dans son sac; ils parcouraient sa
peau pour le sentir, pour l‘apprécier dans ses moindres composantes.
Elles étaient toutes rouquines, avec des petites robes à fleurs, à
mi-mollets, avec des nattes tressées de chaque côté de
la tête. Des tâches de rousseur parsemaient ces visages
ronds et potelés. Les petites filles se rapprochaient, toujours muettes. De
grands yeux bleus le dévisageaient. Elles étaient près de lui, immobiles. Il comprit.
Son visage devint blanc de peur. - Mucô ! Mucô ! Mucô ! Son cerveau se remplissait
de ce mot : « Mucô ». hanaquim distingua la
teneur des cheveux rouges des fillettes : des milliers
de petits serpents composaient la chevelure de ces enfants particuliers. -
Des gorgones ! Je suis perdu ! Il s’affolait. Les reptiles murmuraient. - oiseaux-
polis t’amener à nous… Bien ! Leurs regards croisaient son regard. Ses
membres se rigidifiaient, les « Mucô » pétrifiaient son
cerveau. Dans peu de temps, il deviendrait une statue de pierre, au cœur vivant.
L’horreur. Son sang se coagulait. Il réfléchit vite. Il poussa le cri
de la mort, la bouche presque bloquée par l’effet tétanisant
des yeux maudits. Une vieille technique des anounnakis :
elle consistait à s’emparer de l’esprit de son
adversaire en infiltrant ses pensées à l’intérieur de
son cerveau, et, au contraire, en cachant sa propre
conscience dans les méandres de son corps. La substance du comte filtrait l
poison injecté par le regard des fillettes, et commençait à
s’emparer de l’esprit des petites gorgones.

Les « Mucô » reculèrent, apeurées. Une certaine distance était essentielle

pour sortir de l’influence de l’esprit corrupteur du comte.
Elles ne comprenaient pas. Leurs murmures et leurs regards figeaient à
jamais le pauvre téméraire qui osait les défier dans leur
tanière. Leurs bouches s’ouvraient et se fermaient avec un bruit sec; elles laissaient
apparaître des dents pointues et tranchantes, prêtes à égorger.
hanaquim reflua vers la grotte. Deux pas en arrière pour lui, deux pas en
avant pour les gorgones. Elles attendaient un faux pas de l’homme pour s’emparer de
lui. - Pourquoi ces « méduses » ?… Pourquoi ces
méduses, se répétait-il en remuant ses souvenirs ? Une des particularités de la
« deuxième dimension » était de fomenter des scènes réelles ou imaginaires où le
récipiendaire subissait les effets de ses traumatismes psychiques les
plus profonds. Il avait étudié, avec les plus grands maîtres, le système
clos de ce cloaque, véritable labyrinthe où se terrent nos
monstres. La dimension du mensonge. - Hum, sont-elles vraies ?… Méduse ?… Ah, oui !
Méduse !… elle incarne le symbole de la culpabilité. Il se rappelait,
maintenant : « combattre la culpabilité issue de
l’exaltation vaniteuse des désirs » résumait la morale de ce conte
philosophique. - Quelle version choisir ? La prudence l’emporta. Le comte
d’Orval décida de rejoindre sa sphère et d’appareiller pour se mettre en
sûreté au plus vite. Il reculait lentement, et sondait en permanence le
cerveau des fillettes pour s’emparer de leurs esprits,
mais elles restaient à bonne distance, les cheveux-serpents
sifflant de colère. - Coupable ! Coupable ! Cria-t-il, agacé… Que
m’importe mes meurtres, la cause de mes désirs a toujours été d’éclaircir les
intentions du monde, d’unifier les politiques des états et de
purifier les égouts de nos âmes… Faire table-rase de tout, même des
peuples… et reconstruire sur des bases différentes : les miennes… Je
ne suis pas coupable !

86
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Il rageait… La peur le piégeait dans cette réalité. Rien ne disparaissait. La

culpabilité restait enfouie au fond de son être. Les gorgones étaient
toujours là, le regard prêt à mordre. La peur le happait. La
peur de la peur, cette double peau qui vit cachée au détriment de
la première, le broyait. Il sortit de la cavité, en
marche arrière, à plat ventre. hanaquim accédait
enfin à l’air libre. Il ne neigeait plus. Mais Monsieur Troc attendait.
Ses serres se plantèrent dans le dos du comte, et le bec monstrueux de la chimère lui
transperça le dos et lui creva le cœur. - Miam ! Madame Pic va être contente. Un oiseau
bleu, très bleu, aux longues plumes, se tenait là comme un fantôme,
devant le comte, silencieux et immobile. Un Sîmorgh. L’oiseau bleu fut sa
dernière image. L’oiseau bleu était le cœur de l’enfant en lui, enfoui, mais toujours
disponible, et réveillé aux moments les plus douloureux de son existence. Il
représentait la seule source capable d’étancher cette soif d’absolu de
ceux qui, désenchantés par l’amour, ont dérivé vers une apparence
humiliante du désir : la soif du pouvoir.

- Aaaaah ! Aaaaah ! Un grand cri le réveilla. Son propre cri. Appuyé contre sa sphère,
il se releva, en sueur, hébété. - Un cauchemar ! J’ai fait un horrible cauchemar !… Il
se tâtait le corps, en état de choc; l’impression de la souffrance, de la
mort, de son cœur qui éclatait, l’oppressaient; ces
images si réelles qui voltigeaient derrière ses yeux, imprimaient
dans son cœur une sorte d’épouvante. -Il respirait par à coup ! -
Yaaah ! Yaaah ! Des hurlements détournèrent son attention. - Quoi encore ?… je
commence à fatiguer. Il attrapa ses jumelles, observa attentivement
l’endroit où s’élevait un épais nuage de poussière grise. - Ce n’est pas possible !!!
Trois personnages voûtés, aux costumes gris, avaient enlevé
leurs vestes pour les faire tourbillonner autour de leurs têtes. - Ce n’est pas
possible, répéta-t-il, effrayé, ce sont les mêmes abrutis que ceux de mon
rêve… je dois réviser ma copie !… m’enfuir est mon seul espoir de
survie… partons vite !… Quel cauchemar ! Il était 16 heures. La boule de métal s’éleva
et disparut.

87
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

K DEUXIÈME PARTIE L

LAURE, MARC, SHOVAV, THOMAS ET LE PETIT JOËL, SÉPARÉS DE LEURS AMIS, SE RETROUVÈRENT
PERDUS DANS UN MOYEN-ÂGE PLAUSIBLE.

CHAPITRE VII
l’étRanGe aBBaye

k
Laure, Marc, Thomas, Shovav l’essénien et le petit Joël, se retrouvaient
propulsés au Moyen-Âge à cause d‘une particularité de
l’étrange « Branche Rouge », le lieu où des
réseaux sataniques pratiquaient, sans scrupule, des rites démoniaques
sanglants lors de fêtes sacrées. Le temps vécu de cet endroit
n’obéissait pas à la simple loi de linéarité. L’instant se
contractait ou se dilatait dans un espace commun, un espace où le passé, le
présent et le futur ne respectaient plus leur place. Cette singularité faillit les
tuer. Ils découvraient avec appréhension un monde nouveau. L’époque de l’an
974 était perturbée par d’incessants conflits à propos de
la possession de territoires, et par d’interminables
controverses religieuses qui, sous couvert de l’amour de
Dieu, provoquaient des luttes impitoyables pour le pouvoir. Ainsi, les
rivalités entre l’église de Rome et celle d’Orient déboucheront sur un schisme
sanglant. En plus, des discordes entre l’église catholique et
de nombreuses sectes chrétiennes comme celle de l’arianisme ou celle des
gnostiques sapaient peu à peu l‘ordre social et
le moral des gens. Le petit peuple pâtissait de toutes
ces querelles religieuses ou politiques, et une sous-
alimentation chronique générait souvent des maladies incurables. Ces
gens, pauvres

et malades, enduraient cet état de fait avec difficulté.

Les paysans avaient du mal à cultiver les
terres du Seigneur, souvent dévastées par les guerres entre les nobles ou par des
bandes de pillards composées pour la plupart de gueux en colère. La crainte et la rage
semaient la discorde dans tous les villages. Les uns exigeaient l’obéissance aux
autorités par peur des représailles et les autres souhaitaient se rebeller et organiser
des milices pour exterminer ces pillards de toutes sortes. La terreur régnait. Par
malchance, à cette époque, des apparitions étranges
survenaient dans le ciel : des boules lumineuses, des
objets volants avec des gens à bord, des dragons de
feu qui planaient dans les airs, ou des boucliers
ardents qui traversaient le ciel. La superstition et des
croyances irrationnelles se mêlaient souvent à des
faits réels. L’Église catholique romaine intervenait fréquemment
et punissait ceux qui propageaient de telles inepties. Elle
empêcha ainsi certains humains d’être cloués sur des planches, confondus avec ce «
peuple des nuages » accusé de rapts d’enfants. Néanmoins, lors de pestes, on aperçut,
juste avant leur effet ravageur, d’étranges ombres déverser dans l’atmosphère un
brouillard verdâtre, puant et délétère. Cependant, un espoir naissait pour tous ces
pauvres gens, par la venue d’ordres monacaux qui
construisaient de nombreuses Abbayes, et établissaient des règles de vie.

q
Seul Marc, l’aubergiste, surnommé « le maure » à cause de son bronzage
excessif, était persuadé que

88
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cette période camouflait une fausse réalité, qu‘ils n’étaient

pas dans le passé, que ces gens jouaient un
rôle. Il ne croyait pas à ce saut dans le
temps malgré l’évidence. Il avait la certitude qu’une confrérie
d’assassins tramait cette comédie et les menait en bateau avec leur mise en scène
grossière. Pour lui, tout cela n’était que du « pipeau ».
La nécessité de démanteler cette machination l’obsédait. Il souhaitait
prouver aux autres le grotesque de cette mascarade. Mais
comment ? Il pestait sans arrêt. Devant ce genre de situation, son mauvais caractère le
rendait irascible. Il s’étonnait que ses compagnons d’infortune
gobent si facilement le fait de croire que le
temps pouvait se laisser manipuler, se laisser triturer comme une simple
mie de pain. - Eh ! Réveillez-vous ! Dit-il. Vous avez fumé tous les produits de
nettoyage de votre moquette, ou quoi ? Entassés dans la
charrette, ils bougonnaient tous. Marc les secouait d’un bras vigoureux.

Le garde interpellé acquiesça d’un mouvement de tête

approbateur, le regard fouillant avec circonspection le groupe de Laure, déguisé en
moines par l’ecclésiastique timoré qui les avait recueillis. Celui-ci
regrettait déjà son geste charitable. Il pestait en silence.
(Le Prieur lui avait donné l’ordre de récupérer ces étrangers le plus vite possible,
mais on voyait bien que ce n’était pas lui qui risquait sa
peau). Le capitaine insista d‘un hochement du menton. -
Nous avons des instructions strictes ! Répéta le garde. La tension est grande dans la
région entre vos différentes factions religieuses… et notre comte de Toulouse, Bernard
Pons, est favorable au clan des Ariens. Votre Évêque de Rome, venu
pour le persuader d’intégrer celui des catholiques, me
semble être un fieffé coquin. Trop gros et trop fardé ! o
dirait un coq de luxe. - Non ! Non ! C’est un
air d’arrogance qu’il se donne pour compenser sa
timidité, dit sans réfléchir Angelinot qui ne
savait pas quoi répondre. Il essayait de déglutir sans y parvenir tant sa
bouche était sèche. - Et puis, il est quant même le prélat du
pape… La peur le rendait nerveux et malhabile. Les soldats ne devaient pas
découvrir la supercherie, sinon leurs destins seraient vite scellés, car une pendaison
rapide était le lot quotidien de pauvres hères ne pouvant
prouver leur innocence. Par ces temps troubles, la mort devenait une seconde nature
pour les gens de la région. Cette faucheuse, ravie de l’aide apportée par des pestes
successives, étalait ses ailes dont les ombres frôlaient la vie de
chaque habitant en sursis. - En plus, rajouta-t-il en un mouvement
empressé des lèvres, les théories de l’Évêque Arius ont
encore de nombreux adeptes parmi nous. Il semble évident que seul le
Père est Dieu unique. Le Fils et le Saint-Esprit,
qui sont deux concepts distincts, ne participent pas de la
substance de Dieu. Les deux hommes en armure, qui ne comprenaient
rien à ce langage théologique, se sentaient flattés que
l’on puisse les prendre pour assez savants. - Bien sûr ! Bien sûr !
Répondit le capitaine qui prenait une attitude de connivence
pour se donner de l‘importance.

q
Les deux soldats, assignés au contrôle de tous les passages qui conduisaient au
bourg, n’avaient heureusement pas remarqué le manège de
Marc, et se maintenaient immobiles dans un silence empesé. Ils barraient le
chemin à la carriole menée par un religieux de l’abbaye,
appelé Angelinot, et réclamaient implicitement les explications du clerc. L’attente se
prolongeait parmi les ébrouements des chevaux. Le moine se renfrognait et paraissait se
ratatiner. L’un des soldats s’avança. - Excuse-nous d’être suspicieux, l’abbé, gronda
d’une voix de stentor le capitaine des gardes. Nous avons des ordres ! Les Normands
envoient des éclaireurs un peu partout, et ces barbares sont d’une cruauté
inimaginable. En ricanant, le capitaine apostropha son servant en crachant au
sol un bout de paille qu’il mâchouillait depuis un certain temps.
- Il ne manquerait plus que ces barbares s’amusent à
venir nous titiller les pieds. Ils nous crameraient vite la gueule, ceux là.

89
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Un silence menaçant s’installa. Marc, qui allait se lever pour répliquer e

saluer la performance des déguisements, reçut un coup de pied sur le tibia. -
Ouille ! Couina-t-il. - Bon ! Dit Angelinot pour rompre le silence. Je dois vite amener
mes novices. Les semailles n’attendent pas, et Dieu exige de la rigueur. - Hue !
Cocotte ! Les chevaux, fouettés d’une main vigoureuse, hennirent de surprise. La
carriole bondit en avant, et disparut peu après derrière un bosquet qui
dérobait à la vue le virage du chemin menant aux différents
étangs du monastère. Marc se frottait le tibia, et regardait Thomas d’un air mauvais.
Les yeux de l’occultiste, noirs comme de l’encre, le regardaient d’un air réprobateur.
Son crâne chauve se plissait de rides soucieuses. - Idiot ! Tu m’as fait mal ! Tempêta
« le maure ». Il se retourna soudain vers le conducteur de la charrette qui
continuait à fouetter ses chevaux avec frénésie. -
C’est pas fini cette mascarade ! Il va nous
renverser, l’abruti. - Marc ! Interpella Shovav l‘essénien. Comme
les autres, il se maintenait avec difficulté aux
croisillons du chariot. Ses deux mètres ne l’avantageaient guère. Ses yeux bleu foncé
ne s’affolaient pas, et ses longs cheveux noirs, dégagés de la capuche, flottaient
au vent. - Nous avons un problème. Thomas a raison. Par je ne sais
quel sortilège, nous sommes réellement au Moyen-Âge. Marc
haussa les épaules. - Ouais ! Et le ciel est le même partout !

Le Père-portier, appelé Biscornu, eut tout juste le temps d’ouvrir les battants de
l’entrée principale de l‘abbaye accolée à la nef de l’église. I
avait aperçu au loin l’épais nuage de poussière. La carriole franchit le passage en
trombe. Ils faillirent tous basculer hors de celle-ci quand le
moine tira sur les rênes d’un mouvement brusque.
Les limons craquèrent d’un ton geignard. - Eh ! «
l’écornifleur », espèce d’abruti ! Cria Biscornu, que
tout le monde surnommait « le râleur », en
refermant la lourde porte. Des douleurs intolérables traversaient de
temps à autres ses articulations gonflées, nouées comme de
vulgaires tiges cagneuses. Il crachota la poussière avalée,
due à l’entrée intempestive et à l’arrêt sauvage du
conducteur. - Tu es fou ! - Folie ! Folie ! Éructa Angelinot. Le surnom de «
l’écornifleur » lui avait été attribué par sa famille, car dans
sa jeunesse il se débrouillait, par tous les moyens, à toujours
rapporter de la nourriture pour ses parents et pour ses nombreux
petits frères et sœurs. - Quand ton cou de poulet déplumé sentira la corde pour te
pendre et le nœud qui t’étranglera, tu seras aussi empressé
que moi, gémit Angelinot en quelques trémolos
grandiloquents pour narguer le « râleur ». - Je commence à
les aimer ces deux là, murmura Marc. - Descendez !
Commanda » l’écornifleur. Il était aussi grand et
maigre que Biscornu était gros et petit. Celui-ci, frère convers depuis
peu, avait fui son village pour on ne sait quelles rapines. Il
ressemblait à un héron au long cou, lequel se
posait par miracle sur un thorax énorme suivi d’une
barrique censée être un ventre. Le tout essayait de tenir sur deux poteaux
branlants et étriqués. - Le Père Abbé vous attend ! Dit Angelinot en
raclant sa gorge desséchée, en manque de boisson alcoolisée. Il
cracha sur le sol terreux. - Par tous les saints, ce métier devient laborieux, ditil
d‘une voix raillée et grasse. Enfin,… les temps

q
Après une cavalcade effrénée à travers des sentiers
boueux aux nombreux virages dangereux, le cocher réduisit la vitesse de ses bêtes.
L’allure folle parmi des sous-bois humides et sombres les avait menés rapidement
en vue du monastère édifié en plein milieu d’une épaisse forêt.

90
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

sont difficiles ! Il se tâtait le cou avec circonspection. - Vous avez eu peur ?

demanda Marc, étonné de l’attitude du clerc. - Peur ?… mais j’ai
risqué ma peau pour vous, pauvres niais ! - ??? - Je vais te… - Hue-
dia ! Hue-dia ! Des clameurs interrompirent le « maure ». Ilsentendaient ces
cris gutturaux fuser à l’extérieur de l’enceinte provisoire.
Des tombereaux aux grandes roues cerclées de fer usagé, tirés par
quelques maigres haridelles, roulaient avec difficulté
sur le sol d‘une route caillouteuse. Les carriers amenaient des blocs de
granit brut aux tailleurs de pierre pour la construction d’édifices qui
serviraient soit de granges soit de léproserie. Le
chemin s’arrêtait là, mais il devrait par la suite continuer
vers le village de Lespinet. Les ouvriers-maçons commençaient la construction des
murs des doubles enceintes qui entoureraient l’abbaye pour la
protéger. Le bruit infernal des pierres s‘entrechoquant, quand le
charretier déversa son chargement, surprit le petit Joël qui sursauta. -
Qu’est ce… ? Il entendit aussitôt les cris des oeuvriers venant choisir leurs
pierres et qui se disputaient les morceaux les plus
rapprochés. Ils se devaient de respecter les ordres du maître d’œuvre lequel,
pour l’instant, testait avec circonspection une « cage à
écureuil ». Celle-ci permettait, par un agencement de poulies
et de potences, de hisser les matériaux les plus lourds de plus en plus haut. on
pouvait entendre ahaner l’homme à l’intérieur de la
cage qui entraînait le dispositif.

moine qui marchait d’un pas rapide, sans se retourner et

sans un mot. Au milieu d’une autre allée, la troupe du moine tourna à
droite et monta un large escalier aux marches de pierre posées
depuis peu. Angelinot les arrêta devant une grande porte de bois qui
fermait la salle du chapitre où se tenaient toutes les réunions. - Asseyez-vous
sur ces bancs, leur ordonna-t-il. Le Père-Abbé, le Père Supérieur de notre congrégation
de bénédictins, va vous recevoir. Pour l’instant, le prélat du pape plaide pour
convaincre notre Abbé d’adhérer aux thèses du nouveau Saint Père… que
je trouve pour ma part un peu jeune… enfin ? Après une courte
hésitation, il reprit la parole. - Vous n’êtes pas de la région ?… Vous m’avez l’air de
drôles de lascars… surtout vous !… On dirait un sarrasin ? Il désignait d’un doigt
interrogateur Shovav l’essénien. Shovav le regarda d’un air dédaigneux. - Vous
voulez insinuer que nous n’avons pas la même valeur,
vous et moi ? dit-il en dévisageant le moine d‘un air soupçonneux. - Euh ! Non !
Pour faire diversion, l’ecclésiastique, se retournant, bredouilla
des paroles qui l’enfoncèrent encore plus. - Heu !…et vous aussi, sans
doute, observa-t-il en fixant Marc d’un regard placide mais curieux. En
essayant de détourner l’inévitable polémique, Angelinot
s‘enferrait encore plus. Il rougissait un peu, mal à
l’aise. - Et ta sœur ! Rétorqua Marc. La colère
faisait ressortir la cicatrice de sa joue. - Elle est douce et jolie, ma sœur, ricana
le moine. On regarde, mais on ne touche pas. Je ne suis pas de ceux qui font
payer les charmes des filles de leur famille. J’ai du respect
pour ceux de mon sang. En plus, je n’ai pas voulu vous offenser, et je ne suis pas
certain de… Une voix furieuse qui sortait du chapitre, et
montait crescendo, l’interrompit. Ils entendaient la dispute des deux hommes,
malgré l’épaisseur des murs sensée protéger des indiscrétions:

q
Les pas du groupe de Laure et ceux du moine accompagnateur résonnaient sur les grandes
dalles carrées d’un couloir long et étroit, mal dégrossies et suintantes d’humidité.
Ils débouchèrent bientôt sur une des allées d’un cloître aux colonnes
sans fioritures. Ils ne voyaient que la tonsure mal
rasée du grand

91
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Votre séjour chez les arabes vous a tourné la tête, mon pauvre ami. Vos astres… et
votre invention … comment s’appelle-t-elle déjà ? Ah !
oui !… un astrolabe !… ne vous permettent pas d’être audessus des lois de
l’Église. Votre insolence et vos blasphèmes risquent de vous faire
écrouer comme hérétique. Votre intelligence et votre
effronterie, Gerbert, ne vous sauveront pas une deuxième fois. Pardieu ! Démettez-
vous ! Une voix fluette et calme répondit à ce torrent de
mots tonitruants qu’une voix caverneuse débitait en un long
monologue. - Ne jurez pas, monseigneur, c’est un jour de perdu pour votre salut. Je
vous répondrais brièvement en citant notre bien-aimé pape Grégoire V
: « Nous établissons qu’aucun évêque, aucun prêtre n’ose venir dans cet
honorable monastère pour l’ordination, la consécration d’une église, de prêtres ou de
diacres, ou la célébration de messes, s’il n’a pas été invité par l’abbé du monastère.
» - Le pape ! Le pape ! … il ne te sauvera pas de tes turpitudes. Il est
temps que l’Église conçoive des dogmes pour tous, et
qu’elle en finisse avec toutes ces dissensions. Certains chrétiens ne
veulent pas honorer la croix, prétendant que le christ n’est pas
mort sur la croix. D’autres ne veulent pas honorer la Vierge Marie, prétendant
que cela dérive d’un ancien rite païen. D‘autres encore ne
veulent pas honorer les reliques des saints, sous prétexte
qu‘ils ne sont pas des fétichistes et que si
Moïse a abattu toutes les idoles, ce n‘est pas pour en
créer de nouvelles… Cela suffit ! Soyons explicite
dans notre démarche d’une nouvelle Église aux rites et aux dogmes
déterminés une fois pour toutes. Un silence se fit. Ils en
ressentaient tous le climat oppressif. on devinait que
le prélat du pape était excédé. - Les moines ne sont pas
responsables de ces délits, hasarda le Supérieur du monastère… En plus, ils sont
affranchis de toute servitude envers nos rois ou nos évêques… Le gros
homme blêmit. La jointure de ses poings blanchit. - Gerbert !… Le moine se ravisa.

Il interrompit le prélat d’une voix douce. Mais… le propre de chaque

individu, dans une attitude sincère, n’est-il pas de croire selon
son cœur ? - Non ! Répliqua l’évêque avec rage. Chaque
dissidence peut déboucher sur des bouffées de violence de la part de
notre aristocratie qui entraînerait avec elle un peuple aux
tendances hérétiques. Tous ces gens doivent être tenus en bride
et doivent obéir pour leur propre salut. En plus… L’ecclésiastique reprit son
souffle. - En plus, cette région est sous l’influence
néfaste des ariens…, pourtant les théories de
l’évêque Arius furent condamnées, au concile de Nicée, il y a quand même 600
ans… et il serait temps de procéder à
l’anéantissement de théories fumeuses, de cette
dissidence insignifiante. - Cette théorie fumeuse faillit l’emporter,
plaisanta Gerbert d‘Aurillac qui dominait l‘évêque de sa
grande taille. Pour un peu, nous devenions tous des… bons ariens… à la
place d’être des catholiques fervents et soumis à la
seule autorité papale. Un sourire rusé égaya son air austère et émacié.
Mais le regard courroucé de l’évêque arrêta net sa
diatribe. - Il y a eu assez de tueries en son nom ! Ragea le prélat du pape. Ses gestes
étaient nerveux, et son caractère sanguin donnait une teinte rougeâtre à
son visage. - Nous avons été trop laxistes envers tous ces impies, continua-
t-il. Une fois pour toute, la Sainte Trinité est un seul Dieu. Si nous retirons le
christ de cette Trinité, celui-ci, peu à peu ne deviendra
qu’un simple prophète. L’Église n’est pas une auberge où tous les menus sont
acceptables…. Une loi !… Un seul dogme !… pour tous !…Alors !
Simplifions ! Et le peuple comprendra mieux, dans sa foi fervente,
s’il est soutenu par une croyance unique qui fera sa
force. Notre Saint Père apprécierait cette plénitude due à des dogmes
définis et immuables. Il faut de l’ordre dans notre Église, et ces
dogmes, stables une fois pour toutes, produiront cette harmonie indispensable pour la
survie de notre religion unique, qui deviendra la plus importante
des religions et s’imposera partout.

92
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Le prélat, s’arrêta de parler un instant pour observer si ses paroles produisaient de

l’effet sur ce moine réfractaire qui le regardait d’un air
suspicieux. Les mots devenaient plus doux et cauteleux. - Le pape, dans son
immense bonté, en se souvenant de l’orphelin studieux que tu
étais, veut bien te pardonner tes frasques d‘ancien
défroqué…, mais il faut te soumettre ou ce sera ton anéantissement par
l‘excommunication... - oh ! Encore un que l’empereur
otton a nommé sans délicatesse… - Tais-toi ! Après un silence
pesant le prélat reprit son monologue. - Nous voyons aussi d’un mauvais œil tes
accointances avec les religions juives et celtiques, ainsi que
ta complicité bizarre avec des factions arabes. Que veux-tu d’elles, mon cher ? Assis
sur des bancs de pin massif, le groupe de Laure et le moine qui les
accompagnait, entendirent distinctement la phrase, énoncée d’une voix
forte par l’évêque exaspéré, mais modulée avec lenteur.
Tout le monde pressentait le piège de cette question. -
Les religions juives et celtiques sont en relation
avec le monde ancien, répliqua Gerbert d’Aurillac. Elles
peuvent nous apporter une certaine tempérance par rapport à la
rigidité conceptuelle de l’Église. Un dogme trop ferme peut apporter
avec lui le mal qu’il veut combattre : l’hérésie. C’est une
affaire de choix. Qui va faire le bon choix ? … Vous ? L’Abbé n’avait
pas répondu à l’interrogation. Il avait essayé
d’embrouiller le prélat du pape, qui, le souffle court,
sifflait ses mots avec une sorte de râle où
s’enfermait une colère latente. - Gerbert ! Si j’ai un conseil à t
donner, c’est d’arrêter de lire dans les étoiles, et te
borner à faire cultiver tes terres en friches. Je te rappelle un article
du concile de Laodicée : « Les prêtres et les clercs ne doivent
être ni enchanteur, ni mathématicien ou astrologue. » - Hum ! C’est loin… tout ça ! -
Le pape veut te voir ! Prononça le nonce d’une voix éraillée, agacé devant l’attitude
imperturbable du

moine. Il te veut comme Archevêque. Il a de bonnes

relations avec les princes de ce monde…Un… archevêque ! Soupira-t-il… Quelle
tristesse ! Un ancien défroqué ! Il te veut à
« sa botte » pour mieux te contrôler. Ah ! Ah ! Son ton devenait
dur et cassant. - Et ne t’avise plus de t’occuper du Graal, nous nous en chargeons. Je
vais enfouir ce satané « Sangréal » au plus profond des oubliettes. Le secret se doit
d’être chrétien, et non celtique. Personne ne doit
oser propager ces superstitions scandaleuses. L’Église ne pourra jamais
christianiser ces inepties. - Nous avons pourtant absorbé un bon nombre de croyances
celtiques, allégua Gerbert sans crainte et sans se départir de sa
bonne humeur. Nos dogmes ne s’opposent pas aux leurs. Leurs croyances en une trinité et
en une vierge ne me paraissent pas trop hérétiques. Le pape Grégoire 1
a bien érigé nos sanctuaires sur les emplacements des anciens collèges druidiques.
- Rheuu ! Rheuu ! Ton savoir t’amènera sans doute à
postuler pour remplacer notre Saint-Père, ricana le prélat dans une quinte de
toux…! Peut-être aurastu ma voix, cher savant, le jour où nous pourrons
élire nous-mêmes le pape… En attendant, je parlerai de toi à l’empereur
que tu apprécies tant. Il sera enchanté de te…« vénérer
» comme pape. Seule, cette promotion pourra te sauver d’un anathème. Ah ! Ah ! Ah ! Ce
n’est pas pour demain... Sois vigilant !… Je suis un conseiller de l’empereur Otton, le
garant de l’Église de Rome contre ce basileus de Byzance qui ne cesse de
comploter en s’alliant avec ces païens de hongrois. Je sacrerai sans
doute un nouveau roi sur le trône de France… Ce Hugues Capet m’inspire ! - Oui,
Aldébaron, soupira l’Abbé. Mais je te rappelle le rêve final… : celui de
voir unies les trois grandes religions sous l’autorité d’une même
tiare. Le prélat, stupéfié et ravi de cette
déclaration du moine, le regarda d’une manière énigmatique et
soupira : - Dommage que tu ne veuilles pas
t’intéresser à la politique. Elle te serait salutaire et
 te grandirait. La figure de l’évêque s’éclaira d’un
rictus malicieux.

93
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Mais… n’oublie pas l’apocalypse, l’abbé…. L’apocalypse ! Les temps sont venus. Ah !
Ah ! Ah ! Le prélat se retourna et se dirigea vers
l’unique porte du chapitre. Son rire caustique continuait
en cascade, entrecoupé de quelques quintes de toux.

compréhension du groupe de Laure, le crucifié dit une

phrase sibylline et terrible : - Méfie-toi du «
Berger des Abîmes ». Le jeu est double, et le cycle de
l’éternel retour peut défavoriser ton évolution… L’Abbé, responsable du monastère,
sourit devant l’air ahuri du groupe, déjà déstabilisé par le
fait du changement d’époque. - Entrez, mes amis, j’ai quelques
explications à vous fournir. Il regarda le crucifix. - Chez
nous, il parle, mais il faut le comprendre. À force d’écouter son message,
sempiternelle rengaine, ma tête est prête à éclater. - ou
alors vous êtes un ventriloque doué, renchérit Joël, le
jeune garçon dont le cadavre sans tête avait été trouvé par le
commissaire Luc Blondin. Cette tête avait été récupérée vivante dans un antre, appelée
la « Branche Rouge », repère d‘une confrérie satanique.
- oh ! Perspicace, le petit clone. Mais sachez, qu’ici,
vous êtes dans un monde différent où le temps ressemble à votre temps,
mais légèrement décalé. L’existence de portes reliant nos mondes n’est
pas si improbable. Il suffit d’expérimenter quelques dimensions
supplémentaires aux vôtres. Il y a beaucoup de chemins qui mènent à
la vérité, et celui de vos convictions n’est certainement pas le
plus simple… J’ai l’esprit large,… mais j’ai aussi un petit problème. - Quels que
soient vos tracas, protesta Laure qui était physicienne de son
état, nous exigeons notre libération. Je ne comprends pas ce qui
se passe ici !… Et j’exige des explications rationnelles ! Ses
yeux, d’un bleu pâle délicieux, ne lâchaient pas ceux du prêtre. Elle haussait s
petite silhouette fine et gracieuse pour compenser le semblant d’arrogance du
Prieur. - Ouais ! On nous mène en bateau, renchérit Marc d’un ton maussade. Ses cheveux
raides et noirs tombaient sur son visage. - Je ne sais pas où vos combines vont vous
mener, mais je vous assure que je vais les déjouer, ou
du

q
La porte qui donnait sur la coursive s’ouvrit
brusquement. Le groupe de Laure vit sortir un homme petit et rond qui
s’arrêta devant eux. Des yeux fendus aux regards de braise
essayaient de fouiller dans leurs pensées, et d’imaginer une nouvelle
tactique qui recueillerait l’adhésion du Prieur Gerbert. Un frisson
désagréable parcourut leurs échines. Sans un mot, il se retourna et disparut en
quelques enjambées rapides. - Entrez ! Dit Angelinot. Sur le seuil
de la porte grande ouverte, ils distinguèrent clairement Gerbert qui clamait sa
frustration. - Seigneur ! Pourquoi tant de haine !…
Il faut sauver le monde ! Ils virent son visage face à un
immense crucifix. Éberlués, ils eurent tous la même hallucination, celle
de voir la tête du crucifié se relever. Pourquoi
étaient-ils précipités dans ce délire flamboyant d’apparitions
chimériques ? Ils ne purent y répondre, mais
ils entendirent distinctement l’homme supplicié répliquer au moine. La
voix, sourde et grave, résonna longtemps dans leurs corps. Elle
paraissait si réelle qu’ils en avaient la bouche sèche. L‘être sacrifié
parlait : - Entre le bien et le mal, il y a l
feu du miroir qui purifie l’ombre de tes actes. Je
suis celui qui voit, mais je ne suis rien sans toi. Refuse le
fanatisme des idolâtres et revivifie-toi à mon amour. Abandonne
la fausse sécurité de tes pensées et deviens un guerrier. Pars à
l’aventure avec orgueil ! Et que ta croyance en
moi serve la Vie de tous, cette Vie qui ne
peut plus nous être enlevée. Gerbert d’Aurillac ! Retrouve les
Lois ! L’Apocalypse est la Révélation… Va chercher les lois ! Ton cœur est le
seul chemin dans l’invisible chaos qui te mènera à ta
propre vérité… Après un court silence, pesant et empreint de l’in-

94
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

moins les contrarier, dit-il en grattant se cicatrice. Il regardait durement le moine.

- Vous pouvez vous mettre là où je pense ma
collaboration entière et dévouée, cher monsieur, persiflat-
il. - Par ma vie ! Proféra Shovav, empoignant sa robe de laine brune, je vous conjure
de nous dire la vérité … ou sinon… Son visage, brun et carré, se durcissait. Les rides
profondes de son visage raviné par le soleil s’élargissaient. Sa main droite se posa
sur son poignard. D’un long étui de cuir rouge, il libéra une lame courbe au double
tranchant. Le prieur se leva, les mains devant eux en un geste d’apaisement. - Je vous
en prie, calmez-vous. Vous êtes libres d’aller où bon vous semble. Mais nos contrées
sont dangereuses…Et notre sort à tous est lié. Seule la
prophétie est responsable de votre venue ici. Elle….. - Encore elle !
Interrompit Thomas l‘occultiste qui frottait son crâne chauve
d‘une manière machinale. Il plongea ses yeux noirs dans ceux du Supérieur. -
J’imagine que c’est celle-ci : « Quatre mages d’un seul bloc La
cinquième aidant Le dauphin transmutant Écraseront le mal et l’impie Et trouveront la
magie du sceau sacré Éveil du quatrième royaume Celui de l’au-delà des mondes Celui du
Père Dans les triples voies du Feu Vivant Seules demeures du prêtre Jean, le Roi blessé
Sans fuir l’Esprit de la Terre endormie Où seules des mains innocentes et pures
Trouveront la Pierre Noire la Pierre Octangle de Baal L’Étoile à huit pointes Par le
don du souffle de Lumière » - Vous êtes donc informés !… Et cela vous concerne tous,
observa l’Abbé. Il s’adressa à Shovav : - La défaite des
Esséniens, en l’an 74 après Jésus-

Christ à Massada, cette forteresse qui surplombe la

Mer Morte, a préfiguré sans doute celle que l’empereur
Constantin a infligé aux adversaires de Saint-Paul en
l‘an 318 au concile de Nicée. Sa mère voulait que
Jésus soit dieu et non un homme. Elle a même
trouvé son tombeau et sa croix. Quelle brave femme ! Mais, du coup,
tout désaccord théologique avec l’Église est jugé
comme hérétique. Et moi, je suis un gnostique... en
danger. Le salut de nos âmes ne peut-être obtenu que
par la connaissance, et non par la foi. Je veux comprendre et
savoir. Je ne me contenterai pas d’un credo. Qui suis-je ? Quelle est la
signification du temps dans nos univers?… Et le paganisme peut
nous apporter beaucoup par la recherche de ses penseurs, et peut nous éviter une guerre
de religion qui serait sanglante dans le futur. Il
faut des croyances différentes sous l’égide d’une seule religion et d’un seul Dieu. -
Quel rapport avec Massada ? Demanda Thomas. - Notre destinée est toujours la même,
celle de subir, et le sera à tout jamais si l’opposition
entre l’initié et le profane continue. Les Esséniens savaient que Dieu ne
peut pas apporter du malheur sur la Terre. Quel est
donc celui qui gouverne nos trois religions ? Les morts de
Massada ont emporté leur secret avec eux. Quel était-il ? Les nombres et les chiffres
leurs étaient sacrés. L’Arche d’Alliance serait-elle concernée ? Ou bien un autre objet
? La seule partie de notre Terre où les frères de la lumière et les frères des ténèbres
s’affrontent est cette partie de l’Orient où le temple de Salomon fut jadis construit.
- Le dieu des juifs n’exclue-t-il pas celui des chrétiens ? Hasarda Marc avec une
pointe d’ironie. Chez nous, les trois religions principales prétendent toutes
promouvoir la paix, mais le résultat est que nous nous entretuons tous
pour elle. L’amour et la paix sont des paroles qui
sortent de leurs bouches, mais leurs actes n’en font
que des prêches pour la guerre. heureusement que toutes ces
religions veulent notre bonheur… sinon... Il leva les yeux et les bras au ciel.
- L’athée que je suis ne comprend pas grand
chose. Quelle misère ! La terre est grande. Pourquoi se
disputer ce petit lopin de terre aride ? - Je vous le répète ! Reprit le Prieur. Le
profane doit

95
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

évoluer vers l’état d’initié… sinon les dogmes deviendront plutôt une prison
qu’une délivrance !… Et chacun voudra imposer sa vérité dans un bain
de sang. - Là ! Cria Laure dont les cheveux bruns coupés
courts s‘électrisaient. Ils se retournèrent d‘un geste brusque,
les yeux fixés sur la croix. Le crucifix pleurait des
larmes de sang. - Mauvais présage ! Avertit
Gerbert qui passa une main sur sa tonsure. Son visage semblait
encore plus décharné qu’auparavant, et ses yeux, d’habitude d’un
marron vert tendre, prirent une teinte de cendre. - Il y a dans le
ciel des anges qui sont redoutablement armés, articula-t-il en
insistant sur chaque mot avec une affliction croissante.
- Comment peut-on concevoir un Dieu tout puissant qui accepte la misère,
meurtre, les guerres ou les famines, émit Laure
d’une petite voix affligée, pleine de doutes… Des anges armés !… je
crois rêver ! - La miséricorde de Dieu est infinie, dit le
Supérieur, la tête penchée vers le sol et les yeux fermés. Son amour
est si grand qu’il nous confie les guerres pour permettre
notre rédemption. Son amour est si fort qu’il consent à nos bêtises en
nous laissant libre. Son visage émacié se rembrunit. Il
réfléchit un instant, pour dire : - L’Ange combat nos
chimères !… la Chimère combat l’ange !… Les luttes sont souterraines, et nous sommes
seuls face à nous-mêmes. Personne ne viendra mourir à
votre place, et les larmes seront inutiles ce jour-là. -
Vous êtes bien dur pour le pauvre peuple, mon général, plaisanta Marc qui
exagéra l’air sardonique de son visage… Lui pas comprendre votre «
homélie » sur le jugement de dieu. Il déformait ses traits d‘une manière
outrancière; il voulait déstabiliser ce moine aux méthodes parfois arrogantes.
L’ecclésiastique ne broncha pas. Une attitude de
marbre renforça la suite de sa diatribe.

- J’ai peur que l’Église tue nos rameaux hébraïques et

celtiques… pourtant,… dans l’avenir, ils pourraient être le garant
de la paix dans le monde… Sinon, de la provocation émergera l’intolérance.

q
Dehors, personne n’aperçut un être étrange qui reniflait le
mur du bâtiment carré où se tenait la réunion
entre Gerbert et le groupe de Laure. Il leva la tête pour apercevoir au premier étage
une des fenêtres du Chapitre. Son visage imberbe, sans sourcils et sans cils, avait
l’impression obtuse d’une brute décidée. - Org ! Moi obéir ! Sur son crâne, chauve et
rond, on ne distinguait aucun pli, aucun renfoncement. C’était une boule lisse et
parfaite, d’un blanc jaunâtre comme toute la figure. Un cou absent rendait
tête, enfoncée dans les épaules, petite et ridicule. Des jambes courtes,
posées sur un buste large et rond, se terminaient par des pieds nus, immenses, dont les
orteils écartés se recroquevillaient comme des serres. - Maître des
sortilèges veut écouter avec oreilles à moi... Et
voir avec yeux à moi…, mais je n’ai pas de cœur ?
Une ceinture de cuivre rouge entourait ses hanches. - Moi vivre par mots
magiques du Maître ! Les mots traînaient dans sa gorge, comme des
écorchures râpeuses qui envenimaient son esprit déficient. - Soleil
beau et journée douce !… air vivant ! Les habits de l’homme étrange se composaient de
bouts de tissu froissé et déchirés par endroits. Ces morceaux, disparates et aux
couleurs vives, lui donnaient un air de bouffon, comme s’il était perdu dans l‘ampleur
de son vêtement. Rien de cet ensemble ne
correspondait à une quelconque partie du corps. on aurait
dit que l’homme ne savait pas qu’il était habillé de
bric et de broc, et qu’être nu ne l’aurait pas
gêné davantage, sinon que, peut-être, le soleil l‘aurait
incommodé. Sur son front, on remarquait, gravé d’une manière

96
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

à peine visible, un seul mot : « Emet »

(Vérité). Effacé par une main initiée, le « E » deviendra le mot : «
Met » (Mort). Il leva la tête une nouvelle fois. - Moi veut vivre !… pas
mourir de nouveau !… ça,

faire mal,… très mal ! Obéir !… toujours obéir. Le silence qui

envahissait le sombre des renfoncements se mouvait en tâches inaudibles
parmi un temps qui semblait suspendu. Nul ne semblait voir l’étrange
personnage.

97
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE VIII
le Golem – le temps désaxé

k
Pendant que le Prieur Gerbert d’Aurillac expliquait au
groupe de Laure le « pourquoi » de la
situation embrouillée à laquelle ils étaient mêlés,
personne n’apercevait l’être tassé au bas de l’édifice,
comme protégé par l’éclat ardent d’un soleil qui aveuglait.
L’homme étrange leva une troisième fois son visage vers la fenêtre du chapitre. Ses
yeux, globuleux et inexpressifs, fixaient, sans ciller
une seule fois, cet accès qui n’était pour lui qu’une
ouverture sur un monde sans signification. La clé pour déchiffrer
cet univers lui était interdite. Seule, l’obéissance était son destin sans partage. Il
grogna d’une voix sourde et malhabile. - Maître… a dit vouloir entendre… voix de ces
vermisseaux. Entendre… voix. Lui, savoir événements pour futurs morts. Miam ! Plaisirs
du sang qui coule… longtemps… longtemps. Ses mains monstrueuses, aux doigts
courts et boudinés, pareilles à des tenailles gigantesques,
s’enfoncèrent dans les rainures de l’édifice. Il
commença à grimper le long de la paroi vertigineuse, s’aidant de quelques
rares interstices entre les pierres correctement ajustées de la
bâtisse. Il progressait lentement, sans peur et sans à coup,
comme une mécanique bien réglée. Le but atteint, son
corps se fixa à la pierre. L’étrange personnage
attendait, là, sur le rebord de la fenêtre ; il écoutait
les dialogues entre les protagonistes,fixait les images de chaque scène. Son
cerveau enregistrait tout. Le moindre mot, chaque geste, chaque
mimique de chacun, seraient retransmis intégralement sans la
moindre erreur. Il exprimait souvent sa satisfaction par des « Org, Org », mais ceux-ci
traduisaient plutôt le sentiment de vivre de nouveau, la joie de pouvoir
enfin bouger, de capter les odeurs ou les sensations que
ce monde dégageait. Il rassembla dans sa mémoire les données sans
rien comprendre, comme une simple caméra dont la fonction était de filmer.

Tous les évènements qui se déroulaient à l’intérieur de

la salle étaient ainsi consignés, images ou sons. Au moment où il quittait
son inconfortable position, qu’il tenait sans en ressentir la
moindre souffrance, son regard croisa deux yeux de braise, deux yeuxd’amour dont le
feu intense le fit reculer. - Que cela est beau… Quoi cela est ? Le
christ crucifié regardait au-delà de la fenêtre,
au-delà des yeux blancs de l’être maudit qui le fixait avec une
incompréhension totale, pour rejoindre d‘une seule pensée celui qui
était caché derrière une porte obscure, là-bas, au
plus profond de la forêt, celui qui était le maître de
cette pauvre créature. Les deux regards s’affrontèrent. L’homme
derrière sa porte ressentit un froid intense et une terreur folle l’envahir, mais il se
ressaisit vite, et cria aussitôt une formule occulte. Le regard du dieu se retira. Mais
le pitoyable hère, surpris par la charge intense du regard du supplicié,
se déséquilibra et lâcha les prises du rebord de la
fenêtre que ses mains enserraient pourtant avec une
préhension efficace. Il s’écrasa au sol sans un cri, comme s’il
ne s’attendait à aucune conséquence de sa chute. Le choc fut
terrible. Il restait au sol une masse molle d’une argile jaunâtre, envahie de bouts de
tissu multicolores. Mais tout cela bougeait. Au bout d’un moment, l’être singulier se
reforma. Le Golem se recréait tant que la formule magique de
désagrégation n’était pas prononcée à voix haute par
quiconque. L’homme se releva, et s’enfuit d’un pas trébuchant. - Tuer ! Tuer !
Moi tuer pauvre moine ! Moi obéir, ditil en raclant ses mots avec un
certain dégoût.
Marc, qui commençait à perdre patience, se frottait les
paumes des mains devant le visage, lissait ses sourcils épais, ainsi que ses
cheveux longs et raides. Ses yeux marron foncé se durcissaient et
devenaient suspicieux. - À la fin, que voulez-vous ?
Dit-il d’une voix agacée. Cessez de jouer cette farce stupide, enlevez vos
dé-

98
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

guisements, et n’essayez plus de nous manipuler avec vos tours de magie. Le moine ne
répondit pas. Il fixa Laure d’une manière intense. Il
fouillait à l’extrême le moindre recoin, la
plus infime part de ses composants invisibles qui
constituaient la trame de ses mémoires. - Je veux retrouver le Talisman de la
prophétie, articula-t-il avec lenteur… Pour la paix de tous les univers. - Pourquoi m
regardez-vous comme cela ? Prononça la physicienne d’une voix
hésitante. - Vous êtes mon maillon manquant ! - Je ne
comprends pas, rétorqua Laure, surprise. - Vous avez possédé un
jour ce … secret, il y a bien longtemps de cela, dans une de
vos vies, celle à l’origine d’un espoir sans fin. Là où
tout recommence ! Vous étiez une petite fille aux dons
merveilleux, et la main de l’homme que vous teniez a
laissé tomber un objet. Un objet qui pourrait changer la face du
monde… Cet homme était important… Un dieu… Il cessa de la dévisager pour s’adresser au
groupe. - Tout d’abord, si vous y consentez, je vais vous faire visiter le monastère
dont l’ensemble n’est pas encore terminé. - Je veux retourner à mon
époque, râla Marc qui, après avoir été agent secret avec son ami Jean
maintenant détective, dirigeait une petite auberge. Des rides profondes de contrariété
barraient son front. Sa cicatrice, de l’œil gauche au milieu de la joue, l’élançait. -
Je commence à être las de tout ce micmac
insensé, répéta-t-il plusieurs fois en grimaçant. - Accomplissez la
mission de la prophétie, et elle vous renverra sans doute chez vous… Mais vous avez
bien entendu la liberté d’agir à votre guise, susurra
Gerbert d’Aurillac dont les yeux marron vert s‘emplirent de douceur. - Vous
êtes un peu jésuite, chuchota la physicienne sur le même ton. - Je ne comprends pas ce
terme ? - Notre liberté dépend de cette mission, expliqua
Laure. Donc, vous nous donnez un ordre, et non un choix.

- Les choix sont souvent les ordres du Très-Haut, répondit le moine, un sourire
hypocrite sur les lèvres. Votre part de ciel sera en fonction de votre part de vérité.
Venez ! Un chant d‘hommes, doux et grave, s’éleva d’une petite
chapelle située au fond du couloir. Les notes musicales, pleines de vigueur,
grimpaient, se propageaient et éclataient en cascade le long des murs. La mélodie se
transformait parfois en plaintes lancinantes dans des trilles à la
trame celtique. Ce chant grégorien, court moment d’espoir, leur
procura un frisson agréable qui grimpa le long de leur colonne
vertébrale et les accompagna durant leur descente vers le cloître. Il
vibrait encore dans chacune de leurs cellules, même lorsqu’ils atteignirent
l’extérieur de l’enceinte du monastère. Le ciel, d’un bleu
transparent, semblait exhaler les odeurs de la terre en myriades
d’effluves diverses. Une belle journée d’été respirait la vie par à
coups successifs et se stabilisait en une lente
valse paresseuse. Le groupe de Laure se figea à la vue
du panorama. - Impossible ! Dit Laure. - Grandiose ! Émit Shovav. -
Incroyable ! S’exclama Marc. Ces enceintes ont poussées comme des champignons…
Mazette ! En effet, tous les murs d’enceintes, terminés commepar miracle,
arboraient avec fierté leurs consolidations imposantes tout autour de
l’abbaye. La léproserie était aussi terminée comme par enchantement. Quelques
heures s’étaient écoulées. Ils étaient tous abasourdis. Marc se retourna
vers le moine. - L’Abbé ! Des explications ! - Je… Joël, qui suffoquait,
l’interrompit un instant. Il était pris d’une panique
soudaine. Il tomba à genoux. - Je ressens des palpitations dans
ma poitrine ! S’alarma t-il. J’ai des visions où des hommes en
blanc à la croix rouge dessinée sur le cœur, torturés, sont envoyés au
bûcher. Les flammes ! Les flammes ! Elles me brûlent !
L’enfant, à genoux, pleurait. Il aurait quatorze ans
dans quelques mois, et son état de clone le contrariait encore. Les
transformations internes continuaient leur but qui était de
vouloir
99
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

rendre l’enfant le plus performant possible. Il devait devenir un parfait outil pour sa
propre survie. Il devait se métamorphoser en un guerrier valeureux, sans peur et
sans reproche. Sa transmutation finale était proche. Il ne se rendait
pas encore compte des procédés internes de son corps qui faisaient d
lui un mutant, avec de nouveaux dons multipliant ses capacités intellectuelles
et physiques, mais qui, en contrepartie, l’isoleraient du
reste des humains. Il ne savait pas qu’il serait honni de tous, à
cause de la peur exsudée de leurs corps comme une seconde peau de
protection. Il ne savait pas encore qu’il était un
monstre, non seulement parce qu’il était différent
des autres, mais surtout parce qu’il était seul. Alors, il devrait
apprendre qu’un monstre est aussi une chance pour que
l’humanité puisse évoluer, car la « monstruosité » de
quelques uns est plus utile à l’homme que la
normalité de l’ensemble des autres. La norme est
aussi un qualificatif de monstruosité, mais personne ne le
sait. Joël essuyait ses larmes, fixait le Prieur de
l’Abbaye, et lui dit sur un ton glacial : - Votre
désir de posséder ne doit pas devenir compulsif, sinon il sera votre perte. - Ah !
Petit clone ! Tu appuies sur un point sensible. Mais je suis pressé. Le monde est
pressé. Ta vision montre que l’univers peut basculer dans un
futur où la haine fera de nos époques un enfer de
boue et de sang. Or, je veux la paix pour mon monde, et tout de
suite. Je te le répète : je suis pressé. Mon
désir est d’approcher la Connaissance et de bâtir l‘œuvre de ma vie. Au
service de Dieu ! Au service de mon prochain ! Au service de
tous ! - Pauvre pape ! Soupira Joël. Car vous serez pape !
Vous serez à l’origine de longs siècles de paix,
mais si vous saviez comme la paix est éphémère. - Joël ! Cesse de
jouer au devin, se lamenta Marc, surpris par le ton
inhabituel de l‘enfant. Il avait remarqué que ses
jérémiades avaient cessé depuis un certain temps, et que son
visage, empreint d’une certaine sérénité, devenait plus épanoui et
tranquille. Il s’aperçut que Joël s’épaississait dans tous
les sens du terme, tant en volonté qu‘en mensurations. Bouche
bée, il ne put que dire : - Laisse-le
s’expliquer sur ces putains de murs qui

n’existaient pas il y a quelques heures. - En

effet, je m’excuse de ce manque de courtoisie,
émit le Prieur. Mais, je vous rappelle que votre
monde n’est pas le mien, et que nos temps sont
différents. Parfois, notre espace-temps n’est plus sur une ligne uniforme. Des sortes
de coupures lui occasionnent des bonds en avant ou en arrière de quelques années.
Nous sommes de rares personnes à s’en rendre compte. Le
temps ne s’écoule pas d’une façon continue, une ligne de failles nous
transporte d’une plaque temporelle à une autre. Nous sommes
proches maintenant de l’an mille. - Quoi ? Je ne comprends pas, s’étonna Marc. Un mur
pousse devant les yeux des individus, et ils ne s’en aperçoivent pas ? Curieux, votre
soi-disant monde. Gerbert souriait d’un air narquois. - Ces «
individus » sont différents et identiques en même
temps, dans le sens où deux univers parallèles s‘interpénètrent à
certains endroits… Ils sont d’ici et d’ailleurs, et vivent
des espaces différents au même moment. - Et les uns remplacent
les autres qui disparaissent dans le néant ? Demanda Marc, perplexe. Il
gratta sa cicatrice d’un geste nerveux. - Je suis vraiment dans un asile de fous,
s’exclamat-il. Les yeux de l’Abbé se plissaient, énigmatiques. -
Est-ce les mêmes gens ? Ou d’autres ? Dieu seul le sait ! - Un saut quantique à
l’échelle de notre temps ? S’interrogea à haute voix, la
physicienne, une moue dubitative sur les lèvres. Le « maure » levait les yeux
au ciel, l’index gauche sur sa tempe. - La vie de ce monde serait-elle comme dans un
rêve où les évènements différents peuvent se juxtaposer ou défiler sans suite
logique ?… ou comme dans un film ? Remarqua
Thomas l‘occultiste. Il ne paraissait pas ses 60 ans, et son crâne rasé, avec
sa silhouette mince, lui donnaient une allure digne. - Nous avons
l’impression que ce film raconte une histoire continue,
dit-il, mais nous savons que ce

100
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

sont des images qui se suivent à une telle vitesse que

notre perception nous fait croire à un déroulement sans
interruption. or, entre chaque image il y a une coupure. Q
se passe-t-il entre chaque image, là, dans ce monde ?
Mystère ! - Et les quidams n’ont pas vieilli ? reprit
Marc. - Non ! Personne ne ressent rien et ne s’aperçoit de rien, dit le moine
dont les mains ne cessaient pas de triturer sa robe de bure. Il désigna les triples
remparts. - Mon espoir est de rétablir la connexion entre le ciel et la terre.
Notre comte a donné à notre communauté de bénédictins des
centaines d’hectares de terre en friche et de bois remplis d’étangs. À la place de ce
petit monastère, je veux construire une abbaye fortifiée, avec ses fermes, ses
habitations, son hôpital, sa léproserie. Elle sera un havre de paix
pour les personnes de bonne volonté. Les paysans pourront travailler la terre
sans qu’on dévaste leurs cultures. Nous pourrons percevoir
alors une dîme qui servira à payer des travaux ou
d’autres dépenses. Sa main désignant toujours les remparts en
construction, il informa ses soi-disant « invités » de ses intentions occultes. - La
triple enceinte que vous voyez correspond aux trois mondes des
druides où les gardiens défendent l‘entrée du centre spirituel, de
la Jérusalem Céleste. Nos tours seront hexagonales pour servir l‘homme
dans… - Comme système de défense, interrompit Marc, l’hexagone n’est pas fameux
par rapport au carré ou au cercle. - Je sais, mais mon souhait est différent et secret.
Toutes les pierres du monastère devront vibrer pour dégager un son de guérison ou un
son de défense... Ou de vérité. Pour cela, il devra être en relation avec le ciel.
Cette architecture céleste sera calquée, par projection au sol, sur
les constellations et en particulier sur celle du chariot des mers.
Cette correspondance fera de l’homme un allié de Dieu. Mon astrolabe me
servira à calculer la projection stéréographique de
la sphère céleste d’une latitude donnée. Un jeu d’aiguilles
graduées permettra de déterminer les écarts angulaires et la position de toutes les
étoiles. Si on continue les treize côtés de la constellation du chariot des mers,
toutes les

lignes obtenues correspondront avec les tours et les portes du monastère

fortifié. Nous posséderons ainsi les carrés magiques
pour obtenir la vérité, celle de nos origines
divines. Mais il me manquera l’essentiel, le
souffle de vie pour animer la matière : le talisman. I
me le faut avant la fête païenne du solstice d’hiver
célébrée le 21 décembre à partir de minuit. -
Pourquoi tout ce tralala ? Demanda Marc qui se
frottait les cuisses avec frénésie. Cela dépasse l’entendement des
gens… Même à mon époque, on vous prendrait pour un fou. -
Une ancienne légende raconte que Satan, par
désœuvrement et méchanceté, bloqua l’unique passage qui
permettait aux âmes d’aller vers d’autres univers pour se
réincarner. Ainsi, les âmes durent toujours revenir sur terre, en cage et terrassées,
sans avoir une possibilité de choix. Jésus, par son sacrifice, a ouvert une
brèche dans ce bouclier infernal, il ne nous
reste plus qu’à l’agrandir. Et la construction de cathédrales
grandioses qui monteront vers le ciel comme des
flèches, servira ce projet: l’unique don du christ
pour l’homme. - C’est un mythe ! Beugla « le maure » en secouant la tête. Ses
longs cheveux noirs ballottaient d’un côté à l’autre. - Un
conte où les ogres mangent les « petits poucets », poursuivit-il. Il ne
reste plus qu’a reconquérir les fées, avec leurs accessoires
magiques, pour qu‘elles nous sauvent d‘une mort certaine.
Laure, qui s’esclaffait, lui répondit : - Mon cher Marc,
pour que tu puisses saisir pleinement le sens profond d’une légende,
écoute cette citation de Gide : « La première condition pour comprendre
le mythe, c’est d’y croire ». - Très drôle ! Dit Marc, en se renfrognant. Thomas,
 pensif, réfléchissait aux différentes possibilités, et aux paroles
insensées du moine. Ses yeux noirs s’illuminaient. - Des codes numériques qui
se référent aux jours, aux mois et au zodiaque,
représentent des fréquences vibratoires, dit-il. Ces fréquences,
symbolisées par des nombres, des couleurs ou des sons, possèdent un
pouvoir particulier. Elles peuvent affecter le sub-

101
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

conscient de chaque personne, et créer sans doute un

changement, une transformation dans l‘univers que l‘on
fréquente. Mais des milliers d’individus doivent être «
affectés » pour prétendre à cette transfiguration.
Difficile tentative ! - Mazette ! Cria Marc, qui se
désintéressait de tout ce « micmac » pseudo
scientifique, et qui, après avoir grimpé sur un échafaudage, se
retrouvait debout sur le mur d’enceinte extérieur en construction… C’est quoi ce
trou immense ? Sa profondeur est d’au moins trente mètres.
Ce ne sont pas vos fondations ? Sa superficie se situe aux
alentours de deux cents mètres carrés. L’Abbé murmura des mots
inaudibles pour Marc : - Non ! Ce sera un endroit secret, seulement
accessible par un long puits. Il servira de cachette, d’entrepôt clandestin, et
pourquoi pas de bibliothèque occulte pour dissimuler des
documents précieux ou des objets interdits. Nos bâtiments seront construits par-dessus.
Cette salle sera complètement invisible et inviolable. - Pourquoi ?
Questionna Shovav l’essénien qui gardait son attitude guindée. Ses
deux mètres et ses cheveux longs et noirs dominaient le groupe. - Pour éviter que
la partie bestiale de l’humanité, saccage et brûle le
dépôt sacré de ceux qui veulent nous amener aux plus hauts
sommets de la spiritualité, murmura le Supérieur d’une voix douce et triste. Marc
Hérisson, surnommé « le maure » par son ami Jean Regor le détective, qui
n’avait rien entendu de l’exposé de l’Abbé, perché sur son
mur, remarqua un moine en robe blanche, des instruments de mesure à l
main. Le clerc maniait un cube à l’intérieur d’une tête en
bois à double face, appelée le « baphomet ». Ce cube était
d’un noir profond, mais sur ses faces se mouvaient, comme des plis sur l’eau d’un lac
tranquille, des chiffres et des lettres cabalistiques. Il
s’accordait avec des lignes extérieures tracées sur le « baphomet ». Ces dessins
représentaient des triangles exceptionnels dont les angles permettaient de calculer des
spirales logarithmiques. Ainsi les futurs édifices religieux
seront construits de telle manière

qu’ils propageront des ondes de vie tout autour d’eux. Chaque

pierre angulaire, chaque orifice, chaque mur, chaque voûte,
sera un hymne à l’amour universel. L’attention du moine
était telle qu‘il n‘avait pas remarqué la présence de
Marc. Son geste de frayeur quand il se retourna,
surprit « le maure ». Le regard agrandi et
apeuré du chapelain qui officiait tous les jours pour ses
compagnons, s’incrusta dans celui de l’ancien agent secret comme pour le
prendre à témoin. Après un silence pesant, imprégné de l’angoisse du
clerc, celui-ci, rassuré par la présence et le calme de Marc,s’apaisa et se
mit à psalmodier d’une voix intelligible un verset de
Job : « Ils habitent dans d’affreuses vallées, Dans les cavernes de
la Terre, et dans ses rochers; Êtres vils et méprisés, Ils arrivent comme par une large
brèche, Ils se précipitent sous les craquements. » Maintenant le prêtre pleurait. Ses
larmes coulaient et glissaient lentement sur les joues. Ses mains s’accrochèrent
désespérément à l’ancien agent secret, l‘une agrippait sa
manche et l‘autre le bras. Il serrait si fort que
Marc ne pût s’empêcher de crier, étonné par la
vigueur de ce corps squelettique. - Aïe ! Le prêtre, sans se rendre
compte de rien, continuait à parler, avec une voix douce et
profonde, plus rasséréné maintenant par l’attitude de
l’homme qui dégageait devant lui une aura de force
tranquille. Il dévisageait Marc et paraissait contempler les
effluves invisibles de puissance et de rectitude
qui émanaient de lui. - Le « Madhi caché », le « Messie d’or, revêtu
d’azur » doit revenir, sinon le rachat de nos âmes interviendra trop tard, dit-il. - Je
ne vous comprends pas, prononça « le maure », d’une voix rassurante et conciliante…
mais je vous assure que j’essaye. Le Chapelain, qui s‘appelait
 Claude Ysorn, sourit. D’un geste rapide, il lâcha la manche et le bras de
l‘ancien agent secret. - Le puits que nous avons creusé a
rejoint le dragon,

102
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cette eau souterraine qui draine l’énergie d’énormes vortex créés

par des réseaux de lignes entrecroisées connues sous le nom de veines du dragon, la
Vouivre de nos ancêtres. Cette science de l’énergie tellurique est à
double tranchant, l’un bénéfique, l’autre maléfique. - Alors ? Insista Marc.
- Aidez-nous ! Soupira Ysorn. Nos prières ne vont pas suffire. Un seul
rituel de magie noire ou un sacrifice humain à cet
endroit et les champs magnétiques seront imprégnés de
peur… Et toute cette peur se diffusera à travers
tous les réseaux de la Terre, noyant les âmes de terreur pour
l’éternité. La peur est l’arme la plus puissante pour manipuler les gens au plus
profond de leurs cœurs. La peur nous fait perdre notre ciel, en nous attirant dans les
basses vibrations des mondes inférieurs. - Euh ! Dit « le
maure », venez parler à mes amis pour qu’ils puissent
comprendre l’importance de votre demande…si vous voulez. - Je
dois renoncer « au fini pour l’infini »…
ainsi parlait le prophète, déclara Ysorn, sans emphase et sur un ton de
profonde tristesse. Le chapelain à la tunique blanche se tut, les
paupières baissées sur un rêve sans fin. Il les
rouvrit pour regarder Marc. - Je viens, dit-il. Il s’accroupit pour
s’emparer de ses instruments de mesure et de la tête du « baphomet » où on pouvait
distinguer dans sa cavité des lignes cabalistiques qui se
transformaient à chaque mouvement du cube noir. Ce
solide flottait sans aucun support apparent. Il rabattit les
deux parties du « baphomet », se releva et regarda avec une attention soutenue « le
maure ». - Êtes-vous un « Fils de la Veuve », …
celle qui attend un nouvel héros ? Son espérance silencieuse doit
s’accomplir pour que la puissance cachée soit libérée !…
Votre venue est si soudaine, pleine de pouvoirs nouveaux pour nous… et nous avons
tellement besoin d’aide ! - Quoi ? Demanda en sursaut Marc dont l’esprit, en partie
endormi, s’était évadé et vagabondait vers des images floues de son
restaurant « le Lutin d’Or ». La taverne avait été laissée aux mains
alertes et

compétentes de ses deux employés, Serge et Émile. - Excusez-moi, je m’étais un peu

assoupi. Toutes ces histoires abracadabrantes m’ont fatigué. Vous disiez ? - Il nous
faut découvrir « LE LIVRE DE LA SOUVENANCE DE DIEU », le TROISIÈME TESTAMENT : le
livre qui révèle le lieu où se trouve le Talisman. Il
nous indiquera l’emplacement de l’Arbre de Vie. Le pouvoir du livre se trouve
dans la description du processus d’utilisation de ce Talisman, appelé l’Étoile-Octangle
ou l’étoile de David ou encore le Sceau de Salomon. Leur projection dans l’espace
servit de véhicule, appelé un merkaba,à Isaïe pour monter aux cieux. Le
moine, seul dans sa vision, souriait aux anges. Il se parlait à lui-même, à
voix basse, mais avec une telle force de conviction que
Marc entendit distinctement ces mots étranges : - Ah !
Le fruit ! Le fruit de l’Arbre de Vie qui confère
l’immortalité. Il vitalise notre corps éthérique, le deuxième
corps à la suite du corps physique, et triomphe de notre
mort… Oui ! La vie sans mort sera de nouveau une réalité. Adam et Ève, en dérobant le
fruit de l’Arbre de la Connaissance, l‘avaient perdue. I
se sont ainsi aperçus qu’ils étaient nus; ils se sont aussi
aperçus qu’ils avaient un sexe. De ce fait, ils ont perdu leur
immortalité. - Il ne faut pas avoir de sexe pour posséder l’immortalité ? Demanda « le
maure », un sourire niais au coin des lèvres. - Pas de sexe, pas de perte ! Devant le
sérieux d’Ysorn, Marc retint à l’intérieur de lui, in
extremis, un énorme fou rire. - Je vous crois ! Je vous
crois ! Réussit-il à articuler. - Je vous en supplie ! Articula
le chapelain avec une lenteur due à une émotion passagère. Parcourez l
monde et ramenez nous le Talisman. Il est le feu qui
transmutera l’eau du Dragon… La paix et l’harmonie descendront du ciel pour toujours. -
Mais… votre fameux talisman… n’est-il pas à double
tranchant comme votre bestiole… heu ! Ce dragon ? répliqua Marc. Ysorn
hésita un court instant. - oui ! L’écueil est toujours là,
avoua le moine d‘un air timide. Mais ce risque pour
gagner son paradis

103
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

n’est-il pas préférable à cet enlisement de l’âme ?

C’est du quitte ou double ? Persifla « le maure
».C’est un jeu d’enfer auquel je ne me risquerais
pas… quoi que … - L’enjeu est de taille : de
pantin obéissant et sage, nous devenons, comme une marionnette
qui brise ses fils, un rebelle à la droite de
Dieu, un ange aux pouvoirs impérissables. Les deux hommes qui
se faisaient face, l’un pour écouter avec compassion, l’autre
pour séduire d’abord et convaincre ensuite, se doutaient-ils que
des regards invisibles les épiaient ? - Bizarre ! Vous ne ressentez rien ?
S’alarma Ysorn. J’éprouve comme un froid glacial qui pénètre tous
mes os. - Euh ! Non ! Je suis un peu fatigué, c’est tout. Vos paroles
défaitistes et déconcertantes m‘ont laissé un peu groggy, avoua Marc,
confus.

q
Deux hommes, revêtus de la bure, se tenaient en silence près du grand
portail d‘entrée, debout et serrés l’un contre l’autre. Leurs têtes
étaient enfouies dans de larges capuches recouvrant leurs visages
d‘un noir absolu. Ils épiaient, sans en avoir l’air, les moindres gestes
et paroles du groupe de Laure qui discutait âprement
avec le Supérieur du couvent. Ils appartenaient au clan de Baal Zébul surnommé Hadad le
vif. Leur rôle consistait surtout à protéger Laure et
ses amis des attaques fourbes et fulgurantes de leurs
ennemis les plus acharnés, les « têtes rouges » de Iahvé El Schadaï. Ils étaient
tous des extraterrestres de la douzième planète, celle qui met
3600 ans pour faire le tour du soleil. - Quand les plaques
d’or du mur de la « Branche Rouge » ont basculé pour
nous précipiter dans les toboggans qui nous ont recrachés ici,
j’ai eu peur d’une erreur d’aiguillage, et que nous
nous retrouvions hors de ce Moyen-Age de pacotille, marmonna Nouxa. - Notre
frère t’aurait corrigé, plaisanta Xouna. Il n’admet pas les erreurs,
surtout ce genre d’erreur qui peut coûter des vies humaines. S
nous étions passés par les plaques d’argent, nous aurions été
calcinés. - Il n’est pas rigolo… ! Et toi non plus !

- Toi, tu l’es un peu trop ! - Arrête de baver sur mes souliers, et écoute. J’ai des
picotements le long du dos qui ne présagent rien de
bon. En général, cela signifie que ces fumiers
d’égorgeurs rouges ne sont pas bien loin. Tenonsnous nous sur nos gardes. - Que veut ce
pauvre Gerbert ? Se lamenta Louxa - Il veut la vérité ! - Alors, il en paiera le prix.
- Il désire aussi le retour de l’enfance enchantée de ses croyances, là où
les fées bénissent les berceaux, soupira Nouxa. -
ouaih ! Il croit pouvoir lutter contre ceux qui veulent
refermer « la porte de l’ijtihad », ce concept islamique qui permet de
penser à notre guise, et qui dorlote notre liberté de conscience,
ronchonna Louxa. Il est vrai qu’ici, c’est une région
d’attardés mentaux avec toutes ces sorcières qui ne
cherchent que le bûcher pour pouvoir maudire la
racaille qu’elles fréquentent. Tu dis un mot de
trop, et tu te retrouves pendu. - Tu l’as dit,
bouffi ! L’orient arabe veut en finir avec lui-même,
en un suicide collectif... dommage ! Il y avait tant à espérer du
Monde que ses savants exploraient avec intelligence. Cet Orient aurait
été un modèle pour cet occident en jachère. Mais restons vigilants ! - Attention, lança
Nouxa. Ils pressèrent sur un bouton de leur ceinture. Leurs corps disparurent, comme
absorbés par le mur. À quelques mètres d’eux, une partie d’une façade de
l’enceinte extérieure se mouvait de tremblements imperceptibles. Une cohorte
corps à « têtes rouges » habitait la pierre pour abriter leurs vilenies.
Les guerriers de Iahvé attendaient le moment propice pour intervenir. Le
moment n’était pas favorable tant que le Talisman ne
 serait pas à portée de main, tant qu‘il ne détecterait pas
sa présence divine. Mais, par un désir de revanche, une envie de meurtres les
tenaillait. - Je sens le Talisman ! dit une « tête rouge ». Il avait mâché ces mots
pour les recracher, d’une manière doucereuse, avec une évidente satisfaction. -
Séquestrons ces guignols… clama un autre, ils parleront
sous la torture… ce vieux moine me semble à
point !

104
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Imbécile !… reste tranquille, aboya le commandant.

L‘ordre était sec et impératif. - Nous ne devons pas interférer !… L’homme de
ce plan d’existence doit rester ignorant de nos activités. L’armée des frères des
ténèbres palpitait d’une haine réfrénée. Le mur de l’enceinte extérieure frémissait des
mouvements d’une demi-douzaine de soldats du dieu Iahvé. Pour eux, l’attente était
interminable. Incrustés dans le mur, leurs corps impatients
s‘agitaient de pulsions incontrôlables et meurtrières. En plus, ils ne
pouvaient « squatter » indéfiniment l’intérieur de
ces pierres sans risquer une détérioration imminente de leur
corps éthériques, celui qui transmet l’énergie vitale au
corps matériel. - Il faut faire taire ce perroquet, s’alarma u
« tête rouge ». Ce mystique à la noix divague. C
prêtre de pacotille va tout faire foirer. Il peut semer le doute dans l’esprit de tout
ce joli monde par ses divagations. - Déjà qu’il soupçonne l’embrouille !
Dit Mistka, un vieux baroudeur. Il commandait avec une poigne féroce la
patrouille d’élite de Iahvé, l’ancien Grand Commandeur de la Terre il y a de cela des
centaines de millions d’années. - Attention, s’alarma Djin, le jeune lieutenant de
Mistka. Il semblerait que Ysorn le chapelain soit un
clairvoyant. Il va nous détecter ! Djin réfléchit un instant,
ouvrit les yeux d’étonnement. - Le clone ! Le clone est aussi un
clairvoyant !… Il faut vite se replier, sinon, adieu à l’effet
surprise. - À vos instruments, glapit le commandant qui,
tout de suite, avait compris le danger potentiel que
représentait le prêtre par sa seule présence. Filtrez vos vibrations et
disparaissons ! Un « clac » retentit. Un souffle d’air
parcourut le mur d’enceinte, atteignit « le maure » et le chapelain,
et se déposa sur eux en un frisson glacial, telle une morsure invisible. - Ouais ! Vous
avez raison ! Dit Marc, surpris. Il fait

frisquet d’un seul coup. Pourtant, je ne remarque

pas de nuages, et le ciel est toujours aussi bleu… Ysorn ! Vous êtes malade ? Il
remarqua le teint cireux du moine, qui dans une
position d’attente, regardait tout autour de lui, complètement affolé. - Je les
perçois ! Ils étaient là ! Les démons rouges !
Ils viennent dévorer nos cœurs corrompus, emplis de nos pauvres passions et
infidèles à l’amour de Dieu. J’ai terriblement peur ! Ysorn
tremblait de tous ses membres. Ses yeux immenses remplis de larmes, d‘un
bleu liquide, grands ouverts, rétrécissaient en une lame glabre le
visage déjà osseux. Il rabattit la capuche de sa
robe sur sa tonsure, d’un geste rapide, et se
recroquevilla au sol, désemparé. Marc, qui pensait
que le pauvre garçon devenait fou, le prit en pitié et voulut le
protéger en approuvant ses dires. - Effectivement, j’ai ressenti quelque
chose. Vous croyez donc à la magie ? Pourtant, votre
Église la condamne et la considère comme responsable de trop d’égarements
de la part des ses ouailles ? Il voulait se donner une contenance. - La Magie ? Répéta
le prêtre, hébété. Il se reprit pour dire : - C’est une prière, une simple
prière. Un cri de désespoir pour éveiller l’Esprit universel en chacun de nous. - Oui ?
Mais pleins de charlatans font de la magie, insista l‘ancien agent secret,
pour ne pas créer de rupture entre lui et cet homme dont il
appréciait la sincérité. Vous ne croyez pas ? - Seul l’initié du
premier cercle peut pratiquer la Magie. Le fort ne brime pas le
faible, le riche n’est pas envieux, le prince n’est pas ambitieux… Le fouet ne gouverne
plus l’initié. - Bien sûr ! Bien sûr ! Marc ne souhaitait pas
contrarier le moine, pour ne pas le vexer et surtout pour que
celui-ci reste calme et qu’il ne lui fasse pas une
crise d’hystérie. - Venez ! Lança « le maure » d’un ton enjoué. Je vais vous
présenter à mes amis, surtout à l’un d’eux qui
serait enchanté de discuter avec vous, pour échan-

105
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ger vos points de vue sur… euh… la métaphysique, ou sur quelque

chose dans ce goût là. Il va vous apprécier, j’en
suis sûr. Le moine se leva, raide, avec des gestes automatiques et
lents. - Venez ! Venez ! Répéta Marc. - Ah ! Voilà notre
chapelain, Claude Ysorn, informa Gerbert d’Aurillac, le prieur du couvent.
Il est le responsable de l’organisation de notre immense scriptorium... L’Église a
décidé de réunir ici tous les documents et tous les manuscrits éparpillés un peu
partout. Nous devenons le centre de collecte des textes sacrés de toutes les
régions de l‘Empire Romain… Nous délestons de leurs ouvrages toutes
les bibliothèques les plus importantes… même celle de
Constantinople… trop peu… Je voudrais plus, mais… Une ombre de lassitude parcourut son
visage. Il haussa les épaules avec un air renfrogné, mais résigné. - Il faut
les authentifier, continua-t-il, les analyser, les déchiffrer, les
réparer et les recopier… Travail grandiose en perspective ! Et notre chapelain est un
vrai mystique et un vrai savant ! Il a une
grande capacité et une grande force de travail; il déploie beaucoup d’ardeur
pour mener cette tâche. Sur un ton plus bas, et presque
inaudible, il rajouta : - C’est un véritable génie ! - C’est
contradictoire, le mystique et le savant, ils doivent
s’engueuler souvent les deux larrons, murmura Marc d’une voix imperceptible. Personne n
l’avait entendu, sauf Thomas qui répliqua d’une même voix
basse, inaudible pour tous, sauf pour « le maure ». - Le
religieux du début du Moyen-Âge est le seul à
détenir le pouvoir de la science. Par l’étude et la prière, il veut conquérir l
ciel et la Terre. - Ouais ! Cela me fait une belle jambe, car je ne suis
pas près de rentrer au bercail. Et ces mystiques de
pacotille me fatiguent. Joël, qui scrutait Ysorn d’un œil attentif,
s’inquiéta. - Gerbert ! Dit-il d’une voix assurée. Votre prêtre est

malade. Son cœur subit de trop fortes pressions dues aux émotions de son âme. L’enfant
avait accepté le fait d’être un clone. Il commençait à aimer ces sensations
de plénitude, ces possibilités incroyables qui lui
étaient offertes dorénavant. Le Supérieur de l’abbaye l’observa un court
moment, pour dire d’une manière prophétique, et sur le ton
d’un augure inspiré, des mots qui trébuchaient, qui claquaient
derrière la langue : - Potentialités latentes…dont celle de
guérir… affleurent dans le système corporel… et psychique…
Gerbert le contempla encore. - Guérit-le, lança-t-il. - Quoi ? Émit
Joël d’un ton plaintif. Vous êtes fou ! Ysorn, dont le
visage au teint blafard se transformait en une tâche livide parsemée de stries
noirâtres, avait entendu l’exclamation du clone. La peur le brisait comme une vulgaire
brindille de bois, le consumait par l’effet d’un feu secret. Les débordements d’une vie
intérieure intense, véritable éponge de tous les maux des hommes, allaient faire
éclater son cœur. Il cria : - Petit ! Dans un instant, l’arbre sec de mon existence
va cesser de nourrir mes ténèbres de ses racines immortelles. Il haletait, à
genoux, les yeux fermés. Marc, affolé, le maintenait de ses bras
puissants, et regardait Joël sans rien comprendre. Celui-ci
répondit au chapelain, d’une manière inconsciente et sans réfléchir, d’une
voix bizarre qu’il ne reconnaissait pas. Ses mots lui semblaient
incompréhensibles, et pourtant il les prononçait. - Au dernier moment apparaît la
lumière de l’arbre sec. Elle brille dans les ténèbres de ta solitude, car elle est
la réponse à ta question sur la validité de
ton existence, sur le pourquoi des choses. - Oui ! Le christ
habite l’arbre, râla Ysorn. Une goutte de sang coula de son nez, tomba sur le bras de
Marc. - L’arbre de Seth, ce rejeton de l’arbre solaire, celui du paradis perdu, ne
pourra accomplir ta résurrection que si tu t’abandonnes, déclama
l‘enfant.

106
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Je suis prêt à mourir, soupira le prêtre, livide. Une

quinte de toux lui fit cracher du sang. - J’ai surmonté… et
dépassé… les fruits de ma décadence, gargouilla-t-il dans un dernier sursaut de
lucidité. - Pèlerin vaniteux, tu es inutile, articula
Joël. Pèlerin humble, tu relies le sentier étroit de l’initiation au Temple
dont la porte s’ouvre pour le devenir de l’homme. Le vieil homme en toi meurt, l’enfant
nouveau apparaît, l’arbre fleurit. - Joël ! Réveille-toi !
S’inquiéta Laure en le secouant. Il meurt ! La bouche du
clone émit un son lourd et bref. Il tomba à genou, les yeux dans le
vague, face au prêtre prostré qui reniflait par à
coup, et qui consentait à ce que sa vie
dressât tout d’un coup ses derniers instants, ses
derniers rêves, pour en faire un mort sans fioritures.
Joël, en transe, leva lentement la main droite, les doigts
tendus, et, à la surprise générale, frappa d’un
coup sec le corps du moine, juste sous le sein gauche. Les doigts durcis s’enfoncèrent
dans la chair, en libérant des crépitements d‘étincelles. Des
éclairs blancs jaillissaient de l’organisme du clerc par intermittence.
Pendant quelques minutes, les gens n’aperçurent qu’une
auréole blanche aux stries dorées qui les aveuglait. Puis tout
s’arrêta. Personne ne bougeait, pris dans la nasse d’un temps incompris, un
temps figé qui les déconcertait. Ysorn et Joël, toujours
genoux, ouvrirent les yeux en même temps, se sourirent et rirent comme
s’ils venaient de jouer une farce. - Merci, jeune homme. Tu as conquis mon
cœur. - Je vous dois la joie de la découverte d’un don. - Et il ne
sera pas le dernier, affirma Gerbert d’Aurillac, satisfait
de cette première victoire. La nouvelle alliance entre le ciel et la terre nous attend,
et l’homme en sera le médiateur. - Quelle était la peur de ce moine, demanda,
discrètement, Shovav l’essénien à Marc qui s’était rapproché de lui.
Cet endroit me donne la chair de poule.

Quelque chose d’indéfini m’échappe. Le concret s’effrite vite par

ici, ses racines plongent un peu trop dans les arcanes de l’invisible. Cela me déroute.
- Tu as raison, renchérit Marc, à voix basse. Ma
vision du réel se casse les dents sur ces types. Il se passe des choses
anormales pour mon petit cerveau. Mais je suis un fouineur,
quand je tiens un os, je ne le lâche plus. - Quel os ? Railla Shovav. - Le
chapelain ! Je l’aime bien, mais il ment. - Ah ? - oui ! Il ment. Je
ne sais pas pourquoi, mais je l’apprendrais un jour ou
l’autre, car mon petit doigt me fait mal. - Vous ne ressentez plus rien, monsieur ?
Demanda Laure, étonnée et ravie. Vous êtes encore bien pâle ! Elle lui donnait du «
monsieur » lui signifiant son peu d’intérêt pour la religion. -
Vous n’éprouvez plus aucune douleur ? Insista-telle. Pourquoi cette peur
soudaine ? Votre panique était bien bizarre. on
aurait dit que vous aperceviez des spectres malfaisants. - Les forces du Mal
partagent notre monde avec celles du Bien, comme partout dans l’univers, j’imagine,…
mais la frontière entre elles n’a plus la netteté due à notre volonté
d’antan. Les gens veulent croire à n’importe quoi,
pourvu que cela satisfasse l’appétit de leurs désirs. Mais la grâce…
Ysorn s’interrompit, se déplaça de quelques pas, et
regarda tour à tour Laure et Gerbert d’Aurillac. Il
était préoccupé de savoir s’il devait se taire ou parler. Lesanges s’armaient-ils
pour se battre entre eux, à la solde de dieux qui
voulaient encore exister, qui voulaient encore croire à
l’adoration de leurs peuples ? Mais les temps étaient venus aux
hommes d’apprendre leur liberté. Il choisit la demi-vérité, sœur aînée du mensonge. -
Les ténèbres ! Les ténèbres remplissaient mon cœur.

107
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE IX
le meuRtRe de léon

k
Pendant deux jours, le groupe de Laure, sous la conduite du moine Angelinot, à
la gouaille plaisante qui enchantait toujours « le
maure », visita les moindres recoins de l’Abbaye et de ses annexes.
Le seul lieu qui restait à découvrir était la grande
bibliothèque, une immense salle où se démenaient
une douzaine de scribes, des moines érudits qui, sans
relâche, étudiaient les textes sacrés, ou recopiaient inlassablement
d‘anciens manuscrits défraîchis ou abîmés, ou
enluminaient d’autres ouvrages pour glorifier les
nouveaux desseins de Dieu. Ils consacraient beaucoup de temps à leurs
recherches ou à leur art. Pour l’instant, la cloche du
cloître sonnait d’un timbre aigrelet. Elle appelait à la
prière, et au dîner. Le repas, frugal, se composait
d‘une soupe grossière aux légumes du jour, de larges tranches de pain et d’un bout
de fromage de vache. Les brocs d’eau, disposés sur une longue table, étaient faits d’un
grès dur et gris. Le dos des cuillères, qui jouxtaient
les assiettes creuses, était retourné vers le haut
pour que le diable ne vînt pas troubler le repas. Dans un silence voulu
selon la coutume instaurée par les moines bénédictins de l’Abbaye, le groupe de Laure,
un peu gêné par cette ambiance austère, mangea sans appétit. Ils « mâchaient » plutôt
les souvenirs amers des péripéties qui les avaient amenés à
cette sorte d’emprisonnement. Ils ne pouvaient plus, pour l’instant, rentrer chez eux,
et de ce fait, leurs pensées étaient maussades et défaitistes. Seule, Laure essayait d
se rappeler l’histoire de l’époque des templiers de
son monde, presque semblable à celle où ils se
trouvaient. Elle se souvenait d’un ami franc-maçon qui lui parla un
jour des « compagnons du devoir et de la liberté » une
fraternité de constructeurs religieux du Moyen-Âge, allant du maître
d‘œuvre aux maçons, des tailleurs de pierre aux charpentiers, des verriers
aux sculpteurs, des carriers aux surveillants, et aussi des autres partenaires de cette
vaste entreprise, de cette création sublime : une
cathédrale.

Il prétendait qu’ils étaient les héritiers des « enfants de

Salomon », un groupe d’initiés du Moyen-Orient dont l’origine des connaissances restait
mystérieuse et introuvable, ou du moins dissimulée. Cet érudit, avec circonspection,
désignait les « Tables de la Loi » de Moïse comme point de départ. On y trouvait des
textes d’un certain Hiram de Tyr, un phénicien, qui aurait décrypté des
plans antédiluviens pour construire le Temple de Salomon. Laure se
demandait quel était le rôle joué par Gerbert et Ysorn.
Avaient-ils un rapport étroit avec cesfraternités ? Ce soi-disant
talisman, que Gerbert d’Aurillac recherchait inlassablement, pouvait-
il permettre, à elle et à ses compagnons de retourner
chez eux, dans leur monde ? Pour quelles raisons, le Supérieur d
la congrégation des bénédictins considérés comme des savants et des érudits par
l’histoire de France, souhaitait-il acquérir ce cube noir qui englobait l
fameuse étoile-octangle, qu‘on appelait aussi un Mer-Ka-Ba, un
appareil à voyager dans le temps ? La physicienne méditait en
grignotant des morceaux de pain et de fromage… Et
elle ? Pourquoi Elle ? Pourquoi saurait-elle où se
trouve cet objet ? Une vie antérieure ! Cela existe-il vraiment ? -
À quoi penses-tu ? L’interpella Marc, en face
d’elle, d’une voix mise en sourdine pour ne pas se faire entendre de ses
voisins de table, deux gros moines à l’air jovial et calme. - Aux moyens pour
nous sortir d’ici ! - Tu as raison ! Ce merdier m’énerve ! Aidons ces gens ou
barrons-nous ! Tu verras que nous sommes sur notre Terre et à
notre époque. Ils mentent tous ! - Ils ont l’air pourtant très sincères ! -
ouais ! Peut-être ne sont-ils pas au courant
qu’ils mentent ? Le Prieur interrompit leurs suppositions. - Chers amis ! Retournons
dans la salle du chapitre, pour décider de… votre sort… Ne vous méprenez pas sur mes
propos, je sais que votre liberté vous tient à cœur, et
je le comprends très bien. Mais si vous décidiez de
partir maintenant, hors de notre communauté, j’ai peur que la vie
dangereuse et dissolue, menée par certains des habitants des bourgs
environnants, soit préjudiciable à votre sécurité.

108
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ces bougres ne sont pas toujours animés de bonnes intentions. Cela pourrait vous êtes
fatal. En plus, nos campagnes ne sont pas très sûres. Elles
sont remplies de brigands et de pillards dont l’honneur est de détrousser le plus de
voyageurs possibles, et aussi de soldats ivres qui s’évertuent à
pendre tout ce qui bouge. Il prit une courte pause pour voir l’effet
de ses propos sur le groupe de Laure. Leurs visages ne laissaient rien paraître. Ils
attendaient la suite. - La prophétie vous supplie d’agir, murmura Ysorn le chapelain,
d’une voix qu’il voulait convaincante. Il s’agit bien de vous, ou
du moins d’une parcelle de vous. Vous êtes les mages… - Les autres parcelles d
moi vous stipulent que tout ce « micmac » de
prédiction ne peut-être qu’une simple coïncidence, qu’un simple
hasard, grommela Marc. En plus, j’ai la conviction que le
mensonge est une seconde nature chez vous. J’ai une preuve certaine. - Comment ?
Protesta Gerbert, vexé. Je vous assure encore une fois de notre sincérité. Si le hasard
est, quelques fois, le choix des dieux, je vous supplie de
croire que nous sommes de pauvres moines, démunis devant le
travail énorme à accomplir pour régénérer la nature des hommes. Il nous
faudrait un deuxième Prométhée pour voler de nouveau aux dieux le feu
purificateur. Marc sentait la fureur l’envahir. Il ne put s’empêcher de
dire en râlant : - oui, il faut punir les hommes qui
confondent leur liberté avec l’anarchie de leur vie dissolue, avec leur
cruauté et leur violence, avec leur haine et leur envie. Et pan ! Pour ce pauvre
minable ! Sa liberté est vraiment le seul lambeau de peau qui
lui reste, à ce spécimen raté. - « Liberté ! Nom de
lumière, autour duquel tournent les ombres du mensonge et de la trahison. » Il avait
bien raison, notre Alexandre Dumas, la punition de l’homme est inhérente à s
liberté, insinua Laure. - Et sa liberté à son savoir,
rectifia Shovav l’essénien, qui commençait à perdre
patience. Son visage crispé révélait une certaine agitation intérieure. - Je
ne saisis pas votre diatribe, dit Gerbert qui s‘était

retourné vers Marc. Mais en effet, Aristote s’est permis de dire que :
« Savoir, c’est avant tout connaître les causes de ce qui nous arrive ». - Mais « c
qui nous arrive », ironisa Marc, est sans doute la conséquence
de votre « foutu » oracle. Et votre talisman ou
je ne sais quoi,… si vos croyez que nous allons
gentiment vous le rapporter comme « un chien-
chien à sa mémère », vous vous mettez le doigt dans
l’œil. C’est quoi, ce talisman !… C’est… Comment Claude
Ysorn, votre chapelain, explique cela ? Voyons ! Euh !
C’est le feu actif dans la gueule du dragon, ce feu qui
se gorge d’eau. Et hop ! Le monde est sauvé !…Parlons plutôt de vos
mensonges ! Ysorn, mortifié par l’attitude et la colère de
Marc, eut un sursaut de fierté pour lui répondre
vertement, en le tutoyant car il le savait bon et généreux. - Tu
dérailles, mon ami, le feu et l’eau ne sont pas des alliés, mais ce sont
leurs formidables énergies, qui, dans certaines conditions,
mélangent leur intimité pour faire croître une force terrible. - Une force qui
guérit l’âme ou la broie… selon tes dires ! S’empressa
d’affirmer « le maure »… Je te dois quelques
excuses pour mon langage peu protocolaire, mais pourquoi
m’as tu menti ? Comment ? Bredouilla Claude d’un air contrit. Je… - Pas
de polémique, interrompit le Prieur. Marc ! Que
voulez-vous insinuer par : « vos mensonges… » ?
Marc inspira un bon coup, regarda droit dans les yeux le chapelain, qui, le
regard flou, ne comprenait pas à quel moment il
avait commis une erreur. - Votre tête ! - Ma tête ? - oui !
Votre tête ! Celle que vous consultiez pour vos calculs, l
haut sur le mur. Ne me prenez pas pour un imbécile
J’ai bien remarqué votre manège. Vous n’avez jamais voulu
que je regarde à l’intérieur, et vos efforts désespérés
 pour éviter que je fouine m’ont intrigué. - Alors ? Demanda
Gerbert, inquiet. - J’ai vu ! - Quoi ? - Un cube noir ! - Hein !!!
Vous l’avez vu ?

109
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Oui ! Marc regardait avec satisfaction le visage décomposé des deux moines. Les
autres membres du groupe attendaient aussi une explication. - Alors ? Vous êtes muets !
Triompha-t-il. Claude Ysorn dévisageait Gerbert. Ses yeux, d’un bleu diaphane, épiant
le moindre mouvement d’humeur de son Supérieur, demandaient pardon pour son imprudence
malheureuse. - Je n’ai pas osé leur relater l’histoire de votre vie, avoua-t-il. Encore
moins la manière dont vous vous êtes rendu possesseur du cube noir. Gerbert lui
souriait, le visage détendu et serein. Pour lui, ce malentendu serait vite dissipé, et
la confiance entre-eux se rétablirait rapidement. - Aux mages ici
présents, avoua-t-il, dire la vérité est un gage de réussite pour notre entreprise.
Votre tort est d’être trop timoré et pas assez entreprenant, cher Claude. Mais mon
amitié pour vous est toujours aussi grande, car vous êtes un chercheur sincère, et la
vérité ne vous effraie pas. Vous avez seulement pêché par excès de prudence. Le Prieur,
d’un geste lent de la main droite, se débarrassa d’une poussière invisible sur sa robe
écrue, pivota sur les talons pour se retourner et pour faire face au groupe de Laure.
Il s’adressa à eux : - Venez, je vais vous raconter l’histoire d’un
orphelin, abandonné sur les marches d’une église, et recueilli par des bons moines.
Vous apprendrez comment j’ai volé le cube noir, au fin
fond d’un désert, et comment j’ai perdu les deux tétraèdres qu’il contenait.
Emboîtés l’un dans l’autre, ils devenaient l’Étoile-Octangle. Le
symbole de ces deux figures géométriques est le Feu Vivant…. Si
je les récupère avant le 25 décembre, l’apocalypse sera pour les hommes un changement
harmonieux pour s’approcher de Dieu… ou alors… ce sera un nouveau déluge pour
s’approcher du Diable. L’an mille est proche… Il se contint de parler plus longtemps,
se frotta la tonsure avec la paume de ses mains, étira son thorax en plaçant ses coudes
vers l’arrière. - Avant de s’installer dans la salle du chapitre, allons

d’abord visiter le scriptorium, j’ai quelques parchemins et

des documents à vous montrer. Vous allez admirer le travail
formidable de nos frères.

q
En effet, cette bibliothèque était splendide. Elle était surtout
d’une hauteur impressionnante. Des supports en chêne massif soutenaient des balcons où
des scribes rangeaient d’une manière méthodique, livres, parchemins et
textes originaux. Des ogives en châtaignier, plus foncées, partaient de cette armature
en bois, pour monter vers le plafond comme une prière. Sur chaque cintre un
lustre circulaire, en fer forgé et suspendu par de grosses
chaînes, illuminait la salle grandiose par l’éclat d’une vingtaine de bougies. Le
plafond, fait de lattes en sapin clair, enfermait l’ensemble comme dans un
écrin, car le bois, à profusion, donnait une sensation
d’intimité malgré l’immensité de la salle. Chaque support en chêne se
terminait par une tête d’aigle, aux yeux enchâssés d’une tourmaline
noire protectrice, menaçante pour l’invisible mal qui rôde comme un égrégore
maléfique. L’ombre du diable rôdait en une sempiternelle ronde. Un damier
blanc et noir composait le plancher. Ce sol, lisse et d’une propreté irréprochable,
était fait de larges dalles carrées en marbre. Son milieu restait libre, faisant
office d’allée centrale où circulaient, comme des fourmis
besogneuses, les moines noirs et leursapprentis habillés d‘étoffe
blanche. Sur chaque côté de l’allée, une
quarantaine de lutrins disposés l’un derrière l’autre sur deux
rangées, côtoyaient des tables où les copistes déposaient les parchemins ou les livres
abîmés. Ces meubles servaient plutôt de dépôts de toutes sortes : textes
sacrés, rouleaux apocryphes des apôtres, de quelques
siècles après Jésus-Christ, documents relatant des récits religieux babyloniens,
assyriens ou mésopotamiens, évangiles connus et inconnus comme ceux de Marie de Magdala
ou ceux de Philippe. Des pains de couleurs et des plumes taillées, calames ou
autres ustensiles à écrire, des pinceaux de toutes tailles,
ainsi que des pots à boire, complétaient l‘ensemble
dans un fouillis ordonné. Tous les murs étaient recouverts
de casiers identiques remplis de livres ou de carnets secrets,
d’objets
110
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

de toutes sortes comme des reliquaires ou des pièces sacrées en

or. Les odeurs d’encres et de pigments, de peintures et de papiers anciens, de bois
cirés et de bougies, se laissaient respirer comme une drogue bienfaisante; le silence
se laissait boire comme un divin nectar et l‘ambiance studieuse englobait
l’ensemble pour la gloire de Dieu. Mais de quel dieu ?
Songeait Marc, car, malgré une culture religieuse et
chrétienne déficiente, il remarquait des livres interdits et
licencieux pour l’Église de ces moines, comme ces textes
arabes, celtes ou juifs, comme ce « Timée » de Platon, et sans doute, tous ceux
qu’il ne reconnaissait pas et qu’il ne voulait pas
comprendre. D’ailleurs, il s’en foutait. Il titilla l’Abbé, car voir celui-ci irrité et
mécontent le comblerait d’aise. Pour l’instant, Gerbert restait de marbre, et sa bonne
humeur était plutôt rafraîchissante. - Vous risquez l’excommunication
pour tous ces livres hérétiques, dit « le maure »
avec un sourire goguenard. L’Abbé rétorqua tranquillement
que le pape préférait savoir ces livres ici, plutôt qu’un œil
impie les regardât. - Si je suis coupable, j’espère
que vous ne me dénoncerez pas. Je sollicite votre clémence, plaisanta
Gerbert. - Vous l’avez ! Vous l’avez ! Affirma Marc, déridé. -
Surtout, dit Gerbert en changeant de ton, que je
cache plusieurs évangiles inédits qui retracent un
monde autre que celui de la Bible. Il s’arrêta de parler un instant
pour reprendre aussitôt, d‘une voix hésitante et métallique. -
J’ai aussi des documents antérieurs à cette Bible où le
style allégorique et crypté replace dans leur contexte
historique la Septante qui représente une
compilation de l’Ancien Testament, rédigée par des traducteurs vers l’an 27o
av. J.C…. Les cinq livres qui constituent la Septante
la Genèse, le Deutéronome, l’Exode, le Lévitique, les
Nombres, sont, comme le livre de Job ou celui
d‘Isaïe, des textes qui confirment la venue d’un prêtre-roi
: l’oint du Seigneur. Idem pour des livres prophétiques comme ceux
d‘habaquq ou d‘osée.

Il était inquiet et avait le regard fuyant. - Tous ces

enseignements sont destinés « à ceux qui ont des
oreilles pour entendre »… rabâchait l’apôtre Marc, dit-il, pâle comme un mort. Sa
voix, étouffée dans un souffle qui se réduisait en
un lent filet inaudible, contrastait avec son apparence
débonnaire. - Il… il… ne reste plus qu’à trouver le
Troisième Testament…, le livre de la Souvenance de Dieu, celui du Saint-
Esprit… on apprendra que le christ n’est pas mort sur la croix. Le
descendant de David combattait les romains. Son compère, Simon le magicien, le zélote,
le plus grand illusionniste de son temps, avec l’aide de quelques
soldats romains, l’a escamoté pour qu’il puisse continuer l
lutte. Le christ devait mettre en place, selon la doctrine de la Lumière,
une triarchie : le roi est à la fois prêtre et
prophète. Il se doit d’être au service de son peuple. La voix du moine devenait de plus
en plus imperceptible. - Son frère Jacques, alias Joseph d’Arimathie
possédait un tombeau royal à Qumrâm, dans un
jardin transformé en cimetière au « lieu dit du Crâne »… Ils l’ont caché là
un moment !… Le christ crucifié !… Ainsi toutes
les prophéties étaient réalisées… Il était donc le
messie… Il n’avait plus qu’à ressusciter ! Marc, perplexe,
regardait l’ecclésiastique d’un air dubitatif. - Mais ? Vous
pédalez dans la choucroute ! Le… Marc n’eut pas le temps de demander des explications
supplémentaires, car le Supérieur du couvent, l’air jovial, les dirigea vers un pupitre
où un moine qui s’appelait Raoul Glabert recopiait un texte. La
plume grattait le papier avec un bruit aigu de souris geignarde. Il expliqua
le pourquoi du texte : la famine était endémique
dans toutes les régions où les princes et les nobles se faisaient la
guerre pour acquérir de nouveaux territoires, mais surtout
pour s’amuser et s‘extraire d‘un ennui mortel qui les
tenaillait en dehors de sempiternelles chasses à courre.
L’inconvénient de ces joutes guerrières, c’est que le quotidien
du peuple évoluait vers une insécurité chronique qui
nuisait pour trouver un travail sain et

111
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

efficace, et vivre d‘une manière décente. En plus, l’insalubrité de

l’habitat du monde paysan, et en contrecoup l’ensemble des terres non cultivées ou
saccagées amenait une pénurie de nourriture qui
entraînait irrémédiablement de grandes famines. Aussi, il eut l’idée de
la « Trêve de Dieu », qui sera entérinée plus
tard par le pape, pour le bien de tous. - Cette trêve empêchera les chevaliers et les
seigneurs d’attaquer tous ceux qui ne sont pas armés, comme
les paysans, les marchands ou les moines, déclara Gerbert d‘un air satisfait.
- Et votre… « trêve » sera respectée ? Demanda Shovav, sceptique. - En
effet, il est difficile de perdre ses habitudes,
mais quand la peur d’être excommunié s’ancrera dans la
mémoire filandreuse des hommes, l’obéissance évoluera vite en vertu.
Les combats seront interdits pendant la totalité du carême et de l’avent, pendant les
jours de jeûne et chaque semaine durant la période qui va
du jeudi au lundi matin, pour que les jours de la
Passion du Christ puissent s‘incruster dans la chair de
chaque chevalier. - Mazette ! Quelle horreur pour ces pauvres « chevaliers
» ! S’esclaffa Marc en riant sans retenue. Le Prieur, après un profond soupir, hésita
un instant avant de déclamer d’un ton péremptoire une sentence audacieuse : -
« Le chrétien qui répand le sang d’un autre chrétien répand le sang du Christ. » Cet
aphorisme se diffusera dans toutes les communautés chrétiennes, et sera le
leitmotiv de chaque moine qui l’enseignera partout, sans se
soucier des réticences de nos princes, avides de complots et d’assassinats. -
Celui qui irait contre ces mesures, ou bien le
paiera de sa vie, ou bien se verra banni de sa patrie et exclu de la
communauté chrétienne, énonça le moine Glabert qui, tout en recopiant
son texte d’une main habile, avait tout écouté avec intérêt. Le
moine, de nouveau, ne se souciant plus des hôtes de Gerbert, reprit son travail avec
les gestes lents et précis d’un enlumineur. - Il faudra bien compenser cette soif de
sang, souligna Laure. Vos nobles ne supporteront pas longtemps cette pression. Gerbert
réfléchit un instant avant de déclarer :

- Oui ! Vous avez raison ! Il leur faut une compensation. - Je crois que des
tournois amicaux pour s’affronter devraient suffire,
prédit Claude Ysorn, d‘une voix faible. Le chapelain ressentait encore la
fatigue de son attaque cardiaque, mais ses visions intérieures se
clarifiaient. Il savait que les émulations, par le biais de
ces assauts loyaux et réglementés, canaliseraient la fougue guerrière de beaucoup de
chevaliers et de nobles. - Je ne pense pas que cela suffise,
insista Marc. - Alors, le sang versé sera celui d’un infidèle,
renchérit Gerbert… Pourquoi ne pas aller délivrer l
tombeau du Christ ? Là-bas, dans le lointain orient. - En effet,
cela va les occuper un petit moment, marmonna Marc, un rictus sur les
lèvres. De quoi s’offrir une bonne pinte de sang. - Venez !
Interpella le Prieur du couvent qui n’avait pas entendu les
réflexions désabusées de Marc.

q
La salle du chapitre était débarrassée des tables et des chaises habituelles. À la
place, des peaux épaisses de mouton et des poufs de différentes couleurs étaient
disposés pour créer une ambiance chaleureuse. - Installez-vous confortablement ! J’ai
fait venir des coussins et des tapis touffus de laine moelleuse. Vous serez
plus à l’aise que sur ces chaises incommodes et austères.
L’histoire de ma vie est surtout un récit oriental, alors, prenons nos aises au sol,
une pratique ancestrale de mes amis ismaéliens. Gerbert
d’Aurillac s’assit, les jambes croisées, invita le groupe de Laure à
faire de même, et commença son récit. - Jeune, je voulais
passer de l’ignorance au savoir, et les bons moines qui m’avaient
recueilli ont comblé cette lacune. Mais, seuls les »scheiks » arabes m’ont
appris que pour atteindre la connaissance il fallait
l’intervention d’un sens supérieur. Les facultés sensorielles et cérébrales,
génératrices de l’insolence de la pensée rationnelle, doivent se soumettre aux facultés
intuitives et spirituelles. Les imans m’ont prouvé que ce sens
supérieur at-

112
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

teste le pouvoir de la pensée « magique »… Vous êtes

sceptiques ! Je le sais, mais… - Comme les charlatans,
pouffa Marc. - oui, mais, moi, je me respecte, alors qu’eux ne
se respectent pas. Ma foi en la recherche d’une vérité souvent invisible,
est la seule différence entre eux et moi… Si vous saviez le pouvoir de certains noms…
Vous auriez peur ! Il se tut un instant, laissa un silence apaisant s’installer. Leur
incompréhension ne le troublait pas. - L’apparence des choses, comme le visible, est
souvent source d’erreur et d‘intolérance, ajouta-t-il. Avec des gestes
d’excuse, il les supplia de l’écouter sans l’interrompre. Il se méfiait des
réparties intempestives du « maure ». - Ma narration va prendre un certain
temps, mais après, je vous jure que je respecterai votre
décision. L’Abbé se leva pour marcher de long en large, se frotta les mains,
souffla longuement trois fois, et décida de parler : - Il
était une fois un bébé abandonné, trouvé par des moines sur le parvis d’une église.
C’était un enfant turbulent, mais doué pour les études. Aussi, après avoir étudié et
compris tous les savoirs des bons pères, comme la géométrie, l’algèbre ou la cosmologie
et autres principes, il fut envoyé à Cordoue pour
finir son apprentissage. Là, dans ce califat… Des cris
interrompirent Gerbert brusquement. Des cris qui s’amplifiaient de
partout, venaient en fait du cloître situé sous le chapitre.
Un jeune servant en robe blanche, affolé, pénétra sans frapper dans la salle de réunion
où le Père Supérieur révélait des informations sur sa vie. Une vie
qui, de faits étranges en faits peut-être
imaginaires, eût un impact extraordinaire sur les gens de
cette fin de millénaire, prédisposés à croire les
prédictions de l’apocalypse. Père ! Un grand malheur ! Le malheureux !
Il s’est pendu ! - Qui ? Requit Gerbert. - Léon ! C’est Léon ! Glapit le
jeune apprenti, d’une maigreur maladive accentuée par l’ampleur d’une robe démesurée. -
Quoi ? Impossible ! Récrimina le père Abbé…

Léon de Pardes, un vieux renard qui a bourlingué sur

tous les continents, ne peut pas s‘être suicidé.
C’était un bon vivant, serviable et jovial. Il était mon compagnon de voyage. Il était
aussi un savant émérite, frère de sang d’Ysorn et son bras droit. D’ailleurs,
c’est lui qui a découvert votre fameuse prophétie «
des quatre mages », égarée au milieu d’une traduction de
l’apocalypse de Saint Jean. - Allons examiner les lieux, suggéra Marc. - Où est-il ?
Demanda le chapelain, d’une voix angoissée et des larmes plein les yeux. Je veux le
voir ! Sa respiration sifflait et devenait saccadée. Il
baissait la tête, pris par des convulsions dues à u
asthme généré par sa panique. - Dans les écuries !
Clama le novice, qui tremblait toujours de tous ses membres. Il…
il ne bouge plus ! Le pauvre garçon avait encore les yeux exorbités par la
vision d’horreur qu’il avait subi lors de sa macabre
découverte.

q
Il était là, Léon de Pardes, pendu à une grosse corde de
chanvre balancée par-dessus une des poutres principales de l’écurie. Au sol, de la
paille éparpillée épongeait des gouttes de sang qui tombaient par
intermittence. On avait déchiré la robe de bure du vieux moine, laissant l
buste à nu. Il leur tournait le dos. - C’est un meurtre, et non un suicide ! Dit
Marc. - Pourquoi ! Demanda Ysorn, les yeux de nouveau
embués de larmes. - Il est pendu haut et court ! Il n’avait aucune possibilité de
grimper sur quoi que ce soit… puisque nous ne trouvons
rien aux alentours qui ressemblerait à un escabeau o
à autre appui… Marc fixa les yeux du novice. - Petit ! Qu’as-tu
vu ? - Je l’ai aperçu de loin, j’ai cru qu’il s’était suicidé, e
j’ai vite couru pour prévenir le Père Abbé. Marc, qui s’approchait, un
bâton à la main pour tourner le corps afin qu’il
pût leur faire face, faillit tomber en glissant sur un
peu d‘argile étalée sur le sol

113
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

en dessous du corps de Léon de Pardes. - Nom de Dieu ! S’exclama-t-il. Il se reprit,

gêné par son inconvenance. - Excusez-moi !… Il tourna, du plat de son bâton, le corps
du moine qui montrait toujours son dos. Léon lui faisait
face maintenant. Devant ce spectacle macabre, Marc, bouleversé et horrifié,
ouvrait de grands yeux. - Nom de Dieu !… Effectivement, maintenant, avec
ça, cela ne peut pas être un suicide. Les rares cheveux du moine pendu, collés par la
sueur, traînaient sur le front et dissimulaient un peu deux orbites effrayantes,
vides. Du sang suintait d‘une plaie située au milieu de la
poitrine. Ils virent tous que cette blessure était faite d‘entailles
profondes. Elles formaient sur le torse des lettres sanglantes
qui, par leur couleur de feu semblaient surgir tout droit de l’enfer. Les
mots latins gravés à même la chair hurlaient leur blasphème
honni et damné par une Église autoritaire. - « Non serviam » lut Joël qui
avait de bons yeux pour voir si haut. C’est quoi ? -
On lui a arraché les yeux ! Se lamenta un des moines accourus pour essayer de dépendre
le pauvre Léon. Ysorn et Gerbert ne disaient rien. Leurs visages étaient blancs de
terreur. Ils se toisaient, soupçonnant l’autre d’une implication quelconque
dans le meurtre de leur compagnon. Pourtant, ils avaient été liés si
longtemps. Marc, qui les observait, se doutait bien de
quelque chose de louche. Il les interpella d’une manière brutale. - Expliquez-
vous ! Votre attitude est celle d’un coupable ! Vous tremblez
et vous connaissez le « pourquoi » de cette mise en scène
macabre…… Allons ! Expliquez ! - « L’Éternel a dit :
j’habiterai dans les Ténèbres. » Le chapelain citait cette phrase biblique
pour fuir ses responsabilités, pour fuir ce qu’il
croyait absous depuis longtemps. - Votre… « Éternel »… me les brise « menus,
menus ». Ne vous cachez pas derrière le dos de cet

« éternel », trop large pour vous. Et soyez sincère… pour une fois. Si vous le pouvez !
- Calmez-vous, mon cher Marc, protesta Gerbert. Il a peur ! Mais vous avez raison, nous
savons ! - Alors ? L’interrompit « le maure », horripilé par les circonvolutions de
ce langage ecclésiastique. - Encore un sacrifice !
Avoua Gerbert d’Aurillac… Celui de Lucifer le porteur de lumière,
le frère du christ. Deux jumeaux, deux fonctions manichéennes de l’Univers. L’homme
porte la lumière de deux manières différentes, comme celle d’un esclave dans la lumière
blanche du jour, ou comme celle d’un rebelle dans la lumière verte de la nuit. L’homme
qui se satisfait de la foi, pour adhérer à
l’intégration avec dieu, accepte la lumière blanche du jour, mais celui
qui, par la connaissance veut atteindre les plans divins en
gardant sa personnalité, se voit condamner à dévoiler la
lumière dans l’obscurité de son être, dans l‘intimité de
ses rêves… - Vous voulez suggérer que, seul, celui qui
veut être vraiment libre, lutte à mort pour cette
liberté ? Proclama Laure, inquiète mais intéressée par
la métaphysique originale du Prieur. - La mort de
notre ami est un sacrifice. Tous les trois, nous
avons déclenché des forces obscures, qui, par la
terreur, veulent nous interdire nos recherches. - Je ne céderai jamais ! S’écria Ysorn,
pris d’une rage soudaine. Si « Jéhovah est un dieu jaloux », tant pis ! Si
l’Église ne veut plus des adeptes qui comprennent,
mais seulement des fidèles qui croient, vous verrez
que bientôt on nous interdira de lire même les
évangiles. - Il est trop tard pour céder, dit Gerbert. - Vous connaissez vos ennemis ?
Demanda Marc. - Heu… non ! Ils sont malins… et ils se cachent derrière une
force terrifiante. Le christ et Lucifer sont leurs proies
préférées. Ils ne veulent ni du jour ni de la nuit. Ils désirent la pénombre éternelle.
- Peut-être !… mais il y a des hommes derrière tout ça, et avec votre aide, nous les
trouverons, assura Marc. Ysorn et Gerbert baissaient la tête, attristés de la perte de
Léon. Leur cœur battait la chamade, car ils savaient que le combat pour la
liberté de penser serait rude. - Venez voir ! Cria Shovav l’essénien.
114
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Il s’était désintéressé de l’interrogation des moines que Marc pratiquait

sans fioritures, pour fouiller les lieux d’une manière
méthodique. Il raclait le sol avec ses pieds pour
déblayer quelques mottes de foin, laissées là en
attente afin de nourrir les bêtes. Ils regardaient l‘endroit
dégagé, sidérés de l‘habile mise en scène. Un cercle parfait y était
tracé. Le grand cercle noir dessiné au charbon de bois les fascinait. À
l’intérieur du cercle, on remarquait, tressé avec de la
paille, un humain à la tête de coq et aux jambes
de serpent. - Un Abraxas ! Proféra Thomas, stupéfié. Une grande ligne de sang
séché traversait le cercle par son milieu comme pour annihiler le pouvoir de l‘abraxas.
- Le cri du diable ! Déplora Ysorn, désorienté. - Le Maître des Sortilèges ! Murmura
Gerbert. - ???… on ne comprend pas votre charabia, ricana Shovav, dont le mépris
apparent provenait de sa méfiance envers des hommes dominés par la
peur. Et la peur exsudait par tous les pores de la peau de ces gens. Elle
irradiait une aura démoniaque.

- Tuons ces chiures de mouche ! Lança-t-il sur un ton de défi. Ces fureteurs n
gêneront plus personne ! Je ne comprends pas la
politique de nos dirigeants; à force de
tergiverser, ces atermoiements vont devenir notre faiblesse. J’ai du
sang Anounnaki dans les veines… rien ne peut nous arrêter ! - Attends le retour de
Miska, notre commandant, assura Djin, un jeune plein de promesses
qui combattait sans peur. Il avait obtenu le grade de lieutenant par sa
force de résistance aux conditions les plus difficiles, par
l’intelligence de ses réactions aux évènements les plus inattendus. Djin riait
du comportement de Bin-Lad qui avait une haute opinion de sa
propre personne. Humilié par sa défaite, et surtout par le fait d’être dégradé
au rang de simple soldat, ce « vieux renard » ne supportait plus la contradiction. -
Retourne chez ta mère, jeune blanc-bec, le lait va sortir de ton nez, rugit-il … je ne
vais pas laisser impuni le meurtre de mes camarades. Djin eut le pressentiment d’une
bourde de la part de cet énergumène. - Bin-Lad ! S’exclama-t-il, constatant les
mauvaises réactions de ce baroudeur efficace, mais sans
cervelle. Il attrapa le bras du vétéran, mais ses mains n’empoignèrent
que le vide. Bin-Lad l’avait devancé en
réintégrant la matière du plan de conscience de Laure, de ses amis et des moines
effrayés devant un abraxas dénaturé. Ce « fonceur » se
retrouva à quelques mètres de Laure, derrière un pilier en bois
de l’écurie. Personne ne l’avait remarqué. Une force surhumaine le souleva pour
l’envoyer discrètement dans une stalle remplie de paille sèche et de foin. - Eh !
Interpella Nouxa, une « tête noire » de Belzébuth. Espèce de taré, je croyais avoir
éliminé ta sale carcasse dans ce lieu maudit, ce clapier nommé la « branche rouge ».
Bin-Lad se releva, ivre de rage, cracha des brins de paille enfoncés dans sa bouche. Il
sortit en silence, d’un étui fixé à son mollet gauche, un
long couteau. Les jambes écartées, les bras en avant, il porta une
attaque fulgurante en laissant glisser son pied gauche

q
Six hommes aux regards menaçants les fixaient,
invisibles, maintenus dans un autre pan de l’espace commun par un
appareillage à pulsions électromagnétiques. Les « têtes
rouges » n’avaient aucun droit d’intervenir. Ils attendaient les
ordres de leur hiérarchie, et pour l’instant, écouter ces gens paraissait être leur
seule préoccupation. Cependant, la patience n’était pas leur qualité première, e
une envie irrésistible de massacrer ces imbéciles les tenaillait. Mais l’humanité
ne devait pas savoir qu’elle était manipulée. L’ordre absolu de
demeurer invisible ne devait pas être transgressé sous peine de mort. Les prêtres de
Jéhovah ne plaisantaient pas. Bin-Lad, le seul rescapé du commando « tête rouge »
qui avait assiégé la fameuse « Branche Rouge » inter-
dimensionnelle pour éliminer le groupe du commissaire Luc Blondin, ruminait une
improbable vengeance.
115
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

vers l’avant. La lame du couteau jaillit pour transpercer le cœur du guerrier noir. -
Meurs ! Suppôt de Satan ! Chuchota le combattant de Jéhovah. Bin-Lad parlait
d’une voix presque éteinte, car il venait de
s’apercevoir de sa bévue : il avait désobéi aux
ordres. Nouxa fit une erreur qui faillit lui coûter la vie.
Pour esquiver le couteau, il pivota sur sa
jambe avant gauche pour se retrouver dans le dos de l’ennemi, n’ayant pas
remarqué l’avancé du pied de son adversaire. Mais Bin-
Lad était gaucher, et, de ce fait, Nouxa butta de profil l’énorme
poitrine de l’attaquant, au lieu de ses retrouver
derrière lui. Au passage, la lame glissa sur son gilet tissé de fils
d’araignée dont la soie est six fois plus résistante
que le kevlar et deux fois plus élastique que le
nylon. Il profita du désarroi de son antagoniste,
tourmenté par ses pensées pénalisantes, pour lui envoyer un coup de coude au menton.
Bin-Lad s’écroula au sol, assommé. - Bravo ! Dit Xouna qui venait
d’apparaître, tu attaques les vieillards, maintenant. Tu
me déçois ! - Arrête tes billevesées !… et prépare-toi ! Ces brutes
approchent ! Cinq guerriers rouges se matérialisèrent autour
d’eux dans un vrombissement léger. Leurs regards haineux ne présageaient rien de bon.
Ils étaient moins grands que les deux guerriers noirs, mais
plus râblés. Mais Djin, d’un geste de la main stoppa ses hommes impétueux,
donna un ordre impératif qui les obligea à reculer.
Les quatre « têtes rouges » maugréèrent, mais l’obéissance,
ancrée dans leur cerveau depuis l’enfance, les fit ramasser Bin-Lad, e
disparaître du box. - Attention ! Marc s’approche de la stalle ! Murmura
Nouxa. Ils entendaient les pas précipités du « maure »
qui surgit dans la stalle comme une furie. Des bruits de lutte l’avaient
dérangé dans son enquête. - Que se passe-t-il ici ? De la paille
retombait mollement au sol. Il crut apercevoir des bottes noires s’enfoncer sous un tas
de foin, coincé au fond du box. Marc bondit et plongea dans le foin, dans l’espoir de
récupérer un indice.

Rien. Toujours rien. Il se mit à genoux, dépité et furieux.

Quand ce cauchemar finira-t-il ? Avait-il la
berlue ? Il réfléchissait aux conséquences de ce meurtre.
Une cassure s’était produite dans le meilleur des mondes de ces bénédictins. Une
sensation bizarre envahissait Marc; le vrai et le faux se mélangeaient d’une façon
furtive. Pour lui, ces moines noirs déambulaient dans un décor de
film. Ils semblaient vivre par procuration, accrochés à
leurs rôles appris et digérés par cœur. Tout était trop bien placé, trop
propre… Et puis, il ne croyait plus à ces sauts du
temps. En définitive, Marc ressentait qu’un lourd secret
liait ces trois hommes : Léon de Pardes, Claude Ysorn et Gerbert
d’Aurillac. Shovav déboucha dans la stalle, les muscles en alerte, prêt à
intervenir et à secourir son ami. Il vit le «
maure », prostré, à genoux, les mains sur le
visage, comme un athée qui ne veut pas montrer le
murmure de ses prières. - As-tu des problèmes ? Marc se releva, le visage pensif,
envahi par les mèches noires de ses cheveux qui lui donnaient
l’air d’un anarchiste dément, plein de doutes, ne sachant quelle action
mener, quel choix adopter. - Non ! Je réfléchis !
Il faut trouver l’erreur !

q
Xouna et son frère Nouxa décontractaient leurs muscles douloureux dus à
une pression trop brutale causée par leur disparition subite pour
éviter le contact direct avec les terriens. - Je crois que Loupa, notre
frère, a repéré le Tétramorphe, chuchota Xouna,… il agit à
nouveau. La transparence de leurs corps était maintenue par l’effet vibratoire
de leurs appareils. Invisibles aux yeux des gens qui déambulaient à
 l’intérieur de l’écurie, ils écoutaient les deux compères, Marc et
Shovav, avec intérêt. Ils appréciaient ces deux hommes pour leur combativité, leur
préférence du juste milieu et pour l’humanité qui les caractérisait. Le
regret de ne pas pouvoir communiquer avec eux
contractait par-

116
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

fois leur cœur; ils ne devaient pas interférer. L’ordre était clair, mais ils
estimaient parfois que certaines vérités pourraient dessiller les
yeux d’un peuple laissé dans l‘ignorance. - ouf ! Souffla
Nouxa. Pour un peu, on nous descendait, et en prime Marc nous
repérait… - Ne sois pas défaitiste ! Répondit son frère. Nous sommes vivants ! Le
travail continue, et la vie est belle ! Il étira ses membres et fit
craquer ses jointures. - Arrête ! J’ai horreur de ces bruits !… En plus de
la bonne nouvelle : la détection du Tétramorphe,

un petit vieillard à la barbe blanche, une autre

information révélerait Kronos comme son compagnon…. - Kronos ? La fin
des temps est-elle proche ? - Je ne sais pas,
répondit Xouna sur un ton mi-figue mi-raisin. Loupa a
entendu Kronos murmurer cette phrase d‘un prophète : « Réveillez-vous,
enfants de la poussière ». Il sourit d’une façon puérile. - Le vieillard l’aurait
transféré dans la peau d’un chien. - Ah ! Ah !… pas possible ? Ricana son frère.

117
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE X
BeRnaRd pons, le comte de toulouse

liberté… Une vérité pour le bienfait de tous…Une liberté pour briser le carcan des
dogmes des religions… aux mains… Sa voix se durcit. - … Aux mains des… satanistes. Ils
le regardèrent tous d’un air étonné. -C’est le bouquet, ironisa Marc.
Pourquoi êtes-vous moine, alors ? - Un hasard ! Répondit le
Supérieur du monastère d‘une manière laconique et triste. L’ecclésiastique
était à genoux, psalmodiait une prière pour son ami de longue
date. Il redressa sa longue silhouette pour ne plus bouger. La sévérité de son visage
émacié contrastait avec ses yeux marron vert qui adoucissaient la
rigidité du personnage. - Je suis un orphelin, recueilli par des
bons moines, dit Gerbert d’un sourire narquois. Son regard plongeait dans celui
de Marc avec insolence. - L’Église était la seule issue pour apprendre. J’ai appris à
hurler avec les loups. Mais j’ai appris aussi autre chose… le cœur
de la raison est ailleurs, loin… bien loin des petites vérités inculquées,
des petites vérités qu’on nous oblige à ingurgiter. Il
est au-delà de la raison même. Marc réfléchissait. Il
se demandait si cet abbé ne se foutait pas de lui. Ce type retors était capable de tout
dire et de tout faire. Il y avait du pire et du meilleur en lui. Il n’arrivait pas à
discerner le vrai du faux chez cet être complexe.
Marc préféra diriger son attention sur le crime. Il voulait résoudre cette affaire. Une
simple affaire de routine qui finit toujours par être
élucidée en fin de compte. Le « maure » examina le cadavre avec minutie.
À part le sens symbolique de la mise en scène, auquel il
ne comprenait rien, il ne remarqua aucun élément
susceptible de faire avancer son enquête. Mû par une
intuition soudaine, il mit un genou au sol,
souleva les cheveux poissés de sang, et aperçut dans le cou un trou gros comme une tête
d’épingle. Abasourdi, il soliloqua un court instant en se
relevant. Il ne devait rien dire à personne, car
cet orifice avait

k
Ils regardaient toujours le sol, fascinés par l’abraxas dessiné au charbon de bois.
Ysorn, le chapelain, contemplait avec horreur l’allégorie entourée d’un cercle et
traversée de part en part d’une ligne rouge maléfique faite de
sang. L’image paraissait mourir comme touchée en plein cœur. Il ressentait
avec effroi les énergies de cet abraxas s’enfuir et s’éparpiller pour agoniser au sein
d’une terre maudite. Son cœur palpitait, prêt à exploser. L
question de Marc, avant qu’elle ne soit formulée, retentit
dans son cerveau en une déflagration soudaine, comme par
enchantement. Il sursauta, effaré. - C’est quoi un abraxas, demanda
Marc, énervé par tant de paramètres inconnus. Cette incertitude le mettait en
rage. Une colère sourde l’envahissait. Il voulait venger le pauvre moine, torturé et
pendu. - C’est un sceau de reconnaissance entre les divers membres d’une confrérie,
chuchota Thomas qui frissonnait encore. L’image du spectacle
macabre que représentait Léon de Pardes, pendu, restait ancrée dans sa tête.
Cette horrible vision le poursuivait ; il ne pouvait pas s’en défaire. Elle
était là, plaquée devant lui, en lignes de sang, incrustée dans sa
mémoire. - Ils l’ont supplicié et énucléé, gémit-il. Une angoisse mortelle lui serrait
la gorge. - Sa mort fut sans doute lente et douloureuse. Qui peut tant haïr ? Son crâne
dégarni et son front ruisselaient de sueur. Il s’épongea discrètement avec la paume de
ses mains. - L’Abraxas, c’est… C’est notre icône, articula avec difficulté Gerbert
d’Aurillac, rompant son mutisme volontaire. Elle est le symbole d’un
groupe de gnostiques atypiques qui recherche la vérité et la

118
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

été fait avec un instrument moderne. Il ne pouvait s’agir que d’une seringue.
Maintenant, il les tenait, et leurs mensonges ne tiendraient
pas longtemps, face à la vérité qu’il leur cracherait un de ces
jours. Pour le moment, son enquête ne
fournissait pas assez de preuves pour les accuser, mais ces éléments
viendraient vite. Marc se retourna et alla gratter le sol sous l’endroit où Léon de
Pardes avait été accroché. Ses doigts s’imprégnèrent d’une substance argileuse
jaunâtre. Il la renifla. Elle sentait le bois pourri. - Aïe !
hurla-t-il en rejetant l‘argile ! Elle brûle,
cette saleté ! Intrigué, il alla examiner le cadavre du moine. Il trouva un
peu d’argile sous les ongles des doigts de la main gauche. - D’où provient
cette argile, interrogea-t-il à voix haute ? - Hum ! La seule
carrière d’argile se situe au milieu de la forêt de Woëvre,
expliqua Gerbert, la voix cassée par une émotion feinte ou sincère.
Cet endroit est maudit depuis longtemps. Plus personne n’ose s’y aventurer, et
les seuls téméraires qui ont tenté l’expérience ne sont plus
réapparus. D’un ton péremptoire, il affirma : - Dans les temps anciens, ce
lieu servait de rites et d’offrandes sanglantes au dieu-serpent celte Cernunnos. On
jetait des enfants dans un puits sans fond. Pour ma part, je n’en crois rien. Tout cela
est symbolique. Les différentes rotations de l‘axe terrestre qui
pointe l’étoile polaire, font qu’aujourd’hui l’Alpha de la
Petite Ourse a détrôné l’ancienne polaire l’Alpha du Dragon, il y a plus de 4000 ans.
Devant l’incompréhension de ses convives, le prieur se racla la gorge et
réfléchit à une explication plus simple. - L’axe terrestre
n’est pas stable par rapport aux astres. Il trace dans l’espace une circonférence,
appelée la précession des équinoxes. L’axe terrestre met
25920 ans pour parcourir cette circonférence. Pythagore divise ces années en un grand
jour et une grande nuit. Nous sommes à la fin d’une grande
nuit, le début d’une apocalypse. L’ombre du dragon est sur nous, et…

- Le dragon est-il le dieu-serpent des égyptiens ? L’interrompit Laure, perdue dans de

profondes pensées, le front barré de rides inégales... Est-il le même serpent condamné
par Dieu et chassé du paradis ? Un dieu n’en remplace-t-il pas un autre ? - oui,
mais… bredouilla Gerbert. Je pense que… - Oui ! Le dragon
est le serpent des égyptiens, mais aussi celui des hindous, des
aztèques, des mayas ou des grecs, répondit Ysorn à la
place de son supérieur, les sens en éveil, prêt à
expliquer les malentendus. Son savoir rendait sa voix aguerrie, et,
étant un homme de science, il se sentait à l’aise pour
rendre service et être indispensable un moment. Sa
fierté était de pouvoir être utile, sans pour autant être nécessaire. Il était trop
humble pour cela. - Et quand on veut un nouveau dieu, on
accuse toujours l’ancien dieu de méfaits inimaginables, assura-t-il. -
Symbolique ou pas, il y a toujours eu des
sacrifices d’enfants partout sur cette planète depuis des milliers
d’années, réfuta Shovav d’une voix forte et mécontente… Pourquoi ? Sa barbe
broussailleuse le démangeait. Il la grattait à petits coups d‘ongles. Ses
yeux bleu foncé se durcissaient d’une colère contenue. Les enfants
étaient sacrés pour lui. Furieux, il éructa de nouveau : -
Pourquoi ? Ysorn le regarda d’un air malheureux. - Exact,
dit-il ! Mais le serpent symbolise le temps qui
avale l’enfant qui est en nous. Au solstice d’hiver,
serpent est le moloch qui dévore, mais à l’équinoxe du printemps,
il symbolise la fertilité et le renouveau. Il se tut un instant pour mieux asséner ses
arguments, passa la langue sur ses lèvres plusieurs fois comme un signe de
recueillement volontaire. - Il ne faut pas confondre le
symbole lui même qui est une traduction bénéfique des
actions de la Terre en harmonie avec toutes les
lois de l‘univers,… et les gens qui s’en servent
pour leur propre compte en dévoyant son contenu… Ainsi, le serpent est
devenu synonyme de mauvais, et…, en effet, de nombreux enfants sont sacrifiés e
son nom.

119
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Les yeux bleus translucides d’Ysorn s’embuaient de larmes. - Les seuls

responsables sont les hommes qui se servent de ces
images pour leur propre profit, et non les symboles. Il
murmura tout bas : - … Et l’âme d’un jeune enfant est si bonne pour ces
démons, … et pleine d’énergie vitale ! Voilà pourquoi ces
prédateurs préfèrent les bébés. Un silence gênant suivit la
diatribe du moine, prostré maintenant contre un chambranle de l’écurie. Le Père
Supérieur claqua dans ses mains pour faire une sorte de
diversion. Il connaissait les raisons de son chapelain, mais il ne voulait pas entamer
une polémique sur l’existence de démons et de leurs faims
inavouables. - Il est temps de vous narrer les pérégrinations tumultueuses de ma
jeunesse, dit-il avec empressement. Vous comprendrez alors nos motivations… Allons nous
installez dans la salle du Chapitre…Venez ! Non ! Rugit Marc brutalement d’une voix
décidée. Je vais retrouver l’assassin de votre ami à
tous les deux. Il regarda avec mépris les deux
ecclésiastiques qu’il considérait maintenant comme suspects ou
comme manquant de pitié et de compassion, ou alors
comme deux comploteurs qui voulaient cacher un lourd secret. Marc
dit le « maure » baissait la tête, et ses longs cheveux dissimulaient la large
cicatrice sur sa joue droite, souvenir d’une balle perdue. Ses yeux marron foncé
brillaient de détermination. - Je viens avec toi, clama Shovav redressant ses deux
mètres en un puissant mouvement. À deux, nous déploierons plus de ruse et plus de
force. Les dessins étranges sur son visage carré luisaient dans l’obscurité de
l’écurie. Ils paraissaient vivre d’une vie mystérieuse. - Moi aussi ! Moi
aussi ! Lança le petit Joël avec empressement. Il
trépignait sur place, comme un gamin qui voulait satisfaire
à tout prix un caprice longtemps contenu. on
avait l’impression qu’il savait depuis longtemps que les
deux hommes s’apprêtaient à partir. La vision

du moine pendu l’avait terrifié ; l’image traversa ses

neurones transformés et suscita aussitôt une prémonition : le voyage
dangereux de ses amis. - Non Joël, émit Thomas, le
prenant par les épaules pour qu’il ne s’échappe pas. Tu
nous seras utile, à Laure et à moi. L’occultiste lui
chuchota à l’oreille : - Tes intuitions pourront dénouer
l’imbroglio du récit de Gerbert d’Aurillac, futur pape Sylvestre II, celui de l’an
mille. Tu nous seras très utile. - Bon ! Bon ! Je reste, promit le jeune garçon. Le
petit clone bougonna encore un peu, mais se calma assez vite à cause de
l’importance de sa mission. - Vous êtes fou ! S’exclama le Père
Supérieur dans un grand mouvement de bras qui restèrent
suspendus en l’air un court instant. Des dangers innombrables vous
guettent en dehors de cette abbaye, ce havre de paix. Vous allez prendre des
risques inutiles… Restez ! - Nous jugeons plus profitable
d‘explorer les différentes pistes offertes… Nous partons ! Dit Marc,
d’un sourire faussement contrit. Il était content de damer le pion à c
foutu abbé. Il souhaitait de nouveau être libre de ses décisions. Quelque
chose clochait dans tout ce micmac, et il voulait
découvrir quoi. En plus, retrouver l’assassin du
moine Léon apporterait une réponse à ses interrogations. -
Bon ! Bon ! Je ne vous harcèle plus ! Mais, au moins, emmenez avec vous Angelinot. Il
connaît cette région mieux que personne. Ses fréquentations de
jeunesse, les parias de notre société, écumaient villages et campagnes. Shovav
oscilla de la tête pour signifier son approbation. Il
pensait que ce type, du genre débrouillard, pourrait
être utile, même s‘il était certainement un espion à la
solde du Père Abbé. - O.K. ! Soupira Marc, l’air résigné. Allons-nous
préparer ! Angelinot, surnommé « l’écornifleur », plein d’allant et
ravi de son nouveau rôle, cauteleux, s’empressa d’accompagner les deux étrangers. -
Pour ne pas éveiller trop de soupçons, roucoula-t-
120
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

il, joyeux et prolixe de gestes affectueux, transformons-nous en pauvres paysans. Il

tenait les bras de Marc et de Shovav, tout en les poussant hors de l‘écurie. I
ne les lâcha que loin des autres protagonistes. Alors, son attitude
changea aussitôt, comme s’il était devenu un autre homme, un homme décidé et
habitué à commander, un homme nouveau. - Gerbert est un peu timoré,
dit-il sur un ton sérieux et ironique,mi-figue mi-raisin. Il s’accommode
mal de contraintes qui ne sont pas d’ordre religieux.
Angelinot, droit comme un I, les regarda en souriant pour les amadouer. - Vos besaces
devront être légères, préconisa-t-il. Boules de pain, biscuits et
fruits secs, quelques bougies. Peu d’affaires de rechange.
Des questions ? - Non ! Répliqua le « maure »
d’un air bourru. - Toi, plaisanta « l’écornifleur »,
tu es un râleur de naissance, n’est-ce pas ? Un véritable porc-épic
! - Moi, je n’aime pas les fouines, répliqua Marc. -
Nous pouvons donc nous entendre tous les deux, entre animaux de même acabit, ne crois-
tu pas, surenchérit Angelinot ? Cette joute verbale les fit rire tous les
trois.

Ses yeux clignèrent de déconvenue et son maigre visage, d‘une blancheur

cadavérique, paraissait plus maladif encore. Le seul moyen de sortir
de cet engluement était de retrouver cette clef du temps. Aujourd’hui, la vérité
s’avérait être le plus sûr moyen d’arriver à leur
fin, car le groupe de Laure ne leur pardonnerait jamais ce manquede droiture. I
détestait décevoir le « maure », le meilleur ami
qu‘il ait pu avoir. Sa vie devenait un enfer
incontrôlable. Des larmes coulèrent le long de ses joues. Là,il maudissait
Gerbert. Il voulait rentrer chez lui.

q
Gerbert d’Aurillac, Le Père Supérieur du monastère, s’approcha de Claude Ysorn le
sacristain toujours appuyé contre une huisserie du haras, pour lui murmurer à
l’oreille des paroles sibyllines dont le contenu, secret
délétère, s’évapora aussitôt pour ne pas être entendu par le groupe de Laure. Personne
ne s’aperçut de cet aparté. - Va prévenir le Maître. Ysorn s’en alla à pas
discrets. Sa maigre silhouette ballotta et disparut en silence.
Il dépoussiéra sa robe écrue d’un vigoureux coup de main tout en ressassant ses pensées
embrouillées. Pour lui, ces secrets allaient éclater et éclabousser le peu de
respectabilité qui leur restait. Marc ne paraissait
plus être dupe de leur hypocrisie, et leur manque de
franchise risquait de contrarier leurs plans en fin
de compte.

Ce soir là, la taverne débordait d’une faune hétéroclite et

joyeuse. La procession de la journée, qui
avait empli les âmes de bons sentiments, de silences et de piétés,cédait la
place aux jeux, aux rires, à la ripaille et aux
transactions délictueuses. Le brouhaha permanent agaçait le « maure ». Shovav et
Angelinot, au contraire, influencés par l’atmosphère
ambiante, se décontractaient et riaient à gorge déployée. Tous les
trois portaient des vêtements anodins, et ces habits de paysans cossus ne
dépareillaient pas. À leur gauche, trois personnages discutaient âprement. L’un deux,
un vieux tout rabougri, paraissait avoir un rôle important car les deux autres
écoutaient avec attention ce patriarche. Angelinot reconnu aussitôt le « sorcier » de
la région. - Tiens ! Prends ! Marmonna le vieillard, présentant une fiole remplie de
sel à un bossu qui s‘en empara avec avidité. - Ton
impuissance sera guérie par ce sel de lézard, assura-t-il d’une voix cassée et grasse.
L’été dernier, j’ai coupé les têtes de lézards, vidé leurs entrailles et empli de
sel leurs corps qui séchèrent longtemps à l’ombre
mes noyers… N’oublie pas de saupoudrer tes aliments avec ce
sel ! - Et moi ! Et moi ! Pleurnicha un robuste gaillard de trente ans. Suspicieux, les
yeux globuleux du vieux tournèrent dans tous les sens. Sa voix se
 fit presque inaudible quand il lui présenta
discrètement un sachet fermé

121
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

par un cordon de cuir. - Ce talisman, dissimulé sous ton lit, rendra ta femme
fidèle comme une louve. C’est un mélange de cheveux et de
rognures d’ongle de ta bien-aimée, triturés dans un broyage de racines, d’herbes, d’os
de grenouilles, de cervelles de chat et de parties génitales d’un loup. La toux grasse
du sorcier empêcha d’entendre le reste de la conversation. - « Fait chaud », se
plaignit Marc en s’épongeant le front avec son chapeau de feutre marron. Il fourbissait
d’un geste machinal sa tunique de laine doublée de coutil ;
c’était chez lui la manifestation d’une inquiétude. - Que fait-on ici ? Chuchota-
t-il, le regard vague. - Tavernier ! À boire ! Réclama
l’écornifleur » d’une voix gutturale et d’un mouvement
énergique du bras. Un homme corpulent d’une trentaine d’années, les
cheveux collés par la sueur, se précipita pour servir trois chopes en cuir remplies
d’une bière odorante. Il dévisagea Shovav et Marc avec surprise. - Tu as de
drôles d’amis, « l’écornifleur », lança le serveur d’un ton
tonitruant. Ce ne sont pas des serfs ? - Cousin ! Ferme ton « clapet », s’affola
Angelinot. Ce sont des amis d’une lointaine région. Le timbre de sa voix essayait de se
faire discret de façon que personne ne puisse les entendre. - Ouais,
ils ont l’air plutôt déguisés, tes pingouins, répondit le tavernier sur la même
intonation. Il les regarda, les yeux goguenards. - Le teint buriné tous les deux, des
signes bizarres sur le visage de l’un, ils ont tout pour passer inaperçu, ricana-t-il…
Des sarrasins ? …Je vous conseille de ne pas trop vous éterniser
ici, surtout que… Il interrompit sa phrase, car la porte de l’auberge venait
de s’ouvrir d’une manière brusque, laissant entrer un
vent où hurlaient les voix inconnues d’un monde misérable. Trois silhouettes se
tenaient immobiles sur le seuil. Elles avancèrent de trois pas. L’une d’elle, d’un coup
de talon nerveux, referma la porte, fit gémir la vieille huisserie
sous le choc.

Un pénible silence figea l’assistance à la vue des trois

gens d’armes qui se dirigèrent vers la table d’Angelinot
et, brusquement, s’immobilisèrent devant les trois amis. Le
bailli, une longue tunique rouge doublée de lin, parsemée de boutons
d’étain, exécuta un petit pas en avant, toisa un instant le groupe sans mot dire,
puis articula d‘une voix rêche et puissante : -
Monsieur le comte de Toulouse, prince de la Septimanie-Gothie, vous ordonne de me
suivre. - Pourquoi ? Demanda Marc dont le visage bourru se
crispait. Cela ne lui plaisait pas du tout. L’insolence acide de ce type l’irritait.
Ses tripes gargouillaient, ses musclesse raidissaient, signes d’une éventuelle
réplique de sa part. Il s’apprêtait à réagir, lorsqu’Angelinot,
inquiet et qui tremblotait de peur, le frappa d’un
coup de pied sur le tibia pour détourner son attention. - Monsieur l
Sénéchal, ces gens que je viens d’inviter à ma
table me sont étrangers et sans importance. - Lâche !
Murmura Shovav. - Vous, je vous connais ! Énonça le chef de la justice du comté,
interpellant le pauvre moine. Je vous ai déjà arrêté, il me semble ? - Une
seule fois, une seule fois, monseigneur, dans ma jeunesse de pauvre miséreux... Pour le
vol d’un petit poulet minable crevant de faim… J’ai mis fin à sa
souffrance… Je vous assure que je ne connais pas ces
personnes. - hum ! Fit l’officier féodal. - Je vous
assure !… Répéta le moine, inquiet de la tournure des
événements… Attiré par le comportementsuspect de ces gens, je les ai
invités à ma table pour leur soutirer les vers du nez. - Trois fois !
Trois fois ! Tu nous as trahis trois fois; tu te prends pour Saint-Pierre, crétin,
fulmina Marc dans un accès de fureur. - Calmez-vous ! Dit le bailli d’une voix
radoucie. Il souriait sous cape, car il connaissait par cœur les mésaventures
d’Angelinot. Les parents de celuici furent parfois employés comme serviteurs par les
siens. Lui et « l’écornifleur » avaient grandi ensemble un
moment, et les chapardages du jeune garçon pour nourrir une famille nombreuse n’avaient
jamais été sanctionnés. Son père, le chevalier André de Bailleul, qui possédait
une châtellenie, vaste seigneurie fon-
122
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cière de 18 hectares et d’une douzaine de tenures paysannes, avait eu la bonté

d’ignorer les plaintes continuelles de ses fermiers. - Le comte de
Toulouse, Bernard Pons, requit-il, souhaite un entretien.
J’ai ordre de vous conduire à lui… Tous les trois… J’insiste !…
Je suis garant de votre protection et de votre liberté. Rassérénés, le trio s’exécuta.
- Qui ne risque rien n’a rien, chuchota le «
maure ».

Nouxa. - Ne rêve pas ! - En attendant, cet abruti ne nous causera plus d’ennui. - Ouais
!… un de moins !

q
L’entrevue avec le comte de Toulouse, Bernard Pons, se déroula dans une atmosphère
cordiale. En effet, ce noble de haut rang, au visage poupon et sympathique, pratiquait
un langage direct ; il plut tout de suite à
Marc. De petite taille, le comte imposait le respect par sa
prestance et son autorité naturelles. Ses yeux bleu pervenche brillaient d’une
intelligence innée. Savant et travailleur acharné, il possédait une culture et une
finesse politique remarquables. Au début, les valets vinrent chercher le
comte attablé parmi des notables, dont le prélat du pape, conseiller de l’empereur
Otton. Les sept commensaux venaient de se partager une
volaille rôtie, à la tête couverte d’or et d’argent, embellie de
plumes multicolores. Sur la nappe de lin brodée se dressait une vaisselle
raffinée en bronze, et quelques tranches de pain
côtoyaient les coupes remplies d’un vin de grenache. Les convives, assis sur des bancs,
écoutaient des musiciens, continuaient le repas avec des poissons en sauce chaude
disposés sur la table. Bernard Pons les reçut aimablement dans un petit bureau
attenant à la salle du banquet. Il se
tenait là, debout, contrarié par son comportement autoritaire envers eux.
Ses yeux scrutaient leurs moindres réactions pour analyser leur tempérament, et ainsi
jauger leurs capacités. - Je… Je m’excuse de cette convocation non protocolaire, exposa
le comte, mais le temps presse, … et vous avez besoin de mon aide,… comme moi de la
votre. Je serais sincère avec vous si j’ai votre entière collaboration à
cette enquête. - Puisque nous parlons de sincérité,
répondit « le maure » avec aplomb… Que voulez-vous ? Angelinot
tremblait de peur devant tant d’aplomb, et considérait que ces étrangers n
soupçonnaient pas la puissance du comte. Le pouvoir de Bernard Pons

q
Personne ne remarqua les deux grandes silhouettes vêtues de
bure dont la capuche recouvrait le visage. Elles se tenaient derrière
l’escalier qui menait aux chambres, plaquées contre la
large rampe, et observaient un étrange manège : Une marche de
l’escalier vivait d’un insolite mouvement ondulant en brèves secousses.
Triomphantes, elles gloussèrent lorsqu’un bras sortit de cet
endroit, un poignard à la main. Personne ne
vit la dague qui filait droit vers le cœur
d’Angelinot. Mais celle-ci, avant d’atteindre son but, se désagrégea aussitôt sans
troubler le moins du monde la tranquillité du lieu où les
bavardages et les tractations occupaient à nouveau les
esprits. Un peu de poussière noire subsista au sol. - Pfuiiit !… Joli coup,
Xouna, fredonna son frère Nouxa. Tu avais une chance sur dix
que le laser s’active si vite. Je ne te savais pas
si rapide à manipuler la fonction de cet engin de pacotille. -
Ouais ! Sourit la « tête noire » de Baal Zébul,… moi non plus ! Notre frère Loupa est
vraiment un petit génie du bricolage. Pendant leur aparté, le lanceur de poignard, une
« tête rouge » de Iahvé, énervé par leur insolence, voulut se matérialiser. Mais sa
précipitation altéra le mécanisme de transformation, et son corps
éthérique se coinça à l‘intérieur des molécules du
bois de l‘escalier. Seule, sa tête réapparut, avec le
bras déjà en place. Nouxa la trancha d’un coup sec. La tête tomba. Xouna la
rattrapa pour la faire disparaître aussitôt. Quelques gouttes de sang
éclaboussèrent la volée de marches. - Si on pouvait les éliminer avec
cette facilité, rugit

123
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

était tel qu’il avait le droit de vie ou de mort sur

tous ses sujets. Une grande notoriété l’obligeait à
nommer les évêques pour conforter sa domination sur
tous ses vassaux, et les rois le craignaient. Ce balafré vindicatif va
apprendre à ses dépens la signification d’une autorité
royale. Et lui, « l’écornifleur », le petit mendiant,
devra encore dénouer la situation et sauver cet « ostrogoth » de malheur. - Maître,
gémit-il, veuillez pardonner à mon ami ses
paroles maladroites. C’est un étranger d’une région inconnue, et il ne connaît pas nos
us et coutumes. Marc le regarda, plus surpris que vexé. Il se
retourna vers Bernard Pons pour protester. - N’écoutez pas cet imbécile bavard et
parjure. Son rôle est de nous surveiller. Je répète ma
question : Que voulez-vous ?… Ensuite, je souhaiterais savoir : …
Faites-vous parti de ce groupe de gnostiques comme l’abbé
Gerbert ? - Angelinot est un être peureux, tergiversa le comte, mais il vous
rendra service par sa connaissance du terrain. - Ma réponse ? Insista Marc d’un air
goguenard… Et votre sincérité ? - oui, j’appartiens à un groupe
d’individus dont le seul désir est de délivrer l’humanité de sa bêtise,
répliqua Bernard Pons. Pour cela il me faut les deux
clefs volées à mon ami Léon de Pardes, membre de
l’Alliance, ainsi que Gerbert et Ysorn. - Quoi ? Se récria Shovav, vous
connaissez donc le tueur ! - Ils savent tout, ces cachottiers, s’esclaffa « le maure
D’ailleurs, les explications… que l’on va nous fournir maintenant…,
n’est-ce pas ?… éclaireront notre lanterne ! - Venez ! Voir est
plus utile que des mots. Le comte fit un signe
discret à Roussel de Bailleul, le chef de la police. Le bailli,
accompagné de trois soldats, alluma une torche, se dirigea vers
une lourde tenture qui dissimulait un large escalier de
pierre à la descente raide. Celui-ci comportait
quatre paliers d’une douzaine de marches chacun. Le couloir du
dernier palier, d’une vingtaine de mètres, accédait aux douves du château par une
petite porte de bois. - La noyade est un excellent moyen pour se débar-

rasser de quelqu’un, railla Marc, désinvolte. - En effet, répondit le comte,

le sourire aux lèvres. Mais je ne veux pas sortir… je vous réserve autre chose. Bernard
Pons, songeur, soupira sans altérer l’innocence de ses traits. Il ne devait pas montrer
sa lassitude occasionnée par ses recherches de l’introuvable :
un document unique. Sa peur de se perdre à tout
jamais dans cet univers étouffant l‘angoissait parfois. Il
voulait tant rentrer chez lui. - Ici !… Ailleurs !…où aller !…
il n’y a que cette issue, s’étonna Shovav dont le visage dénotait
une certaine perplexité. - Point unique ! Rencontre unique ! Le
comte lança ces mots sibyllins d’une voix monocorde, et rit devant l’étonnement
général. - Nos vies dépendent de nos choix, commenta-t-il. Le dilemme de cet instant
est primordial. Moi, je choisis de vous faire confiance pour la
suite des évènements, et vous, de vouloir connaître votre histoire
personnelle… : une galère ou, au contraire, une
évolution positive… La mort sera la sanction si notre choix s’avère être une erreur. Un
lourd silence accabla le cœur des personnages. Aucun ne craignait la
mort, sauf Angelinot qui suait et tremblait de tous ses membres. Il
maudissait de nouveau Gerbert d’Aurillac, ce foutu abbé, et pensait que ces
pauvres fous allaient dire oui à leur malheur futur. La
destinée est une si étrange chose, personne n’y échappe. Mais, lui, il ne voulait pas
mêler la sienne à la leur. Son destin se révélerait
plus serein, à l’abri de tout souci, de toute
vicissitude, de tout danger. Il voulait être riche. - Vous pouvez encore
rejoindre votre point de départ, insista le comte. Le chevalier Roussel de Bailleul
vous accompagnera au monastère pour vous protéger… Là, s’arrêtera votre
aventure. - Je veux retourner à mon époque, grinça
Shovav, les dents serrées. - Comment ? S’étonna le
bailli qui ne comprenait pas. - Assez dissimulé ! S’écria Marc dont le
visage et les mains frémissaient d’impatience. Nous devons en finir avec cette
mascarade. Servez-vous de votre sésame, patron, et continuons la
poursuite de ce

124
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

joyeux manège. - Telle est votre désir, messire, que le

manège tourne, ricana Bernard Pons. Les dés sont joués pour que
les masques tombent. Il effleura, selon un code secret, le
mur situé sous l’escalier. Une pierre s’enfonça et reprit sa place si
vite que personne ne s’aperçut de rien. Le sol
trembla un instant, et le pan de mur s’abaissa en grinçant comme un vieux tacot
cacochyme, pour laisser apparaître un large boyau au plafond ovale et gris. Le sénéchal
alluma avec sa torche les chandelles disposées le long de ce couloir. - Et alors ?
Demanda Marc, les sourcils froncés. Après ce que j’ai vécu, plus rien ne
m’impressionne, et mes questions restent toujours sans réponses.
J’en ai marre de me faire mener en bateau… Croyez bien que
l’acquisition de mon aide… - Comparse, l’interrompit le comte de
Toulouse, d’une voix exagérée de fausset, suraiguë. Ne
soyez pas si bouillant, sinon le couvercle de la marmite va sauter…
Quel lion ! Votre vigueur m’impressionne… Hâtons-nous !… Allons vite dévoiler le secret
pour que j’obtienne enfin votre collaboration. Le ton espiègle e
le sourire moqueur de Bernard Pons déridèrent « le maure » et Shovav
l’essénien, tandis que Angelinot, le visage défait, riait
niaisement. Le pan de mur remonta. Le groupe marcha longtemps. Le bailli, Roussel de
Bailleul, était en tête, et « l’écornifleur » derrière, traînant les
pieds, claustrophobe et toujours angoissé. - Ce tunnel, creusé par mes aïeux,
raconta le comte pour les divertir, permet une échappatoire en cas de siège du château.
La prudence est la mère de toute survie… Peut-être !…Voilà ! Nous
sommes arrivés ! Une porte, coulée dans du bronze massif où s’incrustait en
son milieu un bijou en forme d’abraxas, brillait de mille feux. Le joyau, dont le
dessin central se composait d’un humain à la tête de coq
et aux jambes de serpent, possédait deux énormes rubis, lisses et
ronds; ces pierres précieuses façonnaient les yeux du gallinacé. - C’est un abraxas,
s’écria Marc.

Il se frappa la poitrine de ses deux poings velus. - Je deviens un vrai occultiste,

ricana-t-il. - oui ! L’abraxas est un symbole gnostique,
répliqua Bernard Pons en plaquant ses deux
yeux grands ouverts sur les rubis. La porte en bronze s’ouvrit discrètement. Ils
pénétrèrent dans une pièce, longue et étroite, qui ressemblait à une
caverne d’Ali-Baba où un désordre savamment ordonné exposait en vrac
toutes sortes de choses plus ou moins hétéroclites. La flammedes torches éclairaient
par intermittence des énormes folios à la reliure
flétrie, ou encore, disposés à plat, des grimoires
poussiéreux supportant des fioles et des cornues aux
liquides douteux, des bocaux aux ingrédients inconnus, des
récipients insolites et quelques accessoires oubliés qui exhibaient
leur inutilité. Sur des étagères, se dressaient des statuettes de cire vierge coulée
aux périodes lunaires propices pour des envoûtements; des parchemins
s’éparpillaient, confectionnés au solstice d’été pour devenir de futurs
talismans; des résines magiques submergeaient l’antre de leurs
odeurs subtiles. Des encens, comme l’oliban, la myrrhe, le benjoin et le galbanum,
venus de l’inaccessible Arabie, de la noire Éthiopie ou des Indes, royaume d’exil du
prêtre Jean, s‘étalaient, en vrac, dans des boites aux couvercles
transparents. - C’est quoi, tout ce bric-à-brac ? Demanda Marc en
arrachant quelques toiles d’araignée. Le comte interpella son
chef de la justice : - Bailli ! Ta torche ! Éclaire cet endroit ! -
Voilà le secret ! Prononça Bernard Pons d’une voix
sourde, désignant le bas d’un mur. Leurs regards sur la « chose » ! Le choc émotionnel
fut terrible ! Leurs corps furent parcourus d’étranges courants électriques, de
démangeaisons éparses, de sensations chaudes ou froides, de
vibrations irrégulières, violentes ou imperceptibles. Ils avaient tous du mal
à respirer. Personne ne bougeait. Un coffre rectangulaire, entouré de
larges bandeaux d’acier, contenait la « chose ». Le bois noir de ce caisson paraissait
d’une extrême dureté.
125
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

À l’intérieur, la « chose », recouverte de plaques

or pur, se transformait au contact d‘un seul regard. Tous ces
yeux fixés sur elle modifiaient son état initial. Sa
couleur passait d’une nuit lunaire à l’éclat de l’astre solaire.
Elle se métamorphosait en une féerie étincelante. Elle vivait. Angelinot, apeuré et
muet, fermait les yeux avec force pour ne pas perdre un esprit
qu’il savait déficient. - Que signifie !… haleta Shovav
dont le souffle coupé se rétablissait peu à peu...
Incroyable ! - Pourquoi cette… chose… est votre secret ?
Demanda Marc, déconcerté un instant, mais dont le « self-control » revenait,
intact. Le comte referma le dessus du caisson avec précision et fermeté. Pourtant, le
coffre rectangulaire semblait transparent, diaphane et sans consistance tellement la «
chose » irradiait. La « nuit lunaire » ne revint pas. - Abandonnons ce lieu, enjoignit
le comte. Rester est trop dangereux ! La porte en bronze se referma doucement. -
Alors ? Vos explications ! Exigea « le maure », excédé par la lenteur des évènements et
l’apparition de ce phénomène incompréhensible. Le comte souriait. - Voilà tes
renseignements ! Bouillant compagnon !… Vous venez
d’apercevoir une copie, appelée Ambrius, du fameux Tabernacle déposé dans le Temple de
Salomon à Jérusalem. Shovav haussa les épaules. - Il y a
longtemps que tout cela est perdu, protesta-til. Même si les
destructions successives du Temple de Salomon attestèrent la légende du Tabernacle, on
ne connaîtra jamais le contenu de ce trésor… un peu comme la légende du Graal… Un mythe
ne peut pas avoir une origine réelle. - Qui sait ! Murmura le comte. Le Graal et le
Tabernacle découlent peut-être de la même genèse… Que contiennent-ils ? - Et cet… heu…
olibrius ! Émit « le maure ». - « Ambrius », rectifia Bernard
Pons dont les yeux pervenche se remplissaient de rêves. Il contiendrait une
partie du Mer-Ka-Ba, un des deux tétraèdres

de cette Étoile-Octangle. - Vous n’êtes pas certain de vos

affirmations, s’étonna Marc. - Heu !… Non ! Désolé ! Répondit le comte.
Léon de Pardes voyageait beaucoup, et devait nous ouvrir la « chose » avec une clef
d’or. Sa mort affreuse nous prive de ce privilège. Il prétendait trouver le « Troisième
Testament » dont les indications permettraient de comprendre l’utilisation de ce merka-
ba, ce chariot de feu, ce vaisseau flamboyant. - Et tout cela
sans danger, ricana Marc. Nous venons d’en avoir un aperçu… Vos chimères ne vous
dérangent-elles pas ? Pourquoi pas un 4ème Testament ! Votre
monde est vraiment une galéjade !… Et votre deuxième clef ? -L’Ancien Testament
est celui du Père, répliqua Bernard Pons, vexé. Le Nouveau
Testament est celui du Fils, donc le Troisième Testament sera celui du Saint-Esprit… Un
esprit primaire peut comprendre ce concept… Je ne connais pas l’utilisation de cette
deuxième clef qui est en argent. - L’« esprit primaire », railla
Marc, vous demande quelle aide peut-il vous apporter ? Ses
mains calleuses sont à votre service. Il fléchit les
jambes, s’inclina d’une manière grotesque pour imiter la
soumission des gens subalternes. - Relevez-vous, mon brave, surenchérit le
comte, rentrant dans le jeu du « maure ». Il faut retrouver les deux clefs
pour compléter le Cube Noir qui contiendrait l’Étoile-
Octangle. - C’est vrai ! Déclara Marc. J’ai vu ce cube dans l’appareil qu’Ysorn
appelait un « Baphomet »… Mais j’ai deux
mots à vous dire… Pourquoi touts ces objets vous
reviendraient de droit, et pourquoi votre monde me semble
faux, comme une caricature du mien ? Le comte murmura, d’une voix étouffée, un langage
incompréhensible :
SEIGNEUR DES MOUCHES, Roger Morand Traduction des paroles de Bernard Pons, p. 177,
chap. X, tome II : “Je veux retourner chez moi, et pour cela, je dois voyager dans le
temps.”

* *
“Je veux retourner chez moi, et pour cela, je dois voyager dans le temps.”

126
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Personne n’avait rien entendu. La tête penchée, il ferma ses yeux pleins de larmes. -
Hein ?… Plaît-il ?… Je n’ai rien compris, glapit Marc. - Un de mes
aïeuls, Guilhem, comte de Toulouse, fils de Thierry IV et
d’Alda, sœur de Pépin le Bref, a obtenu le royaume juif de Septimanie pour avoir chassé
les arabes en 768. Nous sommes les descendants de Joseph d’Arithmatie,
alias Jacques le Mineur, frère de Jésus. Notre christianisme a toujours
été un christianisme celtique aux influences
égyptiennes, syriennes et mésopotamiennes, c’est à dire judéo-chrétienne. Le
dogme de la Trinité, crédo de Rome, va déchirer l’Occident et
l’Orient qui seront à feu et à sang si nous ne
l’empêchons pas… Terrible fracture : L’Église
doit-elle obéir à Rome ou à Constantinople ?... Le
prélat du pape, l’évêque Aldébaron, veut nous forcer la
main, et tout ce… - Votre descendance… est juive ? L’interrompit Marc en
secouant la tête. - Oui, je suis un « Isaac ». - Mais ?… enfin ?…
soupira « le maure »… Bref !… Je n’ai pas encore bien
compris tout cet imbroglio du dogme de la Trinité, interrompit Marc… D’ailleurs, je
m’en fous… je suis athée. - Nous sommes tous concernés, athées ou croyants de toutes
confessions, répliqua le comte de Toulouse. L’Église Orthodoxe
et celte restent sur le concile de Nicée de l’an 867 : « L’Esprit
Saint procède du Père par le Fils », alors que les catholiques annoncent
arbitrairement qu’il « procède du Père et du Fils ». - Et c’est
pour ce petit détail qu’on fait tout un pataquès,
s‘énerva le « maure ». Le monde est fou !
« Ce petit détail », poursuit Bernard Pons, pourrait exterminer des millions d
gens dans le monde, à cause d‘un esprit sectaire exacerbé. -
Que fait-on ? Demanda Shovav… votre plan d’action ? - Trouver les clefs d’or et
d’argent… avant le 25 Décembre, prononça le comte, que tant
d’incertitudes angoissaient. Ses pensées s’orientaient vers son
propre sang : le sang sacré des mérovingiens, le
sangréal qui donne

l’accès à l’arche d’alliance. Devait-il leur avouer ? - Comment trouver

ces clefs ? Hasarda Shovav. Il commençait à comprendre ce jeu,
trame mortelle dont l‘enjeu était la reconstitution complète
de l’Étoile-Octangle, la Pierre Sacrée. - Je veux aussi retourner chez moi, se
lamenta-t-il. Je considère que votre monde n’est pas le mien.
Bernard Pons le regarda, une lueur inquiétante dans le
regard, trop fugace pour être remarquée. Son élocution devint
plus rapide comme pour faire une sorte de diversion. - Nous irons à la
recherche du Maître des Songes, déclama-t-il. Le comte
prit une lente inspiration : - Tout en évitant :… le
Maître des Maléfices.

q
Gerbert d’Aurillac, l’abbé d’un monastère de la région toulousaine, se frotta les mains
de contentement. Il allait de nouveau raconter un pan de
sa vie qu’il appréciait particulièrement. Il regrettait l’insouciance de sa
jeunesse et ses aventures extravagantes. Installés confortablement, Laure, Thomas et le
petit Joël, écoutaient avec curiosité ce récit hors du
commun. - Je ne vous relate pas mon enfance, pourtant intéressante d’un point de
vue historique. L‘orphelin que j’étais, avide d’apprendre, fut
envoyé dans le califat de Cordoue pour approfondir ses connaissances.
Je logeais chez un érudit arabe dont le protecteur était un prince ottoman. Je ne vous
narre donc que les épisodes de ma vie à partir de
mon adolescence. J‘avais vingt ans : Nous étions une douzaine
d’étudiants à approfondir les fondements des différentes religions.
Certains étaient fortunés, d’autres, pauvres comme moi. Je me suis pris d’amitié avec
trois d’entre eux. Deux étaient issus d’une famille noble et riche, Bernard Pons et
Léon de Pardes. L’autre, Claude Ysorn, était un mystérieux jeune homme dont la famille
habitait les îles britanniques, appelées B’rith-ain le «
Pays de l‘Alliance ». Son aïeul, le célèbre Aurélius, le Pendragon de
l’île celtique, aurait repoussé les Saxons au VIième
siècle. À part Bernard, héritier légitime d’une lignée

127
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

royale davidique, descendant direct des rois mérovingiens, nous

étions tous destinés à la prêtrise. Mes trois
compagnons me paraissaient étrangers à ma culture,
mais j’attribuai ce sentiment à ma solitude de
jeune homme émigré. - Insinuez-vous que le comte de
Toulouse soit d’obédience juive, héritier des rois mérovingiens, et
peut donc prétendre au royaume de France ? Interrogea Laure, interloquée et
gênée. Elle se demandait si ce type n’était pas le roi des menteurs. - oui
! Nous verrons plus tard les conséquences néfastes de
ces affirmations. Pour l’instant, nos études se conjuguaient
avec d’âpres discussions métaphysiquesélaborées dans d’infâmes gargotes. -
Vous n’allez pas nous raconter vos études fastidieuses ou vos frasques
de potaches. Nous sommes pressés ! Ragea Thomas. Son impatience, pour se
libérer du joug de cette toile d’araignée qui les engluait dans un
drame historique, le rendait nerveux. - Allons à
l’essentiel, dit-il. Le Graal ou l’Étoile-octangle, ce fameux Mer-
Ka-Ba. - Oui ! Oui ! Mais, j’installe la trame de mon discours. Il faut savoir
qu’un de nos camarades d’études nous détestait. Il s’appelait
Yves Belgueul, d’une intelligence remarquable, mais une tête chenue lui
donnait une apparence décrépite, et son air chafouin nous terrorisait. Plus âgé
que nous, et moine d’un monastère irlandais créé par le fameux
Saint Colomban, il approfondissait les questions dogmatiques et
d’organisation de l’église de Rome, la catholique.
Yves Belgueul se moquait de notre sentiment romantique
envers les idées de nombreuses petites communautés chrétiennes.
Nous étions attachés à la liberté de conscience de chacun, et
hostile au nouveau dogme édicté déjà depuis l’an 314 par
Constantin dont la politique exigeait une Église
plus matérialiste. En effet, cet empereur se servit, comme d’un paillasson, des
papes qu’il nommait et installait lui-même à Latran,
alors que les descendants du christ voulaient que les
papes résident à Jérusalem. De ce fait, le dogme de la Trinité
devint

la pierre angulaire de l’église catholique. - Pourquoi

une église « matérialiste » ? S’étonna Thomas, les
yeux écarquillés et le front plissé. Une église n’est-elle
pas toujours spirituelle ? - Non, quand elle se targue de dominer
aussi la politique du monde. Ces… « trois personnes
en une seule »… offensent la plupart des églises judéochrétiennes dont
l’église celtique, entre autre. Surtout qu’elles vont
être considérées peu à peu comme païennes. La révolte
l’évêque Arius, un prêtre libyen d’Alexandrie, au IV siècle, s’est terminée
dans le sang. Pourtant, beaucoup de gens pensent encore que le christ est
fils de Dieu, mais pas Dieu lui-même. - Quelle importance ? Soupira
Laure, ennuyée par tant de circonvolutions. Tuer des gens pour cela me paraît aberrant.
- Ce prémisse possède son importance ! Qui va dominer l’église chrétienne ? Rome ou
Constantinople ? L’Occident ou l’Orient ? La famille du Graal a voulu que le
christ soit un homme pour se débarrasser des Romains. Pour
Jésus, tous les hommes sont les fils de Dieu, et par une
approche ésotérique, ils peuvent prétendre à une
connaissance suprême : la Gnose. Celle-ci, d’origine irano-
babylonienne, se retrouve aussi bien chez les chrétiens que
chez les juifs, les musulmans ou les païens. Mais l’église de Rome
veut condamner cette quête de soi pour avoir le pouvoir
suprême sur l’esprit humain. Pour parvenir à cette fin, il faut
opposer entre elles les différentes composantes de fidèles
croyant en un même Dieu… L’Église veut du sang ! - Et alors ?
L’Église catholique veut « bouffer » tout le
monde, railla Thomas qui caressait son crâne chauve en signe
d‘ennui. Ce n’est pas un scoop pour nous… Vous ne prétendez pas
empêcher ce drame… Et pourquoi… - Si ! Grâce au talisman, cette étoile-octangle
! Interrompit le Prieur. Nous devons le retrouvez avant le 25 Décembre. - Comment avez-
vous eu connaissance de ce Talisman ? Demanda Laure, un sourire aux lèvres, la voix
suave et polie.

128
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Un jour : Nous devisions philosophie sur la

croyance en une Arche d’Alliance, devant une bonne bouteille, toujours enracinés dans
cette taverne miteuse devenue notre quartier d’hiver et
d’été, lorsqu’un homme, grand et maigre, entra. Il était enrubanné; sa
longue djellaba, écrue et serrée par un cordon rouge, portait une petite croix rouge
sur l’épaule gauche. Son visage brun, desséché comme une olive, disparaissait derrière
deux grands yeux d’un bleu d’eau translucide. Il nous regardait d’une façon insolite et
intense. Au bout d’un moment, cet étranger se dirigea vers nous, s’assit sans
vergogne à notre table. Un silence gênant s’ensuivit pour
nous. Mais lui, sans rien dire, continuait à nous fixer. Ses pupilles
dilatées brûlaient d’un étrange feu. - Bonjours ! Finit-il par
dire. Surpris, nous restions silencieux. - « … au vainqueur, je donnerai un caillou
portant gravé un nom nouveau que nul ne connaît, hormis celui qui le reçoit. » La voix
de l’homme, grave et sensuelle, inoculait dans nos cerveaux une sensation d’extase. - «
Dés qu’on l’a lue, cette inscription s’estompe », apocalypse de Saint Jean, s’écria
notre ami Claude Ysorn. - Que la pierre de l’Aigle, cet initiateur de la lumière
intérieure, vous aide à trouver le chemin, discourut encore
l‘individu enrubanné. Je vous souhaite de trouver votre
véritable nom. Immortel désir ! Face au beau se dresse le laid. Entre les deux, vous
errez… Quel futur voulez-vous parmi tous les futurs possibles ? - Qui êtes-vous ? Que
voulez-vous ? Demandai-je poliment, revenu enfin de mes émotions, un
peu commotionné par le ton vibrant des mots de
l‘étranger. - Je suis Moïse, du clan des esséniens,
les fils de la lumière qui se battent contre les
fils des ténèbres. Mon camp, situé en Égypte, près du lac Maoris,
s’engage, avec celui de Khirbet Qumram, situé aux bords de la Mer
Morte, à vous servir. Je viens vous parler de notre « Maître
de justice », supplicié et

lapidé par des juifs. - Un essénien ? Comme notre ami Shovav ? S’exclama Thomas, étonné
de la coïncidence un peu trop marquée. - oui ! oui ! Tandis que
l’église de Rome, s’attardait d’une manière enfantine
à élaborer des rites et des dogmes, les sectes
gnostiques d’orient, chrétiennes ou juives, celtes ou arabes, dont
la conviction profonde était qu’il existait d’autres mystères,
déchiffraient les livres saints pour parvenir jusqu’à Dieu… Et c
essénien continuait de parler : - Je suis d’obédience johannite, gardien
de la partie secrète de votre doctrine chrétienne, opposée à
Pierre et à ses successeurs qui dispensent aux gens
une vulgaire bouillie, loin de la vérité, pour mieux les soumettre… L’iranien Mani,
d’une communauté johannite du 3ème siècle, opposa à Dieu un prince des
ténèbres, créateur de ce monde artificiel. Le mal
se retrouva à égalité avec le bien. - Et alors ? Le
combat dure toujours. Voulez-vous un vainqueur ? Interpella Léon de
Pardes dont le visage rondouillard aux tâches de rousseur et une voix
enfantine, lui donnaient un air angélique. Et puis,
que voulez-vous, à la fin ? - Le temps presse. La fin
des temps arrive. Les fils de la lumière doivent gagner… et… Il
nous regarda en silence, une expression de doute sur son visage parcheminé. - « Hic
amititur, archa cederis » (Ici on laisse aller les choses, tu dois réagir
selon l’Arche), murmura-t-il. Moïse fit une autre pause,
comme pour mieux nous allécher. D’ailleurs nous avions tous la bouche ouverte,
suspendus à ses lèvres, pressentant une révélation. - Je
connais, à peu près, l’endroit fabuleux et
secret où l’on détient l’Arche d’Alliance, à Jérusalem.
Abasourdis, les yeux grands ouverts, nous regardâmes l’étranger comme le messie. Encore
un fou, pensais-je. - Savez-vous qui sont Booz et Jachin ?
Ironisa-t-il, un sourire aux lèvres.

129
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE XI
la foRêt maléfique

k
Deux gardes à cheval, harnachés pour le combat, accompagnant
Bernard Pons, avaient fière allure vêtus d’un haubert magnifique
et d‘un heaume ajouré qui les protégeaient de la tête aux
genoux. Ils brandissaient la bannière du comte qui
flottait sur la hampe des lances serrées fermement par leurs
mains gantées de fer. Ces deux soldats, la longue épée au côté, le bouclier au cou,
dégageaient une aura de puissance et de beauté. Marc et Shovav montaient deux beaux
alezans d’un brun rouge. Roussel de Bailleul, le bailli, avait accepté, de mauvaise
grâce, de rester au château pour superviser les affaires courantes; surtout, il irait
secourir l’expédition du comte en cas de péril. Des pigeons voyageurs roucoulaient,
portés dans des caisses disposées de chaque côté d’un mulet de
bât. Marc, les rênes dans une main, tenait avec l’autre un amas de ferraille
: un petit hibou en pièces détachées. Il l’avait dérobé
discrètement dans cet endroit poussiéreux, ce capharnaüm où résidait l’« Ambrius »,
fermé par une porte de bronze. Depuis toujours, son hobby était, comme un désir
irrésistible, de rafistoler toutes sortes d’objets mécaniques,
surtout les automates. Il aimait redresser toutes ces
pièces tordues livrées à l’oubli éternel, les animer de leur
ancienne vie. Il aimait entendre le premier hoquet de ces vieux moteurs,
semblable à un cœur qui reprend le combat. Marc le
replaça dans une des selles de son cheval, en attente. Les cavaliers atteignaient la
lisière de la forêt de Woëvre. - Maintenant, soyez vigilant ! Déclara Bernard Pons. La
magie, noire ou blanche, exigera qu’on respecte ses
droits. Laissez ici vos convictions matérialistes… Déposez-les ! Vous
les récupérerez à votre retour. Il riait, content de sa plaisanterie. -
Un retour… des plus incertains… Vous êtes au

Moyen-Âge, l’époque des sorcières et des entités de la

nature : nains, elfes, fées, ondines et autres homoncules… Ne
l’oubliez pas… Les croyances ne sont pas toujours identifiables, une
belle femme peut se métamorphoser en une vieille sorcière, laide et
maléfique… méfions-nous ! - Et vous ! Où êtes-vous ? Demanda Marc,
étonné de la réplique de Bernard. Vous êtes un
drôle de personnage. Vous donnez l’impression de venir d’ailleurs… Je
sais que vous mentez tous ! Votre humour ne m’impressionne pas. Nous
subissons, mes amis et moi, une psychose collective, de même que vos
juges persuadaient de pauvres bougres d’être des sorciers
pour pouvoir les brûler sur un bûcher. C’est çà ?
hein ! Une hallucination psychotique ! Le comte, le front
plissé de rides soucieuses, fermait ses yeux pervenche. Il pensait que
la fin de son calvaire était proche. Fallait-il
enlever les masques ? Pas encore. Le plus dur restait à
faire. - Possible ! Articula Bernard Pons, dont l’air sérieux, une moue
significative aux commissures, transformait sa physionomie en
une apparente tranquillité. Je vous laisse seul juge de
vos affirmations… Je suis un scientifique… Je peux jauger mon
époque et la juger selon certains critères. Je suis désolé de vous avoir
entraîné dans cette histoire, mais ma joie serait grande de conserver votre amitié. Le
« maure » bougonnait. Les propos du comte et son sourire angélique le
déroutaient un peu. Ce baroudeur lui plaisait, mais, dans ce monde
bizarre, le mensonge s’avérait être un dénominateur commun. Lequel ! Et
pourquoi ? Ce talisman ? Une faribole !
Lui, il voulait résoudre un crime affreux, celui de ce pauvre Léon, pendu d’une manière
atroce. Il regrettait que ses amis Luc, Jean et Mathieu ne
participent pas à cette poursuite. Avec eux, une
solution apparaîtrait vite.
q
Dès leur entrée dans la forêt, une chape d’ombres inquiétantes s’abattit
sur eux. Un sentiment d’effroi glaça tous leurs membres. La
lumière du jour avait du

130
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

mal à percer cet endroit d’un temps oublié. Un enfer retrouvé ou un

paradis perdu. Jeu. Quitte ou double. Les arbres ceinturaient un monde clos où une vie
étrange grouillait sous la moindre feuille, la moindre racine, le moindre rocher. La
forêt possédait et liait des vies uniques qui jouaient des sarabandes
imaginaires; l’air se saturait parfois de moiteur empoisonnée, parfois de
saveurs délicieuses, parfois de dures plaintes, parfois de rires légers,
vifs et dynamiques. La forêt vivait et respirait. Le moindre intrus
lui appartenait. Les chevaux montaient, avec lenteur, un large sentier bordé d’arbres
immenses aux larges troncs, épais et tortueux. Ils esquivaient, prudents,
les ornières du chemin effondré par endroits.
Leurs pas butaient quelquefois sur des cailloux
tranchants, disposés comme des pièges parsemés par un
esprit maléfique. Le plus souvent, ils pataugeaient dans un mélange
de boue et de sable fin. Le chemin, détrempé ces derniers
jours par des pluies abondantes, se creusait de sillons ou l’eau se
faufilait en une multitude de serpents limoneux.
L’inquiétude creusait le visage des hommes. Des fois, les chevaux
refusaient d’avancer, apeurés par d’invisibles obstacles. De temps à
autre, des branches frôlaient leurs visages comme pour s’assurer de leur
identité. Le vent leur parlait un langage en vagues murmures amplifiés par les
feuilles qui les reproduisaient à l’infini. Le
vent soupirait des mots incompréhensibles à leurs
oreilles, mais leur cœur comprenait la signification de
ces babillements : « Danger » était le leitmotiv du
vent. Angelinot suait de peur. Ses membres tremblaient d’angoisse, et ses
regards papillotaient de droite à gauche, comme deux grosses billes
apeurées. Il était partagé par deux sentiments contradictoires, le désir de revoir son
maître et l’appréhension d’avoir désobéi. - Pftt ! Je suis harassé, gémit-il. La vase
clapote sous les sabots de mon cheval depuis des heures dans ce bourbier infect…
Angelinot, dit « l’écornifleur », continuait de gémir. - C
silence m’inquiète !… Quelqu’un peut-il parler, implora-t-il… ou
chantonner. On n’entend rien…

même pas un chant d’oiseau. Il commença à moduler un chant grégorien.

Shovav, habitué au soleil brûlant des déserts, à la vue
infinie des dunes, resserra son manteau, releva la capuche pour
éviter des regards invisibles. Il ressentait les influences pernicieuses se
dégageant des alentours. Miasmes, confusions, peurs, tourmentaient leurs
esprits. Leurs cerveaux secrétaient un jeu sournois. Imaginations. La moindre parcelle
de leurs pensées était happée par d’invisibles fils qui la trituraient
pour en extraire une souffrance latente. À la place de cette
ambiance feutrée et délétère où l’ennemi peut surgir de partout et de nulle part, il
préférait affronter les serpents les plus venimeux de ses régions désolées,
mais ouvertes sur un soleil qui embrasait tout. - Tu as
raison, pauvre moine, ironisa-t-il, le monastère ne te procure pas les mêmes silences.
Mais ton chant ne brisera pas le sortilège de cette forêt. - Ouais ! Ricana Marc. Qu’il
s’égosille encore plus ! Il va effrayer tous ces pauvres monstres ! Moi, j’ai peur …
pour mes oreilles. - Persiflez ! Persiflez ! Couina «
l’écornifleur ». Mais après l’intrusion des esprits malins dans votre
niaiseuse béatitude, vous hurlerez de peur à pleins
poumons… Alors, j’entendrai de vos bouches tordues ces mots doux : À
l’aide ! Angelinot ! À l’aide ! - Fanfaron ! S’exclama le «
maure ». À la moindre anicroche, tu disparaîtras, et on ne te reverra plus. - La nuit
va vite tomber ! Interrompit le comte, la main levée. L’ancienne chaumière du « Maître
des songes », se trouve dans une clairière, proche de nous… J’espère… Nous y
passerons la nuit, à l’abri. Une journée supplémentaire sera
nécessaire pour rejoindre l’antre du maître. En effet, ils débouchèrent sur une vaste
trouée au centre de laquelle dominait un chêne
centenaire. Une vieille masure, accolée contre l’arbre vénérable, se repliait sur
sa misérable vieillesse. Les planches, mal jointes, laissaient pénétrer l’air puant
d’un étang proche dont les vapeurs sulfureuses stagnaient par endroits en un brouillard
constant. Cette brume malodorante les emprisonnait dans une atmosphère malsaine.

131
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

L’inquiétude persistait, se déposait sur eux comme des

gouttes de pluie et alourdissait leurs épaules. - Charmant, ce petit coin de paradis,
grogna Marc. - Un bon feu va nous ragaillardir, énonça Bernard Pons. Les gardes vont
s’occuper des chevaux… Entrons ! La porte d’entrée, verdâtre et vermoulue, hurla sa
fatigue par l’intermédiaire de gonds rouillés. Plusieurs pièces agençaient l’intérieur
poussiéreux et envahi de toiles d’araignée : une grande salle
principale, avec une cheminée acculée contre un coin de mur, comprenait
une table rustique et des chaises branlantes; trois
autres pièces, remplies de toutes sortes d’objets hétéroclites, contenaient un grabat
surélevé en lattes mal équarries, fixé sur un des murs décrépit.
Eh ! « l’écornifleur » ! Fais-nous un bon feu
! demanda le comte qui transportait ses affaires
dans une des chambres. C’est ta spécialité, il me semble… quand tu rôtissais
tes poulets volés. Angelinot grommela entre ses dents des mots peu aimables,
mais il obtempéra avec célérité. Bernard rappelait à Marc et à
Shovav d’étaler leurs paquetages dans leurs chambres
respectives pour qu’elles puissent sécher. - Une bonne nuit éliminera
notre fatigue, soupira-til. - Ce taudis ne m’inspire pas confiance,
rétorqua Marc, qui, d’un regard furtif, explorait cette
tanière perdue au fond de la forêt. Il avait le souci de comprendre.
À chaque instant, le déroulement des faits et gestes de chacun lui
permettait d’anticiper des actions futures. - C’est un nid à pièges, ce
foutu château, ironisa-t-il. - N’aie crainte, mon ami, nos gardes vont
veiller cette nuit,… et nous partirons à l’aube… Détends-
toi, implora le comte ! - Ouais, Quand ma cicatrice me fait mal, je rumine, c‘est m
nature, murmura Marc dont les yeux marrons se fonçaient en devenir noir.

chaient l‘air en volutes gourmandes, ils grignotaient un repas froid

préparé dans les cuisines du château. Peu enclin aux bavardages, chacun se
cantonnait à mastiquer avec lenteur, à ressasser
son histoire personnelle, à revisiter un passé revigorant,
à fabriquer sa propre légende ou à imaginer
son futur parcours dans ce monde. Les chandelles, disposées un peu partout,
dispensaient une lumière chiche, ravinaient le visage des hommes perdus dans leurs
pensées. - Je vais me reposer, annonça Marc, baillant à s
décrocher la mâchoire… Pour être dispos demain…. Bonsoir, messieurs ! Ils répondirent
par un grognement indistinct, préoccupés de leur sort. La chaleur se diffusait dans
leurs os en une bienfaisante torpeur. Dans sa chambre, n’ayant nulle envie de dormir,
Marc, excité par sa passion pour rafistoler des automates, prit le
tas de ferraille, commença avec dextérité à rassembler les morceaux qui
s’emboîtaient les uns dans les autres sans autre complication. Avec
minutie, il fixa tout le système interne dont les poulies diverses,
les ressorts de toutes tailles, les tiges de jonction, se disposaient à une
place bien déterminée. Il lui fallait être attentif. Marc s’étonnait
de la facilité avec laquelle les morceaux du
hibou se reconstituaient dans une logique stupéfiante, de
la douceur des plumes, des pièces dont les configurations
modelaient l’ossature de l’oiseau comme une chair chaude et
élastique. Sa surprise grandissait au fur et à
mesure des étapes successives de la reconstruction. En plus, des
parties étranges, entières dans des boîtiers transparents, le
stupéfièrent par leur densité et leur métal fait d‘un
alliage inconnu. Il ne comprenait pas le fonctionnement et l’usage de ces
« parties », mais leur placement dans le ventre de l’animal correspondait à des
encoches bien précises. Il restait un petit bidon d’huile de
couleur verte. Sous une plume, il aperçut une ouverture
infime, et, intuitif, il versa le contenu du récipient. Rien ne se passa. Perplexe, le
« maure » posa le hibou au sol, persuadé d’une erreur de montage. Le contraire eut été
stupéfiant. Il souffla sur la flamme des chandelles, s’allongea

q
Le feu crépitait dans la cheminée, et la douce chaleur qui se dégageait
décontractait les muscles et les esprits. Près des
longues flammes montantes qui lé-

132
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

et se recouvrit de deux couvertures. Le froid avait commencé à gagner ses

extrémités. Assoupi, un cliquetis le réveilla. -
Quoi ? S’inquiéta-t-il, le buste relevé, les yeux
hagards. La lune éclairait son lit par les fentes des planches disjointes
composant les murs de sa chambre. Quelques bruits. Seuls, des bruissements
ténus, des croassements épisodiques ou des plaintes de
la chaumière qui craquaient de partout,
dérangeaient la quiétude du lieu. Marc constata
avec stupeur que le hibou paraissait réel dans cette pénombre,
plus volumineux. Les yeux ronds de l’animal le regardaient. Un mouvement irrégulier
agitait et ébouriffait les plumes. Le « maure », étonné, se rappelait un
article d’une revue scientifique. Le contenu de cette rubrique
exprimait la fureur de l’auteur envers une aberration :
le premier circuit intégré. Un mélange de vivant et
d’électronique. Des laboratoires de biochimie voulaient élaborer un réseau de
neurones vivants accouplé à des microprocesseurs. Des
synapses se développaient, et les puces au silicium formaient ainsi des circuits
intégrés vivants qui pouvaient croître. Le journaliste
vilipendait ces recherches au nom d’un soi-disant sacrilège envers Dieu. Il s’en
foutait, mais ce type, sans doute, ne voulait pas que l’homme arrive à
créer un homme-machine. Crime de lèse majesté. L’homme n’est pas un
Dieu. Marc esquissa un sourire. Il se souvenait des paroles
ardentes de son ami Thomas, l’occultiste. Lui, il prétendait le contraire; l’homme est
un dieu en jachère, avec le même potentiel de création; l’homme est un dieu. Thomas
était intarissable sur ce sujet. Un éclat de rire transfigura la
figure du « maure ». Des larmes coulèrent sur le visage hilare.
Sacré Thomas, pensa-t-il. Il l’aimait bien, malgré cette foutue habitude, cette foi
ardente pour convaincre les gens à retrouver leur âme,… ou
leur double dans un monde invisible et parallèle... ou…ou il ne savait pas
trop quoi, en fin de compte. Il ne se rappelait
plus très bien des explications fumeuses de
l‘occultiste. Pourtant, son aide avait été précieuse. Sacré Thomas, répéta-t-
il ! Le hibou était toujours inerte.

Marc l‘admira. Il n‘avait pas trouvé de commutateur ou de

manivelle pour animer l‘automate. Les ressorts étaient peut-être
mal montés. Fatigué, il s’allongea sur le dos, les mains croisées derrière la tête. Le
grabat couina un peu. Il se rendormit. Un claquement le réveilla. - Quoi
encore ? Rugit Marc, ancien agent secret reconverti dans la restauration
parce qu‘il aimait manger et boire. - Où est Tétramorphe, l’être aux lumières
belles ? Émit une voix fluette. Le « maure » prit le parabellum sous son
oreiller, le braqua devant lui, sans rien y voir. Son corps, les
muscles noués, tendus à l’extrême, se préparait à bondir
pour contenir une attaque. - Qui va là ?
Aucune réaction ne se produisit. Marc alluma une bougie. Personne dans les parages. À
genoux sur son grabat, il regarda le hibou inanimé. - Eh, bien ! Mon pauvre ! Nous
sommes seuls ici ! - Oui ! Répondit l’automate. Je suis Clang l’androïde. Le « maure »
lâcha son arme de stupéfaction en apercevant les yeux du jouet qui
brillaient comme deux boules rouges écarlates, striées d’éclairs bleus. Le hibou
scanna l’ancien agent secret, analysa les rapports énergétiques de son
noyau le plus intime, et l’admit au rang d’ami. Il le considérait
comme une des parties affiliées au Tétramorphe. La résonance
du « maure » était bonne, et le hibou en appréciait l’odeur. - Je rêve ! J’hallucine !
Clama Marc, la bouche grande ouverte… Tu es vivante, petite créature ? - Heu ! Si toi
veux ! C’est tout comme ! Je suis éternel… sauf si je manque d’huile. T
qui être ? Copain à Tétramorphe ? - Je ne connais pas ce… Têtard…
mort. - Tétramorphe !... Tétramorphe, couina l’androïde !… Tétramorphe, créateur à
moi. Le Maître des cavaliers de l’Apocalypse. Être de lumière. Toi, rien

133
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

comprendre. - Moi, ignare ! Répondit Marc, plus calme et s’habituant à cet

étrange phénomène. Moi croire à ce que je vois. - Toi
voir moi ! - Tu marques un point, Clang... Mais je ne
t’en concéderai pas deux. - Toi perdre ! Moi marquer
deuxième point… Regarde ! Le hibou projeta une sphère sortie de son œil gauche,
et, sur un écran, commença la programmation de l’histoire des Adams sur la Terre,
enregistrée depuis des millénaires. Des images défilèrent sur l’écran
l’histoire des deux frères ennemis, Iahvé et Baal Zébul; le clonage des « Lulu »,
ancêtres des hommes, et leur esclavage perpétué par les « Anounnaki »; la lutte de Baal
Zébul, dit Hadad le vif, pour sauvegarder l’intégrité de la conscience
chez quelques hommes rescapés; le déluge final et la
survie de quelques uns; la création d’un dieu mauvais, Jéhovah et
d’un diable bon, Belzébuth; la main mise des religions sur laconscience humaine,
malgré l‘intégrité morale de certains prêtres. Puis, plus rien.
L’écran devint blanc. Le film projeté s’arrêta net. - Moi cassé, vidé
de son huile. Plus rien voir… ni rien dire. Laissé démantelé dans un coin, sans doute.
Toi redonné vie à moi… Merci ! Marc était dérouté. Devant ce phénomène
extraordinaire, il réagit vite et bien. Ses possibilités d’adaptation étaient
phénoménales. Il pensait que les auteurs de ce Moyen-Age
bidon bidouillaient les évènements et fabriquaient ces faits
étranges. Pourtant, le petit automate l’amusait, et sa technicité le fascinait. -
Pftt ! Mazette ! Souffla-t-il. Je crois que je
devrais me mettre au courant des nouveaux progrès de la science. - Croire pas
suffire ! Prétendit l’androïde. Discernement plus important !
Clang sursauta. - Criii ! Greuu ! Attention ! Danger pour toi. - Comment ? S’étonna
Marc. Son attention s’était relâchée. Il se concentra sur les moindres bruits, mais
trop

tard… Un coup de gourdin l’assomma. Clang se cacha sous le lit. - Brouou !

Quel coup ! Nouveau ami à moi, pas de chance…
moi suivre brigands pour aider lui plus tard… Moi espérer ! Les ravisseurs, en silence,
traînèrent au-dehors les corps inanimés du « maure » et de Angelinot dit l’écornifleur.
Trois affreux djinns, ne dépassant pas un mètre,
donnèrent de méchants coups de pied aux corps inertes des deux gardes. Une négligence
leur avait coûté la vie; ces deux soldats auraient dû
surveiller la chaumière d’une façon plus efficace. Les trois
nains ricanaient. Leurs cinq compères, au-dehors, attachaient
les deux têtes décapitées des malheureux militaires sur la selle de leurs chevaux.
- Trop facile ! Grinça le chef de ce commando… Ces curieux sont nuls !… Le
Maître des Maléfices sera content ! Son groin aplati se
plissa pour renifler le moindre danger. Ses longues oreilles,
déchiquetées par de nombreuses bagarres, pivotaient pour mieux
entendre le moindre bruit. Deux gros yeux rouges, toujours en mouvement, sortaient de
leurs orbites pour détecter le moindre déplacement suspect. Il se déplaça en se
dandinant vers la forêt toute proche, leva ses long bras décharnés et striés de veines
apparentes, pour couper une liane et en faire, par un tressage efficace, des
liens solides. Les huit nabots s‘enfuirent sans bruit, montés sur
de petites licornes noires. les prisonniers, toujours évanouis, étaient ligotés et
installés sur la croupe de leurs propres chevaux. Au lever du jour, Bernard Pons le
comte de Toulouse et Shovav l’essénien constatèrent, abattus, les faits ignobles d
la nuit. Effrayés à la vue des deux gardes décapités,
ils s’attendaient à retrouver morts leurs amis. En constatant leur
disparition, ils en déduisirent la probabilité d’un rapt et non d’un assassinat.
Maintenant, deux solutions s’offraient à eux :
continuer le voyage pour atteindre la demeure du « Maître des Songes » ou retourner au
château, amener du renfort, fouiller toute la forêt pour récupérer leurs compagnons.

134
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Nous sommes dans de mauvais draps, tonna Shovav… N’avoir rien entendu… Rien vu… cet
endroit est maléfique… Nous devons agir vite ! Ses yeux bleus
foncés, emplis de colère, regardaient le comte sans aménité. Il
pensait que l’enlèvement de son ami concernait tous ces gens. Marc devait avoir
raison. - Votre décision, clama-t-il ? Bernard savait que la vérité se
rapprochait d’une manière inexorable. Leur comédie allait être démasquée.
Mais il devait attendre encore un peu avant de
tout dévoiler, et laisser en état cette trame pour le combat final. - J’opte pour
continuer le voyage, insista-t-il. Le « Maître des Songes » aura le pouvoir de nous
aider… Il tourna le dos à l’essénien, et murmura tout bas
: - S’il accepte ! - Puisque vous le dîtes ! Soupira Shovav,
sarcastique. Il n’avait pas entendu les derniers mots du comte. Son immense
silhouette un peu guindée, son visage carré aux dessins énigmatiques, sa
barbe broussailleuse et ses yeux de braise, dégageaient une impression de
puissance. Sa colère augmentait. D’un coup de poing, il enfonça la porte du taudis. -
Allons-y ! Dépêchons-nous ! Bernard fit un geste d’apaisement. - Attends !
J’envoie un message à Roussel de Bailleul, mon
bailli, pour qu’il ramène en renfort une escouade chez le « Maître
des songes ». Il glissa un message dans la bague du pigeon voyageur qui s’envola à
tire d’aile.

- Ah ! Ils sont partis ! Dit-elle, dépitée. L’hologramme s’évanouit. - Brouou ! Crissa

le hibou, caché derrière une grosse bouteille envahie de toiles
d’araignée. Technique belle de gens étrangers à ce
monde. Son bec fouina sous son plumage coloré. - Réglages à
faire !… microprocesseurs à moi déficients… pas
conformes ! Moi attendre un peu paramètres se stabiliser… Après, chercher ami pour
aider lui.

q
Gerbert continuait de raconter l’histoire de sa jeunesse, les yeux fermés pour mieux se
souvenir. Le groupe de Laure se demandait si le récit du prêtre ne correspondait pas
aux élucubrations d’un dément emporté par ses délires. Le petit Joël écoutait
l’ecclésiastique d’une oreille critique. Lui, il voulait
rejoindre Marc et Shovav. Il s’embêtait à mourir.
Pourtant, les phrases de l’abbé coulaient comme un langage fleuri où les
pleins et les déliés évoquaient, de raccourcis en images
évocatrices, des rêves ininterrompus. Il parlait de recherches
merveilleuses : Le sourire narquois de l’étranger
enrubanné nous exaspérait. - Alors ? Qui sont Booz et Jachin ? - Ce
sont les piliers antédiluviens dont s’est servi Salomon pour construire son temple,
dis-je d’une voix monocorde et rapide, d’une seule traite, comme récitant une leçon
bien apprise. L’étudiant studieux que j’étais se valorisait du
peu de savoir en sa possession. J’étais un fanfaron ! Ce niais ne le
sut que bien plus tard, à ses dépens. - Bien !… Bien !…
ricana l’homme du désert, en applaudissant… Bravo ! Jeune homme. Mais, sachez que
ces colonnes antédiluviennes permettent d’accéder à la
connaissance suprême : l’antique savoir, déposé par Tubal-Kaïn, le
maître des forges. Il enseigna, en rêve, les arcanes de l’architecture à hiram-Abi
lors de la construction du Temple de Salomon. Tubal-
Kaïn, avec l’aide de Baal-Zebul, voulait sauver l’humanité. Ses offrandes étaient

q
Après leur départ, une lumière blanche, aveuglante, envahit la chaumière. L’être
lumineux, une femme aux contours imprécis, regardait, dessinait des
arabesques vaporeuses tout le long de ses déplacements, se muait en
quelques traits multicolores. Toutes les choses inanimées, éblouies
par l’éclat soudain de l’apparition, paraissaient s’animer d’oscillations ardentes.
Elle était l’œil.

135
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

des fruits et des légumes. Abel offrait en holocauste des sacrifices sanglants,
par peur et par obéissance à son dieu El-Schadaï.
- C’est du charabia pour moinillons en mal de
confidence, émit Thomas, sceptique. La puissance. Toujours la
puissance !… la connaissance suprême !… On la veut tous ! Sans effort ! - Non ! Au
contraire, répondit Gerbert, la base de la connaissance est l’humilité… sans courber la
tête… l’étranger nous informa du danger d’un savoir sans intelligence. L’expérience
seule peut avaliser la compréhension livresque; et là, deux chemins
s’offre à vous : le bon et le mauvais...
Ensuite, le choix est une question de cœur
!... Laissez-moi poursuivre mon histoire : - Et
cette fameuse « connaissance » consiste en quoi,
demanda Bernard sur un ton désinvolte et amusé. - Ne vous méprenez pas, reprit
l’essénien au visage parcheminé. La connaissance ne se marchande pas, elle se vit. Le
deuxième Testament a détrôné le premier Testament. Le troisième Testament va remplacer
le deuxième pour que le Saint-Esprit transmute
l’esprit de l’homme… Le savoir se transforme ! - Le troisième Testament !
Mazette ! Persifla Léon dont les joues rondes se gonflaient
d’incrédulité. Vous n’y allez pas de main morte !… L’Église va vous
adorer ! Dites-lui que la plupart de ses dogmes proviennent
de l‘église celtique, que le Graal, cette coupe où
le sang de Jésus fut recueilli par Joseph d‘Arimathie,
est aussi le chaudron magique des druides. Les deux
pouvant guérir et prédire l’avenir. - Pourquoi pas ! Ricana Moïse.
Mais l’église catholique rejette toutes ces superstitions
pour les remplacer par des mensonges politiciens. D’ailleurs, cette
église parle pour une élite choisie, et non pour le bien du peuple… Je
vous cite Saint Marc : « À vous, disciples choisis, il est donné
de connaître les mystères du royaume de Dieu, mais à la multitude, ces choses là sont
dites en paraboles, afin qu’elle voie et n’entende pas, qu’elle écoute et ne comprenne
pas. » - Que viennent faire quatre pauvres étudiants
dans votre folie, protesta Ysorn, les yeux exorbités par l’indécence des propos du
prêcheur. Vous délirez !

J’imaginais que notre ami celte forçait sa nature profonde

qui était de croire aux contes de fée. L‘Église désavouait
toutes références aux enchanteurs, aux lutins, aux elfes et autres farfadets. Toute
allusion aux origines païennes était proscrite et punie. Ysorn ne voulait pas se
l’avouer, mais le récit de l’homme enrubanné le fascinait. - Buvons à ma
folie, une sagesse hors du commun, mon garçon. Vos destins
me sont apparus dans toute leur grandeur. À ce moment là, L’inconnu se
tourna vers Bernard, se pencha, et prononça d‘une
voix sourde auréolée de mystère : - Les signes ont
identifié votre origine royale, cher futur comte. Un « sang sacré »
coule dans vos veines. Vous êtes un descendant des mérovingiens, les rois faits de
néant. Renouvelez le « ordo ad faciendum reges », le rituel d’onction des rois
mérovingiens par la sainte ampoule. Vous deviendrez le roi de ce royaume par le don de
Dieu… un moment magique… : un prêtre-roi ! - Quelle ampoule ?
S’esclaffa Bernard. Vos théories farfelues ont altéré votre raison. Nous écoutions
encore ce dément par respect pour son apparence de riche marchand et
pour sa fière allure. Cela n’empêcha pas notre joyeuse troupe de se
moquer franchement de lui. Le pauvre homme, stoïque, continuait
à parler, pas contrarié le moins du monde. -
L’ampoule ?… : Ce récipient contiendrait le
sang du christ, plus celui de tous les rois mérovingiens. Le rôle du
sangréal est-il de vaincre la mort ? Ce Graal est-il ce produit alchimique
rouge vif, presque noir que l’on appelle la pierre
philosophale. - Ah ! La pierre philosophale !… Pas moins ! S’écria Léon dont
les tâches de rousseur brillaient de confusion… Vous délirez, mon brave homme… Vous
m’exaspérez ! - Je suis alchimiste, répliqua le vieillard
sans se vexer, le même sourire énigmatique sur
ses lèvres. Il m’importe d’accéder à l’Arche d’Alliance,
et seul le sang sacré d’un roi-prêtre peut ouvrir ce coffre sans
risque. Ceux qui ont risqué ce geste sont morts… Bernard
peut l’ouvrir… Moment magique… Et que de richesses à
l’intérieur. Nos visages reflétaient l’incompréhension et
l’in-

136
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

quiétude. Malgré nous, les paroles de l’alchimiste

stimulaient notre envie de posséder l’inaccessible… Une chimère ?…
Nous ne savions pas encore que ces richesses n’étaient pas
terrestres, mais proviendraient en fin de compte de notre
âme et de notre cœur transformés. - La tentation de
partir à l’aventure vous a-t-elle effleurés, vous… des
jeunes gens si avisés ? Sollicita Laure, curieuse de la
suite du récit… ce vieux fou s’inquiétait-il de votre refus ? - La dose
de folie de ce type contient aussi une part de vérité en dehors de nos
livres d’histoire, affirma Thomas, intéressé par le récit de l’Abbé. Le
regard de l’occultiste se voilait d’une attente emplie de curiosité. Ses yeux noirs
brillaient d’une façon inhabituelle et suspicieuse. Il réfléchissait.
Tout était-il faux ou tout était-il vrai ? Il ne voulait pas se laisser
berner par leur aventure fantastique, malgré sa tendance
inconsciente à croire à des mondes invisibles qui seraient
parallèles au sien. - Tout n’est pas à rejeter
d’un bloc, ajouta-t-il. Mais je ne vois pas des étudiants se
précipiter dans un voyage hasardeux et dangereux. Votre question
principale devait tenir en un seul mot : Cet étranger
est-il un affabulateur ?

chronologique. Le garçon, monté sur un mulet, atteignit sans anicroche un village

proche du monastère, « fagotté » dans des habits de jeune convers. - Psitt ! Joël se
retourna, sur la défensive, inquiet de se retrouver
seul au milieu de nulle part. Son instinct était sa seule arme. - Et ! Le moine ! dit
une voix nasillarde ! Un jeune rouquin sortit d’un porche,
raclant ses souliers sur les galets de cette rue principale. - Tu es bien le nouvel
élève de Léon de Pardes ? Je t’ai aperçu dans la grande bibliothèque du
monastère. - Euh ! Oui ! Mentit le jeune clone. - Tu es fou de
te balader à cette heure-ci ! Le couvrefeu est
dépassé depuis belle lurette… Arrive par ici !… Dans la pénombre ! Joël hésita,
mais les pas d’une patrouille qui claquaient sur le sol
le décidèrent à obtempérer aux ordres de l’inconnu. Plus
loin, à l’abri d’une ruelle mal famée, il descendit de
sa monture. Toujours méfiant, les sens en alerte, le
clone regarda son compagnon. - Tu as quel âge ? Demanda-t-il. - 13
ans ! Et toi ? - Le 21 janvier prochain, j’aurai 14 ans. - Ah ! Tu es un porteur
d’eau !… Où vas-tu ? - Mon itinéraire ne te regarde pas… Et
toi, que fais-tu dehors ?… Un coup foireux ?… Voler d’honnêtes gens ? Le
garçon ne répondit pas, mais un air malicieux se dessina sur ses lèvres. Ses yeux dont
les iris, aux pupilles dilatées, présentaient une anomalie :
ils étaient de couleurs différentes. Un cercle blanchâtre entourait son œil marron,
un rond grisâtre envahissait l’autre œil. Des picotements parcouraient les
bras de Joël. - J’ai appris la mort de mon maître Léon, gémit le
rouquin… Il m’a appris à lire, soigné et nourri. Des larmes
coulaient sur les joues du pauvre garçon. - Je m’appelle… Bron, pleurnicha
l’enfant qui essuyait ses pleurs avec les manches de sa chemise. J’ai
appris que ton ami Marc voulait venger Léon.

Pendant la narration du Prieur, aucun ne vit Joël

s’éclipser discrètement. L’ennui et l’envie irrésistible de suivre Marc et Shovav le
tenaillaient depuis le début du récit de l’ecclésiastique. Un traquenard
mortel allait se refermer sur eux comme les mâchoires
d’acier d‘un piège infernal. Il le savait. Il le
ressentait à l’intérieur de ses tripes, et des visions du
parcours de ses deux amis se profilaient par intermittence dans son
esprit. Joël, dont la taille et la force augmentaient
sans cesse, ressentait de plus en plus les pouvoirs inhérents à son
état de clone. Il ne savait pas jusqu’où ces facultés le
mèneraient. Pour l’instant, son instinct le guidait. Une clairvoyance
floue lui procurait des scènes incomplètes où les tribulations de Marc
et de l’essénien le guidaient. Mais une difficulté surgit
dans sa conscience : ces scènes n’étaient pas
dans l’ordre

137
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Mes braconnages, malgré l’interdiction de mes parents adoptifs, m’amènent

souvent à errer dans la forêt de Woëvre pour installer
des collets. Nous sommes peu nombreux à oser
pénétrer l’intérieur de ce monstre… giboyeux. Bron s’arrêta de
parler. Il s’exprimait aussi avec des gestes curieux, faits de nervosité, de
tics qui déformaient parfois ses épaules. Ses mains, par
intermittence, se mouvaient en petits cercles saccadés, ou se collaient l’une contre
l’autre, ou tambourinaient sa poitrine. Son souffle
était court. Soudain, le garçon lança des mots avec un son métallique, acéré. - Je
veux venger mon Maître… je veux t’accompagner. - Je n’ai rien dit,
s’esclaffa Joël, surpris du comportement du gamin. Comment peux-tu
savoir ? Le clone se concentra, sonda l’aura de Bron. Stupéfait, il ne ressentit rien.
Aucune image, aucun son ne parvenait à franchir le
seuil d’une espèce de brouillard magnétique. Le rouquin lui
renvoyait un vide absolu. Dorénavant, il devait se
méfier de tout. Joël estimait la situation avec
sérénité : les connaissances géographiques de ce
Bron serviront à le guider et, en plus, il pourra surveiller
de près les agissements du jeune inconnu. - J’accepte ! dit-il d’une voix froide. -
Youpi ! Cria le gamin, dont la joie naturelle explosait en mouvements
artificiels. Je vais sur les grands chemins. Au début, le clone
ressentait son corps comme un ennemi malfaisant, comme des engrenages factifs qui le
démangeaient pour le punir. Maintenant, il appréciait cette
nouvelle vigueur en lui, ces nouveaux pouvoirs aux effets enchanteurs. Sa jeunesse
absorbait ces douleurs comme une peine vite oubliée. Ses pleurs d’enfant gâté
s’effacèrent ainsi, en multiples jeux de délivrance et d‘évasion où
il jouait sa liberté aux dés. Il était un mutant. Un sourire
carnassier effleura sa face. Joël, stupéfié par
l’impénétrable Bron, réfléchissait aux conséquences de cet
échec. Pourrait-t-il empê-

cher l’inévitable confrontation ? L’attention et l’intention n’étaient-ils pas le lien

pour assembler plus de facultés, pour créer plus de vigilance ? Il frémissait de
crainte devant ce rouquin qui, pour lui, ressemblait à un
vampire dont la forme ne se reflétait plus dans un
miroir. Néanmoins, il avait l’air si innocent… Une victime ? Son intuition
pallierait le manque d’informations. Elle transpercerait le brouillard
du cœur de l’intrigue. - Bron ! Monte derrière moi ! Le mulet sortit du village et se
dirigea vers la forêt.

q
Gerbert d’Aurillac continuait le récit de sa jeunesse : -
Cet homme me faisait peur. Pourtant j’étais attiré par lui, par ses
propos fantastiques… comme nous tous, d’autre part… Un alchimiste ! Vous
comprenez ! En plus, il possédait la pierre philosophale… Un rêve pour quatre
jeunes étudiants ! - Quatre jeunes nigauds qui gobaient
n’importe quoi, pourvu que les distractions soient
alléchantes, objecta Laure, une mimique de reproche sur le
visage. Pour de futurs théologiens, vous me paraissiez un peu naïfs. - Peut-
être, mais l’homme attendait notre réponse. Son calme apparent nous déconcertait. Ses
petits yeux vifs, d’une intelligence extrême, nous regardaient avec malice. - Une
seule réponse me suffit ! Dit-il d’une voix caverneuse, avalant
d’un seul trait sa chope de bière. - Ne pouvons-nous pas réfléchir un
peu ? Demanda notre ami Léon, le visage congestionné par l’enjeu. - N
! Fut la réponse laconique du vieux Moïse. Il faut
apprendre à s’investir… Gagner ou perdre… Claude Ysorn était
le plus troublé, je pense. Ses racinesceltes le prédisposaient davantage à
rechercher le fond de son âme. Ses yeux clignaient d’impatience. Je
savais qu’il voulait partir à l’aventure. Pourtant, c’était un
grand timide. - Nous… nous sommes jeunes, hasarda-t-il. À quoi
138
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

bon rester ici comme des vieillards, quand des trésors nous
tendent les bras, quand des documents sacrés, tant recherchés,
attendent leurs traducteurs. La réussite de cette entreprise fera de nous les nouveaux
prophètes qui sauveront le monde… L’an mille est proche !… Ce
voyage sera notre initiation ! Pensez à cette vieille loi messianique
: « On ne ressuscite pas sans passer par la mort, on ne se recrée pas avant de
s’être détruit »… ce voyage sera notre mort symbolique ! Nous guettions,
Claude, Léon et moi, les réactions du futur comte de Toulouse. Sa réponse était
déterminante, car il était le seul à posséder le
nerf de la guerre : l’argent. Bernard Pons toussa un
peu. Il avait l’air tourmenté. Il se pencha vers
nous, pour murmurer : - Mes amis ! Ce type est un illuminé ! Je n’ai
pas confiance… Quelle chance avons-nous de récupérer des objets de légende ?
… aucune ! Jetons-le dehors ! - Pour vous décider, dit l’étranger enrubanné, je vous
propose un jeu, une sorte de quitte ou double. Voici une pièce.
Je la lance, et si elle retombe et s’arrête sur le tranchant, vous partez, sinon vous
continuez vos chères études. Bernard se dérida. Son visage se fendit d’un sourire. -
Aucune chance ! Pouffa-t-il. J’étais consterné. Effectivement, cette pièce ne pouvait
pas décemment se figer sur sa tranche. Bernard
lança la pièce. Elle tourbillonna en l’air, et d’un coup sec, retomba à
plat sur la table. Bernard ricanait. Claude pleurait. Léon
blêmissait. J’étais blanc comme un linge. Mais une chose incroyable se
passa : le choc sur la table redressa la
pièce qui s’immobilisa sur sa tranche. - C’est dit ! Vous partez
! Annonça Moïse en se levant. Ses yeux bleus translucides devenaient laiteux; une lueur
d’un autre ciel leur conférait un mystérieux pouvoir. Sa maigre silhouette s’éloigna
dans un silence mortel. Il se retourna sur le pas de la porte pour articuler

d’une voix douce et profonde : - Au fait…, à Jérusalem…,

rencontrez mon ami Moyi Ddinibn Arabi. C’est un grand savant… un
alchimiste. Il vous renseignera et vous donnera tous les secrets nécessaires à
votre quête… si vous lui dites ce mot de passe : «
Le vrai sage ne se lie à aucune croyance »… autre chose ! Votre échec aura de graves
conséquences; votre réussite permettra à Bernard et aux 9
chevaliers de secouer le joug de nos infâmes prédateurs. Que celui qui
entend, entende ! Puis, il disparut. Nous restions là, la
bouche ouverte, sans rien dire, complètement interloqués.
Nous ne comprenions rien. Nous étions pris à notre propre
piège. - Moi non plus, je ne comprends rien à
votre charabia ! S’exclama Thomas qui étirait ses
bras pour se décontracter. L’occultiste passa la paume de ses mains
sur son crâne chauve, avant de provoquer l’ecclésiastique. - Votre
histoire me paraît rocambolesque ! Comment votre soi-disant
alchimiste…, Moïse, je crois…, connaît-il la mission secrète confiée aux 9
chevaliers par Saint Bernard ? Leur existence se situe entre la première et la
deuxième croisade, au début du XIIe siècle. …Or, ici et maintenant, nous approchons à
peine l’an mille !… Le nom de hugues de Payns et ceux
de ses huit autres compagnons étaient inconnus à ce pauvre Moïse :
Ils n’étaient pas nés… Moïse avait-il le don de voir l’avenir ? -
Pourquoi pas ? Rétorqua Gerbert avec dédain. Je
vous rappelle que mon monde n’est pas le vôtre… mon temps
n’est pas le vôtre… Seules, des failles intemporelles, contiguës à
nos deux univers, relatent une même histoire, introduisent une durée plus
ou moins élastique, permettent à un individu de
modifier des événements pour des résultats différents…
Son nez aquilin frémit. Le regard du père abbé se durcit. Ses yeux perdirent la
douceur de leur vert pour accentuer l’éclat de leur marron. Il fixa un
court moment Laure et Thomas, poussa un soupir, esquissa un
sourire, et articula d’une voix claire :

139
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Je vais même vous dire : l’étrange Moïse détenait

l’énigme du temps; il ouvrait à volonté les portes qui
lui permettaient d’influencer l’histoire de nos mondes. Il
entendit l’appel désespéré de Cérulaire le chef de l’Église d’orient q
aura lieu dans 120 ans. Ce basileus allait réclamer l’aide de son pire
ennemi : Le pape Urbain II. Le turc Togrul Beg était aux
portes de Constantinople et campait sur les berges du Bosphore. - Et Alors ?
S’étonna Laure, les yeux écarquillés par tant d’audace de
la part du clerc. Cet aparté ne concerne en rien les futurs templiers ! -
Indirectement, répondit Gerbert. Moïse voulait que notre
groupe aide le futur créateur de ces Templiers, Hugues de Paynes. Il voulait le secret
de l’Arche d’Alliance. Pour cette entreprise il avait besoin de l’aide de
quatre jeunes vauriens comme nous… et… et Bernard Pons, notre comte de
Toulouse est l’arrière grand-père de Raymond de Saint Gilles, et compagnon de Godefroy
de Bouillon pour la deuxième croisade… Et les cathares du dernier comte de Toulouse
adepte de la Kabbale, aidèrent les templiers à cacher l’Arche
dans une église… mes visions étaient claires. - Foutaise !
Incompréhensible ! Lança Thomas en colère. Vous nous menez en bateau… ! Vous jonglez
avec les années comme avec des boules de billard… La couleuvre est
dure à avaler !… Je ne vois toujours pas le but de notre
emprisonnement. Je réclame notre liberté ! - Mais ! Vous êtes libre ! Et vous le savez
bien, mon cher Thomas, susurra le religieux… Le but : faciliter
Laure à se souvenir. - Quels souvenirs ? Réclama Laure. - Les
souvenirs d’une petite fille qui a laissé tomber un fameux
talisman, ricana Gerbert d’Aurillac… Mais laissez-moi finir l’histoire de
ma jeunesse… Encore quelques minutes… et vous
connaîtrez nos buts. Thomas et Laure se renfrognèrent dans leur coin,
décidés à agir après l’histoire invraisemblable de ce conteur
intarissable. Les peaux de mouton procurant un confort relatif, et l’énervement
durcissant leurs muscles, ils s’agitaient comme des lions en cage. La fuite de
Joël passait inaperçue, tellement ils étaient perturbés.

Le supérieur du monastère constatait le manque

d’enthousiasme de ses deux invités. Il devait faire vite. On comptait sur lui. C’était
la dernière chance pour récupérer ce talisman avant la
date fatidique. Que comptaient-ils en faire ? Et lui ? Que
deviendrait-il ? La nécessité de convaincre Laure et Thomas devenait primordiale.
Gerbert renifla, inspira un grand coup, et se lança dans un long
monologue, décisif pour son entreprise. Notre groupe était au fond du désespoir. Notre
promesse était sacrée. Nous devions préparer ce voyage avec minutie, car les dangers
étaient innombrables… Ah ! Le moine se tapa le front. J’ai omis de vous
dire que Belgueul, ce moine aux yeux vairons, avait
écouté toute notre conversation avec Moïse… Ce fait aura de l’importance plus tard… Il
s’attabla à nos côtés pour nous invectiver, déclarant
que nous étions la honte de notre école, que nous
fréquentions le diable, que cet alchimiste
pervertissait nos âmes, qu’il allait dénoncer notre complaisance
malsaine envers toutes ces fausses religions,… et j’en passe. Belgueul sortit de
l’auberge, furieux, crachant des insultes à n’en plus finir. Ses
yeux, injectés de sang, sortaient de leurs orbites. Pour moi, ce
type était fou, malgré son intelligence et son savoir supérieur. Bref !… Je vous
passe les détails du voyage qui fut rude. Notre arrivée
Jérusalem passa inaperçue, tellement cette ville cosmopolite se fardait des
couleurs les plus vives. Nous logions dans une auberge du vieux quartier
musulman, plus accueillant que le secteur neuf des moines
hospitaliers. Personne ne connaissait le nom de Mohy Ddinibn Arabi. Il était un parfait
inconnu. Après un éphémère instant de désespoir, nous décidions de nous séparer en
deux groupes : Le comte et moi pour le premier,
Léon et Claude pour le deuxième. Dès l’aube, nous écumions tous les
quartiers à la recherche de l’ami de Moïse; le
soir nous rentrions à l’auberge, éreintés de fatigue et sans
nouvelle de ce fantôme… sauf un soir… En effet, une de ces nuits tombantes, sans lune,
Léon et Claude revinrent tout excités.

140
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Nous avons l’adresse ! S’exclama Léon en brandissant un infâme morceau de papier. Un

moinemendiant, disant s’appeler Pierre l’Hermite nous a indiqué l’endroit.
C’est un prêcheur qui parle haut et fort. Il harangue
les chrétiens à venger la mort du christ et à
libérer son tombeau. Ce moine hurle constamment : «
Dieu le veut », et braille aussi une ancienne prédiction : «
Avant la fin des temps, un roi franc qui deviendra le suzerain des romains et des
grecs; ce roi ‘des derniers jours’ se rendra à Jérusalem afin d’y combattre
l’Antéchrist et de convertir à la vraie foi les juifs et les musulmans »… Je
crains que ce type ne crée des ennuis… J’ai
peur que des pogroms s’ensuivent… Heureusement, les gens prennent
ce pauvre mendiant pour un fou dégénéré… Des types de cette espèce pourraient mettre le
feu aux poudres entre les juifs, les musulmans et les chrétiens. - Mais il y a un hic !
… avertit Claude Ysorn. - Quoi ? Dis-je, inquiet. Des problèmes ?
- L’alchimiste accepte de nous recevoir, malgré une surchargede travail, et
de nous initier à son art… du moins les premiers
rudiments. Mais à une condition… Déchiffrer ce
rébus : un calcul à effectuer… Je ne comprends
rien à ce galimatias… Gerbert ! Toi seul peux sauver
notre mission ! Il nous montra une feuille remplie de chiffres et d’un signe inconnu.
Ce signe était un symbole rond hindou, votre zéro, pour faciliter le principe de
position des neufs autres symboles appelés chiffres. Un mathématicien arabe
m’avait déjà enseigné cette méthode de calcul. Il me fut donc
facile de résoudre ce rébus. Il suffisait de recomposer ce simple
système binaire. - Venons-en aux faits ! Demanda Thomas, mécontent dela
lenteur des phrases de Gerbert qui, en même temps qu’il
relatait son voyage, réfléchissait au moyen d’amener
Laure à se souvenir du talisman, cette étoile-
octangle. - Oui ! Pressez-vous ! J’ai hâte de savoir ! Ajouta Laure d’un air espiègle.
- Bien ! Bien ! Je vais à l’essentiel : Pendant
un an, nous logions chez ce curieux vieillard à la longue barbe blanche.
En échange, nous étions ses apprentis. Son atelier, rempli de coupelles
pleines

de poudres colorées, de récipients divers, d’alambics tortueux, et de

cornues pansues qui bouillonnaient en permanence, occupait en son
milieu un resplendissant athanor. Quatre lettres : I.N.R.I. ornait le
fronton de l’entrée. Elles étaient les initiales d’une devise gnostique: «
Igna Natura Renovatur Intégra » (C’est par le feu que la nature se
renouvelle). J’étais son meilleur élève. J’ai appris que le
rêve de transmuter le vulgaire en or était une réalité. Hélas ! J’ai
appris aussi, plus tard, que si nous ne transmutons pas
notre être au même moment, les pires choses peuvent nous arriver.
Notre pensée et notre âme doivent accorder leurs vibrations, sinon : le mal
arrive… ! Après mille besognes effectuées, cet alchimiste facétieux, qui
alterna sans complaisance nos travaux : le ménage de
l’atelier, le ravitaillement, avec les cours magistraux d’alchimie, décida
enfin de nous libérer. Pour clore nos sessions chez lui, il nous
amena visiter la Maison des Sciences créée par les Ismaéliens. Les nombreuses
disciplines enseignées attiraient toutes sortes de gens : Juifs,
arabes, perses, égyptiens, celtes, occidentaux. Il nous donna
enfin le plan exact de l’emplacement secret de l’Arche
d’Alliance. Un seul inconvénient : il était sur le
territoire des terribles haschischins. L’Arche se situait sous la
mosquée El-Aksa, la bienheureuse. - Ces « haschischins », demanda
Laure, n’étaient-ils pas ces fameux assassins commandés par Hassan, le «
vieux de la montagne », un Cheik Chiite, fidèle à
Ali le gendre de Mahomet, et en lutte contre les
orthodoxes, partisans des généraux de Mahomet ? - La lutte perpétuelle des chiites
contre les sunnites - … Ils appartenaient à une société
secrète qui comprenait neuf grades initiatiques. Ces gens ne
pratiquaient-ils pas toutes sortes de magie ? - oui ! Ils
prétendaient qu’un esprit entraîné pendant trois ans à
répéter ce mot : « AKZABT–I » peut influencer
autrui par son pouvoir de concentration. Pour l’instant, notre
problème était de nous attacher leur confiance. Mohy Ddinibn Arabi
nous donna une lettre pour Hassan, le « vieux de la montagne », gravée
d’une rose aux teintes violacées, inscrite dans une croix ansée égyptienne, la rose +
croix. En remettant la lettre, nous devions dire : « respirer la rose
mystique, c’est converser avec les anges messagers

141
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

d’Allah en s’éveillant à soi-même ». L’alchimiste nous rassura en nous rappelant les

deux réactions possibles du « vieux de la montagne ». Soit il nous embrasse, soit il
envoie des hommes, habillés d’une tunique blanche et d’une ceinture
rouge, nous assassiner. Le vieillard nous enlaça, un sourire aux lèvres. De
ce jour, nos fouilles furent fructueuses. - Votre air satisfait nous réconforte, railla
Thomas. J’imagine la joie de vos partenaires. Le champagne devait couler à
flot. - Vous devriez être riche comme Crésus, surenchérit Laure en riant. La
poule aux œufs d’or vous attendait pour remplir vos poches de mirifiques
cadeaux. Chouette ! Où sont les pierres précieuses ? - Je ne
comprends pas vos moqueries… La situation s’est vite
dégradée. - Pourquoi, s’étonna Thomas ? Il triturait ses coussins,
persuadé des mensonges volontaires ou inconscients du Supérieur. Pourtant, ce moine
avait l’air sincère. - À cause de mon amour pour la fille du
Cheik ! - Ah ! Ça se complique ! Rigola
Thomas. - Riez ! Mais la face du monde a
changé ce jour-là. - Pourquoi ? S’étonna Laure,
déconcertée par l’apparente fierté de l’ecclésiastique.
L’amour est beau, mais peut-il changer la face du monde ? - À sauver le monde une
seule fois, l’amour le délivra de sa gangue d’ignorance ce jour béni… je l’ai vue pour
la première fois à un dîner chez hassan. Elle se
promenait dans ses jardins et ce fut le coup de foudre réciproque. on se
revit souvent en cachette. Les amoureux possèdent plein d’astuces
pour permettre à leur amour de grandir… je vois votre
réticence. Un futur moine… avec une femme. Quelle honte ! Je
vous rappelle que la plupart des évêques avaient femmes et
enfants... En plus, l’amour transcende tout ! Cet aparté pour vous dire
une chose inimaginable : la fille du Cheik trahit les
siens pour que je puisse emporter le trésor de Salomon. - Je
comprends de moins en moins, râla Thomas. Le trésor de Salomon !!!…
Pourquoi pas celui de la reine de Saba… Vous êtes pauvre comme Job
!…

Avez-vous tout dépensé ? - Ne faites pas semblant de ne rien comprendre… Je vous

explique : pour moi, le trésor se composait de
vieux parchemins… revenons en arrière… Grâce à la lettre d’introduction de
l’alchimiste, le cheik nous accorda sa confiance, et nous
permit de pénétrer le lieu saint où l’Arche d’Alliance se tenait. La
mosquée El Aksa fut construite sur un rocher, pardessus
les ruines du temple de Salomon. Pour atteindre les séculaires écuries du temple, vaste
réseau souterrain maintenant, il fallait emprunter des anciennes conduites d’eau
alimentant des piscines de purification. on parcourut celles du
bassin de Siloë qui longeaient, de l’autre côté des remparts, la vallée du
Cédron, vers le mont des Oliviers. Des éboulis gênaient souvent notre progression. Il
ne restait presque rien de Booz et de Jachin.
Leurs bases énormes, à la dimension surhumaine, vestige
d’un ancien temps qui n’appartenait pas aux hommes,
offraient leur antique prestige. Trente hommes, les bras
tendus, n’arriveraient pas à entourer une seule de ces deux
colonnes. Là !… L’incroyable se passa : Hassan chantait une mélodie !
L’ouverture de l’ancienne colonne creuse se déclencha par un son modulé. Un escalier
s’ouvrit à la base de Booz. Il débouchait dans une
immense grotte où des jarres remplies d’or ou de pierres précieuses jonchaient le sol.
Et derrière une interminable tenture rouge : l’Arche
d’Alliance…. Le Cheik fit un signe… Deux soldats s’habillèrent
d’une étrange façon. Ils étaient caparaçonnés d’une matière brillante. Leurs mains,
dans d’énormes gantelets, ouvrirent, avec une clef en or, un coffre dont les dimensions
étaient de 75cm par 125cm. Aussitôt des lumières fulgurantes jaillirent du coffre. Sans
leur protection, ils étaient morts. - Sage précaution ! Dis-je à
hassan. Il me regarda d’un air soupçonneux. - Les dieux protègent leurs biens
et la parole, articulat-il en détachant chaque mot. Du caisson, les
gardes sortirent des parchemins roulés, des lames gravées en cuivre, des documents où
les lettres s’inter-changeaient sans répit.

142
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ils déposèrent le tout sur des tables installées à

l’extérieur de l’enceinte qui contenait l’Arche. -
Déchiffrez ! Annonça le Cheik. Votre temps est compté ! Je viendrai vous chercher tous
les soirs, à la tombée de la nuit… Trois mois consacreront ce
rite ! Après… je vous tuerai … peut-être pas ! Au travail ! Son sourire carnassier
ne me disait rien qui vaille. Je tremblais. Les Tables de
la Loi étaient là, devant moi. Je devais déchiffrer
l’équation de l’Univers, la loi cosmique des
nombres, du poids et des mesures. Quand le
point, unité indivisible, devient surface, c’est l’Un qui est devenu Deux, et
ce Deux avec l’unité établit une surface triangulaire
limitée à trois côtés. Donc, un vaut Trois… L’univers compte. - « J’ai fait
tout avec nombre, avec mesure et avec poids, dit l’éternel », récita Laure comme une
écolière soumise… Nabuchodonosor, qui détruisit le temple
de Salomon en 587 av. J.C., trouva-t-il l’Arche ? - Non ! Et si la
civilisation musulmane, qui vénérait Suleîman ben
Daoud (Salomon fils de David), eut un tel essor,…
peut-être que l’Arche leur a servi… une bonne mesure… Ils
ont construit la mosquée El-Aksa à l’endroit du
Temple pour protéger les restes… Il serait temps que
l’occident en profite. Tous les jours, aidé de Bernard Pons, futur
comte de Toulouse, et surtout de Léon de Pardes et de Claude Ysorn, je décryptais
et je traduisais peu à peu tous ces rapports.
Au bout d’un certain temps, je m’intéressais surtout aux écrits de Hiram-Abi,
l’architecte du roi Salomon, un vrai kabbaliste. Il avait déchiffré les Tables de la
Loi. Il possédait la clef des portes du ciel. Je progressais vite, mais je
m’aperçus que je n’aurais pas atteint la totalité de mes objectifs en si
peu de temps. J’étais atterré… Avec ces manuscrits, j’aurais construit des structures
qui nous auraient permis d’évoluer vers les cieux,
vers des espaces et des temps multidimensionnels…, vers de nouvelles terres… Et j’étais
impuissant, les bras ballants, à les recopier plus vite…
Surtout ce livre des Révélations où des pages blanches inscrivaient des phrases
relatant mon futur. J’étais fasciné

car ces phrases changeaient d’une manière constante comme si mon futur attendait
d’autres futurs pour s’inscrire définitivement… j’étais pape ! - Emmenons c
qui t’intéresse, me chuchota Bernard, à l’oreille. Tu
traduiras plus tard. Je lui lançais un air courroucé. - J’imagine,
dis-je avec dédain, que tu vas assommer les cerbères q
nous surveillent. Les huit monstrueux gardes, qui nous
lorgnaient sans aménité, conservaient un œil constant sur nous. Deux autres,
serrés contre la table, le sabre à la main, étaient
chargés de nous couper la tête si nous leur adressions la parole. - Non, répondit le
comte, penché par-dessus mon épaule. Les endormir suffira. - Il
restera trois difficultés, énonçais-je, contrarié, mais obligé de me
rendre à l’évidence du bienfondé de Bernard. Ces documents demeurent
intacts par la grâce magique du coffre; en-dehors,
ils deviendront une éternelle poussière. Ensuite, en empruntant le chemin de l’aller,
nous ne sortirons jamais vivants; les gardes changent toutes les heures. Pour
finir, nous ouvrons le coffre… et… et nous sommes morts,…
électrocutés. - Je reconnais, avoua le comte, que la dernière
difficulté me dérange beaucoup. - Vous me semblez tous dérangés de la cervelle,
ricana Thomas, le front plissé de barres d‘incrédulité. Vous aviez
une chance sur un milliard pour réussir votre projet. De toute manière, l’aide demandée
à Laure prouve l’échec de votre entreprise. Sinon, vous ne
nous auriez pas séquestrés. - De toute évidence, observa Laure, aucune
avancée spirituelle, depuis le christ, n’a secoué notre monde d’une manière
significative. - Oui ! Oui !… répondit Gerbert, agacé par la mauvaise
volonté des deux compères qui se liguaient contre lui. Son
visage émacié prenait une teinte cireuse. Les yeux fermés, il se concentrait sur ses
paroles, de plus en plus étrangères à son esprit. Quelques
 tics déformaient son sourire embarrassé. Sa mémoire flanchait
parfois; il se demandait qui étaient ces gens, là,
devant lui. Que devait-il leur dire ? Que voulaient ces individus ?

143
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Il se ressaisit. - Votre monde… mais, encore une fois, votre monde n’est pas le mien,
implora-t-il. Les miracles sont plus importants sur le mien que
sur le vôtre… Sans doute, la réussite de notre projet était vouée à
l’échec, mais nous avions la foi… et surtout l’amour d
ma vie, la fille du Cheik, Yasmine. Elle était belle;
chacun de nos silences, comme une offrande, se transformait dans la douceur du lieu en
des mots invisibles qui éclataient dans nos têtes, et
parcouraient nos corps de mille sensations vertigineuses… Elle nous aida
jusqu’à offrir sa vie. Des larmes coulaient sur les joues de
l’ecclésiastique. - Continuez, soupira Thomas, les mains croisées sur son crâne
chauve. Le comte se rendait à l’évidence : Le coffre
serait impossible à ouvrir. Ce geste nous tuerait tous. -
Non ! Objecta Claude, le visage illuminé par une soudaine révélation. Rappelez-vous les
paroles de Moïse : Le sang de Bernard est celui des
mérovingiens; mélangé à celui de ses ancêtres et au
sang du christ, il ouvrira l’Arche sans dommage pour nous. - Tu es fou,
Ysorn, tu veux me faire rôtir la couenne, maugréa Bernard. Je n’apprécie pas ta
combine. Surtout, où vas-tu trouver l’ampoule qui contient
tout ces « sangs sacrés »? Goguenard, notre ami Claude sortit de sa poche un objet
métallique à la forme ovale, protégé par une châsse
réalisée dans une émeraude creuse. L’intérieur contenait une substance rouge foncé,
assez dure, et friable. - J’ai ton ampoule ! Prétendit le celte. - Où… Je n’ai pas
eu le temps de poser la question; Claude s’empressa
de nous raconter : - Je l’ai trouvée dans l’enceinte de
l’Arche… et hop !… Elle est parvenue dans ma poche… Un pur hasard... Magie ! Claude ne
riait pas souvent, mais quand il aperçut nos figures
ahuries, il éclata de rire.

Le comte contesta encore une fois. - Et une erreur ne peut-elle pas s’immiscer dans ton
plan hasardeux et machiavélique ? - C’est un risque à
courir !… cher ami ! - Est-ce possible ? Interrogea
Laure, s’adressant à Thomas. Ce clerc ne nous mène-t-il pas en bateau ? -
C’est possible, mais tellement insensé, assura l’occultiste… Il se retourna vers
Gerbert, l’interpella d’une voix brusque. - Abrégez, l’abbé, … nous voulons juste
entendre la fin de l’histoire. - Bien ! Bien ! J’abrège !… J’abrège ! Vous
n’allez pas être déçu… je crois. - Et moi ! S’exclama Léon, le visage rond épanoui et
ouvert d’un large sourire. J’ai cet objet… et cet autre… moi aussi, je
possède quelques dons de magicien. Il nous présenta, l’un après l’autre,
comme pour jouer, une boîte carrée et une corde. Je les reconnus aussitôt, ayant vu
leurs dessins et l’explication de leur emploi sur certains documents de l’Arche. La
boîte contenait une étoile-octangle, appelée un merka-ba : le véhicule
spatial de Élie le Prophète ; la cordelette
était la corde à 12 nœuds de treize segments
des anciens Druides. Avec l’une, on entrelaçait notre corps avec celui de la machine
pour voyager dans le temps, dans n’importe quel espace; avec
l’autre, on construisait des temples vivants qui
étaient la clef pour passer d‘un monde à un autre. C’est
par les nombres, et surtout le rapport de ces nombres que ces temples
sacrés étaient édifiés… Un simple exemple… Rapide… ne
vous inquiétez pas… Prenez le nombre d’or des Égyptiens :
1,618. Il a des propriétés remarquables dont celle-ci :
1,618:0,618 = (1 + 1,618) = (1,618 x 1,618) =
2,618. Vous multipliez ce dernier nombre par douze dixième, il donne le
fameux Pi : 3,1416. Avec ces deux chiffres, vous
obtenez la quadrature du cercle… celle du passage du
cercle à la ligne droite. Douze dixième est l’intervalle
musicale de la tierce… les pierres chantent !… Le vide d’une cathédrale sera mesuré
avec exactitude pour apprêter la caisse de résonance.

144
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Très malin ! Protesta Thomas, haussant les épaules. La couleuvre est

difficile à avaler. J’accepte les mondes parallèles, les
voyages dans le temps, l’immortalité, les extraterrestres, les pouvoirs du Graal… et
j’en passe…, mais votre histoire me semble pas crédible…, ou plutôt… vous ! Vous ne me
semblez pas crédible !… je ne sais pas quoi, mais
quelque chose me dérange dans votre histoire. - Je préfère son
aventure avec Yasmine, son amour, chuchota Laure, les yeux perdus dans le vague, un
sourire amusé sur les lèvres… Mais, continuez cette fable qui se termine. -
oui ! La fin est proche ! Là, se termine la
rencontre de mon amour si chère. Là, s’achève ma
vraie vie; l’autre n’étant plus qu’une parodie, un
simulacre éhonté dissimulé derrière le voile de ma science. Gerbert, les larmes
contenues, gémissait. La douleur brûlait tous ses membres qui se
raidissaient. Il perdait le sens des mots. Un blanc surprenant, cotonneux,
bloqua un instant son cerveau. Ce passage à vide
dura quelques secondes. Puis, il reprit le fil de
ses souvenirs. - Au bout d’une heure, nous étions décidés à
agir. Pour conserver les parchemins, le meilleur des menuisiers, un
artisan à la solde la princesse Yasmine, fabriqua un
coffre de bois résineux, un Ambrius, identique à
celui de l’Arche. Un autre façonnier le recouvrit de
deux plaques d’or, aussi bien intérieur qu’extérieur. on en
fit un condensateur, on ajouta des anneaux pour
recueillir l’électricité statique et le porter. Ainsi, des
courants d’une énergie magnétique se croiseront pour protéger
les manuscrits volés… Nous l’espérions… Bernard trouva dans les immenses galeries, sous
les écuries du temple de Salomon, une sortie opposée à
celle de l’entrée. Nous pouvions fuir par l’extrémité Nord d’un tunnel taillé dans la
colline du Baris. Ce passage secret arrivait sous la forteresse d’Antonia. À l’époque
des anciens temps, les prêtres l’avaient creusé pour s’échapper
avec l’Arche en cas d’invasion. Ensuite, nous devions sortir par la porte d’Hérode. Les
gardes furent endormis par un procédé chimique volatil de ma
composition.

Il ne restait plus qu’à ouvrir l’Arche d’Alliance. - Pourquoi ne

pas voler directement l’Arche ? Demanda Laure. Les
risques auraient été infimes par rapport à une
mort presque certaine ! - Les arabes connaissaient une période
intellectuelle hors du commun, sans doute grâce aux documents de l‘Arche. Par
rapport à eux, nous étions des sauvages tout justes
bons à survivre dans un climat de superstition
malsaine. Par moralité, nous ne voulions pas leur enlever l’Arche. Le comte de Toulouse
tremblait un peu. Le temps nous était compté : une heure avant
l‘arrivée de la relève des gardes. Nous étions tous devant l’Arche
qui brillait d’un feu électrique. Nos respirations, ténues
depuis un moment, se bloquèrent lors de l’instant
fatidique. Léon, de la pointe d’une aiguille en or, prit un morceau
rouge foncé et granuleux dans la boîte qui contenait
le sang du christ et des rois mérovingiens. Il le déposa sur le coffre d’or. Ce gardien
de l’Arche frissonna au contact d’une partie du contenu du Graal. Léon, hésitant, s
décida à saisir le poignet de Bernard pour le mettre au-dessus du
coffre. Avec le tranchant d’un poignard, il entailla les chairs d’un coup sec. - Aië
! Cria le comte, apeuré. Son sang coula goutte à
goutte sur le copeau rougeâtre qui se mit à
grésiller. Soudain, un vent terrible nous déséquilibra.
Des éclairs zébrèrent le lieu du Saint des Saints. Les cheveux de Léon blanchirent
d’un coup. La répercussion d’un son aiguë nous déchira les
tympans. Des formes vaporeuses défilèrent autour de nous, aux
lamentations lancinantes, prêtes à dévorer tout intrus
les dérangeant. Les deux angelots fixés sur le dessus du
coffre m’observaient. J’ai cru entendre leurs mots : « Que
fais-tu, maudit ? Laisse dormir ton dieu ». Ensuite, un lourd silence succéda à
cette tempête. Nous étions intacts ! L’Arche d’Alliance siffla comme
l’eau dans une bouilloire, souffla un dernier soupir et s’éteignit.
Avec courage, Claude souleva le couvercle. Rien ne se passa. on transféra les
documents que j’avais sélection-

145
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

nés, la boîte noire du mer-ka-ba et la corde à

douze nœuds, dans l’Ambrius confectionné par l’entremise de Yasmine et
acheminé par le passage secret. Nous atteignîmes sans encombre la porte d’Hérode.
Yasmine nous attendait avec des chevaux et des gardes dévoués. Nous étions sauvés. Mais
je n’avais pas anticipé l’imprévu : la complicité
du moine Belgueul, notre coreligionnaire, avec le moine Bernard l’Hermite. Ils avaient
espionné le moindre de nos mouvements, prévu la moindre de nos actions, deviné la
moindre de nos pensées. Ces deux fourbes nous dénoncèrent au
Cheik qui nous tendit une embuscade à la sortie de la
ville. Ce fut un désastre. Nos gardes dévoués combattirent avec
férocité. Le cheval qui portait l’Ambrius fut tué, et les
documents, éparpillés au sol, furent récupérés par
l‘ennemi. Léon, par un pur hasard, réussit à
intercepter le coffre, le mer-ka-ba et la corde. Il restait dans
mes poches des écrits incomplets que j’avais recopiés. Le combat fut terrible.
Le massacre de nos gardes et le sacrifice de
Yasmine qui s’opposa à notre capture, permirent
notre fuite. Bernard Pons, le comte de Toulouse m’empêcha d’aller secourir ma
bien-aimée… Je savais que son père allait la tuer. Les «
fédâvi », fidèles à hassan, apprenaient à enfoncer l
pointe d’un poignard dans le cœur de leurs victimes. Voilà le
résumé rapide de ma jeunesse. Une histoire d’amour
dérisoire. Une envie d’aimer pour l’éternité qui succombait. La
vicissitude des événements ?… des mauvais choix ? Ma seule
consolation : Je préparerai des archives secrètes
pour que d’autres viennent récupérer les documents
de l’Arche… Seule, une forte organisation pourra conquérir cet orient… Je
l‘appellerai le Temple, et ces … Templiers seront sans pitié ! … Que de

sang ! Que de sang versé pour un savoir inconnu !… L’Abbé baissa la tête. - Moi,
Sylvestre II, le pape de l’an mille ! Ses larmes, venues du chagrin le plus pur émurent
Laure et Thomas; sa détresse paraissait sincère. Ils ne comprenaient pas son
comportement étrange, ni sa folie, et ne trouvaient pas la faille de tout cet
imbroglio. Néanmoins, cette faille existait, malgré le ton sincère de Gerbert
d‘Aurillac. Où se trouvait l’erreur de ce monde ? - En plus, reprit Gerbert, les
deux tétraèdres nous furent volés au cours de notre fuite,… on ne sait comment ! Et ce
… Un hurlement arrêta net le discours du moine. - Joël ! où est
Joël ? Cria Laure, paniquée par l’absence du gamin. Le
récit de l’ecclésiastique avait duré une heure. -
Joël ! Joël ! Ils se précipitèrent dans la grande cour du monastère.
Là, ils rencontrèrent Biscornu qui les admonesta
vertement. Sa verve joviale habituelle avait disparu, ainsi que son amabilité
légendaire. - Vous pourriez surveiller ce chenapan de
Joël. Ce morveux m’a volé un mulet, cassé une barrière, insulté nos
frères convers qui essayaient de l’arrêter. De surcroît, la
volaille et les cochons, affolés par le brouhaha occasionné par cet hurluberlu, se sont
échappés par le porche grand ouvert. -Dans quelle direction ? Tonna
Gerbert, les yeux effarés, mais décidé à rattraper a
plus vite l‘inconscient, car les parages étaient dangereux. - Heu ! Vers le
bourg ! - Sors la charrette et attelle les chevaux, hurla Gerbert… Vite ! Hâte-toi !
Nous allons au château.

146
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE XII
le maîtRe des soRtilèGes

groupe de Gerbert d‘Aurillac, futur pape Sylvestre II. Le

père-portier, à la vue des pointes qui l’entouraient,
gémit de peur. - Ils sont fous ! Sainte Mère, pardonnez-nous nos péchés… Il regarda les
militaires qui, prêts à intervenir, attendaient les ordres. Sa
main écarta une lance un peu trop près de sa gorge. - Vous permettez ?… J’ai envie de
tousser sans me blesser. Laure, Thomas et Gerbert, sautèrent hors de la carriole. -
C’est moi !… Gerbert !… l’Abbé de votre monastère. Une pointe d’inquiétude
vibrait dans sa voix cassée. - Vous ? S’exclama le bailli, étonné de
voir ce personnage illustre tout échevelé et agité d’une étrange façon. - Le
petit Joël est parti à la recherche de notre ami
Marc, sans nous prévenir, et, à cause de ces routes
malfamées,… nous craignons pour sa vie, articula Laure avec difficulté. -
Vous ne l’auriez pas remarqué dans les parages du
château, enchaîna Thomas, pessimiste ? Il tenait les rênes du cheval de Roussel de
Bailleul. - … ou dans les environs de l’auberge, insista-t-il ?… oui, un
garçon fouineur aux questions impertinentes. - Désolé, les amis,
mes soldats n’ont arrêté personne lui ressemblant… Le comte de Toulouse, Marc et cet
étranger bizarre et tatoué, sont partis en direction de la forêt interdite, pour
rencontrer le Maître des Songes. Le bailli, déconcerté, se tut un instant pour ajouter
aussitôt sur un ton sincère, mais alarmiste : -
Vous savez, votre Joël, perdu à l’intérieur de la
forêt de Woëvre,… il ne restera que ses os
blanchis… Je ne veux pas être défaitiste, mais … Le visage de Laure,
décomposé, devint tout blanc. - Mais… mais, ce n’est pas possible ! Lâcha-t-elle,
atterrée, les bras ballants, décidée à retrouver le ga-

k
Biscornu, le père-portier devenu cocher pour la circonstance,était irrité. Il
fouettait ses chevaux qui, sous les coups, accéléraient leur
cadence; les sabots arrachaient le sol terreux avec furie. Il n’aimait pas forcer
ses bêtes, mais l’ordre impératif de l‘Abbé, sec et
hautain, l’avait terrorisé. Gerbert, un homme si doux, au visage avenant et au sourire
charmeur, était une référence pour tous. Sa compassion sincère, son humilité réelle et
sa charité ordonnée, le classaient dans la catégorie des saints
hommes. Mais là, l’ordre émana d’un personnage qu’il ne
connaissait pas. L’Abbé, le visage effrayant, l’air hagard, les traits
déformés par la peur, lui prophétisa tous les malheurs possibles et inimaginables si,
au lieu de jacasser, il n’obtempérait pas aussitôt. Le diable… on aurait dit le diable.
Ils arrivaient en vue de la citadelle.

Le bailli, Roussel de Bailleul, sortit du château avec une vingtaine de gens d’armes
aux armures étincelantes, répartis sur deux rangs et montés sur des chevaux de guerre;
les longs embouts des torches, pour éclairer une nuit sans lune, se
fichaient dans une sangle spéciale aménagée sur les selles
ouvragées des militaires. Le message apporté par le pigeon voyageur de Bernard
Pons le contrariait : le comte semblait en
difficulté, peut-être même en danger, et la vie des gens de l’expédition qui
exploraient cette maudite forêt de Woëvre à la recherche d
Maître des Songes, dépendait sans doute de la rapidité de son intervention. Le
cocher vit la troupe au dernier moment, masquée par un virage. Effrayé et
pris de court, il tira sur les mors comme un forcené pour
arrêter son attelage en catastrophe. Les chevaux de la carriole hennirent de douleur,
mais ils s’arrêtèrent à temps, leurs naseaux fumants au niveau de ceux
des chevaux montés par les soldats qui, lances abaissées, menaçaient
le

q
147
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

min coûte que coûte. - Sa fugue est idiote,… mais il est tellement subjugué
par Marc !… Il faut le retrouver avant que
l’inévitable n’arrive, lança l’occultiste, les mains posées sur son crâne
chauve… Ses dons le préserveront un instant, pas plus… La tournure des
évènements l‘exaspérait. L’impression de vivre des épisodes décalés, comme
dans un brouillard, le persuadait d’un complot fomenté pour des raisons
inconnues… ou presque. Marc aurait-il raison ? Ce pur
terrien avait une logique imparable, et son bon sens était légendaire…
Pourtant, ici, les situations étaient bien réelles… Il ne comprenait plus. Devant le
désarroi des trois protagonistes, Roussel de Bailleul, leur proposa de les emmener avec
lui. Son escorte limiterait les dangers que, seuls, ils pourraient
rencontrer. - Le comte et ses amis sont en danger… Vous venez ?… Je suis pressé !…
Décidez-vous sur le champ ! Roussel de Bailleul attendait, les pressant de son regard
inquisiteur. Son cheval piétinait sur place; il hennissait sous la
pression des rênes. - Votre réponse ?… Sur le chemin,… peut-être pêcherons-nous ce
jeune fou que vous appelez Joël, je crois… ? - Oui, cria Laure,
les yeux pleins de larmes. Le bleu de son regard pâlissait sous les lumières des
torches, se modifiait sous les lueurs en teintes
impénétrables. Elle serra ses mâchoires, déterminée à
retrouver Joël vivant. - Vivant !… je le veux vivant !
Siffla-t-elle, les lèvres serrées. Espoir ou désespoir. Elle se
voulait sereine; car elle pensait que l‘angoisse serait le
prix à payer pour avoir imaginé à l’avance une tragédie. Un
cavalier arriva avec trois superbes alezans espagnols, fougueux à
souhait. Leurs robes jaune-sang reflétaient l’éclat tremblant
des flambeaux; leurs sabots frappaient le sol d’impatience. Thomas
déglutit avec difficulté. Son expérience des chevaux se
limitait à quelques petites randonnées bucoliques.
Gerbert, les yeux vides, enfourcha son cheval sans

un mot, et paraissait absent à son entourage. Laure,

déjà en selle, pressait l’occultiste. - Allez !… Thomas… - Je… je
ne pourrai pas monter ce diable ! Un garde l’aida, et, les pieds de Thomas aussitôt
dans les étriers, le bailli prit les rênes de l’animal, et ébaucha un semblant de galop
avec les deux chevaux : le sien et l’alezan de
l’occultiste. - Accroche-toi au pommeau, pousse tes fesses vers le haut du
troussequin… Ne crains rien… Je ne lâche pas tes rênes. -
Troussequin ??? - L’arrière de la selle ! - Aie !… Je
jure m’adonner au sport, fortifier mon corps et négliger aucune
possibilité de muscler mon fondement. Laure, Thomas, Gerbert d’Aurillac, et la troupe
de Roussel de Bailleul, bailli du comte de Toulouse, quittèrent les environs d
château pour se diriger vers la forêt de Woëvre, à la
recherche du Maître des songes.

q
Joël et Bron descendirent du mulet, car le terrain était trop
escarpé et pentu. - Tu cherches une aiguille dans une botte de foin ? demanda le jeune
garçon de 13 ans, dépenaillé, pieds nus, dont les yeux vairons fouillaient, aidé de sa
lanterne, les recoins sombres de cette forêt maléfique. - Je me repère
grâce à une technique spéciale, bluffa Joël qui ne
voulait pas dévoiler ses facultés extrasensorielles…
d’ailleurs, regarde ! Des traces de chevaux dans cette glaise boueuse. Le clone alluma
une torche. Les flammes révélaient le piétinement de plusieurs
cavaliers qui se dirigeaient vers l’ouest. - Nous sommes dans la
bonne direction, clama le rouquin, rigolard. Les esprits de la
forêt sont avec nous… Ah Ah ! Ses épaules tressautaient par tics
successifs, bondissaient en avant, prêtes à tomber, et d’un coup,
se stabilisaient vers le bas, immobiles.

148
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Tu as des problèmes ? Dit Joël, étonné par ces

spasmes nerveux. - Une maladie mal soignée ! S’excusa Bron. Le vent se levait.
Les arbres gémissaient. Complaintes sans rémissions. Un souffle saccadé se
déplaçait à travers les fourrés, rapide; une présence
imperceptible éloignait les rares habitants du lieu : chouettes,
renards, lapins ou mulots. Ce souffle appartenait à
une espèce rare, aux yeux morts, dont le corps finissait
par des plumes bleues et rouges : un Sîmorgh. Une espèce qui
n’existe pas. Une espèce qui est là et ailleurs.
Une espèce qui se moque du temps et de l’espace. Un
Sîmorgh pense la réalité de l’endroit où il se trouve. Il voit le
monde à l’intérieur de lui, le ressent, le
transforme à sa manière et le redéploie intact… ou
presque. Son imaginaire est sa seule loi où n’existe
aucune morale. Pour lui, le bien et le mal cohabitent, et, depuis des
millénaires… il arbitre,… pour s‘amuser. Il est le
messager et le confident. Seules, sa trace et ses longues plumes
terminales étaient visibles. Cette Terre le divertissait beaucoup. Elle était, en
comparaison des différents plans d’existences parallèles, celle où les
êtres s’affichaient le plus dans le chaos du paraître. Les gens vivaient
pour cette dégoûtante envie de se montrer; ils se
fardaient d’artifices en tout genre, minaudaient, de
courbettes en sempiternelles rengaines, auprès de leurs leaders; ils paradaient
comme de vulgaires paons, au détriment de leur réalité intérieure
qui, le plus souvent délaissée, sentait comme un cloaque. L
plupart d’entre eux confondait la connaissance avec le savoir, commele remarquait
héraclite, un de leurs philosophes: « Le fait d’apprendre
beaucoup n’instruit pas l’intelligence ». Nul ne titillait sa curiosité pour en arriver
à se poser les bonnes questions. En plus, ce plan
d’existence était envahi par l’Ombre, un véritable chiendent, et les chefs d’État
obéissaient consciemment ou inconsciemment à des entités
venues d’ailleurs. Quelques individus, comme cet Honoré de Balzac, se
doutaient de cette « main mise » sur ce plan d’existence : «
Il y a des hommes qui agissent dans l’ombre des évènements de ce

monde. C’est pour cette raison qu’il y a deux façons d’écrire l’histoire : la première,
officielle, tronquée, et l’autre, secrète, où sont consignées les vraies causes des
évènements historiques - de l’histoire pleine de honte. » Un Sîmorgh veut jouer. Un
Sîmorgh veut vendre. Un Sîmorgh parle en alexandrins. Il longeait le sentier emprunté
par les deux enfants. Trois griffes, de chaque côté du corps
invisible, labouraient le sol, laissaient leurs empreintes sur la terremeuble, et
disparaissaient presque aussitôt. - « Tout est faux, le hasard me ramène au
bercail. Un miroir sans reflet, un vampire sans ail », murmura l’oiseau. Joël
entendit les froissements de feuilles. Bron aussi. -
C’est… quoi ? Articula le rouquin, un peu
gêné, mal à l’aise. Il traçait de larges arabesques
avec sa torche, prospectant devant lui le chemin; il paraissait attendre.
- Tu espères l’aide de tes amis ? Questionna le clone, alertépar les mimiques
angoissées de Bron. - Hein ?… je n’ai pas d’amis ! - Excuse-moi, je ne
t’importune plus… Joël s’enfonça dans les taillis. Il aperçut des traces en
train de s’effacer. - Oh-oh ! - Quoi ? - Nous sommes suivis ! L’oiseau, invisible pour
eux, parla d’une voix amusée. - Bonjour, bonjour, je suis
qui ?…de retour chez vous ! - Lequel parmi vous deux est
plein de sales écrous ? Bron tomba en arrière, sur les fesses. - Bon
sang !… Qui parle ? Il ne se sentait pas bien. Pourtant, son piège devait se refermer…
Mais attendre encore serait une erreur. Pas une seconde à perdre.
Ses lèvres se plissèrent

149
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

pour émettre trois longs coups de sifflet. Aussitôt, les fourrés

s’agitèrent, les bruits d’une bousculade s’intensifièrent, et cinq «
Brons », identiques à l’original, apparurent pour
entourer Joël qui, appuyé contre un arbre centenaire, attendait
avec calme les évènements qu’il avait pressentis. Les «
Brons », avec des gestes frénétiques, arrachèrent leurs vêtements
pour les jeter au loin; des lambeaux de peau collaient, par plaques
ces bouts de tissu. Toute une armature métallique apparut
travers les espaces mis à nu par la chair
enlevée; des liquides de deux couleurs différentes
circulaient dans des tubes transparents. Bron et ses jumeaux étaient des androïdes
créés par le Maître des Maléfices. Ils tournaient
autour de l’arbre et criaient comme des forcenés : - Au
boulot, les petits pots … Au boulot, les petits rots. La sarabande s’accélérait. Le
clone se laissa attacher à l’arbre, sans réagir. -
Au boulot maestro, on danse le boléro, clamaient les cyborgs. Les yeux vairons de Bron
tourbillonnaient pour hypnotiser sa proie. La difficulté pour
lui était de charger d’ondes néfastes le corps de ce clone comme une
vulgaire poupée de cire ou de bois, pour l’anéantir dans des limbes infernales.
Ce Joël, aux pouvoirs étranges, ne pourrait plus revenir de ces
endroits maléfiques, lieux épouvantables où il errerait à
jamais. Pour l’instant, les effets négatifs de ses passes magnétiques le
contrariaient. Le clone résistait. Il recula à trois
mètres, le regarda tristement. - Joël ! Je n’ai rien
contre ton ego, mais tu dois mourir !…et je dois obéir ! Je
t’en prie, laisse-toi faire… Résister ne fait que retarder
l’échéance fatale, et augmenter ta douleur… Détends-toi ! - Je
m’attendais à une surprise,… mais là, bravo !
Joël souriait. Il avait confiance, sans savoir pourquoi. Ses
pouvoirs ?… Autre chose ?… Aucun stress, aucune inquiétude, ne le
paralysaient. Il se sentait bien. Pourtant, une diversion serait la bienvenue
pour lui permettre de s’échapper. Son regard fouilla le sousbois à sa
droite, à l’endroit où des craquements de branches et
des feuilles froissées se firent entendre.

Quelques crépitements, et puis… plus rien. Affecté de nyctalopie,

pour lui la nuit n’était plus insondable. Il vit les plumes bleues et rouges. Dès ce
moment, sa confiance s‘accrue. Se défendre ne s‘avérait
plus nécessaire; les évènements lui donneraient raison… Laisser faire… - « En effet,
mon garçon, si la méfiance endort, La confiance honore et dote du bel or. Des
magiciens, ceux qui boivent la mandragore Te donneront l’espoir de vaincre ces pécores.
» La voix venait de nulle part, et de partout. Soudain, au loin, une cavalcade
retentit; toute la forêt s’emplit de bruits effrayants : des
hennissements de chevaux furieux, des coups de sabots sur un sol caillouteux,
grondant comme le tonnerre et roulant à travers
les arbres, des cris de guerriers perçant l’air qui apportait cette onde de
mort jusqu’au tréfonds du cœur des cyborgs. Surpris et
tétanisés, ces androïdes ne réagirent pas; ils restèrent sur place sans bouger. Ce qui
leur coûta la vie. Les militaires, dans leur élan, avaient abaissée
leurs lances qui transpercèrent de part en part les « Brons ».
Des étincelles jaillirent des corps; des liquides se
répandirent au sol, sortant de gaines brisées, hors des poitrines éventrées. Un
soldat se précipita, coupa les liens de Joël. D’autres,
s’emparèrent du jeune homme aux yeux vairons. Bron, imperturbable, se laissa faire. Une
occasion se présenterait à lui, un jour, pour parvenir à
ses fins, pour finir son travail, pour obéir sans penser. -
Joël ! Cria Laure. Elle descendit de cheval, courut pour le serrer
dans ses bras. Thomas, dont le cheval stoppa en baissant la tête, passa par-dessus
l’encolure et chuta lourdement sur le dos. - Ces cabrioles ne sont plus de mon âge,
dit-il en se relevant péniblement, les mains appuyées sur les côtes… sacré Joël !
 Ton tempérament te jouera des tours !… Ta timidité du début me
plaisait plus…

150
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Le soleil, à l’horizon, s’éleva, annonçant un matin

enchanteur. - Ce début de journée me convient, prononça le bailli, juché sur une belle
jument baie… Votre jeune ami sauvé !… un prisonnier important… un peu spécial, mais
dans cette forêt de sortilèges, il faut s’attendre à tout !… Roussel de
Bailleul leva les bras pour étirer son corps engourdi, se remplit les poumons de l’air
vivifiant du matin, et déclama d’une voix forte : - La
chance nous sourit, espérons qu’elle continuera ! Il lança un
ordre, bref et tonitruant. - En route !… le temps presse ! - Mais… je ne veux plus
enfourcher ce maudit canasson ! Implora l’occultiste, désespéré… il souhaite ma mort !
- Je le prends, annonça Joël qui, moqueur, rigolait
ostensiblement… Le cheval est la plus noble conquête de
l’homme,… et non un tueur. D’un bond, il grimpa sur l’alezan. - Et… et moi ? Je vais
courir peut-être ? - Prenez ce baudet ! Un garde déchargea un des
ânes qui transportait le matériel nécessaire à un
campement : tentes, nourritures, ustensiles divers. Il répartit cette
charge, en plusieurs ballots, sur les autres bêtes. - Pressons ! Pressons ! Répéta
Roussel de Bailleul. La troupe s’ébranla. Gerbert d’Aurillac, avec une lenteur
déconcertante, fut le premier à quitter les lieux de la
courte échauffourée avec les « Brons ». L’ecclésiastique,
durant tout le trajet, n’avait prononcé aucune parole. Joël partit le dernier.
Son regard traîna une dernière fois vers les taillis. Il le vit. Une forme diffuse,
incomplète, grosse comme un aigle royal, se formait et se déformait en volutes
incertaines. L’oiseau chuchota : - « Donne-moi des sous et un sourire
enchanteur, Je te vends de l’eau, l’eau pour ton cœur maraudeur. »

Joël prit une pièce d’or et la jeta en l’air. L’argent

croisa une plume rouge et disparut. La plume tomba dans la main du clone. Au loin, une
voix chantait : - « Pour chercher ton moi, prends ma plume qui guérit, Pour découvrir
ton soi brûle cette effigie. » Un coup de tonnerre éclata. L’eau du ciel
tomba à verse. L’eau lava toutes les souillures. L’eau était payée par
la pièce d’or. Le Sîmorgh était un bon commerçant; sa marchandise et ses conseils
s’avéraient toujours de la plus haute qualité. À sa gauche, Joël,
enthousiasmé, vit l’écorce d’un arbre centenaire, au tronc épais,
se crevasser pour laisser apparaître, en caractères grossiers, une
phrase qui grésillait comme une langue de feu : «
Ils ont peur de la mort, et ils ne sont même pas nés. » (Koan Zen) Marc gisait
sur le dos. Un sol dur fait de pierres plates mal dégrossies, l’imprégnait de son
humidité malsaine. Évanoui et les bras en croix, il respirait à
peine. Du sang dégoulinait de son crâne sur tout le visage. Angelinot tapotait le
front et la face du « maure » avec un bout de sa chemise déchirée et imbibée d’eau
froide, pour enlever tout le sang qui coagulait. La
plaie du crâne paraissait importante. Marc geignit. - Bon, ce bougre n’est pas encore
mort, prononça « l’écornifleur », craintif, les yeux
virevoltant autour de lui. Leur cachot était noir comme de la cendre. La peur
paralysait ses membres. Assommé dans l’ancienne cabane vermoulue du Maître des Songes,
il se réveilla, allongé par le travers sur la croupe de son propre cheval. Leurs
ravisseurs galopaient à vive allure, sur un sentier de plus en
plus aride, caillouteux et abrupt. Le sang lui descendait au crâne, et
l’envie de vomir lui prenait souvent. Au moment où un des gardes
annonça à ses équipiers la fin du périple, sa tête se
releva un instant pour distinguer, avec horreur, les nombreux
pendus à de longs poteaux plantés de chaque côté du
chemin, et, apercevoir tout en haut d‘une colline
nue, le château noir du Maî-

151
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

tre des Maléfices, le démiurge dément. Le choc de

la vision dantesque ébranla son esprit. Sa conscience frileuse
s’effilocha de pensées plus sombres les unes que les
autres, et une incontrôlable terreur envahit tout son corps
raidi. Une sueur glacée coulait le long de sa colonne vertébrale. - Je ne dois plus
penser ! Cria-t-il, paralysé par l’effroi que lui causaient ses
élucubrations morbides. Il était atterré; sa vie ne valait pas un clou.
De larges plaques noires, sans interstices, constituaient les
murs de leur cellule. Elles étaient lisses comme du plastique dur; et,
dans un des angles de la pièce, une source jaillissait
et versait, à jets intermittents, une eau fraîche dans un
puits étroit, un simple trou à même le sol. Marc émit un borborygme.
- Aïe, reuh, ma tête ! Angelinot l’aida à s’asseoir, le dos
appuyé contre une cloison. - Merci, curé… où est le crétin qui
m’a frappé que je lui torde le cou ? Râla le « maure », vexé de
s’être laissé surprendre. Ses divagations ne rassuraient pas le moine, déstabilisé par
la moindre contrariété. Il aurait voulu un partenaire de geôle plus conscient, plus
apte et plus tranquille; ce n’était pas le cas. - Nous sommes
prisonniers, dit-il, las, et… - Baliverne ! Beugla Marc en l’interrompant… Il essaya de
se relever, mais l’effort fourni était trop important et il s’évanouit de nouveau. Son
corps glissa le long du mur et s’affala au sol tel un pantin désarticulé. Au même
moment, les verrous de l’épaisse porte en fer, grincèrent avec un bruit épouvantable.
Le son strident des gonds rouillés paralysa Angelinot qui, tétanisé sur
place, les lèvres sèches, la peur au ventre, contractait ses
muscles comme pour amortir un coup invisible. Trois djinns, et un homme étrange sanglé
dans une carapace de cuir, entrèrent, silencieux. Les mains de l’homme, courtes et
boudinées, monstrueuses, portaient une caisse carrée. Ses yeux blancs inexpressifs,
sans iris, ni cils, ni sourcils, son crâne chauve et sa tête ronde posée à
même un buste large, glacèrent le sang du religieux.

Sur son front, une inscription : « Emet ». On l’appelait le

Golem. Il interpella Angelinot : - Org ! Lui dort ou mort ? - Euh !…
il est évanoui, répondit celui qu’on surnommait «
l’écornifleur »… mais ce type est salement amoché… un
guérisseur serait le… - Toi taire ta sale bouche ! L’homme au teint jaunâtre
avança de quelques pas vers le corps allongé; ses
pieds nus, simiesques, laissaient une trace boueuse. Il souleva la tête
de Marc, sortit de la caisse une boîte remplie d’argile en poudre, en versa le contenu
dans la plaie béante du blessé. Il se releva, satisfait. - Lui se débrouiller pour
survivre, toi venir, le Maître t’attend… peut-être pour te libérer ? Dans un sursaut
téméraire et inconscient, Angelinot déclina l’offre de sortir de cet enfer. - Non ! Je
dois soigner mon ami. La créature difforme empoigna le moine par les épaules; ses longs
bras musculeux le soulevèrent du sol. - Toi venir ! - Puisque vous le dîtes !
Murmura « l’écornifleur », étonné de son courage soudain.

q
Après avoir parcouru de nombreux couloirs, Angelinot, les trois djinns et le Golem,
s’immobilisèrent devant une lourde porte. L’homme au teint jaunâtre
fixa méchamment les trois gnomes qui grommelaient sans cesse
des injures, avec des mots toujours sur le bout de la langue, prêts à
fustiger une victime. - Eh, les têtes de lézards,… disparaissez ! Il
ouvrit une porte en bois, ciselée de signes cunéiformes. Les deux hommes pénétrèrent
dans une pièce spacieuse qui servait de bibliothèque. Une
cheminée de marbre agrémentait le mur du fond; sa beauté contrastait par
rapport aux autres parois assemblées de pierres rectangulaires noirâtres.
D’énormes bûches qui se consumaient dans la gueule béante d’un
âtre séculaire,

152
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

projetaient haut leurs flammes. Des milliers de livres,

posés sur des étagères, rehaussaient l’austérité de l’ensemble, et leurs odeurs
entêtantes, différentes selon le papier et l’âge, dérangeaient le moine, impatient
maintenant de rencontrer ce fameux Maître des maléfices. -
Org ! Son gardien le poussa dans le dos. Il s’étala au centrede la salle sur
un parquet composé de vieilles planches. Son visage
effaré érafla une figure géométrique tracée au sol par un
lugubre trait rouge : un carré entouré d’un cercle. - Toi debout et pas
bouger ! Ordonna le Golem. - Espèce de… - Pas bouger ! Regarder
flammes ! Il ne voulait pas poser ses pieds sur ce symbole diabolique. Il
appréhendait la suite. Il recula. - Org ! Avance ! Pas bouger,
répéta le gardien… ou gare ! Angelinot se raidit. Le parfum des livres, comme une
fragrance vénéneuse, annihilait peu à peu toute velléité de
rébellion, s’emparait de lui pour briser ses dernières résistances
mentales et ouvrir son esprit à l’autre partie de luimême.
Les flammes rouges tourbillonnaient en forme de cyclones, à
une vitesse vertigineuse. Les yeux du moine papillotaient,
hypnotisés par l’ampleur du phénomène. Il ne réagissait plus. Ses épaules tombèrent,
relâchées; sa tête s’affaissa, le menton contre la poitrine; sa respiration cessa un
court instant. Il était mort. Puis. Il bailla. Angelinot étira ses membres, rit avec un
plaisir certain. - Ah, enfin de retour ! Dit-il, plein d’entrain.
Son corps se transformait. Le magicien noir revenait. Ses yeux vairons réactualisaient
leurs effets hypnotiques. - Fin prêt, dit-il. - Bonjour, Maître ! Glapit le Golem.
Le Maître des Maléfices, Yves Belgueul, reprenait

possession de son corps. Il s’étira une nouvelle fois, remplit ses poumons de grosses
goulées d’air parsemées d’odeurs familières. - Ah, j’en avais assez de
cette défroque de curé, mais elle m’a permis de récupérer les
deux clefs, d’or et d’argent, que ce moine rusé, Léon de Pardes,
avait dissimulé pour s’approprier le fameux trésor… pauvre vieux, les moments
propices pour le faire lui ont manqué… Bernard et Claude ont eu
raison de nous immiscer dans cette programmation inconnue… Que de
profits pour moi !… Ce monde du passé est vraiment à
écumer, mais je m’ennuie du mien, et j’espère que ces
clefs vont me procurer la solution pour en sortir… Cet
idiot de Claude a bousillé notre ordinateur intemporel… Nous sommes coincés ici,
maintenant,… Haha ! Il riait. Ses déguisements successifs l’avaient
contraint à prendre de gros risques, car la
difficulté de jouer en solo était de garder intact sa propre
personnalité. Mais ses dons psychiques, depuis l’enfance, lui avaient
apporté souvent les solutions pour persuader, pour obtenir la puissance, et
aussi pour s’enrichir. Personne ne pouvait lui résister. Il maîtrisait toutes les
situations. Sa technique était imparable : il absorbait la
vie des autres et s’en servait à sa guise. - Et
emprunter des vies de kabbalistes ou d’alchimistes, d’occultistes ou de maîtres des
sortilèges, m’a beaucoup appris, ironisa-t-il… Dommage pour eux… ils sont morts du
refus de mon emprise sur eux… la résistance de leurs cerveaux a
été fatale à leur pauvre petit cœur… Crac… brisés, les petits cœurs.
Belgueul riait plus encore. Le Golem s’agitait dans son coin. Il ruminait
l’offre qu’on lui avait soumise. - Maître !… Vous m’avez promis !… - Oui…
mais je ne tiens jamais mes promesses. Il s’approcha du Golem, effaça avec un doigt le
« E » du mot « Emet » inscrit sur le front du pauvre hère. Le mot « Met
» (mort) apparut. - Non, Maître,… non !… cela faire trop mal ! La
créature commença à fondre. Elle se désagrégeait
par petites flaques d’argile

153
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

jaune qui tombaient au sol en emportant à chaque

chute un cri de désespoir. - Sale bête, tu m’importuneras plus avec tes jérémiades… un
Golem qui veut survivre, cela ne s’est jamais vu. Il donna un
coup de pied dans la masse d’argile, inerte et effondrée, suintant
d’un liquide jaunâtre qui s’éparpillait en filets tortueux.
Le Maître des Sortilèges sortit de la bibliothèque en
claquant la porte. - Dernière étape, les documents de l’Arche
d’Alliance… à moi les secrets du Troisième Testament,
celui de la Révélation, celui de l’Apocalypse. Il descendait les sept sous-sols du
château d’un pas tranquille, l’allure anodine. Après avoir embrassé l
deux clefs serrées dans ses paumes, un air enjoué envahit son visage. Sourire
carnassier d’un prédateur. - Ces deux clefs sont les garantes de ma victoire. À la
suite des Testaments du Père et du Fils, celui du Saint-Esprit va apporter
l’Apocalypse, la Révélation de mon avenir glorieux… je suis le plus fort !

dien, plein d’endomorphes, prélevé sur ce moine que moi tuer, injecté dans mon
corps par seringue salutaire, a régénéré l’argile. Il toussa. De
nouvelles sensations, le nouvel air, la nouvelle vie, le comblaient d’aise. Il
pirouettait sur place, s’enivrant de ce mot : liberté.
Il était libre, lui un esclave. - Libre ! Je suis libre !…
enfin, quelle joie d’être son propre maître… je suis libre pour
toujours ! Ses paroles coulaient comme l’encre sur le papier, faciles, naturelles, sans
raideur, sans ce maudit blocage qui paralysait son élocution où
les mots, difficiles à trouver, à chercher,
sortaient avec difficulté, lui faisaient mal à la
gorge. Son retour à la vie était dû à un
bricolage de son invention. Dans un vieux manuscrit poussiéreux,
un texte de la Kabbale l’avait persuadé que sa destinée
était de végéter dans la masse inféconde de l’argile, une barrière
infranchissable entre la Terre et le Ciel. Jamais, oh, jamais, il n’aurait droit au
ciel. Il ne faisait pas parti du vivant. Ses pleurs et ses gémissements résonnaient
souvent dans les couloirs sinueux du château. Féconder son sombre territoire était la
seule solution pour prendre au sein de la terre l’offrande de la lumière du cœur. La
barrière infranchissable devait sauter,… pour survivre. Comment ? Un germe ! Un produit
pour germer dans le noir de son argile. Lors du retour du Maître dans la
bibliothèque, il se plaça à l’intérieur d’un carré ébauché
la craie blanche avec des lignes malhabiles sur le
parquet. Ce carré était la représentation symbolique du
cube. Là, il avait installé des champs électrostatiques d
faible intensité, géométriquement associés aux lignes du
carré. L’espace étant polarisé, ces champs allaient accélérer au centuple les formes de
sa masse argileuse pour le rendre vivant, pour aller au-delà de la
barrière interdite. Le Maître des Maléfices était un
menteur. Il le savait.

Pendant ce temps, la masse inerte du Golem, tas d’argile étalé sur le

plancher et surmonté d‘une carapace de cuir, se
mit à frémir d’une façon imperceptible. Le liquide jaunâtre,
dispersé et divisé en d’infimes petits canaux, bouillonna,
puis remonta ces rigoles miniatures pour s’infiltrer
dans l’amas terreux, comme pour, à nouveau, reconstituer des
veines de vie. Les spasmes s’arrêtèrent. Puis, un tremblement secoua
l’ensemble, et la carapace de cuir fila vers le haut, poussée
par le bloc d’argile qui grossissait et reprenait des
formes humaines. Le Golem renaissait, malgré les interdictions sacrées. Après
chaque utilisation, on devait le détruire, sinon il
augmentait de volume à toutes les pleines lunes. De
fait, la taille et la force de la créature, là,
debout sur le plancher de la bibliothèque, avaient
augmenté sensiblement. - org !… Moi avoir raison…
liquide céphalo-rachi-
q

154
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Aussi, après l’injection du liquide céphalo-rachidien du

moine, il s’était posté à cet endroit. Ensuite, un
trou noir,… après l’effacement du mot « Emet » (Vérité) tracé par le
Maître sur son front. Puis… le retour à la vie…
pour toujours, grâce au germe, une partie vivante de Léon de
Pardes. Il souriait de contentement. - Maintenant, mes décisions m’appartiennent… Je
veux aider ce prisonnier !… Telle est ma volonté… Ahah ! … Quel mot
charmant : ma volonté. Avant de partir pour aller secourir
Marc, le Golem réfléchit un instant sur son sort : - La
liberté est-elle liée à la solitude ? Il secoua
la tête. - Peu importe, je suis libre… on verra après.

- Pas plus que toi, vermisseau ! Vexé, Clang regimba. -

Moi, automate spirituel ! Fabriqué par entité non
biologique, par rêveur hautement initié ! - Ah ?… Moi
fabriqué par fou, hautement sanguinaire, répondit le Golem, amusé….
Ici, je n’existe pas ! - Alors, ailleurs ? - C’est ça !… en attendant, il me faut
soigner cet homme. Après avoir vérifié l’emplâtre formé par le
sang et l’argile, et constaté que ce cataplasme
agissait dans le bon sens en adhérant
parfaitement à la plaie, il porta le goulot d’une
bouteille à la bouche de Marc. - Pftattt ! Le «
maure » recracha une partie du liquide infâme. -
C’est quoi cette piquette ? Pesta-t-il, les joues en
feu. - Un remontant alcoolisé fait de bave de crapaud confit,d’ailes de… - Stop !… plus
une seule insanité,… ou je vais vomir ! - Lui aller mieux !… lui retrouver sa
gouaille ! Marc scruta le Golem avec intensité. Il se pencha en avant, ramassa avec un
doigt un peu de boue jaunâtre resté sur le pantalon de l’ancien homoncule, et,
renifla cette argile. - La même ! C’est la même ! Son corps se
releva par à coups, appuyé contre le mur, le regard fustigeant
son interlocuteur. - C’est vous !… C’est vous le meurtrier de ce pauvre Léon.
Vous,… la sale bête qui l’avait torturé ! Le Golem baissait la
tête, rongé par le remord. - oui !… Un ordre maléfique, pour
récupérer des clefs importantes… Un ordre !… obligé obéir… contraint par
forces magiques…Moi désolé ! Ses mots sortaient de lui comme autrefois, avec
difficulté et douleur. Une tristesse mortelle envahissait
le cœur du Golem, à peine acquis, à peine formé. Il
apprenait son futur destin d’homme, fait de remords et d‘envies, fait de
passés où les regrets dévorent le présent, sauf si… accepter sa vie est
bien le secret du pardon.

q
Clang, le petit hibou, sautillait vers Marc, toujours évanoui. L’oiseau avait
suivi les ravisseurs jusqu’au château noir du Maître des
Sortilèges. L’odeur du « maure » lui permit de trouver la cellule des prisonniers. Un
trou d’aération l’amena directement dans leur cachot. Marc était seul. - Brouou !
Ami à moi mal en point ! - Bzzzz ! Une tige,
terminée par un embout plat et circulaire, sortit de dessous l’aile de
l’androïde. Le disque vibra quand Clang le passa au-dessus d
corps de l’homme inerte. - Moi redonner un peu d’énergie aux cellules de mon
pote… Lui besoin de soutien moral… parler à lui ! Brouou ! À
cet instant, la porte de la geôle s’ouvrit
brusquement. Le Golem, agrandi, les mains encore plus énormes, et le
petit le hibou, se regardèrent, figés sur place,
désorientés. - Toi mort et vivant ? Couina l’automate… Toi androgyne ?… Toi
clone ?… Toi une entité génétique ?… Toi quoi être, ou qui
être ? Toi mise de départ transformé, il me semble ?

155
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Lui plus pareil, lui mort et ressuscité, murmura le hibou. - Et alors, Clang ? Il
doit payer son crime ! - Déjà payé dans passé… L’androïde dévisagea l
pauvre ère qui pleurait de vrais larmes d‘homme. - Et
déjà payé dans futur ! - ??? Tu divagues, ton
disque est rayé, automate pitoyable, railla Marc, soudain en proie
aux doutes… Un court instant, il ferma les yeux. Son crâne le faisait souffrir. Une
sensation de malaise enserrait sa poitrine, et ses idées du moment tournoyaient en
vrille, sans consistance, mélangés à ses envies de se
réveiller de ce cauchemar. - Je rêve ! Je délire !…un automate q
pense… un… un Golem mythique plus vrai que nature… au
secours !… réveillez-moi ! Il ouvrit les yeux. La scène devant lui était
toujours la même, lourde et incompréhensible, pleines de réalités aussi tranchantes
qu’une lame de rasoir. Dépité, Marc murmura : Pour l’instant, il
faut sortir de ce piège, … Quelqu’un possède-t-il une
solution sérieuse ?… Clang ! - Toi pas y penser, trou d’aération trop petit… Toi gros !
- Et ta sœur ! - ???… Moi pas comprendre humour à toi. Moi
toujours poli. - Venez ! Dit la voix laconique du
Golem. Il se dirigea vers la fontaine où l’eau coulait avec force. - Où est
Angelinot, demanda Marc, étonné de sa disparition. - Lui être Maître des Sortilèges ! -
Ce bon à nib !… impossible ! - Mais si !… lui double
personnalité, ronchonna le hibou. La créature, qui grandissait encore,
enserra dans ses mains monstrueuses une énorme pierre qui dépassait
du mur. S’arc-boutant de toutes ses forces, il la poussa avec des grands
cris :

- Han ! Han ! Ce bloc pénétrait peu à peu dans le mur

à force de « han ». Après quelques minutes d’efforts
laborieux, la pierre tapa le fond de son alvéole, et déclencha un mécanisme.
- Clac, clac ! Des échelons apparurent tout le long du puits. L’eau s’arrêta de
jaillir. - Allez-y ! Hurla le Golem. Je ne tiendrais pas longtemps. - Toi pas venir ? -
Si je ne maintiens pas la pression, tout se remet en place… et puis, j’ai des
comptes à régler avec un certain beau seigneur, imbu de lui-même…
Activez-vous !… je vais céder ! La sueur ruisselait de son crâne chauve et rond. -
Hâtez-vous ! Je ne tiendrai pas plus de dix minutes… Elles suffisent à
peine pour descendre. Marc se déplaça avec lenteur, traînant ses pas,
harassé par l’effort fourni. Sa robuste constitution, et l’envie subite de ventrèche et
de boudin arrosés d’un Fronton, leva toutes les difficultés. Il gueula : -
L’important, ce n’est pas ce qui entre dans la
bouche, mais ce qui en sort… Dixit le Seigneur !
-???… Toi devenir fou ! Le « maure » regarda la profonde cavité, les yeux écarquillés.
- Vous ?… vous vous moquez ? Là, je vais réellement
devenir fou… on ne voit pas le fond du trou de cet enfer… et c’est trop étroit ! - Toi,
lever les bras, ça, mincir !… allez, hop. L’androïde se percha sur l’épaule de Marc. La
descente infernale commença. Les épaules du « maure » frôlaient les parois du puits. -
Aïe ! Aïe !… Ces putes de pierres ne sont pas polies ! - Allez, allez ! Dit la voix
caverneuse de Clang… Toi pas poli non plus… humain à égalité avec
matière ! -Vite ! Vite ! Haleta le Golem… Org ! Au moment où ils touchèrent le
sol, la créature s’écroula, épuisé.

156
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

L’eau se remit à couler, et les barreaux du

puits s’escamotèrent. - Clac! Clac !

q
Le Maître des Sortilèges sifflotait, satisfait de la
tournure des évènements. - Excellente journée… Allons découvrir le contenu de notre
joyau ! Les dernières marches du 7ième sous-sol étaient taillées à même la
roche, à peine dégrossies. Il baissa la tête pour passer une
ouverture en arc de cercle, et pénétra dans une grotte aux parois lumineuses. Il
contemplait un bloc de métal noir, posé au fond de la caverne. - Voilà le
bijou ! Un engin à voyager dans le temps, abandonné
depuis des millénaires, enfoui sous ces décombres et protégé par la profondeur
incroyable de cette cavité… Je vais pouvoir rentrer chez moi… Yves Belgueul se
remémorait dans sa tête les circonstances de sa venue dans ce passé de la Terre, une
époque mal connue de leurs archivistes. - Quatre !… nous étions
quatre voyageurs du temps, et, une panne… une simple panne
d’ordinateurs nous fit échouer pour toujours sur ce monde d’abrutis
qui passent leurs loisirs à se disputer pour des
broutilles, et à se faire la guerre… S’ils savaient
quels sont les personnages troubles qui les commandent,
… enfin, ce n’est pas mon problème… Cet idiot de Léon n’a pas voulu de ma
combine : avec nos connaissances, on aurait été les maîtres de ce monde…
Pauvre vieux… trop de préjugés !… ou alors, il voulait les clefs pour lui tout seul…
Ah, non !… Il riait de bon cœur. - Ah ! Ah ! Je serais
donc le seul à partir, les poches pleines de cadeaux… ces
alchimistes moyenâgeux étaient du tonnerre !… faire de l’or avec rien, ou presque…
chic idéal ! Devant lui, un bloc noir, de la largeur et de la hauteur de
deux hommes, s’érigeait, énigmatique. Ses formes étaient celles d’un
dodécaèdre géant. Douze pentagrammes, dessinés sur les douze faces en forme de
pentagone, luisaient d’une lumière rougeâ-

tre, comme un feu incandescent. L’arête du dodécaèdre rapportée à sa

diagonale représentait la Proportion d’or : 1/1,618. Sur une
des faces, deux petits trous attendaient deux clefs : l’une d’or et
l’autre d’argent. Tranquille et sûr de lui, Yves Belgueul
enfonça les deux clefs en sa possession dans les
orifices. Rien ne se passa. Il les tourna l’une après l’autre. Rien. Il riait. -
Bien, bien,… manipulons ces mignonnes en même temps, et la jolie machine va s’ouvrir
gentiment, et m‘offrir le voyage de mes rêves. Au même instant,
une ombre gigantesque se jeta sur lui. - Où comptes-tu aller, suppôt de
Satan ? - Toi ?… impossible ! Le Golem, qui dépassait maintenant les
trois mètres, l’enserra de ses bras monstrueux. Surpris, le Maître des Songes
voulut briser l’esprit du dément, mais son sang n’arrivait déjà
plus au cerveau. Il émit un gargouillis, essaya dans un dernier effort d
proférer le son inverse de celui qui anime les formes,
mais sans résultat. Il était trop tard. - Org ! De la part de tous les opprimés !
Vociféra le malheureux monstre. Il serra d’un coup sec. Les os de Yves
Belgueul craquèrent comme des branches mortes; un flot de
sang jaillit de sa bouche et de ses oreilles. Le Golem tenait dans
ses mains simiesques un pantin désarticulé, vide de toute vie. Il
lâcha ce corps mort qui s’affala sur le sol sans
bruit. Curieux, la créature s’approcha du dodécaèdre, tourna les clefs, et
recula, anticipant une traîtrise éventuelle. Un simple sifflement se fit
entendre. Puis, un panneau-pentagone vola en éclat. Une fumée vert sombre
s’échappa de l’ouverture, emplit la grotte de vapeurs fuligineuses. Son
goût âcre énerva le Golem qui, avec la veste du
mort, essaya de ventiler la cavité pour faire disparaître cette odeur nauséabonde.

157
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

La fumée, comme par enchantement, réagit et s’assembla d’un coup vers le centre de la
caverne, se solidifia pour laisser apparaître deux personnages de
taille moyenne. L’un, courbé, portait une bure et une large capeline qui
dissimulait son visage. Seules, deux braises rouges irradiaient
l’intérieur de la capuche. L’autre, plus petit, un démon- femelle, était nu; une
épaisse chevelure rouge et des yeux noirs étirés, sans pupilles, étaient
caractéristique d’une « Lilith », un démon ornithomorphe. La longue toison
rousse de la femme descendait en cascade quasiment au
sol, et cachait à peine des seins parfaits et
ronds, et un sexe rouge comme le sang. - Org ? Encore des diableries ?
L’homme, silencieux, posa ses mains sur le mur, comme pour se reposer. Il avança de
deux pas, en boitant. - Treize mille ans … clama-t-il d’une voix sourde dont le son
paraissait provenir d‘un gouffre sépulcral. Le timbre de
ses paroles était rauque et profond. - Treize mille
ans que je rumine ma vengeance, enfermé dans cette prison de
cristal… par ce maudit Kérub, ce Tétramorphe de malheur… Le personnage encapuchonné se
remémorait des bribes de souvenirs. Sa mémoire, vide depuis des millénaires, se
remplissait de nouveau, comme pour jouer encore sa partie d’échecs. -… Vaincu
par quatre enfants, moi, le plus terrible des cavaliers de
l’apocalypse, la Terreur, montée sur le cheval rouge… Ah, j’ai soif de détruire ce
monde !… Ah, j’ai soif de sang. Le Golem reculait, apeuré. Son intuition lui ordonnait
de fuir. Son corps d’argile tressaillait de crainte. - Toi, reste-là !
Murmura le boiteux… mais… mais quel est ce corps chétif
dont je dispose ?… je me sens sans force. Le géant au
corps d’argile en profita pour se retourner et détaler. -
Stop ! Des décharges électriques s’échappaient des mains du
cavalier de l’apocalypse, atteignaient le Golem dans le dos qui, sous la
douleur brûlante, se retourna en un seul mouvement; des
lambeaux d’argile s’étalaient au sol.

Il vit son ennemi, allongé sur le parquet, les bras en

croix, haletant, complètement vidé de sa propre énergie. Le Golem poussa un cri
horrible et se précipita vers l’être étendu sur le plancher pour l’écraser, mais son
énorme masse buta contre un mur invisible. - hou, le vilain, ironisa Lilith
qui, d’un geste vif de la main, cassa cette barrière
psychique. Ta fabrication est interdite sur ce monde, mais où as-tu
volé ce cœur qui bat dans ta poitrine ? Ses mots sifflaient
d’une manière aiguë pour créer des vibrations fatales, intolérables,
pour amener la capitulation de tout être vivant. Mais le Golem était insensible. -
Tais-toi, sale engeance ! Le géant leva le poing et l’abattit comme une masse sur la
frêle silhouette. Il ne rencontra que le vide. Les
ailes déployées, le démon-femelle évita le coup avec facilité car ses déplacements
étaient prodigieux. - Je vais t’arracher ce cœur que tu as
volé… Ton rôle était d’errer de rue en rue, de semer l’horreur dans
l’âme des passants. Elle virevoltait dans tous les sens, et, à
chaque passage, ses griffes acérées arrachaient des
paquets d’argiles. Le géant frappait dans le vide, s’épuisait de rage et de haine, et
ses gestes et ses coups, trop lents, n’attrapaient rien, ne frappaient rien, se
fatiguaient, impuissants. Ses mains ne happaient que le
vide. - hou, le sale type qui veut mon petit oiseau !
Le Golem haletait, les yeux clos, le crâne à moitié
déchiqueté et le corps en lambeaux, lacéré comme
des haillons. - Tais-toi, sorcière,… que veux-tu ? Supplia-t-il, à
genoux. Un cri aphone s‘échappa de sa bouche. - Ton cœur,
soldat d’argile !… Où sont tes consonnes et tes voyelles dévoyées, cachées de toute
éternité ? Où les as-tu déposées ?… ou échangées ?… Tu as triché, pauvre soldat ! Elle
se précipita sur lui, griffes et serres en avant. En quelques minutes, le
corps d’argile se transforma en un amas grumeleux, formé d’éclaboussures
éparpillées.

158
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Le Golem n’existait plus. Seul, au sol, parmi le terreau inanimé, un cœur rouge
battait. Il battait de pulsations terribles. Le boiteux s’était relevé, furieux. Il
écrasa de son talon ce cœur, volé par un esclave qui souhaitait vivre un
bout de liberté. Une liberté inconnue, improbable et
inaccessible. - Que se passe-t-il ? S’inquiéta Lilith… Tu es
faible, et je suis petite, loin d’atteindre mes trois mètres habituels. - Cette
boîte nous a affaibli, ou ce monde est différent… Je dois recentrer nos repères et nous
revitaliser à l’aide des différents paramètres énergétiques de
cette Terre et de son soleil. - Toi le berger des âmes déchues, l’égal des dieux, par
la magie des cieux anciens, je t’en prie, reconquiert
tes pouvoirs d’antan. Son inquiétude était réelle. Le clan des Lilith,
depuis l’aube des temps, travaillait pour la race des dieux, mais, un jour néfaste,

une grande partie d’entre elles périrent par la faute d’un Tétramorphe : une
regrettable erreur de circonstance. Elles se sentirent trahies. De ce
jour, l’alliance fut rompue. La caste des Lilith préféra s’associer à
d’autres protecteurs : des avaleurs de mondes. - Je t’en
supplie ! Une voix caressante et un parfum subtil de différentes fragrances, s’immisça
le long du corps de l’homme. - Le chemin interdit est là,… soupira-t-
elle, déconcertée….et sans les ordres, oserons- nous l’affronter ? Les yeux de
braises fulgurèrent d’un éclat démoniaque. Un rire sonore secoua la poitrine du
boiteux. - Je suis le cruel destructeur de mondes ! - Je suis le Berger des Abîmes.

159
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

K TROISIÈME PARTIE L
TERRE II-KVDD II-EXP.1

LES QUATRE COMPAGNONS : MATHIEU, MARC, LUC ET JEAN, FORMANT LE CLAN DU « SOLEIL DES
LOUPS », SÉPARÉS À CAUSE D’UNE MACHINATION MACHIAVÉLIQUE, PARVINRENT, APRÈS DES
PÉRIPÉTIES INVRAISEMBLABLES, À SE RETROUVER, EUx ET LEURS AMIS : LAURE ET SA DEMI-SœUR
SARAH, SHOVAV ET LES TROIS ESSÉNIENS SURVIVANTS, LE JEUNE AMMON, LE VIEIL ADONIAS ET
NATÂN LE CHAMAN, AINSI QUE LE PETIT JOËL, CLONE COMME SARAH. MAIS LES COMBATS CONTRE
DES FORCES DÉMONIAQUES NE FAISAIENT QUE COMMENCER.

CHAPITRE XIII
le maîtRe des sonGes

k
Toute la troupe de Roussel de Bailleul arrivait en vue de l’endroit où demeurait le
Maître des Songes. Les chevaux gravissaient une dernière montée par un étroit sentier
caillouteux; parfois leurs sabots ripaient, et de leurs fers giclaient de fugitives
étincelles. La sente débouchait sur une grande esplanade bordée d’arbres centenaires.
Au milieu, l’épaisse masse d’une chaumière rectangulaire dominait cet endroit composé
de champs herbeux. La cheminée rejetait une fumée grise qui
disparaissait en volutes légères, caressée par un vent capricieux. Le Maître
des Songes, Mikaël Delstar, petite silhouette maigre,
attendait, debout, statue hiératique qui paraissait dominer le
monde. Un bonnet gris, enfoncé sur les oreilles, ratatinait son visage
émacié; des vêtements amples de paysan cossu, faits d’une

étoffe écrue, cachait son corps maigre et frêle dans des méandres de tissu. À ses
côtés, le comte de Toulouse et Shovav, appuyés sur une assise de pierre, ruminaient
leur impatience. Ils avaient peur pour la vie de Marc et de Angelinot. À la vue de la
troupe, les deux fougueux personnages se précipitèrent vers eux, énervés par cette
interminable attente qui avait sapé l’énergie de leur imagination
débordante. L’aspect rugueux de leur caractère ne les prédisposait pas à
une pause méditative. - Enfin, vous voilà ! Emit le
comte d’une voix rude. - Marc et le clerc ont été enlevés ! Rajouta
Shovav, excédé par son inactivité forcée… il faut les secourir, et… - Pas de
précipitation, déclara Mikaël, d’un ton posé et chaleureux… Yves,…
heu, le magicien noir, est dangereux. Il faut établir un plan d’action. Le Maître
des Songes, qui clignait des yeux par intermittence,
signe d’une timidité maladive, fit les honneurs de sa modeste
demeure. Une femme replète, venue du bourg, préparait pour eux le repas du dîner,
s’affairait avec vivacité parmi les ustensiles de la cuisine,
sans s‘occuper de ces convives inattendus.

160
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Manon est ma servante ! - Je suis la dixième en un an ! Ronchonna la matrone, les

mains sur les hanches… Toutes ont fui… la peur, sans doute !… Moi, je n’ai pas peur de
ce vieux fou !… Il travaille ! Je travaille, je ne fouine pas !… Chacun dans son coin,
c’est parfait pour une entente cordiale ! - J‘ai eu de la chance que
Manon m‘accepte ! Soupira Mikaël. Des sourires éclairèrent le
visage de tous, agglutinés dans l’étroite cuisine. Le Maître des Songes s’avérait être
un doux personnage d’un caractère affable et d’une gentillesse extrême. Joël le
regardait d’une manière curieuse, intense, les sourcils
relevés. Il tapotait ses doigts comme pour réfléchir. - Votre visage m’est familier,
s’exprima-t-il d’une voix hésitante… surtout vos yeux ! À l’abbaye ?… - Heu ! Non,
non ! Je ne vous connais pas jeune homme,… et je n’ai jamais mis les pieds dans cet
abbaye… je regrette ! - Ce parangon de vertu ne quitte
pas son atelier de toute la journée, sauf pour
manger, affirma Manon qui s’essuyait les mains sur son
tablier usagé… et encore !… je dois parfois hurler pour que
monsieur daigne venir s’alimenter. Le clone continuait à
fixer Delstar, ressentant un malaise chez ce dernier. On lui mentait.
Mais pourquoi ? La réponse à cette question serait évidente
s’il pouvait se rappeler l’endroit où ce type et lui s’étaient croisés.
Gerbert était resté assis sur un des bancs de pierre. Il dodelinait la tête par
intermittence, muet, le regard vague, dirigé, sans les voir, vers les
militaires qui montaient leurs tentes, installaient la roulotte du
cuisinier, creusaient des tranchées pour dresser des pieux en bois garantissant une
protection minimum, ou entassaient du bois pour les feux de camp du soir. Ces hommes
s’affairaient comme des fourmis bien dressées. - Pressez-vous ! Hurla le bailli… Le
cantonnement sera inspecté par monsieur le comte à la
fin de la journée… Tout doit être impeccable ! Roussel de
Bailleul remarqua l’attitude anormale du moine.

- ho, ho ! Le voyage à perturbé notre Abbé…

Prévenons les autres ! Il se dirigea d’un pas alerte vers la chaumière. Shovav
organisait l’emménagement de ses amis. Laure avait une chambre pour elle
seule, et Joël partageait une autre chambre avec lui. - Bernard ! Appela
le bailli. - Oui ? - Gerbert d’Aurillac est malade !… venez ! Ils entouraient
l’ecclésiastique, empressés de vérifier la gravité de
son mal; leurs regards compatissants enveloppaient l’homme qui, la
tête baissée, reniflait et soulevait par à
coups sa poitrine. - Où est Ysorn ? Clama-t-il d’une voix forte. Ébahis,
les gens du groupe, débonnaires dans un premier temps, commencèrent à
réagir. Laure s’inquiéta, Shovav le secoua et le comte
l’interpella : - Gerbert ! Reprenez-vous !… - Ou est ce foutu chapelain
? Serina le moine, les yeux injectés de sang. Sa voix était d’une dureté extrême. -
Dans l’abbaye, sans doute, répliqua Shovav pour le
rassurer. - Non, non ! Furent les dernières paroles du Père Supérieur. Il tomba en
catalepsie. Personne ne put le réveiller. Deux gens d’armes du bailli le placèrent sur
un lit de camp, dans une de leurs tentes. La respiration normale de Gerbert rassura le
groupe. - Laissons le se reposer pour le moment, insista le Maître des Songes, je
viendrai plus tard l’examiner. Laure et se deux amis, Shovav et
Joël, entrèrent dans la cabane pour finir leur rangement. -
J’ai hâte d’aller secourir Marc, … que doit-il penser ? …
une intervention immédiate, insinuaLaure, n’aurait-elle pas été plus
indiquée pour aller le délivrer… que cette attente
interminable ? - Sa patience est mise à
rude épreuve, j’imagine,… pauvre ami, martela l’essénien
qui frappa de son poing énorme le chambranle de la porte.

161
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Le clone, concentré, ramenait à la surface de sa

conscience des bribes d’images de leur infortuné compagnon. Son esprit calculait vite,
sondait les différentes possibilités de survie, alignait les paramètres contradictoires
pour laisser émerger le jeu du Maître des Maléfices, en faveur de la
mort ou de la vie du « maure ». - Je le ressens vivant,
mais très affaibli… un voile flou l’entoure… Je… Je ne distingue
aucune force néfaste autour de lui… Oh !…oh, si !… une… une ombre noire
resurgit,… de nulle part. Étrange ! Je ne comprends pas ! … Ce n’est pas celle de Yves
Belgueul.

de la cheminée pour éviter les flammes. L’âtre reprit sa

place. Un moteur ronronnait. Le bruit du groupe électrogène était diffus. La pièce
contenait, dans tous les recoins, des ordinateurs reliés entre eux. Au centre, deux
casques énormes surplombaient deux chaises en fer dont les pieds tordus
supportaient de lourdes bobines. Ces bobines, raccordées aux ordinateurs, grésillaient
par intermittence et dégageaient une vague odeur de brûlé. - J’ai une bonne
et une mauvaise nouvelle ! Énonça le Maître des Songes, sur un ton mi-
figue mi-raisin, l’air songeur, prêt à surprendre son
ami. - Comment ? Tu ne veux plus sonder la femme ?… Nous sommes bloqués
pour toujours ? - Non !… Nous n’avons plus besoin de Laure; son
hypothétique connaissance d’une vie antérieure et séculaire, où
elle serait la petite fille au Talisman, ne m’intéresse
plus… J’ai réparé notre appareil de télé-transport. - Ouah, la bonne nouvelle ! Comment
as-tu… ? - Un signal électromagnétique défectueux !… Les
ordinateurs n’acceptaient plus nos codes génétiques. - oui,…
dans l’univers, affirma le comte, notre civilisation plaça
dans des endroits secrets, à des époques déterminées
à l’avance par nos dirigeants, des calculateurs pour
nous reconstituer en chair et en os… Notre code génétique était assimilé
par des premiers ordinateurs qui le transmettaient aux
terminaux transportés dans ces ères différentes de notre humanité. - Cependant,
cela ne signifie pas, objecta Mikaël,… peut-être,… une
totale concordance avec notre propre monde. - Le problème n’est plus là…
j’imagine que la bonne nouvelle est dite,… alors… la mauvaise ?
- Nous n’avons plus de pétrole pour notre groupe électrogène,… ou très peu… deux ou
trois jours, au plus… - Il faut déguerpir au plus vite, s’affola Bernard, les yeux
écarquillés de surprise par la réflexion désabusée d
son équipier. - Oui et non ! - Quoi ? - Nous avons eu vent de cette conspiration, au
moment de la panne des ordinateurs; nous nous sommes

q
Le comte et Mikaël, restés derrières les autres, se
regardaient sans un mot. Leurs visages reflétaient la fatigue et
l’incertitude. Le mensonge leur était intolérable, mais la priorité du moment
était la capacité à pouvoir s’enfuir de cette
époque. D’une manière discrète, le Maître des Songes secoua la manche de
Bernard Pons, hasarda quelques mots incompréhensibles. - Quoi ? Proféra
son ami,… articule, je n’ai rien compris. Des rides barraient le front de
Mikaël, soucieux qu’aucun membre du groupe ne les surprenne
ensembles. - Viens !… suis moi ! Évitant les rencontres inopportunes, le maître
des lieux emmena son compère dans la cave par des chemins détournés. Ils traversèrent
ensuite un atelier factice d’alchimiste pour s’immobiliser devant le foyer principal
creusé dans le mur. Au-dessus de l‘âtre, fixée sur un
rebord en marbre rouge, la sculpture mièvre d‘un petit
angelot exhibait deux ailes démesurées, comme deux excroissances.
Mikaël tourna ces deux ailes, l’une dans le sens de l’aiguille
d’une montre, l’autre dans le sens contraire. Le foyer pivota de 30° avec un bruit de
meule sèche qui roule. Une large ouverture dévoila une chambre
secrète. De profil, ils longèrent le mur à
l’intérieur
162
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

immiscés dans ce programme des « Illuminati », nous,… quatre voyageurs du

temps,… pour leur ravir ce talisman et, avec son énergie, repartir chez nous.
Nous les avons dupés,… avec de la chance. - Et alors ? - Alors !… moi, prendre
l’identité de ce pauvre moine illuminé, et toi, celle d’un comte alchimiste, pour
tromper cette pauvre Laure et s’emparer de sa mémoire, m’est désagréable. - Et Alors,
répéta Bernard… on a berné ces « Illuminati »… Nous avons appris notre rôle comme tous
ces psychopathes qui déambulent, drogués, hypnotisés, le cerveau
lavé et programmé… Ces bandits ne se sont aperçus de rien,… et on allait leur faucher
le talisman sous leur nez ! - Justement, je voudrais rendre ce service au groupe de
Laure… lui donner l’occasion de reconquérir cette étoile-octangle. -
Comment comptes-tu t’y prendre ? - M’enquérir des possibilités de
Laure, de ses dons possibles de médium ou de ses capacités
extrasensorielles. - Le temps nous manque ! - Une ou deux
séances suffiront !… Si !… - Hé oui !… Si ! Le visage poupon de
Bernard s’éclaira d’un sourire nostalgique, se rembrunit, et ses
beaux yeux pervenches se voilèrent de larmes. - Nous étions quatre !…
gémit-il, réprimant ses sanglots… Léon est mort, Yves est devenu
fou, un sorcier démoniaque… Le haut conseil ne va pas nous
féliciter,… et je comprends pourquoi l’histoire de
cette époque fut occultée… Quel gâchis !… à cause de ces
damnés bouffeurs d’âmes… Pourquoi les avoir laissé prospérer ?
- Pas d’interférence ! - Le haut conseil est déraisonnable ! - Oui ! - Et nous allons
désobéir ? L’ancien comte s’assit, les mains sur les yeux. Il éclata en sanglot. - Je
t’en supplie, partons ! Mikaël le regarda, étonné de voir
s’effondrer ce gaillard indestructible, miné par une trop longue attente et
surtout par un jeu de composition où la moin-

dre faute aurait été sanctionnée. Le dégoût aussi, de côtoyer

cette masse de zombies, asservie par des personnages immondes, hauts placés, ou
d’accepter l’assujettissement de ces peuples innocents, sans rien tenter pour les
dessiller, les délivrer de cette gangue empoisonnée qui recouvre leur
cœur. - Non, j’ai juré d’aider ce groupe des «
quatre du soleil des loup »,… pourront-ils assainir
leur époque… Je l’espère !… notre futur en dépend !

q
Le jour s’estompait, de gros nuages rougeoyaient au fond de l’horizon. Dehors, la
troupe s’affairait. Les hommes en faction, placés aux points stratégiques du
camp, s’interpellaient et se répondaient par des
sifflotements convenus, comme pour casser ce silence qui descendait
peu à peu sur l’esplanade, semblable à ces
brouillards insidieux, imperceptibles, mais suintant d’une peur latente.
Bron, attaché au poteau intérieur d’une tente, reniflait une odeur inconnue. L
vent, par intermittence, soulevait parfois les bords de l’abri succinct. Des
paroles s’insinuaient dans ses circuits d’androïde. Il souriait. Ses liens se
défirent. Personne n’était rentré. Silencieux, le rouquin rampa
pour passer, à l’arrière, sous sa prison de toile. Il resta un moment
immobile, plaqué contre l’extérieur de sa tente; sa vision
enregistra les moindres déplacements des hommes du campement, les moindres possibilités
d’évasion, et, la décision prise, d’un bond rapide, il s’enfonça dans les fourrés épais
de la bordure du camp. - Je vais pouvoir me venger ! Siffla-t-il
en crachant au sol, satisfait de la tournure des évènements. -
Eh, petit ! Interpella une voix caverneuse. Bron sursauta, puis, sur la défensive, cala
ses jambes écartées en appui stable sur le sol, prêt à s
battre, sans peur. Un boiteux encapuchonné, caché dans un grand manteau noir, et une
jeune femme rousse, sortis de nulle part, se déplaçaient en silence, glissaient vers
lui, leurs pieds ne touchant pas le sol.

163
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ils entouraient le jeune garçon. Les yeux noirs et froids, sans pupilles, de Lilith le
démon ornithomorphe, sondaient l’enfant pour une éventuelle mise en condition, ou une
mise en retrait. Bron trembla sous l’effet pétrifiant du regard. Son cœur
d’acier et de chair s’arrêta de battre, pour reprendre aussitôt. Ses
circuits électriques se remirent sous tension. Il avait
mal au bras. - Il paraît fiable ! Prétendit la rouquine qui
dégageait une odeur de rose… on peut le laisser vivre,… il nous sera
utile ! - Et ses puces ? Rétorqua le berger des
Abîmes, une canne à la main pour se soutenir…
bonnes pour la casse ? Sa faiblesse, toujours efficiente,
le rendait morose. Lilith approfondit son inspection en approchant son
visage si près que le contact de cette peau sur la
sienne fit défaillir l’androïde. Elle le rattrapa in-
extremis, se gaussa des peurs du gamin, et le somma de se redresser : - Cale
tes abattis, petit chétif… ou tes restes iront dans la poubelle des piles usagées… Pas
d’usage, pas de vie ! Bron ne bronchait plus, soucieux de
plaire à ces étrangers. - Alors ? S’énerva le boiteux… Que décides-tu ? La
main de la femme se posa sur la tête de l’enfant. - Voyons ?… c’est un
réseau de neurones vivants qui communique avec des
micro- processeurs… chaque neurone est… Elle ferma les yeux pour mieux apprécier
cette technologie : des parties robotisées enrobées par du
vivant. - Chaque neurone posé sur un transistor à
effet de champ, amplifie d’infimes voltages… Ainsi se
développent des synapses qui font revenir le
signal électrique vers le semi-conducteur… Systèmes neuro-
électriques ! La rouquine donna son verdict : - Circuit intégré
vivant… peut nous servir ! - Gamin ! Tonna la voix de l’homme… Ton Maître est mort !…
Veux-tu coopérer avec nous ?

Bron réfléchit vite. - À la condition que j’assouvisse ma

vengeance ! - Accordé ! Le grand manteau noir se souleva, enveloppa les
trois comparses dans des plis qui se déployèrent comme une
pieuvre monstrueuse. - Clac ! Le manteau disparut.

q
Laure, Shovav et Joël, conféraient avec Bernard et Mikaël. La mission
de délivrer Marc et le moine s’avérait délicate. Les nombreux pièges aménagés par Yves
Belgueul étaient dissimulés un peu partout dans le château des maléfices; leur
initiative se solderait par un échec certain sans une
préparation minutieuse. - Une mort certaine nous attend, affirma
Mikaël sur un ton péremptoire. - Donc, nous laissons Marc à
son sort funeste, rugit l’essénien, furieux de ne rien
comprendre. Il avait l’impression qu’on les manipulait. Le Maître des
Songes sourit, et répondit avec calme : - Non, la vie m’est
précieuse, et la mort m’effraie… Mais… j’ai une possibilité,… tout à
fait inédite pour secourir vos amis, et,… euh, un peu spéciale… à une
condition incontournable… - Laquelle ? Articula
Shovav, méfiant. Il se tourna vers Laure. - Tout dépend de vous ! - Moi ?…
encore !… J’ai une telle importance ? - Oui, sans le savoir ! Joël était dubitatif.
- Je vous assure, je vous connais, affirma le
jeune homme, certain de ses affirmations… je revois votre visage,… mais
où ? Mikaël Delstar ne répondit pas. Il prit Laure en aparté. -
Accompagnez-moi ! Murmura-t-il, un regard énigmatique et doux dardé sur
elle; un regard qui se voulait révélateur.

164
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ses yeux bleus, translucides comme l’eau claire d’une source, étincelaient d’une
intense émotion. Laure, silencieuse, après un coup d’œil étonné vers ses deux
compagnons, haussa les épaules et suivit la mince silhouette. Debout, face à
face, dans une pièce sombre de la chaumière, la physicienne
et le Maître des Songes s’épiaient. Ils se dévisageaient en silence comme pour
disséquer les motivations de l’autre et obtenir
ainsi un avantage. Mikaël décida de jeter l’éponge et de
jouer francjeu, sans mensonge, et parla longtemps; elle devait toutsavoir et
tout comprendre : sur les voyageurs du temps, sur
le complot millénaire ou sur le talisman, ce mer-ka-ba, véhicule interdimensionnel,
ramassé par une petite fille appelée Laure, amie de hadad le vif,
dieu d’Hébron, dieu des mouches, il y a 13 000 ans. Après ces révélations, Laure,
tétanisée et la bouche ouverte, sentit son esprit se perdre dans des méandres
dangereux; elle reprit vite le contrôle de ses émotions, surmonta son désarroi, brossa
sa chevelure brune et courte avec les doigts écartés de ses mains, et décida de
confronter sa lucidité à une analyse rigoureuse et
complexe des faits bruts. L’homme s’attendait à des réactions
intempestives, à des cris effarouchés, à des
gémissements incontrôlés, ou à des dénigrements systématiques. Il
était agréablement surpris et émerveillé par le don d’adaptation de cette
femme. - Vous, une physicienne, vous pouvez admettre que
pour faire disparaître un objet de notre univers, il suffit de changer les
constantes universelles (nombre d’Avogadro, vitesse de la lumière,
constante de Planck, charge élémentaire, entropie, etc…) de la
matière constituante de cet objet par un champ de force particulier… Non ?… vous
l’admettez ? - Oui, oui ! Répondit Laure, agacée par tant d’audace… c’est facile,
surtout avec des : « il suffit de… »
Je vous rappelle que d’après l’échelle de votre
Planck, nous ne pouvons plus créer une longueur de 10 puissance moins 33 cm (10-33cm),
ni un temps de 10 puissance moins 44 secondes (10-44s), et ni une masse de
10 puissance moins 5 grammes (10-5g). Au-delà, le continuum espace-
temps est rompu… Cette relativité accède à ce que vous ap-

pelez des « trous de ver », des raccourcis dans l’espace-temps. - oui, souffla la
physicienne, désabusé par ces paroles qu’elle ne
pouvait pas contester… je me rappelle un extrait
d’une revue scientifique où l’imminent Trinh Xuan Thun
écrivait : « … Ces ‘trous de ver’ ont une propriété extraordinaire.
Ils peuvent servir de raccourcis pour voyager d’un coin de l’univers à un autre, ou
même pour se transporter dans un univers parallèle. Ils permettent même de remonter le
temps ». Mikaël, les bras croisés, se taisait. Il
réfléchissait à des paroles convaincantes pour la décider à
participer à une expérience sur des rêves éveillés
afin de sauver ses amis des griffes de Yves. Mais
cette pratique pouvait s’avérer dangereuse sans aucune préparation. -
Heu, ce n’est pas de la philosophie, mais une réalité vécue… le vrai temps est un temps
présent ! Laure se mit à rire, et récita : - « Le temps est
éternel. Ce qui est sans durée ne peut-être perçu. La compréhension ne vient qu’au
travers du présent. Le temps n’est dépassé que par l’immobilité du présent »… ce sont
les paroles de Krisnamurti, un philosophe indien… Moi aussi, j’ai de la culture ! Elle
riait de plus belle. Vexé, Mikaël répliqua sèchement : - « La nature
utilise le temps pour éviter que les choses se produisent en même temps »… d’un autre
de vos philosophes, Linssen… nous pouvons nous affronter ainsi, indéfiniment,…
sans résultat probant… Je vous propose une expérience plus concrète. -
Ah, bon ? - Croyez-vous aux rêves prémonitoires ! - Parfois des rêves nous préviennent
de catastrophes imminentes… mais rarement, et toujours trop tard pour intervenir !… le
résultat est mince. - Un manque de travail évident ! - Alors ? - Vous allez
rêver pour sauver Marc et Angelinot ! - Vous êtes fou ! - L’imaginaire construit notre
futur. Laure n’entendit pas cette phrase, prononcée sur le bout des lèvres, non
articulée, émise trop vite; et le Maître des Songes enchaîna aussitôt :
165
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Notre moi apparent, par la loi de cause à

effet, se présente linéaire, mais il existe dans notre psyché profonde un lieu
minuscule où les évènements se situent dans un espace circulaire… Un futur peut se
situer avant un passé,… ou votre présent revivre un passé d‘un individu
quelconque. - ??? - Le temps me manque pour poursuivre ce
charmant tête à tête… c’est une expérience à
tenter !… Voulez-vous la risquer ? - Pour sauver Marc ? - Oui !
Laure réfléchit un instant, troublée par l’enjeu; en
fin de compte, elle n’avait rien à perdre, et ses réactions
négatives envers ces élucubrations ne devaient pas empêcher une tentative pour sauver
Marc et le clerc, si folle soit-elle. Son regard circula autour d’elle, s’imprégna
de cette ambiance extravagante qui se dégageait de
chaque objet de la pièce, comme une mauvaise parodie d’un
film. En fin de compte, peut-être rêvait-elle ? Elle
ferma les yeux, secoua la tête, reprit le cours normal de ses pensées rationnelles, et
donna sa réponse pour en finir avec toutes ces divagations qui
la mettaient dans des états seconds. - D’accord ! Articula-t-elle avec
peine. Mikaël percevait les états d’âme de cette femme
courageuse, comprenait la difficulté d’accepter ce genre de
situation, anormale pour elle, et le vivre dans des rapports
conflictuels et dangereux. Mais il était très pressé, le
temps lui manquait pour des explications plus douces, plus
sereines ou plus longues. Il devait frapper fort… et dire la vérité. - Bien, mais il y
a un problème ! - Quoi encore ? - Sans préparation, cette descente est un enfer où la
remontée vers un réveil normal peut s’avérer impossible. Laure ferma les yeux, serra
les dents et les poings, souffla sa rage de ne pas pouvoir
s’enfuir ou taper de toutes ses forces sur ce type. -
Vous m’exaspérez, à la fin; vos boniments
m’indiffèrent et j’ai des envies de meurtre… je suis prise dans un
piège que je ne comprends pas, comme dans une nasse
où il est impossible de s’échapper… alors,

votre enfer… je m’en fiche !… Poursuivez vos expériences

infantiles ! Le Maître des Songes, pris de court, comprenait le désarroi de la femme,
sa détresse devant tant d’évènements incompréhensibles, sa peur de sentir sa vie
pressée comme un citron par des inconnus. Pourtant, pour lui, la vie serait toujours
une poursuite effrénée d’un bonheur insaisissable, tant que la dictature
imposée par notre désir, notre colère ou notre ignorance, imprimerait ses
stigmates dans notre corps. La force de réaction de Laure, extraordinaire, le sidérait.
- Je suis impatiente de réaliser ce genre d’exploit
: sauver un homme en rêvant ! Plaisanta-t-elle sur un air de
défi… Pressons ! - Vous acceptez ? - Bien sûr, mon brave, je
dois vous faire confiance, n‘est ce pas ?… je suis
volontaire par obligation ! Mikaël souriait, assuré des
ressources insoupçonnées de cette femme de caractère. Il devait
s’appliquer, car si on admettait que la psyché humaine
possède des couches situées en dessous de la conscience, il faudrait
admettre aussi qu’elle possède des couches au-dessus de la
conscience, et cette possibilité l’intéressait. Cette éventualité était même
primordiale, et le seul garant de la sauvegarde de la physicienne. Allongée sur une
paillasse confortable, Laure, pendant que Mikaël chauffait de l’eau
dans un récipient en cuivre, se préparait, sur les conseils du
Maître des songes, à traverser des limbes inhumains, et
ventilait fortement son système pulmonaire. Le Maître des songes allait
et venait, fouillait dans des boîtes scellées, reniflait, passait de
l’une à l’autre avec rapidité, les reposait, mécontent; il s’arrêta
devant un gros bocal teinté, et un sourire béat illumina son visage. - Ah,
enfin, satané pot,… quel capharnaüm ! Je ne suis
vraiment pas une fée du logis et du rangement ! « Trop vieux pour remédier à
cet état de fait », pensa-t-il, agacé de la perte de
temps provoquée par son désordre. Il plaça des petits braseros
tout autour de la paillasse de Laure. Il jeta une poignée du contenu du bocal
teinté dans chaque bassin de métal posé sur un trépied.
Aussitôt, un grésillement siffla des notes aiguës, et
une fumée monta en volutes épaisses et indisciplinées.

166
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Eh, que faites-vous, s’inquiéta Laure ? L’odeur entêtante de

l’émanation, et cette brume crépusculaire qui l’entourait comme une
gangue en s‘épaississant, l’effrayaient. Mikaël l’apaisa avec des
mots rassurants. Elle ne devait surtout pas se débattre, encombrer
son esprit d’inutiles peurs, mais, au contraire, elle devait relâcher ses tensions,
détendre ses muscles, se laisser envahir par une douce torpeur, sinon l’expérience se
terminerait par une catastrophe. - Rassurez-vous !… je vous explique
la racine de l’Aunée, séchée et moulue, répandue sur du charbon de bois,
dégage un gaz dont les particules raffermissent les pouvoirs psychiques
chez des personnes prédisposées… une transe doit provoquer
des rêves prémonitoires. - Bien sûr, ricana Laure, je n‘en doute
pas. Le Maître des songes s’assit derrière elle, et parla d’une voix
grave, monocorde, mais dont chaque mot se dédoublait pour se
superposer, comme un écho. Cette particularité donnait l’impression d’un son
stéréophonique. Le but était d’obtenir un effet lénifiant.
Surprise et gênée au début de la séance, Laure s’habitua peu à peu à
l’étrange phénomène, et s’apaisa progressivement. - Diminuez votre
rythme respiratoire… oui, c’est cela… inaudible, lent,… très lent … maintenant, nous
allons relaxer, détendre, endormir chaque partie du corps…
vous écoutez ma voix, et répétez intérieurement ses commandements : un,
deux, trois, mon pied droit se relaxe, se détend et
s‘endort... Parfois Mikaël décidait de se taire pour
vérifier l’état de la femme. Satisfait, il continuait la lente progression vers
des états de conscience différés. Après avoir relaxé le corps, des pieds à
la tête, il reprit le même processus pour tous les organes intérieurs.
La physicienne paraissait jouer le jeu, et, les yeux fermés, détendue à
l’extrême, elle naviguait, somnolente, à travers un
état second. L’homme lui saisit le pouls. - Parfait ! Jugea-t-il, content de
la participation positive de Laure, indispensable pour continuer cette séance de rêve
éveillé. Penché vers elle, le Maître des Songes, en un murmure inaudible,
lui souffla d’une voix douce, pour

accéder à son subconscient : - Comme le dit ton

Pythagore: « Habitue-toi à maîtriser ton sommeil ». Le corps de Laure,
entre l’état de veille et l’état d’endormissement appelés le stade alpha, devait
permettre de lever toutes les barrières de l’inconscient et faire accepter à
la psyché toutes les suggestions voulues. Le constat fait, Mikaël
raffermit sa voix, la façonna pour atteindre, au plus profond
de la femme détendue, la conscience de la psyché qui, par ce
biais, créerait à partir de l’imaginaire de Laure des
actes réels. Les jeux de l’imagination, ainsi stimulés, pourraient
intervenir pour sauver Marc et le moine. - Maintenant, ma voix sera le seul lien avec
la réalité… ne la perd jamais, au risque de ne
plus te réveiller… Travaille selon ses indications !… Sur chacun de mes mots,
invente un lieu, un temps, avec leur histoire… observe et raconte à
voix haute tout ce que tu vois, et… et joue !
Après avoir rajouté quelques pincées de poudre d’Aunée
dans les braises, le Maître des Songes lui rappela un aspect important : -
Visualise en permanence un point rouge au centre de la gorge. Après un silence
volontaire pour permettre au cerveau de la femme d’assimiler les données, et permettre
à l’intention de celle-ci de se propager dans son
corps d’énergie, il énonça, avec fermeté, un seul mot. Ce mot claqua
comme un coup de tonnerre : - Château ! L’esprit de Laure
s’empara de la sentence, avide de remplir le vide. Les vapeurs brûlantes
du narcotique vivifiaient, comme des amplificateurs, les passages
vers son imagination, prêts à relier l’irréel et le
réel dans une osmose parfaite. La brume enveloppe un château noir. Des
éclairs zèbrent le ciel orageux, et le tonnerre, par vagues successives, rebondit sur
les zones forestières environnantes, les percute de bruits insolites; mes oreilles me
font mal. Je marche sur une route empierrée;… j’entrevois
167
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

au loin un sentier qui monte en lacets serrés vers l’immense

bâtisse, perchée sur la colline la plus haute, inattaquable, isolée comme un
nid d’aigle. La moiteur et l’électricité de l’air environnant
m’oppriment; ma respiration devient courte et saccadée. Soudain, mon allure diminue; je
piétine sur place. Peu à peu, je m’enlise… je suis
bloquée et j’ai peur !… ce chemin se transforme en boue, puis en une eau
limpide…. J’essaye de nager, mais je n’y arrive pas… Je coule… et je
crie à l‘aide ! - Non ! Tu nages !… ne dérive pas vers un autre
rêve, et fixe ton attention sur tes mains… ou sur
autre chose. Je nage fort, très fort, et je me sors du courant pour atteindre la rive
providentielle. Mes mains s’agrippent à de longues herbes rigides et
vives. Je suis trempée, mais mes vêtements sont secs, intacts et
propres, comme neufs et nouveaux. Je reprends ma route. J’atteins, sans encombre, le
pont-levis du château. Ce bâti, fait de planches solides et épaisses, est fermé et très
grand; il est même démesuré par rapport aux proportions de la bâtisse. J
ne sais pas quoi faire ! J’hésite à entrer. La
peur m’envahit à nouveau; je sens que le danger me
guette à l’intérieur. Le souffle me manque. Je suis
pétrifiée. - Tu dois affronter le danger, et le vaincre… respire profondément,
avec calme. Le pont-levis s’abaisse ! Je pénètre à l’intérieur de
l’enceinte, hésitante, avançant avec circonspection… Oh !… Des djinns affreux
se précipitent vers moi. Ils crient des insanités : « oh, la
belle salope, on va la farcir comme un gros dindon » ! Je suis
atterrée ! L’humiliation me donne des envies de meurtre, alors, par
enchantement, des graines magiques apparaissent dans mes mains, je
les jette sur ces soudards aux oreilles déchirées. L’effet est immédiat et la punition
radicale : Ces vilains se transforment en arbres
nains aux branches tordues. Ma satisfaction est immense, et un regain
d’énergie me requinque.

Je suis dans une grande salle dont le dallage est formé de carreaux
blancs et noirs. Un homme qui me tourne le dos, se
réchauffe face à une cheminée. Il se retourne. Horreur !
C’est Angelinot, et son visage démoniaque est ravagé par la lèpre. Son
sourire m’exaspère, je veux lui mettre une claque, mais mes
jambes s’engourdissent. Une torpeur m’envahit et je m’endors, debout… Le dément
rit… Angelinot est le Maître des Maléfices !… L’écœurement me serre la
gorge. J’ai mal ! - Lutte !… sois cohérente ! Emprisonnée dans une chape de
silence, je hurle, immobilisée à jamais, prisonnière pour toujours. Des
filaments d’or s’échappent de mon corps endormi. - Pour te sortir
de ce mauvais pas, intègre en toi ce deuxième mot : amitié. Des pleurs coulent
le long de mes joues. Un miroir me renvoie l’image décomposée de mon visage, déformé p
la douleur. Angelinot continue à ricaner, danse une
sarabande endiablée. Soudain, un oiseau, de la taille d’un aigle royal, mais aux plumes
terminales, rouges et bleues, d’une longueur démesurée, apparaît dans la psyché, et en
sort. Mes pleurs semblent l’attendrir. Il me prend par la main et tire. De ce fait, mon
corps se dédouble; des courants d’énergie assemblent des
filaments dorés pour élaborer un deuxième corps qui
sort du premier. - Tu viens de passer la deuxième porte à
rêver… demande le nom à ton ami, instaure un
dialogue avec lui. - « Je suis un Sîmorgh, vieux schnock, aux bonnes intentions.
Plein de jouets de rêves, dans mon sac, plein de pions ». Le Maître des Songes
sursauta, la peur au ventre. - ??? Quoi ? Que veux-tu ? Laisse mon amie !… Laure !
Laure !… es-tu là ?… reprend le contrôle !

168
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Pas d’inquiétude !… je suis là ! L’oiseau est

indépendant, non en moi. Il est favorable à
notre entreprise… Drôle d’oiseau ! Je suis attirée par les geôles du château. Mon
deuxième corps, lumineux, éclaire des couloirs sombres aux odeurs de vieilles pierres
humides, et glisse sans toucher le sol. Ses filaments se
font et défont, se lancent en avant, puis reviennent se blottir
dans des nœuds scintillants répartis tout le long de ma colonne vertébrale pleine d’une
lumière blanche… Je vois mon corps endormi, inerte, mais ce corps d’énergie, mon
double, s’approprie et sous-tend ma conscience. Je rigole !… mon ami
l’oiseau sifflote des airs de rock… Il est vraiment
drôle ! Je m’arrête, surprise; j’entends un bruit anormal. Aaaah !… Je crie de stupeur.
Une trappe s’ouvre sous mes pas. Je suis aspirée vers le bas, comme une feuille morte.
Mes pieds se posent, en douceur, dans une fosse circulaire, sur un sol tapissé
d’ossements, de crânes entiers ou déchiquetés… J’ai peur et je
tremble…J’essaye de remonter, mais une force invisible me retient,
m’empêche de m’élever. - Le point de pression !… avec la pointe de ta langue, presse un
point important sous le palais, vers le fond… Maintient cette pression et aussi ton
attention sur le point rouge… le point rouge au centre de la gorge… J’essaie ! Rien ne
se passe !… Je m’affole ! - « Je suis un Sîmorgh, je parle en alexandrins », répéta
l’oiseau, goguenard. Je vois… d’un sac placé sous son corps, il sort un jouet
mécanique monté sur des roulettes. C’est un petit ours roulant
d’avant en arrière, dont les cymbales frappent en cadence leurs surfaces dorées… c’est
rigolo ! - « Un Sîmorgh joue et vend. Achète un gros pouvoir », dit-il à
Laure, ébahie. - Laure, méfie-toi !… Tu as passé la
troisième porte, mais je n’ai pas confiance !… Cet
oiseau n’est pas dans ton rêve, il est réel… réveille-toi !… je compte
jusqu’à 7... un, deux,…

- « Tes sornettes de gâteux m’ennuient, va au diable, Vieux schnock, mes ruses et mon
aide sont appréciables… un Sîmorgh ne triche pas; et l’arme
fatale : C’est moi ! Raccroche, vieux ! Plus d’abonnés ! Détale ! » Le
Maître des Songes s’affolait. - Laure ! Laure ! Pas de réponse, le contact avec la
femme était coupé. Mikaël, contrarié et furieux de la
manière dont les évènements se déroulaient, se leva pour
réfléchir. Mais, il savait la femme perdue, et le temps s’égrenait
inexorablement; dans une heure, leur groupe électrogène s’arrêterait de fonctionner.
L’impatience de Bernard était légendaire; il ne l’attendrait pas. La fuite demeurait la
seule solution, tant pis pour Laure. Il avait tout tenté pour aider ces gens, mais sa
survie, maintenant, devenait sa seule priorité. La mort dans l’âme, à
pas pressés, le Maître des Songes se hâta vers la salle des
ordinateurs. - « Nous sommes seuls, ma beauté, achète un ourson » ! - Pourquoi
faire ? Et avec quoi ? - Pour poursuivre ta
quête, jolie créature » ! Une mèche pour conjurer les
impostures » ! Laure hésitait. Elle avait perdu le contact avec Mikaël, ce
soi-disant voyageur du temps; Marc était introuvable; elle
avait besoin d’une aide appropriée. Laure arracha quelques cheveux bruns de
sa tête, et les offrit à l’étrange volatile. -
Tenez !… que grand bien vous fasse !… et
maintenant ? - « Tiens ! Prend une de mes plumes ! Donnant, donnant ! » - Et
alors ? Les cymbales de l’ourson se percutaient en un rythme de plus en plus effréné;
les roues de la peluche dont les crissements s’intensifiaient,
accéléraient leurs mouvements de va et vient, quand,
d’un coup, le jouet explosa. Laure, de peur, ferma les yeux. Quand ils
s’ouvrirent de nouveau, la fosse qui la maintenait
prisonniè-

169
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

re, et remplie de squelettes, avait disparu. Immobile, la

physicienne se tenait dans la geôle de Marc. Le « maure », allongé au sol, était
évanoui. - Marc !… enfin. L’homme grogna. Des images floues
défilaient dans sa conscience, comme des rêves éparpillés qui
maintenaient en lui une parcelle de vie. Dans l’un d’eux, Laure le soignait,
rétablissait le courant de vitalité nécessaire pour l’empêcher de trépasser. - Un
mirage ! Balbutia-t-il. - C’est moi, Laure ! Laure s’avança et s’accroupit pour le
toucher, mais ses mains ne rencontrèrent que le vide. - « Tu
ne vois que le passé de ton pauvre ami et ton présent
ne peut saisir cette accalmie. » - Je suis présente dans ses
rêves, mais là, moi, dans les miens, je ne vois que
des évènements passés ? L’oiseau acquiesça. - « Tu
es tributaire des matrices en haillon que des
truands imposent par leurs illusions. La clef est le temps, le temps scinde,
non l’espace, l’infini est but, tout est présent, sans impasse ». Le
Sîmorgh dansait d’une patte sur l’autre, et sifflotait toujours son air
de rock, une vieille chanson de Johnny Halliday, « l’idole des
jeunes ». - « As-tu du très bel argent à me refiler ? »
- ??? Laure, étonnée, lui lança une vieille pièce, chipée sur une table du
monastère, une sorte de pièce à conviction. Elle se
demandait quel tour de passe-passe cette bestiole allait lui
jouer. Le Sîmorgh attrapa la pièce d’argent, ravi de l’échange d’énergie pour
satisfaire les lois du Cosmos en matière d’entraide : pour donner, il
faut savoir recevoir. - Où est Marc,… vivant ou mort ? Laure se précipita
hors de la geôle, et d’instinct, se dirigea vers l’escalier menant aux salles
souterraines du château. L’oiseau s’interposa pour l’empêcher de poursuivre sa descente
aux enfers. - « Non ! Le danger guette, là où tu
vas, trop bas » ! Elle refusa d’obtempérer, continua son chemin,
et

descendit les nombreux paliers en colimaçon à

une vitesse folle. Débonnaire, le Sîmorgh, la suivit,
sifflotant toujours son interminable rengaine, en boucle. Il savait que les
hommes de ce lieu temporel devaient expérimenter
leur impatience malgré les risques encourus. Laure, comme une furie,
pénétra dans la grotte où se jaugeaient, avant le carnage final, le
Golem, la Lilith et le Berger des Abîmes. Angelinot, le Maître des
Maléfices, était étendu, mort, aux pieds de sa créature. Tous la
regardaient ! Elle et eux se rencontraient dans un espace d’un temps infinitésimal où
le stimulus initial d’un événement sur leur cerveau était
inconscient ; ensuite un choc nerveux se produisait par le truchement du canal
sensoriel pour activer une réaction émotionnelle échafaudée par leurs expériences
passées. L’acte survenait en dernier par des paroles ou des gestes. Le Sîmorgh mit un
voile devant les yeux de tous pour supprimer ce temps infinitésimal.
Ainsi, aucun inconscient ne retiendrait cet épisode,… sauf le boiteux... qui
se souviendrait, un jour… L’oiseau le savait : un
banal événement est perçu par quatre étapes successives :
le stimulus, le choc nerveux, la réaction émotionnelle et l’acte.
Oui, il le savait; dans ces mondes, les prédateurs venus d’ailleurs, pour
influencer le cerveau des hommes sans coup férir, se servaient de la
première et deuxième étape, puisque, seules, la troisième et
la dernière étapes étaient conscientes. Ces nuisibles, en toutetranquillité, par
le biais de ces deux premières étapes implantaient, en
priorité dans le cerveau de jeunes enfants humains, des images ou des mots subliminaux
pour les manipuler, et pour les envoyer, plus tard, sur un seul mot d’ordre, commettre
des attentats ou des actes délictueux. Aucune police au monde ne pouvait détecter
l’origine de ces actes puisque inconsciente. Vraiment, tout était trop facile pour ces
écumeurs pernicieux ! Deux petites étapes suffisaient pour gouverner un
monde ! Laure, fatiguée, avait peur. Toutes ses énergies s’étiolaient et se dissipaient
imperceptiblement pour se perdre dans cette terre maudite. Elle
 tomba à genoux, ressentit l’incroyable force démoniaque de
ce boiteux encagoulé.

170
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ses pensées se dirigeaient vers Jean, vers cette voix grave qui l’envoûtait,
vers ces bras puissants qui l’entouraient parfois de tendresse
inavouée. Elle pleurait. Elle voulait le revoir… une dernière fois…
avant de mourir. Un sanglot lui arracha un cri, puis, les yeux clos, elle le
vit : dans l’eau, affublé d’une combinaison de plongée, à
leur recherche, désespéré de l’avoir perdue. Le Sîmorgh la
repoussa en arrière,lui insuffla de nouvelles forces, et
la fit sortir de ce piège. Ils se retrouvèrent
dans la grande salle, face à la cheminée, et seuls. -
Pardon, je n’ai pas écouté tes conseils… que j’avais
payés,… Que dois-je faire pour secourir Marc ? - « L’écoute est sage quand cette
effrontée se tait. » Il lui expliqua les trois façons de
voyager avec son corps d’énergie : aller dans des
endroits authentiques de son monde, ou en dehors de son monde; ou
encore se faufiler dans ces espaces créés par
l’intention de toute créature vivante. - « Que choisit la jolie dame pour
s’envoler ? » - L’endroit authentique où Marc se dissimule !
Le Sîmorgh s’arracha une plume, cria de douleur, maudissant cette satanée coutume de
vendre ses plumes pour accomplir les souhaits achetés de
quelques badauds anodins… ou presque… donnant,
donnant. C’était une grande loi cosmique où l’énergie
était une circulation d’échanges : tu crées, tu
donnes, tu prends ce que l’on te donne. Le boyau était
étroit, glaiseux, aux parois parsemées de fibres ligneuses qui
dégageaient parfois de fortes odeurs de moisi. Laure aperçut Marc,
maculé de boue, le visage tuméfié, inerte. Du sang coulait d’une blessure à
la tête. Son corps, allongé sur le dos, s’agitait parfois de
quelques soubresauts. Une de ses mains tenait, comme un
objet précieux, un petit hibou de pacotille planté dans le sol marécageux. Laure,
désespérée, ressentait la vie ténue de son ami s’échapper peu à
peu. Sans réaction, elle éprouvait un sentiment
d’impuissance qui paralysait son esprit de déduction, ligotait les
mouvements de son corps et la vidait de ses forces vives.

Le Sîmorgh la somma d’avancer. Elle obéit, tel un automate, et

s’exclama : - Oh ! À peine trois mètres séparaient Marc, coincé dans le
boyau étroit, d’une caverne bordée d’un lac translucide filant en cascades
successives vers des profondeurs insoupçonnées. Seules, des planches
pourries bouchaient le passage pour sortir de ce trou infect. - Il faut
évacuer Marc de cet enfer !… quelques mètres pour le
libérer… et,… et l’amener dans un hôpital, sinon il va mourir. - « Beauté radieuse,
voir un futur potentiel, Prédispose à fouiller les dimensions du ciel. » Le Sîmorgh
lui expliqua qu’elle devait arranger l’avenir du « maure »
pour le sauver dans son présent, que la matière est à la fois un
corpuscule et une onde, et que son corps d’énergie,
comme l’onde, dérive sur plusieurs mers du temps. Il la regarda d’un air
espiègle, cligna des yeux pour lui demander si elle le voyait. - Euh, oui ? Elle ne
comprenait pas cette question saugrenue. - « Tu me
vois, donc tu rêves, charmante fillette. » Laure, perplexe
un instant, considéra toutes les possibilités à sa disposition, et
demanda de pénétrer dans des lieux créés par l’intention imaginaire
du détective Jean Regor. L’oiseau sourit et accorda le vœu en décrivant le présent
comme un futur potentiel vécu autre part, dans un autre lieu, dans un autre monde. - «
Dépose un baiser bleu sur mon front insoumis Plaques-toi sur la vingt-
cinquième heure endormie. » - ??? Laure fut précipitée dans un des rêves du
détective où elle était la principale actrice. Son corps d’énergie s’empara de celui de
l’actrice et joua un rôle qui obligea le dormeur à
rêver d’un lac, au milieu d’une forêt. La forêt de la Ramée et un arbre
mort près d’un lac seront les ritournelles qui
tourbillonneront comme une menace constante dans l’esprit du détective. Le Sîmorgh
ressentit la chute de tension dans le corps de Laure, endormi sur la paillasse de la
demeure

171
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

de Mikaël, le Maître des Songes, alias Claude Ysorn, le chapelain de

l’Abbé Gerbert d’Aurillac, futur pape Sylvestre II. Laure ne devait plus s’attarder
dans le rêve de Jean avec son corps d‘énergie. Toutes ces péripéties
étaient dangereuses pour son corps physique, mal adapté à
ces changements de rythmes énergétiques. Le processus de rêver éveillé
nécessitait un arrêt immédiat. Il souleva ses immenses ailes et les
fit battre à une vitesse folle. Le souffle
d’air provoqua une dépression qui aspira les corps de
rêve de la physicienne. Laure éprouva des difficultés à
respirer; des vents douloureux sifflèrent dans ses
oreilles; son corps d’énergie se tordait, se déchirait comme une vulgaire
pâte quand il repassait chaque porte de rêve pour
réintégrer le corps physique, tendu à l‘extrême. Le Sîmorgh
déclama un au-revoir : - « Adieu, belle amie, protège tes abattis,
Sois la Pythie, mes cadeaux sont sans garantie .» Le corps de Laure, les muscles
tétanisés, se détendit brusquement et retomba, inerte, sur la
paillasse. Sa respiration saccadée se transforma en un
souffle lent et paisible. Les mouvements parasites des membres cessèrent, la
quiétude de son visage et le silence du lieu
présumaient d’un retour à la normale. Son cœur battait d’une
manière régulière, sans dysfonctionnement. Puis, son buste se redressa d’un coup.
Épuisée, elle ouvrit les yeux, perdue dans de nébuleuses spéculations. Son esprit, trop
lent, ne parvenait pas à rassembler d’une manière juste le déroulement
des évènements passés et subis. Sa peau, envahie de petites décharges
électriques, se couvrait d‘une sueur aigre. Son regard
parcourait les alentours, avec parcimonie, comme un aveugle qui retrouvait
la vue. Personne ! - Ces balivernes durent depuis trop longtemps !
Articula-t-elle à haute voix pour se donner du courage et pour se
réveiller. Elle avait rêvé ! Quelques bribes de fumée odorante
persistaient, éparpillées dans les recoins de la salle. L’odeur l’électrisa. Elle se
souvenait maintenant : Mikaël l’avait traînée dans ses sous-sols
pour soi-disant sauver Marc.

L’avait-il droguée ? Cette odeur !… Des souvenirs épars se glissaient dans sa mémoire
défaillante, se frayaient un chemin vers le devant de la scène, bondissaient parfois
pour éclater en images colorées. Les visages de Marc et de Jean apparaissaient souvent;
le portrait d’un oiseau ridicule les remplaçait par intermittence. Elle ne comprenait
pas. Il y avait trop de flou dans sa tête pour faire
une analyse claire de la situation, mais une chose était certaine :
ces hommes étaient des menteurs, et ce Moyen-Âge était
faux. Un bruit se répercuta le long des murs. Des pas dans l’escalier, comme une
cavalcade effrénée, progressaient rapidement vers son sous-sol. Shovav, Thomas et
Joël, apparurent, essoufflés et inquiets, le visage
décomposé, devant l‘entrée de son repaire où, toujours
assise sur sa paillasse, elle se remémorait des bribes de rêves, de plus en plus
précis. - Laure ? Laure ! Tu es saine et sauve !…, constata l’essénien, fébrile
en proie à une inquiétude grandissante. La physicienne, étonnée de
voir ses amis bouleversés, pressentit un incident lors de son absence. - Que se passe-
t-il, s’informa-t-elle ?… Gerbert ? - Non, assura le clone d’une voix rassurante… pas
de nouveau mort pour le moment,… mais,… mes souvenirs m’ont rattrapé :
malgré son déguisement, j’ai reconnu ton Maître des Songes. C’est un imposteur.
Mikaël Delstar et Claude Ysorn, le chapelain, sont une seule et même
personne… Double personnalité, donc double langage… Sans méfiance, tu… - Je
sais, répliqua Laure, un peu agacée par l’attitude
condescendante des trois hommes… Il m’a tout avoué !… Il était réellement sincère. -
Peut-être, grogna Thomas d’une voix basse, mais son ami le comte et lui ont disparu,…
et en plus, nous avons découvert une salle secrète bourrée de gadgets
informatiques… deux fieffés menteurs ! - Deux voyageurs du
temps, rétorqua Laure. - Quoi ? - Euh, leur machine à
voyager est tombée en panne; et ils ont été embringués, bien malgré
eux dans une histoire rocambolesque. - C’est un canular, ricana l’occultiste.
172
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Peut-être, répondit Laure, désabusée… mais, ne vivons-nous pas une histoire

cauchemardesque où tout concourt à une vaste mystification ?…
Mikaël et Bernard en font-ils partie ?… je n’en suis pas certaine ! - Par
dieu, jura Shovav, excédé et heureux de retrouver son amie vivante, ces aberrations me
mettent la rage !…Remontons ! La nuit débutait; les étoiles scintillaient sous le ciel
limpide d’une pleine lune. Les feux de camp crépitaient, éclairant la prairie où se
dressait le campement des soldats du comte de Toulouse. Soudain, un brouhaha envahit la
garnison. - Le jeune Bron s’est échappé, glapit un soldat
qui gesticulait dans tous les sens, bousculant les uns et les autres, pressé de
rattraper le fugitif laissé sous sa surveillance. Roussel de Bailleul, averti de
l’évasion du détenu et contrarié de perdre cette mécanique diabolique
qui pouvait les mener au Maître des maléfices, les
fustigeait d’une voix rauque. - Bande d’incapables !
Débusquez-moi ce voyou… avant que la forêt maléfique l’avale !
Laure et ses amis les regardaient s’affairer, les yeux torves, mécontents.
Chaque membre du groupe se demandait quand ces comédiens
allaient être démasqués. - Toutefois, leurs comportements m’intriguent, émit

Thomas, une moue dégoûtée au coin des lèvres !… sont-ils

aussi faux que leur sacré Moyen-Âge ! - La
même réflexion m’a effleuré, affirma Shovav, mais ces
gens ont peur… - Peur d’une seule chose, avertit Joël, les yeux
fermés et la tête baissée… Aux abords de l’an mille, la terreur les ronge…
L’apocalypse arrive ! - Alors, ces gens vivent réellement leur siècle, ce Moyen-Âge de
l’an mille… Des centaines d’individus, coincés dans un passé permanent ?… non, cela
n’est pas possible !

q
Gerbert, allongé sur sa couche, toujours inanimé, ouvrit, d’une manière soudaine, des
yeux démesurés, ronds et sortants presque de leurs orbites. Son
regard plongeait dans des ténèbres incommensurables qui le maintenaient
paralysé et lié à une force inconnue comme un
esclave. Ses bras, tétanisés, s’agrippèrent, de chaque côté du lit,
aux lattes de bois, et tirèrent, les doigts crispés et blanchis par la douleur. Un
effort surhumain souleva son corps; et le visage ruisselant de
sueur, il cria : - Empereur Othon III ! Laisse dormir le Talisman,
suspendu au cou de Charlemagne et perdu dans sa tombe… ou le malheur s’abattra sur les
mérovingiens ! Il retomba en arrière, inerte. Personne n’avait entendu ces paroles,
émises par un fou.

173
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE XIV
la foRêt de Bouconne

k
La nuit étoilée enveloppait d’un voile lunaire l’antique cimetière d’un
quartier éloigné du centre de Toulouse, capitale
Wisigoth en l’an 410. Mais, peu à peu, de
lourds cumulus sombres envahirent la voûte céleste. En
quelques instants, des nuages chargés de neige emplirent le
ciel, dissimulèrent la lune et crevèrent d’un coup, déchargeant leur trop plein comme
une colère longtemps retenue. Les gardes, emmitouflés dans une
pelisse d’ours, circulaient par groupes de deux, longeaient les allées bordées
de taillis touffus, et discutaient âprement. Ils cheminaient à pas
lents sur ce sempiternel circuit instauré depuis peu pour
décourager des éventuels voleurs à l‘affût. Des torchères
éclairaient, ici et là, différents campements le long de la Garonne. Les
hommes en faction tapaient souvent des pieds pour se réchauffer et se
débarrasser du surplus de neige qui les recouvrait peu
à peu. Le manteau blanc, tapissant le sol, crissait sous les
coups de talon répétés de ces sentinelles obligées de surveiller. Ils maudissaient le
sort qui les avait désignés pour cette inutile corvée. La chute de
neige redoublait d’intensité. Les flocons voltigeaient avec rage,
s’écrasaient sur les soldats qui, transis de froid, ne
tarderaient pas à chercher un éventuel abri de fortune. L’homme
longeait, ombre furtive et inaperçue, les murs d’enceintes dont les
piques, par leur hauteur impressionnante, rivalisaient avec les nuages
bas et noirs du ciel. Arrivé à un angle, il poussa une
planche pourrie et la bascula pour laisser juste le passage d’un corps. - La
chance me sourit, pour une fois… ces charognards vont s’occuper plus de
leur confort que de ma petite personne… l’absence de la lune
favorise mon entreprise… Chouette ! Une cape en cuir gris enveloppait son corps et le
protégeait des intempéries. Un enduit spécial à base de
graisse, frotté sur le cuir extérieur, empêchait l’eau

de pénétrer; et la laine de mouton doublant l’intérieur dégageait une douce chaleur.

Une large cagoule dissimulait sa tête de crapaud aux yeux globuleux. Sa haute
stature l’obligeait à se courber pour passer inaperçu. Immobile,
l’individu scruta les alentours. Il traversa en courant, à
découvert, une large place, et se dirigea vers l’aile nord, plus
accessible, du cimetière délaissé par les gardes pour l’instant. - Dépêchons ! Mes pas
deviennent visibles sur cette neige… espérons que cette tourmente
permettra à ces flocons providentiels de vite
les recouvrir… l’assassinat de mon père, Dagobert II, sera vengé, foi de
Sigebert IV… Je suis peut-être un roi perdu, mais mon ombre fera souche en Septimanie,
grâce à ma sœur Irmine qui m‘a soustrait aux griffes des
Pépinides ! Rageur, il lança un coup de pied dans le vide.… - Ce meurtrier, cet Ebroïn
de malheur, maire du palais en 666,… je l’étranglerai de mes propres mains… ce « 666 »,
nombre maudit, sera inscrit sur son cœur à nu,… un tatouage en
chiffres de feu. Le géant brandit une hache au double tranchant,
et frappa des coups brefs sur les vantaux d’une porte étroiteet basse. Les
rafales de vent et de neige, qui clamaient leur courroux,
étouffèrent le bruit insolite de la cognée dont les heurts vengeurs retentissaient en
cadence régulière. Le bois, sec et craquelé, éclata en
morceaux. L’homme traversa à pas rapides le cimetière
vétuste, envahi de ronces et de lichens, et se dirigea vers un ossuaire délabré, perdu
au fond d’une allée peuplée d’arbres morts et tordus dans une attitude d’éternelle
agonie. La porte de fer du mausolée, rouillée, couina un peu, et céda sans bruit sous
la poussée vigoureuse de Sigebert. Le géant descendit un escalier qui
menait à la crypte tant convoitée. Il aperçut le sarcophage. Sa
force herculéenne lui permit de déplacer de quelques centimètres l’énorme
masse du dessus de pierre couvrant le cercueil colossal. Il les repéra
aussitôt. Le sarcophage contenait les 300 abeilles d’or aux ailes grenat, une tête de
taureau portant un svastika sur le front, ainsi qu’une boule de
cristal et une fiole. Ces deux derniers objets le fascinaient. Sans
s’occuper de la valeur vénale des insectes

174
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

d’or, il s ‘empara de la fiole et de la boule. - Le

futur !… pour préserver ma race venue des étoiles, il me faut les visions futures de ce
monde ! Sigebert regarda avec respect le reliquaire d’or. Il contenait
le sang sacré de ses ancêtres. - Cette sainte ampoule préserve leur
sang mêlé à celui du christ… et sa liqueur rouge
sombre me donnera l’immortalité… Ce sera mon baptême du sang !… et la
protection magique du sol de mon royaume. Le géant mit son
maigre butin dans une pochette de cuir, et l’enfouit, à plat,
serrée par des lanières contre son torse nu. Devant, sur sa
poitrine velue, on apercevait une tache de naissance rouge, marqué au
niveau du cœur, formant une croix; et derrière, des soies de sanglier
noircissaient son dos : la deuxième marque distinctive de sa
lignée, celle des rois « faits de néant ». Relevant la tête, il grogna. - Je dois
m’enfuir !… Dehors, la chute de neige avait cessé, et la lune, à nouveau,
donnait au paysage un ton blafard et argenté. - Hé !…
personne ? Sigebert ne voulait pas revenir à son point de
départ; mais le temps lui manquait. Il refit donc le
chemin inverse, maugréant envers sa malchance, contre cette lune vicieuse q
éclairait comme en plein jour. Le géant ne vit pas la mort arriver. Des
flèches le traversèrent de part en part. - Aaaaah ! Aaaaah !
Ses propres cris le réveillèrent. Mathieu, assis sur son lit, les yeux hagards,
haletait de terreur. Des gouttes de sueur glacées coulaient le long de son épine
dorsale. - Quel affreux cauchemar !… et quel réalisme !
Les images tourbillonnaient dans sa tête, mélangeant les couleurs, les odeurs de sang,
les rafales de vent, les hommes et la mort. Seule, la figure de
ce roi perdu s’attardait devant lui, nette et hiératique,
comme estampillée sur le nerf optique, et laissant une
empreinte indélébile dans son cerveau. Il plongea la tête dans l’oreiller, irrité, se
gratta les bras envahis par une chair de poule subite, et se re-

tourna, soufflant, pour regarder son réveil d’un seul œil. - 5

heures du matin, Râla-t-il !…Inutile d’essayer de me rendormir, je suis trop énervé… La
réunion est à 7 heures, j’ai le temps de me préparer. Mathieu,
debout, se dirigeant vers la salle de bain, pestait toujours. - Satané cauchemar !…
Pauvre type !… son nom, Sigebert IV, je crois ?… un mérovingien inconnu, perdu
comme une ombre maudite… Sa quête me semblait si
réelle : un trône pour eux, les rois-mages au sang sacré…
sa mort atroce me crée des palpitations. Soudain, de sa paume gauche, il se tapa sur le
front. - L’imbécile !… j’ai omis de leur montrer l’alphabet secret inscrit sur le bijou
dont le centre représente une croix templière, oublié avec le manteau dans cette
maudite armoire du terrifiant château de Lonpré.

Mathieu, malgré son lever matinal, était en retard. Il descendit les

escaliers à une vitesse folle. Dehors, en chemisette, la
fraîcheur du jour qui débutait lui procura des
frissons agréables, de courte durée à cause d’un léger
boitillement. Il fatiguait vite. L’appui exagéré sur sa canne, ses
pas pressés, provoquèrent des gouttes de sueur sur son front. Il arriva en
nage au « Lutin d’Or ». Deux policiers en uniforme déambulaient le long de
l’établissement. L’asphalte résonnait de leurs pas mécaniques, sous le
soleil naissant et radieux d’une journée de fin d’été.
Serge et Émile avaient réparé les dégâts provoqués, le mardi
précédent, par une fusillade inattendue, une simple semonce pour le commissaire Luc
blondin. Pour l’instant, ils s’occupaient : l’un affairé
devant le comptoir à fourbir les chromes, l’autre,
derrière, à ranger des piles d’assiettes propres pour le repas du
midi. - Ah ! Voilà le retardataire… s’esclaffèrent le
commissaire et le détective, le sourire aux lèvres. L’avocat, vexé, s’excusa de son
retard. - Un cauchemar dément m’a complètement vidé de

q
175
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

mes forces… une histoire à dormir debout… un

mérovingien, vous savez… ces rois fainéants… il voulait récupérer son trône usurpé par
des salopards… J’ai encore des images plein la tête; elles me fascinent par leur
netteté, comme une réalité qui colle à ma peau… J’ai eu tellement
peur quand ils l’ont percé de flèches et tué. -
Extraordinaire ! Clama Jean, surpris par cette spontanéité. Le détective connaissait
bien cet avocat renfrogné, expansif pour ses seules plaidoiries, et un taiseux par
habitude le reste du temps. Mathieu ne s’épanchait jamais. - Je répète :
extraordinaire,… dit-il, et quelle coïncidence !… moi qui
ne rêve pratiquement jamais, un songe m’a littéralement
bouleversé. - Ah, bon ?… raconte, réclama Mathieu… la confrontation de nos
deux récits s’avérera peut-être bénéfique… habituons-nous à
toutes ces situations insolites : notre lot quotidien
maintenant ! - J’ai rêvé de Laure ! - Hihi ! - Hihi ! Le commissaire et
l’avocat ricanaient, des plis se formant sur la commissure de leurs lèvres pour éviter
d’éclater de rire. Ils connaissaient tous le penchant de Jean pour Laure. Le regard
noir de leur ami stoppa net ces tentatives de moquerie. - heu,
continue de nous confier ton rêve ! Sollicita
Luc en toussotant. Il se racla la gorge pour éclaircir sa
voix : - Toutes les possibilités, même les plus farfelues, sont les
bienvenues, dit-il sur un ton désabusé. - Avant-hier, Laure m’apparut en songe. J’ai
encore son image dans ma tête, précise dans les moindres détails. Son regard insistant
me dévisageait… elle… elle me voyait réellement !… cette impression était tellement
vive !… Son air inquiet me déconcerta, et je ne pouvais pas
parler avec elle; je recevais seulement des informations, comme par télépathie. Jean,
après une courte hésitation reprit son récit. - Là, il faut me
croire !… dans mon songe, Laure me montrait le lieu où Marc
gisait, évanoui.

- Quoi, tonna Luc, enragé… l’adresse, vite ! - T’emballe pas, ce

n’est qu’un rêve, dit Mathieu, malicieux… ne rêve pas, toi
aussi ! …nous sommes deux à le faire, et cela suffit. Ils
étaient tous là : les trois esséniens, Natân, Adonias et
le jeune Ammon, installés devant une table et qui sirotaient une limonade;
Sarah, Luc, Mathieu et Jean, assis devant le comptoir sur de hauts
tabourets pivotants, et qui buvaient, soit une bière pour les
deux hommes, soit un thé pour Sarah. Une sorte de torpeur bienfaisante
envahissait Sarah le clone; la main posée sur celle de Luc,
elle profitait de l’instant présent, sachant que les
moments de bonheur sont toujours interrompus. - Et,… et où se trouve ce
pauvre Marc ? Demanda-telle, inquiète. Elle ressentait les présages comme évoluant
dans un sens ou dans un autre, selon les directions possiblesqui résultaient des
actions des uns et des autres, simples figurants
d‘un drame imposé par des dieux. - Je continue !… s’impatienta Jean,
énervé par ce rêve non contrôlable, défiant son instinct rationnel,
le déstabilisant au plus profond de lui. Il se grattait les joues mal rasées avec les
ongles d’une main. - Abrège ! Réclama le commissaire, en allumant un cigare qu’il
écrasa aussitôt pour ne pas gêner Sarah. - Oui, eh bien,…
Marc était affalé sur un sol boueux, enserré par les parois d’un boyau étroit, mal en
point. Laure me demandait de le retrouver avec célérité, de l’arracher à
ce limon fatal avant que la mort vienne faire son office.
Son corps se trouve sous un lac… au… au moyen-âge. - Sous un lac ? s’exclama
Luc, éberlué… au MoyenAge ?… tu es fou, la douleur te fait perdre la tête. - Quel lac ?
Questionna Mathieu, curieux. - Un petit lac… un arbre mort indique
l’endroit où plonger, répondit le détective en tortillant une mèche
imaginaire sur le haut de son crâne. Le commissaire était horrifié
par l’ampleur de la tâche à accomplir. - Fouiller tous les
lacs de la région ?… impossible !… le temps va nous manquer, et
Marc sera mort !…

176
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

merde !… et tout ce raffut pour un rêve !!! - Un rêve peut parfois interférer dans
notre réalité pour nous désigner l’attitude à prendre,
émit Natân d’une voix douce et grave. - Procédons par étapes, suggéra
Jean… du calme !… Il nous faut, autour de Toulouse, une vieille forêt et de l’eau. - La
forêt domaniale de Bouconne ? Proposa Sarah, ressentant une attirance particulière pour
les restes de cette immense forêt moyenâgeuse. - Pourquoi pas ! Dit
Luc, désappointé… je vais solliciter les plus hautes autorités pour
me procurer toute les autorisations, en l’occurrence ce cher Jonatan, le directeur de
cabinet. Il a le bras long !… Continuez sans moi… quelques coups de
téléphone, et je reviens… J’ai un téléphone spécial dans la voiture ! Il
sauta de son tabouret, donna un baiser à Sarah,
rouge de confusion, et sortit de l’auberge promptement. En attendant, Mathieu, sans un
mot, saisit une feuille de son sac, l’étala sur une table de façon visible, pour
qu’ils puissent tous la voir. - Voilà !… c’est la
transcription des signes d’un bijou récupéré dans l’armoire du
château de Lonpré… quelles sont leurs significations ? Est-ce la
clef d’un système de cryptographie ? Ils se penchèrent sur le
dessin :

- Vous reconnaissez la croix templière ? S’informa Mathieu, un sourcil surélevé et les

yeux interrogateurs. - Petit malin, au lieu de ricaner, donne-nous la solution,
bougonna Jean, pressé d’obtenir un résultat. - Eh, bien… le carré
est un carré magique de trois. L’addition des nombres dans le
sens vertical, horizontal ou en diagonale, donne le même
chiffre : 15. Réduit, il donne 6. - La signification ?
S’enquit Sarah d’une voix timide, pressentant une possibilité pour
sauver Marc. - Aucune idée, les chiffres ne m’inspirent pas; par contre, le code secret
de la croix templière nous révèle cinq lettres : L, E, A, S,
P. - ???? - ???? Personne ne comprenait. - Je l’avais déjà décrypté,
annonça l’avocat avec un sourire malicieux… C’est l’alphabet
secret des Templiers qui communiquaient entre-eux par l’intermédiaire de
points dans la croix et de lignes appuyées ou pas formant le contour de celle-ci…
simple et efficace. - Le nom d’un lieu, d’une personne ? Demanda Jean,
perplexe… de nombreuses éventualités s’offrent à nous. -
Cherchez un nom, chuchota Sarah, le front barré de plis de concentration… un nom me
semble plus approprié. Le flash avait été instantané. Elle voyait le
visage d’un vieillard. Au début de son état de clone, elle maudissait ces
pouvoirs. Maintenant, elle était confiante, et possédait des
atouts majeurs. Ses intuitions, de plus en plus nombreuses et conformes à
la réalité, découlaient d’une lente maturation psychologique. -
Attention, dit-elle, ces cinq lettres peuvent se doubler ou
tripler dans un même mot, comme « appels » ou comme « les passes ». - Facile à
dire, souffla Mathieu, mais… - Une voix sourde l’interrompit : -
Lapasse ! Natân s’était levé et se dirigeait vers eux. Une force tranquille
émanait de lui, une sorte de paix

672

4
9

Personne ne parla.
177
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

intérieure qui désamorçait toute agressivité. Pour lui, l’écoute d

l’autre se faisait de cœur à cœur. - Vicomte de Lapasse ! Répéta
l’essénien, jovial… médecin alchimiste vers l’an 1850, à Toulouse, e
fondateur d’un Ordre de la Rose-Croix. Il prononçait ce nom avec précaution, comme
s’il s’agissait du plus précieux des secrets. - Mais,… il est mort ! Croassa Jean d’une
voix sifflante… du moins je l’espère,… pour lui. - Un descendant !
Déduisit Mathieu avec la superbe d’un avocat prêt à démonter la
critique adverse lors d’une plaidoirie - Arrêtez vos plaisanteries
saumâtres, déplora Adonias de sa voix rocailleuse, dépité par le
manque de sérieux des deux hommes. Le regard profond de ses yeux noirs
perçait le silence qui suivit ses paroles vindicatives. Le jeune Ammon
riait. - Pauvre vieux, le monde, pour lui, est en souffrance perpétuelle… pardonnez-
lui, son humour est aussi sec que le sable de ses déserts. -
Non, il n’a pas tort, assura Mathieu, penaud,… nous blaguons, … et Marc est en danger
de mort; ce n’est pas sérieux. - Le rire cache souvent le désespoir, énonça Sarah,… et
nul ne peut vous reprocher vos réactions. - Elle a raison, s’excusa Adonias, renfrogné,
assis sur sa chaise le dos calé à l’encoignure du mur. Elle s
tourna vers Natân : - Pourquoi ce nom fortuit de Lapasse ? -
Une réminiscence, sans doute, répondit l‘essénien, peu
bavard et énigmatique,… un souvenir d’un lointain passé,… ou peut-
être proche,… allez-savoir ! Sarah frissonna. Ce nom lui faisait peur. Le commissaire
entra sur ces entrefaites, le sourire aux lèvres, tétant un sempiternel gros cigare, et
content de l’entretien téléphonique avec son supérieur. - J’ai toutes
les autorisations nécessaires,… le matériel d’exploration va nous être expédié; et les
hommes-grenouilles des commandos de la marine arrivent. Jonatan est ravi, et j’ai son
appui incondi-

tionnel… je demande,… et il m’accorde !… il veut en finir avec ces brebis

galeuses introduites parmi les instances supérieures de l’État, en
relation avec toutes les mafias économico-industrielles. Il regarda avec
circonspection le dessin étalé sur une des tables du restaurant, fronça les sourcils,
tira une bouffée de son havane et souffla la fumée avec
délectation. Une fragrance épicée envahit la salle du « Lutin d’Or », avant de
disparaître en nuages délétères et imperceptibles. - C’est quoi ces signes
tarabiscotés, demanda-t-il… un rébus ? - Le nom d’un type, un alchimiste du 19ème
siècle, l’informa Mathieu, la gorge rêche et irritée. Il toussota et balaya d’un revers
de main les restes du nuage gris à l’odeur nauséabonde qui malmenait
ses narines sensibles. Il ne comprenait pas l’engouement de Luc pour ces
maudits cigares qui empestaient l’atmosphère, polluaient l’air de pauvres
bougres comme lui ne supportant pas l‘odeur pestilentielle de
ces engins de mort. - … susceptible, reprit-il, de nous aider à
retrouver Marc… ou pour autre chose, on ne sait pas. - Il est mort, ce type,
n’est ce pas ? Ricana le commissaire,…alors, quel intérêt à fouiller
l’histoire de ce brave homme ? - Il s’appelle Lapasse, insista
Natân,…et son histoire est une piste pour lever un peu le voile du mystère… et je… -
Quel mystère ? Réagit Luc, en observant les réactions de l’essénien. Natân, le visage
impassible, gardait son calme, conscient de l’incongruité et de l’étrangeté de ses
réponses. - Celui d’un passé lointain, dit-il, marquant votre
futur d’empreintes maléfiques. - Je veux du concret, proféra Luc,
insensible aux argumentations de leur ami, apprécié pour sa gentillesse et son
dévouement. Le commissaire était persuadé que la philosophie de
ce chaman, trop idéaliste, même rescapé des limbes d’un enfer intérieur, ne pouvait pas
servir ses projets à courts termes. Un dénouement rapide était
indispensable.

178
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Je suis trop pressé de délivrer Marc pour écouter tes conseils,… précieux, je le
conçois…, mais … - Allez voir un de ses descendants, l’interrompit l’essénien, toujours
imperturbable et serein,… et le retour de Marc,…ma priorité,… sera accéléré,…je
l’espère, du moins… Faîtes confiance au destin ! Le commissaire
hésita une seconde, puis, sans réfléchir, décida d’agir vite, grogna un
peu, et, d’un geste vif, écrasa son cigare sur un des cendriers du
comptoir. - L’adresse ? Réclama-t-il, d’une voix acide. - En face du n° 7
de la Rue des Canards, répliqua Natân dont l’attitude
révélait un léger agacement. - Bien, c’est parti, les interpella-t-il … mes amis,
répartissons les tâches de chacun… Jean, Adonias et Ammon, vous venez avec moi dénicher
ce soi-disant lac à l’arbre mort;… fouiller la forêt de
Bouconne va nous distraire. Il secoua la tête : - J’hallucine… un simple
rêve de Jean, et je fonce comme un damné… un ancien agent secret
qui rêve, c’est le monde à l’envers. Luc dévisagea Sarah, surprit une
détermination farouche sur le visage de cette femme au caractère indomptable, malgré
des traits fatigués et une éprouvante renaissance : sa propre tête
hérita d’un nouveau corps; elle était devenue un clone. Il appréciait cette
beauté sauvage qui dégageait une douceur incomparable, et, pour
cette héroïne de roman, il était prêt à tout sacrifier.
- Sarah, Mathieu et Natân, vous qui êtes de vrais diplomates,
renseignez vous sur les agissements du descendant, s‘il existe, de ce
fameux vicomte de Lapasse…, et tirez lui les vers du nez… s’il en possède…
ah ! ah !

pelleteuse avec plusieurs godets, du matériel sophistiqué de plongée, des

radars pour scanner le sol, un appareillage médical complet et
des équipements de spéléologie. Une surprise les attendait. À la
lisière de la forêt, le convoi fut arrêté : des palissades
de fils de fer barbelés, les unes derrière les
autres, barraient la route, et leurs pointes agressives semblaient déchirer le bleu du
ciel. Trois hommes, armés de fusils d’assaut, habillés de treillis noirs de combat, le
visage barré de traits de peinture, bloquaient la circulation et
intimaient aux automobilistes de faire demi-tour. Après le demi-tour de
la Mercedes roulant devant eux, les deux camions s’avancèrent un
peu, et s‘immobilisèrent devant les trois soldats, alignés les jambes
écartées et le doigt sur la gâchette. Luc, énervé, descendit du véhicule, présenta sa
carte, claironna d’une voix de stentor : - Dégagez moi votre fourbi, j’ai
une urgence ! - Désolé, monsieur, j’ai l’ordre de ne laisser passer personne. - Une
lettre du préfet ou un mandat peut… - Même avec une lettre du président de la
république, monsieur, je ne vous laisserai pas pénétrer
dans cette zone interdite, l’interrompit le soldat, railleur. Son accent étranger o
les mots s’entrechoquaient avec une pointe d’humour le classait parmi les
sbires de la légion étrangère, songea le commissaire, dépité et inquiet pour la
suite de sa mission. - Pourquoi ?… j’ai une
priorité,… un homme à sauver ! - Secret défense !… monsieur… je
ne peux rien vous dire ! Toute la forêt est bouclée, les routes y menant sont
totalement fermées ! Certain de ne rien obtenir, Luc s’en retourna au camion, furieux.

q
Deux camions de l’armée prenaient le périphérique en direction de
Auch. Dans l’un, trente commandos de la Marine, serrés comme des sardines, l’air
rigolards, piaffaient d’impatience, à l’inverse du commissaire et
de ses amis qui, inquiets et taciturnes,
ressassaient leur angoisse. L’autre véhicule, plus gros, contenait une mini-

Le préfet de Toulouse lut la lettre du directeur de cabinet du ministre lui proposant

de satisfaire aux demandes du commissaire Luc Blondin, en urgence, pour la
sauvegarde de la République. L’homme releva la tête, ôta ses
lunettes pour les

q
179
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

mettre dans la pochette de son veston gris aux plis impeccables. Son maintien, droit
mais souple, dénotait un individu responsable aux décisions rapides. Son regard
acéré fixa Luc, le jaugea à la seconde pour estimer l
situation. Ses lèvres fines esquissèrent un sourire qui
fit frémir de minces moustaches soulignant un nez aquilin. -
Que puis-je pour vous, commissaire ? Luc expliqua sa mésaventure
d’une manière concise pour que le préfet puisse juger et
agir vite. - Ce quadrillage da la forêt domaniale de
Bouconne par des militaires d’une unité incertaine est-il connu de vos services ? Le
haut fonctionnaire souleva les épaules. - Non,… en théorie, aucune manœuvre de cette
importance n’est en cours,… mais, je vais envoyer un escadron de gendarmerie sur place.
- Heu, est-ce bien raisonnable ? S’alarma le commissaire, pressentant un danger plus
important… Nous avons peut-être affaire à une guerre larvée ! - Une
armée clandestine, pas possible !… vous délirez, ne soyez pas
paranoïaque, cher commissaire… le délire de conspiration est courant
chez les agents secrets surmenés… Restons rationnels ! Luc, face à une
reproduction de la Vénus de Botticelli, attendait le retour du
fonctionnaire depuis plus de deux heures. Il se retourna
vivement à l’entrée fracassante du Préfet qui claqua la
porte, furieux et désemparé. - Alors ?… vos gendarmes ! Le préfet était
blanc comme un linge. - Heu, un rescapé… tous les autres sont morts !… Je… je ne
comprends pas ! … ne pas connaître un tel dispositif est impossible ! - Désolé !…
nous voilà prévenus, gronda Luc… Une violente colère noircissait
ses yeux verts. - Je prends les commandes de l’opération avec mon commando de marine.
Procurez-moi des armes efficaces, des protections performantes, des
lunettes infrarouges, des casques antibruit, et je
vais nettoyer, cette nuit, ce nid de fous furieux… j’ai aussi monami à
sauver ! - Des casques antibruit ???

- Je me comprends… des fétiches !… Ils sont des porte-bonheur pour moi. Comme Ulysse,
nous avons sombré au chant des sirènes. Heureusement, des inconnus nous ont sauvé…
aussi, en mission, j’en emporte toujours avec moi. - Ah ! Superstitieux, hein ? - Oui,
mais commençons l’opération « Terminator ».

q
Heureusement, la nuit était sans lune. Le commando de marine était divisé en huit
cellules de quatre hommes. Chacune des équipes prenait un
secteur bien déterminé de la forêt domaniale de Bouconne. Tous les membres de
l’opération étaient équipés d’oreillettes auditives et de micros. Pourvus de
combinaisons gris-foncé, moins visibles la nuit que des tenues
noires, les hommes des huit équipes avaient l’ordre
formel de faire le plus possible de prisonniers. Des blindés et
d’énormes fourgons, remplis de soldats, stationnaient d’une manière discrète sur les
points les plus stratégiques. Toute la forêt était bouclée, et nul ne
pouvait en sortir sans se faire repérer. Jean et ses trois équipiers se
faufilaient, en silence, à petits pas rapides. Ils
devaient d’abord neutraliser les hommes de faction de leur secteur.
Trois coups claquèrent. Une cartouche anesthésiante dans le dos, les trois gardes
s’affalèrent sans bruit, remplacés aussitôt par trois militaires toulousains, sortis de
leur fourgon stationné derrière un virage, invisible au regard des sentinelles
ennemies. Des mots grésillaient dans leurs écouteurs; les groupes-amis signalaient
leurs interventions : - Aucun problème, gardes annihilés. À travers
des taillis touffus, les quatre hommes continuaient leur
progression sans anicroche. Leurs lunettes frontales aux verres ventrus et globuleux,
leur donnaient un air de vampires assoiffés. Ces lumières infrarouges fouillaient, sans
relâche, les uns après les autres, les endroits de leur zone impartie. Pour l’instant,
aucun groupe ne signalait d’anomalie. Sauf…

180
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Parvenant dans une clairière, le groupe de Jean aperçut un campement d’une dizaine de
cabanes. Des chevaux hennissaient, et des martèlements de marteau sur une enclume
résonnaient sous une lune débonnaire. Éclairé par trois feux qui projetaient
sur les habitations des ombres mouvantes, ce hameau ressemblait à un
navire fantôme. Mais, de ces logis, comme sur un ordre programmé, des
individus, hagards, sortaient les uns après les autres d’une démarche hésitante et
saccadée. - Incroyable ! Cracha le détective dans son micro… un village ! Une
cinquantaine de gens, hommes, femmes et enfants, déambulent comme des
zombies, sans but précis, les bras serrés le long du corps, le regard halluciné… ils
ont l’air inoffensifs !… du moins, je l’espère ! Jean centra mieux ses jumelles, les
essuya, persuadé d’une anomalie dans les verres en contemplant cette mascarade
invraisemblable. - Ils… ils sont habillés comme des serfs du MoyenÂge ! Clama-t-il,
étonné de cet anachronisme. Les hommes des sept cellules identiques à
celle du détective, reliés par un système audio, avaient entendu son
exclamation. - Tu galèges, pauvre limier ! Lança Luc, ravi de titiller son ami. - J’en
choisi un, et je te l’apporte comme cadeau, répondit Jean du tac au
tac… laisse-moi tranquille, andouille, j’appelle ma base ! Il
bredouilla des ordres : - Ici « libellule 1 », à
« libellule 2 » ! - Oui, « libellule 1 » ? - Envoyez
une équipe pour embarquer tous ces gens !… avec un psychologue… ils
ont l’air vraiment paumés. - O.K ! Nous arrivons ! - Ici « têtard 1 »…Incroyable,… un…
un château féodal… tout noir… se dresse comme une lance maudite vers le ciel !… nous
progressons vers cet objectif…j’appelle « têtard 2 » ! :
Préparez vous à réceptionner inconnus en fuite ! - Bien !
Ici « têtard 2 » :… Nous sommes vigilants !
Personne ne passera à travers les mailles de notre filet ! -
Oh !… Ici « nounours 1 »,… un véritable monas-

tère s’érige devant nous, avec des murs d’enceinte, au nord de la forêt… Tout paraît
calme,… non !… attendez, des…des moines sortent; ils tournent en rond, braillent
à tue-tête des chansons paillardes, se bousculent dans toutes les
directions; ils se comportent comme des cinglés !… j‘appelle
« nounours 2 » ! Idem ! Venez cueillir ces pèlerins, déboussolés et complètement
gâteux. - Waouh ! Quel bâtisse magnifique, s’exclama Luc…
ici « mouflon 1 » :… nous progressons vers un
magnifique château moyenâgeux, avec ses remparts et
ses créneaux… ah ! Attention ! Des gens passent la herse et s’engagent sur
le pont-levis : ils titubent ! Sont-ils ivres ?…
hum, ces messieurs-dames sont de la haute bourgeoisie, vu leurs beaux habits de
brocards… toujours pas de soldats ennemis repérés, à part les trois
gardes neutralisés à l’entrée de la forêt… Un silence,
puis des mots crépitèrent d’un micro : - « mouflon 1 »
à « mouflon 2 » ! - ouais, ici « mouflon 2 »…
que puis-je pour votre salut ? - Venir récolter quelques
âmes égarées ! - Portes du paradis ouvertes… nous venons les cueillir ! Pour
l’instant, aucune cellule n’avait détecté ni d’ennemi ni d’événement suspect,
part l’anachronisme constitué par l’apparition de ces gens complètement désemparés,
d’une autre époque : des seigneurs, des serfs ou des moines du
moyen-âge. Soudain, des déflagrations retentirent vers la zone
nettoyée par la cellule composée du commando « tétard 1 », vers le secteur du château
noir… - Jean ! Cria Luc,… va intervenir dans la zone de « tétard 1 », tu es le plus
près avec ton groupe !… j’arrive avec le mien…. Que les autres restent sur place,
vigilants et prêts à intervenir ! Le groupe du détective
avançait avec circonspection, tendu à l’extrême. Une grande allée
caillouteuse menait dans la zone où une confrontation avec l’ennemi semblait avoir eu
lieu. Le silence était trop lourd, saturé de bruits contenus. - « Têtard 1 » ! Répondez
! Murmura Jean dans son micro portatif.

181
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Pas de réponse. - Là ! Un des adjoints du détective venait de découvrir les

hommes composant « têtard 1 ». Ils étaient morts, du sang coulait encore de leurs
oreilles, mais aucune blessure apparente ne les défigurait; les
corps, et même leurs tenues, étaient intacts, sans le moindre trou ni
déchirure. Inquiet, tous les sens en alerte, Jean humait
l’air chaud, à petites goulées, pour différencier les
senteurs moites du bois au goût de feuilles cramées
mélangé à celui de champignons fades, avec les odeurs
étrangères, comme celles d’humains à la sueur aigre et
froides, déversées dans la nuit. Quand il aperçut au sol, près d’une grosse coulemelle,
la boule de fer, son ordre fusa, rapide et incisif : -
Mettez vos protections auditives, vite ! Personne ne contesta l’injonction. Les
oreilles colmatées par un mécanisme spécial, ils regardaient le détective,
l’interrogeant du regard. Ils ne comprenaient pas. Puis, soudain, des
sphères identiques à la boule, roulèrent devant eux. Elles s’élevèrent,
et éclatèrent avec un bruit assourdissant. Rien ne se passa. La
déflagration ne fit aucun dégât. Jean leur fit signe de
se préparer à une attaque imminente. - Cet imbécile à
capté l’astuce ! dit une voix sourde d’un homme tapi
dans les fourrées, à quelques mètres du groupe du
détective. - Attaquons ! Commanda une autre voix, sèche et
rauque. - Oui, répondit un troisième élément du groupe, pressé d‘éliminer
ce deuxième commando ennemi… sinon notre embuscade échouera.
Cette petite troupe, composée d’une dizaine de spécialistes de la guérilla, formés au
combat rapproché, avait reçut l’ordre de Mengele lui-même de s’occuper de ces trublions
pour permettre aux autres de s’enfuir sans coup férir. Ils s’acquittaient de
leur tâche avec application et sans état d’âme. Tuer ou mourir était leur seule
préoccupation.

Des picotements assaillirent le cou de Jean. Il connaissait cet avertissement. Des

années de « combats de l’ombre », comme agent secret, avaient aiguisé ses sens. Il se
retourna d’un geste vif, et le tranchant de son pied gauche écrasa la carotide du
mercenaire qui s’était élancé pour le poignarder. L’homme émit le
bruit d’un ballon qu’on dégonfle, et s’affaissa au sol, mort.
Le guet-apens ayant échoué, les autres mercenaires bondirent de leur cachette, et dans
un hurlement démoniaque, se précipitèrent sur Jean et les
commandos de marine, un couteau effilé dans
chacune de leurs mains. Mais leurs cris et leurs gestes cessèrent
nets : des gueules de fusils-mitrailleurs qui les
entouraient, les figèrent sur place. - Lâchez vos
armes, hurla Luc,… à plat ventre, les jambes écartées, les bras
devant vous ! Résignés, ils obtempérèrent, déçus et désespérés de n’avoir pu
accomplir leur devoir, sachant qu’un compagnon du 4ème Reich
réussit sa mission ou meurt. Aussi, tous, d’un geste rapide, attrapèrent une gélule et
la croquèrent, au grand dam de leurs adversaires
qui, s’apercevant trop tard du geste fou de leurs
prisonniers, ne purent empêcher cet acte démentiel. Les hommes gisaient
déjà, une bave blanchâtre aux lèvres, et se tordaient de douleur. De
brèves convulsions les secouèrent, puis, soudain, elles cessèrent brusquement
dans un silence mortel. Luc et Jean, médusés et consternés, se
souvenaient de leur aventure au Vatican, avant le meurtre du pape, où des hommes,
tatoués d’une abeille sur le bras, avaient essayé de les tuer dans une embuscade. Mais,
ces sbires, vaincus en définitive grâce à l’aide inopinée
du commissaire italien Antonio Da Silva, se suicidèrent, acculés, de la même atroce
façon. - Pouah ! Un des captifs rejeta sa capsule de cyanure. Le chuintement de
l’expectoration derrière leurs dos, fit se retourner Luc et
Jean. Ils fixèrent l’homme, assis au sol, dont le
regard dur d’un vaincu qui veut croire encore à sa
liberté, les observait en les défiant. - Me suicider
pour toutes ces conneries n’est pas mon fait… je suis un mercenaire, moi, grassement
payé, et non un de ces fanatiques au cerveau
délavé et creux… je veux négocier mes révélations !… Il désigna de la main les
hommes, étendus au sol,

182
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

tués par leur propre fanatisme. Les dépôts blancs, à travers

leurs bouches, commençaient à grumeler. - Eh, je commandais ces
nigauds… Je m’appelle Roger Corso et je suis colonel des forces spéciales de l’armée
américaine, employé par le « MJ.12 ». - ??? - Organisme faisant partie du gouvernement
secret, débita le commissaire sur un ton monocorde… Contrôlé par aucun État actuel…
fondé par décret exécutif le 24 septembre 1947, classé Top Secret par le Président
Truman… Buts : maîtrise opérationnelle du phénomène O.V.N.I… prise du
contrôle de l’humanité par l’intermédiaire d’une fabrication génétique d’une
race hybride supérieure… eh oui, j’ai mes sources maintenant… Luc
souriait devant l’air ébahi de son ami Jean. - Non, je plaisante… ces données sont dans
les rapports fournis par ce pauvre moine Julius, assassiné par ses pairs pour haute
trahison… Vérité ou pas vérité ?… Telle est la question ! - Je n’en
sais rien pour l’instant,… mais ouf ! Se récria le détective, satisfait
du dénouement… enfin un petit malin qui va tout nous
raconter. - Eh, je divulgue le peu de mes connaissances sur la conspiration de «
l’Ordre » … sous condition !… je ne suis qu’un sous-fifre ! - En
attendant,…ces… déflagrations sont de quelle origine ? Demanda Luc d’une voix
tranchante, irrité et peu disposé aux politesses… mes malheureux hommes sont morts sans
blessures apparentes ! - Une invention des allemands sous le Troisième Reich. Hitler,
dans sa mégalomanie, soutenait la recherche d’inventions les plus folles. Il se disait
aidé par les dieux d’autrefois… L’homme désigna une des boules restantes :
- Cet engin est une grenade à air comprimé. L’onde de
choc provoque la mort en brisant les cervicales,
avec des lésions internes importantes, irréversibles pour l‘oreille interne par
exemple, ou simule l’arrêt cardiaque en raison d’une
mise en résonance de la cage thoracique… il me
semble que les fréquences sont inférieures à 20
hertz… J’espère que… - Waouh ! Un cri nasillard dans les micros
interrompit la phrase :

- Ici « hippopotame 1 », nos amis sont retrouvés ! Fatigués et amaigris, mais vivants…
Laure, Shovav, Thomas et le petit Joël sont ici !…Détective ! L
dame veut vous parler : - Jean, je suis heureuse de te revoir… mes pensées vers
toi m’ont permis de tenir le coup ; mais Marc est en train de mourir, il faut le
secourir au plus vite ! - Oui ma belle, nous te récupérons et nous courons l’extraire
de son tombeau. Un des groupes avait trouvé le lac et son « arbre mort ». Des plongeurs
revenaient bredouilles de leur inspection sous l’eau; une pelleteuse s’ébranla aussitôt
pour dégager le fond. Le godet creusait furieusement, évacuait la boue, la déposait
auprès de « l’arbre mort », ramenait des détritus et toutes sortes
d’objets qui séjournaient depuis un long moment sous
l’eau : des branches mortes et pourries, des bicyclettes rouillées ou des
pneus crevés. Jean et quatre plongeurs passaient leurs
combinaisons en caoutchouc vulcanisé, enfilaient avec
célérité leurs cagoules et leurs gants en néoprène. Les masques
étaient munis d’un système de communication sous-marine. Ils
vérifièrent le bon fonctionnement de leurs lampes frontales.
Du bout des doigts, Laure envoya un baiser à Jean et
toucha son masque avec la paume de sa main. -
T’inquiète pas, ma belle, je reviens vite… avec Marc. -
Dépêchez-vous ! Implora Joël, le cœur serré… Shovav et Thomas,
assis sur le bord de la rive, les regardaient, tendus à l’extrême, et
impatients de les voir resurgir avec leur compagnon d’infortune.
La gouaille de Marc, avec ses formules à l’emporte-pièce,
leur manquait. - Jean ! Reste en contact radio avec nous, lança Luc,
les nerfs à vif, pressé de savoir si cette épopée avait
une chance de réussir. Les cinq hommes, une ceinture plombée à la
taille, s’enfoncèrent dans l’eau glauque dont l’opacité
envoûtante les entourait comme pour les dissoudre ou
les faire disparaître à tout jamais. Un pistolet à
air comprimé, et un couteau de plongeur constituaient
183
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

leur seule panoplie de défense. Ils emportaient avec eux un matériel de survie et de
soins. Ils furetèrent un instant le fond vaseux. Dans cette eau trouble, les lampes
distillaient un mince filet de lumière dévoilant à peine les
obstacles qui ressemblaient plutôt à des ombres informes.
Cette difficulté à se repérer gênait leur déplacement, et,
en plus, le remous provoqué par les palmes
n’arrangeait pas la situation. Heureusement, la chance, un atout
indispensable à ce genre d’entreprise, permit à un des plongeurs
de découvrir une grille, rongée entièrement par la rouille, qui occultait un
étroit boyau, assez large pour seul homme. La grille arrachée,
ils se faufilèrent un par un, avec appréhension, dans
l’ouverture obscure. Rien n’expliquait l‘existence de ce passage. -
Est-ce bien prudent ? Interpella une voix étouffée à
travers les micros. - Aujourd’hui, la prudence est mauvaise conseillère, répondit Jean
sur un ton volontaire et serein. Le timbre aigu de ses paroles résonnait dans les
oreilles des commandos de marine comme pour réveiller leur mentalité de baroudeurs. Se
battre pour réussir, sans se soucier de sa survie, était pour ces hommes un point
d’honneur toujours respecté. Se donner un but et l’atteindre était la seule récompense
admise. - ouais ! Un peu de folie dans notre quotidien
fouaille le sang et le débarrasse de ses déchets, pouffa une voix
malicieuse. La galerie s’enfonçait en pente raide vers une destination inconnue. Après
vingt minutes d’incertitude dans ce goulet étriqué composé de pierres
scellées mal dégrossies, ils accédèrent à une petite
grotte aux nombreuses cavités et aux berges sablonneuses léchées par
les clapotis de l’eau d‘un lac souterrain. Des cascades
successives et grondantes rejetaient cette masse liquide
vers l‘inconnu, vers des profondeurs insoupçonnées. - Air
respirable, taux normaux, pas de gaz toxique, annonça un
soldat les yeux rivés sur ses boîtiers lumineux. - Ici !… venez ! Le quartier-maître
Lombard qui venait d’explorer plusieurs niches les interpellait …
Regardez ! Insista-

t-il. La lumière des lampes fusa vers l’endroit indiqué. Un

coffre en bois brut, sans décoration, à moitié enfoncé dans le
sable, plaçait contre une des parois de la cavité parcourue par le
quartier-maître. Il était recouvert d’immenses feuilles de palmier-
dattier, un peu racornies, à peine fanées, et posées là,
debout, comme des gardiens tutélaires. Le coffre contenait une seule pièce d’or. -
Début XIIème siècle !… de fabrication templière, émit Lombard avec un air compassé… et
elle vaut… - Ça me réjouit, mais le cours de
numismatique sera pour une prochaine fois, l’interrompit Jean… Déplaçons
ce coffre ! Des planches pourries obstruaient un orifice. Un
simple coup de pied suffit à les rompre. Un trou apparut.
Une progression dans cette cavité boueuse, dont les parois de terre paraissaient tenir
par des racines sillonnant sa surface comme des veines boursouflées, se
révélait dangereuse. La descente, en pente douce, se terminait par un coude au bout
d’une vingtaine de mètres. - Brrr !… c’est noir comme le cul du diable !… qu’allons-
nous découvrir derrière ce coude ?… rien ?…l’horreur ?… ou
l’épilogue de ces recherches ? Murmura un jeune lieutenant.

q
- Brouou ! Crissa la voix métallique de Clang le
hibou… voilà amis à Marc,… moi peut donc agir
maintenant… et sauver cœur qui ne bat plus… pas de
temps à perdre… secondes trop tôt ou trop tard
perdues… et mort irréversible ! - Zzziiinc ! Une aiguille creuse et
effilée sortit du poitrail de l’androïde et s’enfonça d’un coup dans le
cœur du « maure », allongé sur le sol boueux de la galerie, inanimé. Un liquide
jaune vif s’écoula lentement. - Humpfff ! Les poumons de Marc se
déplissaient, l’air entrant avec douceur. Son cœur se remit à
 battre, par à coups d’abord, puis d’une manière régulière. Le pouls
était

184
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

faible et inégal. Phffruittt ! Le « maure » évacuait des glaires par la bouche. Il

était toujours inconscient. - Eux faire vite, sinon issu fatale pour ami
à moi, se désola Clang.

- Un … un jouet ! Marc, derrière son aspect bourru, possède un cœur d’enfant. Il a

toujours aimé les fanfreluches… mais dépêchons !… nous devons plonger, car les secondes
comptent double. Le goulet sous l’eau fut difficile à franchir. L
bulle ne devait pas se frotter aux parois de pierre. Sa matière, trop fragile,
aurait été déchirée. Malgré quelques frayeurs, le trajet se
passa sans encombre. Dehors, sous les ovations de ses amis, on le transporta vers une
ambulance qui attendait sur un terreplein. Le docteur
qui lui prodiguait les premiers soins, banda la tête de Marc
avec application. Son diagnostic fut réservé et ses déclarations
pessimistes : - Le coma de votre ami est profond !… il doit en sortir avant
une semaine… sinon les dégâts seront irrémédiables… désolé ! À vive allure, le
véhicule emmena Marc à l’hôpital. Sous perfusion, un
masque à oxygène sur le visage, il serrait fort le petit
hibou.

q
- J’ai entendu un bruit !… un toussotement ? Dit un des hommes, la tête penchée dans le
trou, l’oreille tendue. - Vite ! Une ceinture gonflable et
un filin, clama Jean, rageur… Il se précipita dans l’ouverture, rampa,
joua des coudes et des genoux pour progresser avec rapidité. Sa lampe éclairait l
boyau d ‘une manière crue; la lumière bondissait en avant, dévoilant par
endroits des coulées nauséabondes de terre visqueuse. Après voir passé
l’angle du conduit terreux et glissant, le détective aperçut son ami, gisant dans une
mare de boue. D’un mot bref, il résuma sa pensée : - Enfin !
Jean s’approcha, lui toucha la carotide. Rassuré, il lança des jurons de joie. Les
oreillettes de ses acolytes tressautèrent sous l’impact. - Ho, ne crie pas si fort… On
t’entend parfaitement ! Regimba Lombard qui frottait ses
oreilles meurtries. - Il vit ! Clama Jean… tirez !… j’ai installé le dispositif.
Sorti du boyau, Marc, amaigri, du sang séché sur le visage et maculé de boue, était
méconnaissable. Dans un coma profond, il ne répondait plus aux stimulations
extérieures. Quatre hommes s’empressèrent de le déposer sur une civière qui
fut aussitôt placée dans une bulle plastique pressurisée
et étanche. - Regardez ! Sa main serre un
objet ! Remarqua l’un d’eux. Surpris, Jean observait le petit
hibou sous toutes les coutures.

q
Laure, Shovav et Joël regardaient avec amertume la centaine de
personnages hagards aux yeux révulsés,embarquée dans des camions affrétés p
l’armée de Terre. On les transportait vers des hôpitaux psychiatriques où des
soins intensifs leur seraient prodigués; les docteurs
essaieraient d’atténuer l’effet des drogues psychotropes, ingurgitées à
leur insu. Mais le désastre était d’une autre nature. Ils étaient tous des
victimes. Leurs rôles joués, ils payaient un lourd tribut aux
conséquences imprévisibles. - Là ! cria Joël… ce sacré
Gerbert d’Aurillac, notre mentor ! Laure sursauta. - Comment ?… Elle
releva la tête, surprise par l’exclamation du petit clone; elle s’était assoupie, les
pieds dans l’eau. Ses pensées vagabondaient. Des larmes perlaient au bord de ses
paupières. Ses nerfs lâchaient; la décharge émotionnelle, trop forte, submergeait son
être de vagues lancinantes mêlées de compassion, de peur et

185
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

de ressentiment. Sa colère l’irritait. - oui, je vois, confirma-t-elle,

ravalant de lourds sanglots, et essuyant ses pleurs avec le revers
de son bras… il discute âprement avec ce… ce gros cardinal appelé Aldébaron, je crois.
Joël rigolait. - Regarde ! Ils se disputent… les pauvres. Le hasard venait de réunir
ces deux frères ennemis, persuadés d’incarner des personnages moyenâgeux, l’un
représentant Gerbert d’Aurillac et l’autre l’évêque Aldébaron. Gerbert fut le
pape de l’an mille, Sylvestre II; et Aldébaron devint le conseiller
d’Otton, empereur en l‘an 960. L’impact d’un temps différent
falsifiait la réalité dans leurs cerveaux engorgés de
drogues, de directives subliminales et de micro-puces implantées dans des
nerfs à l‘aide de la nanotechnologie. Les substances
chimiques du cerveau se modifiaient selon les fréquences
de ces implants pour transformer Gerbert et Aldébaron en véritables
zombis. - Suppôt de Satan ! Couina le gros homme, dont le front recouvert de sueur se
plissait de barres irrégulières dues à sa sainte colère. - Âne
bâté ! Riposta Gerbert sur un ton résigné. La silhouette maigre et affaiblie d
moine, voûtée par une fatigue extrême, se découpait sur le pourtour de la
lisière du bois comme une ombre fragile prête à
disparaître. Elle se confondait avec ces arbres rabougris, petits et tordus longeant le
bord du chemin. Un dernier sursaut la fit se redresser. - Marie-
Madeleine était l’apôtre préférée de Jésus, murmura le moine, apathique,
… aussi vous avez exclu les femmes au sein de la hiérarchie de l’Église;
Jésus était considéré comme la réincarnation d’Élie,… aussi vous avez supprimé la
réincarnation de la doctrine de l’Église;… falsifier les
Écritures est l’aboutissement de votre arrogance… vous avez inventé la confession pour…
Le dément interrompit sa diatribe. Il venait d’apercevoir Laure. D’un effort surhumain,
jetant ses dernières forces en avant, il se précipita vers elle, les yeux révulsés. Les
gardes, pris de court, ne purent l’arrêter. - Laure ! Laure ! Cria-t-il, désespéré.

- Gerbert, calmez-vous !… je suis là… je vous

écoute, dit la physicienne d’une voix douce pour apaiser cet homme dont les
discours savants l’avaient enchantée… que puis-je pour vous ? Gerbert
tomba aux pieds de la femme, à genoux, les mains au sol,
la tête penchée vers elle. - Laure ! Répéta-t-il d’une voix cassée… - Oui ? - Sauvez
notre Terre, notre univers, cernés par les forces du Mal… - ??? - Trouvez votre mer-ka-
ba, apporté par l’Aigle, clé du grand vaisseau final !… le
vaisseau de cristal, le vaisseau de guerre
qui détruira ces maudits… Argos, le vaisseau de la
cathédrale à échoué. Son but était d’ouvrir une… une ouverture
temporelle pour casser le bouclier mercabien et… et libérer le passage pour toutes les
âmes prises dans ce piège infernal... ce piège infernal… ce piège infernal. Le
débit de sa voix devenait chaotique, malmenait
parfois ses idées confuses en une bouillie inaudible. Laure, un peu affolée par ce
charabia débité sur un ton geignard, éprouvait une pitié sincère; elle tenta d’exhorter
le dément à plus de modération pour qu’elle
puisse mieux comprendre. - Gerbert, de la pondération, s’il vous plait,…
parlez moins vite… je n’appréhende pas toutes vos assertions ! Le moine retira une
bague de son doigt, une grosse émeraude enchâssée sur une monture d’or et d’argent, la
présenta à Laure d’un geste saccadé. - Prenez !
Chuchota-t-il, inquiet. Ses regards allaient de droite à
gauche, tentaient d’apercevoir d’éventuels espions. Rassuré, il marmonna à
l’oreille de la femme qui s’était penchée vers lui
: - J’ai enfermé dans cette bague des esprits élémentaires. Délivrez les un
jour,… un jour où vous aurez besoin d’aide… un jour où… Gerbert tomba face contre
terre. Du sang coulait de ses yeux, de son nez et des ses oreilles. Il balbutiait des
mots sans suite, incompréhensibles :

186
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Archives akashiques du Troisième Testament…

apocalypse, révélations… Saint-Esprit… une chance… une seule chance !…
mais… mais… qui suis-je ? Je n’ai plus de nom ! Le moine releva un peu
la tête, haletant, et, le regard exorbité, prédit d’une voix d’outre-
tombe : - Voici les paroles de… Jean de Jérusalem,… ami de… du Grand Maître des
Templiers… Hugues de Payns : « beaucoup d’hommes deviendront des chiens
rampants. On fera d’eux ce que l’on fait d’un mouton. Alors les carnassiers viendront;
les rapaces les mettront en troupeaux pour mieux les guider vers l’abîme et les dresser
les uns contre les autres. On les écorchera pour prendre leur laine et leur peau. Et
l’homme s’il survit sera dépouillé de son âme » … attention… le Berger des Abîmes…
arrive !… Il est là ! Il se retourna sur le dos, les yeux mi-
clos, exténué. Ses yeux se remplissaient de larmes. Son rôle de moine collait
toujours à sa peau. Les scientifiques de l’«
ordre » créèrent cette fonction de clerc pour leurrer un instant le
groupe des « Quatre du Soleil des Loups ». Ce personnage de Gerbert d‘Aurillac,
créé de toute pièce, se plaquait sur l’homme comme un
masque vivant et indestructible, comme une ombre machiavélique
dont les ondes nocives irradiaient chaque fibre de
son être, empoisonnaient son sang en un lent retour. Il périssait à
petit feu depuis longtemps. Un hoquet lui fit cracher du
sang en abondance. Ses poumons se vidaient par à
coups en un sifflement ténu. Puis, sa cage
thoracique, comme enserrée par des tenailles géantes,
oppressée à un degré tel que cette étreinte déclencha une
crise de tétanie. Son cœur céda. Ses lèvres émirent un râle profond. Un soubresaut
terrible le terrassa, raidissant son corps comme un arc tendu à
l‘extrême. Gerbert cria dans un dernier souffle : - Merci, mon Dieu
! Il retomba, mort. - Gerbert ! Cria Laure, effarée et tremblante. Elle tomba à
genoux; des larmes coulaient le long des joues. La pénombre
d’une fin de journée recouvrait la

scène d’un linceul gris qui semblait transformer Laure et le moine

en statues d’albâtre.

q
Du haut de la tour nord, deux yeux de pierre s’ouvraient. Baal Zébul dit Hadad le vif,
la chimère de la basilique de Toulouse, les cornes
frémissantes, regardait la ville avec passion. Ce monde était sa création,
mais sa naïveté l’avait dépossédé de son œuvre. Commencement. Travail inachevé. Perte
de soi. Jéhovah s’était emparé de la plupart des soldats anounnakis. Le machiavélisme
de ce dieu imparfait réussit à l’exclure du cœur de la
majorité des gens de Terre 2. Il était l’abomination. Son désir de
neutralité et surtout sa passion pour la paix le tourmentaient à chaque
décision importante. Il hésitait toujours à s’engager
dans une guerre fratricide. Il voulait combattre par les
paroles, non par les armes, pour ne pas être au même niveau dégradant
que l’attaquant. La guerre, pour lui, ne recrachait
que des perdants. Ces indécisions permirent à Jéhovah
dominer et d’imposer son autorité et une religion où il était le dieu
unique, dominateur et cruel. Ce dieu pernicieux réussit à
rendre Baal Zébul responsable de toutes les calamités qui
survenaient aux hommes. Baal ruminait des pensées moroses. Les humains le
nommaient Belzébuth, ou, parfois, Lucifer, le porteur de lumière. Jéhovah vieillissait
et, paraît-il, était gâteux. Son frère Iahvé, enfui, sans une possibilité de retour
avant longtemps, ne le contrecarrerait plus. Il devait agir maintenant.
Son choix d’antan : rendre la liberté à l’homme,
pouvait se réaliser. Le Tétramorphe, ce Kérub des anciens temps, lui
avait enseigné les Lois de l’univers, et l’unique vérité :
l’Amour. Oui, il devait agir ! Il devait cesser de se culpabiliser ! Mais peut-on
imposer l’amour par une guerre ? - Maître ! Maître ! Les interjections de Loupa et de
ses deux frères interrompirent la rêverie nostalgique de la chimère
figée pour l’éternité. Hadad émergea de sa torpeur. Ses

187
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

yeux de pierre clignèrent plusieurs fois, et son regard dur se posa sur ses
fidèles compagnons. Une forme vaporeuse sortit de la gargouille. Une forme
humaine immense se stabilisa. Elle dépassait d’une tête les trois grandes silhouettes
mesurant plus de deux mètres. Baal Zébul s’étira, bailla plusieurs fois. - Quelles sont
les nouvelles, demanda-t-il ? - Un peu d’espoir est permis pour le groupe des « Quatre
du soleil des loups », répondit Loupa,…mais les « têtes rouges » de
votre cousin dérogent à ses ordres. Il semblerait que
des milices internes se soient formées pour anéantir Jéhovah.
Son « bras droit », hanaquim, un sang mêlé, mi-humain mi-anounnaki, veut
le pouvoir absolu. Un groupe humain, l’« Ordre », lui obéit aveuglément. Les Illuminati
dominent le monde par l’argent, la corruption et la peur. Les humains seront bientôt
sous l’emprise des implants de ces prédateurs sanguinaires et sous l’emprise de
drogues psychiques,… et… - Mais les « Illuminés » de Bavière ? L’interrompit
Xouna… ressemblent-ils à ces… prédateurs ?… ce sont les mêmes ! -
Non, non ! Rétorqua sèchement son autre frère Nouxa….
Rien à voir, crétin de première classe… les vrais
Illumaniti sont de la souche issue de la Fraternité du Serpent, créée en
Mésopotamie, voilà des milliers d’années… Ils sont comme cet Hanaquim,
gavés de gènes extraterrestres… - hé, ho ! on a
droit à l’erreur, ici… j’espère… et ne prend pas tes
grands airs, tu ne m’impressionnes pas!… et nous : nous sommes les
extraterrestres ! Hadad souriait. - Tes conclusions, Loupa !… dit-il sur un ton
tranchant, ne voulant pas se laisser distraire par les sempiternelles disputes des deux
frères. - Il faut intervenir, Seigneur, ou la Terre est perdue… La guerre est
inévitable,… c’est un processus irréversible… et… et j’ai une autre mauvaise nouvelle,
plus terrifiante : le « Berger des Abîmes » serait de
retour. - Quoi ?… impossible, clama Hadad… Tu es certain de cette information ! - Non,
je n’ai pas pu le localiser. Baal Zébul savait le dénouement proche. Il ne pouvait plus
reculer, et allait perdre son âme. Des larmes

amères coulaient sur ses joues. Il pensait : - Cher Kérub, j’ai échoué… tes préceptes
ont illuminé mon être entier, tes paroles de consolation ont apaisé mes peines,… mais
je dois partir en guerre, comme un parjure, plein d’amertume dans mon cœur. Les
humains ont besoin de ce sacrifice ultime : « partir et
mourir à la guerre ».

q
Cinq têtes rouges, engoncées dans un gros chêne, fixaient
avec délectation la scène où Laure tenait la main de Gerbert mort.
Les morts humains leur étaient indifférents. Ces créatures servaient de bétails à
leurs dieux et à eux, parquées dans de grandes
réserves appelées nations. - Il faut agir maintenant, dit une voix apeurée. Leur
temps dans un espace parallèle allait finir. La minuterie
de leur boîtier indiquait deux minutes. Ils devaient
vite sortir de cet arbre. - L’ordre de Jéhovah est contradictoire, maugréa Djin, un
jeune lieutenant promu récemment pour son sens des décisions rapides et
de son efficacité dans les situations les plus diverses…
maintenant, Il veut la mort de cette Laure, auparavant il la voulait vivante
pour obtenir des révélations… quelle pagaille !… n’est-il pas un peu
trop vieux pour être Commandeur ? - Respecte ton Maître, jeune loup, commanda Mistka,
un vieux baroudeur, chef du groupe de ces quatre hommes.
Ils étaient les descendants de ceux venus exploiter Terre 2, originaires de la 12ème
planète mettant 3600 ans pour tourner autour du soleil. Djin grogna, tapota deux
touches sur son clavier, et son corps se solidifia hors de
l’arbre. Il ne vit pas la mort arriver : la
lame du long couteau de Nouxa lui trancha la tête. Les trois autres
soldats de Jéhovah subirent le même sort. Par contre, Mistka, méfiant, averti
par un bruit suspect et par son instinct de
survie, se baissa quand le tranchant acéré du poignard de Xouna essaya
de l’atteindre. Vif comme l’éclair, il frappa du poing le plexus de son adversaire qui
s’écroula au sol. Mais la main griffue
188
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

de Baal, énorme, lui enserra la tête. Les yeux fermés, une larme coulant le long de son
visage, Hadad serra le crâne d‘une légère pression. La tête du
commandant éclata comme un fruit mûr. Il s’affala dans une
mare de sang. Un lourd silence suivit l’échauffourée. Le combat n’avait duré que
quelques minutes. - La guerre est commencée !… la honte est de retour !…
que le pardon soit à la hauteur de nos haines,
implora Baal, la voix cassée par l’émotion. Aux alentours du lac, personne ne s’était
rendu compte de rien. Xouna, endolori par le coup, se releva péniblement. - Tu
manques de réflexe, pauvre frangin, se moqua Nouxa. - Pauvre
niais, j’ai fait exprès de le rater, gémit Xouna en se massant la poitrine… j’apprécie
ta commisération ! Loupa, inquiet, scrutait hadad. Le sacrifice d
son Maître le terrifiait. Quelles en seraient les
conséquences inéluctables ? Des ombres floues entouraient
Baal, lui donnant parfois des formes monstrueuses. - C’est-elle ? Demanda le
prince des ténèbres. Il désignait Laure de ses longs doigts griffus. - Oui, Seigneur !
Répondit Loupa d’une voix timide, impressionné par l’immense force
que dégageait son commandeur. - C’est elle, ma petite Laure,
murmura celui que les hommes appelaient Belzébuth… elle est belle !

Sa main gauche tenait deux pierres précieuses. Il les lança au loin, en direction de
Laure. - Advienne que pourra ! dit-il, amer… accepte
les « pleurs de Baal ». Son regard dévia vers ses soldats. Ses amis dorénavant. Les
derniers. - Venez ! Dit-il d’une voix profonde et triste. Lestrois frères se
soudèrent à leur commandeur. Hadad frappa des mains. Aussitôt, un
immense mer-ka-ba se forma, s’allongea pour prendre l’apparence d’un vaisseau de guerre
translucide aux couleurs vives qui se déplaçaient en
permanence et éclataient parfois comme des feux d’artifice. Dans un claquement
sec, le vaisseau les absorba et disparut. Laure releva la
tête, alarmée par une sonorité étrange parvenant de la forêt. Des frissons lui
parcouraient le corps. Les feuilles des arbres ne bougeaient pas, mais un
vent soufflait dans ses cheveux. - Curieux, pensa-t-elle, la mort
de ce pauvre Gerbert perturbe tous mes sens… Des éclats lumineux attirèrent son
attention. Laure se leva, se dirigea vers eux à
pas lents. Intriguée, elle ramassa les pierres qui tintèrent
dans sa paume. L’une était d’or et l’autre une émeraude. Leurs couleurs
s’assombrissaient dans sa main. Le choc des deux pierres entre-elles
leur fit émettre une parole : « Fuis ! ».

189
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE XV
le Vicomte de lapasse – le château de cRistal

k
Sarah, Mathieu et Natân se tenaient devant l’immense porte sombre, face au n° 7 de la
Rue des Canards. L’avocat tambourina longtemps avant que le
portail ne s’ouvre. Carmen aboya. L’énorme masse s’entrouvrit en silence. - oui,
quoi ? Maugréa un homme petit et courtaud d‘une
cinquantaine d‘année à la voix tonitruante… on n’aime pas les
intrus, ici !… passez votre chemin, mendiants de pacotille… Kronos, qui passa
entre les jambes du colosse, pénétra dans la cours pour
inspecter les lieues. - Quelle… ? Grogna l’homme irascible… reprenez ce sac à
puces ! Le visage mafflu de l’individu au cou de
taureau s’empourprait de colère, importuné par la présence des trois amis et de leur
chienne. Il portait par-dessus son torse nu un épais tablier en cuir de forgeron. Deux
mains énormes aux doigts boudinés, deux exterminateurs, deux battoirs
impressionnants qui pouvaient étrangler un âne sans effort, terminaient
deux bras musculeux et courts. Ces « deux exterminateurs » tenaient un marteau et une
faucille. Mathieu et Sarah, impressionnés, reculèrent d’un pas. - « Le Dauphin est
notre loi » prononça Natân d’une voix timide…euh, nous voulons parler au vicomte de
Lapasse… c’est important ! L’homme, interloqué par le mot de
passe, lâcha son marteau et sa faucille. Son teint devint cireux ; son
regard changea d’expression : la crainte cédait à la
colère. Il bredouilla quelques mots d’excuses. - Pardonnez-moi,…
le maître vous attend ! Je suis son majordome… veuillez me suivre ! Étonnés par le
revirement subit de l’irascible bonhomme, Sarah et Mathieu talonnèrent
Natân qui, d’un pas pressé, se faufilait dans l’enceinte
dont le parterre,

constitué de galets multicolores, représentait le dessin d’unserpent. La

queue du reptile se terminait par une croix aux branches
égales. Le majordome les mena à une petite porte à
deux battants, seule ouverture dans cette cour aux grands murs de pierre. Il
écarta un des vantaux. Aussitôt, les rayons d’un soleil éblouissant obligèrent
Sarah, Mathieu et Natân à fermer les yeux. L’homme les poussa
en avant. Le battant de la porte claqua sèchement derrière eux.
Les trois amis, après un instant d’accoutumance, purent admirer un spectacle grandiose
et inimaginable, là, devant eux. Un « oh » de
stupéfaction sortit à l’unisson de leurs gorges. Des champs et
des bois s’étalaient à perte de vue. - Impossible ! Clama
Mathieu… je rêve ! Il se frotta les yeux. - Des kilomètres de pâturages
et des forêts à perte de vue : quoi de plus
normal dans une maison en pleine ville ! Ironisa Sarah, ébahie par
ce panorama inattendu… Toulouse m’étonnera toujours. Elle était persuadée que
des visions, inacceptables pour un cerveau cartésien, peuvent, en
fait, passer de l’état de mirage à l’état de réalité par
l’acceptation de tous les possibles. Le refus était la
seule limitation à toutes ces potentialités. Trois chevaux
qui ressemblaient à des haridelles et une carriole
couverte, attendaient à l’abri d’une ombre rafraîchissante. Des trous
dans les chapeaux de ces trois rosses laissaient dépasser leurs longues oreilles. Des
clochettes, attachées autour du cou de ces trois fiers destriers,
tintinnabulaient au moindre mouvement. Kronos, isolé, lança un
« salut » laconique aux trois bêtes. - Salut ! Fut la réponse.

q
Cette patache bringuebalait dans tous les sens. Les chevaux, pourtant, la menaient avec
lenteur, hennissant de plaisir. Au pas, sur des chemins pierreux et secs, ils la
protégeaient des chaos les plus rudes; au

190
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

trot, sur des chemins herbeux, ils la balançaient sur des rythmes aléatoires. -
Ouille ! Je ne vais pas m’en sortir vivant, protesta Mathieu avec véhémence… ce n’est
plus un rêve,… mais un vrai cauchemar ! Le majordome, transformé en cocher, torse nu,
de grosses lunettes noires dissimulant son visage, exhibait un chapeau haut de forme
élimé et trop petit pour son crâne chauve. Il tapotait par intermittence la croupe de
ses chevaux : il déposait ses rênes sur le côté,
pianotait sur leurs dos une mélodie virtuelle en chantant à tue-tête «
le déserteur » de Boris Vian. Puis, calmé, il s’enfermait dans
un mutisme, plus éloquent que des babils d’oiseaux, la mine
renfrognée par des pensées contradictoires. Il n’aimait pas les étrangers. En
fait, maintenant, il n’aimait personne. Adopté à l’âge de cinq ans
par Maître Lapasse, il eut une enfance idyllique
dans ce monde rêvé par son père adoptif, à
l‘inverse de ses cinq premières années où il
avait frôlé la mort à chaque instant. La vie, sur
sa planète d’origine, était une denrée rare, broyée souvent par des prédateurs venus
d’espaces intersidéraux. D’un tempérament patient, il s’acquittait des
tâches proposées par le Maître avec une ténacité constante et une bonhomie
joviale. Mais, depuis l’intrusion de faits étranges survenus fortuitement, son
caractère s’aigrissait, et la méfiance devint chez lui une
seconde nature. Lapasse l’appelait le petit Schrick, malgré ses cinquante ans
et ses cent vingt kilos. Il mesurait un mètre
quarante. La carriole traversait une lande immense et désertique.
Les bruyères, entremêlées d’herbes rases, étalaient à
profusion le violet de leurs fleurs, étouffaient le jaune des
genêts et des ajoncs épineux dans des soubresauts lumineux, et, par indolence, avec de
grands effets colorés, noyaient ces éclaboussures jaunes dans des ombres vertes et
sombres. Les trois chevaux imposaient parfois quelques haltes, à
l’ombre de gros rochers qui bordaient la route, polis par
les ans et vérolés par une mousse tenace où des oranges épais se ternissaient de gris
épars. Le chemin herbeux, serpentant parfois entre des cascades écumantes ou
des étangs giboyeux, filait souvent

dans des lignes droites interminables aux paysages plats et mornes. Elles
apparaissaient dans ces moments là, quand la carriole, de
guingois après chaque virage un peu serré, présentait un
profil plus calme, plus tranquille, sans soubresauts dus à
des chaos intempestifs : des ombres noires. D’un coup, le ciel
s’obscurcit. Elles arrivaient avec des cris stridents qui
écorchaient, en un son dur et tranchant, dans les tympans non préparés de Sarah et de
ses deux amis. Les nerfs en pelote, ils bouchaient leurs oreilles avec la paume de
leurs mains. Les trois rosses, apeurées, stoppaient leur course, baissaient les
oreilles pour permettre à leurs chapeaux de tomber
sur leurs yeux. - Que se passe-t-il ? Maugréa Mathieu,
déjà dépité par l’inconfort du voyage et l’invraisemblance de l’aventure. Il avait
l’impression d’un mauvais rêve. - Une attaque ! répliqua Natân,
habitué aux mondes irrationnels par la grâce involontaire du savoir raffiné
de ses pairs. - Pire !… un monde qui veut
mourir ! Annonça Sarah, tremblant de tous ses membres… Elle pleurait.
Elle ne voulait pas être l’ange de mauvais augure. Les formes noires, de la grosseur
d’une tête, se multipliaient et entouraient maintenant la voiture, la cognant dans des
mouvements browniens, rapides et désordonnés. - Encore ! Râla Schrick, fâché par
l’événement… ahlala, ahlala… ces saletés reviennent… Elles vont voir de quel
bois je me chauffe ! Avec la faucille, il frappa
dans tous les sens à une vitesse fulgurante,
fendit en deux ces créatures qui explosaient en un nuage
verdâtre et malodorant. Leurs cris d’agonie, de terribles hurlements, saturèrent le
ciel un instant. Elles disparurent aussi vite qu’elles étaient
venues. - Mmufff !… quelle engeance de malheur ! Marmonna
majordome, les mâchoires crispées… ce monde n’est plus protégé… le Maître vieillit,… et
ses rêves, que ne soutient plus la magie de son
œuvre

191
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

alchimique, se délitent peu à peu…. Une sorte de

déchéance s’est abattue sur ce monde imaginaire ! Il baissait la tête, les mains sur la
croupe de ses chevaux, harassé par ce flot de paroles. - Hélas ! Jeta-t-
il, désappointé par tant de calamités. - Le chemin est encore long,
s’enquit Sarah ? - Proche, très proche… à
moins que… à moins que… - Quoi,… à moins que, lança Mathieu ? -
Çà !… Schrick leva un bras en désignant le
firmament qui se remplissait de lourds nuages noirs. Ces volutes
menaçantes envahissaient le ciel, se tordaient pour se transformer en gros tas sombres
aux bordures claires, se gonflaient comme des joues d’enfants
prêts à réaliser les pires facéties. Ces nuées
défilaient à une vitesse vertigineuse. - Ahlala, ahlala ! Proféra
le majordome en crachant au sol… voilà que ça recommence… - Quoi
encore ? Émit Mathieu, excédé. Il lissait son bouc, par réflexe,
pour réfléchir. - Çà ! Schrick leva de nouveau un bras, cracha de
nouveau au sol, alla fermer les rideaux du chariot, se tournavers l’avocat
pour lui parler : - Regardez ! De gros flocons de
neige, serrés et épais, accouraient et tourbillonnaient avec
férocité. Un souffle glacial, semblable à des
gifles grondantes, les plaquait au sol en vagues
successives. Un quart d’heure suffit pour couvrir le paysage d’un
lourd linceul blanc. Étonné par la rapidité du phénomène, Mathieu, soucieux, respirait
de petites goulées d’air, tentait de se débarrasser de ses principes rationnels pour
mieux appréhender la suite des évènements. Rien ne l’arrêterait. En fait, ce
pays n’était pas plus loufoque que bon nombre de régions
de son monde où les gens se massacraient au nom de leur différence :
ethnies, couleurs de peau, religions, politiques, ou
autres prétextes fallacieux. - Eh bé, votre temps se
détraque-t-il souvent ? demanda Mathieu, goguenard. - Pfffuittt !

Schrick cracha pour la troisième fois. - Le pire, c’est le reste, dit-il en cravachant
ses chevaux… hue, mes cocottes,… il est temps de rentrer à la maison… Pressons !
Shlac ! Shlac ! Il cravacha encore pour accélérer le rythme de la voiture. Les trois
rosses hennissaient sous l’effort. Les roues crissaient sur la neige,
tournaient à vive allure, dérapaient parfois après un virage trop
prononcé. Les chevaux étaient lancés au grand galop, et, à l’intérieur de
la patache, les passagers, secoués à l’extrême,
s’accrochaient désespérément à tout ce qu’ils pouvaient trouver. La
tempête de neige redoublait. - Whaou ! Whaouou ! Whaouou ! - « Nom d’un petit lapin
rose » ! s’exclama le cocher en tirant sur les rênes comme un forcené… pas eux ! -
Hiiiiiiii ! Hiiiiiiiii ! Les trois chevaux, d’un commun accord, se bloquèrent à
l’unisson, leurs pattes avant plantées dans le tapis neigeux,
raides et droites; leurs arrière-trains touchaient presque le sol. La
carriole fit une embardée, faillit se renverser et s’immobilisa
dans une ornière, bloquée dans la neige jusqu’aux essieux.
Schrick, sans un mot, sauta au sol, s’enfonça jusqu’aux genoux, et se
précipita, l’énorme marteau à la main, vers le
haut d’une colline où des ombres se profilaient, semblables à
de gros chiens aux yeux luminescents. Sarah, Mathieu et Natân, virent le
majordome disparaître derrière le mamelon à la poursuite
de ces points brillants. Des hurlements éclatèrent, ici et là,
brefs et discordants, entremêlés de coups étouffés et répétés. Carmen,
les pattes sur les yeux, attendait, fébrile. Puis, un silence sinistre envahit le
paysage blanc. Personne ne réapparut. - Je m’inquiète, dit Sarah… -
Allons à sa recherche, cria l’essénien ! Natân
n’avait pas fait trois pas que la tête du majordome
réapparut au sommet de la butte. Schrick reprit ses propres traces pour redescendre
vers eux. Mathieu lui demanda des explications pour satis-

192
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

faire sa curiosité, énervé par la difficulté à éclaircir

ces événements irréels, mais pourtant vécus. - Votre « seigneurie » pourrait-elle
éclairer nos lanternes : à savoir ce que nous faisons dans le
salon d’une demeure toulousaine, cravachant de pauvres chevaux, étripant des
fantômes ou saignant des bestioles à travers une tempête de neige… des
choses ordinaires,… mais,… dérangeantes… Schrick grommela, cracha au sol, la
bouche ensanglantée et la tête de son marteau maculée d’un sang noirâtre. - Satanés
étrangers !… regardez autour de vous !… Un monde se meurt, et vous ne comprenez rien,
obsédés par votre petite réalité ou apeurés par des faits qui ne devraient
pas exister… vous voulez croire en quoi ?… à votre
petite vie étriquée ou à ces loups féroces venus d’un
autre monde pour nous bouffer ?… c’est moi qui
les ait bouffés et digérés !… jusqu’à quand ?… Ils
sont plus nombreux de jour en jour… et,… - ohlà, mon bonhomme,
l’arrêta l‘avocat, le visage mi-figue mi-raisin… Nous ne
sommes pas responsables de vos échecs… que chacun s’occupe d
son monde et les vaches seront bien gardées ! - ouais !… tu as
raison, mon gars, rétorqua le majordome … mais
celui qui ne croit pas à ce qu’il voit est un
idiot ! Schrick se détourna pour calmer ses chevaux, tapota leurs flancs, et,
changeant de conversation, annonça aux trois amis : - Le
Maître veut vous voir !… et je ne connais pas ses raisons… la peur le rend peut-être
sénile et incompétent !… enfin, partons !… Nos destins
sont-ils liés ?… si je meurs, mourrez-vous aussi ? Il cracha au sol, puis grimpa
sur son siège. Il fouetta ses chevaux. Sarah, Natân, Carmen et Mathieu,
eurent à peine le temps de s’engouffrer dans la
charrette qui, surmontée d’un bâti recouvert d’une bâche au toit huilé
et aux fenêtres plastifiées, se dégagea de l’ornière en un
sursaut désespéré.

halant la voiture au pas, empruntèrent une large allée bordée de longs cyprès et
recouverte de petits cailloux gris. Au bout, se tenait la demeure du vicomte de
Lapasse, une bâtisse sans étages, longue et rectiligne, aux fenêtres simples mais
hautes, protégées par des volets verts à la peinture écaillée.
De gras flocons tombaient toujours sans discontinuer, hachuraient
le paysage qui paraissait se dévoiler entre une multitude de
bandes blanches. De fait, cette maison à la pâleur lunaire
s’apparentait à un vaisseau-fantôme englouti par une mer de neige. Elle
frissonnait. Ils gravirent tous le perron d’un pas pressé. Le majordome, épuisé par ses
combats de la journée, enfila une veste à rayures sans manche sur son
torse nu et noua directement une cravate autour de son cou. D’un geste, il
incita les « invités » à le suivre. Du bout des
lèvres, il formula une phrase laconique jetée sans conviction. - Accompagnez-
moi ! Ils traversèrent de vastes couloirs mal éclairés par de petits chandeliers posés
de guingois. Des trophées en plastique, cabossés, décoraient les
murs aux papiers peints déchirés et ternes, aux motifs imitant de manière
grossière des têtes d’animaux. Les yeux de ces bestioles étaient
des mini-caméras qui suivaient avec attention le moindre mouvement dans
ces corridors. Carmen suivait en trottinant, muette et sage. - Quel malheur ! Soupira
Schrick, attristé par un tel délabrement… Tout était si beau… si harmonieux. Il poussa
une porte. Des mots stridents les surprirent tous : - Ouais !… But !…
Un homme leur tournait le dos, penché sur une énorme boule de cristal.
Petit et légèrement voûté, il sautillait sur place,
grommelait en boucle des : « on les tient ».
La joie du petit vieux, à la longue chevelure blanche
et ébouriffée, gênait le majordome, mal à l’aise. Il n’aimait pas les
excentricités trop voyantes du vicomte, surtout devant des étrangers.
Des manches retroussées d’une chemise Lacoste élimée, un pantalon trop court et
étroit, et des pantoufles usagées, faisaient ressembler
l’homme à un petit bourgeois tranquille de province,
anodin et mou.
q
Les grandes portes s’ouvrirent, et les chevaux,

193
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Mais l’apparence faussait le jugement. Schrick toussa. -Humph ! Reufftt !… Maître !

Déconcerté, Lapasse sursauta, tourna la tête pour rabrouer l’intrus, mais se
ravisa à la vue du groupe. - Ah, vous voilà
enfin ! Les yeux du vieillard les stoppèrent nets ; il manquait la
partie centrale : la pupille. À la place de
cette dernière, un feu brûlait. D’une intensité
soudaine, il éclata comme des braises incandescentes. La chaleur fut
si forte que les trois amis reculèrent, effrayés. En une
fraction de seconde, les yeux redevinrent normaux. - Excusez ! Excusez ! Dit l’homme
d’une voix de stentor. D’un pas alerte, Lapasse vint leur serrer la main d’une poigne
vigoureuse. Il composait à volonté son aspect extérieur, au gré
de ses rencontres ou de ses motivations. Son être entier dégageait une
telle force que les filaments énergétiques et invisibles
de son aura troublaient toujours un entourage
condescendant, prêt à se moquer de ce vieillard
défraîchi. En fait, Lapasse, loin de ressembler à ses
personnages, fascinait les inconnus qui, après avoir
reconnu leur erreur, se méfiaient et le respectaient
aussitôt. - Pardonnez-moi, le match de foot me captivait, surtout que
mon équipe, le T.F.C., est en train de gagner contre le
P.S.G. … pour une fois… eh,… je profite de ma boule de cristal… p
de redevance… pas d’électricité à payer… le pied, quoi ! -
Pas de problème ! Tout me paraît normal ici, railla Mathieu en haussant les épaules…
mon esprit déraille, mais tout va bien ! Le vieillard leva une main, son visage
parcheminé, froid et dur comme de l’acier. Ses yeux luisaient d’une douleur contenue. -
Ne nous égarons pas, mon petit… Le temps nous manque !… Dépêche-toi de
rétablir tes circuits neuronaux… ou Schrick te ramène chez toi !
Natân, muet depuis la cavalcade effrénée dans la tempête de neige, sentit
que le moment était venu d’expliquer sa mission. - Mon ami
plaisante !

Il souleva sa manche pour montrer un tatouage : un

serpent ondulant dont la queue se terminait par une
croix aux lignes égales. Le bras de Lapasse arborait le même dessin. - Ah ?… S’étonna
ce dernier, les sourcils relevés… Que venez-vous faire sur mon monde ?… le dernier
monde-tampon qui survit !… pour peu de temps encore,… car
l’ultime crâne de cristal se détériore de jour en jour. - L’« Ordre Vert », le cercle
intérieur de la branche ésotérique des Templiers, m’a autorisé à
collaborer avec vous. Je suis venu, à travers les
ondes magnétiques torsadées du relais temporel d‘une
cathédrale gothique, restaurer la force activante du
crâne de cristal… et je crois… mon pauvre ami… - Ce que
vous croyez ne m’intéresse pas, l’interrompit le vicomte, de
mauvaise humeur… vous ne comprenez pas. Les douze mondes-tampons, en protection autour
de cette Terre 2 sont détruits; et la perte des douze crânes de cristal dérobés par ce
cher Iahvé, nous affaiblit terriblement. Je suis le dernier,… le 13ème à survivre…,
à supporter les chocs psychiques engendrés par ce fou
sanguinaire… le leurre a été de vouloir empêcher un
conflit de races,… le résultat a été d’annihiler nos forces communesau
profit de prédateurs venant de mondes inférieurs. Le vieillard
tournait en rond, autour de sa boule de cristal, les mains croisées
derrière son dos voûté. - Mais l’homme de Terre 2 est fort,
insista Natân… beaucoup plus que l’on ne croit… il suffirait
d’unir… - Il suffirait de le mettre au courant,
l’interrompit Lapasse une deuxième fois… le brancher… à
une prise !… d’ailleurs, une citation de Schwaller de Lubicz, un savant de
votre monde, résume bien la situation : « Il est impossible
pour nous d’apprendre ailleurs ce que nous sommes
incapables d’apprendre de nos propres corps »… Tout est dit ! - Vous
faites allusion aux différents plans énergétiques qui
animent nos corps : éthérique, astral, mental, causal,
buddhique, atmique ?…le corps physique étant le dernier de
tous ces schémas énergétiques. - Je fais allusion aux
mensonges de nos vies que l’on accepte trop facilement…
par facilité… et… - ohlà, tous les deux,… stop !… s’interposa
Ma-

194
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

thieu… vos élucubrations nous importunent !… nous aimerions des explications !… Le

regard de l’avocat se posa par hasard sur un tableau représentant l’ancêtre de leur
hôte. Le choc fut immédiat. La parfaite ressemblance entre l’aïeul et son
descendant lui suggéra que les deux hommes étaient, en fait,
une seule et même personne. Son visage ne révéla rien de son désarroi
« - un homme dont l’âge serait de presque deux siècles ? -
» Il reprit le cours de ses pensées sans rien laisser paraître, et, les yeux plantés
dans ceux de l’essénien, affirma : - Vous vous connaissez ?… J’ai entrevu, il me
semble, le même tatouage gravé sur vos avant-bras !… alors ? - Je vous
dois, à Sarah et à toi, en effet, une explication
franche, déclara Natân, navré de n‘avoir pas eu le temps
de les prévenir... Ma guérison ne fut pas instantanée et miraculeuse. Un être de
lumière,… - le fameux mendiant de Luc, -… m’a extrait de cet hôpital psychiatrique où
je me morfondais pour m’envoyer sur… sur un
monde parallèle à notre Terre… Une société secrète, le cercle intérieur
de l’ordre des templiers, installée là depuis des siècles
pour échapper à la vindicte du pape Clément V et
du roi Charles le Bel, m’a initié pour que je puisse
remplir une mission : aider Lapasse à maintenir en vie,
vaille que vaille, le dernier monde-tampon… le sort de notre Terre en
dépend ! Il regarda Carmen avec un sourire complice. - Et cette chienne est spéciale…
c’est… - Oh, Natân, assez !… supplia Mathieu. Cette bête peut parler et je n’en serais
pas étonné, mais où tout cela va nous conduire ?… je
commence à fatiguer !… je jette l’éponge ! Il s’assit par terre, la
tête dans les mains, et murmura : - Nous… nous sommes maudits, et… et je suis
désespéré ! L’avocat craquait. Sa résistance morale, sans faille
jusqu’à présent, lâcha à cause du manque de sommeil
évident. Les traits tirés, le regard atone et le visage affaissé, des
bâillements irrépressibles, exprimaient un désarroi pathétique et, sans
doute encore plus, une désespé-

rance qui anéantissait tout espoir en un avenir positif.

Ses muscles, trop tendus, se relâchaient; des sanglots secouaient son corps. L’état de
l’avocat émut Kronos. La chienne vint lui lécher les mains, puis lui souffla dans
l‘oreille droite un son doux et léger comme le zéphyr.
La tête de Mathieu dodelina; ses yeux se fermèrent. Il dormait, paisible;
ses ronflements attestaient un sommeil profond. Kronos lui
parlait maintenant en mots réels pour insuffler dans son subconscient un
certain courage qui dépendait exclusivement de ses motivations
: - Ouhlala ! Reprends-toi, mon pote, car tes amis comptent sur toi… et
l’amitié est sacrée. Pleure tes déceptions, mais ne déçois pas tes espoirs… et crois
toujours en tes possibi… - Whouiiich ! Le coup de pied que l’essénien
venait d’asséner à Carmen la fit couiner. - T’es dingue ?
Pauvre tâche ! - Tu parles ? Pauvre imbécile ! Rétorqua
Natân… notre secret tombe à l’eau !… dévoile ton
identité, sacré zèbre ! - Un espion ! Tonitrua Schrick en brandissant sa faucille
et son marteau… je n’ai jamais aimé ce cabot défraîchi ! Le majordome
s’apprêtait, d’un coup de faucille, à couper la tête de
la pauvre Carmen, trop étourdie pour se rappeler son vœu de silence. - Schrick,
arrête ! Ordonna le vicomte de Lapasse… - Ah, bon ? La tête de Carmen, enfouie entre
les pieds de l’essénien, dépassait à peine. Ses pattes,
posées sur ses yeux, tremblaient par à coup. - C’est Kronos,
l’auxiliaire du Tétramorphe, ce Kérub des anciens temps, ou si tu préfères, cet Hathor
égyptien, évoqua Lapasse. Les hators protègent cette quatrième
dimension où seuls les êtres évolués peuvent accéder. Ils
aidaient à développer le cœur-conscience de l’homme avant
la Grande Déchéance… Il soupira :

195
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Il y a longtemps, si longtemps… maintenant, nous sommes seuls, et il faut nous

défendre, ou sinon… ! - Sinon ?… demanda Sarah, inquiète et
déboussolée. Des frissons parcouraient son corps en vagues nauséeuses. Ses
composants internes s’affolaient. Elle avait peur, ressentait des sons inaudibles
s’échapper de son organisme comme des « bips voyageurs », des sortes de signaux allant
peut-être prévenir de sombres conspirateurs. Le vicomte la regardait avec amertume. Le
danger potentiel qu’elle représentait le tourmentait. L’erreur
était sans doute voulue, pensait-il. Pour qu’il puisse découvrir le
Talisman, Laure aurait dû remplacer cette demi-sœur. Toutes les
conditions pour explorer l’inconscient de cette femme étaient réunies. Maintenant, tout
était perdu. Il était trop tard pour revenir en arrière. - « Le bien et le mal, l’enfer
et le paradis, ne signifient rien pour celui qui vit par l’Esprit, pour l’Esprit, en
l’Esprit.. » Cette maxime soufi, dit-il avec tristesse, ne nous concerne plus…
il est trop tard ! Un lourd silence succéda à la sentence du
Maître. Le regard de Lapasse se durcit, glissa en un lent mouvement sur toute la
personne de Sarah; aussitôt des pointes de feu brûlèrent les
entrailles de la métaphysicienne, parcoururent son
corps qui, sous l’impact, se tordit de douleur. Secouée de convulsions, elle
ressentit un grand froid l’envahir. - Pour… pourquoi ? Dit-elle
avec difficulté, un genou au sol, prête à s’évanouir, les
yeux injectés de sang. Natân ne put retenir
Mathieu qui, réveillé et furieux, se précipitait sur le vicomte. Mais il
buta contre une barrière invisible qui le rejeta deux mètres en
arrière. L’essénien tomba lourdement sur le dos, avec, en prime, le tranchant de
la faucille du majordome placé sur le cou, prêt à lui trancher l
gorge. Lapasse comprenait le désarroi de ces gens, mais la situation extrême de son
monde-tampon nécessitait une attitude intransigeante. Il devait éliminer
chaque élément susceptible de compromettre la dernière action désespérée pour
sauver son propre univers, et le leur par la même occasion. Sa compassion pour ce
clone, déjà victime de ces monstres, se repliait
der-

rière son cœur plein d’amertume, et s’effaçait face à

son devoir. D’un geste autoritaire, il fit signe à Schrick de
libérer l’avocat qui se releva en vociférant; et,
d’un mouvement brusque, il virevolta pour dévisager
Sarah. Son regard était doux, plein de commisération, mais les traits de son visage
dénotaient une détermination sans faille. - Vous êtes une bombe ambulante, dit-il, les
larmes aux yeux… la technique Anounnaki fait de vous un
cheval de Troie... L’ennemi est à l’intérieur de
vous, ma pauvre femme… - Quoi, cria Natân ?… c’est impossible ! - Rien n’est impossible
pour ces fous sanguinaires, élevés dans le principe que seule
leur race est primordiale et dominante ! Se lamenta le vieillard,
désolé de sa propre désespérance qui l’empêchait de trouver une
réponse à la question insoluble que l‘essénien
allait lui poser. - On peut la désactiver, hein ?… pouvons-nous le faire,
insista Natân ? - Non ! La réponse lapidaire de Lapasse décontenança les deux
esséniens. Mathieu, eut un haut le cœur. Le « non » l’avait glacé d’effroi. Il
se releva brusquement, et se figea devant Sarah, tel un bloc de
marbre. - Jamais ! Lança-t-il… vous ne toucherez jamais à u
cheveu de Sarah ! - Joli programme, dit le vieux vicomte,
ironique, les lèvres retroussées sur des dents jaunies par le temps… mais la
réalité peut dépasser la fiction… et votre annonce funeste
va tous nous concerner. Ses longs cheveux blancs échevelés, sa silhouette filiforme un
peu voûtée, son visage acéré et ses yeux de braises
des reflets mauves et violets adoucissaient le rouge sombre
tournoyant au fond des orbites, l’assimilaient à un sorcier inquiétant
plutôt qu’à un doux alchiiste. - Mes jolis agneaux, le sang va couler,
prédit le vieillard, tous les sens aux aguets… ils arrivent !… la bombe va éclater !…
fuyons ! Il était trop tard ! Des formes noires, indéfinies, de la
grosseur d’une tête, envahissaient le lieu où ils se trouvaient. Leurs
196
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cris stridents et effroyables retentissaient partout, amplifiés par l’écho de

la salle, et rebondissaient sur les murs. - Elles ne
doivent pas se coller à vous, cria Schrick, coupant en
deux les plus proches bestioles avec sa faucille… Tranchez-les ! Natân, le
couteau tiré, tailladait à tout va dans la chair molle de ces
affreuses créatures. Mathieu, appuyé sur sa canne, claudiqua vers un
tisonnier et s’en empara pour éloigner les plus menaçantes. Dos
dos, les deux amis protégeaient leur compagne. Sarah comprit vite la
nécessité d’annihiler ces monstres attirés par des signaux venus de son centre le plus
profond. Assise dans la position du « lotus », après une profonde
inspiration, elle bloqua son souffle et laissa descendre son
attention vers les endroits les plus secrets et les plus
intimes de son organisme. Sa conscience s’arrêta dans la caverne de son sexe, déchiffra
les rouages de ses menstrues. Elle sourit. Quand son intention prit forme, elle lâcha
son souffle. Aussitôt, les codes liés à ce sang noir, l’ambroisie
des dieux, se libérèrent et déclenchèrent une réaction en chaîne : sa
Kundalini explosa, transperça tous ses chakras
chauffés à blanc en un seul son. Cette tonalité
vibrait de telle manière que les formes noires éclatèrent, éclaboussant
les murs d’une suie nauséabonde. Sarah s’affala sur le ventre, inanimée; du sang
coulait de son nez, longeait la lèvre supérieure pour goutter au sol. Deux grosses
boules sombres, rescapées, se collèrent à elle, l’engloutirent et
disparurent avec un « floc » saisissant. Un silence tranchant
et froid tomba sur les protagonistes. Debout, les bras ballants, le couteau et le
tisonnier à la main, hébétés, les deux amis
demeuraient là, sans bouger, regardant l’endroit vide où se
tenait leur amie. - Sarah ? Bredouilla Mathieu… ils… ils l’ont emmenée !
Lapasse réagit le premier. - Vite, dit-il en les poussant vers la porte avec la pau-

me des ses mains… il faut déguerpir, mes petits chéris, sinon le même sort nous
attend ! Mais douze formes, surgies de nulle part, bloquaientla sortie. Une large
cagoule noire occultait leurs visages ; des mains et des pieds de
squelette dépassaient à peine de leurs bures ténébreuses et mouvantes.
Ces douze entités malfaisantes, flottant dans l’air, se réunirent
en cercle pour psalmodier des sons gutturaux et étranges. Une boule rouge se forma en
leur centre, monta au-dessus de leurs têtes, portée par leurs bras tendus. Le vicomte
et son majordome comprirent le danger mortel. Ils déplacèrent chacun un chandelier posé
sur un buffet ancien rongé de trous de ver. Un doux cliquetis
retentit. Le bahut coulissa sur le côté pour laisser apparaître une ouverture. - Filons
! S’exclama Schrick… nous sommes dans la merde !

q
La carriole filait bon train à travers les chemins sinueux
d’une forêt immense où, entre les chênes et les hêtres centenaires, se
profilait l’azur du ciel. Derrière eux, d’horribles bruits
se propageaient dans toutes les directions, augmentaient sans cesse en roulements
successifs. La boule rouge mangeait tout et grossissait. Le château fut
avalé en quelques secondes. Le grondement sourd
s’amplifiait. Serrés les uns contre les autres, ils étaient terrifiés.
Schrick, continuant à fouetter ses trois haridelles
avec frénésie, se retournait parfois pour apercevoir derrièrelui, au-dessus des
arbres, la terrifiante boule rouge : elle absorbait son
monde, et à sa suite, le vide intersidéral
l’accompagnait. La boule rouge grignotait sa Terre. Il pesta, cracha avec hargne et,
debout, les rênes dans une main et le fouet dans l’autre, s’arc-bouta pour encourager
de la voix ses canassons qui ruisselaient de sueur
âcre, une écume blanche perlant des bouches remontées jusqu’aux yeux. Au
loin, il aperçut la cabane-atelier de l’alchimiste. - Maître, appela le
majordome !… nous arrivons ! - Vite, mon brave… je dois installer la force du sys-

197
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

tème mer-ka-ba ! Mathieu, anesthésié par la perte de son amie, ne réagissait pas. Les
événements cruciaux du moment paraissaient ne pas le préoccuper. Son esprit s’égarait
dans des limbes où la haine était mauvaise conseillère. Schrick stoppa ses chevaux
fourbus aux abords d’une chaumière située en plein milieu d’une clairière entourée
d’étangs. - C’est mon atelier secret, informa le vieillard d‘une
voix terne, fatigué par la chevauchée infernale... Lapasse compatissait à la
douleur des deux hommes. Si le manque de temps ne lui
avait pas permis de sauver la femme, sa priorité maintenant était de
maintenir en vie ces deux rescapés d’un voyage extraordinaire. Il pressentait la
vivacité de leur âme; et leur intelligence du cœur était véridique.
Aussi, il se donna l’autorisation de modifier leur
conscience… car les sens servent à constater, non à
connaître. Ces deux hommes allaient voir par l’intermédiaire de
l’intelligence du cœur et non par le truchement du cerveau. -hé, interpella
l’alchimiste à l’entrée de son domaine secret. - Quoi ?
Répondirent en chœur l’avocat et Natân. Leur ton narquois et dur
n’impressionnait pas Lapasse. Kronos comprenait le jeu subtil du
vieillard. Une réalité allait se dévoiler, et il se tenait
prêt à recevoir un tel impact, pas toujours
sans conséquence. Les yeux du vieillard bloquèrent
ceux du chaman et de Mathieu. Un « flash »
retentit, éclata dans leurs têtes : le feu du
regard de l’alchimiste foudroya leur vision déformée au long
des ans par l’habitude de mal VOIR. Les deux amis, sur le coup porté par ce sortilège,
s’ébrouaient, hébétés. Une lourdeur dans la poitrine qui se dissipa
aussitôt, les étreignit, les obligeant à inspirer, par
à coup, la bouche ouverte. Puis, une sensation de
légèreté les envahit. Ils regardaient, étonnés, l’environnement de la tanière du
Maître. Des petites lueurs bleues, sillonnées de lignes blanches, apparaissaient et
disparaissaient, sans raison apparente, en délicats mouvements browniens. Elles
donnaient à chaque objet une apparence

floue, mais vivante. Les toiles d’araignée et la poussière

apparaissaient comme des fils d’argent ou comme des
points d’or. Un vieux fourneau à réverbère pour provoquer
une hausse rapide de la température trônait dans un coin de
la pièce; des cornues de toutes sortes paradaient sur une immense table en chêne aux
larges pieds en forme de bélier. Des pinces et des soufflets de différentes
longueurs, accrochés sur les murs, côtoyaient des outils tarabiscotés.
Leurs regards étaient surtout attirés par de grands coffres ouverts : des
monceaux de pierres précieuses se mêlaient à des
tas de plaques en or ou en argent. - Wouaf ! Aboya
Carmen… C’est la caverne d’AliBaba ! Le vieillard sourit et,
complaisant, leur expliqua le processus de transmutation des
métaux. - Le plomb, ou autre métal, changé en or,… quel
travail délicat, mais fascinant… comme parcours pour réaliser cette transmutation, j’ai
choisi la voie sèche et non la voie humide, trop longue… la voie sèche est une option
très dangereuse, mais performante. Il se racla la gorge, resta songeur
quelques secondes, puis discourut de nouveau : - bref…
je n’insiste pas… l’oncle de Saint Bernard, Hugues de Paynes, avait retrouvé des
documents relatifs à l’Arche d’Alliance, déposés par Gerbert
d’Aurillac, futur pape Sylvestre II, dans un automate ayant la forme d’une
tête de métal qui prédisait l’avenir. Ce pape était un savant
mathématicien et un alchimiste. On le traitait de sorcier; il faisait tellement
peur qu’à sa mort, on l’a découpé en plusieurs parties et
jeté les morceaux de son corps dans des endroits inconnus de tous. - Pas ragoûtant,
commenta Mathieu,… et alors ? - hugues de Paynes fut
envoyé en mission à Jérusalem en 1118 avec huit compagnons pour
fouiller les sous-sols du temple de Salomon, révéla Natân quivoulait appuyer les
dires de l’alchimiste… Ils repartirent en 1120,… avec, sans doute,…
des résultats,…puisque les croisades furent constituées, comme par hasard,
pour délivrer le tombeau du christ… des millions de mort pour un secret et une
vengeance… et quel secret et quelle vengeance ! - Oui, reprit le
vicomte de Lapasse,… un terrible se-

198
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cret, celui de la création de l’univers tout entier,… de l’immortalité,… celui de

l’Arche d’Alliance où les tables de la Loi furent descellées… et… et… une terrible
vengeance : « Dieu le veut » était le mot
d’ordre des chrétiens et des arabes… Il baissa la tête, attristé par toutes ces
guerres. - Mais quel est donc ce dieu pour imposer de
telles vilenies ! Murmura-t-il, les larmes au bord des yeux. Le vieillard
respirait par à coup, oppressé par l’émotion de
revivre tous ces moments uniques, mais aussi insupportables par
leurs conséquences. Natân relata la suite des évènements
pour que Lapasse puisse se reposer : - Hugues de Paynes, sur l’ordre
de Saint Bernard, créa les Templiers - un camouflage censé
protéger les pèlerins- pour garder ce secret au sein d’un cercle d’initiés… ils
changèrent les vils métaux en or précieux, payèrent les plus prestigieux artisans et,
du coup, plus de deux cents cathédrales gothiques apparurent comme par
magie dans un laps de temps assez court, à peine
deux cents ans… et… et suscitèrent la jalousie des rois et des
papes… pour finir sur le bûcher ! - Mystère, mystère, ricana Kronos… pour
payer ces tas de pierre, il fallait beaucoup d’argent… - Ces tas de pierre étaient des
vaisseaux du temps, chienne de malheur, regimba Lapasse, hors de lui. - Et le mode
d’emploi est perdu maintenant, railla de nouveau Kronos. - Les plans sont
toujours là, rectifia Natân… cachés ! - Transformer du
plomb en or ?… quelle plaisanterie ! dit Mathieu qui
voulait harceler leur hôte, le pousser dans ses derniers
retranchements. Il ne digérait pas les circonstances survenues lors de l’enlèvement de
Sarah. Il espérait encore. Il en voulait à Lapasse. - Tous des charlatans !
Lança-t-il dans un bel accent toulousain… rappelez vous les explications de
l’alchimiste Eugène Canseliet qui démonta la supercherie : «
Il y a un fil d’or, il faut un amalgame de surface très léger, en plomb. Ce plomb est
fusible. Il place le fil dans un petit creuset et jette sa poudre de perlimpinpin - du
salpêtre qui est un oxydant extraordinaire. Un petit coup de chaleur avec une

lampe de boy-scout et le salpêtre décape l’or qui ne bouge pas. Le Moyen-Âge a souvent
employé un truc du même genre. » - Peut-être… peut-être, articula Lapasse, la voix
grasseyante et fatiguée… mais je ne ressemble pas à c
comte de Saint-Germain, escroc et maître du canular des années 1970... un vrai initié
est discret, silencieux et modeste. - Et comment ! Persifla
Kronos qui se grattait les flancs avec insistance… pour
vivre heureux, vivons cachés ! Le vieillard grommela des
injures à l’encontre de ce dieu déchu dont les
critiques acerbes le navraient. Ce cabot ferait mieux de les
aider ! - Tu agaces, Kronos… continue à te gratter, et
taistoi !… tu me… - Maître ! Maître ! Cria Schrick, terrorisé…la boule rouge
avance,… il faut partir, ou nous sommes perdus… - Tu as raison ! Dit Lapasse sans
s’émouvoir… venez ! Ils descendirent quelques marches et entrèrent
dans une grande salle vide. Vide pour leurs yeux d’antan. Mais pleine pour
les yeux du cœur. Ils voyaient comme des devins. L’invisible était devant eux :
un tableau, une table de billard, un omphalos, une boule de cristal, une
ampoule sacrée, une vingt-cinquième heure, mélangeaient leurs
fils d’argent et d’or en une harmonie musicale saturant
tout l’espace. L’omphalos, une pierre conique de la taille
d’un homme, se dressait au centre de la pièce. Son ancienne fonction, en léthargie
depuis fort longtemps, remontait en un dernier sursaut, vers l’objet posé sur le
support installé à son sommet : un crâne de
cristal. Ce crâne qui brillait par à coups,
sans force, absorbait l’antique fonction de l’omphalos
pour survivre : annoncer des oracles. Mais ces prédictions
étaient inconsistantes, sans suite et inaudibles. - Jouons au billard,
annonça Lapasse à brûlepourpoint. - Ce n’est peut-être pas le moment, râla
Mathieu, les yeux écarquillés et étonné de voir ce vieux si
serein. - Si, si… vos vibrations sont encore trop basses…dit-
199
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

il en alignant sept boules sur la table de billard… tapez-les avec cette boule noire…
tenez ! Il leur présenta une queue. - Allez ! Répéta-t-il… Mathieu ! À
toi ! D’un geste rageur, l’avocat prit la queue et tapa. Les
boules s’entrechoquèrent, se dispersèrent sur le tapis, puis vinrent se
ranger dans un ordre différent, les unes derrière les autres. Aussitôt, Mathieu perçut
des roulements le long de sa colonne vertébrale, comme des vagues qui se
fracassaient sur la plage et se refoulaient avec force. Natân ressentit la même
chose. - Bien, bien, fut les seules paroles du vieillard. - Impossible ! L’exclamation
de Mathieu les fit se retourner. L’avocat regardait, la bouche
grande ouverte, un tableau ancien représentant un personnage imposant. - Impossible !…
répéta Mathieu, la canne levée en direction du tableau… c’est le personnage de mon
rêve… ce… ce Sigebert IV ! - Exact, exact ! Confirma Lapasse dont les
yeux pétillaient de malice… les rêves sont d’étranges choses, prêts à
vous mettre hors du lit,… hors de vous… il faut
dire que grâce à toi, j’ai récupéré… dans ton rêve… sa
boule de cristal et l’ampoule sacrée. Son image s’est échappée ensuite pour venir
s’encastrer dans ce cadre vide. Il vit à son tour une
vie de rêve, si je puis m’exprimer ainsi… avant d’être rêvé à nouveau par
un quidam quelconque, un rêveur rêvant qu’il est éveillé.
Les cheveux blancs ébouriffés de l’alchimiste se redressaient parfois, comme attirés
par de l’électricité statique. - Bref ! reprit-il… vos chakras sont assez ouverts
maintenant, tournent en harmonie, sans excès, au même rythme, non désaccordés… nous
pouvons passer à la phase suivante. - C’est quoi, exactement, ces
chakras ? demanda Mathieu. - Ce sont des vortex,
expliqua Kronos, des convertisseurs énergie-énergie. Chacun de vos
sept corps possèdent un arbre des chakras. L’énergie la plus puissante peut ainsi
descendre vers le corps le plus

bas, le physique, sans le brûler. Elle est convertie

en douceur par les vortex qui redistribuent une puissance
canalisée… Les maladies sont dues aux chakras en dysharmonie… Il y a 7 chakras
principaux avec leur propre fréquence le long de la colonne
vertébrale, mais il y en aurait plus de 80 000. - Oui, oui, s’énerva le vieillard,…
mais passons aux choses plus sérieuses… au plus pressé !… à
la Kundalini ! - Wouaf !… Explications ! dit Carmen, fière
d’étaler ses connaissances. - Quelle chienne bavarde ! Maugréa Mathieu,
le visage renfrogné par l’abus de sortilèges qu’il
ingurgitait… il ne me reste plus qu’à fumer ma
moquette ! - Homme de peu de foi, grommela Kronos. - Abrège, petit, le tança
Lapasse… abrège… - Donc, dis-je… l’humain ne se sert que
d’un dixième de son cerveau… aussi, faire monter la Kundalini, c’est…heu…
ah, oui,… donne des états modifiés de conscience…ça relève de
l’électrophysiologie. 14 canaux secondaires, 3 principaux : à
gauche de la colonne vertébrale, Ida le canal de la force lunaire, à
droite, Pingala le canal de la force solaire, au centre,
Sushumna le canal par où monte la Kundalini … - Restreint ton verbiage, gamin… le temps
presse ! - Bon, bon… laisse-moi continuer à bavasser,
couina Carmen… Ida et Pingala, les énergies négatives et positives se
croisent au niveau de chaque chakra… faire s’égaliser ces
énergies… ensuite, faire intervenir cette force monstrueuse, lovée en boule, au bas de
la colonne vertébrale… Ce serpent, cette déesse en colère, monte comme la lave d’un
volcan qui se réveille… et… - Et… reprit le vieillard aux cheveux fous,…
retombe, inerte, plombée par la masse karmique incrustée
dans notre inconscient… Il soupira, l’air bête et narquois, et
continua ses paroles défaitistes : - En effet, Sushumna, ce canal
d’un rouge huileux, pincé par les deux autres canaux aux intersections, ne permet
pas à la Kundalini de monter et d’activer les neufs
autres compartiments du cerveau... Hélas !

200
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Alors, vous êtes cinglé ! Beugla Mathieu, hors de lui… vous… votre monde se fait
grignoter, et vous nous racontez des fariboles sans valeur immédiate ! - Il a raison,
le sermonna Natân,…vous êtes trop évasif, et surtout nous perdons notre temps, or, nous
en manquons ! Le majordome, nerveux, tournait en rond, tortillait sa
cravate dans tous les sens et répétait sans cesse : -
Ouais ! Ouais !… - Je me presse donc de finir,… et ne
m’interrompez pas à tout bout de champs !… je
dois me concentrer, dit le vicomte de Lapasse, mimant un être
offensé et excédé… donc… donc… mais, c’est… bien sûr… le rêve qui décoince
ces nœuds,… là, dans nos rêves, la Kundalini passe et monte, monte…
Donc, rêvons, mes chers amis… si, si, rêvons !… rêvons à partir de
cette 25ème heure, page blanche du temps où nous pouvons inscrire nos
intentions pour évoluer. - ??? Mathieu ! Passe-moi le code ! dit l’alchimiste d’une
voix cassante. - Quoi ? - Le code… dans le carré magique que tu
as récupéré au château de Lonpré… c’est une série de Fibonacci : «
dans toute progression séquentielle où le nombre d’Or,1,618, est le
rapport entre les données successives,chaque donnée est égale à la
somme des deux précédentes »… ce nombre est le partage d’une longueur e
deux parties inégales, telles que le rapport entre la plus petite et la
plus grande soit égal au rapport entre la plus grande et la somme des deux. -
Euh, voilà ! répondit Mathieu sans comprendre. L’avocat
sortit de sa poche un papier froissé. Lapasse s’en empara d’un geste brusque
le plaça sous le crâne de cristal, et entama aussitôt une suite de mélopées
différentes aux tons allant de l’aiguë au grave. Un
fourneau aux flammes vives apparut ainsi que l’ampoule
sacrée contenant le sang du christ mêlé à celui des
rois mérovingiens. Le vieillard prit un morceau rouge sombre du contenu de la
fiole avec l’ongle du pouce, le protégea

dans un peu de cire et le jeta dans le feu. Les grésillements se prolongeaient en une
plainte inaudible. - D’habitude je bois mon élixir, obtenu à
partir de la Pierre diluée dan un peu de bon vin de Gaillac, comme Zachaire, un
ami, un adepte toulousain du 16ème siècle… Ah, le bon temps, chers amis ! Lapasse
renifla, frotta son nez avec le revers d’une de ses
manches, et, les yeux vagues, entama une litanie lancinante : - Transmute…
transmute, marmonna-t-il en gesticulant… Le vieillard balbutia ensuite des phrases
incompréhensibles à la manière de complaintes
mélodiques, presque sifflées : - Le nombre d’or au
carré (2,618) x 12/10 est égal à Pi (3,1416)… et
l’intervalle d’une tierce en musique est un 6/5... hou,
hou, La musique est, par essence, une géométrie en forme de son…
la force génératrice fondamentale est la vibration… hou, hou, par les fées de mes
ancêtres, je construis cet espace intérieur car les formes solides ne
sont que des vibrations sous-jacentes… que ma mélodie
amplifie les forces telluriques et que montent les
kundalinis… hou, hou !… Les sons ont le pouvoir d’animer les formes. Sous les yeux
médusés des hôtes, le papier codé en forme de carré magique fondit et fut
absorbé par le crâne de cristal qui décrypta tous les
codes. Aussitôt, un énorme Mer-Ka-Ba, un chariot céleste un peu opaque, se
forma et engloba Carmen, Natân, Mathieu et Schrick. - Bien, bien,…
soupira l’alchimiste, anxieux,… la précipitation est mauvaise conseillère, mais la
magie du crâne de cristal a opéré malgré la faiblesse considérable de cette
relique… la dernière… la treizième… si elle tombe entre les mains
de Jéhovah, Terre 2 est détruite ! Il cria fort pour couvrir les ondes vrombissantes du
mer-ka-ba, et ses bras balayaient l’air pour attirer l’attention des passagers du
vaisseau. - Petit Schrick ! Petit Schrick ! Conduit vite nos amis en lieu sûr ! L
montée de leur Kundalini est temporaire… cette énergie
peut retomber à tout mo-

201
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ment !… et le mer-ka-ba réalisé est fragile… il ne tiendra pas longtemps non plus !… je
vais essayer de ralentir ce monstre rouge ! - Mais… Maître ! - Obéis !… obéis, sacré
bon dieu de faignant ! Schrick poussa vigoureusement son groupe vers la sortie; des
larmes de rage et de peine lui coulaient le long du visage. - Kruouiick ! … et moi ?…
et nous ?… pouvons peutêtre sauver un monde futur, ailleurs, dit l’oracle sans
s’offusquer, patient et résigné. - oh, merde ! s’exclama l
vieillard, terrifié. Il se précipita au centre de la pièce, saisit le crâne de
cristal posé sur l’omphalos, le jeta à travers les
parois translucides du vaisseau, et hurla : - Schrick !… pour
Laure ! Le majordome se retourna à temps pour intercepter
l’objet sacré. Dehors, le grondement de la boule rouge était effrayant. Ses clappements
de goinfre résonnaient au fond de leurs ventres. Ils apercevaient sa masse énorme,
juste au-dessus d’eux, dominant le haut des forêts qui disparaissaient,
comme happées par une main invisible. Les craquements
des arbres suppliciés, broyés à l’infini, laissaient une
empreinte indélébile dans leurs cœurs. Schrick fouetta ses chevaux
avec férocité. Sous la morsure des lanières, les animaux arrachèrent la carriole d
sol terreux à une vitesse fulgurante. La voiture filait comme le
vent, la mort aux trousses. Ils se tenaient fermement aux arceaux
pour éviter de se faire éjecter dans les virages que prenait l’attelage à
la limite de l’adhérence. Carmen, la tête entre les pattes, se désolait,
persuadée que leur situation était catastrophique et surtout
sans issue. - Ma dernière heure est venue ! maugréa-t-elle…triste fin pour un
dieu sans croyants… et dire que je voulais me
refaire une santé grâce à l’appui de ce frimeur de
Tétramorphe… pauvre de moi, pauvre Kronos, le dieu du temps… pauvre temps… mauvaise
saison. La boule rouge paraissait hésiter un instant, bloquéepar les stratagèmes
de l’étrange vicomte de La-

passe, gardien d’un monde-tampon. À un certain moment, la distance entre eux et ce

monstre-dévoreur augmentait d’une manière progressive; mais la poursuite reprit de plus
belle, plus acharnée; leur avance fondait comme neige au soleil. L’instant était
crucial. Schrick fouettait, fouettait encore ses chevaux. La forêt était avalée. La
boule grossissait. Elle était juste derrière eux. Son cri strident affolait les
chevaux. - Schllaapppss ! Le monstre manqua ses proies. Sa première
morsure. Le mer-ka-ba fonctionnait. Il les avait sauvés. La carriole, à l
banne envolée depuis longtemps, sur un dernier coup de rein des trois rosses, se
projeta en avant, fracassa la petite porte et pénétra en trombe dans la cour de la
maison face au n° 7 de la Rue des Canards. Ils sortirent de la voiture, nauséeux et
désorientés. En vie. Un spectacle affligeant les attendait. Un
spectacle horrible. Un spectacle démoniaque. Luc, à genoux, les
poings sur ses yeux, hurlait. Jean, debout, les mains sur ses lèvres,
pleurait. Les trois esséniens, Adonias, Shovav et Ammon, derrière lui, le
couteau à la main, la bouche ouverte, ouvraient des
yeux immenses, terrifiés. Sarah était là, face à
eux. Clouée sur une croix en forme d’X, la croix des traîtres. La tête en bas.
Morte.

q
hanaquim, le comte d’orval, ne décolérait pas. Son expédition
ratée dans la deuxième dimension, le lieu privilégié et le refuge de
Jéhovah ce détraqué, le tourmentait. Il ne comprenait
pas la fin de son incursion tragique vécue
avec âpreté dans ce monde misérable pendant une durée interminable. Par
l’intermédiaire du bec de cet horrible oiseau, la mort, brutale compagne, le frappa
sans pitié; mais, d’un

202
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

coup, par enchantement, il s’était retrouvé près de son appareil à voyager,

assis, transi de froid et de peur, se réveillant d’un cauchemar
insoutenable. Pourtant, son périple lui avait paru si réel. Il était parti à 1
heures. Le pire, inconcevable, son retour se situait aussi à 16
heures. Le temps avait été nul. Il rageait, car le besoin de posséder ces douze crânes
de cristal devenait urgent. Une seule explication : Au passage du
vortex, une porte intemporelle qui vibre sur des ondes
très courtes, le temps s’effondre sur lui-même,
bloqué par une lumière où prédominent une trop forte concentration des
fameux tachyons, ces particules supra-lumineuses qui vont plus vite que
la lumière. Ses hommes étaient prêts. Maintenant, à
lui de jouer. Son armée, composée de combattants avec, au minimum, 50% de
gènes anounnakis, se préparait à endosser les nouvelles
combinaisons composées, entre autres, de fils d’araignée, plus résistantes
et plus souples que le kevlar. Un film protecteur
électromagnétique protégerait ces armures en supprimant
l’effet-tunnel du temps, et, espérait-il, éliminerait pour la période de la
mission le conglomérat de ces foutus tachyons qui font effondrer le
principe de causalité. La cause, à l’échelle
microscopique est parfois postérieure à l’effet. Là, la
conscience a une possibilité d’action sur le
réel. Mais, il se demandait quelle était la satanée
Conscience qui modifiait à son insu, comme un jeu, tous
les paramètres. Son inconscient ? Selon le paradoxe E.P.R., celui-ci déterminerait ses
sensations. Lui, et lui seul serait-il la cause de ses propres malheurs… ou de ses
réussites ? Peu importe ! Il réglerait, à sa manière, son
compte à ce cinglé de Jéhovah, cousin démoniaque des
frères Iahvé el Schadaï et Baal Zébul. hanaquim claqua la porte du
bureau, mécontent, mais décidé à agir promptement. Il attendait
avec impatience ses alliés : une centaine de «
Gris » venus du système solaire Zeta Reticuli. Ils géreraient le côté
scientifique de l’opération. Sous ses ordres, ces entités se
répartiront dans les différentes compagnies pour les diriger et les protéger de
mauvaises surprises éventuelles. Il n’aimait pas ces petits êtres gris aux immenses

yeux noirs. Pas d’oreilles, pas de paupières, deux trous à la place du

nez et chauves. Tout cet aspect dérisoire le
dégoûtait. Mais leur aide était nécessaire à son
entreprise : récupérer les 12 crânes de cristal. E
échange, il leur concédait un territoire déterminé dans la région Midi-Pyrénées pour
tenter des expériences génétiques sur des individus enlevés par
Josèf Mengele et créer ainsi une race hybride supérieure. Mengele
superviserait les procédés utilisés. La méfiance proverbiale du docteur «
White » serait un atout dans cette partie de « poker-menteur ». Il
n’avait aucune confiance dans les sourires glacés des « Gris
». Il sortit de son bureau, claqua la porte.

q
Des centaines de soldats, entassés dans des sphères au métal strié et mat, attendaient
les directives de leurs dirigeants pour s’enfoncer vers l’inconnu, au centre de la
deuxième dimension. Impassibles, les « gris » ne conversaient pas; au contraire, ils se
complaisaient dans un silence dédaigneux, à l’inverse des
soldats-terriens du comte d’orval qui, la peur au
ventre, jacassaient pour se donner du courage. Les terriens appréhendaient le fameux
passage, des minitrous noirs, considéré comme dangereux. Ils étaient terrifiés par
les 90% de la matière invisible qui formait la
masse manquante de l’univers. La nouvelle technologie pour
traverser les « trous » devait ralentir la trop grande vitesse des tachyons. Elle
permettait aux troupes d’appréhender le temps sans le risque
d’un retour à la case départ qui pourrait les livrer aux
mains d‘un quelconque ennemi. Mais aucun test n’avait été effectué. Ils
étaient les premiers cobayes. La voix nasillarde, sèche et autoritaire, du commandant
Kil-No fit sursauter hanaquim perdu dans des pensées d’intrigues
et de basses politiques. - Monsieur hanaquim !…
avoir opté pour votre camp est un grand risque que
nous prenons, mon peuple et moi… nous avons besoin de partenaires
aux garanties sérieuses… êtes-vous certain que ce type ne
voit plus rien ?… que vos plans ne vont pas
être déjoués par cet esprit retors ?

203
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Les grands yeux noirs du « gris » le fixaient

d’une manière suspicieuse. L’intensité du regard névrotique
le surprit, mais la maîtrise parfaite de son comportement impressionna le petit être
aux bras chétifs. - Nos sphères sont imprégnées d’un couche lumineuse qui réverbère
toutes les intrusions clairvoyantes de ces chacals… leurs
tentatives échoueront ! Lança le comte d’une voix tonitruante pour convaincre son
partenaire. Son attitude raide et droite, sa silhouette interminable aux bras
démesurés, son visage osseux au nez busqué, ses longs cheveux blancs attachés p
un simple catogan, augmentaient l’impression de grandeur royale qu‘il dégageait.
Ses yeux verts aux pupilles verticales, d’une froideur abyssale,
remplis d’une détermination farouche, observaient les moindres détails du visage du
commandant. Il aurait voulu y voir de la peur, mais non, rien ne transpirait du faciès
impassible du « gris ». - Soit ! Soit !… je consens à
vous croire, tempéra le commandant, radouci,…mais pas d’« entourloupe »,
comme vous dites chez vous,… de la part de vos hommes ! Ou… sinon aucun apport
technologique ne vous sera transmis !… est-ce clair ? -
Limpide ! Mentit hanaquim. Ce nabot, avec ses airs de matador, ne
l’impressionnait pas du tout. Ce chétif et ses compères obéiront, comme tous les
autres. Personne ne résiste à un hanaquim, de la
souche des Mérovingiens, de la race des Géants. -
Commandant ! L’heure de préparation de nos « machines » est dépassée… nos vaillants
guerriers s‘impatientent, ne les faisons pas attendre, articula-t-
il d’une voix moqueuse, une main sur la poignée de la
porte d‘une des salles de conférence… sortons tous ! Il ouvrit
les deux battants, désigna les ascenseurs, et laissa sortir Kil-No et ses
lieutenants qui, austères et insignifiants, étaient restés là,
sans bouger, sans un mot, sans écouter. Leur avis était sans
importance. Les lieutenants défilèrent devant lui, comme à une
parade pour la gloire de leur chef suprême. hanaquim sourit. Il comprenait que
sous la futilité malhabile de ces petits « gris »
engoncés dans un orgueil démesuré, se

cachait une force intransigeante, sans pitié; il appréhendait la suite de son

expédition. Vigilance et détermination: deux « leitmotiv »
pour ses hommes. hanaquim, dans le couloir, regardait
Kil-No s’installer dans l’ascenseur avec sa petite troupe. Le « gris » se
retourna. - Ah, monsieur hanaquim, j’oubliais…! Dit-il,
railleur… les journalistes-fouineurs, échappés de vos geôles à cause du
manque de surveillance de vos hommes, sont aux mains de mes amis
terriens… les rescapés de l’ancien empire hitlérien et leurs descendants… ceux
qui se cachent à l’intérieur d’un monde souterrain enfoui dans le
creux de la Terre… en attendant de reconstituer un… 4ème Reich ! Le « gris » dardait
sur le comte ses immenses yeux noirs étirés en forme d’amande. La menace était réelle.
Les portes de l’ascenseur se refermèrent; laissant hanaquim dans l’expectative. Il
frémit, serra les mâchoires. Une colère démesurée l’envahissait.

q
Les panneaux coulissèrent les uns sur les autres pour obturer les ouvertures; les
sphères commencèrent leur descente vers la deuxième dimension, vers une guerre
sanglante. Un enfer. Les hommes, terriens et petits « gris », appréhendaient ce court
moment où ils s’enfonçaient dans le sas intermédiaire, inconnu et dangereux, comme
aspirés. Nauséeux, ils ressentaient l’atmosphère étrange du passage, ouatée et aux
couleurs changeantes, grasses et oppressives. Les centaines d’appareils se posèrent sur
le sol gris et poussiéreux. 40 000 soldats se rangèrent, par sections, le long de
l’immense plaine vide. Des chars aux longues pattes repliées,ronds et hérissés d
piques, stationnaient devant eux, formant ainsi un écran protecteur. Ces blindés,
alignés sur plusieurs kilomètres, ronronnaient d‘un doux bruit feutré. Entouré
sa garde spéciale, une quinzaine d’hommes rompus aux missions les
plus dangereu-

204
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ses, hanaquim donna l’ordre d’avancer. Kil-No restait avec lui. Il

attaquait de front sans aucune précaution. L’immense armée
s’ébranla. Les tanks déplièrent leurs deux segments pour se relever. Les jointures
craquèrent et les sabots ovales, d’une surface de cent mètres
carrés, se déplacèrent, l’un après l’autre, avec un bruit de succion monstrueuse. - Pas
de réaction de nos adversaires ? Couina le « gris »… c’est impensable !… cela frise
l’incorrection… Peuh ! Le comte d’Orval haussa les épaules, prit ses jumelles et
scruta l‘horizon. Il sourit intérieurement. - Attendez-vous à
des surprises !… Ah !… que disaisje, les
voilà, ces balourds cravatés !… regardez ! Le cri du
« gris » amusa le comte. - Oh ?… c’est impensable, répéta Kil-No, les lèvres pincées.
Ses jumelles lui révélaient un spectacle incroyable : Des milliers d’hommes
voûtés, face à eux, à environ une dizaine de kilomètres,
s’immobilisaient, alignés et en colonnes, les mains le long du corps, sans armes. Ils
portaient tous le même costume ridicule : un chapeau
noir, un complet-veston noir, une cravate noire et des lunettes noires. - Le
pire, dans le loufoque, est sans doute à venir,
déclama hanaquim sur un ton désinvolte… attendons la
suite… - Non, non, cria le commandant « gris »… il faut exterminer cette racaille !
Tirez… tirez… Kil-No tressautait sur place, pris d’une rage hystérique soudaine. -
Bof,… si cela peut vous faire plaisir, ricana le comte. Pour lui, cet
affrontement gigantesque n’était qu’une diversion. Il connaissait
l’esprit madré de Jéhovah; il pénétrait dans les moindres arcanes
des pensées du vieux dieu. Le principal atout maître de cette lutte interne était
ailleurs, dans des endroits plus intimes, dans des lieux secrets au-delà des
apparences. Il donna l’ordre de tirer. Aussitôt, des salves interminables
jaillirent des ca-

nons escamotables des tanks immobiles, dressés sur leurs jambes. Touchés de plein
fouet, les rangées d’hommes en noir explosèrent les unes après les autres, mais
d’autres rangées, comme venues du sol, reprenaient la même place. Au bout d’une heure
de ce manège absurde, les tirs cessèrent. Les fumées dispersées, le silence revenu, la
zone de combat se révélait toujours identique : des
tanks, et, en face, des milliers d’hommes en noir disposés sur les mêmes
sempiternelles lignes et rangées. Mais, soudain, un homme en
noir cria : - Frère,… je les vois, maintenant… leur odeur est
insupportable… en plus, il est interdit de transgresser le décret royal :
personne n’est habilité à fréquenter ce lieu sacré
entre midi et le coucher du soleil vert… - Il est midi,
glapit un autre. - Sacrilège ! Lança un troisième. Une même exclamation sortit des
milliers de gorges, comme une voix unique, roula comme le son
répercuté par des tambours innombrables : - Tue !
Tue !… Haro sur les baudets ! Ils défirent leurs cravates, enlevèrent
leurs vestes, et les firent tourbillonner autour de leurs
têtes. Aussitôt, un vent terrible percuta l’armée d’Hanaquim. L’effet fut
immédiat. Les soldats fermèrent les yeux, se retrouvèrent assis, hébétés, le long de
leurs sphères intemporelles, au même endroit et à la
même heure que leur départ. Cet intermède ne dura
qu’une seconde, car la protection incluse dans leurs armures empêcha
le temps du lieu d’agir. Cette action néfaste consistait à rendre fou
tous les intrus, et à les perdre dans des séquences
incohérentes. Ces importuns se retrouvaient, comme dans un
cauchemar, à leur point d’origine, perdant d’un coup la mémoire
de tous leurs précédents agissements. Heureusement, la protection fonctionnait; son
efficacité dépassait tous les espoirs permis. Ce premier essai
était concluant. Un coup de maître fabuleux. Les soldats et les chars, à
nouveau, faisaient face aux hommes en noir.

205
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Ho, ho, les pas-beaux font de la résistance… Bravo ! Proclama l’un d’eux. - hi,
hi, il va falloir jouer, pronostiqua un autre. - Jouons !
Jouons ! Clamèrent dans un ensemble parfait, d’une seule voix, tous les autres, par
milliers. Alors, la terre poussiéreuse du sol se souleva, s’envola dans le ciel en
myriades de papillons gris. Le sol de la plaine se changea en un immense damier. Des
cases blanches et noires s’étendaient à l’infini. - ??? -
C’est quoi ce sortilège, clama un soldat, éberlué, les
yeux grands ouverts sur l’aspect lisse du sol, translucide et glacial comme le verre.
Il se tenait sur une case noire, ainsi que tous les
autres soldats. Les hommes en noir étaient disposés sur des cases blanches. Et les
tanks avaient disparus. - Un jeu de Dames ? S’étonna un
autre soldat, inquiet de ressentir des vibrations sous ses pieds. - Jouons !
Jouons ! Chantaient les autochtones en dansant sur un air à
deux temps très syncopé. Ils se tenaient maintenant à u
rang des militaires. Un homme en noir interpella un soldat : -
Psssitt ! Approche, gros malin, t’es pas cap ! Le militaire, vexé, avança
d‘un pas, le fusil sur le ventre de l’importun, prêt à
tirer. Il libéra ainsi sa case, sautant sur une autre. -
hihi, souffler n’est pas jouer. La nouvelle case du soldat se
retourna en l’entraînant avec lui, sous la terre. Un capitaine d’une des sections
hurla : - À vos postes, les règles de cette nouvelle guerre sont ceux du
jeu de dames… appliquez-les avec soin… ou nous allons perdre. Un
soldat à l’esprit vif, se précipita en sautant sur
deux cases, une à gauche et une à droite, et réussit à
éliminer deux adversaires. - Les imbéciles, clama un technicien « gris »,… ces pauvres
militaires sont bien des primitifs ! Un air de suffisance glaçait son
visage. - Les imbéciles ! Les imbéciles ! Répétait le petit « gris ».

Il dégagea trois antennes de son sac à dos carré et

léger, usiné dans une matière rigide, légère et extrêmement résistante. Son doigt
appuya sur un des boutons : une boule de la grosseur
d’une balle de tennis monta le long des antennes, émit un rayon
rougeâtre vers des hommes en noir. Rien ne se passa. occupé à ses
manipulations, le « gris » ne vit pas l’espace
vide des cases autour de lui. Un homme voûté, à la
cravate défaite, la veste noire sur les épaules, le
regardait, goguenard. - Hihi, pauvre type ! D’une pichenette, il poussa le «
gris »qui bascula et disparut sous sa case. Kil-No, abasourdi, contemplait la
partie mortelle qui s’installait. hanaquim, lui, regardait d’un air
placide l’étrange ballet de son armée qui luttait pour sa
survie dans un combat truqué. Le jeu était libre et tous les coups étaient
permis. Le comte d‘orval souriait. Il était insensible à ce
manège enchanté. - Passons aux choses sérieuses ! dit-il sur un ton sec… Les trucages
de Jéhovah me font vomir… Il nous prend pour des niais !… allons lui prouver le
contraire… Il fixa Kil-No. - Vous et vos douze lieutenants,… vous nous
accompagnez ! Les quinze hommes de sa garde spéciale,
herculéens, surnommés les « loups jaunes », entouraient les « petits gris ». Ces
éminents guerriers, formés aux combats les plus durs, avaient tous le globe oculaire
jaune acier. L’extraction de leurs pupilles, par manipulations génétiques,
accentuait leurs apparences féroces et démoniaques. - Mais, mais…
balbutia le commandant Kil-No, désorienté par le soudain changement de stratégie. Son
gros ventre tressautait de peur.

Essoufflé, le groupe atteignait le bas de la montagne

sacrée. Les hommes, harassés par une longue marche pé-

206
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

nible parsemée de haltes intempestives pour éliminer des cohortes d’intrus

plus hargneux les uns que les autres, jetèrent leurs sacs au
sol. La pause pour se ravitailler avant de franchir la passe décisive était la
bienvenue. L’incompréhension et la peur se lisaient sur les visages des « gris ».
Devant eux, le chemin du territoire glacé et pétrifié
montait en lacets serrés. Des flocons de neige grise
tombaient, prélude à une symphonie diabolique. hanaquim
sortit des vêtements du seul tout-terrain, un vieux 4X4
cabossé par trop de randonnées téméraires. Il enfila des bottes et des
gants fourrés et une longue parka noire ornée d’une abeille en or
placée sur l’épaule. Ses hommes suivirent son exemple avec célérité, et se
caparaçonnèrent dans des combinaisons jaunes. Le comte toisa sans aménité la troupe
avachie représentant les petits « gris » épuisés par l’allure soutenue,
désaccoutumés à pratiquer de tels efforts. Abus de
travaux intellectuels. Pas assez de sport. Il ricana, une moue méprisante sur les
lèvres. - Commandant, faites activer vos hommes ! Ordonnat-il… mon temps est précieux
et,… ma vie aussi. Kil-No grommela une injure dans sa langue natale. Sans un
mot, d’un geste autoritaire, il provoqua une réaction
de panique parmi ses lieutenants qui se relevèrent
aussitôt. Les colères froides de leur chef suprême étaient dangereuses. - Méfiez-
vous, comte, dit-il, en rage,…votre sang royal ne vous autorise
pas toutes les turpitudes envers mon peuple… je n’ai pas à
vous obéir ! hanaquim haussa les épaules, saisit un
passemontagne, et d’un mouvement de bras significatif, fit
ébranler sa section de baroudeurs professionnels. - À votre guise, cher ami
et allié, répliqua-t-il d’une voix uniforme et pateline, soucieux de ne
pas éveiller des doutes chez ce petit dodu aliénigène, intelligent et soupçonneux. De
larges rides barraient son front. Il commença à gravir la pente
enneigée, suivi par ses « loups jaunes », laissant l’initiative de
suivre ou pas au commandant des « gris ». Le choix fut vite prit. Les «
gris » s’équipèrent précipitamment.

Kil-No et ses lieutenants s’empressèrent de rejoindre les hommes guidés par

hanaquim, déjà loin. Ils emboîtèrent le pas rapide des soldats, leurs
grands yeux noirs affolés, haletants, les lèvres serrées, la bouche sèche. Rester seuls
dans ce désert de fous n’était pas envisageable. Au bout d’une heure, la
chute de neige s’amplifia. Des rafales de vent rabattaient de
gros flocons sales sur les hommes qui, pliés en deux,
gravissaient avec difficulté un raidillon parsemé de cailloux
instables dissimulés par l’épaisse couche de neige. Des rayons pâles d’un soleil
voilé par des nuages vermeils s’infiltraient comme des voleurs à travers
cette bourre cramoisie. Le sifflement moiré des
bourrasques, à travers les hauts sapins pétrifiés, traversait
leurs tympans en cris fantomatiques. - Méfiez-vous !
Cria le comte… Ici commence le territoire dangereux. Ses
paroles furent avalées par le vent. hanaquim arrêta la colonne, et fit
un geste rapide : les doigts de la main sectionnant la gorge. Ils
comprirent tous la signification de l’avertissement. Un danger les
guettait.

q
À la vue de la troupe armée, les chimères-sentinelles piétinaient sur place, perchées
sur les hautes branches des arbres de pierre. Le vent soulevait leurs plumes par
saccades; la neige recouvrait leurs chapkas noires. Une excitation insoutenable
crispait les serres acérées de ces oiseaux-polis. - Monsieur Troc !
Monsieur Troc !… quelle régalade, des aventuriers du
troisième monde… que du beau monde… - Madame Pic, modérez vos
ardeurs, ou la chair de ces gentlemen risque de vous occasionner de
l’aérophagie… Waouhh ! À l’attaque ! - Mais ?… monsieur Pic !
… - Hé, les deux esclavagistes, ne vous débinez pas… je vous ai à
l’œil ! Vous êtes encore capable de me priver de ma part
en les laissant s’échapper… comme d’hab. bande de ploucs ! - Monsieur Pierrot le fou,
minauda la femelle, vo-

207
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

tre statut particulier ne vous autorise pas aux insultes… - Si, si… s’égosilla l’oiseau
hermaphrodite, faisant pivoter ses oreilles de chauve-souris
déchiquetées par des bagarres incessantes pour venger son honneur… paria je
suis, paria je reste ! De rancœur, sa queue de dragon fouettait
l’air, cassait de menues branches qui volaient en
éclats cristallins autour de lui. - Mon pauvre monsieur Pierrot le Fou, maugréa
le mâle,…votre délire devient de la paranoïa pure et simple… nous vous aimons tous,
vous et vos… euh… semblables. Je suis sincère ! - Bien sûr, bien sûr…
faux-cul !… vous êtes un jaloux aigri, car notre différence d’état
nous permet d’exceller dans les Arts et les Sciences… grâce à…
notre intelligence supérieure ! - Mes chers concitoyens, je vous en prie, arrêtez vos
vaines disputes… appelons les autres, et partageons cet humble festin. - Vous avez
raison, Madame Troc, comme d’habitude… votre sens de l’équité est
sans doute dû à votre état de femelle… ce n’est pas comme ce… ces… -
Monsieur, Pic ! Je vous en prie ! - Excusez ! Excusez ! hanaquim fit accélérer l
pas, pressé de quitter cette zone de tempête perpétuelle. Les « loups jaunes »
l’entouraient pour mieux le protéger. Les « gris », emmitouflés dans des
vêtements inappropriées, transis de froid, peinaient à
gravir le sentier tortueux. La distance entre eux et les soldats
se creusait inexorablement. Kil-No, derrière ses lieutenants, ahanait,
prêt à s’écrouler de fatigue. Seule une volonté farouche lui maintenait une
cadence de marche. Il ne voulait pas se rendre ridicule en s’accordant une halte. Le
comte d’Orval, en alerte, le regard fouillant sans cesse le côté gauche du chemin,
stoppa, le sourire aux lèvres. Ses bras frappèrent plusieurs fois ses côtés pour
enlever la neige qui s’amoncelait sur lui. - L’entrée de
la grotte est là, dit-il en désignant une ouverture
minuscule dans le flanc de la montagne… attendons ces
bons à rien !

Un quart d’heure après, les « gris » apparurent,

titubants, à la limite de l’épuisement. Parfois, les
bourrasques de vent les déséquilibraient ou les étalaient
au sol, la neige pénétrant alors dans leurs habits trop grands. - Allez, messieurs,
pressons… les interpella Hanaquim qui pinçait les lèvres pour ne
pas exploser de rire à la vue de l’air déguisé et
ridicule de ses alliés… veuillez pénétrer par cette ouverture.
Vous serez à l‘abri ! - Ah, là !… là ! S’égosilla
Kil-No, de sa voix nasillarde, pleine de trémolos apeurés, la tête levée…
des… des… Le commandant désignait le ciel rayé par des lignes continues de neige grise,
le doigt pointé vers la cime des arbres secouée par des rafales de vent. Ils levèrent
tous les yeux. Des centaines de chimères les fixaient de
leurs gros yeux rapprochés. Leurs sourcils épais se soulevaient l’un après
l’autre. Ils déployaient leurs ailes gigantesques aux plumes rouges-sang,
générant un fracas épouvantable. - Attaquons-nous, monsieur
Troc ?… c’est une proposition justifiée ! - Assurément,
Madame Pic !… votre intention est, comme d’habitude, pleine de sollicitude féminine. -
Bande de nouilles, vociféra Pierrot le fou… votre attitude compassée m’exaspère… deux
crêpes… vous êtes deux crêpes ! Il se retourna pour s’adresser à
ses amis hermaphrodites venus nombreux : - Nous, les parias de
notre communauté, insultés, vilipendés,… montrons à ces ploucs la
valeur de notre savoir-faire… À l’attaque, mes braves
amis ! La troupe plongea vers les soldats, Pierrot le fou en tête. - Mais…
mais, madame Pic, il… il nous fait-savoir quoi, ce mioche ? - Un peu
de compassion, monsieur Troc… un peu de compassion. Il faut bien que
jeunesse se passe ! Allez, venez, très cher… - J’arrive,
madame Pic… votre intelligence m’émeut ! - Vos compliments me confondent, monsieur
Troc…

208
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Dans un ensemble parfait, avec les mêmes gestes, les deux chimères resserrèrent le nœud
de leur cravate noire et rajustèrent le gilet bleu de leur immense poitrail de lion.
Elles s’envolèrent derrière la troupe déchaînée. Les hommes de la garde spéciale du
comte d’Orval, nullement impressionnés par l’arrivée massive de ces mastodontes et de
leurs cris furieux, enclavèrent les « gris », en un demi-cercle contre la montagne,
pour les protéger et leur permettre en toute quiétude d
se faufiler dans la grotte par l’étroit passage.
Les sept soldats qui formaient le premier rang, un
genou au sol, brandirent leurs fusils d’assaut, et sans discontinuer, tirèrent
des balles blindées sur les gros rapaces. Les chimères-sentinelles furent décimées par
les projectiles. Déchiquetées, elles tombaient au sol par
dizaines. Les autres, furieuses, déconcertées un instant, se séparèrent
pour attaquer par petites vagues successives, malgré les
injonctions du vieux monsieur Troc qui souhaitait rectifier la
tactique insensée de ce freluquet, Pierrot le
fou. Elles furent accueillies par les lance-flammes des huit
autres soldats qui constituaient, debout, un deuxième rang protecteur. Les
pauvres chimères grillaient sur place comme de vulgaires poulets;
elles s’enflammaient en l’air, éclairant le ciel sombre un court moment, puis,
la mort éteignait ces simples lucioles chauffées à blanc en
myriades de brindilles calcinées. La centaine de survivantes,convoquées à
l’abri, écoutaient en silence monsieur Troc : - Ces hommes du
troisième monde ont violé la loi fondamentale de notre pays, à savoir
qu’il est interdit à tout étranger de contrarier
les autochtones. - ouais, et la loi, c’est la loi,
persifla un rescapé, la redingote à moitié
brûlée, la queue de dragon pendante. - Quoi ?… se
servir de l’arme fatale ? hoqueta un autre, au visage de
poupon trop bien nourri, et qui s’était caché derrière un gros
tronc d’arbre pendant l’échauffourée… mais… mais… leur chair n’aura plus aucun
goût ! - Tant pis ! Tonitrua monsieur Troc… passons au plan B! Les oiseaux-
polis se rassemblèrent en deux rangées, l’une au-dessus de l’autre, et, dans un
ensemble

parfait, crachèrent le feu interdit. Un feu d’enfer. La chaleur dégagée

par les flammes des dragons aux longues queues était
phénoménale. Les roches en fusion coulaient en un lit de lave sur le
sentier de la montagne qui devint une rivière furieuse, un torrent
tumultueux de cailloux en feu. Mais les soldats de hanaquim,
pendant l’attaque décisive des chimères-sentinelles, protégés par la grotte, se
promenaient déjà, tranquilles, dans l’immense verger où un soleil
resplendissait au zénith. Le comte d’orval fut le dernier à franchir
l’ouverture. Débarrassés de leurs accoutrements trop chauds, les «
gris » s’émerveillaient du paysage bucolique, se
promenaient aux alentours, ravis de ce havre de paix enchanteur. Leur fatigue
extrême s’estompait peu à peu. Un des lieutenants de
Kil-No croqua même une pomme lisse et rouge d’un bel arbre rempli de fruits
mûrs. - Eh, machin, ta pomme est peut-être empoisonnée comme celle de Blanche-Neige !
Susurra un homme de la garde spéciale. Le petit « gris » cessa sa mastication,
désorienté, et recracha aussitôt les morceaux, et alla se laver la bouche à la
rivière, un cours d’eau paisible qui longeait
l’allée des innombrables arbres fruitiers. - Eh, machin, elle aussi, est peut-être
empoisonnée ! S’esclaffa un autre garde… méfie-toi quand
même ! Les autres, goguenards, rigolaient d’une manière stupide. - Cela suffit !
Aboya hanaquim… personne ne touche à quoi que ce
soit… ici, malgré les apparences… c’est l’enfer ! Vous, les « gris
», préparez vos instruments !… la danse démoniaque va commencer !
Les lieutenants regardaient leur commandant, indécis, et attendaient un ordre de lui
pour agir. - Obéissez, mes braves et loyaux serviteurs ! Pérora Kil-No, ravi, un
sourire aux lèvres… nous sommes indispensables à ce monsieur… il
daigne apprécier notre technicité !… mais à mon
 avis, je ne vois rien de dangereux dans ce charmant paysage…
vous

209
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

êtes paranoïaque, mon cher ami… hanaquim, les jumelles en

permanence sur les yeux, scrutant l’horizon, haussa les épaules et grogna :
- L’enfer arrive !… regardez ! Il transmit les jumelles à son
allié. Kil-No s’en saisit et inspecta le secteur avec minutie. Il aperçut des
silhouettes au loin. Après une mise au point, il rejeta les allégations du comte avec
condescendance. - Une quarantaine de fillettes qui jouent au
ballon ou au cerceau vous fait peur à ce point là,
s’étonna-til, amusé. - Attends la suite, gros malin, grommela le comte. -
Comment ? S’empourpra le commandant, interloqué… vous… - Chut !… écoutez !… les
Mucô ! - Les… quoi ? - Les gorgones !… vite… il
faut procéder à leur élimination définitive, s’empressa
de dire hanaquim… Les fillettes avançaient, le
sourire aux lèvres, le regard flamboyant de colère, prêtes à
frapper. Le murmure enjôleur s’amplifiait, et ils
entendaient tous le mot « Mucô », répété à l’infini. -
La préparation est trop lente, cria hanaquim, accélérez l
processus… et surtout, ne fixez pas leurs yeux. Les
appareils des « gris » envoyaient des ondes ultra-courtes pour contrer les murmures
lancinants des gorgones, mais le réglage s’avérait délicat. Ils apercevaient
maintenant les serpents qui constituaient la chevelure
des fillettes, sifflants et haineux. Elles approchaient. Les
hommes du comte étaient en position de tir. Enfin, le contact se fit. Les
ondes propagées par les appareils cassèrent celles émises par les
milliers de serpents. Les gorgones s’affalèrent au sol, inertes, désormais
inoffensives. - Maintenant, à l’assaut du château de cristal !… à
la conquête de la solution finale, prononça hanaquim,
la bouche ouverte sur un goût de miel, captant les odeurs
magiques de pouvoirs surnaturels et d‘une future
souveraineté qui promouvrait sa domination

sur tous les mondes… à moi les 12 crânes de cristal. Il

dévisagea un bref instant Kil-No. - Merci ! Dit-il d’une voix sèche, pressé d’oublier
l’aide du petit « gris », mais soucieux de continuer la collaboration avec ces « êtres
» pour une éventuelle contribution supplémentaire de leur part. Un feu intérieur, dense
et prégnant, dansait dans ses veines comme une eau de jouvence. Une soif de pouvoir,
inextinguible, le brûlait à jamais. Ivre de cette liqueur, i
pensait que seule l’immortalité lui donnerait un sentiment de satiété, plein
et entier. Mais, il devrait vaincre la première mort, celle du corps, et vaincre aussi
la deuxième mort, celle de l’esprit.

Le château de cristal apparut, translucide et solitaire. Des polyèdres réguliers

convexes comme celui du cube, et des sphères de toutes les dimensions constituaient sa
structure externe. Un soleil ardent diffusait ses rayons à travers eux
pour diffracter de nombreux arc-en-ciel. Le pont-levis était
baissé. Un silence mortel régnait à l’intérieur du château. Aucun
garde. Aucun soldat. Les « loups jaunes », l’arme à la
main, entouraient hanaquim, prêts à faire feu. Les «
gris » suivaient derrière, inquiets et désorientés par
l’aspect féerique des lieux. La luminosité, trop forte, les
obligeait tous à cligner des yeux un moment avant de s‘y
habituer. Ils avançaient à pas prudents. Une focalisation de la
lumière permettait, de l’intérieur du château, une vision totale du paysage et de tout
événement extérieur. - Étrange ! murmura un militaire, le doigt sur la gâchette de
son arme automatique au canon court… d’ici, la vue est
merveilleuse… mais ce phénomène a permis aux habitants du palais de nous repérer depuis
longtemps… - oui, renchérit un « gris »… surtout
que cette demeure apparaît opaque de l’extérieur, comme
les murs d’une forteresse… nous n’avons rien vu ! - Ce silence est anormal, dit un
autre « loup jaune », pressé d’en découdre avec ces adversaires invisibles.

q
210
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Chut ! ordonna hanaquim… des bruits !… des

bruits…ténus ! Ils gravissaient une longue série de marches cristallines qui
débouchaient sur une esplanade. Là, des centaines de
gnomes aux grandes oreilles, à genoux, se tenaient immobiles. La
garde spéciale du comte prit aussitôt une position stratégique pour éliminer
d’une manière optimale leurs ennemis, à la catalepsie
suspecte. Les hommes se séparèrent en deux groupes
une vitesse stupéfiante, prêts à déclencher l‘enfer en ce
lieu paisible. - Arrêtez, lança hanaquim en levant le
bras… Il avança de quelques pas. Ses mains frôlèrent
les nains. De la pierre. Des statues de pierre. Les gnomes étaient
pétrifiés. Seuls les yeux vivaient. Des yeux horribles au regard rempli de
haine. Un soldat envoya un coup de pied dans une des statues qui dégringola
les marches en se brisant en mille morceaux. Ils
fouillèrent le château pendant des heures entières. Enfin, ils le
trouvèrent. Dans une crypte à la lumière diffuse. Étendu sur
un lit de cristal, posé sur des fleurs
odoriférantes. Agonisant. Jéhovah agonisait. Des vestales entouraient son lit de
mort; elles tamponnaient d’un geste lent et délicat son front et son corps nu et
décharné avec une éponge imbibée d’une eau de natron; elles essuyaient ses yeux
purulents de caresses délicates et lui présentaient des herbes spéciales qu’il
absorbait avec lenteur. On l’embaumait vivant. Ces femmes, belles et
aveugles, psalmodiaient sans cesse des litanies et se préparaient
à mourir. - hanaquim ! Râla le dieu déchu…
Traître ou ami ? - oh,… quand meurt un dieu, où
sont ses pouvoirs ? demanda le comte, déçu de n’avoir pas
combattu. - Quand un dieu meurt, tout périt ave lui, ricana Jéhovah, toussant et
crachant de douleur, la poitrine en feu… croyants et incroyants ! Son seul nom répété
par des milliards de gorge, haï ou adulé, engendre à sa mort un mécanisme d
destruction… seuls les crânes de cristal évitent ce funeste destin aux hom-

mes… Aha ! Aha !… pauvre imbécile ! Les yeux du comte d’Orval brillaient d’une joie
contenue. Les douze crânes de cristal. Il aperçut les douze crânes de cristal. Disposés
sur une table rectangulaire au fond de la crypte, ils brillaient d’une lueur
inhabituelle. Deux autres tables, perpendiculaires entre elles, coupaient la première
en son milieu et en angle droit, et séparaient les crânes par trois. Ces tables
formaient trois rectangles d’Or dont la proportion était 1 X 1,618. Elles vivaient. Un
dodécaèdre géant présentait, entre les centres de ses douze faces, les trois tables; il
donnait l’énergie nécessaire pour entretenir les douze crânes de cristal et maintenir
ainsi les mondes des dieux et des hommes. - Aha ! Aha ! Un rictus malsain déformait la
bouche de Jéhovah. - Quoi ?… maugréa hanaquim… Quel sale tour
nous prépares-tu ? - Kâna el-insânu hayyatan fil-qidam,
bredouilla le dieu, ravalant sa salive, exténué par l’effort soutenu. Il
voulait jouir du spectacle. Voir son esclave affranchi, devenu python et renégat, se
faire tuer par ce simple anagramme : typhon. Tous des nahash. Ils
étaient tous des nahash. Il mourait, mais sa vengeance serait terrible. Un oubli. Un
simple oubli allait terroriser tous ces infidèles. - Ton erreur est… est… Une toux
violente interrompit Jéhovah. Du sang coulait de ses lèvres et de son nez. Les
vestales, sans bruit, pour désengorger les orifices obstrués par
des caillots, essuyaient avec délicatesse le liquide
chaud et rouge. - Comment ?… quelle erreur, pauvre bâtard, tempêta
hanaquim, rouge de colère, les poings serrés… de quoi parles-tu
?… toi, un sous-fifre à la solde de ton cousin
Iahvé, incapable de prendre des décisions… Ton seul souci était de te gaver des âmes de
ces pauvres humains… Tu n’arrives même pas à la cheville de Baal-Zébul.

211
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Tes invectives sont une… offrande, cher jouet… ! Mais tu as tort, c’est ton erreur et
non la mienne, objecta Jéhovah dans un long râle. - Quelle erreur ? Répéta le comte,
agacé par les plaintes de ce moribond. - Le treizième crâne de cristal ! -???… Je ne
comprends pas, misérable larve ! - Le… le… le treizième crâne de cristal permet
l’acquisition, entre autre, d’un mer-ka-ba qui… qui permet de voyager
dans toutes les dimensions, même celles du Kérub… aucun apprentissage… aucune ascèse
fastidieuse… la seule possibilité de pouvoirs fabuleux ! - Où est-il, espèce de fou ? -
Disparu !… jamais découvert !… non, non, jamais !… tu… tu as
perdu,… pauvre Pinocchio qui voulait couper ses ficelles…
Un dernier rire et un dernier râle secouèrent Jéhovah. Un dernier soupir, et ses yeux
s’éteignirent comme la flamme d’une lampe à huile qu’on souffle,
préludant le signal pour les prêtresses. Les vestales prirent un
poignard et, à genoux, enfoncèrent cet objet sacrificiel
dans leurs cœurs. Silence. Puis, un bruit de tempête s’amplifia.
Le décor et les corps des femmes mortes devenaient flous. Tout se tordait en ondes
grondantes. Le château de cristal se déforma et disparut.

hanaquim et son groupe se retrouvèrent parmi une herbe

haute et grasse, sous un ciel ténébreux aux nuages noirs et coléreux. La tempête se
levait. Détruire. Les « gris » grelottant de peur, entouraient leur commandant évanoui
au sol. Les « loups jaunes », debout, ne tremblaient pas. hanaquim ne voulait
pas plier devant la défaite. Il restait debout, comme ses
hommes. Stoïque. Les vents hurlaient. Destruction. Ravage. Le paysage s’effaçait
peu à peu, à la manière d’un dessin que supprime u
gomme sur une feuille. Un « gris » hurla quand la
gomme l’atteignit. Nuit. Abandon. Suppression. Attente.

q
Puis… Lumière-silence. Renaissance. Le soleil, radieux, inondait le château de cristal
noyé dans un océan de verdure. Au pied des remparts cristallins un paysage
bucolique étalait ses vergers et ses prairies traversés par une
rivière sinueuse. Les vents revenaient, soufflant leurs haleines
emmêlées sur une terre à nouveau vierge. Personne.

212
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE XVI
la teRRe cReuse

sistance sans prononcer un seul mot. - Quoi ?… j’ai une verrue sur le nez ! demanda
Nicolas, rassuré par la mauvaise humeur de Raoul. Ce « caractère de
cochon » qui apparaissait de nouveau chez son ami était un
signe de bonne santé et de dynamisme revenus. - Non, répondit Raoul… ton nez est
parfait, très grec,… mais ton insouciance nous a précipité dans une impasse… on descend
!… et alors ? Où allonsnous ?… en enfer, ou pire encore ? - O.K, vieux… on n’est pas
sorti de l’auberge,… mais nous sommes vivants, protesta Nicolas, rouge de confusion. Il
se sentait coupable. Sa fougue et son flair de
chien de chasse inconscient les avaient précipités dans un traquenard. - Pour
combien de temps, jeune sot ! - Mais tu m’em… - Et c’est l’essentiel,
affirma Anne, pressée d’intervenir pour empêcher le dialogue de s’envenimer…
nous sommes tous vivants !… grâce à Julien…. remercions
ce… ce monsieur de son courage extraordinaire ! - Clac ! Clac ! Clac ! Enthousiastes,
ils applaudirent à tout rompre. Être sain et sauf les
rassurait. Vivre était un bonheur simple. Il suffisait de respirer. -
Vous… trop bruyant, glapit la goule, effarée… vous faire silence… amis et ennemis se
partagent le creux de la Terre… chance et malchance égaux… toucher homme-fétiche pour
éviter poisse ! - Et comment sort-on de ce traquenard
? Interrogea Raoul, à peine rassuré. Une de ses jambes tremblait
encore. Il était plein d’émotions contradictoires : la lassitude
grignotait son plaisir de vivre ; la colère assombrissait sa joie de retrouver ses
amis, de les savoir sains et saufs. - Pas sortir… possibilités d’entrer partout, mais
sortir partout impossible !… là ! Seule sortie connue ! L’index d
Julien désignait la porte d’orichalque. - ouille ! Émit Anne… le
sol est brûlant ! - Eh ?… c’est vrai, admit Georges…
fichons le camp d’ici… un seul revolver pour nous
tous ne suffirait pas à effrayer des
adversaires… alors, trouvons des

k
La mer de lave buttait contre la paroi en orichalque qui fermait l’ouverture du
tunnel d’une manière hermétique. Des bruits sourds de rochers
fracassés ou des raclements produits par des vagues successives de matériaux en
fusion, parvenaient atténués aux oreilles des rescapés. Julien, la goule, et Georges
Dufut, le nain, se congratulaient et sautillaient, heureux. Ils venaient d’échapper à
une mort certaine. - Dagyde, mère-déesse,… très en forme. Elle sauver
nous, et homme-fou, déclencheur de la fermeture par son chant de hyène… très… très en
forme aussi. - Je chante faux, mais je n’apprécie pas tes
remarques désobligeantes, cher Julien, émit Nicolas Simon d’une voix
simulant la colère. Ses yeux brillaient de joie contenue. Il était dans les bras de
sa consœur, Anne de Marciac qui pleurait de
soulagement à chaudes larmes. - J’ai sans doute «
pété les plombs » à un mauvais moment, évoqua-t-
il, mais… mais admettez tous que mon charme a eu des
effets ravageurs sur cette… dame !… dorénavant, je serai votre
hommefétiche ! Raoul de Presles, assis sur un rocher, tête penchée en avant, essuyait
son front et sa calvitie naissante avec un mouchoir en papier pour ôter une sueur
abondante qui lui dégoulinait sur les yeux. Ses bras et
ses jambes tremblaient un peu. Une peur rétroactive le déstabilisait en lui
faisant revivre ces événements dramatiques. Il paniquait. Il se
voyait perdu au milieu de nulle part. - Par mes ancêtres, plus jamais
ça, bande de cinglés !… je suis un « veilleur » de l’ombre,… pas un aventurier. Je
traque avec ma plume d’écrivain et de journaliste les méfaits et
les mensonges des puissants de ce monde. Il leva son visage vers eux, et les regarda
avec in-

213
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

amis. L’amitié est universelle ! - L’inverse aussi ! répliqua

Raoul, désabusé par tant d‘incertitudes. Un périple et une
destination inconnue le déroutaient. D’habitude, ses pérégrinations,
connues à l’avance, étaient préparées avec une minutie extrême. Il mettait
point d’honneur à régler les moindres détails. Sans répondre, l
nain prit son sac à dos et s’engagea sur le
sentier qui descendait en larges boucles dans un gouffre
caillouteux. Il éteignit sa torche. Une lueur vert-orangé émanant de certaines roches
dispensait une clarté à peine suffisante, mais il préférait
économiser ses piles. - heureusement que Georges prendre sacs pour
vous, murmura la goule, mécontente… hommes toujours insatisfaits. - Allons,
messieurs, du courage !… une vie pleine d’aventures, même courte, est plus
palpitante que notre sempiternel trajet : métro, boulot,
dodo. - Ouais, ouais ! Conclut Raoul, un rictus sur les lèvres.

trop vite !… Le groupe va te perdre !… nous allons bivouaquerici ! Il jeta son

sac à dos au sol. - Tant pis, il reviendra…
bénéficions d’une halte salutaire pour réfléchir et nous
restaurer, dit-il d’un air las et concentré … nos vivres ne seront
pas éternels !… ne les gaspillons pas !… j’ai pris ce
que je pouvais dans cette armoire planquée dans une
salle de gardes... Buvez avec parcimonie. - Tirons à la courte
paille celui qui mangera aujourd’hui, grommela Raoul sans rire, assis sur
une grosse pierre. - La question est à approfondir, plaisanta
Anne, soucieuse d’insuffler une bonne humeur à chaque
instant. Elle souhaitait maintenir la cohésion au sein du groupe. L’entraide et
l’humour, pour elle, ciments indispensables, permettraient à chacun d’aller
chercher l’envie de sortir de cette impasse dans ses triples les plus
profondes. Survivre. Ils devaient puiser en eux ces ressources pour surmonter les
difficultés les plus noires. Délicat pari. La fatigue et la peur
étaient les deux ennemies qui pourraient leur faire perdre ce
défi. Elles seraient les deux ombres constantes aux ailes sombres prêtes à les
engloutir. - Nous ne pourrons pas déambuler à
l’infini, affirma Nicolas d’une voix tranquille… nos
sauveurs devraient se manifester… et ainsi pouvoir… - Ce n’est pas nous ! Gronda
une voix derrière eux, sèche et glaciale, à l’accent étranger.
Raoul recracha son biscuit. Anne et Nicolas, bouches ouvertes, se relevèrent. Georges
Dufut, entraîné par le commissaire Luc Blondin au sein de l’I.S.P., plongea au sol en
un réflexe fulgurant. Il sortit son 357 magnum, roula sur le
dos, mais trois mitraillettes fixaient leurs trous noirs vers son
visage. - Keine Ursache, schlauer Fuchs. (pas de ça, petit futé) Une main lui prit le
9mm. Ahuris, ils observaient les neuf individus en treillis blancs. L’homme à la
voix glaciale s’avança vers eux, une casquette à l
main, s’essuyant le front avec un mou-

q
La descente, par moments, était semée d’embûches :
parfois, le sentier s’arrêtait, bloqué par des roches
arrachées à la montagne. Alors, ils devaient progresser
dans des chaos, certes grandioses, aux stalactites et aux stalagmites géantes, aux
drapés luminescents qui parcouraient les parois sur des
kilomètres, mais des mousses glissantes les obligeaient à
redoubler de précaution pour éviter des chutes et de se fracasser la tête au bas de
falaises vertigineuses et sans fond. Puis, le chemin réapparaissait, innocent, prêt à
rendre les services dus à son usage. Il offrait
même, par moments, pour se faire pardonner, des escaliers patinés par des pas
séculaires. - Pause-café ! Lança Anne, fatiguée par la cadence que la goule,
toujours silencieuse et solitaire, imposait sans état d’âme.
Au loin, son ombre immense se reflétait sur les
parois, comme projetée, vacillante, par d’invisibles chandelles. - Julien ! Ralentis !
Cria Georges, en sueur… Tu vas
214
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

choir brodé. Ses petits yeux de renard, bleus et ronds, fixaient avec surprise l
groupe de Georges. Ses inspections, si loin de sa base, ne l’enchantaient
guère. Pour lui, la surveillance de ce territoire immense, infesté par des tribus
sauvages, surveillé par une race de géants venus de nulle part, était superflue, et,
de plus, une source d’ennuis. Les accords de non-
belligérance et de coopération avec ces géants, plus évolués qu’eux, ne le
rassuraient pas. Depuis sa naissance, il avait grandi et évolué dans
ce monde souterrain, sans trop de heurts. Quarante années de bonheur. Jusqu’à ce
jour. Une promotion empoisonnée : il était devenu le
haut responsable de tous les secteurs à surveiller,
hors de la capitale. La poisse. D’où sortaient ces hurluberlus ? Des
européens. Une chance pour eux d’avoir croisé son chemin… ou peut-être pas. Cela
dépendrait de leurs réponses. Il leva un bras tendu vers eux en entonnant un « Heil und
Sieg » (salut et victoire) bref et tonique. - Je me présente ! Dit-il en
français avec un fort accent germanique…Frédéric hess, capitaine SS
Soleil Noir… Déclinez vos identités… et… - Parent avec Rudolf Hess ? S’étonna
Georges, narquois et désinvolte, prêt à faire diversion
pour s’échapper. Il fit avec l’index et le majeur le V
pour contrecarrer le geste maléfique du salut hitlérien.
L’homme le fixa méchamment. - Mon grand-père !… un personnage important,
articula-t-il avec dédain… un organisateur de génie… un des promoteurs du IVème Reich
et le créateur de la « Société du Vril »,… ici, dans le royaume de Thulé. - Et aussi le
créateur de Mein Kampf ! Hasarda le nain qui voulait amadouer ce
petit-fils vaniteux et plein de morgue. - L’annoteur seulement,
monsieur ! … il tapait les textes sous la dictée de l’idéologue Rosenberg et de
l’initié haushofer… ah, « Mein Kampf » :
arracher l’humanité des griffes du lobby juif et éviter le marasme matérialiste
du communisme pour établir le vrai règne de l’Esprit. - Whaoo ! Une véritable
ambition ! Émit Raoul, imperturbable, le visage indéchiffrable.

Le capitaine, insensible à l’humour, leur ordonna

d’une voix sèche de les suivre en silence et sans créer d’ennuis; sinon il
serait contraint, à son plus grand regret, de les attacher et de les
bâillonner. Après trois heures de marche pénible à travers des
dédales angoissants, sur des sentes étroites qui dominaient des
gouffres où l’écho de leurs pas se répercutait à l’infini, ils
débouchèrent sur une vaste caverne divisée par un torrent
tumultueux. Cette immense grotte, haute de plus de deux cents mètres, continuait au
loin et suivait la rivière sur des kilomètres. Elle était éclairée par des pylônes
espacés tous les cents mètres. Une voiture de forme cylindrique, sans
roues et sans fenêtres, les attendait. Deux gardes la surveillaient. Ils devaient
traverser un pont de pierre pour les rejoindre. Arrivée au milieu de ce pont, Anne de
Marciac posa une question : - Hum, est-il profond ce torrent ? - À
cet endroit ?… assez profond !… entre quinze et
vingt mètres !… pourquoi ? Questionna le capitaine,
soupçonneux ? - Pour cela ! Elle bouscula un garde, enjamba le muret et plongea dans le
vide, suivi par l’inspecteur Georges Dufut. L’impact fut rude. Elle et le nain
tourbillonnèrent avant d’être avalés par les vagues déchaînées du rapide. Raoul de
Presles et Nicolas Simon, pris de court, voulurent imiter leurs amis, mais la lenteur
de leurs réflexes ralentit leur élan qui fut stoppé par un
coup de crosse dans les jambes. - Legt euch ! Drecksäcke ! Hände hinter den
Hals ! (au sol, sales rats ! les mains derrière la tête !) Glapirent deux des SS, le
fusil appuyé sur leur tempe. Des coups de feu retentirent. - Arrêtez ! Ordonna Frédéric
Hess, les lèvres serrées, le visage congestionné… une telle chute ne peut être que
fatale !… emmenez les deux idiots survivants dans le char. La
voiture blindée se souleva en silence, glissa sur un rail électromagnétique,
prit un peu de vitesse; puis, dans un bruit sec
de ventouse que l’on retire, elle fila à vive
allure.

q
215
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Anne, une ancienne plongeuse, s’enfonça dans l’eau sans coup férir, avec un angle
parfait ; mais Georges, dégringolant du pont comme une pierre, s’assomma au contact dur
de la surface bouillonnante et coula. Par miracle, sa compagne d’évasion put le
rattraper par le col et maintenir, vaille que vaille, sa
tête hors de l’eau. Pour combien de temps ? Les rochers disséminés au
hasard sur le parcours chaotique du torrent
fendaient l’écume blanche des flots avec un bruit d’enfer.
La rivière les emmenait, brindilles insignifiantes, à une vitesse effarante.
Anne, à moitié asphyxiée, se battait de toutes ses forces pour éviter
au nain de se noyer. Les rives étaient inaccessibles. Aucun moyen pour se rapprocher
des bords. À tout moment, les roches pouvaient déchiqueter leurs
corps comme de vulgaires pantins. Soudain, un filet à poissons,
en travers de l’eau, bloqua leur course vertigineuse. À
leur contact, il se tendit et les maintint
hors des flots déchaînés. Des jappements jaillissaient de
chaque côté des berges. - Whap ! Whap ! Whap ! Anne, effarée, aperçut des
dizaines de peluches jaune-clair. Elles dépassaient à peine le
mètre, sautillaient sur place et braillaient sans cesse des « whap ». Anne,
avec la paume des mains, pressa ses cheveux bruns et courts de l’avant vers l’arrière
pour éliminer l’eau qui tombait sur ses yeux. Elle tira Georges,
évanoui, vers la terre ferme. Bouche à bouche. Pressions
sur la poitrine. Rythmes volontaires. Un, deux trois, quatre… un, deux,
trois, quatre… le nain toussa et cracha, la poitrine en feu, la gorge
arrachée. Douleurs… Puis la parole. - Où suis-je ?… chiotte ! Plus jamais d’eau dans
mon vin ! - Bravo ! s’exclama la Goule, rassurée… pêche intéressante !… amis à
moi sauvés… autres amis ? - Prisonniers de… de ces cinglés du soi-disant
IVème Reich, balbutia Anne, les sourcils froncés, apeurée parles peluches qui
la frôlaient, la palpaient ou la léchaient parfois
avec une longue langue rêche et dure. En focalisant son regard,
elle s’aperçut que leurs corps étaient recouverts d’une épaisse
toison à base de plumes-feuilles. - Mais… mais, balbutia-t-elle, ces…

- Toi pas craindre… eux inoffensifs et végétariens… heu, non… manger plutôt lumière. -
ho, tu es là, toi ?... sain et sauf, bien… je
suis content, mais, c’est quoi, ces… ces animaux-sauteurs ? demanda
Georges, toussant et dégoulinant, trempé jusqu’à l’os. Julien tressaillit, mis
un doigt sur sa bouche, fit un signe des mains
pour qu’il se taise et lui murmura au creux de
l’oreille : - Eux pas animaux,… eux hommes-mandragores, hommes-plantes… -
Hé, ho… mon beau, objecta une voix au doux accent sifflé aussi léger qu’un
zéphyr… Pas de familiarité. Hommes nous sommes, hommes nous resterons !… comme
toi. - Pardon ! - Pour cette fois, très cher, dit la peluche en riant… Je m’appelle
Liu… la cellule végétale et la cellule nerveuse ont une analogie structurelle… notre
sang vert est la seule différence avec votre sang rouge qui est votre âme
animale... Nous, notre âme est notre ombre qui chante… je
suis le Grand Druide des Uighur, le Très Savant. - oui, oui,
bien sûr, rétorqua le nain, pressé de fuir une
éventuelle recherche de la part des allemands… ce fut un plaisir,… au revoir et merci !
… enchanté de vous avoir connu… Son regard implorait ses amis. - Allez ! dit-il…
partons, il nous faut trouver une porte de sortie ! Son air égaré exprimait
l’incompréhension. Le manque d’oxygène, conséquence de la noyade,
privait son cerveau de tout repère, et l’entraînait à délirer
complètement. Il se releva en titubant. Anne le fit
se rasseoir. - Tu es trop faible; tu as besoin de repos, de vêtements secs et d’une
bonne soupe chaude. - Eux inviter vous… pas refuser,… sinon offense… - Si tu
insistes, râla Georges qui fermait les yeux de fatigue…
où allons-nous, ami tant redouté ? - Dans région appelée Agartha. - À Shamballa ?
la cité mythique. - Non !… ville interdite !… seul cœur pur entrer… - Mais j’ai
un cœur pur, vexant personnage, râla le policier.

216
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Oui, mais faut cœur plus pur encore… Les Uighur se déplacèrent pour former dans
l’espace des figures géométriques compliquées. Puis, debout, Ils se
rigidifièrent comme des statues de pierre; leurs ombres, elles,
continuaient à se mouvoir d’une vie propre. Elles dessinaient
au sol, en filigrane, l’Arbre de Vie de la Kabbale inclus dans
le grand cercle d’une Fleur de Vie. Les dessins s’épaissirent pour englober Anne,
Julien et Georges dans une multitude invisible de sphères, de lignes et de tétraèdres.
Les ombres émirent un son : un infrason qui diffusa une
douce chaleur dans les pieds des trois amis. Tout vibrait. - Clac ! Ils disparurent
tous. - Clac ! Ils réapparurent. Anne, La Goule et Georges Dufut, hébétés et assis sur
les ombres des Uighur étalées sur une herbe verte et grasse, percevaient le brouhaha
diffus d’une circulation intense. Après avoir tâtés les graminées avec circonspection,
ils se levèrent, curieux. Le spectacleoffert à leur vue était grandiose.
Sur un promontoire engazonné, ils dominaient un gros bourg situé au
pied d’une cité construite à flanc de montagne et
qui resplendissait de mille feux. Ce bourg était entouré de
prairies verdoyantes et de champs cultivés qui s’étendaient à l’infini.
Une rivière bordée d’arbres touffus traversait avec lenteur les prairies et
les champs. Au loin apparaissait une jungle luxuriante où les végétaux grimpaient vers
le ciel pour venir sucer la moindre parcelle de lumière comme des gouttes de miel.
Parfois, des barrissements ou des rugissements atténués se faisaient entendre. Au
Zénith, un soleil rougeâtre enfoui sous une couche de nuées laiteuses procurait une
clarté suffisante et douce. Le village, en pleine
activité, se parfumait d’odeurs de fruit et de légumes; il se gonflait d
clameurs de commerçants vantant leurs marchandises, des clappements de
chameaux qui blatéraient à l’unisson, des grognements de
chiens qui aboyaient pour se répondre. Parfois, des
voitures sans roues, en sustentation magnétique, klaxonnaient pour obtenir
passage obstrué de chars tirés par de petits mammouths.

Une foule bigarrée déambulait avec insouciance. Les couleurs pâles des
Uighur se mélangeaient à celles, extravagantes, de gens
aux profils différents : comme par exemple ceux de terriens
chétifs et nerveux qui côtoyaient de gros mercabiens ventrus aux
écailles vertes ou comme ceux, entre autres, de très grands vénusiens placides
qui contrôlaient les autorisations nécessaires pour un bon fonctionnement de
la cité. Toute la gent de la galaxie se pressait à ses
affaires. Les bars étaient pleins, et la vie se déroulait sans heurt,
tranquille. Les seules lois du pays de l’Agartha
étaient : pas d’armes, pas d’intrusion dans les affaires
chacun. Respect et confiance étaient les deux seules règles d‘or.
Malheur à celui qui enfreindrait la loi. Un seul
verdict : la mort.

q
Un mercabien, assis à la terrasse d’un café, sirotait u
mélange salé de fruits exotiques exportés de la planète
Zuir située dans la constellation du Dragon. Il observait avec attention,
sans se faire remarquer, tous les faits et gestes de la foule. Espionner,
pour lui, était une seconde nature. Il pouvait se
faufiler, comme une ombre invisible, se rendre inaperçu, sans saveur ni odeur,
pour obtenir toutes les informations les plus enfouies au fond des âmes. Sa vie
dépendait de son sens de l’anonymat. Une erreur de sa part et la sentence
serait la mort pour ces simples motifs : intrusion négative
dans la vie d’autrui et non respect du citoyen. Et… port d’arme. Il les aperçut. Son
cœur s’accéléra pour aussitôt reprendre sa cadence normale. Il jeta sur la
table deux jolis coquillages pour payer et se leva, avec calme et
sans se précipiter. - Gardez la monnaie, marmonna-t-il. Des motos et des side-cars,
conduites par des Uighur passaient devant lui au ralenti. Ses proies se prélassaient s
la banquette moelleuse de ces engins. Ce n’était qu’une
probabilité pour qu’ils traversent ce village. La chance lui
souriait. Son sourire carnassier se prolongea un moment; son
flair avait bien fonctionné. Les Uighur et leur cargaison humaine
devaient aller voir la Mère.

217
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Il déchira d’un coup sec la doublure de sa veste et prit un tube enfoui dans cette
cachette. Son arme tenait au creux de sa main. Il serra le poing et souffla par
deux fois dans l’ouverture créée par les doigts repliés s
sa paume. Les projectiles vinrent se ficher dans le cou des trois
victimes. Indétectable. Son poison était indétectable et indolore. Un mélange savant de
curare et d’extraits de végétaux recueillis sur différentes planètes. Les victimes
mouraient d’une crise cardiaque provoquée par une
tétanie musculaire, trois heures après l’injection. Maintenant, ces trois heures
étaient nécessaires pour quitter ce territoire de l’Agartha.
Sinon sa mort était certaine. Il soupira en haussant les épaules.
Les risques du métier. Mais cela payait bien.

Inquiet, Julien examina la gorge de son ami et aperçut une

minuscule goutte de sang. Il alla vérifier la
peau de Anne qui n’avait rien ressenti, et aperçut la
même larme de sang. - Quoi ?… j’ai rien, assura-t-elle… je suis en pleine forme. - Moi
aussi, renchérit Georges, perdu dans ses pensées. Son souci était de trouver des moyens
pour sortir de cet enchevêtrement d’évènements qui le laissaient
pantois; il voulait rejoindre à tout prix son patron et
ami, le commissaire Luc Blondin, et lui communiquer
tous les renseignements en sa possession. Le manque de bétel
lui procurait une soif intense et des sueurs froides. Il devait avoir de la
fièvre. - Liu ! Liu ! Appela la goule d’une
voix rauque sans tenir compte des protestations de ses compagnons… toi
venir constater. À la vue des excoriations, le regard du Uighur s’assombrit. - Une arme
?… battez tambours, hurla-t-il avec des gestes précipités… une arme circule dans le
royaume d’Agartha ! - Boum-badaboum-boum-boum !… boum-badaboum-boum-boum !… Les
roulements des tambours grondaient et s’amplifiaient dans la vallée. Tous
entendaient. Tous étaient horrifiés. Le roulement émis
par les caisses signifiait : une arme était introduite
en Agartha. Un sacrilège avait été commis.

q
Les motos pétaradaient dans le village sans aucune discrétion et se dirigeaient vers la
cité, construite sur le pan ensoleillé d’une haute montagne, pour traverser ses
faubourgs et rejoindre un hameau où vivait la Mère, au bord de l’océan. La ville était
le passage obligé pour atteindre la route du col et
s’élever à plus de trois mille mètres. Georges, assis dans son
side-car, curieux, s’étonna du carburant utilisé : - Je n’ai vu
aucune pompe à essence ! - Moteur à eau… à hydrogène
mono-atomique, énonça d’une voix fluette son pilote-Uighur… énergie
propre et gratuite ! Le conducteur rigolait. - Votre monde connaît cette technologie
depuis Irwin Langmuir, prix Nobel de chimie en 1932... Mais vos hommes politiques
n’ont jamais voulu exploiter et perfectionner ce filon
nanotechnologique pour ne pas déplaire aux grands trusts pétroliers… et… - Aïe !
Le cri du nain effraya le Uighur qui fit arrêter
convoi. Georges se frottait le cou. -Sacré moustique !… il devait
être aussi gros qu’un éléphant ! - Pas moustique ici…
interdit ! Insinua La goule.

q
Le mercabien comprit vite. Ses écailles vertes se soulevaient par intermittence, en
saccades irrégulières. L’angoisse l’oppressait. La peur lui faisait perdre son
souffle. Sa peau de lézard suintait un liquide
nauséabond. Il se savait perdu. Maintenant, aucune chance de rejoindre la frontière.
Trop éloignée. Il jeta au loin sa courte sarbacane, mais son sort était déjà
tranché : la mort. Pour sauver son âme, le suicide était la seule
échappatoire; elle ne devait pas tomber aux mains de ses ennemis; sinon elle
serait disséquée par leurs maudi-

218
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

tes machines-à-Voir, et divulguerait toutes les informations

secrètes dues à sa mission. Impensable. Une
nouvelle guerre risquait d’éclater entre leurs deux mondes :
Agartha contre hyperborée. Trois jours. Son trépas ne devait pas être
découvert avant trois jours. Au-delà, son âme complète aurait
régénéré un nouveau corps… ailleurs. Une priorité :
trouver une cachette, et vite. - Beueeuuh ! Beueeuuh ! Beueeuuh !
La corne sacrée beuglait le prélude de la traque. La
chasse à l’homme débutait. Le mercabien pressa le pas sans se faire
remarquer. Le plan du bourg était gravé dans sa mémoire.
Chaque rue, chaque maison, chaque anomalie défilait dans sa
tête à un rythme infernal. oui, là, pensa-t-il. La
citerne. Elle fera l’affaire. Plus de temps pour une autre option. Ses
yeux globuleux tournaient dans tous les sens. Personne aux alentours. Il se précipita
vers le réservoir d’eau réfrigérée par de gros moteurs; il grimpa sans bruit sur
l’échelle scellée aux parois métalliques; il débloqua le
couvercle et plongea dans l’eau glacée. Son corps glissa au fond. Il
prit une pastille d’acide cyanhydrique pur et l’avala.
Un soubresaut. Son cœur lâcha. Le mercabien gisait comme un pantin
désarticulé à l’intérieur de la cuve. Le processus lent de la mort
s’enclencha. On ne passait pas en un instant de l’état de vivant à celui de
mort. Mourir requérait de la patience. Le fait de
trépasser était lent. Trop lent pour l’âme du mercabien. Elle avait peur.

virage, les motards jubilaient d’une excitation non contenue. Sous la poussée de
l’adrénaline, leurs cris de joie se répercutaient sur les versants de la montagne. Ils
dérapaient et frôlaient parfois les ravins avec un ravissement inconscient. Ils
firent une halte au sommet. - Pas de problème,
annonça Georges qui estimait leur affolement un peu trop
défaitiste, mais sympathique… je me sens comme un charme… mais
votre vitesse excessive risque de me provoquer une
crise cardiaque. - Aucun symptôme, confirma Anne… La
panique est parfois mauvaise conseillère… que la fin
du voyage soit plus calme ! - Une mauvaise interprétation ? S’étonna Liu,
perplexe… rare, mais possible. Ou alors, vous êtes des gens très robustes… Entendu !…
je vais vous laisser admirer le paysage en toute quiétude. La
descente fut donc tranquille, au grand désespoir
des jeunes Uighur. Au pied du col, la vallée, au climat subtropical, s’étalait en
myriades multicolores comme un tableau enchanteur aux pâtes vives et
toniques. Une faune, longtemps disparue de la surface de la Terre, se
laissait admirer par le regard médusé des trois humains. Leurs yeux étonnés
n’arrivaient pas à se détacher du spectacle
grandiose. Soudain, Georges toussa et s’affala sur le dos de son chauffeur. Les
trois heures fatidiques étaient écoulées depuis une heure. Anne
s’écroula aussi, inconsciente. Seule, la goule ne ressentait rien. Sa constitution
spéciale l’avait préservé des méfaits du poison. Les deux corps déposés au sol ne
bougeaient plus. - Le village de la Mère est à dix
minutes, clama un Uighur. - Trop tard… trop long, soupira Liu
d’une voix défaite… mes faibles pouvoirs sont insuffisants pour
les ramener à la vie… et je n’ai pas mon Dorge. -
Pas possible ! Pas possible ! Se lamenta Julien, tournant autour des deux corps avec de
petits bonds. Un chant. Au loin, un chant s’éleva. Surpris, ils levèrent tous la tête.

Les sirènes des deux premières motos mugirent à fond pour

se frayer un passage parmi la circulation dense dans ce quartier
saturé de souks de toutes sortes. À la sortie du village, toutes les
motos accélérèrent dans un rugissement d’enfer. La cité fut atteinte en peu de temps.
Le bailli de la ville, prévenu de leur arrivée, fit ouvrir les grandes
portes et dégager la rue principale. Les engins des Uighur
s’engouffrèrent comme des fous dans l’espace réservé, et foncèrent sur la
route en lacets qui conduisait au col. À chaque
q

219
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Mère ! Mère ! Clamèrent les Uighur d’une seule voix. Elle apparut. Majestueuse. Une
grande femme. Sa robe blanche touchait le sol; une large ceinture rouge la
ceignait. Elle glissait plutôt qu’elle marchait. La
prestance de son attitude soulignait le caractère sacré de sa fonction.
Son corps filiforme ondulait légèrement au vent. Ses cheveux,
d’un noir- corbeau, retombaient en tresses fines le long de
son dos et ses doigts élancés disparaissaient sous des manches
transparentes. Quelques Uighur dansaient une ronde autour d’elle.
Leurs longues oreilles frétillaient. Elle mesurait plus de trois mètres. Elle s’avança
et regarda. Son regard ! Étrange regard : il prenait tout. Les yeux de
la femme étaient deux pierres blanches étincelantes enchâssées dans un visage ovale et
parfait. Sa peau noire faisait ressortir l’éclat précieux de ces pierres. Elle était
aveugle. Elle voyait tout. Au-delà de tout. Sa vision enveloppa les deux
cadavres allongés sur le sol. - Depuis quand ? Ses lèvres fines ne
bougeaient pas, mais sa voix, à la fois grave et
cristalline, résonna dans tous les corps. Une voix-sans-mot. -
L’homme et la femme sont morts au moment de ton apparition, Mère, murmura Liu sur un
ton peiné… de charmants spécimens… beaucoup de courage. - Leurs âmes sont là,
dit la voix-sans-mot… la mort peut repartir : son
festin est terminé. Des cercles électriques, en un va
et vient rapide, entourèrent les deux corps pendant douze minutes; puis
ils se déchargèrent dans le sol. Anne de Marciac, grand reporter et membre de « la
Fraternité des Veilleurs », et Georges Dufut, un nain agent secret de l’ « I.S.P. »,
ouvrirent les yeux en même temps. - Oumph, pesta Georges… je suis aussi raide et cuit
qu’un canard laqué. Quelle décharge !… je jure de ne plus
jeter des écrevisses dans de l’eau bouillante ! Il se releva péniblement en se frottant
les côtes.

- Que s’est-il passé ici, demanda-t-il à Anne dont le

visage exprimait l‘incompréhension et le doute. - Je… je ne sais
pas… je suis dans un brouillard total… et ma tête va sans doute éclater d’un moment à
l’autre. - Vous étiez morts, empoisonnés, résuma Liu avec un sourire charmeur…
mais je vois que vous n’étiez pas prêts à obéir à l
grande Faucheuse… Bravo ! - De rien, c’est naturel chez moi,
affirma le nain,… mais à part vos idio… oh ! Il venait
d’apercevoir la Mère. Son coude s’enfonça dans les côtes du « grand reporter » qui
couina. - Eh, tu t’égares ! Tu me… Georges désigna du menton la grande femme. -
oh, fit Anne, surprise. - Bonjour ! dit la voix-sans-mot… bonjour est
un mot d’usage courant… j’arrive souvent à le comprendre, vous
savez. - Euh, bonjour, s’empressèrent de déclarer les deux humains, déboussolés et
contrariés par leur impolitesse. La goule, bouche ouverte, les yeux brillants, ne
bougeait plus. Elle était en admiration devant la Mère. Des bouffées d’amour
l’envahissaient et irradiaient tout son être en profondeur. Son visage était rouge de
confusion. La goule ne comprenait pas. Elle ne comprenait pas le
pourquoi de cet immense espoir qui la traversait de
part en part. Elle avait peur. Peur d’un refus. - Je… je…
bredouilla Julien… moi vouloir… moi vouloir… - Je sais, mon fils,… je
sais, murmura la Mère, la voix pleine de compassion, attendrie
par les réactions de l’homme traqué, de l’homme au corps meurtri et à
l’âme enfantine… Tu peux rester parmi nous, toi un immortel de
troisième catégorie. Les tambours battaient au loin; le son leur parvenait atténué.
Liu, l’oreille en alerte se tordant dans tous les sens, traduisit le
message : - Traître retrouvé,… il y a une heure… un mercabien noyé dans une
citerne d’eau… son…son âme a parlé : haute Instance du 4ème Reich à
l’origine de cette chasse à l’homme… veut anéantir un
certain

220
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

groupe appelé « les quatre du soleil des loups »… La Guerre

est-elle déclarée ? Le Uighur était furieux. Encore ces mercabiens. Leurs manigances
menaient toujours à des intrigues qui
débouchaient sur des guerres sans fin. De colère, ses
plumes-feuilles prirent une teinte rouge sang. Il se rappelait le terrible
conflit dans le désert de Gobi il y a 13 000 ans de
cela. C’était hier pour lui. Une région riche à profusion, pleine de
vie. Il se remémorait les lacs et les rivières à
la diversité impressionnante de poissons, aux forêts giboyeuses, aux
immenses plaines fertiles. Il serra ses poings. Et maintenant, elle était dévastée,
saccagée et détruite à jamais. Du sable et du
vent. oui, tout conflit finissait par du sable et du
vent, symboles ici de la bêtise. Cette guerre se termina par un cataclysme
sans précédent : Vénus, en colère, joua le rôle du bourreau.
Elle percuta la Terre. Les survivants durent immigrer vers des endroits plus propices,
vers les abysses profonds de la planète, creuse comme toutes les planètes. Agartha
était née. Sa capitale Shamballa promut une discipline basée sur le respect
réciproque. Les armes furent bannies. La confiance
s’installa et perdura. De ce fait, l’immortalité, peu à
peu, se propagea parmi les habitants; aussi la ville
fut-elle interdite. Seuls, une fois par an, quelques marginaux à la
puissance énergétique élevée, éparpillés dans Agartha, transgressaient le
tabou : pénétrer dans la ville de Shamballa. Ils
étaient libres ensuite de repartir ou de rester
pour acquérir une immortalité incertaine. Travail pittoresque,
mais ardu et hypothétique. Mourir à la personne
était leur seule chance de rester vivant ; la mort de l’ego était leur
seule renaissance. Leur mémoire disparaissait. Ainsi l’ange de la Mort ne pouvait pas
pénétrer dans cette ville. Le Uighur fronçait ses sourcils. L’accord de paix conclu
avec les hyperboréens était fragile depuis des siècles; mais, il ne devait pas être
rompu. Il se souvenait que ce peuple existait déjà
depuis des temps immémoriaux, bien avant eux. Ces Hyperboréens, de grands
blonds aux yeux bleus venus du système solaire d’Aldébaran dans la constellation du
Taureau, contrôlaient une autre immense région située au-dessous de l‘Arctique.

Pendant le cataclysme, leur ville, Thulé, recueillit des rescapés mercabiens, issus
d’une souche anounnaki, aigrie et mauvaise. Ces fourbes répandaient souvent des
calomnies un peu partout pour attiser des rancœurs définitives et opposer les
deux peuples entre-eux. Une frontière délimita les deux régions, et des
règlements furent instaurés. Mais les mercabiens transgressaient constamment
ces conventions; à la solde de nouveaux venus, des nazis imbus d’eux-
mêmes et adeptes de magie noire, ils multipliaient les raids en Agartha. La guerre
semblait inévitable. Le peuple d’Agartha grondait. Mais, il fallait à
tout prix éviter le conflit. Trop de souffrance.

q
La mer rougeoyait sous l’effet d’un soleil qui faiblissait
d’intensité. on avait l’impression qu’il s’éteignait pour
faire place à quelques étoiles éparses dont la luminosité
suffisait pour vaincre l‘opacité de la nuit. Un
mouvement lent étalait les vagues fluides et espacées sur
le sable fin crissant comme le chant léger d’un vent
nouveau. Le feu de bois crépitait et grillait des poissons et des baies pour les trois
invités et les divers pêcheurs humains installés dans les villages Uighur. Les falaises
abruptes de la montagne plongeaient dans la mer et protégeaient dans leurs
flancs ces hameaux dispersés. Parfois des traits bleus rayaient la nuit d’un
éclat soudain. - L’air est doux, mais ces éclairs n’annoncent-ils pas un orage ?
demanda Georges pour briser un silence méditatif qui s’installait peu à
peu. - Pas éclairs, dit la goule… atmosphère de Terre Creuse saturée de
courants électriques… Les flammes dessinaient des
bandes rouges sur leurs visages. Seul, celui de la Mère, demeurait dans la
pénombre. Comme un oubli. Elle était debout, immobile, mais ondulait parfois de
frissons involontaires. Elle attendait la question fatale, un
sourire sur les lèvres. - Merci de nous avoir sauvés, dit Anne,
impressionnée par l’aura de sagesse qui se dégageait de
la longue silhouette… Pourquoi tant d’horreurs et de
haines dans nos mondes ?… ma question est sans doute
simpliste !

221
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- oui, sans doute, confirma la voix-sans-mot… mais je milite

pour l’amour et la lumière, non contre la haine et la lâcheté… je
ne peux pas répondre à votre question… désolée ! -
Alors, Dieu n’existe pas, ricana le nain, se frottant les mains de plaisir
convaincu de son affirmation… être athée est la seule
solution : je dois défendre ma liberté contre tous !…ahah ! «
L’enfer, c’est les autres », prétend Sartre, mon philosophe préféré. Ahah ! La voix de
la Mère s’éleva. Elle pénétrait par tous les pores de leur peau. Le ton était doux,
sans agressivité et toujours bienveillant. Mère nia les allégations du policier, sans
promouvoir une quelconque proposition qui le décontenancerait. -
L’enfer, c’est les autres ?… non, c’est nous-mêmes… Dieu existe-il ?… en fait, existes-
tu ?… enlève tes couches de certitudes, détruit tes programmations d’automate, et
là, apprend à vivre avec toi-même, et tu le trouveras… en
toi. Les guerres extérieures ne pourront cesser que si nous
arrêtons les guerres à l’intérieur de nous. Ce
sont nos mensonges, nos colères, nos peurs, notre égoïsme ou
notre vanité, qui arment le bras du bourreau. Un bourreau q
je n’ai jamais vu. Un bourreau qui décapite la
tête de gens que je ne connais pas… tant que
nous ne serons pas en paix avec nous mêmes, nous ne serions l’être avec
autrui… croire ou ne pas croire en Dieu ? « Qu’importe le
flacon pourvu qu’on ait l’ivresse »… L’amour est au-delà des
dieux… - Je reconnais que mendier les bienfaits de
Dieu, c’est se décharger de ses responsabilités,… mais nous aimons tant les
miracles ! Soupira Anne, prostrée de fatigue devant le feu, et coupant avec ses
incisives la peau d’une baie. - « Le miracle vient si tu l’oublies, dit l’Ange, c’est
le secret des secrets », récita Julien… ça, c’est souvenir de lecture,
quand moi déprimé dans cimetière trop grand, trop vide, trop
silencieux… écrivain Gitta Mallaz… je crois… - Ouais, mais dans toutes ces bonnes
paroles, où est Dieu ? Polémiqua Georges, le front buté…pfutt !
Disparu, envolé ?… - Oui, loin, très loin, murmura la voix-sans-mot … il s’approche d
l’infinité du néant… il appelle. Dieu est un simple appel… un
appel d’amour.

- Encore une croyance, râla le nain… Dieu, s’il existe, est plutôt l’otage de
tous ces fanatiques religieux qui tuent en son nom
depuis des millénaires pour soi-disant défendre l‘intégrité
de leur foi. « Dieu le veut ! » criaient l
croisés en égorgeant les infidèles ou en massacrant d’un coup 70 000
musulmans dans la mosquée de El-Aksa… et vice-versa. Liu, le
Grand Druide se leva pour dire : - Pas très joli, joli,
tout ça !… mais, la mémoire est mauvaise conseillère,… parfois devenir une page
blanche… l’oubli… le pardon,… est plus judicieux. Tenez, je cite deux de vos écrivains,
Anne et Daniel Meurois-Givaudan : « Le temps est révolu de dire aux hommes
de croire pour croire; parce que la simple croyance est souvent la mère de tous les
dogmes, puis la sœur de toutes les superstitions. Il faut que le travail soit une clé
pour la connaissance. Et cette connaissance n’est rien d’autre que l’expérience directe
avec l’Unique Lumière Intérieure »… L’homme-mandragore, pensif, médita un court instant
la citation qu’il venait de prononcer, et, dans un
murmure presque inaudible, prononça des mots terribles :
Les dieux ne sont que des dieux-égrégores; ils n’existent
que par la croyance de leurs adeptes, et
dévorent l’amour de leurs fidèles qui deviennent
des outres vides… enfin… bref… laissons ça,… déridons-nous plutôt !
Liu s’amusait beaucoup. Il aimait qu’on l’écoute. Avoir un
auditoire. Un rêve de jeunesse. Il était si vieux. Mais son âme si jeune. Il riait. - J
m’aperçois que mon savoir vous laisse pantois… je connais une
autre citation qui va couronner mon sermon. Il se
tourna vers Anne pour lui faire un clin d‘œil, et lui
dire : - Une citation du créateur de « La Fraternité des Veilleurs », la
société secrète dont vous êtes membres, vous et vos deux autres compagnons. Il
 prit une baie et la croqua. Il aimait se faire
prier. Tous le regardaient. Il se racla la gorge. - hum, hum,… voilà,
voilà… « Tout homme se barde

222
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

d’excuses pour continuer à préserver ses préjugés,

quand son savoir ne provient que de sa mémoire…
Connaître, c’est se fondre avec la chose et l’assimiler »… hum, hum, vous voyez, je
vous montre une érudition effrénée,…c’est un signe d’imbécillité… sachez vous contenter
d’un peu de savoir bien digéré avant d’en entamer un autre. L’intelligence mûrit cet
acquis en connaissance, pas l’inverse… les mots ne
sont que des portes-mémoires qui ouvrent sur des mondes capricieux
et factices… Tralala… Tralalère… prenez du plaisir à lécher ces
mots pour qu’ils fondent sous la langue. Il se mit à
danser autour du feu. - Mais société mauvaise, se lamenta Julien, replié
sur lui-même, les épaules basses et le dos voûté… vouloir traquer et
tuer moi… toujours juger moi mauvais… peut-être eux
dans le vrai : moi mauvais ! Par jeu, la goule se tassa
encore plus pour se faire plaindre, montrer tout le malheur qui pesait sur
elle; elle soupira bruyamment, un œil levé discrètement vers Liu. Julien
raffolait des paroles du petit vieux rigolo aux plumes-feuilles qui changeaient
de couleur à la moindre émotion. Il adorait
ces conversations près d’un feu de bois, dans la pénombre bienfaisante du soir où
les étoiles sont les seuls points de référence. La nuit, tout se lie, s’entoure de
fantasmes et de mystères. Il voulait faire parler le Grand Druide pour avoir le plaisir
de l’écouter… et rêver. - Parle-nous encore, Grand-Druide… murmura-t-il. Point
dupe, Liu, pour faire plaisir à Julien, continua ses
pitreries verbales, sachant que le sérieux de ses
paroles, dissimulé sous une gangue de verbiage, pénétrerait plus en profondeur dans
l’inconscient des gens. Leur conscience est trop sur la défensive, prête à
verrouiller toute information non conforme à leur
conditionnement. - Je vois à vos têtes ahuries que la
moindre philosophie de salon vous intéresse… je continue donc ma petite
conférence… La société, ah,… la société… mais la société, c’est vous ? Non ?… alors,
changez-vous et la société changera. Un de vos philosophes, Krisnamurti, disait : «
En amenant un changement radical en vous-mêmes, vous introduisez de ce fait un
changement radical dans la structure de la société … car le monde extérieur est le
résultat

de votre vie privée, de votre vie intérieure »… Liu, avec le bout de ses doigts, frotta
ses plumesfeuilles qui prirent tous les couleurs de l’arc-en-
ciel. - oui, je sais, dit-il, narquois,… ne me remerciez pas
! Je suis un grand timide et vous me faites rougir ! - Pourquoi
tant de souffrance ? Asséna Julien, comme un coup porté au
vieux druide pour l’acculer dans ses retranchements ultimes. Son pauvre sourire sur ses
lèvres défaites, ravagées par une lèpre ancienne ainsi que sa
mâchoire droite, attirait la compassion comme l’aimant la limaille de
fer. Un sourire de clown défait. - oui, oui, bien sûr, la souffrance,
gémit le « Très savant » en frappant les paumes de ses mains
l’une contre l’autre… ah, la souffrance, faut-il qu’on
l’aime pour qu’elle perdure autant… moi, moi je
souffre… je suis l’héritier du savoir des « Thuala de Danan; ils appartenaient à l
tribu de la Vierge Noire, la tribu qui a déchiffré
l’alphabet de pierre des anciens atlantes… moi, le Grand Druide, le «
Très Savant », je souffre… de trop Voir le futur, un futur qui bouge, qui
bouge, qui bouge… quel misère si vous saviez !… on souffre à s
mesure, selon ses possibilités. Il dansait sur place. Ses pieds bougeaient à
une vitesse inouïe. Il les regarda, étonné. - Quoi ?… vous voulez une autre citation
!… Quels affamés de culture vous faîtes, bande d’insatiables !… ah, je suis bon prince,
en voici une, d’un dénommé Frank Hatem, un métaphysicien, mazette : « Pour que
l’homme cesse de se créer un monde de souffrance, il faut qu’il reconnaisse la
perfection en tout… ou bien il observe le monde, et il constate qu’il est régi par le
diable, ou il nie le monde s’il veut n’y voir que le but : Dieu ». - Liu ! Interpella
la Mère, appelée aussi la Déesse ou la Vierge Noire. - Oui ? - Tes amis sont morts… de
fatigue… conduit-les aux chambres-suspendues pour récupérer leur vitalité physique, car
demain ils partent à l‘aube !… profite de cette nuit
 pour reposer ta langue… les mots ne sont que le
produit d’un manque… la véritable

223
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

initiation se passe de cœur à cœur, en silence. Au

revoir ! L’ombre de la Mère se dissolvait dans la nuit étoilée. Seul subsistait un
frémissement de l’air; une fragrance entêtante enivrait le corps et l’âme des trois
voyageurs. Des sentences, comme des oiseaux de proie, s’emparaient de leurs nerfs pour
jouer sur ces cordes à vif une mélodie insoutenable faîte de
notes de feu : « Confiance, respect : c’est l’apprentissage de
l’immortalité… Ne juge pas Ne condamne pas Accepte tes insuffisances Attention,
intention : c’est l’apprentissage de l’immortalité… »

Les Uighur, nerveux, se dandinaient d’une jambe sur l’autre. Ils grognaient. Personne
ne parlait de cette façon à la Déesse. Ils se
rapprochaient, menaçants. Leurs « whap » scandaient la frappe de leur pied droit
sur le sol. « Exiger », pour eux, n’était pas une demande mais un affront. Ces
étrangers ne comprenaient pas les usages polis consacrés à
l’offrande ou à l’acceptation. Ici, on savait prendre ou donner, mais on
n’exigeait pas. Personne ne refusait. Confiance et respect. Liu se retourna
pour dissimuler un sourire de connivence. La peur d’un refus pour les gens de la
surface, ceux d’en haut, poussait au paroxysme leurs insuffisances qui se
transformaient immanquablement en doutes, envies, colères ou désespoirs. -
Vous êtes libres, en effet, dit la voix-sans-mot… Je suis contente de
savoir que vous offrez votre liberté à vos amis… c’est un
choix… À vous de l’assumer. Assumer son destin est primordial…
Bravo ! La voix de la Mère parfumée de douceur se voulait maternelle. Les hommes
étaient ses enfants, et la vie de chacun d’eux lui était précieuse. Mais elle aimait
l’attitude de ces deux humains. Généreux. Un peu présomptueux, mais pleins de courage
et de détermination. Elle savait. Espoir-fou. Une ombre. Une seule ombre : une
entité démoniaque extrêmement puissante. Un berger des Abîmes. Haine-
destruction. - Que votre volonté soit respectée ! Déclara la Mère en s‘éloignant… bon
voyage et bon succès !… que le jeu commence… - Mère, Mère…
laissez-moi partir aussi, supplia Julien. Silence. Le visage de la goule se tordait de
désespoir. Elle baissait la tête, repliée sur elle-même. Elle attendait une réponse,
hésitant à réitérer sa demande. La Vierge noire
s’approcha de lui, posa une main sur sa tête. Sourire. - Un immortel de troisième
classe est libre de partir et de revenir. C’est sa prérogative. Va en paix, et reviens-
moi vivant, petit Julien.

q
La lumière blafarde du matin enveloppait la grosse barque posée sur la
plage, prête pour le voyage. La voile claquait au
vent. on entendait le ressac des vagues qui se
brisaient sur les rochers proches. La Mère regardait Anne et Georges
d’un air soucieux. - Liu vous accompagnera. Après la traversée en direction du
Nord-Est, il vous indiquera le chemin le moins
dangereux pour atteindre votre monde, celui qui mène en Égypte, sous le
Sphinx, près de Gizeh sur la rive gauche du Nil… Les galeries sont
propres et nettes, et des moyens de locomotion seront parfoisà votre
disposition… De l’eau et des provisions vous attendent dans
l’embarcation… - Mais… c’est quoi ce délire, protesta Georges, l
visage défait… je ne sortirai pas de ce trou à
rats sans mes compagnons d’infortune laissés aux mains de ces fanatiques à
la croix gammée. - Pareil pour moi… je vous en prie, insista Anne, laissez-nous
délivrer nos amis, Raoul et Nicolas. -Trop risqué pour vous, murmura la
Mère sans s’offusquer… mon rôle est de vous garder en
vie… l’eau et le vent ne sont pas encore vos alliés ! - Votre rôle, votre rôle,…
mais je suis libre de disposer de ma vie !… laissez-moi aller où je veux, hurla le
nain, fatigué…

224
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ensuite, l’interminable silhouette se tourna et se dirigea vers le nain surpris et

embarrassé. - N’aie crainte, dit la voix-sans-mot, douce et bienveillante… je reprends
les bienfaits ou les malheurs attribués par la Nature… je suis la Nature ! Elle toucha
la gibbosité de Georges. Le nain glapit de douleur. Il tomba au sol, recroquevillé en
position de fœtus. Le souffle court, il respirait par
saccade. Le feu dans son corps. Il se desséchait. Sa souffrance était
telle qu’il lui semblait être un supplicié écartelé sur une
croix en X. Ses cris se répercutaient au loin. Puis. Silence. Quelques secondes
s’égrenèrent. Puis. Ses bras et ses jambes s’étirèrent,
brassèrent l‘air de mouvements désordonnés. Il cherchait des sensations.
Sa colonne vertébrale se redressait. Son éphémère calvaire se terminait. Une onde
rafraîchissante le traversait de part en part ou circulait de bas en haut, en boucle.
Plus de douleur. Plus rien. Paix. Georges se releva. - Mazette !… quel
pied !… quelle expérience ! Il s’agrandit, les bras en l’air, tout
droit. Il tournait sur place comme une girouette. Il se palpait sou toutes les
coutures. - Eh bien, eh bien, répétait-il inlassablement… vous êtes ma bonne fée… vous
êtes ma bonne fée… incroyable… inimaginable… je m’excuse, je m’excuse… - Les forces de
ta naissance ont dévié la Nature, dit la Mère d’une voix mélodieuse; j’ai rétabli
l’ordre, c’est tout. La véritable raison de la Nature se situe dans sa déraison, dans
son apparente diversité. Un seul lien : l’invisible chaos des
cinq éléments. Je capte les différents temps de leurs énergies… et je
guéris,… ou je transforme… Je suis l’aigle ou le chacal, le lion ou le
taureau, la fleur ou la pierre. Je suis l’Ange.
Parfois je suis l’Homme… Mère !… il nous faut partir, rappela Liu… le soleil se lève !
- Qu’il en soit ainsi ! Dit la voix-sans-mot.

Sous les regards médusés de Anne et du policier, la longue silhouette de la Déesse se

déforma, s’allongea en un grand vaisseau translucide dont les contours circulaires,
deux disques posés l’un sur l’autre qui tournoyaient en
sens inverse, s‘illuminèrent de tâches multicolores. Sans un
bruit, le navire spatial disparut à l’horizon. - Où la Déesse va-t-elle ? demanda un
Uighur, déçu. Avant de répondre, le Grand Druide le regarda sévèrement. - La
Mère va où elle veut… Ici et là,… à Shamballa…
parfois dans ses rêves, parfois dans les dimensions supérieures. Elle passe alors le
portail des dieux gardé par un gardien du Seuil : un
Kérub. - Où ?… cet endroit existe-il réellement ? Interrogea Georges, un
sourire sceptique sur les lèvres. - Seule une conscience en harmonie
avec la Nature, pleine d’amour, peut franchir cette porte située dans la Constellation
d’Orion au sein de la Nébuleuse du Crabe.

q
La mer était calme. Le bateau emportait ses passagers pour les débarquer de
l’autre côté de l’océan, en Hyperborée. Julien était heureux
d’aller bastonner ces

225
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

fourbes qui le poursuivaient depuis toujours; Anne savourait la

vie qui circulait dans ses veines, vivace et régénérée;
le policier Georges Dufut, ragaillardi par sa métamorphose inespérée, respirait avec
délice les embruns vivifiants; Liu, le Gand Druide, rêvait à
la paix compromise entre les peuples; et deux Uighur, se prélassaient à
l’arrière, en attente de la réalisation d’un vœu :
ils voulaient participer à l’aventure, en découdre
avec ces flibustiers de mercabiens. Le Dorge de Liu
gonflait les voiles de l’embarcation qui filait au
moins ses dix nœuds. Le Dorge était l’instrument magique du
Grand Druide. Il captait les ondes. Il emmagasinait les
fluides telluriques et cosmiques : le lait de la
Mère. En aulne du bord de l‘eau, de la longueur
d’une flûte, creuse et percée de trous aux diamètres différents,
sa force et sa puissance se modifiaient selon les pensées de
Liu. Le « Très savant » soufflait dans l‘embout,
posait ses doigts pour boucher un ou plusieurs trous, pensait une
action, et l’effet voulu était immédiat : invisibilité ou
dématérialisation, guérison ou destruction, transformation ou pouvoir sur les
éléments. La manipulation du Dorge était dangereuse. Seule une main experte pouvait
l’utiliser. Liu le plaça dans une encoche, à l’arrière du
bateau.

bousculèrent Raoul et Nicolas qui, encore sous le choc de

leur capture, ne bougeaient pas, serrés l’un contre l’autre. - Alle ‘raus,
dreckige Fummler ! (Sortez ! Espèces de cafards-fouineurs) Les deux
prisonniers, délogés sans ménagement de leur abri provisoire, espéraient
que leurs trois amis étaient sains et saufs. Un espoir fou. Peu de chance.
Les lumières crues de l’immense hall les obligèrent un court instant à
cligner des yeux. Des gens en blouses blanches, noires ou
rouges, déambulaient sans remarquer le trio et leurs gardiens. Ils
s’affairaient à leurs occupations comme des fourmis besogneuses.
Certains portaient un casque de chantier; d’autres
arboraient un badge à leur nom épinglé sur la manche
gauche; d’autres encore, plus rares, affichaient une carte
magnétique collée sur le devant d’une de leurs poches. La
carte donnait une partie du code qui ouvrait les portes de
sécurité donnant accès aux salles interdites et réparties dans des endroits « Top
Secret ». La voix, la main ou la rétine complétaient le déverrouillage de ces portes.
Raoul et Nicolas furent jetés dans une voiture aux pneus filiformes. Le chauffeur
conduisait prudemment pour ne pas heurter des chariots chargés à ras
bord ou pour éviter d’effleurer des véhicules de
toutes sortes qui débouchaient d’autres galeries sans crier gare. Une glace
incassable séparait l’arrière de l’avant du véhicule. Frédéric hess et
deux gardes, placés à côté du conducteur, gardaient un silence
glacial. D’un geste vif, Nicolas tourna la poignée de sa porte et la poussa violemment.
Il pesta. La porte était bloquée. Les allemands ricanaient. À un moment donné, la
voiture emprunta une galerie plus étroite qui donnait sur le vide. Le
véhicule s’arrêta au bord du précipice. - Blang ! Derrière eux, un
rideau de métal venait d’obturer leur coursive. Des moteurs de ventilation se mirent en
marche. Un souffle violent emplit la galerie, souleva la voiture et
la projeta dehors, à l‘air libre, sous un ciel nuageux.
Les roues se replièrent sous le véhicule.

q
La voiture blindée filait à vive allure, glissait
en silence sur le rail électromagnétique. Ce véhicule, u
genre de rame oblongue, renfermait Raoul de Presles et Nicolas Simon maintenus
prisonniers par des hommes d’un organisme créé en 1920 par Rudolf Von Sebottendorf : l
groupe Thulé. Après la guerre, cette loge recueillit tous les criminels nazis
rescapés. Elle fonda un nouveau Reich, le IVèmeReich, protégé au sein de la Terre
Creuse, en Hyperborée, et allié avec une race antédiluvienne. Des grands blonds aux
yeux bleus venus du fond de l‘espace. Au bout d’une
heure d’une traversée à travers des galeries bétonnées et
éclairées, la rame ralentit progressivement. Elle stoppa dans un des nombreux terminus,
une vaste station que traversaient de nombreuses personnes pour
se diriger vers de multiples couloirs. Les soldats en treillis blanc, du plat de leur
fusil,

226
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Oh !… surprenant ! S’exclamèrent ensemble Raoul et Nicolas. Le spectacle

grandiose stupéfiait les deux amis. Une ville de science-
fiction s’offrait à leurs regards ébahis. Une mégapole
s’étalait devant eux à l‘infini : Thulé. Des gratte-
ciel en verre, aux formes de vagues géantes, se dressaient hauts dans le ciel. Des
tours solaires de plus d’un kilomètre de haut les concurrençaient pour le
titre du plus imposant édifice. Seules, des couleurs
chatoyantes les différenciaient. Des buildings plus petits ressemblant à
des fleurs aux corolles ouvertes longeaient de
larges avenues qui grouillaient d‘une vie marchande et
artistique. Un flot continu de voitures sillonnait le
ciel. Des routes suspendues, invisibles, parcourant les moindres recoins de
la ville, guidaient ces véhicules qui se
superposaient, se croisaient, se frôlaient sans jamais se toucher pour aller vers une
destination programmée par leurs propriétaires. La voiture des ravisseurs entama une
descente silencieuse, se dirigea vers un vieux quartier
aux immeubles étriqués, anciens et aux murs décrépis.
En bas, elle redressa ses roues pour circuler sur une voie bitumée; elle
l’abandonna pour se faufiler à travers des rues mal
éclairées où peu de gens osaient se promener, à moins d’une affaire capitale.
Les transactions dans ces faubourgs oubliés étaient, en général,
illégales. La voiture s’arrêta devant une bâtisse grise à trois
étages, au toit en forme de coupole. Elle klaxonna d’un ton aigre et bref. Une porte de
garage se souleva. Deux S.S en habits noirs apparurent, l’arme au poing. - Es ist
höchste Zeit ! (il est temps) râla l’un d’eux… Hoffen auf ihre baldige Rückkehr (votre
retour est attendu avec impatience)… aber (mais)… L’homme, un grand costaud aux larges
épaules, venait d’apercevoir les deux prisonniers coincés à l’arrière
de l’habitacle. - Aber (mais)… Wo Sind die Anderen ? (où sont passés les autres ?) -
Dans la nature, Hans,… grommela le capitaine Frédéric Hess, de mauvaise humeur… ou
plutôt sous l’eau, noyés. Ces imbéciles ont sauté d’un pont pour nous échapper… le
torrent infernal de la vallée des démons les a avalé pour toujours… maintiens
ceux-là au chaud !

Sans un mot, Hans, poussa les deux prisonniers vers la maison dont une fenêtre
faiblement éclairée paraissait clignoter. Peut-être que des appels
silencieux suppliaient ou priaient les passants, ou on ne sait quel dieu
pour en finir avec l’esprit démoniaque qui hantait ces
lieux. Dans le salon, cossu et agréable, de style anglais, le grand costaud
leur désigna un canapé moelleux. - Setzt Euch ! Aboya-t-il, d’une voix gutturale et
ennuyée. Il avait hâte de sortir de cette maison hantée. Déplaisante. Parfois, une
chaire de poule inopinée parcourait son corps en lancinantes décharges électriques. Il
ne comprenait pas ce phénomène. Son seul réflexe
était de fuir. L’habitant de cette maison était un fou
dangereux. Il préférait mille fois les dangers de ces rues interlopes où des
trafics de tous genres prospéraient sans la moindre anicroche.
Même les plus endurcis des malfrats évitaient les alentours de la maison du savant. Ils
avaient peur. Trop de disparitions inquiétantes. Un jour, des
voleurs chevronnés osèrent pénétrer en catimini dans la demeure hantée, malgré les
soldats; ils n’étaient jamais ressortis. Sa bravoure était incontestable, mais, par
moments, une angoisse sourde l’enserrait de ses griffes invisibles et l’empoisonnait.
Il ne pouvait pas résister; une envie subite de vouloir s’échapper de cet endroit
maudit le saisissait. Alors, il détalait à travers les
ruelles environnantes, et se saoulait dans des bars miteux et mal famés pour
oublier son angoisse. Sa peur. Le capitaine s’adressa à ses
prisonniers d‘une voix polie et radoucie : - Messieurs !
Nous, nous partons !… vous êtes nos hôtes ! Cette maison possède tout le confort
nécessaire… les chambres sont au deuxième étage… Les frigos sont pleins. Buvez et
mangez !… et… et surtout : reposez-vous !… vous aurez besoin de
toute vos facultés. Bonne chance !… ah, évitez le troisième étage. - Nicht fliehen (ne
cherchez pas à fuir)…, recommanda Hans en ricanant…Draussen würden die Wächter ohne
Warnung schiessen ! (dehors, les gardes vous abattraient sans sommation) La porte
 d’entrée claqua derrière les deux allemands. Quatre
verrous s’enclenchèrent automatiquement.

227
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Silence. - Une bonne douche ? Clama Nicolas Simon dont les yeux noirs et durs, sans
bouger, inspectaient les lieus avec discrétion. Du menton, Nicolas désigna les étages.
Avec ses doigts, il entama un langage codé. Raoul de Presles acquiesça par un
clignement. Il monta lentement les escaliers. - Rien. Aucun
micro ni aucune caméra. - Ici non plus, rien, déclara Nicolas,
surpris… quelle arrogance ! Ces types se croient invulnérables. - Oh,
pour eux, nous sommes inoffensifs… où veux-tu aller, jeune imprudent ?… dans le cul de
nulle part ? - Peut-être,… tu as raison, mais rebiffons nous
quand même !… faisons le plus de dégâts possibles !… visitons cette maison,
et,… - Clac, clac ! Les verrous de la porte se
débloquèrent. Quatre personnages pénétrèrent dans le grand salon :
trois hommes et une infirmière en blouse blanche. Le personnage du
milieu s’appuyait sur une canne. Sa longue silhouette se courbait un peu. Ses cheveux
blancs, séparés par une raie au milieu de la tête, gominés, brillaient sous l’éclairage
cru d’un luminaire. Audessous d’un nez aquilin, de courtes moustaches
poivre et sel barraient des lèvres fines et tristes.
Derrière d’épaisses lunettes, ses petits yeux, vifs et intelligents, les
scrutaient avec avidité. Un chat le suivait, docile, attentifà ses moindres
gestes. Il se racla la gorge avant de parler d’une
voix fatiguée, un peu rêche : - Je m’appelle Tesla, un
prisonnier comme vous… et… - Nikola ?… Nikola Tesla, l’interrompit Raoul, étonné, les
yeux grands ouverts, le front plissé de rides profondes… Nikola Tesla, le chercheur en
énergies libres ? - Hum !… monsieur, vous êtes un connaisseur… oui, je suis ce savant,
décrié et rejeté par les lobbies de la haute finance qui contrôlaient
les scientifiques et leurs découvertes… pour eux, l’énergie ne peut que
rapporter beaucoup d’argent… pour moi, elle ne
peut être que gratuite… - Mais… mais… votre âge approche les 150 ans !…
Impossible, s’écria Nicolas qui ne comprenait pas la mascarade
qu’on leur jouait.

- En effet, jeune homme, en effet… ma mort fut douloureuse, mais ma résurrection encore
plus… votre étonnement m’amuse, je serais heureux de vous raconter mes… - Assez jacassé
Tesla ! Montez dans votre chambre… que l’infirmière vous fasse cette foutue
piqûre… pour être efficace, il faut l’effectuer à heure
fixe. Tesla baissa la tête et monta les escaliers, à
petits pas, suivi par la femme en blouse blanche et par le chat au pelage
noir. Le chat s’appelait Maca. La voix était nasillarde. L’ordre fusait d’une bouche
aux lèvres minces et pincées. L’individu était grand, sans plus, et rondouillard. Sa
figure, ovale, mangée par d’énormes yeux gris en forme d’amande,
jaunissait sous l’effet de la colère. Cette faculté de changer de couleur était la
particularité d’un mercabien d’une race différente de celle venue de la constellation
de Pégase. Il était plus grand et appartenait à la
constellation du Dragon. Mais le même crâne chauve, les
mêmes petits trous à la place du nez et des oreilles, les mêmes bras
grêles et courts, les mêmes jambes malingres, faisaient d’eux des mercabiens. - Assez,
cher ami ! Gronda la voix caverneuse du dernier personnage… ne t’acharne pas sur lui !
L’homme, un hyperboréen de la constellation du Taureau, mesurait près de trois mètres.
Sa haute stature dégageait une impression de sérénité et de force tranquille.
Ses longs cheveux blonds tombaient sur ses larges épaules. La
profondeur de son regard, accentuée par le bleu foncé de ses yeux, révélait une volonté
farouche et impitoyable. Il s’adressa ensuite à Raoul et à
Nicolas. - Messieurs, dîner à 21 heures précises,
dit-il, le visage impassible… l’infirmière est aussi une
bonne cuisinière…tenue correcte exigée. Des vêtements propres attendent sur
vos lits… Je me nomme Ora, et voici le colonel Sri-Girgun, commandant en chef de nos
forces armées. Il tenait à la main un tube métallique
court; il s’en servit pour désigner d’un geste désinvolte le mercabien
qui reniflait, signe de son mécontentement manifeste.

q
228
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

21 heures. Les deux amis descendirent l’escalier la peur au ventre. Cette

appréhension sournoise ne les quittait plus depuis leur
arrestation. Étaient-ils des invités ou des cobayes ? Heureusement, une douche et des
habits neufs les avaient revigorés. Leur esprit fonctionnait à
nouveau, élaborait déjà des possibilités d’évasion. Tesla, Ora
et le colonel se trouvaient dans le salon, un verre d’apéritif à la
main. - Venez vous asseoir ici, chers amis, lança Tesla, installé dans un large
fauteuil en cuir rouge… la cuisinière nous appellera le moment venu… Que buvez-vous ? -
De l’eau nous suffira, répondirent en chœur les
deux « invités ». - Pouah ! Des buveurs d’eau !… par pitié, prenez autre
chose, sollicita le savant… à votre mort votre âme vous
réclamera des alcools plus forts… ha ! ha ! - Bon, bon, râla Raoul…donnez-nous un peu
de pastis pour colorer l’eau,… pour vous faire plaisir, cher monsieur, et… - Et, en
contrepartie, je vous raconte une belle histoire, ou censée l’être… d’accord ? -
D’accord ! - Je travaillais sur la théorie d’un univers dynamique, rejetant
celle de la relativité d’Einstein. Le débat sur l’opposition
ondes-particules est obsolète. L’univers est dynamique. La matière
provient d’une substance unique; les rayons cosmiques ou
certaines ondes radios vont parfois plus vite que la lumière…
bref, pour moi, l’énergie nucléaire était dangereuse et sans avenir; les énergies
fossiles, pétrole ou gaz, étaient susceptibles de disparaître un jour. Donc, je
m’apprêtais à prouver que le transfert inter-dimensionnel de
l’énergie sur de grandes distances débouchait sur la gratuité de nos dépenses
énergétiques. - Et alors ? - Eh bien, je gênais les groupes internationaux dont
le but était de créer une science matérialiste liée aux profits… on
chercha donc à m’assassiner pour s’approprier mes inventions.
Tesla semblait oppressé. Son élocution était lente et monocorde. - Mais, une force
supérieure les en empêcha… elle simulama mort en provoquant une
crise cardiaque.

Elle m’emporta ici, au sein de la Terre Creuse, en Hyperborée… un sérum spécial me

maintient en vie et me régénère…ah, j’ai eu un bel enterrement. on apprécie vos
qualités surtout après votre mort. Il regarda les deux
extraterrestres avec dédain. Sa voix devint plus forte : - Mais je suis un
prisonnier comme vous… je collabore !… et je voudrais mourir ! Le dernier mot était
crié, jeté comme une malédiction. - La ferme, Tesla ! Aboya le mercabien… vous êtes en
vie pour le bien de la communauté ! Ici, toute l’énergie est gratuite,
grâce à vous… mais ne poussez pas le bouchon trop loin, sinon… -
Sinon, quoi ? Mes armes pour supprimer les guerres
vous intéressent, comme ce bouclier d’énergie permettant de détruire
tout ce qui s’approche de nos installations dans un
rayon de 300 kilomètres. Mon dispositif projette des particules de grande dimension ou
au contraire microscopique, nous permettant de transmettre
sur une petite surface, à grandes distance, une énergie des
trillons de fois supérieure à celle de tout autre rayonnement. Des
milliers de chevaux-vapeur peuvent ainsi être transmis par un
faisceau plus fin qu’un cheveu, tel que rien ne peut
lui résister. Ora, le grand hyperboréen, prit la parole pour diminuer la tension
palpable entre les deux antagonistes. Sa voix, claire et nette, monta et supprima,
comme par magie, les relations tendues entre les hommes installés dans le
salon. L’espèce de brouillard trouble qui envahissait la
pièce se dissipa. - Mon cher Tesla, nous vous sommes redevables… le potentiel de cette
forme d’énergie est considérable. Votre Aristote la nommait éther… d’autres la nomment
orgon, force X, mer de Fermi, force Od, prana, champ de tachions, etc… un litre de
cette énergie équivaudrait à 5 000 litres d’essence… Nous, nous
la nommons le Vril. L’énergie Vril est connue de nos ancêtres depuis une éternité. Ora
regardait Tesla. Aucun sentiment n’apparaissait sur son visage. - Vos vaisseaux-
robots, cher Nikola, à ondes stationnaires générées par de
puissants champs magnétiques à

229
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

très basse fréquence, sont très efficaces. Ces ondes ELF

peuvent aussi manipuler et influencer le climat en créant
des zones de haute ou basse pression… - Mais ces fréquences vibrent
même niveau que celles de notre cerveau, clama Nicolas,
offusqué par la possibilité de contrôler le mental humain. - Pire, émit Raoul,
les lèvres pincées, le visage blanc de peur… si on introduit des informations dans ce
genre de signal électromagnétique, on peut provoquer des
lésions et même donner la mort ! - Je ne
comprends pas ! demanda Nicolas… quel est votre
but, à part de dominer le monde. - Et aussi de dominer
l’univers ! Explosa le colonel Sri-Gilgun, de colère, de frustration et d’envie
malsaine. - Assez, colonel, taisez-vous ! Vous délirez !… notre souhait est d’amener la
paix, partout,… pour cela, une démonstration, pour toutes les nations du monde, de
notre puissance illimitée empêchera tout pays belliqueux de provoquer
ses voisins pour de motifs futiles… de toute manière, la civilisation d’en
haut a abandonné toute possibilité d’évoluer… elle est donc destinée à
disparaître ! Nous la remplacerons !… par des hommes forts et généreux, des
ariens… et, croyez-moi, nous… Des poulies d’ascenseur interrompirent la phrase de ora
en couinant d‘une manière désagréable. - Ah, aujourd’hui, il
descend, maugréa le mercabien… nos invités l’intéressent, sans doute. - C’est son
droit, répondit l’hyperboréen avec amabilité … Le troisième étage lui est entièrement
consacrée, avec un ascenseur privé… le moment venu, il sera la vitrine du 4ème Reich,
et la preuve de notre toute puissance. - Mais son alter ego me fait froid dans le dos !
Croassa le colonel de sa voix éraillée… il fait chavirer mon esprit. J’ai peur de
perdre la tête un jour ! La porte de l’ascenseur claqua en s’ouvrant.
Le brouillard trouble envahit de nouveau le salon. Deux hommes apparurent. - Heil,
heil, brama l’homme ! Il était assis dans un fauteuil roulant; une mèche blanche lui
barrait un œil, et des petites moustaches grises, coupées au carré, paradaient au-
dessus de la

lèvre supérieure. - Tesla ! Aboya-t-il sur un ton grossier… ton pigeon a encore chié
sur le rebord de ma fenêtre… c’est exaspérant, cette manie ! Apercevant Raoul et
Nicolas, il jubila : - ho, ho, deux hommes, deux
destins à notre merci… ou pas. De la chance, il vous faudra de la
chance, messieurs ! Qui sait, vous en aurez… peut-être… L’homme, un médium,
s’arrêta de prédire, inquiet, les yeux dans le
vague, soufflant sur sa mèche de cheveu pour s’amuser. -
Mais… mais,… bredouilla Raoul, pris d’une panique soudaine… c’est Adolphe
hitler !… pas possible ! Ce n’est pas réel, je cauchemarde ! Les
évènements surnaturels et incompréhensibles surgissaient trop vite, trop
invraisemblables. - Beuh, euh,… grimaça le Führer… que se
passe-til ?… où sont mes cachets ?... Son menton s’affaissa d’un coup; son corps se
durcit en une catalepsie foudroyante; ses yeux se révulsèrent. - Il serait urgent
d’augmenter les doses de son traitement, persifla le mercabien…
sinon, il ne représentera plus personne. L’homme qui poussait
le fauteuil roulant était un moine tibétain, habillé comme un
bénédictin, tout en noir. Grand et maigre. Son visage disparaissait sous une cagoule
immense. Seuls, deux yeux de braises rouges dardaient un feu insondable, prémices d’un
enfer sans fin. Il portait des gants verts et appartenait à
la loge 99 de magie noire tibétaine. À Berlin, on
avait retrouvé son corps au milieu d’un cercle de 12 moines suicidés. Rite
magique qui servit à le ressusciter et à le
faire échapper. Son aura maléfique, enveloppée par une
chape noire striée de rouge sombre, créait ce fin brouillard
dans la pièce qui provoquait soit des malaises
soit des colères subites. Autour du moine aux gants verts, les gens se
sentaient haineux. Le magicien noir se tourna vers le colonel. Une voix d’outre-tombe,
lugubre et menaçante, profonde et acérée, lança une imprécation :
Bonhomme insignifiant, ne parle plus de lui sur ce
ton. Jamais !… hitler, comme l’affirme un haut dignitaire de
l’ordre : « … c’est nous qui l’avons
230
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

préparé, entouré, porté; nous les frères de la Sainte Vehme; nous les Sept Commandeurs
de la Rose Croix de Bavière; nous les Hauts Initiés… ». Le colonel pâlit, hoqueta un
instant une main sur son cœur, et s’assit lourdement dans un lourd
fauteuil élisabéthain. Le tibétain mit une main à plat sur
le crâne de hitler. Le Führer sursauta, toussa et
claqua des mains. - Bravo, bravo, cria-t-il, inconscient de son
évanouissement… Badmaëf, lance le jeu du miroir, encore,…
encore ! Le moine avança et disposa, debout, sur un guéridon, un miroir ovale. - Le
Livre de Thot, gronda la voix caverneuse, présente dans ses pages l’histoire d’un
Maître du miroir pur. Voici ce miroir : un ank-en-maat…
pas de verre, un simple métal inconnu, lisse et brillant. Son pourtour,
fabriqué dans un cristal le plus pur, produit sur ce
métal des effets imprévus dont les causes plongent dans des mondes perdus au plus
profond des âges. Il s’arrêta de parler, fit des passes magnétiques
devant le miroir. Un silence pesant oppressait toutes les poitrines. La
peur s’infiltrait chez tous et collait à leur peau.
Seul, l’hyperboréen affichait une attitude sereine, comme s’il
était capable de contrer tout danger. Le moine se retourna et désigna de sa main gauche
gantée de vert l’objet mystérieux et inquiétant. Sa
voix démoniaque vibra et enfla comme un écho, ricochant sur
les murs du salon : - Trebitsch Lincoln, un ami juif de votre
Führer, assassiné par les forces adverses, disait simplement :
Réveillez les dieux qui sont en chaque homme »… voici votre chance. Regardez le miroir
et, peut-être deviendrez-vous un dieu…haha !… regardez le miroir de la
vérité. Il ne reflète de vous que ce qui est
mauvais. Pas de reflet : vous êtes un créateur d
dieux. Par la magie du miroir, toutes les possibilités en vous se
développeront pour créer un dieu qui vous servira. - Pas
d’inconvénient ? Balbutia Raoul, prit de court, gêné par le silence de son ami Nicolas
Simon. - Si, rabroua le moine, mécontent… Les dieux créés parl’homme deviennent des
égrégores néfastes qui survivent par le nombre de leurs
adorateurs… Si

nous leur obéissons, ils vous enferment dans des religions mauvaises et vous sucent la
moelle de vos âmes…haha ! Le tibétain désigna Raoul. - Vous !… placez-vous devant le
miroir. - Sois le vide absolu, lisse comme ce miroir, lui chuchota Raoul, initié à c
genre de technique au sein de « La Fraternité des Veilleurs ».
Nicolas, tranquille, sans peur, parada un moment devant l’affreux
moine pour tenter d’apercevoir son visage. Le tibétain recula, leva un bras, et d’un
doigt impératif, désigna le miroir. Le jeune homme profita de ce
laps de temps pour activer sa technique. Deux inspirs.
Deux expirs. Quatre rétentions. Il pratiqua cet exercice
en carré et en boucle. Attention-intentionexécution. Triple concentration. Son sang
bouillonnait. Aiguilles-piqures. Son corps s’allégeait. Son âme
prenait le relais. Transparence. Il bloqua sa respiration, et se
plaça devant le miroir. Rien. Aucune image ne se refléta. Le
moine aux gants verts blêmit. La longévité de sa vie dépendait de la charge
émotionnelle des autres. Ainsi, il vidait les gens de leurs propres émotions, et se
goinfrait de ces énergies. Là, rien. Au contraire, il
sentait fuir ses propres forces qui s‘écoulaient au dehors
avec les cris de terreur de ses victimes inconscientes. Elles ne s’apercevaient de
rien, mais dépérissaient lamentablement jusqu’à la mort. Le miroir se
troubla et des filaments colorés entourèrent Nicolas. Son
corps commençait à disparaître. - Non ! Hurla le tibétain, les deux
bras levés… il va s’échapper ! D’un geste rapide, Ora l’hyperboréen leva sans
hésitation son tube métallique en direction du miroir.
jet de flamme frappa la surface polie qui commençait à
enfler et à s’allonger vers Nicolas, à tournoyer
en forme de spirale pour l’aspirer. Ladéflagration fut terrible. Nicolas, à
genoux, respirait mal, les mains sur sa gorge. Quelques
éclats au sol finissaient de fondre. - Hein ?… mon miroir !
Vociféra le moine, épuisé… plus jamais…plus jamais je ne pourrai réaliser une telle
merveille… car le livre de Thot a disparu !

231
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Hihi, hihi ! Le jouet est cassé !… beuheuh, beuheu ! Le Führer rigolait et pleurait
en même temps. - Remontez votre élève dans sa chambre, cher ami, ordonna Ora,le visage
impassible. Ses yeux bleu foncé ne trahissaient aucune émotion. Son regard
était aussi froid que de l‘acier. - L’incident est
clos ! Dit-il d‘une voix calme… Badmaëf ! Préparez-le
correctement ! Dans un mois, nous envahissons le monde
extérieur, fin décembre de l‘année 2012, au moment de
l’alignement de toutes les planètes, à la fin du
grand cycle de 25 920 ans… J’ai dit !… l’humanité va connaître ses maîtres,
des extraterrestres,… et vivre des siècles de paix et de bonheur. L’ascenseur
remontait. Les portes couinèrent. Le léger brouillard se dissolvait. Puis le silence.
Un silence détendu. L’hyperboréen se tourna vers Nicolas, un sourire crispé sur les
lèvres. - Badmaëf a oublié votre appartenance à « La
fraternité des Veilleurs »… c’est un imbécile
que l‘orgueil perdra. - Apprentis ! Rectifia Nicolas…
nous ne sommes que de vulgaires apprentis… nous ne faisons pas
partie du cercle intérieur… Quel est cet… ce bâton-tonnerre, demanda-t-il pour faire
diversion… bâtonmagique qui contient la foudre des dieux !
Tesla souriait, un verre à la main, le visage encore un
peu crispé dû à l‘altercation. Il était soulagé du
départ du tibétain. Cet homme faisait peur aux âmes. - Cette invention est une petite
partie améliorée de l’énergie Vril, une force électrique contenue
dans l’air. La structure moléculaire des objets est réorganisée. Une étude
approfondie de mes ondes longitudinales et de l’effet Hutchinson ont déterminé
plusieurs phénomènes, engendrés par les interférences d’onde radio dans un volume
d’espace délimité par des sources de hauts voltages; au début, il nous fallait de très
hautes antennes. Maintenant, ce petit tube suffit. Il produit de la
chaleur froide. Ce tube est en perpétuelle fusion. C’est un mélange de
verre, de bois et de fer. Ces trois matières, incompatibles entre elles, se mélangent
et s’associent au

gré de la pensée de son utilisateur. - Mais, vous contredisez toutes les lois de la
thermodynamique ! Rappela Raoul, étourdi par l’exposé du savant… et
cette énergie Vril, c’est quoi ? - oh, vous savez, toute la
thermodynamique est contenue dans la fourchette infrarouge du spectre
électromagnétique… ce qui est négligeable dans un ensemble
qui va du zéro à l’infini… le vide, en fin de
compte, est la plus grande partie de la matière… Le
Vril ?…une technique basée, non sur l’explosion, mais sur
l’implosion comme celle de l’oscillation de Schauberger où les
harmoniques font vibrer l’ensemble des systèmes… tout cela, combiné avec
l’électricité, engendre des champs indépendants de toute influence de
notre … - Et tout cela,… tout cela, le coupa d’une voix excédée le colonel
Sri-Girgun,…avec surtout,… j’insiste, en plus, surtout,… surtout notre technologie
aliène, a permis, entre autre,… de transporter les éminences grises du 3ème Reich dans
des ailes circulaires vers l’Amérique du Sud et vers le
grand Nord, vers cette Nouvelle Souabe, leur eldorado… Ces ailes, des Vrils 7 ou des
Haunebu III, atteignaient la vitesse de plus de dix milles
kilomètres à l’heure… l’antigravitation, grâce à
l’ionisation de l’air, ne… - À table, messieurs ! Le ton de
l’infirmière était impératif. Grande et revêche, elle n’admettait
aucun contretemps et n’appréciait pas toutes ces discussions
scientifiques ou philosophiques. Pragmatique, elle n’aimait que
sa cuisine et son métier.

q
Deux heures du matin. Dans sa chambre, Nicolas discutait avec Raoul d’un plan
d’évasion. - C’est impossible, se lamenta Raoul… nous sommes dans une véritable
forteresse cadenassée. Il nous faudrait un miracle… un vrai ! Des rides profondes
labouraient son visage défait. Une peur diffuse, mais tenace, lui tenaillait le ventre
depuis les fouilles dans ce foutu cimetière millénaire. Leur arrestation et
 leur jugement à la peine de mort par ces
monstres de l’ordre avaient confirmé la réalité de ce
pressentiment. Maintenant, son intuition et sa

232
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

peur se mélangeaient en une impérieuse envie de fuir. Loin. Le plus loin possible de
cet antre de l’enfer. Le tibétain aux gants verts lui apparaissait comme l’être le
plus abject qui soit. Un fou dangereux. - Oublie le miracle,
répondit Nicolas, préoccupé par leur évasion… il faut…. - Gratttch, gratttch ! - Hein ?
Sursauta Raoul. - on gratte à la porte,… va ouvrir, vite ! -
Miaouf ! - Maca !!!… que fais-tu ici ? - Bon dieu, Raoul, ferme la
porte !… amène le !… ce n’est pas un hasard si ce chat se radine par chez nous !
Nicolas examinait le chat noir avec curiosité et circonspection. - Regarde !
dit-il, ébahi par l‘intrusion mystérieuse du plantigrade,… un
billet accroché à son collier ! - C’est un mot de Tesla !
- Raoul, lis-nous son contenu… une urgence ?… cet homme à peur, je le
sais !… veut-il de l’aide ? - Attends, je
lis !… laisse-moi lire son message : [-Pour faciliter
votre évasion, j’ai endormi les gardesà l’extérieur de la maison et
neutralisé les alarmes secrètes disposées un peu partout. Rappelezvous,
l’énergie tirée de l’espace est la seule libre et gratuite. Les autres énergies sont
aux mains de misérables individus. Sur Internet, j’ai relevé une saine réaction
d’un certain Docteur Clark : « Nous constatons que la science, telle
qu’elle est pratiquée à l’heure actuelle dans les universités, fait partie d’une
stratégie politique et sociale qui vise à contrôler la pensée et à défendre uniquement
les intérêts au pouvoir. Cette élite est responsable de tous les mensonges de
l’histoire, de la finance, de la médecine. Mais les mensonges de la science n’ont pas
encore été complètement démasqués. La science est le miroir de la réalité et non pas un
mythe pour défendre des intérêts technocratiques. Nous sommes les otages des réacteurs
nucléaires qui explosent et des problèmes de stockage des déchets de l’atome. Notre
ignorance est leur source de profit. Il en va de notre survie, car pour le gain, ces
gens sont prêts à tout, même à nous tuer, tous. »

Dès cet instant, il vous reste une heure pour déguerpir, sinon de graves sévices
attendent vos corps dans de terribles expériences. Adieu. -] Raoul regarda sa montre.
Il haussa les épaules. - Trois quarts d’heure pour fuir !… est-ce
suffisant ? - Peu importe !… arrive ! Lança Nicolas,
fiévreux et tout excité.

q
Quelques étoiles, toujours les mêmes, parsemées de brume
répandaient une lueur blafarde parmi les ruelles où les lampadaires, pour la plupart
cassés depuis longtemps, tentaient un éclairage ténu. Ces quartiers abandonnés ne
recevaient la visite d’aucune administration. La nuit était la
seule loi. La peur en était la seule conséquence. L’enlèvement en
était la seule crainte. Tous se terraient la nuit : petits
voleurs ou grands truands. Des drones et des soldats en noir
patrouillaient partout, furetaient dans les moindres recoins, pourchassaient les
moindres indices pour dénicher tout homme qui transgressait le couvre-
feu. Les mailles du filet étaient resserrées. S’échapper de
ce territoire apparaissait chimérique. Un homme pris
devenait un cobaye. Un cobaye devenait un cadavre. Pourtant,
deux ombres se faufilaient. Leurs pas pressés claquaient
sur le bitume d’un trottoir crevassé. Leurs ombres rasaient les murs, se
profilaient loin devant. - où va-t-on ?… s’inquiéta Raoul qui
s’ébrouait, mal à l’aise, une sueur froide lui
dégoulinant dans le dos. - Peu importe… loin de cette maison de fous… eh,
quel est ce bruit ? Nicolas s’arrêta de marcher,
l‘oreille attentive. Un drone apparut à l’autre bout de la
ruelle. Flash. Soudain, des mains happèrent brusquement les
deux amis. Ils disparurent dans l’ombre d’un porche. - Il était temps, chuchota la voix
du Grand Druide. - ouais… amis à nous avoir chance, aujourd’hui !
Dit la goule, cachée derrière une colonne. - Ces deux-là ont
toujours eu de la chance au jeu de hasard,… e
quel hasard !… de vrais petits veinards,
233
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

murmura Anne de Marciac, contente de l’épilogue … bonjour vous deux ! - Assez de

palabres, fuyons loin d’ici, maintenant, … je frôle la crise cardiaque.
Mes palpitations augmentent à force d’avoir peur à
chaque carrefour, marmonna Georges, se redressant presque
sur la pointe des pieds pour faire admirer sa silhouette allongée, non
déformée par son ancienne gibbosité. - Vous ? Crièrent Nicolas et Raoul, soulagés. Ils
se congratulaient tous. - Content de vous revoir, s’écria Raoul, … surtout sains et
saufs… Georges, ma parole, as-tu avalé des pilules pour grandir ? - Un longue histoire
invraisemblable, mon cher, ces… - Une autre fois, mon grand. Tes… qui
sont ces gens ? demanda Nicolas, apercevant les trois étranges
personnages. - Je te présente Liu, le Grand Druide et deux de ses guerriers, annonça
Anne sur le bout des lèvres... Ils nous ont sauvés !… ce sont des hommes-mandragores. «
Des plantes » ? pensa Nicolas, pouffant malgré lui, une main sur la bouche. Les trois
Uighur les saluèrent en formant un V avec le majeur et l’index, signe qui
détruisait en partie la force magique du « Heil ! ». Le
drone stoppa devant leur porche. Liu leva son Dorge. Un éclat doré. Le drone,
pulvérisé, disparut sans bruit. - Partir, stipula le Grand Druide, laconique.
Ils se glissèrent en silence le long du trottoir. La ruelle débouchait sur une grande
avenue bruyante aux nombreux cinémas et théâtres; les boîtes de nuit abondaient aussi.
Plaisirs jusqu’au bout de la nuit. La foule, dense et joyeuse
les absorba comme de simples quidams. Personne ne les
remarquait. Des voitures-taxis, électriques, garées sur des
parkings réservés, clignotaient pour signaler leur vacance. Le
groupe choisit une grosse berline. Liu tapa un code pour le démarrage. - Bienvenue
à bord de la société « Bell et compa-

gnie », déclara une voix féminine sortant d’un baffle… « Bell et

compagnie » donne une entière satisfaction à ses
clients… collations dans le minibar vous sont offertes par «
Bell et compagnie »… tapez votre code personnel… - heu, heu, fit Liu. -
Tapez votre code personnel… toute utilisation frauduleuse est passible d’une amende
sévère… trente seconde. Dans trente seconde une alarme se déclenchera, les
portes se bloqueront… tapez votre code personnel… « Bell et compagnie
» serait désolé de perdre des clients… tapez votre code personnel… - C’est elle que
je vais taper si elle ne s‘arrête pas de
dégoiser, cria Georges, fâché par la voix métallique… filons d’ici. Nicolas tenta
d’ouvrir une porte du véhicule. Elle résista. - Liu,… ton dorge, dit Anne, affolée. Le
Grand Druide leva sa baguette au niveau des touches qui grésillèrent un
peu. Six touches s’enfoncèrent. - « Bell et compagnie » est ravi de vous
accueillir au sein de son réseau… veuillez choisir une destination dans la liste
proposée ! Liu choisit le quartier sud, l’extrémité la plus
éloignée du centre ville. La voiture s’éleva sans bruit, monta en courbes lentes
vers les hauteurs. Puis, elle rejoignit une artère invisible, et fila
rapidement en ligne droite vers la destination programmée. -
Maître Liu, tonna une grosse voix, celle d’un Uighur au teint basané et à
l’expression grincheuse. - Oui, Pat-Hum ? - J’ai un mauvais
pressentiment; mes feuilles-plumes me font mal ! - Vite, descendons ! S’alarma le Grand
Druide…Pat est un vrai baromètre pour les mauvaises nouvelles. Il tapota des touches.
Aucun résultat. Au même moment, le son aigu d’une sirène déchira l’air. Les voitures
s’arrêtèrent les unes après les autres. Consternés, les conducteurs
qui avaient emprunté les réseaux routiers, bloqués dans
leurs véhicules, affichèrent leur mauvaise humeur en
montrant

234
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

le poing vers l’auto des évadés. Le gros taxi de « Bell et compagnie » devenait rouge
vif et clignotait. - Notre évasion a été remarquée,
maintenant, interpréta Nicolas d’une voix douce sans être affecté outre mesure par
les imprécations des énervés du volant… une solution serait la bienvenue !… merci
d’avance ! - Un seul corps, dit Liu, imperturbable… réunissons nos âmes-corps ! Le
procédé est simple mais le résultat incertain… en fait, nous sommes un seul corps… le
corps de l’Unique, le Dieu inconnu, le Dieu de la
Nature… nos consciences forment un Tout… si vous lâchez prise ! - Être un légume ne
m’enchante guère, plaisanta Nicolas… mais j’essaierai de m’y faire… j’adore les
expériences loufoques. - Ça, tu l’as dit, pauvre petit, ricana
Raoul. - J’aimerais plaisanter avec vous, mais le temps me manque… acceptez-
vous l’expérience… c’est la seule solution pour l’instant. D’ailleurs votre
paléontologue Teilhard de Chardin appelait « noosphère » cet assemblage. Silence. - Va
pour la promiscuité, dit Anne, d’un coup, sans enthousiasme,… mais pas de mains
baladeuses, hein ? Le Grand Druide sourit, et, dans une attitude solennelle, sortit un
son de son Dorge. Aussitôt, des notes de musique s’élevèrent; elles
transformèrent chaque corps en spirales odorantes qui se
mélangèrent pour créer une masse colorée, difforme. De cet agglomérat
jaillit une forme : un hyperboréen, un blond aux yeux
bleus. La métamorphose était réussie. Des voitures de police vinrent se
plaquer contre le taxi. La lumière crue de projecteurs inonda l’intérieur
du véhicule; des agents braquèrent des fusils électriques sur
lui. - Quoi, gueula l’hyperboréen, les bras en l’air,… une simple panne de
ce tacot déglingué, une simple manœuvre erronée de la pauvre
tâche qui dirige cette société de tocards, et toute la police de la région veut
ma peau ! - Excusez-nous, monsieur dit une voix polie dans un haut parleur… bonne
route, et… et pardonnez cette

regrettable méprise. - Ouais, ouais, bande de chacals. Les moteurs redémarrèrent et les
voitures reprirent leur vitesse initiale et leur destination. - Enlève tes doigts de
mon oreille. - Et ton coude ? - Pfttt, je suis allergique aux
plumes. Le taxi entama en douceur une descente programmée, proche de la
frontière sud de la ville de Thulé. L’hyperboréen descendit, et se dirigea, titubant,
vers un immeuble bas. Le bâtiment, cossu, coincé entre deux immenses tours, semblait
inexistant au bord d’une route qui, après la démarcation,
s’enfonçait dans le désert. L’homme, chancelant, introduisit une carte dans une
fente de la porte d’entrée. Un clignotant vert s’alluma. La porte s’ouvrit. Il se
précipita vers les sous-sols. Il s’effondra dans les escaliers et se désagrégea
d‘un coup. Les six corps se retrouvèrent affalés sur
le palier, plaqués les uns sur les autres. - Ouille, ouille,…
plus jamais ce grouillement, cria Raoul, désemparé, se frottant le visage avec
l’énergie du désespoir. - Je ne suis pas prêt de vivre en
communauté, certifia Georges, soufflant sa lassitude,
et recrachant une plume. - Je suis quand même fier de
vous… annonça Liu… vous êtes restés stoïques devant les
policiers, sans bouger… bien, bien. - La peur est le
début de la sagesse, confia Anne, émue et déboussolée. La
terrible expérience l‘avait initiée. Ressentir l’intimité profonde, le
côté obscur des autres vies, était pour elle un cadeau merveilleux. Elle venait
d’apprendre le vrai goût du pardon. Le pardon de
soi. Cette zone de non-partage où chaque parcelle d’ombre
de chacun lui dévoilait ses propres manques en se donnant à la
lumière, se révélait être une offrande. - Descendons !… il
ne faut pas s’attarder, conseilla Liu, un regard bref autour de lui… cet immeuble ne
possède pas encore de caméras-espions. Ils descendirent les sept sous-sols rapidement.
Le dernier sous-sol possédait un local technique. À
l’intérieur, une grosse chaudière ronronnait, insuf-

235
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

flant une température constante dans chaque appartement. Les

deux guerriers Uighur défirent deux fausses plaques de
métal colorées en bleu. Elles servaient seulement
pour l’esthétique de la chaudière. Un trou dans le mur
montrait sa gueule béante. L’ouverturerévélait un tunnel sans fin. -
Nous avons quelques tunnels de ce genre pour pénétrer
dans les villes hyperboréennes, dit le Grand Druide… Avant l’arrivée des allemands et
de leurs amis mercabiens, ils nous permettaient d’influer un
peu sur la politique de ce pays, et par ce
biais, de sauvegarder la paix entre nos deux peuples… maintenant, c’est
terminé, nos tunnels sont démantelés les uns après les autres… la paix devient
fragile ! - Pourquoi cette différence entre les deux peuples ?
demanda Anne, intéressée par les forces en présence, par le pourquoi et
le comment de la mésentente. - Un conflit entre
une blonde et une brune, rigola Liu. - Quoi ? s’écria Nicolas,
surpris de la réflexion graveleuse du druide… vous êtes misogyne ?
- Tu es tellement drôle, mon pauvre Nicolas, répliqua
Raoul d’un air désabusé, vexé par la réplique
inconvenante de son ami… n’oublie pas que tu parles à u
être mille fois plus évolué que toi. - Du calme, tous les deux… je sais
admettre les plaisanteries, assura Liu, de bonne humeur… le rire est salutaire,
cher Raoul… enfin, je m’explique : la blonde, venue de
la planète Vénus; la brune venue de la Terre … deux races, l’une aryenne et l’autre
sémitique… elles pourraient s’entendre, mais les hommes préfèrent
les discordes et les guerres… Il se racla la gorge. - L’amour naît des femmes.
Shamballa a choisi l’amour, la Mère. Thulé a choisi le pouvoir, la conquête et la
puissance, le surhomme. Difficile pari que de réconcilier
les deux… l’avenir appartiendra aux braves. La galerie débouchait
loin de la ville, derrière une collineperdue dans le désert. Le rocher qui
obstruait la sortie se déplaçait grâce à la
force d’un Dorge. Il en était ainsi depuis fort longtemps.
Dehors, des drones sillonnaient le ciel en permanence.

- Attendons la nuit ! Annonça le Grand Druide… Là,

nous nous dirigerons vers l’est pour atteindre la caverne où se trouve le
souterrain qui fait la jonction entre elle et le
site des sphinx, à Gizeh. - Des sphinx ? S’étonna Anne, perplexe…
il n’y a qu’un sphinx à Gizeh ! -Non, deux ! confirma Liu…
celui de pierre, visible, et l’autre, en brique,
invisible, de l’autre côté du Nil… la jonction se
fait avec le sphinx en brique, dans un temps et un espace
différent du vôtre. - ??? - Temps différent devenir allié ? demanda la Goule, affairée à
sentir le sable du désert, à s’imprégner de son monde futur. -
Oui, Julien, dit le druide, ému par la simplicité et le charme de cette
créature qui redevenait l’Anou, celui qui est en
harmonie. - Là ! S’affola Georges, désignant le
ciel de son index gauche… des points qui bougent !…
ils s’amènent vers nous ! En effet, trois boules de feu
grossissaient à l’horizon. Trois soucoupes volantes, silencieuses,
descendaient vers eux. - Nous sommes foutus, geignit Raoul… ils nous ont repérés ! -
Non ! Ce sont les Mères ! Ce sont les Mères ! Glapirent les deux guerriers Uighur…
ouais, hourra ! Les engins lumineux et transparents, immobiles, se transformaient
lentement. Ils se métamorphosaient en trois longues silhouettes blanches. Trois Mères.
Leur visage était grave. La voix-sans-mot parla : - Liu, … les mondes-tampons sont
détruits ! De ce fait, la voie vers le sphinx en brique a
disparu, brisée… seul le treizième crâne de cristal est introuvable. Il
maintient encore la Terre en état, mais ce lien est fragile, trop fragile.
Nous sommes à la fin d’un cycle où la Terre tourne dans le
système solaire. Un tour équivaut à 25920 ans, à une
précession d’équinoxe. Tout peut arriver, le bien comme le mal, car la
boîte de Pandore est ouverte. Tout s’ouvre, mais, nous les Mères, nous sentons
l’haleine fétide des cavaliers de l’apocalypse… et le 7ème Sceau du Livre Roulé a été
arraché; il a dévoilé le nom de l‘Exterminateur. Son nom est Absinthe…

236
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

La voix devint plus ferme et plus forte : - Oui, oui, les présages
sont mauvais !… nous ressentons les forces en présence qui se
déséquilibrent. Nous devons réunir le Grand Conseil ! - Cela ne s’est pas produit
depuis des millénaires, s’étonna le Grand Druide… - Si les Mères s’en vont, la Nature
disparaît, la Terre meurt… faut-il fuir et abandonner celle-ci ?… Telle est la
terrible décision à prendre, commenta la voix-sans-
mot. Un silence terrible s’installa. La voix des Mères, douce et
triste, murmura à nouveau : - Indique à tes amis un
autre chemin de retour… vers l’ouest. Le trajet qui
aboutit aux montagnes du Roncandor, dans le Matto Grosso, est le plus
dangereux, mais le plus sûr. Là, personne ne viendra
les chercher. Hâte-toi ! Liu s’adressa à ses compagnons d’infortune
: - Amis très chers, je vous abandonne par obligation… cette nuit, vous partirez
dans cette direction, vers l’ouest et non plus vers l’est. Son bras désigna le
chemin à suivre. - Derrière la montagne, là-bas, à
une heure de marche, coule une rivière qui pénètre à
l’intérieur de cette chaîne montagneuse. Un bateau vous y attendra. Il
vous emmènera à une cascade. Vous l’abandonnerez et
vous vous dirigerez toujours à l’ouest, dans une
galerie aux lueurs vertes… vous traverserez d’immenses cavernes et des grottes
vertigineuses… pour ne pas vous perdre, ne suivez que
les galeries aux lueurs vertes… Il interpella Georges : - Tiens,
prends mon Dorge, je te l’offre ! Tu souffles
dedans en bouchant ce trou, et c’est l’invisibilité; sur cet autre trou, un bouclier de
force vous protègera de tout ! À chaque fois, seules, une
attention et une intention véritables feront agir le Dorge. - Mais
quelle est la différence entre un Dorge et un
Vril ? Questionna Nicolas, curieux de toutes sortes de technologies. - Le Dorge n’est
pas une technologie; le Vril est une technologie… à base
d‘électromagnétisme, d’antimatière et de mémoires programmées… Le Vril est

une science élaborée et inventée par l‘homme; le

Dorge est le regard de la Mère où s’entremêlent les fils invisibles de la
Nature. Les racines terreuses de la voie mystique
secrète le fluide sacré du Dorge. La Kundalini du corps, ce serpent
lové au bas de la colonne vertébrale de chacun, donne le feu du ciel pour compléter la
puissance du Dorge. Le Dorge est le soleil vert, le soleil-émeraude… - Est-il
plus puissant que le Vril ? Demanda Georges,
impressionné et sceptique par rapport à l’usage de ces
forces. - Le Vril et le Dorge ont la même puissance… l’un manipule le démon, l’autre
manipule l’ange… l’un est artificiel, l’autre est naturel. Le druide
le regarda droit dans les yeux. Son regard était intense, lumineux et profond. Il
sondait l’esprit du policier. - Georges ! La Mère t’a touché… maintenant, tu es droit !
Je guiderai donc tes énergies que sont Ida et
Pingala. Elles s’enroulent autour de l’axe de ta colonne. Leur force doit s’égaler pour
laisser passer et monter en ligne droite le feu du serpent…. promets-moi ensuite de
brûler cet instrument. Jette-le dans un immense feu. - Promis !
Fut le seul mot prononcé par le policier. - Adieu, donc… que la paix
déborde de vos âmes !… viens, Julien… Liu se retourna. - Ah,
j’oubliais… méfiez-vous du peuple des Jinas… ces chauves-souris
sont très méchantes, et... et invisibles. Les manteaux des Mères tourbillonnèrent en
volutes accélérées. Ils enveloppèrent les trois Uighur et Julien la goule. Le
mouvement s’enroulait à une vitesse folle. Trois vaisseaux.
Maintenant, trois vaisseaux au contourplat et circulaire, sphériques en
leur milieu, s’exposaient aux regards du groupe de Georges. Ils flottèrent
un instant. Puis, d’un coup, les sphères volantes
disparurent à l’horizon. Anne, les mâchoires serrées, se colla contre
ses amis. - Nous sommes seuls ! Dit-elle.

237
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

q
La salle, spacieuse et blanchie à la chaux, comprenait
un mur entièrement en verre qui faisait office de
tableau. Des diagrammes s’affichaient en permanence. Des
hommes transcrivaient des données que de gros ordinateurs leur
transmettaient. Ils étaient assis, face à la vitre, tapotant
des touches de claviers posés sur une immense table de
métal. Elle était fixée contre le mur en verre. Le verre et le métal
avaient été fondu ensemble pour une meilleur résistance et une meilleure
conductibilité grâce à l‘effet hutchinson. Ainsi, l’électricité
parcourait la table, le tableau et les hommes. Ils étaient des « Mesniou » de la
dernière génération, des X5. Leurs visages ne comportaient aucun œil. Chauves à l
tête énorme, ils étaient reliés en permanence aux ordinateurs. Des câbles
électriques sortaient de leurs dos pour aller se ficher
sous la table. Leurs souvenirs étaient effacés en permanence en
inhibant, entre autre, l’action de la protéine kinase M Zéta, une molécule de mémoire.
Pas de mémoire, pas de souffrance. À l’opposé, installé dans un
fauteuil moelleux fixé à un bureau, le capitaine
Frédéric hess compilait une série d’anciens articles datant
de 1947. Il souriait béatement. - Ah, voilà, dit-il… l’article d’un
quotidien sud-américain, le « El Mercurio » du 5 mars… Hé ? La porte
s’ouvrit. Ora le grand hyperboréen et le colonel Sri-Girgun entrèrent. - Que faîtes-
vous, cher capitaine, demanda poliment Ora ? - Je rassemble des notes pour mon prochain
livre… le peuple du-dessus doit savoir que leur histoire
est un conte à dormir debout… La vérité !… moi, je
vais leur dire la vérité : en 1947, les U.S.A.
organisèrent une expédition, l’opération Hight Jump, dans l’Antarctique
pour soi-disant des recherches scientifiques… en réalité,
ils voulaient déloger notre colonie installée dans cette région libre
de glace, une zone située entre le 10° méridien Ouest et le 20° Est et
entre le 70° et 75° parallèle Sud, que nous avons
appelée « Neuschwabenland » (Nouvelle Souabe)…

Hess riait franchement. - Haha !…pour nous trouver, ils nous ont trouvés… quelle
raclée !… nos Vrils, déjà fondés sur l’antigravitation ont
littéralement écrasé leurs avions minables et leur armada. Les U.S.A. ont prétendu que
leur repli avait été dû à la météo, à des
avaries ou autres inepties ! Ses mains désignèrent l’article du journal comme
pour le prendre à témoin : - Alors, pourquoi l’amiral
Byrd a déclaré : « C’est dur à entendre, mais dans le cas d’une
nouvelle guerre, il faudra s’attendre à des attaques d’avions qui peuvent voler d’un
pôle à l’autre », ou encore : « Il est impératif que les États-Unis
prennent les mesures préventives contre tout attaque qui pourrait provenir de régions
hostiles »… On ment aux populations ! Le capitaine Frédéric Hess leva le poing,
furieux. Ses yeux bleus se plissaient en une intense concentration. Son regard, sévère,
paraissait se perdre dans des pensées aux méandres les plus secrets. Il s’écria : -
Jamais, oh grand jamais, le Reich allemand n’a signé un quelconque traité de
paix avec qui que ce soit… d’ailleurs, en 1973, la cour
constitutionnelle de Karlsruhe le précise bien : « La loi
fondamentale part du principe que le Reich allemand a survécu à la débâcle de 1945,
qu’il n’a pas disparu après la capitulation ou par l’exercice d’une administration
étrangère en Allemagne, par les forces alliées. C’est ce qui transparaît du préambule
des articles 16, 23, 116 et 146 de la loi fondamentale. Cela correspond également à la
jurisprudence de la Cour constitutionnelle. Le Reich allemand à toujours une capacité
légale, mais n’a pas de capacité juridique, par manque d’organes légaux et
institutionnels »… Nous comptons maintenant plus de trois millions d’insoumis, répartis
ici et dans la Nouvelle Souabe. - Vous avez raison, très cher, affirma le
colonel mercabien,… même ces « Illuminati » qui ont
soudoyé les Chinois pour envahir le Tibet et torturer ses habitants, n’ont
pas réussi à nous trouver et à nous exterminer.
238
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ses énormes yeux sans paupières brillaient d’un éclat diabolique. - C’est nous qui
allons les exterminer ! Aboya-t-il. - En attendant cette charmante
perspective, annonça l’hyperboréen,… je suggère que nous terminions
les affaires en cours… Il s’adressa au capitaine, le visage impénétrable, d’un calme
apparent. - Capitaine !… les puces ont bien été implantées selon mes directives ? -
oui, oui, sans aucune difficulté… ils ne se sont aperçus de
rien !… ces nouvelles puces R.F.I.D. en silicone sont sensationnelles ! Elles se
collent aux nerfs optiques et auditifs… nous voyons et
entendons tout ! - Bien, vérifions ! Ora sortit une croix ansée, une
sorte de diode polarisée, et la passa au-dessus des hommes sans yeux. Après quelques
crépitements, il la plaça dans une encoche, au centre de la
table en métal. Sur l’écran, ap-

parut, en trois sections, le passé, le présent et le futur du groupe de Georges le

policier. À gauche, ils visionnaient le passé du groupe, leur évasion, leur prise en
charge par un taxi, leur transformation en un hyperboréen, la découverte du tunnel. Au
milieu, leur présent : trois personnages désorientés et indécis. À
droite, leur futur : rien. - Quoi, beugla le mercabien ?… c’est une
plaisanterie !… les Illuminati ? Un X5 parla d’une voix morne et
métallique : - Pas de trace des fugitifs dans nos circuits neuronaux…
Force inconnue nous oblige à interrompre le programme, sous
peine d’explosion imminente. Les trois écrans s’effacèrent d’un coup. Puis, une
inscription s’afficha en grand : - EXTERMINAToR - nom
: ABSINThE - Astéroïde 2004VD17 - collision :
2012 -

239
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE XVII
les « cents Justes » - la section 5412

bras puissants, souffla sur elle une passe magique. -

Tenez, dit-il d’une voix gutturale et moqueuse. Le Tzitzinime
jeta la dépouille en l’air vers les adeptes de la 13ème Loge Noire. Elle se transforma
en milliers d’étincelles qui retombaient sur eux, comme des
étoiles minuscules rouges et noires. Aussitôt, une sensation d’euphorie les envahit.
Peu à peu, une force inconnue stimula leurs cerveaux. Un
sentiment de puissance les submergea et une haine immense monta en eux. Une joie
intérieure les dominait : ils étaient de la race des
Seigneurs. Ils étaient l’élite. Un tas de pièces
d’or s’étalait à leurs pieds. Ils levèrent la main. Un « Heil »
sonore et puissant retentit dans la salle. La créature infernale fixa
d’un regard terrible le sacrificateur, désigné à l’avance
par un vote des membres de la Loge pour accomplir
l‘acte terrible. Un frère pouvait assassiner un frère. Elle le désigna d’un
doigt griffu. - Toi !… - Moi ?… L’homme avala difficilement sa salive. -
Oui, toi !…viens, c’est un ordre, le Maître veut te voir ! L’homme paniquait. Il
avança à pas réticents, incertain du bien fondé de
sa démarche en adhérant, comme novice, à la Loge
Noire. Était-il une proie hypnotisée ? La voix de l’entité gronda une nouvelle fois. Le
cri sauvage de son intonation rauque augmentait de
telle sorte que les murs tremblaient et se
fissuraient. Les 98 membres de la 13ème Loge Noire, tombant àgenoux, les
mains sur leurs oreilles, grimaçaient de douleur. - Libre !
Libre ! Rugit longtemps le Tzitzinime… le Maître m’a enfin délivré !… mes
ténèbres étaient froides ! L’horrible créature entoura de ses bras
simiesques le fratricide qui tenait toujours dans sa
main le poignard sacrificiel ensanglanté. L’homme, à
moitié évanoui, à moitié asphyxié par l’odeur infecte,
tremblait de tous ses membres. La peur de loger dans l’antichambre de la mort
l’anéantissait. Ne rien voir.

k
Le sacrificateur, perdu dans une immense robe noire, la tête
enfouie dans une cagoule déchirée, ferma ses yeux de dément, souleva haut le poignard.
Il hésita un instant, puis enfonça d’un coup sec la lame dans le cœur de
l’adepte sacrifié et volontaire. Ils étaient tous les deux
de la 13ème Loge. Les 99 Loges Noires de l’Ordre de Thulé, disséminées dans le monde,
comprenaient chacune 99 membres. Une Loge. Un démon. Un sacrifice.
Tous les ans, dans chaque Loge, un démon apparaissait. Tous les
ans, le sacrifice d’un fidèle était exigé. Tous les ans une
nouvelle recrue complétait les rangs. L’égrégore-vampire sortit de l’ombre
d‘un mur. C’était un Tzitzimine, une créature surgie d’un monde des ténèbres pour
parachever l’holocauste. L’apparition silencieuse se mut en direction du sacrifié. Tous
reculèrent, effrayés. Ce n’était pas le démon habituel. Les Tzitzinimes, des
entités démoniaques aux pouvoirs illimités, reclus dans un univers parallèle,
envahissaient les mondes à la fin des temps, à la fin
d’un cycle de 25 920 ans. L’intrusion était permise par le Maître. Tous les 25 920 ans,
ils apparaissaient, ivres de sang et de fureur. La forme aux griffes acérées, noire et
diffuse, engloba l’agonisant. Dans un bruit horrible, elle aspira les
fluides et les organes internes. Elle se tourna vers
eux. Les crocs qui suintaient un liquide rougeâtre
claquèrent les uns contre les autres. Ses yeux, deux boules de feu, les
regardaient avec colère. Une voix d’outre-tombe, rauque et lourde, les
tétanisa. - Quoi, vous voulez votre part,… c’est ça ? Il compressa la pauvre
victime, la tritura des ses

240
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Ne rien sentir. Ne rien comprendre. Se retrouver enfant, plutôt que d’être

absorbé par le néant. Le corps du démon se brouilla et disparut avec sa
victime.

L’antichambre était une belle pièce meublée avec goût. Des tableaux de
grands peintres comme ceux de Chagall, de Picasso ou de Miro
décoraient les murs tapissés de velours noir. Une grande claque sur les
deux joues réveilla le sacrificateur appelé Gustin, évanoui
sur un fauteuil Louis XVI. - Tiens, enfile ces habits de
majordome ! dit le Tzitzinime, sarcastique… dorénavant,
tu es le serviteur docile de notre Seigneur… l’organisateur
de ses fêtes et de ses orgies. La voix était veloutée. - Et, à l’occasion,
tu m’accompagneras pour les basses-œuvres. Gustin ouvrit les yeux.
L’homme blond devant lui était grand et beau, vêtu avec élégance. Il sentait bon le
parfum chic et cher. La transformation du démon en prince charmant le surprit, mais le
poison subtil inoculé dans son âme le privait de ses facultés normales; le chiffre 66
tatoué sur son avant-bras le désignait comme l’esclave du Maître. L’empreinte du
diable. Obéir était la seule solution pour survivre. Le démon regardait Gustin avec
réticence. Il ne comprenait pas. Une telle décadence de l’humain le stupéfiait
toujours. L’Homme. Une entité si parfaite. L’homme, un créateur de dieux. Grâce à
l’homme, il était né, lui. Lui et ses ancêtres avaient
été des dieux-égrégores au service de l’homme. Puis, des cataclysmes, occasionnés par
des humains lémuriens, atlantes ou autres, avaient changé la donne. Perte de mémoire.
Inversion. Les dieux-égrégores étaient devenus les maîtres, l’homme, un esclave et un
croyant. Ensuite, les dieux insufflèrent à leurs fidèles des
dogmes précis pour mieux les soumettre. Selon le nombre de leurs adeptes, ils
disparaissaient ou renaissaient. Plus les adep-

tes étaient nombreux, plus la divinité était forte et puissante. Sans adepte, elle
mourrait; elle retournait au début de sa création : un
égrégore. Mensonges-soumissions. Croire. Ne plus penser. Homme affaibli. Le
démon frissonna. Il connaissait le combat à mener. Rude. Les
ténèbres contre la lumière. L’Avaleur de mondes contre le Tétramorphe, ce Kérub
ou ce Hayyôth, selon les traditions des anciens temps. Eux seuls vivaient réellement.
Eux seuls étaient deux, face à face. L’enjeu : la Terre
KVDD II. Il jeta un sac d’or aux pieds de l’adepte de la 13ème Loge Noire.

q
Gustin s’affairait. Son travail nécessitait des décisions rapides et précises; une
douzaine de subalternes lui obéissaient pour sauvegarder et gérer le gigantesque
patrimoine du Maître. Chacun était responsable de secteurs bien
précis, comme ceux des services des chambres ou des cuisines, comme ceux des services
de l’entretien du château et de l’immense parc ou des haras n’hébergeant que
des pur-sang arabes. Les garages contenaient une dizaine de Rolls-
Royce blanches. Son rôle était de satisfaire les moindres désirs du Maître.
Aujourd’hui, Gustin et ses lieutenants étudiaient en détail les plans pour la
préparation du bal masqué du qui aurait lieu le 25
décembre 2012, après la fête du solstice d’hiver. Le Maître
invitait de hautes personnalités de la politique, du cinéma et
des médias. Des grands patrons de l’industrie et des notables de la
banque complétaient la liste de ces privilégiés. Mais tout
ce décorum avec ses rites mondains dissimulait une opération d’envergure; il permettait
au Consortium du crime de délibérer sans risque. Perdus
parmi les mille invités, des personnages top-secret passeraient inaperçues :
des membres de l’ordre des « Skulls & Bones » qui
représentaient le gouvernement mondial, des dignitaires de constellations
différentes qui voulaient s’approprier la Terre, et des
narco-trafiquants qui estimaient leur commerce lucratif
bloqué par des réseaux classiques mais plus politisés.
241
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Le 25 décembre incarnait le jour des règlements de compte. Tout se payait ou se

récompensait. Les soussols du château étaient nombreux et profonds.

Cette nuit du 1er décembre 2012 était glaciale. L’hiver s’annonçait précoce.
Quelques flocons de neige sporadiques descendaient du
ciel pour former au sol des flaques d’eau éparses. L’homme
somnolait, allongé sur un petit cosy coincé contre l’angle d’un mur. La chambre d’hôtel
était sobre mais propre et bien rangée. Il rêvassait, en attendant l’heure d’une
mystérieuse entrevue qui était primordiale pour lui. Une
cicatrice boursouflée sur le front, mal définie,
contrefaisait un sceau ésotérique. Une tache de naissance. Sa mort,
survenue le 20 juillet 1944 pendant l’attentat organisée contre Hitler par le comte Von
Stauffenberg, avait traumatisé son enfance. Il avait mal vécuce genre
d’expérience. Il naquit de nouveau le 25 décembre 1944. Pendant
des années, l’odeur de l’explosion, son corps déchiqueté, formèrent
dans sa tête une empreinte indélébile. Heureusement, le temps était un bon
cicatrisant. Depuis des décennies, unethérapie l’obligeait à se
battre pour reconstituer le puzzle et dénouer les fils de
son destin. Il savait. Il se remémorait les jours précédant sa mort. Lors
d’un rite initiatique, organisé par une société secrète
allemande composée d‘alchimistes, la « Sapiens Dona Bitur Astris », o
lui marqua sur le front un pentagramme. À l’intérieur de ce sceau, des
signes cabalistiques activaient en profondeur sa mémoire de
telle sorte que, après sa mort, il se réincarnât aussitôt
avec tous les souvenirs de son ancienne existence. Mais, cela ne se
passa pas ainsi; il ne restait que des bribes
incohérentes sur l’objet de sa mission. De longues années furent nécessaires pour
réactiver les arcanes de son but ésotérique. À la fin,
toute son ancienne vie défila sans interruption comme un
flot bienfaisant et révélateur. Il savait. Maintenant, sa mémoire triait
toutes les révélations par ordre de priorité. Sa mission première :
rencontrer l’organisation appelée « Soleil des Loups », et prévoir avec elle les
moyens pour déjouer une conspira-

tion mondiale de personnages hauts placés. Il ne les connaissait pas, ni le groupe du «

Soleil des Loups », ni les hauts personnages. Il était la bombe, celle qui
déclencherait l’anéantissement de ces prédateurs inhumains,
venus d‘autres espaces, d’autres temps, d‘autres
dimensions. Il était l’élu. Il était le Graal. Il ne savait pas comment, ni
pourquoi. Il savait. Il s’appelait Karl Stauffenberg. Karl approchait les 68ans, et
avait été un bon biophotonicien toute sa vie. Employé à la
société « International Institut of Biophysics » (I.I.B.), il
avait participé à l’élaboration d’un nouveau paradigme :
l’ère des systèmes émergents remplaçant l’ère du déterminismegénétique. Son
travail avait consisté à exploiter et à utiliser,
après excitation, des signaux électromagnétiques en provenance
d’êtres vivants pour comprendre les propriétés biologiques,
biophysiques et chimiques de ceux-ci. Les gènes,
contrairement à l’opinion répandue, ne construisaient pas
l’organisme. L’homme ne se déterminait pas par son code génétique. Le
syndrome des personnalités multiples en était une preuve. Comment un
homme pouvait-il posséder à lui tout seul des
comportements totalement différents, passant d’un personnage grossier et
exubérant à celui d’un individu timide et coincé,
allant même jusqu’à acquérir les attitudes d’une femme,
voix comprise ? L’agencement cellulaire n’était pas le produit d’un programme contenu
dans l’A.D.N., mais bien une interaction locale de celuici avec des interactions aux
niveaux moléculaires qui forment des cellules, puis des organes,
puis des systèmes, etc. Ainsi, des informations biophotoniques ou
tachyoniques amenaient un champ électromagnétique cohérent
présent dans chaque organisme vivant. Fritz-Albert Popp avait
raison dès les années 70 : l’A.D.N. produisait des
photons qui transportaient de l’information. La lumière était dans la
cellule. La lumière transmettait des données à tous les niveaux.
Elle était cohérente. Elle était la vie. Mais notre code génétique fut
falsifié, bloqué par

242
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

des inconnus aux intentions inavouables. 3% de ce code était actif. Où étaient passés
les autres 97% ? Le lieu de son rendez-vous l’intriguait un peu. L’hôpital
psychiatrique n’était pas un endroit habituel pour une
interview. Il se leva pour se diriger vers la salle de bain. Il était anxieux.

q
Laure poussait la chaise roulante le long des énormes platanes de l’allée centrale de
l’asile psychiatrique. Elle promenait le commissaire Luc Blondin
qui, assis, ressassait la mort tragique de Sarah. La
tête de Luc ballottait de droite à gauche,
les yeux dans le vide. La mort violente de celle
qu’il aimait fut pour lui un choc terrible et fatal. Il était tombé en
catalepsie pendant quelques semaines. Maintenant une sorte de
fatigue chronique le maintenait dans une torpeur
permanente. Il ne parlait plus. Il était indifférent à
tout. Ses amis venaient le voir tous les jours. Laure remonta la couverture sur les
épaules du commissaire. Son cœur était brisé. Ces deux faits : sa
sœur morte et Luc dans un état de démence, étaient des évènementsdramatiques qui
la tourmentaient. heureusement, il lui restait son détective, son Jean, son
unique espoir. Ce journaliste, Karl Stauffenberg, l’avait intrigué. Il devait lui
apporter des informations confidentielles. Cette rencontre était-
elle un piège de leurs adversaires ? Toutes les précautions avaient été prises. Jean,
Mathieu, Thomas et les quatre esséniens, Shovav, Nâtan, le
vieil Adonias et le jeune Ammon, ainsi que le commando
de la Marine tant prisé par leur ami Luc, dispersés dans le parc de
l‘hôpital, surveillaient les alentours d’une manière discrète,
prêts à intervenir à tout moment. Schrick, le majordome du
vicomte de Lapasse, gardien du 13ème monde-tampon, restait un peu à l’écart,
perdu et désorienté dans cet univers qui n’était pas le
sien. Il regrettait son Maître. Jonathan, le Directeur de Cabinet, patron direct du
commissaire Luc Blondin, désolé de l’état désastreux de son subordonné, s’était pris
d’amitié avec le détective Jean Regor. Il lui avait accordé les mê-

mes prérogatives que celles de Luc, en attendant le

prompt rétablissement de celui-ci. Le groupe des « Quatre du Soleil des Loups » avait
l’autorisation de continuer l’enquête. Des énormes moyens, mis à
leur disposition, en matériel d’abord, comme l’accès aux ordinateurs du
C.E.R.N., en hommes ensuite, comme la possibilité de réquisitionner les
effectifs de la police, de la gendarmerie ou de l’armée,
complétaient leurs propres investigations. Laure avait peur. Par instinct, elle
frottait souvent ses bagues sur son cœur. L’émeraude sertie sur une monture or argent,
donnée par Gerbert d’Aurillac, était ajustée sur l’index droit. Les deux pierres
trouvées au sol, une petite pépite d’or et une autre émeraude, après sertissage,
étaient placées sur l’index et l’annulaire gauche. Laure se moquait de la
superstition, mais depuis le port de ces bagues, son intuition et
son énergie se révélaient être en harmonie, comme décuplées. La physicienne sourit
malgré elle. Quelle ironie. Elle, une scientifique, se mettre à
rêver, à penser qu’une pierre précieuse pouvait contenir des «
esprits élémentaux ». Elle interrompit brusquement son bavardage
intérieur. Un homme gravissait les escaliers qui menaient à
l’allée centrale. Il se dirigeait droit sur elle, une canne blanche à la
main. Il portait de grosses lunettes noires, et
ses pas hésitants indiquaient une singulière attitude,
comme celle d’un être pourchassé mais absorbé par un but unique. De
chaque côté de la promenade, de hauts platanes, chauves et
silencieux, entouraient la femme de leurs branches comme des mains protectrices.
L’étrange personnage s’arrêta à un mètre de Laure, la
canne blanche devant lui. Il était aveugle. Les hommes du groupe
d’intervention, les nerfs à vif, les muscles bandés, se
figèrent, prêts à bondir. - Vous pouvez dire à
vos sbires que je suis inoffensif… le ressentez-vous ?… je m’appelle
Karl Stauffenberg. Laure, décontenancée un moment, se reprit vite. Elle se pencha en
avant pour essuyer un peu de salive qui coulait sur le bord des
lèvres du commissaire, et se redressa d’un coup en
fixant l’inconnu droit dans

243
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

les yeux, le regard sévère. - Êtes-vous mon correspondant ?… le mot de passe, s’il vous
plait ! - Le « dauphin est notre loi »… dit l’aveugle sur un ton neutre… je
suis la solution à vos problèmes. Laure haussa les
épaules. Depuis la parution dans tous les médias, journaux, radios, télés, de l’affaire
Roger Corso, le fou de la forêt de Bouconne, il ne passait pas un seul jour où des
journalistes en mal de copies ou des hurluberlus en mal de notoriété, la relançaient
sans relâche pour obtenir ses faveurs. Les uns voulaient des détails croustillants, et
les autres se targuaient de lui apporter des secrets ultra
confidentiels. Pourtant, les longs cheveux blancs de l’homme, attachés par un
catogan, son air imperturbable, la rectitude de son maintien dénotant un être sincère,
sa voix douce, la persuadaient que cet homme petit, d’un
certain âge, enveloppé dans un manteau trop grand pour lui, était peut-être un
messager. - Que m’apportez-vous, demanda-t-elle ? Sa demande, sèche et
fébrile, claqua comme un coup de fouet dans le silence
oppressant que ressentaient tous les protagonistes. Chaque
fibre de son être était tendue. Elle avait l’impression
désagréable que sa peau était râpée jusqu’au sang.
Leurs ennemis, farouches entités venues de tous les horizons possibles,
allaient maintenant se battre à visage découvert.
Tant mieux. Des serviteurs dociles de ces êtres, leurs esclaves humains,
infiltraient tous les secteurs administratifs dans chaque
État et risquaient de mettre le feu aux poudres
quand leurs yeux se dessilleraient. Mais à quand ce
genre d’espoir, pensait-elle ? - Quand la théorie du 100ème
singe s’avérera exacte, grommela Karl. Laure sourit. - Hum, télépathe ?… ma vie pour
une patate propre ? -Votre vie et celle de vos amis dépendent de la Force oubliée au
cœur de votre A.D.N… il est trop tard pour que l’humanité demeure
l’esclave d’elle même... trop de souffrance se gâche en vain. Elle doit se
débarrasser de ses prédateurs, retrouver sa confiance, redevenir un
dieu. - La révolte gronde, mais n’est-il pas trop tard ? ditelle, lasse, la
tête baissée… tout à l’air si cadenassé.

Notre groupe est décimé,… et je suis si fatiguée. Malgré un retour d’énergie d

aux pierres, le découragement lui tombait dessus comme une chape de
plomb. Les parfums du sol humide aux émanations âcres, les senteurs fraîches des
feuilles mortes entassées sous les platanes, les criailleries des pigeons, qui,
autrefois, la rendaient joyeuse, ne satisfaisaient plus
son goût simple, la laissaient passive. Trop de
rêves inassouvis. - Réveille-toi, femme ! Le temps ne t’appartient plus, la
tança l’aveugle dont les yeux regardaient à travers
elle, loin, très loin… Laure se raidit sous l‘impact des mots,
releva la tête, s’imprégna de la volonté de l’homme énigmatique en
face d’elle, poussa un soupir et déclara à nouveau :
Que m’apportez-vous ? - Sois prête à entendre la voix de
la déraison, ô errante, car les forces en présence sont inégales… sois
la combattante, même vaincue à l’avance. La tête de l’aveugle
tomba sur sa poitrine. Ses lunettes noires chutèrent au sol. Il fut secoué de
tremblements qui alarmèrent Jean, l’esprit en alerte, en attente d’une
intervention musclée. - Fonçons, lança-t-il, inquiet ! Les quinze
hommes, bondissant hors de leurs cachettes respectives, se
précipitèrent sur l’aveugle. Les sept commandos de marine, plus vigoureux et plus
jeunes, arrivèrent en premier. Le choc fut terrible. Leurs corps butèrent
sur un mur invisible qui les envoya « valdinguer » en l’air,
bousculant au passage le détective et ses amis. - C’est quoi, cette diablerie,
haleta un des militaires allongés par terre ? - Et ça,… ce… ce
nuage !… des milliers de moucherons, demanda un autre ? - Laure ! Cria Jean, désespéré.
Il était fou d’angoisse. Il ne voulait pas la perdre. Il tâtait tout autour du mur
invisible. Aucune ouverture. Une bulle protégeait l‘homme et la
femme. Les mains simiesques du majordome agrippèrent

244
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

la sphère ; il la pressa de toutes ses forces et ahana comme un damné ; il

ne réussit qu’à la déplacer de quelques
centimètres, et la laissa retomber, épuisé. - Arrête, Schrick,
… aucun danger, le rassura Laure… cet aveugle est… heu,…est endormi, je crois… mon
intuition me suggère qu’il n’est pas dangereux… hé… ce
nuage ? Il colle à la bulle et l’obscurcit
complètement. En effet, le nuage grossissait, venu de nulle part, et noircissait la
sphère en vrombissant; quelques éclairs jaunes sillonnaient par
intermittence cette masse sombre. Le détective sortit une petite loupe de sa poche et
examina la texture du nuage. - Incroyable, murmura Jean !… des « smart dusts » !... des
nano-robots ! - Des quoi ? demanda Mathieu, approchant à
petits pas, appuyé sur sa canne. - De la poussière communicante ! … ce sont des
capteurs-émetteurs ayant leur propre source d‘énergie, des composés de
micro puces de l’ordre d’un milliardième de millimètre… ils transportent et échangent
des informations. - Ils voient et entendent, ces… ces nono-robots ? S’offusqua
le jeune Ammon, éberlué par l’apparition soudaine du
nuage électrique. - Nano, non nono, rectifia le détective
qui se grattait le cuir chevelu avec insistance… D’un geste
autoritaire, il rassembla l’ensemble de ses hommes. - Un nano-robot met
quinze minutes pour se reproduire, rugit-il… écrasons au plus vite ces
saletés d’espions. Ils donnèrent des coups de poing sans répit. En quelques
minutes, une masse noirâtre s’étalait à leurs
pieds; le brouillard se dissipait pour laisser apparaître
Laure et l‘aveugle toujours dans la même position.
La sphère se désagrégeait lentement. Personne n’osait bouger. L’aveugle releva la tête
avec vivacité. Une double personnalité. Un être inconnu se substitua à
Karl Stauffenberg. Ses yeux s’ouvrirent en grand, les pupilles dilatées,
laissant entrevoir un regard rongé par un feu insoutenable. Un feu de
lave qui nettoie tout, de haut en bas, prêt à
embraser toutes les scories de leurs âmes frileu-

ses. Une voix, un mélange d’austérité et de douceur, retentitcomme une sentence :

Des guerres répandront la famine dans de nombreux points du globe, avec pour objectif
d’occuper les zones en réserve d’eau douce. L’eau non polluée sera plus chère que
de l’or… L’eau était le cœur de vos vies. Le
manque d’eau sera la mort de vos cœurs. - Nous savons tout
cela, oiseau de mauvais augure, cria Laure… nous connaissons les fautifs, et… -
Chacun de nous est coupable à sa manière… une
chance cependant, une seule… déprogrammez les anciennes mémoires, et réactivez les 11
autres hélices de votre A.D.N. dont les pouvoirs, effacés depuis des
millénaires, s’étiolent à force de ne plus servir… - Alors,
demanda Laure ?... que se passera-t-il ensuite ? - La théorie des cents
singes ! - ??? - Trouvez-moi cents individus réactivés et éveillés, aux vibrations
dépassant les 300 000 unités Bovis, et tous les errants de ce monde retrouveront leur
royaume de lumière. Les enfants des ténèbres ne domineront plus les hommes…le bouclier
des mercabiens sera détruit, et les âmes, à nouveau,
choisiront leur destination. Laure haussa les épaules, dépitée. Les villes de Sodome et
de Gomorrhe ne furent pas sauvées. Avant elle, d’autres avaient essayé et échoué. - Je
me répète pour la troisième fois… que m’apportezvous ? -
L’ermite occitan Barlaam possédait la « précieuse Pierre qu’aucun homme ne
peut voir »… - Vos énigmes ne m’intéressent plus !... nous voulons du
concret ! - Soit !... votre bague… - Quoi, ma bague ? - Elle est creuse et contient le
lait de la vierge… - Encore une de vos devinettes ! - « Lorsque la Pierre est faite et
préparée du vrai lait de la Vierge, prends-en une partie et fais d’excellent et très
pur or »… cette citation provient de l’alchimiste Basile Valentin… le lait de la Vierge
désigne l’eau mercurielle pour fabriquer la Pierre
philosophale… appuyez là !

245
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- où ?... je n’ai rien remarqué ! Le doigt de l’homme

désigna un petit poinçon, en forme de dauphin stylisé, sous l’aplat de la monture.
Laure enfonça son ongle dans la rainure. Oh ! S’ exclama-t-elle, déconcertée.
L’émeraude s’ouvrit en deux. Une masse rougeâtre, entourée de vapeur, palpitait de
mouvements imperceptibles ; des éclairs blancs parcouraient sa surface. L’odeur et la
chaleur dégagée obligèrent la physicienne à détourner son visage. La
bouche ouverte, les yeux écarquillés, les quinze hommes
regardaient ce phénomène hallucinant qui avait sur eux des
effets hypnotiques. La voix de l’être inconnu retentit à
nouveau, résonnant dans la poitrine de Karl comme on bat un tambour, par
saccades rythmées, tenaces et lancinantes : - Y.H.V.H. -
Lumière encodée dans chacune de nos cellules - Y.h.V.h. - Clef
énergétique pour réactiver leur portail physico- génétique -
Y.h.V.h. – Laure, le bras tendu devant elle, les
yeux fixés sur l’émeraude, plissait son front de rides de contrariété.
- Une preuve ! dit-elle en soupirant…je veux une preuve… et non un verbiage de cabotin
en mal de magie… si vos dires sont vrais, votre lumière… encodée va nous
créer quelques petits miracles ! - Madame, vos désirs sont des
ordres… mes dires ne sont pas vrais mais réels… la vérité est tout autre… voici le
prodige ou plutôt un simple rajustement. D’un mouvement maladroit et heurté, Karl
préleva un peu de la matière rouge sombre qui se soulevait
par intermittence, et la jeta vivement sur le commissaire. Luc, affalé dans sa chaise
roulante, absent aux événements qui circulaient tout autour de
lui, poussa un cri strident, se leva comme un fou, jeta son fauteuil au loin et
regarda, hébété, les gens face à lui. - Un cigare !... j’ai envie d’un bon
cigare !

tes chauves et énormes, au crâne très allongé, étaient dépourvues d’yeux. Branchés aux
ordinateurs centraux, ils vivaient en permanence assis devant leur écran géant. Leur
rôle était de détecter l’ennemi et de l’annihiler. La voix métallique et
neutre de l’un deux retentit dans la salle occupée par Ora le
grand hyperboréen, le colonel Sri-Girgun un mercabien, et Frédéric Hess un représentant
de la Haute Hiérarchie du IVème Reich : - Destruction totale de notre matériel nano
technologique utilisé pour repérage de cibles éventuelles… mais
scènes audio-visuelles enregistrées avant effacement complet de nos robots. - Pouvons
annihiler l’ennemi… demandons instructions ! Prononça un autre X5,
d’une voix identique au premier Mesniou… d’autres nano-véhicules
prêts… capteurs, batteries, micros, mini caméras, systèmes de navigation :
vérifiés !... attendons les ordres pour envahir d’autres
cibles programmées ! - L’invasion doit commencer le plus tôt possible ! Beugla le
colonel, énervé… ces gens sont aidés d’une manière bien étrange… de
simples quidams qui ont formé une association… « Les
loups qui hurlent à la lune », je crois… que
peuvent-ils contre nous, mon cher ? - J’adhère à cette
idée, lança Frédéric sur un ton décidé… l’effet de
surprise déterminera la victoire sur ces deux adversaires : l’ordre des
« Skulls & Bones » et vos loups de pacotille; le IVème Reich dominera le monde…
nous apprendrons aux peuples le vrai sens du mot liberté… - Je ne partage pas votre
enthousiasme enfantin, cher capitaine,ricana ora… chaque détail à son
importance, et le compte à rebours ne sera pas
déclenché avant la certitude que nous contrôlions
tout... au fait, avez-vous rattrapé les quatre fugitifs
?... une femme et trois hommes hors du commun… des proies faciles pour
vous, il me semble ? - Heu, non !... mais la direction prise par ces gens les mène
droit au gouffre du Désespoir. Là, des vampires
sanguinaires régleront leur compte à ces téméraires…
considérons-les comme morts ! - Bien sûr, bien sûr ! Le grand
hyperboréen, d’un geste lent et majestueux, plaça sa main sur le front, lissa sa longue
chevelure blonde. Ses yeux, d’un bleu profond et magné-

q
Les X5, appelés les « Mesniou » dans l’ancien temps, déconnectaient l’écran devant eux.
Les informations, images et sons, diffusées par les « smart dust », s’étaient effacées
progressivement. Leurs tê-

246
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

tique, le regardaient avec insistance. Ils dénotaient ni

arrogance ni mépris, mais révélaient une grande maîtrise de soi. Son regard était une
énigme. - Il faut procéder à une évaluation de la
situation, le danger est peut-être à notre porte,
énonça-t-il d’une voix confidentielle. Ora appuya sur un bouton rouge
placé au centre du panneau de configuration. - Accomplissons
l’hyperincursion1 ! Sa voix était grave et suave. - Monsieur, dit un X5, êtes-vous
certain de vouloir une projection complète du dédoublement des temps ?... le danger
d’une telle manipulation est important !... le voulez-vous vraiment ? - Ces X5
sont d’une intelligence remarquable, mais un peu trop
paternaliste à mon goût, se plaignit l’hyperboréen, un regard dur
posé sur les dix « Mesniou » qui, silencieux, attendaient
l’ordre sans état d’âme. Ora possédait le savoir sur les 7 temps et les 12 portes. La
vitesse de l’information dans l’univers étant de 28000 milliards de
km/s, tous les futurs possibles se côtoyaient. Tout ce
qui allait plus vite que la vitesse de la
lumière entrait dans un autre temps que le nôtre. Seul, notre
double dans nos rêves pouvait aller chercher des futurs convenables. Tous les 25920
ans, une importante ouverture se produisait entre le passé et le futur. Il
devait en profiter. Les 12 zodiaques étaient
douze espaces qui séparaient 7 temps différents entre le
passé, le présent et le futur. On ne pouvait pas passer directement du passé au futur
sans intermédiaires, car la vitesse de l’information était trop grande. Les 7 temps
étaient les 7 sceaux de l’Apocalypse. Le 7ème sceau allait s’ouvrir, celui des futurs
potentiels dangereux. Dans chaque zodiaque, un coffre
contenait des futurs à notre service. Un coffre
avait déjà été ouvert malencontreusement, celui de l’« Arche d’Alliance »
une boîte de Pandore. Des apprentis sorciers avaient puisé dedans, ce qui
produisit au fil des siècles des haines et
des holocaustes parmi les différents peuples de la Terre. D’autres crétins avaient
même essayé de reproduire ce coffre, avec les mêmes conséquences à la
clef.
(1) Changez votre futur, Lucile et Jean-Pierre Malen, Édit. JMG

L’hyperincursion procédait par étapes. Elle permettait de vivre virtuellement tous les
futurs possibles. De cette manière, il pourrait obtenir en toute connaissance de cause
le meilleur futur possible pour lui et ses amis. Un seul
piège : les futurs dangereux risquaient de s’infiltrer
hors du réseau neuronal des circuits électriques
des X5, et imprégner le présent d’événements néfastes. Ils
déclencheraient un enfer probable. Il hésitait. - Monsieur, interpella un « Mesniou »…
un … - Quoi encore, râla le colonel, excédé par les hommes-robots qui, pour
lui, prenaient trop de place dans les décisions de cet hyperboréen. -
Un danger potentiel, dit un autre X5 sur un ton toujours aussi uniforme, fait de
raclement de gorge et de sifflement nasal… homme mort et réincarné
intervient dans le conflit. Il aide la femme appelée
Laure. Beaucoup de puissance en jeu. Son rôle :
rechercher 100 individus dans le monde entier et les protéger… 100 «
justes et éveillés »… qui doivent rester vivants jusqu’au 2
décembre 2012. La guerre n’aurait pas lieu. Invasion interdite… victoire des
« loups qui hurlent à la lune » !... les
Mères reviendront établir leur suprématie : l’ordre de la Nature.
L’image d’un homme apparut sur l’écran. Il se nommait Karl Stauffenberg. Le mercabien
et Frédéric Hess fulminaient. ora, le front plissé, ne
s’offusquait pas. Maintenant, les tergiversations n’étaient plus de mises. Il
décida de tenter l’expérience pour avoir un moment d’avance sur ses adversaires les
plus vindicatifs, et aller à la recherche de ces «
justes ». - Pressez cette foutue touche de votre clavier, satané imbécile, cria
Ora, énervé par l’enjeu important de sa décision... - Bien, monsieur, fut la
réponse laconique des « Mesniou ». - Un quitte ou double ?
Lança le mercabien, peu rassuré. - La victoire
 finale vaut bien un sacrifice, s’empressa de dire le
capitaine Hess… si j’ai bien compris, un fait passé, un courant d’air froid par
exemple, attire un futur néfaste, la grippe. Mon double, dans mes

247
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

rêves, voyage au-delà de la vitesse de la lumière

connaît un de mes futurs potentiels favorables, l’absence de grippe par exemple. Il
supprime dans mon passé le courant d’air, et automatiquement ma
grippe du présent disparaît… - Résumé simpliste, mais efficace, assura
ora, un sourire narquois sur les lèvres. - Messieurs…
heil !... à notre succès, émit bruyamment Frédéric !
L’hyperboréen désigna trois fauteuils qui comportaient une poignée
noire et amovible de chaque côté. - Installons-nous dans ces
sièges confortables. Mettons les casques pour capter le son et
l’image… agrippez les anses et lâchez-les si vous estimez insupportable
les chocs inévitables qui traverseront vos mémoires. Les trois écrans du
tableau face aux X5 s’allumèrent. Ils allaient vivre tous les trois des futurs
potentiels possibles et inimaginables. Les visions défilaient à une
cadence rapide. Leurs corps, secoués de spasmes irréguliers, se tendaient
souvent dans des crispations douloureuses. Peu à peu, des tics
involontaires parcouraient leurs visages. Parfois, ils criaient comme dans des
cauchemars effrayants. En de rares occasions, leurs muscles se pacifiaient
dans des relâchements bienfaisants; des rires enfantins fusaient
de leurs lèvres adoucies. Mais la plupart du temps, des rictus saccageaient leur face
empreinte d’une indicible terreur. - Stop ! Hurla Ora dont le visage couvert d’une
sueur abondante et animé de plis d’impatience, reflétait une
satisfaction évidente. Les écrans se bloquèrent aussitôt sur un
futur potentiel; au bas, les évènements et les
solutions s’affichaient pour obtenir cet avenir. - Voilà
l’aboutissement final : nos ennemis vaincus… étudiez à
fond les solutions proposées, et appliquez les avec
détermination… l’ « Ordre » et le groupe des « Quatre du Soleil des Loups » plieront
sous notre joug. - Fruitttt ! Un sifflement s’échappa de la
bouche des X5. Leur tête s’affaissa d’un coup. Ils étaient tous morts.

-Pschittttt ! Un nuage noir se glissait hors des écrans. Il fila vite sous la
porte d’entrée. Les trois visages reflétaient la peur et
l’incompréhension. - Un futur vient de s’échapper !
Lequel, chuchota le mercabien ?

q
Joël avait eu 14 ans le 21 janvier dernier. Ses
parents, heureux de l’avoir retrouvé vivant, déchantèrent assez vite. Les
premières semaines furent idylliques. La joie de se revoir, la
possibilité de partager à nouveau l’amour familial, le
désir de se toucher, l’envie de parler à profusion, le droit de
s’extasier devant un avenir prometteur, occultèrent pendant un certain
temps la réalité des faits. Maintenant, ils ne reconnaissaient plus
leur fils qui, de la stature d’un adolescent de 13 ans, était passé en
quelques mois à la taille d’un adulte bien charpenté. Le
jeune garçon pesait vingt kilos de plus. Il avait grandi d’au moins trente centimètres.
Sa musculature l’apparentait à un homme plutôt qu’à un enfant.
plus troublant pour eux était son intelligence et son intuition. Il prévoyait
à l’avance leurs réactions et s’énervait devant la puérilité de
leurs comportements envers lui. Son irritabilité provoquait souvent la
colère de son père qui, laborantin à l’institut
Pasteur, n’admettait pas les critiques acerbes de son
fils. Joël prétendait que Pasteur avait floué la
bactériologie pour des siècles, que ce chimiste filou, un
vrai charlatan, à la solde de politicards véreux,
aurait mieux fait d’écouter son collègue Béchamps qui,
lui, prétendait, à juste titre, que le microbe venait de
l’intérieur d’un organisme et non de l’extérieur. On n’attrapait pas une
maladie, on la créait au dedans de soi, par déficience énergétique ou
immunitaire. Entendre son fils refuser les thèses
pasteuriennes et critiquer vertement la médecine «
 pasteurisée » en la traitant de religion
dogmatique et intolérante qui refusait d’admettre les réalités les plus
évidentes, et étayer des théories scientifiques inconcevables pour un
enfant de 14 ans, était au-dessus de ses forces. D’un commun accord avec sa femme, cet
homme intègre et travailleur, avait décidé d’envoyer Joël en

248
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

pension. Une école privée pour surdoués avait accepté la candidature de son
fils. Joël approuva avec enthousiasme ce projet qui lui
permettait de vivre seul. Son bonheur fut de courte durée. Ses camarades de classe
étaient tous imbus d’eux-mêmes. Ils vantaient leur propre Q.I. comme une marque de
produits de luxe. Leur cerveau gauche, gonflé comme
une outre au détriment du droit, se targuait d’avaler des
connaissances de la même manière qu’on enfourne dans sa bouche des
hamburgers, sans souci ni émotion, sans se préoccuper de la réalité de leur savoir,
sans contester. Les assertions des profs étaient digérées et assimilées comme de
simples pâtes. Pour lui, les cours étaient d’une affligeante banalité.
Ses circuits anounnaki le prédisposaient à une autre
science, plus évoluée et fille des étoiles. Ces jeux de
l’esprit, pour intellectuels attardés, ne l’intéressaient pas. Il voulait un
savoir que nul ne pouvait lui fournir sur cette Terre, à
part peut-être des elfes d’un monde invisible. Il riait à l
pensée des lutins ludiques de sa petite enfance. Dans la cour de
récréation, seul, il lisait des traités sur les mathématiques fractales ou
des études sur la théorie du cosmos à expansion
d’échelle remplaçant celle du Big Bang. Il aimait aussi savourer des
B.D., une hygiène incontournable de l’esprit. Ses camarades ne le
fréquentaient pas. Par méfiance ou par jalousie. En plus, de méchants
ragots couraient sur son compte ; des renseignements confidentiels
inscrits sur son dossier médical furent envoyés sur le net par des
malveillants. on prétendait que des anomalies génétiques le
différenciaient des autres, comme par exemple celle d’un changement
dans la structure hélicoïdale de son A.D.N. Il aurait une troisième hélice au lieu de
deux. En somme, il était une bête de foire digne de figurer dans un
cirque. Ces dénigrements systématiques l’isolaient encore plus. Des
moqueries, lancées derrière son dos, l’accablaient souvent.
Certains le traitaient de monstre. Pleurer tous les jours n’était pas une solution.

Il était un monstre. Un paria. Il décida une nuit sans lune de fuir tous ces imbéciles.

q
Laure jubilait, émerveillée par la guérison miraculeuse de son ami le commissaire Luc
Blondin; un sourire illuminait ses lèvres charnues. Sa silhouette fine et
gracieuse se faufilait parmi la foule pressée et
fatiguée par une journée de travail. La lumière crue des réverbères fixés le
long des trottoirs se blottissait en filaments
argentés dans sa courte chevelure. Elle irradiait. Heureuse.
Après avoir fait son deuil, Luc, resté à l’hôpital un jour de
plus pour des examens complémentaires, allait s’investir au maximum pour éliminer les
assassins de sa demi-sœur Sarah. Maintenant, elle avait conscience des forces en
présence. Des êtres maléfiques, venus d’autres mondes ou
d’autres dimensions, exploitaient la Terre depuis des millénaires et
s’entretuaient pour avoir la suprématie totale. Par malheur les humains, sur le passage
de ces nuisibles, étaient des proies. Par bonheur les humains possédaient, sans le
savoir, le pouvoir d’effacer les sortilèges de ces voleurs d’âmes. Malheureusement, un
faible pourcentage d’hommes se dévoyait pour servir de
laquais à leurs prédateurs, véritables anges noirs. Ils étaient à la
solde de leurs maîtres par peur ou par cupidité.
Puissance et argent étaient leur seule motivation. Cet état de fait allait-il
mener la Terre à sa perte ? Les forces en présence
étaient trop inégales. Le groupe des « Quatre du Soleil des Loups » contre toute cette
horde. Cent « justes ». Elle devait trouver Cent « justes ». Comment cent « justes »
allaient-ils sauver la Terre ? La théorie des cent singes ? Elle esquissa un
pas de danse sur le trottoir, jugeant leur situation
assez désespérée. Mais le désespoir n’était-il pas le début d’une conversion ? Au fond
du désespoir, tu réagis ou tu meurs. Pourtant, des puissances occultes les aidaient.
Claude Ysorn, le chapelain de Gerbert d’Aurillac, alias le Maître des
Songes, lui avait expliqué les imbroglios des différentes
dimensions et de leurs entités. Alors ? Alors, pourquoi s’accabler
inutilement ?

249
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Loupa, cet extranéen et ses amis, les protégeaient. Natân, son cicérone depuis
toujours, initié par l’« Ordre Vert », héros et voyageur inter-dimensionnel,
collaborait avec eux, ainsi que Shovav, le vieil Adonias et
le jeune Ammon. Et Carmen, cette chienne incroyable, une véritable télépathe qui
prétendait s’appeler Kronos, un ancien dieu; il alléguait
aussi savoir manipuler le temps à sa guise, le réduire
ou l’étirer comme de la guimauve. Un véritable délire pour elle. Était-elle
envoûtée ? Et cet aveugle ? Une force étrange l’habitait. Sa mission
était-elle de les inciter à la prudence ? Non. Non, rien
n’était impossible. Rien n’était gagné, mais rien n’était perdu. Elle trouverait
ces 100 justes, quoiqu’il arrive. Karl Stauffenberg, attentif,
trottait derrière elle, sa canne blanche frottant le long du caniveau. Ho, ma belle,
pas si vite !... si mes pattes gambergent trop vite, elles vont s’entortiller et
m’offrir une gamelle de première ! - Nous sommes arrivés, encore quelques
mètres, prononça Laure, absorbée dans ses pensées contradictoires, riant de
l’expression argotique du personnage… juste derrière l’angle de la rue ! -
On vous attend ? - Non ! - Pourtant, un gamin paumé pleure ! Intriguée, Laure s’engagea
dans le tournant et aperçut une silhouette courbée, assise sur le trottoir, les pieds
dans le caniveau. - Joël ? Lança-t-elle, intuitivement, les yeux
écarquillés. Karl humait l’air avec de petits mouvements de tête. - Là,… je
sens… comme… comme de la haine vendue dans des boites de cachets
d’aspirine… une exécration ! - Comment ?... La physicienne entrevit un gros nuage noir,
aplati au sol, se carapater à vive allure et se
dissimuler sous une voiture en stationnement. - oh, un
simple futur désobligeant, dit Joël entre deux

sanglots, les coudes appuyés contre ses genoux, la tête cachée dans ses mains. Il
essuya ses larmes amères d’un revers de manche, articula en se mouchant
bruyamment : - Il attend sa future victime… aussi
perdue que lui… il lui subtilisera tous ses non-dits pour l’envoyer dans
des ouï-dire qui l’englueront comme dans un papier
tue-mouches… Laure le regardait, inquiète; elle était désolée
voir cet enfant, au corps d’adulte, mais à la sensibilité
d’un adolescent, pleurer sans raison. Elle entoura Joël de ses
bras pour le consoler, l’embrassa sur les deux joues et
le questionna sans détour. - Joël, à cette heure-ci, tu
devrais être à l’internat… que se passe-t-il ?... as-
tu des problèmes ?... tu es en fuite, n’est ce pas ! - Oui,
fut la réponse, courte et sèche… je n’accepte plus le ricanement de ces morveux… Dans
cette école, j’ai appris une seule chose : je suis un
monstre. Un monstre !... un monstre à
jamais ! Un clone ! L’aveugle s’assit à côté de l’enfant. -
Ce jeune homme est clairvoyant, dit-il, souriant, avec une tape amicale dans le dos, le
regard devant lui… accepter un jugement qui paraît irréel est
le premier pas pour se qualifier un jour du
titre de héros. - Vous !... vous, répliqua Joël… votre
mort et vos souffrances ont été programmées pour vous rendre lucide à
force de discernement. Vous êtes la construction, la… la chose d’une
puissante société secrète… et… - Bien, bien, protesta Karl,… ne continue pas plus loin
tes déductions, mon petit… te moquer d’un pauvre aveugle
n’arrangera pas tes affaires. De toute manière, nous sommes tous la construction
hybride de race humano-reptilienne… alors, tu sais, moi… pouf, pouf, je m’en tape les
aisselles. Les yeux morts de Karl Stauffenberg luisirent d’une lueur verte. Il se racla
la gorge, continua sur une autre idée. - Ta mort a été aussi
mauvaise que la mienne, sinon plus, mon garçon… je
compatis à ton malheur,

250
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

mais positive le fait d’être un clone… un être supérieur aux nombreux dons ! - Un
monstre, un exclu, un paria de la société... je suis maudit, pleura Joël. L’aveugle, un
instant silencieux, laissa sa main sur l’épaule de Joël. Il voulait le
consoler, le prendre dans ses bras, lui raconter des comptines
d’enfant, lui parler comme à un fils qu’il n’avait jamais
eu, mais la mort avançait à grands pas avec sa
faux de pacotille. Elle était proche. La fin d’un monde
était proche… ou le renouveau d’un autre. Quand l’aube
viendrait. Pourtant, pour lui, cette humanité était une bonne humanité ; mais le virus
de la connerie l’infestait de trop. Trop de mutilés de l’esprit. Trop d’imbéciles
heureux. Trop de morts par négligence. Les dès étaient jetés. Il voulait savoir. Il
voulait savoir si le gamin se comporterait comme un espion. De sa voix la plus douce,
il lui parla comme un père, prêt à faire des concessions, mais
sans complaisance. - Puisque tu es si lucide dans
tes déductions pour parcourir les chemins secrets du cœur de chacun d’entre
nous, es-tu aussi perspicace envers ton propre cœur ?... te connais-tu ? - Oui, je suis
une bombe anounnaki, un traître comme la pauvre Sarah !... je l’ai
compris quand j’ai appris sa fin tragique… ces salauds
envoient un peu partout un « cheval de Troie » chargé d’anéantir
les nids de résistance !... bien joué,… mais je me suis aperçu que mon
organisme sophistiqué, à base de technologies aliènes,
est supra sensible à la pensée. J’ai travaillé à
haute voix l’Intention. Attentif à chaque déclic que mes
intentions déclenchaient, j’ai transformé mon état initial de clone ; j’ai
atteint le cœur de la bombe, et je l’ai extirpée… je suis libre ! - Bonne nouvelle, mon
garçon… nous avons un allié de plus. Et quel allié,… un véritable
athlète. Laure, ravie, mais décontenancée par la présence inattendue de
l’adolescent, hésitait à prendre une quelconque décision.
Que vais-je faire de toi, mon pauvre Joël ? - Garde-moi chez
toi !

- Je ne peux pas. Je n’ai aucun droit. Tes parents vont te faire rechercher, et
je risque l’emprisonnement pour détention illégale de mineur ! Le
premier geste de la brigade serait de venir chez moi ! - Le dénouement est
proche, hasarda Karl, décidé à intercéder en faveur de
Joël qu’il aimait beaucoup… si peu de jours nous séparent de
l’inévitable destin… que ce gamin téléphone à ses parents et
les rassure… ensuite, gardons-le avec nous ; ses dons servirons une juste
cause. - Soit !... dit Laure, à peine convaincue et
peu rassurée… Elle aimait bien ce garçon au courage extraordinaire et à l
détermination insoupçonnée. Être considéré comme un monstre était une
terrible souffrance. Joël méritait une attitude bienveillante.
L’appartement, grand et spacieux, appartenait à Sarah. Il
comprenait quatre chambres confortables. Laure n’avait rien changé.
L’intérieur était identique. Chaque élément, chaque couleur,
chaque bibelot, lui rappelaient les doux moments vécus ensemble,
elle et sa sœur. Les pièces libéraient toujours des fragrances enchantées ; elles
étaient des aides mémoires. Dans le salon, au-dessus de la cheminée, en décoration,
elle avait fixé un tableau, une calligraphie originale peinte
de la main de sa sœur, en écriture « rustica » du premier siècle, qui
représentait le dernier poème de Sarah résumant le mal de vivre des
derniers moments de sa vie, malgré l’amour que Luc lui
portait. Elle se souvenait de chaque mot, de chaque rythme, de
chaque espace où se lisait l’émotion la plus prégnante. Elle
récita, à haute voix, aux deux hôtes restés silencieux, le poème de
sa sœur. Elle bougeait les doigts, comme pour rythmer son souffle : « Les
chemins sont À peine Gris ou noirs… ou bleus. Lequel prendre ? Mon chemin À moi Se
trouve où ? Je ne sais plus… Loin de la ferveur de mes prières…

251
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Loin de mes rêves. Pourtant, mes larmes sont À peine Grises ou noires… ou bleues. Mes
yeux clos ne voient plus le poids d’une rose fanée. Alors, comment reconnaître la
légèreté d’un chemin perdu, Là, Dans le cœur de l’enfant oublié. La vie coule le long
des torrents de nos envies. Haine-Amour se conjugue à tous les temps sur nos routes,
Là, Aux balbutiements des matins blêmes, Quand les espoirs renouent le feu de nos
ventres. S’approcher de l’extase des cieux est un sentier abrupt À peine Gris ou noir…
ou bleu. Lequel prendre ? Mon chemin À moi Se trouve où ? Je ne sais plus… Sur le
tarmac d’un monde sans confiance Qui claque en vrac tous le respect de l’Ange Perdu
parmi nos âmes sacrifiées. Sur l’aile du vent aux soupirs innocents Qui nous emmènent
loin, vers les sirènes Enchantées parmi les victimes ensanglantées. Ou sur le vertige
suranné d’une vieille sente Qui murmure la magie sacrée des pierres parmiles chants
effacés de la Terre. Je suis à la croisée des chemins. À moi de décider. Le pire
choix : nier l’existence De l’unique chemin. »

un grand coup. Il avait flairé un Tzitzinime, une proie de

choix, de quoi transformer un monde entier ; mais
les risques encourus risquaient de le piéger. Dominer un
Tzitzinime demandait beaucoup d’astuce. Des émotions négatives, volées à
d’anciennes victimes, grouillaient dans son ventre. Enfermées dans des
coques, il pouvait les envoyer semer la zizanie
parmi un panel de gens prédisposés. Expédier plusieurs coques à la
fois supprimerait-il, ou du moins déstabiliserait-il un démon
Tzitzinime ? Il n’en était pas certain, mais l’aventure était tentante.

La nuit était sombre, noyant l’endroit mal famé d’ombres menaçantes. Pourtant,
à part un ivrogne inoffensif qui se tenait à
peine debout et longeait, sans but, le mur des immeubles délabrés, rien ne
laissait présager un quelconque danger. Le trottoir
était jonché de détritus divers. Dans ce quartier, la
voirie municipale était absente depuis longtemps. La seule chose qui
diffusait un semblant de lumière se tenait dans
l’angle de deux rues perpendiculaires : une cabine
téléphonique jaune. Ses vitres étaient cassées et l’unique
paroi restante, cabossée de partout, risquait à
tout instant de se démanteler. Le téléphone sonna. - Dring, dring. -
Mmmff ? Le clochard ivre clignait des yeux, suspicieux. Perdudans un grand
manteau élimé qui frottait le bitume du trottoir, une
bouteille de rouge à la main, il hésitait à
ralentir une marche difficile le poussant vers un
abri pour la nuit. - Dring, dring. L’homme, se tenait, raide et droit, au
centre d’une chambre du dernier étage d’un bâtiment situé en face de la cabine
jaune. Il claqua sa cravache d’un coup sec sur ses bottes
brillantes. - Le pion se déplace-t-il vers la sonnerie ? - Non, monsieur, articula
d’une voix basse un soldat d’élite, vêtu tout de noir et cagoulé, des jumelles
infrarouges collées aux yeux… mais il ralentit sa démarche incertaine,… il est intrigué
! - Continuez à faire sonner… je n’ai pas fait réparer

q
Le nuage noir planqué sous la voiture, ce « futur
néfaste » évadé de la mécanique quantique des
ordinateurs des X5, réfléchissait : induire en erreur un
simple quidam dans l’immédiat, ou attendre et risquer

252
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

cette cabine pour rien ! Lança Mengele, mécontent. - Dring, dring. L’ivrogne s’arrêta.
Il écoutait avec attention. - Mmmff… elle fonctionne, cette,… cette couille molle,
pour une fois… veut quoi ?... me dire que j’ai
gagné au loto, hihi… attend, mon gars, j’arrive… Il se dirigea vers la cabine jaune en
zigzaguant. - Bingo !... il vient ! Monsieur ! - Préparez le système. Le système
consistait à créer le bruit d’une explosion, à
l’envoyer par le biais du téléphone. Le correspondant, au
lieu de mots, entendait la détonation monter en puissance. L’effet était dirigé par un
faisceau d’ondes ultracourtes, un millimètre environ, produites au moyen
d’un générateur à étincelles. L’explosion se propageait ainsi. Le
clochard s’appuyait au boîtier de la cabine pour ne pas glisser en prenant le
téléphone. Il serrait le combiné de ses deux mains enfouies dans des mitaines trouées.
- Allo ? Le militaire appuya sur un bouton quand l’ivrogne
décrocha. Le clochard perçut dans l’écouteur le bruit atténué et lointain
d’une explosion. Le son s’amplifia et résonna fort dans
son oreille. - Mmmff ?... quoi t’est-ce ? La déflagration de la
cabine fut terrible. Des débris furent projetés sur l’immeuble d’en face.
Un morceau atteignit même l’enseigne et détruisit le « C » de « Center for Soldier
Nanotechnology ». - Hum, expérience réussie, observa Josèf Mengele, surnommé le docteur
White le boucher d’Auschwitz,… descendons au 7ème enfer… haha ! - Mais, ce type était
innocent, ricana le soldat. - Vlang ! La baguette de coudrier déchira la cagoule et
traça un sillon rouge sur la joue de l’homme en noir. - Personne n’est
innocent… « Le premier qui tuera sans haine pour sa
victime, et sans haine pour

lui-même, celui-là sera dieu. Celui là seul sera dieu. »…

entends-tu ces mots terribles ?... lis ce livre : - La Fosse de
Babel - !... Je n’ai pas de haine, j’apprends, c’est
tout !... j’agis, car je ne tâtonne pas dans des excuses sans
fin pour m’approprier le pouvoir total qui repose sur deux
socles : la violence et la corruption ! Entends-tu ? - Oui, monsieur.
- Cette expérience réussie me ravit… de la joie pour toute une journée… tremblez,
adversaires réels ou fictifs ! dit Mengele, enchanté... Ses petits
yeux bleus regardaient son subalterne avec froideur. - Allons, mon cher, une autre
expérience nous attend… ce nouveau test, qui justifiera les
milliards d’euros engloutis dans ce centre, est primordial !
L’investissement demeure colossal… je dois réussir cette épreuve pour être le N°1 ! Le
seul ascenseur de l’immeuble était dans la pièce secrète où se tenaient les deux
hommes. Il ne desservait qu’un seul endroit : un complexe
scientifique sous terre. Les portes de fer s’ouvrirent. La main et les yeux
du docteur White furent scannés. L’ampoule verte s’alluma : la
vérification était positive. Les identificateurs biométriques
fonctionnaient à merveille. Les portes de fer se refermèrent. Les deux
hommes passèrent d’abord dans un sas de purification avant de pénétrer
dans un des immenses souterrains du « Center for Soldier
Nanotechnology » encore en chantier. Habillés de blouses blanches protectrices, un
badge d’identification épinglé sur la poitrine, Mengele
son garde du corps n’étaient que deux silhouettes parmi des
milliers d’autres. Parvenus dans un grand couloir central de deux cents mètres de large
sur trois kilomètres de long, où circulaient des petites voitures
électriques, ils furent aussitôt rejoints par Louis
Ronceveau au volant d’un véhicule. - Alors, Louis, mon futur et vaillant bras droit…
si, si, je te l’assure,… promit avec morgue le docteur White. Ma pauvre demeure est-
elle piégée au maximum ?... aucun indice ne doit subsister. Pas même une seule trace
d’A.D.N.

253
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Dès la porte d’entrée ouverte, tout saute ! Louis Ronceveau, le chauffeur particulier
et l’exécuteur des basses œuvres du docteur, impassible, ne donna pas suite à
la nouvelle de sa promotion, une haute fonction au sein de
l’Ordre. Il ne répondit donc pas. Mengele n’aimait pas les réponses à
ses propres questions ; seuls ses ordres étaient
importants. Et Louis savait que Mengele appréciait son silence.
Tous les cents mètres, des galeries, perpendiculaires au couloir central,
filaient à l’infini, vers des laboratoires de toutes
sortes allant de la simple recherche d’un vaccin aux études les plus fondamentales en
chimie moléculaire ou en physique quantique et nucléaire.
Ces corridors se terminaient par des coursives qui logeaient les
milliers de personnes participant à ce chantier
pharaonique. Douze autres souterrains identiques descendaient
dans les entrailles de la terre. Plus on descendait, et plus les secrets étaient
terribles. Plus on descendait, moins on ne rencontrait d’humains. Aux niveaux les plus
bas, des chercheurs aliénigènes remplaçaient les savants terriens. L’antigravitation et
l’antimatière étaient des sujets d’études importants pour explorer et exploiter des
mondes inter-dimensionnels, mais parvenir à créer des êtres hybrides
justifiait une sécurité totale et l’appellation « Top Secret ». Un
niveau entier, l’avant dernier, était consacré à la
fabrication d’engins antigravitationnels, d’armes bioélectroniques ou
électromagnétiques, imitant la technologie extranéenne pour
faire croire à la population à une attaque possible de
mauvais extraterrestres qui réduiraient en esclavage le
peuple de la Terre. Une psychose accentuant la peur et la crainte des gens
permettrait au gouvernement mondial de s’installer sans trop de difficulté.
L’enlèvement et le meurtre de personnes par des individus
ressemblant aux »gris » parachèveraient cette paranoïa du peuple de la Terre envers
toute entité venant du ciel. En plus, le fleuron de cet avant dernier
niveau était la création d’hommes biologiques
artificiels, des « programmed life-forms », appelés tout simplement les «
hommes en noir ». Des soldats impitoyables gardaient, à tous les
treize niveaux, des systèmes biométriques les plus
sophistiqués. Ils protégeaient l’immense complexe
militaroindustriel. Leur vie était en jeu.

Un seul endroit était interdit à tous, même aux

militaires les plus gradés, même aux savants humains les plus spécialisés dans le
clonage, même aux groupes extranéens. On l’appelait la section 5412. Personne ne
gardait ce lieu maudit. Isolé au fond du dernier sous-sol, dans le noir absolu, cette
tanière du diable se protégeait toute seule. Aucune ouverture. Aucune porte. Rien ne
pouvait pénétrer à l’intérieur de la demeure du Mal. Seul le
chiffre 5412 peint grossièrement en rouge en indiquait
l’existence funeste. La voiture déposa le garde du corps au niveau 3, devant un bureau
central où fourmillaient des tas d’analystes qui devaient consigner
dans les moindres détails l’expérience réussie, celle dite du « clochard »,
et l’enregistrer sous un numéro pour qu’elle puisse être
reproduite en série. L’engin électrique repartit. Après une demi-heure de
descente à faible allure, Louis stoppa le véhicule à
côté d’une immense affiche publicitaire, encadrée dans un mur
à la voûte ovale. Mengele, après un regard furtif à
droite et à gauche pour s’assurer de la solitude de l’endroit,
appuya sur un rebord bas du tableau. Un bout de panneau coulissa, dégagea un étroit
passage. Ils pénétrèrent dans le monte-charge. Le panneau se verrouilla de nouveau. Les
murs défilèrent devant eux à une grande vitesse. Après un laps de
temps assez court, l’ascenseur s’arrêta brusquement. Il donnait
directement sur un train qui s’ébranla aussitôt leurs
pieds posés à l’intérieur. Le convoi comprenait des wagons de
marchandise et de passagers. Leur compartiment était pour leur seul usage privé. - Un
verre de Whisky ? demanda Mengele sur un ton neutre. - Une simple eau gazeuse, s’il
vous plait… j’ai un rang à tenir ! répondit Louis,
 soupçonneux. Le docteur eut un sourire glacial, leva un bras. - Va
donc nous servir à cette table… tes réponses me
raviront toujours ! La lenteur du train était exaspérante, mettant l’impatience
proverbiale du docteur à rude épreuve.

254
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Ce trajet n’en finira-t-il jamais ?.... ils m’attendent

!... et… Le train freina en crissant horriblement. Aucun quai. Personne ne
descendait là. Le train redémarrait. - Vite ! Lança Mengele,… sortons ! -
Hein ? Le docteur White poussa son chauffeur sur la voie. Il sauta derrière lui. Louis
regardait disparaître le convoi avec surprise. Ils se retrouvaient seuls, sur les
rails, dans le noir et le froid d’un tunnel ferroviaire. Mengele alluma une torche. -
Viens !... suis-moi, dit Mengele, goguenard… Là !
Le faisceau de la lampe éclairait devant eux le ballast. Un trou parfait s’y
dessinait ; la profondeur se révélait vertigineuse. Des tiges de fer servaient de
marches ; la descente se présentait comme dangereuse. Leurs chaussures glissant
constamment sur les barreaux, ripant parfois, ils égaillaient cette incursion pénible
de jurons bien sentis. - Tout va bien, patron ? demanda Louis,
inquiet. - T’occupes, jeunot !... accélère la cadence !... la gloire m’attend !
Leurs voix qui résonnaient sourdement, se mélangeaient aux
grincements de leurs pas sur les tiges de fer. Au fond du puits, un chemin pierreux,
parsemé de flaques d’eau nauséabonde, conduisait à un cul de
sac. Les murs suintaient d’humidité. Plus rien. Un énorme bloc de granit
bloquait le passage. Au plafond, une sorte de cheminée
creusée dans la roche ne dépassait pas quelques mètres. -
Alors, que fait-on ? demanda Louis sans se départir de
son calme habituel… on continue, j’imagine… vers où ? - Ce que j’aime
chez toi, c’est ton courage débonnaire, rien ne t’impressionne... tu
suis ton patron avec la confiance d’un enfant… tu as l’étoffe
d’un chef, déclama le docteur, ravi. Il était satisfait du
comportement de l’homme à qui il confierait peut-être s
vie. oui. Peut-être. - Regarde et apprécie.

Mengele appuya sur une pierre anodine fichée dans le sol. Un grondement
se fit aussitôt sentir. Le sol trembla. Puis, d’un coup, le bloc
de granit, poussé par un terrible geyser sauta comme un bouchon de champagne et
alla se bloquer dans la cheminée au-dessus de
lui. L’eau jaillissait, comme une cascade à l’envers, d’une
immense fontaine, et formait un barrage étourdissant devant eux. - Vite, cria
Mengele…ce petit caillou ne tient là haut que quelques
dizaines de secondes, quelquefois moins… traversons la
cascade. - Après vous, patron. De l’autre côté, le couloir aboutissait à
une porte blindée où une inscription en chiffre de sang paraissait
couler en son le milieu : 5412. D’une voix grave et modulée,
inconnue de Louis, le docteur White, en gonflant ses joues, entama une
longue mélodie sur la variation de la note Fa. - Clac ! Clac ! La porte s’entrouvrit.
Une gigantesque rotonde se présentait à leurs yeux. La
mâchoire lourde de Louis se contracta. Son regard vert d’eau, translucide, se plissa
d’incompréhension; sa bouche se remplit d’un goût amer
qui électrisa sa langue et le fit sursauter. Il
maîtrisa vite la situation. Son patron devant lui, contemplait son
œuvre. Il souffla un grand coup, relaxa ses muscles et
son attitude redevint imperturbable comme à son habitude.
Deux rangées de sarcophages couraient tout le long de la galerie, de
chaque côté des murs. Ils étaient debout. Des tuyaux et
des fils électriques les reliaient aux cloisons. À
l’intérieur, des bulles gazeuses flottaient dans un
liquide verdâtre, éructaient en éclatant à la surface.
Chaque sarcophage contenait soit un corps en entier, soit des morceaux
découpés, soit des organes prélevés. Des individus de toutes nationalités, de toutes
races, de toutes religions agençaient ce bestiaire abominable ; des humains et des non-
humains, sans distinction, vivaient en léthargie dans ce capharnaüm. Il eut un
haut le corps à la vue de la pire atrocité :
certains corps présentaient des anomalies naturelles

255
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

ou génétiques. Le docteur White aperçut le mouvement de rétraction de son

chauffeur. Il sourit, ébaucha un semblant d’explication. - C’est de la « Tératologie »,
la science des monstres… artificiellement, nous provoquons des
mutations du vivant pour étudier les effets des radiations sur l’homme
quand les lignes de force du champ magnétique disparaîtront…
ainsi que les couches protectrices de la ceinture de Van Allen… pas de
sensiblerie, la Nature est aussi monstrueuse que moi, ahah !...
aujourd’hui, l’humanité présente des régressions animales.
Deux exemples : un enfant-poisson en Bolivie, à
San Juan avec la peau écaillée, des ailerons à la
place des bras ; un enfant à trois yeux au
Mexique dans l’état de Nayarit… j’en passe et des meilleurs…
Silence. Louis entendit son patron murmurer, en une lente hésitation, des
propos prophétiques. Les yeux de Mengele étaient agrandis, son visage
prenait un air extasié ; un large sourire figé indiquait un
moment de catalepsie : - Un jour, des monstres d’un nouveau genre vont
déferler sur le monde, semer la terreur et l’effroi. L’épouvante sera dans toutes les
âmes… oui, ce jour viendra ! Méfiez-vous ! Au bout de
quelques secondes, Mengele s’ébroua, prit une grande
respiration et, sans aucune explication, poussa Louis en avant. - Arrive, fidèle
compagnon… allons assister à la cérémonie… on nous attend
avec impatience ! Le mur du fond coulissa. Mengele poussa son chauffeur à
nouveau. - Entre ! La paroi, sans bruit, glissa sur ses rails et se referma. La
salle était dans le noir total. Seules, des bougies, placées pour créer des ombres et
un climat propice, donnaient une lumière chiche. Des hommes encagoulés, aux voix
neutres, psalmodiaient des chants sur un ton monocorde. Les notes se répercutaient sur
la voûte qui était basse de plafond, et les échos
produits, avalés par les murs, résonnaient d’une manière assourdie. Le rituel était
accompli sur

un vortex négatif. Il affectait le champ magnétique et

la grille énergétique de la Terre. Huit hommes, inconscients et nus,
allongés sur des tables de chirurgie, attendaient, comme tous, le Maître de cérémonie.
Quatre allaient mourir. Quatre allaient vivre. Deux impétrants apportèrent à
Mengele une chasuble noire. Cette pratique leur permettait
d’obtenir un grade supplémentaire. Le capuchon mis, le docteur White
ordonna le début de la cérémonie. Les chants augmentèrent d’intensité. De lourds encens
montaient en larges volutes. Un initié pratiqua une injection
mortelle sur quatre corps. Un autre, avec une seringue
hypodermique, injecta dans la peau des quatre corps suivants
un produit à base de fragments de résiline, pour créer une mutation
génétique. Des tendons d’insectes remplaceront les tendons
humains. Les sauts de ces quatre hommes seront comme
ceux de la puce qui, en un seul bond pouvait
franchir, à l’échelle humaine, un monument
tel que la Tour Eiffel. Les chants s’amplifiaient. Les cheveux de
Louis se dressaient sur sa tête. Il avait la frousse. Le moment le plus crucial
arrivait. Mengele guettait le décès des quatre hommes sacrifiés,
de vulgaires clochards sans famille, sans défense,
kidnappés dans la rue par les sbires de l’Ordre des « Skulls & Bones ». Un dernier
soubresaut. La mort. Trois pas. - Vite, cria le bourreau d’Auschwitz… trente secondes,
il nous reste que trente seconde, sinon les particules de vie
éternelle des morts vont nous échapper… vite ! Il faut capter ces microzymas de
Béchamp, l’adversaire de Pasteur, ahah !... que
l’expérience commence, à la grâce du diable ! Un prêtre noir
abaissa une manette et enclencha le processus démoniaque. Des appareils
vrombissaient en couvrant les voix des récitants. Des caisses en forme d’entonnoir,
recouvertes de feuilles d’or, aspirèrent et retinrent prisonniers les particules
invisibles de vie qui s’échappaient des quatre morts. Elles
furent dissoutes aussitôt dans un
256
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

liquide spécial : le « Blub ». Au même moment, d’autres prêtres

délivrèrent quatre démons, prisonniers dans des plaques ultra fines en
cristal. Les servants les incrustèrent dans la peau des quatre survivants, au
niveau du cœur. Les plaques se diluèrent, délivrant
ainsi ces quatre entités maléfiques qui s’approprièrent aussitôt le
corps astral des rescapés. Ces démons servaient d’interface entre les
envoûtés et la seule volonté des adeptes de l’Ordre. Ils dévoraient le
cœur vital des hommes : le système magnétique aux
deux fonctions opposées et complémentaires, le plus et
le moins. Ils possédaient. Le « Blub », un liquide jaune d’or, un
peu pâteux, contenant la dernière parcelle d’éternité
qui s’échappe de chaque mort au moment du dernier
souffle, fut inoculé aux quatre survivants, toujours
inconscients. L’injection fut faite au niveau des épaules
qui se

boursouflèrent en un instant. Des vies de substitution.

Elles restitueront, au moment venu, leurs énergies subtiles dans les corps des
« quatre vivants ». Un pentacle grumeleux apparut sur
chaque épaule. Trois signes cabalistiques, le soleil, la
lune et la brique, s’inscrivirent en son milieu. Un
prêtre introduisit dans chaque signe ésotérique une dose
mortelle de 100 nanogrammes de botulisme. Libérée, elle déclenchait une
intoxication neurologique due à une neurotoxine bactérienne
produite par des espèces de clostridium. Les toxines dégagées
provoquaient une inhibition de la libération d’acétylcholine au niveau
des jonctions neuro-musculaires. Le maître des doses : les démons.
Ces entités démoniaques étaient les maîtres absolus des pentacles. Quatre
soldats. Quatre soldats créés pour supprimer un seul des cents « Justes ». Quatre
rectificateurs.

257
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CHAPITRE XVIII
le passaGe

k
21 décembre 2012. La nuit était froide et étoilée. Une lune, pleine et rousse,
éclairait la prison centrale d’un halo bleuâtre qui projetait sur
l’unité carcérale une ombre théâtrale. Une pièce à jouer. Le « nuage
noir », surnommé le « plein-de-futursfunestes », évadé des ordinateurs
des X5, gonflé de sèves nouvelles, glissait le long des murs du
pénitencier, dessinait des arabesques sombres et palpitantes. Il
s’était fait piéger par le Tzitzinime. Il avait sous-estimé les forces en présence. Le
démon, d’un seul geste, d’une seule inspiration, l’avait aspiré comme une vulgaire
nouille ; ou plutôt, ce suppôt du diable, par un charme envoûtant,
lui avait proposé deux alternatives : servir le Maître ou
mourir. Le choix, en fin de compte, était assez simple.
décida de survivre, résigné à servir ce Maître, un certain
Monsieur Bâ. Ses souvenirs remontaient le temps, loin, très loin…. Encore plus loin.
Perplexité. - Bâ ?... des initiales : B.A» ?... je
m’étonne… Il se rappelait d’un certain Berger des Abîmes qui
ravageait les mondes à une époque antédiluvienne. Des centaines de
milliers d’années auparavant. Une légende. La haine de cet exterminateur était grande
pour tout ce qui vivait. Il incarnait un cavalier de
l’Apocalypse, déchu pour des actes de désobéissance. Existait-il vraiment ? Peu
lui importait. Son rôle était de montrer des futurs néfastes à ses
victimes. Certaines, cardiaques, mouraient sur le
champ. Pour lui, une victime due à ses visions, le
fortifiait. Mais il ne renfermait pas de haine ; c’était sa
fonction. Le Berger des Abîmes, lui, dépravait sa fonction. Le « nuage
noir » s’enfonça à l’intérieur de la prison.

Un gardien déambulait dans les couloirs, nonchalant. Ces rondes de nuit le fatiguaient
par leurs sempiternelles répétitions. Du silence et des ronflements. Dans
une semaine, il prendrait sa retraite
définitivement. Il s’arrêta pour relacer ses chaussures. L’homme hoqueta,
surpris. Une peur insidieuse, incompréhensible, s’empara de lui. Il se
releva. Son ombre lui paraissait plus noire que d’habitude. La
sueur coulait sur son visage. Son cœur battait fort. Il était seul. Soudain, une image
foudroyante traversa son esprit ; il vit son avenir :
demain, un camion l’écraserait. Ses jambes flageolèrent ; il
s’effondra d’un coup, foudroyé. Le « plein-de-futurs-funestes » se retira de
l’ombre inutile, étonné par l’effet immédiat de l’envoi de son futur, une simple vision
de première catégorie. Une peccadille. - Mauvaise engeance, pas de résistance ! dit-il,
méprisant. Il se coula dans l’enveloppe charnelle et descendit vers les sous-sols. La
cible était là. Le prisonnier à éliminer s’appelait
Roger Corso, colonel des Forces Spéciales de l’armée américaine, employé par le MJ-
12. Les aveux de cet homme auraient des répercutions catastrophiques sur les
lendemains radieux de l’Ordre, surtout sur l’une de ses composantes les
plus importantes : les « Skulls & Bones ». Un secret éventé est
le début d’une déchéance inévitable, de la même manière qu’une pointe
crève une baudruche. Tout se dégonfle. Les mises en
scènes s’écroulent. - Une vision de troisième catégorie
devrait suffire, pensa le « plein-de-futurs-funestes ». De gros barreaux en
acier clôturaient tout un pan de la cellule. L’homme dormait. - Un jeu d’enfant,
murmura le nuage noir… les songes sont une aubaine pour mes petits futurs fureteurs,
pleins de drames et d’ennuis. Il rampa entre les montants. Une décharge
électrique le rejeta en arrière contre une cloison.

258
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Il grillait. Plusieurs futurs abîmés étaient inutiles. Il avait perdu de la

consistance. Il toussa. Des bouts de nuages noirs s’éparpillèrent, endommagés, hors du
cadavre calciné. Il vit plein de petits lapins bleus apeurés. Il délirait. - Grunchhh
?... mission non possible !... quelle inconvenance ! L’entité
maléfique eut du mal à reconstituer ses parties
éparpillées par le choc violent. Désappointée, ressemblant à une
espèce d’opacité furtive aux écailles déchiquetées, elle
s’esquiva et disparut en bougonnant. - Les cadeaux
promis par le Tzitzinime tombent à l’eau… pffttt ! De gros
yeux haineux la regardaient partir. Une force extraordinaire maintenait un être
insolite collé au plafond. Il lâcha prise et retomba au sol avec souplesse. Ses cuisses
étaient comme deux formidables ressorts. - En effet, aucune possibilité d’éviter ce
piège… le plan est inexécutable, grogna l’étrange personnage !... fuyons ! C’était un
Rectificateur. - Le Tzitzinime, un renégat ? Murmura le tueur,... trahit-il mon
patron et son employeur le 4ème Reich ?... duperait-il Mengele ? Il tapota les
signes cabalistiques boursouflés placés sur son épaule ; les doses de
poison mortel roulaient sous ses doigts. Il rebondit sur tous les
murs avant de s’éclipser à une vitesse vertigineuse.

Les deux hommes, silencieux un moment, regardaient le prisonnier d’un air affecté. Leur
mission était importante. Ils tablaient beaucoup sur cet interrogatoire. - Colonel,
nous attendons vos explications ! Dit le commissaire sur un ton sec et autoritaire, les
mâchoires serrées…. Vos promesses ne…… - Et les vôtres ? - Selon l’importance de vos
déclarations, annonça Jean d’une voix pateline, [Il jouait le
flic gentil, et Luc endossait le rôle du méchant]… monsieur Jonatan, le
directeur de cabinet, confirmera votre mise en liberté
!... je répète : selon l’authenticité de vos dires ! - Des
papiers, un passeport en règle et un nom d’emprunt pour valider ma fuite en
Amérique du Sud; de la chirurgie esthétique et
de l’argent pour me permettre de vivre en paix; une mort en bonne et
due forme pour que tous m’oublient… je parlerai à
ces seules conditions… à ces seules conditions ! - Les seules
conditions valables, ici, sont les nôtres… jeta Luc, rageur… n’essayez pas de nous la
jouer sainte nitouche ou simuler l’air du pauvre repenti… vous êtes un assassin, et vos
agissements de gangster vous vaudront la réclusion à
perpétuité. Le militaire haussa les épaules. La lumière crue de la lampe, jetée
sur le visage du colonel comme « une poudre-à-dire-la-vérité
accentuait les traits grossiers du visage de Roger Corso ; sa mâchoire crispée et son
menton carré ne prédisposaient pas au dialogue serein. L’air buté du prisonnier
présageait plutôt des tractations difficiles. Une atmosphère
tendue, accentuée par un lourd silence, s’installait et s’appesantissait. La tactique d
Luc et de Jean était de déstabiliser le colonel par des
silences appropriés, introduits dans la négociation aux moments opportuns, mélangés aux
coups de gueule du commissaire ou aux compromis judicieux du détective. - Parlez-nous
du MJ-12 !... à chaque bonne réponse, une de vos
demandes sera satisfaite, garantit Jean sur un ton mielleux. - Soit !... le
jeu en vaut la chandelle, affirma Corso, narquois,…
Majestic-12 est un groupe constitué de sociétés secrètes formant le gouvernement
mondial… et…

q
Les grilles de la prison se refermaient sur le commissaire Luc Blondin et le détective
Jean Regor. Les bruits intérieurs, toujours les mêmes depuis une éternité, polissaient
les murs d’un mélange épais de haine ou d’amitié, de rancœur ou d’espoir, de pitié ou
de compassion. Les mots se chuchotaient, de peur de voir un secret s’éventer, ou se
criaient, de peur de perdre l’envie de vivre. Ils venaient interroger le détenu Roger
Corso.

259
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Quoi, quoi ! Quel gouvernement mondial ? S’étonna

Luc, le front plissé… je voudrais comprendre ! - Ne m’interrompez pas !...ne vous
faîtes pas d’illusions, ces fraternités comme celles des Skulls & Bones, les
Bilderberger, la C.F.R., la Jason society, la Commission Trilatérale, et j’en passe…
oui, toutes ces loges sont composées des mêmes gens qui sont les maîtres de
tous les gouvernants du monde… et qui veulent
mettre l’humanité en esclavage, avec l’aide d’extraterrestres aux besoins
inavouables… MJ-12 est chargé de surveiller les activités extranéennes et assurer la
protection des secrets concernant toutes les informations sur ces extraterrestres. -
Nous n’avons plus le temps d’écouter toutes ces billevesées, enragea Luc… les dossiers
secrets fournis par le moine Julius avant son assassinat nous ont prévenu du complot
mondial. Il était devenu le bras droit du pape noir, un Jésuite responsable des
services secrets du vatican. Il a trahi les siens pour nous avertir. Les francs-maçons
de la loge P2 l’ont froidement exécuté… mais à l’époque,
nous n’avons pas cru à ses affirmations… de son
vivant, nous le prenions déjà pour un peu cinglé2. Le
détenu, les coudes sur la table et la tête entre ses deux mains, les yeux dans le
vague, n’écoutait pas les dénigrements du commissaire. Il se demandait pour
quelles raisons il trahissait son serment de ne rien divulguer,
même sous la torture. Par peur de la mort ? Non ! Il était
déjà mort, car ils le retrouveraient toujours, là,
partout et nulle part. Pour soulager sa conscience ? Peut-être
! - En 1953, reprit-il sans se départir de son calme apparent,…Eisenhower nommait
Nelson Rockefeller pour créer la structure d’un comité secret :
Majestic-12, un organisme qui se chargea du projet «
Platon » pour dialoguer avec des étrangers de l’espace intersidéral et
établir des relations diplomatiques. Des bases extranéennes furent
construites au Mexique, au Colorado, en Arizona et ailleurs… A
Névada, près de la fameuse Zone 51, se trouve une autre Zone appelée S-4, et connue
sous le nom de « Dreamland ». Un projet grandiose, conçu à
(2) Le Talisman - Tome 1, Le Seigneur des Mouches

l’intérieur de « Dreamland » sous le nom de code « The Dark Side of the Moon », permit
la construction de vaisseaux extraterrestres. Des savants aliénigènes et des
savants humains participèrent à ce projet pour établir des bases sur
la Lune et sur Mars… la mission fut un succès total… - Encore une fois, ce charabia ne
m’intéresse pas, dit Luc d’un ton cassant, et prenant l’attitude d’une personne non
intéressée… votre liberté est largement compromise si vos aveux ne sont pas plus
substantiels. - Monsieur nous appâte sans doute avec un prélude avant d’aller à
l’essentiel… n’est-ce pas, cher colonel ? ... allez
donc à l’essentiel, préconisa Jean, le sourire aux lèvres…
connaissez-vous un certain docteur Josèf Mengele, alias docteur White le bourreau
d’Auschwitz ? Décontenancé par les réflexions des deux
enquêteurs, Corso bredouilla un peu, toussa pour se donner dutemps et se
façonner une attitude conforme à son personnage
: rigide et provocante. Il croisa les jambes et reprit le dialogue,
de nouveau rassuré et certain de vouloir aller jusqu’au bout de
ses assertions. Il ne répondit pas directement au détective. - Mais la « lune de miel »
fut de courte durée. Des factions, luttant pour la possession du pouvoir suprême,
s’entredéchirèrent et maintinrent une guerre larvée. De nombreux complots s’élaboraient
dans des officines les plus douteuses. Certains aliénigènes
profitaient de ces dissensions humaines pour pratiquer des
expériences génétiques, interdites par toutes les conventions et
par tous les protocoles signés d’un commun accord. Ces extraterrestres utilisaient des
humains et des animaux pour pratiquer des autopsies et des
prélèvements d’organes, avec l’aide et l’autorisation de gens…très hauts placés comme
ce Mengele, un des dignitaires les plus importants, responsable de nombreuses sociétés
secrètes. Ce fou, non seulement s’allie avec de nombreuses races aliénigènes, mais
entretient des rapports délictueux avec des démons incontrôlables… il a reproduit en
Europe, ou en France, la section 5412 qui était au sein de « Dreamland
» l’endroit le plus terrifiant. Quelles horreurs innommables
ont été perpétrées dans ces bas-fonds immondes ?

260
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Le colonel tremblait à l’évocation de toutes ces histoires

diaboliques parvenues à ses oreilles par des
dires de sentinelles éméchées, préposées à la
garde du site de « Dreamland ». Mais ces ragots étaient-ils vrais
? - De simples racontars vous effraient-ils à ce point
?... pauvre soldat nanti d’un pois chiche à la place de
la cervelle, ricana Luc qui, malgré l’interdiction formelle de
fumer, alluma un cigare gros comme un barreau de chaise. Il recracha un nuage
nauséabond vers le militaire qui devint rouge de colère. - Mon pauvre
Roger, s’apitoya Jean…ces salopards ont voulu faire de toi une poupée obéissante,
corvéable à merci… et surtout, jetable après usage. La
preuve,… pris, vous deviez tous vous suicider… n’est-ce pas ?... alors, passons aux
choses concrètes… le ou les adresses, s’il te plaît !... Le colonel baissa la
tête, renifla un peu, prit le temps de se moucher, regarda avec
amertume les deux policiers, des soldats comme lui, après tout. À quel moment son
histoire personnelle avait dérapé ? Il ne comprenait plus.
Son crâne allait exploser. Enfant, il avait été éduqué par une
grande école militaire ; une carrière prestigieuse l’avait mené au grade de
colonel ; il était bardé de médailles pour des faits d’armes héroïques ;
jusqu’à ce jour fatidique : une promotion le propulsa dans la
section la plus convoitée, celle de Forces Spéciales chargée de protéger le team
présidentiel. Ensuite, par parrainage, il atterrit dans la très secrète Agence de
Sécurité Nationale (N.S.A.) créée en 1952 par le
président Truman. La N.S.A. était au-dessus des lois. Elle était chargée de toutes les
communications avec les aliénigènes. À partir de ce moment, ses valeurs morales
basculèrent dans l’invraisemblance. Les sommes allouées pour la N.S.A. étaient
fabuleuses, plus de 70% du budget de toutes les agences. Un sentiment d’impunité
s’empara alors de sa conscience. De là, une dégringolade sans fin. Il
recouvra ses esprits en prison. L’atterrissage avait été rude. Il s’avouait
vaincu. Tous ces hommes politiques véreux, chargés des plus hautes fonctions
de l’État, devaient payer leurs infamies. Il devait aider à
leurs arrestations.

- Mengele, reprit-il avec dégoût,…un occultiste de

haut vol, par le biais de sociétés secrètes, de la magie, de la
sorcellerie, créa, en s’alliant à des aliénigènes
mauvais, d’affreuses entités qui devinrent des tueurs venus
du fond des âges… il réalise en ce moment un projet grandiose : un
énorme complexe souterrain avec de nombreux niveaux
situés à des profondeurs inimaginables. - Où ? Le commissaire
lança la question avec force. - Heu, au-dessus la station de ski
du Mourtis dans les Hautes-Pyrénées, ou du moins dans les environs… peut-être vers le
Pic du Gar… c’est top secret ! Je ne connais pas la région… personne n’est revenu de
l’antre du monstre pour révéler l’adresse exacte… Mengele est le pire
scélérat que je connaisse… il veut perfectionner les
projets MK.ultra avec l’appui d’un autre ancien projet : le projet
Montauk. En fait, le projet Montauk, une saleté d’invention
à laquelle ont participé au début Tesla et
Einstein, a permis d’ouvrir des corridors dans l’espace-temps, de l
solidifier et d’y faire voyager des hommes. Des milliers de
vies humaines furent sacrifiées avant que l’on s’aperçoive que
les gens mourraient à cause d’un manque de soutien
leur point de référence. - Soyez plus crédible ! Ânonna Luc, les yeux
écarquillés. - Heu, je suis un peu long, mais on nous ment depuis si longtemps… bref,
ce point, en même temps physique et spirituel, nous permet
d’appréhender l’univers en nous orientant. Abandonnés dans ces corridors, nos hommes
décédaient dans des souffrances atroces. Il fallait protéger le corps et l’esprit !...
nos savants créèrent alors des boucliers qui permettaient de sauvegarder la
compréhension linéaire des évènements. En produisant ces protections, on
s’aperçut par hasard que leurs machines, inventées pour ce
problème de point de référence, produisaient des ondes électromagnétiques
qui interféraient avec les ondes du cerveau. Des techniques
de manipulation mentale en résultèrent aussitôt. Elles ont été
testées avec succès en Irak pendant la guerre du Golfe. Les yeux du colonel se
plissèrent de colère. Il se moucha bruyamment. Luc et Jean se taisaient, de peur

261
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

d’interrompre définitivement ce flot ininterrompu de paroles

réelles ou fictives. Ils espéraient faire un tri dans
tout ce fatras, et procéder à de nombreuses
arrestations qui mettraient un terme à la carrière d
ces vilains canards. Corso aboya, furieux : - On envoyait des S.D.F. sans
famille dans le passé. on les tuait pour voir si cela influençait
le présent. Nos savants, ces apprentis sorciers, pour réussir,
mélangeaient leur science avec des techniques occultes les
plus viles… Toutes ces pratiques ont mis la Terre
dans un tel désordre que nos gouvernements pensent
qu’elle n’a plus aucune chance de s’en sortir ; alors ils ont créé
« Alternative 3 ». - Quoi ? Bredouilla Jean… tu sors ce « truc » de ton chapeau de
magicien ! - Non !... c’est la stricte vérité… incroyable, mais possible !... «
Alternative 3 » est le projet choc le plus fou : coloniser Mars
pour une certaine élite. La planète terre est moribonde.
L’effet de serre nous conduit vers une ère glaciaire sans précédent... En plus,
elle succomberait face à une surpopulation... Pour
rendre Mars habitable, il faut beaucoup de main d’œuvre. Donc, des millions de gens
furent et seront enlevés pour des travaux sur Mars ; des convois entiers de
travailleurs forcés sont stockés vers des zones interdites, en attente… vers leur
voyage sans retour. Le colonel sourit en les regardant droit dans les yeux. - Chez
vous, en France, 100 000 personnes disparaissent par an sans laisser de trace… Donc,…
les Maîtres du gouvernement mondial veulent réduire en esclavage une grande partie de
la population de la Terre. Le but ultime : engendrer des
Zombis manipulables et contrôler le mental des gens… Le projet MK.ultra
entra en jeu et s’avéra efficace… pensez,…
l’électroencéphalogramme présente 23 longueurs d’ondes dont 11 sont indépendantes.
Influencer ces 11 a été un jeu d’enfant pour des
fous furieux comme Mengele. Des ondes électromagnétiques dont la
fréquence est proche de celle du cerveau, des drogues, de
l’hypnose, des opérations du cerveau, des champs bioélectriques, des
rayonnements de micro-ondes,… et j’en passe…, apportent des procédés
technologiques les plus variés

pour s’emparer de notre pauvre conscience. Notre libre-arbitre est ainsi bafoué. Le
pire, nous pensons être libre… un exemple : nos simples achats au
supermarché,… songez à la musique subliminale où des
mots d’ordre, inaudibles à l’oreille, nous obligent à
consommer des produits superflus ! Corso s’arrêta de parler.
La tête penchée en avant, des larmes amères glissant le long de ses joues, il prit un
crayon et griffonna sur un morceau de papier qu’il tendit ensuite à
Jean. - Voici l’adresse exacte du manoir du docteur White, situé dans la région
toulousaine… je n’ai plus rien à dire… qu’on me laisse pourrir dans ma
cellule. Dès ce jour je me mure dans un silence expiatoire !...
adieu, messieurs… que Dieu, s’il existe, vous aide… sans
lui, vous n’êtes que de pauvres pions. Le colonel se leva. Il
appela ses gardiens. Debout, près de la porte, la silhouette trapue de Roger Corso se
retourna. Il les fixa d’un air accablé. D’un
coup, ses globes oculaires gonflèrent ; une ombre
dansait au fond des orbites. Ses yeux devinrent laiteux, puis brillèrent d’une
éclatante blancheur. Il parla. Le ton était caverneux, comme voilé, séparé par la
distance insoupçonnable d’une lointaine source : - Mais il
existe… des maîtres cosmiques pour chaque planète. Leur colère… est
grande et leur peine incommensurable ! Méfiance… envers Abbadon le
Berger de l’Abîme, l’abominable !

q
Laure rendait visite à Marc toujours dans le coma, installé
dans une chambre confortable de l’hôpital. Le petit Joël et Karl
Stauffenberg, l’aveugle, l’accompagnaient. Le début de la journée éclatait
d’une beauté blanche ; une gelée lissait le jardin du parc d’une couche de cristaux
scintillants. Tout était beau et frais, comme une page blanche qui
attendait des impressions nouvelles. Le « maure » dont le visage était pâle
et fripé, enveloppé dans de beaux draps blancs, dégageait une aura de sérénité. Sa
respiration était calme et douce. Laure l’observait, attristée de le voir dans cet
état. - Toc, toc !

262
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Bonjour ! Prononça l’infirmière en entrant, avec un

gentil sourire… je m’appelle Rose et je viens raser monsieur,… il faut
qu’il soit beau le jour où il se réveillera. - «
Beau » est un bien grand mot, s’esclaffa Joël, guilleret
de voir vivant son mentor, avec l’espoir qu’il récupère vite sa
conscience d’antan, pleine de conseils judicieux et
de gouaille vivifiante. - Voilà, j’ai fini, le bonhomme
est à vous !... mais, Madame, venez, j’ai quelqu’un à
vous montrer ! L’infirmière sortit, suivie de Laure, et entra
dans la chambre mitoyenne. Quatre personnages, trois hommes et une femme,
paraissaient dormir d’un sommeil aussi paisible que celui de
Marc, dans des lits semblables au sien, pourvus des mêmes tuyaux
d’alimentation. - Ces quatre personnes requièrent une attention
particulière. Leurs cas nous interpellent, dit Rose, perplexe, les sourcils
relevés… une vraie énigme. Ils n’ont rien, aucune commotion, aucune blessure ; ils sont
en parfaite santé !... mais,… mais votre ami et ces gens sont arrivés ici dans le coma
le même jour. - Étonnant ! Releva Laure, mais… - Mais ce monsieur à
gauche réclame le commissaire Luc Blondin, émit Rose en désignant le lit
du fond. Il parle et crie souvent… le commissaire est un ami à vous, je
crois… il réclame aussi un certain Petit Joël… -
Comment ?... vite ! Elle bondit dans le couloir et appela
l’adolescent qui, affolé, se précipita hors de la chambre du « maure ». -
Quoi Laure, un danger ? - Non, viens dans cette chambre!... connais-tu cet homme ? -
Nom d’un piment vert !!! Jura Joël, c’est… c’est Georges…
mon sauveur, celui qui m’a préservé des griffes de ce
pédophile abominable, un gros tas de graisse, le prince Gotha… Joël regardait
l’homme avec affection. - C’est Georges Dufut, répéta-t-il,… un policier, une
taupe à l’affût dans un milieu satanique redoutable.2 -
Dufut, l’adjoint de Luc, disparu et supposé mort ?
(2) Le Talisman - Tome 1, Le Seigneur des Mouches

- Je l’ai vu se faire tuer sous mes yeux ! - Attention, il va parler !

Clama l’infirmière. Une voix d’outre-tombe, lointaine et rêche, s’échappa de
la bouche serrée de Georges qui gigotait sur son
lit, l’air énervé : - La Terre Creuse, éclairée par… un… un immense
vaisseau spatial, dans une brume éternelle, éteint la nuit, hublots servant d’étoiles…
la Terre est creuse, le soleil toujours fixe ! Elle abrite ces
fous du 4ème Reich !... pauvres Uighur !... Au secours, elles nous
attaquent !... Le peuple des Jinas est réveillé, le
peuple des chauves-souris invisibles aux griffes acérées est réveillé par notre
présence… faire attention, disait Liu le… le grand Druide… Au secours ! Au secours ! Le
policier s’agitait dans tous les sens. Rose se précipita vers le lit et attacha le
pauvre Georges avec des sangles. Il se calma aussitôt, et retomba dans une morne
passivité. Tout en desserrant les liens, Rose débita le peu de ce
qu’elle savait sur ces gens. - Ces quatre personnes ont été
retrouvées, paraît-il, délirantes, affamées, sans eau, à
moitié nues, griffées, dans la jungle du Matto Grosso, aux abords des
montagnes du Roncandor. Ils ne répondaient à aucune
question, hagards, répétaient sans cesse : Les Jinas !
Les Jinas !... ils criaient comme des possédés ! Seule, la carte d’identité du
policier, toute déchirée, a permis leurs rapatriements à Toulouse !
De nouveau dans la chambre de Marc, ils discutaient tous, à mots étouffés,
pour déterminer le rôle de chacun. - Luc va être ravi d’apprendre la vie
sauve de son ami Georges, évoqua Laure, heureuse d’une histoire qui
se terminait assez bien… eh, vous deux,… quelle mouche vous
pique ?... que se passe-t-il ? Elle regardait ses
deux compagnons les yeux fixés sur une tablette collée au-dessus
du lit. Ils ne bougeaient plus. - Quoi ? Demanda-t-elle, intriguée. - Cet oiseau ! - Et
alors ? C’est l’automate de Marc, répondit la demi-sœur de Sarah,…un
perroquet en ferraille qu’il tenait fort serré dans ses
mains !
263
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Les yeux morts de l’aveugle qui avait ses lunettes noires

relevées, regardaient dans la direction de l’animal ; ils dégageaient une chaleur et
une force insoupçonnée, comme une main invisible qui touchait,
palpait, et disséquait l’automate pour analyser le
moindre de ses rouages. - Un cœur bat dans cet assemblage de microprocesseurs, observa-
t-il, les lèvres ouvertes sur un rire intérieur… ce truc est vivant ! Clang le hibou,
malgré une immobilité irréprochable, constatait avec rage l’erreur impardonnable de sa
part ; il avait oublié d’enclencher les systèmes protecteurs de son corps en
léthargie. La dernière réflexion de ce type l’énervait au
plus haut point. Il osa ouvrir d’abord un œil, puis un autre. - Brou ou ! Ce « truc »,
râla-t-il,… être création la plus sophistiquée d’un ancien Kérub, nommé
par certains un Tétramorphe, un Hathor par d’autres, ou un Hayyôth par d’autres
encore… composants artificiels à moi englobés par vie cellulaire…
moi être androïde le plus joli de la galaxie !... moi je m’appelle Clang,
bandes d’apaches,… et Marc, être ami à moi… moi contrôler
état à lui… vous, être encore plus « truc » que
moi ! - Bonjour Clang !... bienvenue dans le clan,… ne te fâche pas, tu as
raison, nous sommes, cet homme et moi, des « fabriqués » de
bric et de broc, n’atteignant certainement pas ni ton niveau technique
ton savoir… fais-nous la grâce de nous considérer
comme tes amis, quémanda Joël, hilare. L’androïde, flatté,
s’ébroua et lissa ses plumes en signe de satisfaction. -
Brou ou ! Toi gentil !... toi aussi ami à moi
! Laure, la physicienne, habituée depuis un certain temps aux phénomènes
étranges, accepta sans inconvénient ce nouveau personnage insolite. Elle se consolait
en se disant que le « surnaturel » était du «
naturel » dissimulé, non détecté et encore incompris de nos savants préférés. - Les
présentations terminées, dit-elle, pleine d’allant et de bonne humeur…
préparons-nous à recevoir un des cents « Justes », le 52ème, je crois…il
tentera, avec votre aide, de guérir Marc ! Après, nous l’installerons à
l’abri dans notre centre secret, et...

La porte qui s’ouvrit laissa en suspens la phrase de

Laure. Un vieillard aux cheveux blancs et courts, entra, petit et droit dans une veste
et un pantalon d’une blancheur irréprochable. Une canne à la main, il
avançait en boitillant. Il était hindou. Le visage foncé et des yeux clairs dénotaient
une détermination farouche. Une bouche large et harmonieuse adoucissait ses traits
rectangulaires ; l’ensemble dégageait de la bienveillance qui calmait les
angoisses des uns et des autres. Il portait autour du cou
un pectoral de douze pierres précieuses. Elles étaient le symbole de ses prérogatives :
harmoniser tous les systèmes physiques et spirituels d’un
organisme vivant. Le vieillard, après un salut, la main sur le cœur, le corps penché en
avant et le regard droit dans le leur, les installa en cercle autour du lit, Clang
placé audessus de la tête du « maure ». - Clang ! Relie tes amis par un champ de
force ! - Moi savoir faire ! L’hindou plaça ses deux mains sur son pectoral aux quatre
rangées, la première était composée de rubis, de
topazes, d’émeraudes, la deuxième de turquoises, de
saphirs, de jaspe, la troisième d’agates, d’améthystes, de hyacinthes, et
la quatrième de chrysolites, d’onyx, et de jade. La
couleur des pierres précieuses concordait à chacun des
chakras. À chaque couleur correspondaient une longueur
d’onde et une énergie spécifique ; l’oxyde de silicium des
cristaux repérait la silice dans la structure moléculaire de l’organisme de Marc et
entrait en résonance avec eux. La symphonie vibratoire fusionnait avec la source
universelle. Ainsi, la mémoire vive des cristaux se connectait aux mémoires de Marc.
Seules, les cristaux de la troisième rangée brillaient intensément. Le vieillard baissa
la tête, et, d’un coup, avec un grand cri guttural, la releva en
même temps qu’il projeta ses mains en avant. Ses yeux
flamboyaient. Marc sursauta. Il se réveilla, s’assit sur le lit. - Quoi t’es-
ce ? Dit-il en tombant en arrière sur ses draps, les yeux fermés. Il se tourna sur le
côté, l’air paisible.
264
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Mais,… mais, il ronfle, le bougre, dit Laure, étourdie. - Enlevez tous les
fils et les tuyaux,… il n’a plus besoin de ces
béquilles pour survivre, assura le vieillard. Laissez le
dormir… Il a besoin de beaucoup de repos. - Il faut partir maintenant, le
danger est proche, certifia Karl, les nerfs à vif,… je
ressens au bout des doigts des palpitations, un signe
qui ne me trompe pas : des entités mauvaises prospectent les
environs. - Moi, je les vois, affirma le clone, les yeux
fermés… elles me cherchent ; elles s’étonnent que
mon point central, l’espion placé par les anounnaki, ne fonctionne plus et ne les
attire pas comme convenu… elles ont le bec dans l’eau, ces garces et… et deviennent
très mauvaises à force de subir ce contre temps inacceptable
pour elles !... Maudites engeances ! - Moi, moi… entendre elles aussi, … si, si,…
insista l’androïde, secouant ses ailes… cris à elles très
aigres. Elles, vilaines bêtes très méchantes… beaucoup dire sornettes !...
ombres noires venir… moi garder Marc !

q
Le vieillard et Laure marchaient devant côte à côte,
serrés l’un contre l’autre. Karl et Joël, chacun sur un
trottoir différent, cheminaient derrière eux, en protection. Le clone regardait parfois
les vitrines décorées des magasins de la rue pour ne pas se faire repérer. L’aveugle
longeait avec lenteur les murs, la canne blanche frottant le bitume devant lui. La
physicienne et l’hindou stoppèrent devant la devanture d’une boutique
colorée de boules de Noël qui clignotaient par
intermittence. Joël ne tarda pas à arriver, suivi par Karl,
un air de rock aux lèvres. L’adolescent fit un signe discret à
Laure qui, d’un coup, poussa le vieillard dans l’entrée de l’immeuble n°
58 de la Rue du Taur. Ici était mort en martyr en l’an 70 le pauvre saint Sernin
attaché par les pieds à un Taureau furieux.3 Pendant que
Joël et Karl restaient à surveiller les alentours,
le 52ème « Juste » et Laure s’enfoncèrent dans les caves.
(3) Les Histoires de Max, Édit. Argema

La physicienne sortit une grosse clé noire et ouvrit la porte d’un grand
cellier vide à la voûte impressionnante. Les murs, constitués de
grosses pierres disjointes, mal taillées, suintantes d’humidité, ne disposaient
d’aucune ouverture. Laure poussa de toutes ses forces un gros
bloc qui coulissa sur des rails invisibles, découvrant ainsi une étroite
ouverture. Les deux protagonistes se faufilèrent à l’intérieur
de la cavité. Le rocher déplacé, un aérolithe très
léger aux propriétés intéressantes, se remit dans sa position initiale. Le dos de cet
aérolithe éclairait d’une lumière douce et blanche l’intérieur d’une caverne que
léchaient les eaux d’un petit lac où, au bout, un canal
continuait en pente douce en direction d’un autre lac, plus grand, situé sous la
basilique Saint Sernin. Une inscription gravée dans une large
échancrure d’une paroi représentait l’Ankh, la croix ansée égyptienne
qui ouvrait les portes du royaume des morts ; comme symbole, elle
représentait surtout le transfert instantané sur d’autres mondes par un procédé de
téléportation. Elle installa le vieillard dans un canot
pneumatique inconfortable, et le repoussa du pied, les yeux pleins de
larmes. - Je suis trop émotive, pensait-elle… quelle va
être la maxime de ce 52ème « Juste » ?... tous les autres m’ont ravie
avec leurs adages. Une rame à la main, l’hindou suivait le
cours d’eau. Au fond, luisait une lumière blanche dont l’intensité éclairait
les alentours. Elle l’entendait chanter, puis, se tournant vers elle, il prononça c
paroles : - Les âmes peu évoluées sont dissoutes, mais votre Fénelon résume et conclut
cette histoire de réincarnation ou pas : « l’âme universelle
est un vaste océan de lumière ; nos âmes sont autant de petits
ruisseaux qui y prennent leur source et qui retournent
s’y perdre ». Il se tut. Il reprit la rame et la cadence en fredonnant un air de rock.
Le courant entraîna l’embarcation vers le grand lac situé cinq cents mètres
plus bas. D’autres rivières souterraines s’y jetaient en
cascades bouillonnantes et grossissaient l’étendue d’eau. Le canot pneumatique
s’arrêta au milieu du lac, commença à tourner sur

265
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

lui-même. Un tourbillon se forma au centre du lac. Le frêle esquif, ballotté

par la puissance du courant, s’enfonçait peu à peu
à l’intérieur du maelström. Là, une cheminée
cosmotellurique aux vapeurs d’or et d’argent se forma, engloba
l’embarcation, monta en vrille vers le cœur de l’autel de la
basilique. Ce puits existait depuis des millions d’année ; l’endroit était le
nœud vital où se croisaient d’anciennes peuplades qui attendaient, là, une
révélation unique : l’ouverture vers un ailleurs. Un signal
émit une modulation aiguë. La structure hélicoïdale de l’A.D.N. du
52ème « Juste » répondit à l’appel : il y avait
similitude. Tout se mit à résonner en un son
harmonieux Son corps se désagrégea et disparut. Joël et l’aveugle,
inquiets, attendaient le retour de leur amie. Ils
saisissaient des bribes de voix criardes apportées par le vent, montant dans le ciel
bleu et froid comme des tornades mauvaises qui cherchaient
une cible. - J’ai peur, dit Joël, ces cris stridents me
vrillent les oreilles… vois,… j’ai une goutte de
sang qui coule de mon nez !... oh, pardon, tu es aveugle ! - Non, je
ressens et pressens l’odeur âcre de ton sang avant que ton nez ne
saigne,… je préfère ma vue à celle d’un quidam
dont les yeux ne distinguent que la banalité des
choses… une pomme n’est pas une simple boule sphérique. Je
vois son odeur, sa qualité gustative… je hume les
couleurs de sa chair qui déclenchent dans mon
intimité intérieure des foyers de plaisirs différents. Karl
s’immobilisa, raide comme un piquet, les sens aux aguets…
eh, petit, remarques-tu une anomalie quelconque ?… mon
corps me pique,… c’est un signe que du vivant non
humain est à proximité de nous. Joël écarquillait les yeux le
plus grand possible, mais ne distinguait rien de particulier. - Non, je… Il
poussa un petit cri. Des petits êtres ailés, de quelques
centimètres de haut, voletaient autour de lui. Ils sortaient d’engins
stationnaires de la grosseur d’un pamplemousse. Ils avaient le crâne glabre, de petits
yeux et des cheveux noirs ébouriffés. Une lumière verte sortit des soucou-

pes volantes miniatures et créa dans le ciel une

voûte transparente. Puis tout cessa. Tout disparut d’un bloc. L’opération
n’avait duré que quelques secondes. - Karl ! Appela
Joël… je suis fatigué,… j’ai eu des hallucinations ! -
Je ne crois pas,… il me semble qu’une interférence
cosmique est intervenue… d’ailleurs, les cris stridents ont
disparu… nos poursuivants ont perdus nos traces… était-ce une protection divine ?...
bof, les mystères doivent rester des énigmes… comme la porte intemporelle qui
va expédier notre 52ème « Juste » dans une autre galaxie, un autre
temps… D’ailleurs, je ne comprends pas, comment cette porte peut-elle rester
fixe, alors que la Terre tourne autour du soleil, sur
elle-même, que le système solaire tourne aussi autour d’un
centre galactique ?... ma compréhension est un peu limitée. -
Dans la théorie du « Big Bang », pérora Joël
comme un docte savant… les galaxies s’éloignent, et de ce fait, les portes
temporelles aussi,… mais pour la nouvelle théorie de l’univers, celle « d
cosmos à expansion d’échelle », l’univers est ou n’est pas. - Et alors ? -
Alors, pour simplifier, l’univers se dilate grâce à une
modification d’échelle d’une manière non locale. On ne
s’aperçoit de rien, mais le temps diminue un peu et l’espace augmente e
proportion quand nous changeons d’échelle. Nous sautons dans un autre univers
par un petit pas du temps lorsque le nôtre est trop
petit… comme nous changeons une paire de chaussures trop étroites par une plus grande…
d’où,…« Des univers physiquement équivalents peuvent exister
des échelles différentes »4… je crois que les portes
temporelles suivent le même processus !... c’est une opinion ! -
 Garde-là pour toi, petit, ne l’ébruite pas… je
tiens à toi, et je n’ai pas envie de te
perdre déjà… c’est la gloire ou la camisole de force ! Si l’univers se
contractait, la tranche de jambon dans mon assiette se réduirait à un
bout de ficelle, ah, ah ! L’adolescent haussa les épaules.
- Très drôle mais je m’inquiète… Laure tarde beaucoup !
(4) Revue Nexux, No. 46

266
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Laisse là faire son boulot !... elle ne panique

pas, elle, c’est une pro ! - Mes circuits de clone fragilisent mes nerfs… Ils sont à
vif ! - Tu es un peu jeunot, mon petit ! Joël le regarda méchamment,
vexé. - J’en ai marre de vos étroitesses d’esprit. Ce n’est pas ta
tranche de jambon qui se réduit, mais plutôt ton monde
intérieur de béotien, une mécanique invariable… je te rappelle
quand même la phrase d’henri Poincaré : « Si l’univers se
contractait un million de fois, et nous avec lui, nul ne s’apercevrait de rien ». - Bof
!

La voiture stoppa devant les marches surmontées d’une large terrasse. Deux hommes les
attendaient. Luc montra sa plaque. - Bonjour, monsieur le commissaire, dit
d’une voix chevrotante le premier personnage, coincé dans une chaise roulante. L’autre,
debout, maintenait le fauteuil d’une poigne ferme. - Nous désirons nous entretenir avec
Monsieur Mengele. - Connais pas ! Prétendit l’infirme de 65
ans, essoufflé. Ses petits yeux se noyaient dans un
visage bouffi et rongé par la petite vérole. Un sourire salace trahissait une
bouche sans lèvres, fine comme un couteau, disposée à
mendier sa méprisable vie, à jouer les rôles les
plus abjects, à embrasser tous les partis pour
mieux les trahir. - Cette demeure est complètement vide !... je viens de l’acquérir
!... mais, je vous en prie, fouillez-là le temps
qu’il vous plaira… tout est ouvert !... vérifiez, vérifiez…
je m’appelle le prince Gotha… un des derniers descendants des
mérovingiens !... et voici mon serviteur attitré, heu, son nom m’échappe,… peu
importe ! - Merci… je ne vais pas me gêner !.... Jean, viens ! Le détective, en frôlant
le prince, aperçut le visage vert de peur de l’handicapé. De larges gouttes de sueur
tombaient de son front livide. De légers tremblements parcouraient son corps. Jean jeta
un coup d’œil rapide sur le soi-disant serviteur. Des yeux
glauques le regardaient, méfiants, empreints d’une
méchanceté si grande qu’un réflexe incontrôlable fit
reculer le détective, effrayé. - Luc, lança-t-il,…recule ! - Quoi ? À ces mots, le
serviteur rugit, rejeta en arrière la chaise roulante qui le gênait,
sauta d’un bond inconcevable sur le haut mur de
l’entrée, les jambes fléchies, puis ricocha comme un forcené sur les deux
hommes. - Je suis un Rectificateur, hurla-t-il… à mort
les… - Bang ! Le dément s’abattit en plein vol, une balle en pleine tête.

Le commissaire et Jean, accompagnés de leur commando de marine attitré,

s’apprêtaient à prendre d’assaut la demeure de Mengele située dans la
banlieue toulousaine. Une troupe importante de soldats d’élite entourait l’immense
domaine dont la bâtisse centrale, perdue parmi des bois et des champs, construite sur
une butte, dominait les alentours de sorte qu’aucun
importun ne pouvait approcher sans être vu. Devant la grande grille d’entrée,
Luc réfléchissait. - Jean, approchons le personnage avec circonspection,
annonça-t-il, l’air embêté, les sourcils relevés, un cigare éteint à la
main… j’ai réfléchi… ce Josef Mengele a l’âge de faire un mort parfait,
bien décomposé… n’est-il pas plutôt son fils Rolf ? - Un
mythomane ?... quel changement !... un fou furieux à l
place d’un fou sanguinaire. C’est « blanc bonnet et bonnet blanc »…
mais tu as raison, abordons la situation avec calme. Nous sommes
trop à découvert !... Sonnons !... on verra après ! Jean, avec un
bâton, appuya sur la sonnette de la grille d’entrée, sachant que
des systèmes vidéo enregistraient tous leurs mouvements et toutes leurs
paroles. La grille s’ouvrit en silence. Leur voiture fonça dans l’allée centrale q
conduisait au manoir. Les commandos de marine couraient à travers les
bois longeant le chemin qu’empruntait le véhicule du
commissaire. Ils zigzaguaient en quinconce pour passer inaperçus.

q
267
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Il se releva, ivre de rage. Sa deuxième vie, grâce au « Blub »,

fonctionnait à merveille. Un tireur d’élite, au bord de la lisière du
bois, allongé dans l’herbe, tira une seconde fois. Une balle en plein cœur, le
rectificateur s’écroula, mort. À jamais. - Un fou ?
S’enquit le responsable du commando. - Demandons à
notre charmant hôte, ricana la commissaire. Le prince Gotha, au
sol, tremblait de tous ses membres ; ses yeux fermés étaient si
serrés qu’une seule larme coula sur le carrelage de la terrasse. - Attention
! Cria Jean en repoussant son ami, une arme à la main… là, quelle est
cette nouvelle mascarade ?... venez tous ! Une ombre noire se dégageait
du cadavre avec lenteur et difficulté. Une vingtaine de
mitraillettes entourèrent la « chose ». Une voix discordante, sifflante
comme la langue d’un serpent, à moitié inaudible, cracha
quelques phrases ; des vapeurs pestilentielles de
fluor et de chlore piquaient le nez des hommes qui
reculaient, incommodés par l’odeur. - Mon « rectificat eur re » est mort eu, peu
m’importe… nous étions des esclaf ; par milliers nous serons less dresseur reu de
marionet reu ; vous…reu… vous êtes des marionnettes ! pouët !
pouët ! La forme à l’apparence humaine, se dissolvait
et disparaissait peu à peu, propageant des bouffées
noires et nauséabondes. Luc et Jean, prenant l’invalide sous les aisselles,
l’installèrent dans sa chaise roulante. - Mon bon prince ! Parlez, dit Luc, énervé, le
cigare entre les dents. - Pitié ! Protégez-moi… ils vont me tuer ! - Parlez-nous de
Mengele… de son repaire dans les Pyrénées, par exemple ! - Vous ne trouverez
rien,… pas d’ouverture là-bas !... en ville, une société devrait
vous intéresser !... le « Center for Soldier Nanotechnology » !... laissezmoi
tranquille, je vous en prie... j’avoue tout !...
j’avoue tout !... il y a beaucoup d’antres de ce genre, répartis dans le monde entier !
Pitié ! Pitié ! Le prince Gotha, effondré sur lui-même, hurlait,

les mains sur les oreilles, en pleine crise d’hystérie ; son corps était secoué de
contractions violentes. - En prison, vous aurez tout le calme voulu, murmura le
commissaire, dégoûté par l’attitude veule du personnage ! - Ce
type est important… une bonne prise qui va nous
rapporter gros, affirma Jean, grattant sa barbe de
deux jours… allons explorer d’abord ce beau manoir… et après ce fameux « Center »… -
Jean ! Émit Luc, soupçonneux… je me méfie de cette
victoire un peu trop facile,… un petit succès peut dissimuler une chausse-trappe
importante, un traquenard abominable… nous en avons l’habitude
!... méfions-nous ! Ils examinaient avec suspicion la porte d’entrée
massive qui devenait pour l’occasion une dangereuse gueule
prête à mordre. Un instinct affiné par de multiples
dangers vécus au cours de nombreuses enquêtes, les fit
reculer à petits pas. Le souffle de l’explosion du
manoir les coucha tous au sol.

q
L’armée avait bouclé tout le quartier. Les débris de la
cabine téléphonique jaune gisaient au sol. Quelques
traces rouges contre les murs rappelaient à peine le meurtre
gratuit d’un homme innocent. La rue n’était toujours pas nettoyée. En face de la
cabine, le « C » du « Center for Soldier Nanotechnology » jonchait encore le trottoir.
Après des tergiversations dues à la fouille complète de
l’immeuble qui ne présentait aucune anomalie, le
commissaire et le détective découvrirent, au dernier étage, le fameux ascenseur, inséré
d’une manière invisible dans un des quatre murs. Les experts
débloquèrent les verrous biométriques. Luc et Jean
descendirent l’équivalent de 7 soussols. Seuls. En bas, dès l’ouverture
des portes de la cabine, un site grandiose les attendait : une
galerie haute et large de 100 mètres, où, au loin, disparaissait une
avenue bitumée éclairée par de nombreux lampadaires. - Un footing à
cette heure-ci,… non merci, ce n’est

268
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

plus de mon âge, protesta Jean, les mains derrière la tête, la bouche ouverte
devant les kilomètres à effectuer. Le commissaire, mécontent,
brandissait son énorme poing. - Les bulldozers vont abattre ce foutu immeuble, ditil,
la mâchoire serrée,… et les pelleteuses vont creuser jour et nuit pour atteindre ce cul
de fosse.

q
Une centaine de camions débâchés, ayant descendu la pente raide établie et tassée par
les gros engins de l’armée de Terre, s’alignaient sur quatre rangs, les
uns derrière les autres. Chaque véhicule transportait vingt et
un soldats ; il attendait l’ordre de départ, moteur arrêté, sur la route
souterraine. Elle ressemblait à une sorte de bouche monstrueuse.
Pour aller où ? Vers l’estomac d’un redoutable destructeur : un
brûleur d’âmes. - Les dés sont jetés, prononça Jean, très excité… Mengele, ce dingue,
vit ses dernières heures de liberté ! - Des escadrons de blindés et plus de deux mille
hommes répartis dans des compagnies différentes, vont nettoyer ce nid de vipères,
jubila Luc… Jonathan, notre directeur a convaincu le général des armées de participer à
ce coup de balai… Le général veut diriger l’opération
personnellement…. - Ouais,… laissons le faire… et, avec tes commandos de marine,
maintenons nous à l’arrière, tranquilles, réclama le
détective, les joues mal rasées. - oui, tu as raison,… nous
resterons à l’affût, assura Luc, rejetant avec volupté des
volutes de fumée entêtante ! La colonne s’ébranla ; les chars de combat précédaient les
véhicules légers, leurs chenilles grinçaient sur l’asphalte, avançaient de
cliquetis en claquements qui se répercutaient loin
devant. La voûte amplifiait le son à travers des
échos qui se propageaient de mur en mur. Le chemin fut
parcouru rapidement sans encombre. Pourtant ils étaient attendus. Ils le savaient.

Le canon d’un char tira un obus de 120mm pour défoncer les bureaux et les locaux de
décontamination qui séparaient les blindés de la première
galerie. Les hommes, à l’arrière, sautaient des
camions avec célérité. Ils portaient des combinaisons anti-radiations et
anti-électromagnétiques. La tête dans des casques
intégrales et hermétiques, ils ressemblaient à des
martiens perdus dans un monde malveillant. Les soldats, en quinconce,
prenaient toute la largeur de la galerie, et
marchaient à grands pas décidés, protégés par les
blindés. L’échauffourée fut courte et décisive. Les gardes armés, peu nombreux, furent
vite maîtrisés. Ils ne possédaient que des armes conventionnelles.
Les scientifiques, en blouses blanches, apeurés, se rendaient sans
protester. Un régiment était détaché pour ne s’occuper que des
prisonniers, nombreux mais disciplinés et sans aucune velléité. Tout se
passait dans un calme apparent. La première galerie fut investie sans coup férir. Il
restait onze autres galeries à « nettoyer ». La 7ème
ressemblait à un immense camp nazi. Les soldats
accueillaient à bras ouverts des gens qui pleurèrent de
soulagement au moment de leur délivrance. Les prisonniers portaient
tous le même uniforme : des pantalons noirs rayés de blanc et
des vestes longues et blanches hachurées de noir. Des hommes, des femmes et
des enfants, entassés dans de misérables casemates à l’hygiène
douteuse, vivaient dans des conditions déplorables, amaigris,
abêtis par des drogues qui les maintenaient dans un état de
prostration. Ils étaient des milliers, en attente d’un grand voyage vers
une destination inconnue : la planète Mars. La plupart
d’entre eux, sans famille, avaient un âge moyen, la trentaine environ ; on les
destinait à un travail forcé. Les autres, de tout
âge, de race, de sexe ou de religions, allaient servir aux besognes les plus
diverses selon leurs propres compétences. Certains étaient une réserve, un garde-
manger. Des extranéens, internés et affolés, portant les mêmes uniformes rayés, se
tassaient dans un coin du camp par peur de représailles fâcheuses. Ils
 étaient hostiles à la folle politique des dirigeants
de la Terre, et payaient cher leur insubordination. À
partir de la 9ème galerie, le nombre des humains

269
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

diminuait ; les scientifiques aliénigènes étaient plus

nombreux, et se soumettaient, affables, prêts à coopérer.
Mais l’un d’eux, par peur ou par inadvertance, eut le malencontreux réflexe
d’ouvrir des cellules expérimentales disposées dans un bâtiment où
l’on pratiquait la Tératologie. Des cages contenaient des cochons
transfusés par du sang humain, agités par le bruit ; des casiers réfrigérés, serrés les
uns contre les autres, maintenaient en fonction des containers possédant des
ovules de lapin qui, manipulés au moyen d’ondes
électromagnétiques, acceptaient des cellules humaines. Des
oiseaux aux coloris chatoyants s’échappèrent ainsi des cages ouvertes. Personne ne
se méfia. Les volatiles volaient un peu partout dans la 9ème galerie. Ils
étaient des oiseaux-reptiles. Quand l’un d’eux se posait sur un homme, il enfonçait ses
crocs et le venin agissait en quelques secondes.
Panique. Les tirs étaient impossibles ; les bêtes voletaient un peu partout entre les
gens. Heureusement, un soldat s’emparad’un mini lance-flamme et les
grilla un par un. Trois soldats et quarante
scientifiques aliènes jonchaient le sol, morts. La peur envahissait les cœurs.
La dernière galerie fut atteinte sans rencontrer ni des mercenaires armés ni de la
résistance de la part des savants extranéens, sauf que… Ils comprirent
tous pourquoi Mengele ne défendait pas plus âprement son
antre. La tanière du prédateur se protégeait, en fin de compte,
elle-même. Le sang des soldats se glaça. Effroi. Le brûleur d’âmes. Des
filets sombres sortaient par tous les interstices, les failles
ou les trous, disséminés un peu partout dans les murs ou entre les pierres ; ils
ondulaient vers le centre du souterrain. Un nuage noir, derrière eux, grossissait,
augmentait, prenait de l’ampleur et s’accroissait à une vitesse
exponentielle. on surnommait ce nuage noir : un «
plein-de-futurs-funestes », ou un « brûleur d’âmes ». Ces
hommes allaient savourer le choc d’un avenir potentiel, mais mortel. Le nuage
atteignait presque la voûte. Là, il se scinda en milliers
de parts réparties sur trois rangées.

Ils imitaient la position des soldats ; ils prenaient leurs formes, leurs gestes, leurs
tics ou leurs mimiques effrayées. Miroirs. Face à face. Des pions
blancs face à des pions noirs, le fusil à la main.
Un ricanement sardonique s’éleva, soutenu. Des frissons parcoururent
les échines des hommes ; ils étaient pétrifiés. - Nous sommes foutus,
ragea le détective, face à ces soldats de
l’ombre, aussi nombreux qu’eux et dix fois plus grands.
- L’espoir fait vivre, ronchonna le commissaire qui, la
tête levée, craqua une allumette pour profiter d’un cigare… je
ne mourrai pas avant d’avoir vengé ma Sarah ! Il sourit. - Peut-être la dernière, dit-
il, crachant une bouffée vers les monstres noirs. Un lourd silence s’installa. Puis. Un
coup de semonce ébranla les parois. Des mots inaudibles fusaient sans relâche, forts et
cassants. Les pions noirs tressaillaient. Ils se fêlaient. Ils se retirèrent, piteux,
comme de duveteux papillons ; ils s’éteignirent comme la flamme
d’une chandelle soufflée par l’expir d’une force inconnue. Le «
plein-de-futurs-funestes » avait oublié que son maître était un
Tzitzinime : celui qui avait trahi Mengele et le 4ème Reich.
Il n’appartenait plus à Josef Mengele. Il devait obéir, et trahir
l’Ordre de Thulé. Il obéit. Le socle de la croix exposée à
tous les vents et plantée au sommet du pic du Saillant, dans les Pyrénées,
pivota sur sa base. Deux hommes se hissaient par l’ouverture, humaient l’air gelé du
dehors, et attrapaient leurs sacs à dos en maugréant. On entendait au
loin les battements du rotor d’un hélicoptère. - Louis !... ces contretemps fâcheux
m’agacent, dit le

270
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

docteur White sur un ton neutre… Fuir n’est pas une solution… tu dois me débarrasser de
ces trublions… oui, ce groupe des « Quatre du Soleil des Loups » m’horripile vraiment !
- oui, monsieur,… mais, ils n’accéderont jamais à la
section 5412, affirma Louis sans trop de conviction… - Sans doute,
sans doute…

24 décembre 2012. 22 Heures. Des gardes, postés devant l’énorme grille de l’immense
domaine, vérifiaient les cartes d’invitation. Un millier de ces
cartons, distribué parmi les gens les plus riches et les plus importants du monde,
était convoité pour participer au bal masqué le plus chaud de
la planète : celui de Monsieur Bâ. Il devait sa
fortune colossale à sa société, la « Cyber Puce Corp
», une multinationale qui travaillait pour plusieurs gouvernements.
Elle développait de puces RFID à identification : un modèle haut de
gamme. La banque et l’armée étaient ses principaux clients. S
gadget principal : le smartgun. La main d’un policier, d’un militaire
ou d’un convoyeur était « pucée » ; leurs armes, munies d’un scanner, déchiffraient la
puce, tiraient ou non en fonction de la reconnaissance de la cible. Si la décision du
tir se programmait, la cible était toujours atteinte. La fête battait son plein au
château. Les invités se saoulaient de mille plaisirs. La flore
exotique des jardins intérieurs dégageait des senteurs incomparables
et rivalisaient d’audace en exposant sans pudeur des couleursplus fabuleuses les
unes que les autres; des tables garnies, éparpillées dans cet
assaut exubérant de végétaux, présentaient des mets succulents, vite consommés,
renouvelés aussitôt par des soubrettes aux déshabillés affriolants; des serviteurs, les
« hommes en noir », achetés par Monsieur Bâ à l’«
ordre » par l’intermédiaire de Mengele, proposaient aux convives du
champagne à profusion. Des tableaux de peintres modernes et
anciens décoraient les nombreux salons pour ravir et affiner le
sens esthétique des hôtes qui allaient et venaient,
simples papillons décorés et masqués, virevoltants au son
d’une musique jouée par un orchestre bigarré. Les
froufrous des

femmes aux masques galants rehaussaient la rigidité feinte des hommes

dissimulés sous leurs loups de satin noir. La piscine, au milieu d’une salle immense,
était surmontée d’une rotonde aussi transparente que les cloisons sertissant
l’onde bleutée comme dans un écrin. Des naïades, aux seins nus, plongeaient et
exécutaient dans l’eau de troublants ballets qui émerveillaient les
invités. Des flocons de neige, éparpillés par le vent,
tombaient et glissaient sur le verre. Ils éclairaient de leurs points blancs une nuit
sombre. Fallait-il secouer la boule de cristal ? Un brouhaha retentit dans l’entrée
principale, un grand hall aux statues géantes grecques et romaines.
Une centaine de pères Noël se dirigeaient d’un pas
cadencé vers les ascenseurs du fond. Des convives, amusés, s’extasiaient devant le
déguisement parfait des nouveaux venus. L’ensemble rouge, les boutons dorés, la barbe
blanche, les bottes, le bonnet au pompon blanc et surtout la fameuse hotte bien
remplie, ravissaient les femmes et les hommes dont l’enfance traînait encore un peu au
fond de l’âme. Certaines, éméchées, un verre de champagne à la
main, tiraient sur les barbes en riant, essayaient de prendre un paquet
des hottes avec de petits rires cristallins. Un des
pères Noël, excédé par le manège incessant de deux comtesses,
genre pompadour, les poussa d’un geste brusque et méchant dans la
piscine. La foule costumée ricana... Mengele et Monsieur Bâ, d’un commun accord,
avaient conclu un pacte clandestin qui se résumait en une
entraide minimum et une non-ingérence dans les affaires de l’autre. La même ambition
dévorait le cœur des deux hommes : devenir le Maître du
monde. Aussi, les coups bas étaient fréquents. La guerre
était larvée ; la paix flottait sur l’eau avant la
 tempête. Monsieur Bâ avait acheté au docteur White des entités
biologiques artificielles, des êtres hybrides : les « hommes en
noir ». Mengele avait trafiqué certains d’entre eux afin de
provoquer des méfaits graves pendant le bal masqué. Ainsi, Bâ,
discrédité auprès des personnages les plus importants de la
planète, verrait son autorité bafouée. Monsieur Bâ, lui, connaissait l’esprit retors du
docteur White. Des invitées-espions étaient chargées

271
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

de repérer toute anomalie, d’en référer à Gustin le

majordome, et d’agir. Pendant le divertissement créé par les deux « pompadour »
tombées à l’eau, un « homme en noir » qui
dansait avec une charmante « chatte » dont le déguisement extrêmement moulant
affinait la taille gracile, en profita pour l’attirer
vers le coin sombre d’une colonne gigantesque, près d’un
vestibule. Là, tout en valsant sur une musique de
Strauss, il sortit un couteau, égorgea sa partenaire,
et la camoufla sans ménagement dans le réduit. La danseuse
était la femme d’un ambassadeur. Gustin, averti par le Tzitzinime d’une possibilité
d’attentats, les sens aux aguets, la peur au ventre, essayait de repérer les anomalies
susceptibles de gâcher son bal masqué. Il avait soigné les
moindres petits détails pour que la fête soit une
réussite totale. Ses hommes étaient prévenus. Avec horreur, il
aperçut le meurtre de l’ambassadrice. Cloué sur place par la stupeur, il regarda autour
de lui. Il vit le Tzitzinime, transformé pour l’occasion en un bel homme
blond, affable et souriant, qui discutait avec un émir arabe
du Koweït. Il se précipita pour l’avertir. Le Tzitzinime déclencha le
plan prévu : les invitées-espions. Des femmes. Elles devaient se
débarrasser des « hommes en noir ». Elles étaient la garde spéciale de Bâ. Ces
belles femmes se mélangèrent à la foule dansante. L’une
d’elles, une colombine, à la forme menue et
déliée, entraîna un des « hybrides » dans une danse endiablée. Ils virevoltaient,
silhouettes enlacées, cœur contre cœur, parmi les centaines de
couples qui évoluaient sur les pistes de danse et fredonnaient la
ritournelle entêtante de l’orchestre. La « colombine », au masque noir, détourna s
cavalier à l’extérieur de ces pistes, près d’un balcon. Elle
serrait fort le corps de l’homme. Il sentait, avec ravissement, la chaleur des
seins menus qui s’écrasaient contre sa poitrine. La « colombine »
ouvrit la porte d’accès au balcon. De gros flocons de neige déposaient sur
eux un duvet blanc et léger. Là, elle l’embrassa
goulûment. Ils étaient seuls. Sa langue projeta une pastille au fond de
la gorge de son danseur. L’homme paraissait frétiller de plaisir. Il mourut en pleine
jouissance. La femme

se débarrassa du cadavre en le jetant par-dessus le balcon. Tous les « hommes en noir »

disparurent de la même manière : par-dessus un balcon. Les «
pères Noël », par groupe de vingt, disparaissaient dans les
deux énormes ascenseurs du château. Personne ne remarqua deux individus e
rouge, sans hotte, ivres et soutenus par leurs compagnons. En apparence, trois
boutons desservaient les trois étages de l’immense demeure. Mais, ces hommes à l
barbe blanche prétendaient descendre. À chaque fournée de «
pères Noël », un appareil biométrique scannait la
rétine du responsable de groupe. Après un examen positif,
celui-ci appliquait sa main contre une des parois de l’ascenseur. Un
écran apparaissait avec 13 touches. À chaque fois, les meneurs de section
enfonçaient la 13ème touche. Le treizième sous-sol ressemblait
à un vaste salon cossu, avec bar, transformé pour la circonstance
en salle de réunion. Un écran géant soumettait à la
sagacité des convives, de nationalités les plus diverses, unecarte
géopolitique pour déterminer les passages les plus adaptés à
une libre circulation de la drogue. Une ligne, tracée en
rouge, traversait les villes importantes de l’Abkhazie, au bord de la Mer Noire. Cette
région était devenue la plaque tournante du transport de
l’héroïne, produite en Afghanistan et qui circulait
vers les pays européens via la Russie. Monsieur Bâ, surnommé « Absinthe » par ses
employés, se tenait devant l’écran, appuyé sur une canne au pommeau d’or. Un
masque recouvrait son visage. La centaine d’invités, des
barons de la drogue les plus importants au monde, écoutaient avec circonspection, assis
dans de confortables fauteuils, buvant d’un seul trait ou à
petites goulées jouissives l’alcool servi par de jeunes soubrettes au décolleté
charmeur. Monsieur Bâ rugit de plaisir en apercevant les hommes en rouge sortir de
l’ascenseur par groupe de dix : - Ah, voilà mes fidèles…
avec de beaux cadeaux pour vous messieurs ! Lili, la secrétaire de
Bâ, et Bron, son jeune assistant aux cheveux roux coupés en brosse, agençaient derrière
les hôtes, en quelques commandements rapides,

272
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

la centaine de « pères Noël ». La longue

chevelure rousse de Lili, maintenue en un sage chignon par deux longues
aiguilles, révélait parfois quelques traces de sang sous
la lumière vive des globes du plafond. Elle portait des bésicles noires en forme de
cœur. À son mot d’ordre, les « pères Noël » déposèrent
leurs hottes au sol dans un ensemble parfait. Ils étaient alignés et serrés
les uns contre les autres. Bron siffla, les lèvres serrées, un
coup sec et rapide. Les soldats rouges prirent aussitôt une arme
automatique dans leur panier. Un frisson désagréable parcourut les convives. «
Absinthe » sourit. - Messieurs, dit-il d’une voix conciliante…les paquets contenus
dans ces hottes représentent trois mille kilos d’héroïne pure… cette pure
merveille sera à l’un d’entre vous !… que les enchères
commencent !... une simple contribution scellant notre association. -
Mais… mais, vous vous moquez de nous, cria un dénommé
Khasho, un marchand d’armes international, un des hommes les plus riches de la planète…
Je produis plusieurs centaines de tonnes d’héroïne par an, et l’industrie mondiale de
la drogue dote mon Métagroupe de 800 milliards d’euros, plus que procure
l’industrie du pétrole et du gaz réunis… et
vous exigez que je m’associe avec vous… moi qui
façonne l’histoire et commande aux grands de ce monde… Lili
s’approcha, mit sa main sur l’épaule de l’homme vindicatif, se pencha en
avant et lui murmura à l’oreille : - hum, hum… je
pense, cher monsieur, que vous êtes un pion
géostratégique sur l’échiquier d’une politique mise en
place par des grands trusts pétroliers, pharmaceutiques et
autres qui veulent une économie prédéterminée pour planifier
une guerre sur mesure. Elle lui caressait la nuque. Khasho
rougit violemment. - Eh, ma petite poule, peut-être ben que
vous avez raison,… mais votre piège à cons ne
m’intéresse pas !

La voix de Lili changea. Ses paroles se transformaient en une tonalité rugueuse,

plus gutturale. Le ton était lourd et menaçant : -
Savez-vous que Dick Chen et Donald Rhums, vos patrons, à
partir de l’attentat du 11 Septembre 2001, manœuvrent
pour que des agences et des groupes dominent la planète. La peur,
… oui, la peur est le ver dans la pomme des nations… grâce à elle, ils ont
créé leur « Project for the New Américan Century » pour lutter contre les
attentats, les vrais ou les faux… mais,… mais il faudrait beaucoup d’attentats contre
les citoyens pour qu’ils acceptent ce projet qui supprimera, à
coup sûr, leurs libertés. Le sourire de Bâ s’élargissait. Son visage
exprimait la satisfaction. - Satanés voleurs ! Rugit le marchand d’armes…vous n’êtes
qu’une bande de pouilleux !... j’en ai assez de vos
stupidités !... je m’en vais ! Khasho se leva en bougonnant. La poigne de Lili
s’appesantit sur lui. Il se rassit violemment. - Vous ! Dit-il, vous… La phrase se
perdit dans un gargouillis inaudible. La secrétaire venait de lui rompre les
cervicales. - On ne parle pas ainsi devant le Berger des Abîmes, hurla-t-elle. Le démon
ornithomorphe enleva ses lunettes. Ses yeux noirs, sans pupilles, s’étiraient et
dardaient une lueur démente qui déchirait le fond sombre des
globes oculaires. Seuls une dizaine d’invités aperçut le changement radical de la
femme. Ils tremblaient de peur, effrayés par l’odeur nauséabonde. Lili remit ses
lunettes. Un parfum doux remplaça les miasmes nauséeux. - Maintenant que
l’ordre est rétablit, observa BergHab,… messieurs, je vous propose les
nombreux avantages que vous auriez si vous collaborez avec
nous… ma drogue contient une substance qui annihile, lors d’un
contrôle d’alcoolémie, toute trace au moment du dosage du monoxyde de carbone…
intéressant, non ?... vos clients vont adorer ! Il se frotta les mains, satisfait. -
Certains souhaitent-ils partir ?

273
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Les convives, tous membres de l’O.P.S., (Société du crime organisée), ne

bronchaient pas, intéressés ou terrorisés. Personne ne se leva.
- Bien, bien,… messieurs, voici le clou de la soirée. Bâ appuya sur un bouton. Un
immense panneau descendit du plafond. Il contenait la maquette d’une
centrale électrique. Elle montrait, à l’échelle, les
différentes parties qui constituaient l’originalité et les avantages des
instruments de ce centre. De longues et de nombreuses antennes, réparties sur toute la
surface du panneau, pointaient leurs tiges effilées. Bâ parla d’une manière succincte
de son projet. Il expliqua, avec des mots simples, l’utilité d
cet assemblage, et aussi les avantages pour eux de s’associer avec lui : -
Cette maquette est la réplique exacte de sites
émetteurs implantés en Alaska, à Puerto Rico et
ailleurs… le système HAARP5 (High Frequency Active Auroral Research) va vous permettre
de provoquer un micro climat, des tempêtes par exemple,
aux endroits de votre choix… transporter et passer de la drogue, se débarrasser de
concurrents gênants, ne poseront aucune difficulté pour vous. -
Ouais, dit un gros individu, coincé dans son fauteuil…je connais par ouï-dire votre,
heu, machin… là. Il désignait la maquette d’un air dubitatif.
- Comment marche ce… ces hangars, ces antennes, ces caissons ou tous ces émetteurs
miniatures ?… c’est du bidon ? - Non ! Lâcha Lili, mécontente de
la critique du bonhomme… à l’étage au-dessus de
vous, nous possédons les véritables clefs qui nous permettent
de diriger, à notre convenance, les émetteurs
authentiques, implantés dans des centres tenus secrets… et… - Ces
ondes E.L.F. (Extremely Low Frequency), l’interrompit un autre membre de l’O.P.S., un
homme osseux au visage sévère …génèrent de très
(5) Les Anges ne jouent pas de la HAARP, Jean Manning et Dr Nick Begich, Édit.
Louise Courteau. Les armes de l’ombre, Marc Filterman, Édit. Carnot

basses fréquences, moins de 100 hertz, je crois… elles

s’apparentent aux ondes scalaires de Tesla perfectionnées par le Dr
Bernard Eastlund qui inventa un système capable d’entasser une
puissance énorme dans l’ionosphère… d’où de terribles tornades… une sorte de
four à micro ondes géant dans l’ionosphère, quoi… dangereux ?
- Oui, répondit Bâ avec amabilité… ces ondes, une sorte d’arme à impulsion
électromagnétique, des E.M.P., détruisent aussi les communications ennemies et
perturbent les êtres vivants ; leurs cerveaux produisent des substances
neurochimiques qui dérèglent leurs comportements… vos concurrents ont du
souci à se faire ! Le Berger des Abîmes riait à
gorge déployée. Il se déplaça pour les regarder en
face, la canne à la main. Un frisson incompréhensible les
traversa. - Messieurs, dit-il,…j’attends vos décisions !... le vote est secret ! Les
urnes se situent au fond de la pièce… réfléchissez ! Mon aide serait
précieuse à votre Organisation… votez bien, chers amis ! Inquiets,
les invités se levèrent, et, l’un derrière l’autre,
disparurent par un petit couloir qui pouvait les mener
peut-être en enfer. Les « pères Noël », toujours debout,
attendaient un ordre, impassibles. - Dégagez la ligne centrale, ordonna
Lili. Sa voix tremblait un peu. Une émotion soudaine l’envahissait. - Cadeau ! Lança-t-
elle, en direction de Berg-Hab, joyeuse… Au bout de l’allée centrale dégagée par les
soldats rouges, deux « pères Noël », à genoux et
bâillonnés, les mains attachées derrière le dos, gesticulaient comme de pauvres
diables. Lili enleva leurs déguisements. Elle tira d’un coup sec sur les fausses
barbes, arracha les bonnets et les perruques. - Luc et Jean ???, s’écria Bâ,
surpris par ce dénouement inespéré… merci, mes chers petits trésors ! Un trouble
malsain étreignit le trio. Le Berger des Abimes se transforma : une
longue bure noire l’agrandissait. Sa canne était tombée au

274
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

sol. Une cagoule enfermait son visage ravagé par la haine et le désir de vengeance. Il
l’attendait maintenant, avec force. Sa rage était incommensurable. La braise de ses
yeux consumait son âme. Le traître pouvait venir. Lili se libéra de sa gangue humaine
et reprit la forme d’un démon ornithomorphe, une « Lilith » des temps anciens. Elle
s’allongea de plus de trois mètres et ses ailes la soulevèrent au-dessus du sol. Elle
virevoltait comme une enfant insouciante, heureuse. Son odeur embaumait toute la pièce
d’un parfum subtil et suave. Bron arracha sa perruque rousse ; des
fils apparurent sur le dessus de son crâne dégarni. Il piaillait et
gesticulait autour des prisonniers avec des cris rauques comme un indien
qui entamait la danse de la pluie. Mais. Ils jaillirent.
Quatre silhouettes se matérialisèrent devant eux. Bâ sourit. Etonnés, Lili et Bron
s’immobilisèrent. - Enfin ! Toi ! Prononça Berg-hab
d’une voix neutre. - Oui, moi !... pour te punir ! Baal Zébul, le Seigneur
des mouches, regardait sans frémir et sans peur Abaddon le Destructeur, cet ange de
l’Abîme. Trois ombres noires se tenaient aux côtés de Hadad le Vif :
Loupa et ses frères. Joyeux Noël.

q
Ils attendaient le dernier des « Justes » : un
iranien nommé Ardachêr. Laure regardait sa montre ; le retard de
l’iranien l’inquiétait. Sans nouvelle de Jean et du commissaire
depuis des heures, son angoisse augmentait peu à peu. Le décès de
Sarah, sa demisœur, dénoua sans ambigüité les élans affectueux du
détective. Il lui révéla son amour au grand jour, par peur de la perdre.
Elle en était heureuse et fière. Maintenant, une
appréhension tenace la maintenait fébrile. Elle tremblait. La chambre de Marc était un
endroit idéal pour se

réunir. L’hôpital, contrôlé en permanence, permettait aux agents du commissaire

l’accès à des « planques » invisibles. Le «
maure », gavé de cachets et de piqûres, somnolait.
La journée finissait. Les ombres avalaient toutes les images colorées du jour. Les
esséniens, Mathieu et Thomas, accompagnés par Karl Stauffenberg qui leur
servirait de guide, remplaceraient Laure et Joël pour escorter
l’iranien et procéder au dernier voyage. Shovav, aiguisait la lame de
son couteau en silence. Adonias le vieux et le jeune Ammon, jouaient aux dés ;
ils étaient prêts : leurs habits exhalaient des odeurs de
tissu neuf, frais et douceâtre ; les coutures en cuir, frottées au chiffon imbibé
d’huile d’olive, aromatisaient la pièce de leurs effluves. Natân les
observait, ému par la solidité d’une si longue amitié. Il ressassait sa vie auprès des
frères de l’ordre Vert qui appartenaient au cercle intérieur
des Templiers du Moyen-Âge. Persécutés, spoliés et poursuivis, ils se cachèrent, eux et
leurs secrets, dans une faille du temps. Il avait vécu là-bas une
cinquantaine d’années avec ces derniers, c’est-à-dire
trois minutes ici. Il était un initié. Il était triste. Il murmura la sentence
d’un astrologue du XVème siècle qui revenait souvent dans son
esprit : « la fin du monde aura lieu lorsque les 7 planètes de notre
système solaire se rassembleront dans le dernier degré des Poissons ». Karl et
Schrick conversaient : ils essayaient de découvrir une
similitude parmi les étrangetés de leur vie, ou d’analyser des points communs avec
l’enseignement de leurs mentors. Mathieu, placé à une petite table,
rassemblait des notes éparses, pour les enregistrer sur un ordinateur et
constituer un dossier conséquent en vu d’un éventuel
procès. Thomas l’aidait dans ses tris. Kronos dormait sous le lit. Joël
travaillait son anglais sur une Nintendo, assis par terre,
le dos collé contre un mur de la salle d’eau. Ardachêr entra. - Bonjour, dit-il sans
accent, le sourire aux lèvres. Son visage, rond et basané, riait constamment dans une
expression extatique… « Quand vous verrez

275
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Jérusalem investie par les armées, sachez que le temps de la désolation est proche… »…
que la paix soit avec vous ! Vos visages consternés ne me rassurent
pas ! - Votre citation à la con est censée me rassurer,
aboya Marc, réveillé et assis sur son lit… c’est
quoi cet olibrius ? - Marc !!! dit Laure, offusquée. - Haha !
Haha ! L’iranien ne s’arrêtait plus de rire. - Tu as raison mon gars, railla-t-il en
imitant le langage du « maure »,… l’espoir fait vivre,… et toutes ces citations à
la… à la « con », c’est ça, hein ?...
sont inutiles à la raison de l’homme. Il est
déjà au courant de l’engrenage pervers dans lequel son
doigt est coincé… mais ne soyons pas défaitiste. L’être humain est
courageux, lucide… il lui manque peutêtre le discernement ! Peut-
être !... - Tu l’as dit, mon vieux,… peut-être !...
répliqua Marc… et c’est grave docteur, cette maladie ?... excusez-moi… tu
commences à me plaire ! L’iranien souriait encore. La fraîcheur
d’esprit du malade le réconfortait. - J’en suis ravi !... et je suis un Poisson ! - ???
- Marc a raison ! S’exclama Karl qui plissait le
front, son regard d’aveugle en l’air… quelles sont
les forces en présence ? - Karl, nous sommes pressés ! Implora Laure, contrariée.
Elle était angoissée par le manque de temps ; Jean ne
répondait plus à ses appels. - Je vais vite résumer, assura
Ardachêr… les ouvertures temporelles sont là, béantes à la fin
d’un cycle de 25 920 ans. Les hommes hésitent entre deux choix, l’un
dangereux et l’autre ardu : ou ils absorbent
les forces négatives que des entités néfastes leur
envoient pour les attirer vers de sombres futurs (ces énergies diaboliques
représentent les 666 millièmes de la masse de l’univers, le chiffre
de la BÊTE) ;… ou ils reconnaissent le bon sens de
leur messager intérieur, leur ange gardien, et lui donnent leur confiance,
pleine et entière, pour qu’il puisse de son futur leur ouvrir
un passé lumineux… ce résumé est un peu simpliste, mais le principal est

là ! Le choix… tout est encore possible ! Le

choix, mes chers amis,… le choix ! Ils baissaient tous la tête. Les heures
suivantes s’avéreraient cruciales. L’iranien, un prêtre mazdéen, épais et jovial, aux
cheveux noirs et ras, comprit qu’une lassitude mortelle s’emparait de ces
combattants de l’ombre, toujours seulset sur la brèche en permanence.
Il claqua dans ses mains, très fort. La réaction fut inattendue. À
l’instant même, ils brandirent tous une arme à la main. -
Eh, partenaire, pas de çà, clama Marc, deux énormes
révolvers à la main, cachés sous son oreiller… c’est
dangereux pour mon cœur, et ta vie est en sursis… un coup est si vite parti... si vite
parti. Ardachêr, impressionné par la vive réaction du groupe qui venait de
faire la démonstration de sa solidité et surtout de sa
solidarité, parla dans sa langue maternelle : « Shebiyelda shemi shebistan
itgan Bir lakzada alem ni gulistan itgan Bes nüshkil isim tüshüspdir asan itgil Ey
barche ni müskilümi asan itgan. » - C’est quoi, ton charabia ?
demanda Marc, éberlué. Clang souleva une paupière. - Ça être poème de
Khwaja Ahmad Yasawi ; être grand érudit du 3ème siècle,… pauvre béotien ! -
Ferme ton clapet, sale bête ! - Marc ! Révéla le dernier des »Justes », ce verset
sacré, répète-le au moment de grandes difficultés. Il est
magique ! Il agit sur les évènements ; il te
donnera des solutions, mais soit sincère ! - Traduction, par pitié, implora le « maure
», le visage crispé en avisant le sourire moqueur de Thomas. -
Voilà, voilà : « Lors de la plus longue nuit allume une chandelle dans
l’obscurité En un éclair le monde devient un jardin de roses. Si difficile que soit la
tâche saisis-la et tout ira bien. La galère elle-même fait que le labeur du rameur
devient lumière. »

276
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Il est temps de partir ! Gronda Laure. Joyeux Noël.

q
Les quatre formes noires attendaient. Baal-Zébul, le Seigneur des Mouches, bougea.
Sa silhouette grandissait. Il atteignait plus de trois mètres et se tenait face au
Berger des Abîmes. Les « pères Noël », affolés et désorientés, les
armes braquées sur les quatre apparitions soudaines,
tirèrent sans discernement, sans attendre les ordres. - Cessez de tirer,
bande de crétin, hurla Lilith en colère. Elle rabroua les hommes armés et les bouscula.
Rien ne se passa. -Haha ! Des hologrammes inoffensifs, s’esclaffa un soldat. Bron se
précipita. Il traversa les corps sans difficulté. - Rien que
des images ! Ricana-t-il, un rictus sur les lèvres… e
je suis sûr que… L’androïde n’eut pas le temps de finir sa
phrase ; la main énorme de Baal emprisonna sa tête dans sa paume et
serra. Les ferrailles se tordirent, les fils
grésillèrent et fondirent. Le robot gesticulait comme un vulgaire pantin. Hadad
lâcha sa proie. Bron tomba au sol, brisé. Joyeux Noël.

de dessins colorés. L’aveugle donna le signal. Mais trois formes bondirent sur les
murs, et se dirigèrent vers eux. Trois tueurs. Trois rectificateurs. Joyeux Noël.

Folle de rage, la Lilith se rua sur Hadad. Son odeur était insoutenable. - Dieu de
pacotille, l’heure de ma vengeance est venue !... Tu as refusé mon amour, tu accepteras
ma haine. On ne bafoue pas une Lilith ! Loupa, Xouna et Nouxa, derrière leur Maître de
Justice, avaient assemblé en un temps record un appareil qui se terminait
par un pavillon en forme d’entonnoir. Le dispositif,
monté à la hâte par les trois frères, crachota, puis
envoya des rayons bleu pâle, attira et avala le démon ornithomorphe. La salle se satura
de ses cris de surprise et d’effroi, vulgaires échos d’une peur à jamais
révélée. Les soldats rouges, pantois, ne réagissaient pas. Berg-Ab,
appuyé sur sa canne, paraissait chétif. Sa puissance d’antan se perdait dans la nuit.
La nuit des Temps. - Aha ! Aha ! Baal,… ma mort te satisferait-elle ?... veux-tu le
pouvoir ?... as-tu le choix ?... Tu es corrupteur ou corrompu ! - L’apocalypse est
ton destin, et ton sort est lié à ma décision…
les portes stellaires des planètes ne t’appartiennent pas… et … - Et ?… et tu me
juges ?... le pouvoir attire la violence… et… - Et,…et déclenche en réaction la
vengeance, je sais… - Aha ! Aha ! Pauvre dieu minable !... tu n’as aucun droit… médite
et rumine cette phrase de ton poète préféré, Juarroz Roberto : « où est la lumière
d’un dieu appuyé contre le néant ? »… tu oublies que ton nom est :
Belzébuth le malin. - Toi !... tu oublies
que la mort est ton futur nom à jamais !

q
Il était 11 heures du soir. La nuit, froide et taciturne, engourdissait les membres des
ombres qui frôlaient les murs des immeubles. Elles
suivaient l’aveugle, Karl Stauffenberg accompagné de l’iranien Ardachêr, le dernier des
« Justes ». Elles écoutaient la canne blanche qui tapait
sur les rebords du trottoir. Karl s’arrêta. Les esséniens, Mathieu et Thomas se
raidirent. Ils étaient devant le numéro 58 de la Rue du Taur. Personne aux alentours.
Les guirlandes de Noël des devantures clignotaient. Elles
éclairaient par à coups les vitrines agrémentées

277
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

- Tu peux… tu peux !... mais si tu me tues,… l’enfer se déchaînera et saccagera ta

charmante petite planète bleue ! Tu es conditionné, pitoyable larve… tu n’es pas
libre ! - La liberté est la maîtrise de nos propres conditionnements ! Les trois frères
ressentaient la colère envahir Hadad. Le seul subterfuge d’Abaddon le Destructeur était
d’amener Hadad dans ses derniers retranchements. Baal ne devait pas céder. Espoir.
Désespoir. Joueurs de dés. Joyeux Noël.

q
L’iranien comprit le dénouement. Le sort de cette Terre II se jouait à
l’instant. Trente seconde. Il restait trente secondes pour parcourir dix
mètres. Une éternité. Karl éprouva en premier le poids odieux des trois «
rectificateurs ». Il leva la tête et sa canne
désigna avec exactitude les formes accroupies qui, une
sarbacane à la bouche, s’apprêtaient à décocher des
fléchettes empoisonnées. Le réflexe des esséniens fut foudroyant.
Les couteaux, lancés avec force, ne manquaient jamais
leurs cibles. Mathieu et Thomas, l’arme à la main,
tirèrent un chargeur entier. Mais les trois tueurs, aux jambesressorts,
franchissaient à une vitesse fulgurante les espaces entre les
murs et les trottoirs. Leurs bonds étaient prodigieux. Ils bougeaient
constamment, à droite, à gauche, en haut ; le
regard avait peine à suivre leurs mouvements. Seule, une
balle érafla l’épaule d’un rectificateur. Elle traversa le
pentacle qui contenait une dose mortelle de botulisme. Au
contact de l’air, le poison se diffusa. Le vent violent, en
quelques rafales, emporta la mort partout avec lui. Ardachêr évita
de justesse un dard empoisonné. JoyeuxNoël.

Le Berger des Abîmes gronda. Il était seul. La mort de Lilith l’agaçait. Il n’aimait
pas les contrariétés. Acrimonie. Courroux. L’impassibilité de Baal l’irritait. La
haine qui l’envahit d’un coup, le submergea
entièrement. Il se raidit. Elle le possédait à un
tel point qu’une force incroyable le souleva. Sa puissance d’antan était
revenue. Il était Abaddon. Un cri infernal monta de sa gorge. Deux boules rouges au
fond des orbites : du feu. Son corps se métamorphosa en deux
énormes boules rouges aux ailes informes qui griffèrent le
plafond. Son souffle démoniaque jaillit. Des jets sulfureux,
brûlants et acides, enveloppèrent hadad et ses
compagnons. Mais le bloc formé par Baal, Loupa et ses frères, repoussa l’attaque.
Les faisceaux mortels, figés un instant, repartirent
lentement en sens inverse. Le mouvement de retour, enclenché
d’une manière irréversible, atteignit Abaddon en plein cœur avec un « flachttt »
qui grésilla longtemps. Le Berger des Abîmes, la bouche
ouverte sur un cri muet, se dégonflait et reprenait
son corps de boiteux : un corps de cendre,
maintenant, gris et poussiéreux. Une canne de cendre à ses côtés.
Puis, avec une surprenante rapidité, le corps et la canne s’affaissèrent d’un bloc. Tas
de cendres. Poussières. Un dieu venait de tuer un dieu. Impensable.

Le temps se ralentit. Le temps mourait. Le ciel s’assombrit. Le tonnerre grondait.

q q

L’iranien Ardachêr réalisa, trop tard, le piège incroyable. hadad avait accompli
l’acte final : Tuer. Mais, Hadad avait tué, en même temps, la paix en
lui. Il n’appartenait plus à la catégorie des «
Sauveurs ». Le cœur de l’amour était arraché du cœur de la Terre.

278
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Lui, Ardachêr le centième « Juste », allait mourir. Dix mètres. Une distance
infinie. Karl, affolé, se jeta sur l’iranien pour le protéger de son propre
corps. Un espoir fou envahissait son âme. Quelques mètres pour atteindre la
porte salvatrice. Mais l’iranien, bousculé, glissa sur une
plaque de verglas. Il alla se fracasser le crâne contre le rebord du
trottoir. Il resta au sol, inanimé. Le martyr de Saint Sernin, en l’an 70, se termina
au même endroit : la tête fendue. Les esséniens, Mathieu, Thomas et Karl,
stupéfaits, se bloquèrent sur place ; leurs gestes se ralentirent
: une erreur fatale. Des fléchettes se fichaient
dans leurs corps. Encore. Et encore. Karl, qui s’écroula près de
l’iranien, visage conte visage, entrevit dans le miroir verglacé du
caniveau les étoiles du ciel : sept (7) points alignés. Il
sourit. Son dernier sourire. Il se souvint, dans l’instant, de la prophétie de
Albumazar le sage : « La fin du monde aura lieu lorsque les sept
planètes de notre système solaire se rassembleront dans le dernier degré des Poissons
». Il mourut les yeux ouverts. La « Chose » en lui le
quitta avec amertume. Sa souffrance était grande. Elle était un « Graal
». Chaque être humain porte un « Graal » à
l’intérieur de l’intérieur de son cœur. Elle partit avec les eaux
primordiales du corps qui s’évacuaient par la bouche. Sans elle, la
vie n’est plus. Sans elle, l’information n’est plus. La « Chose », timide, murmura une
phrase de Mahomet : « Dieu à créé tous les êtres vivants à partir de l’eau ». Un
long périple l’attendait avant d’atteindre le Grand Chaudron, le lieu de sa naissance,
en l’île d’Avalon la Blanche, une terre sacrée entre deux mondes, un lieu qui
n’existait pas. Là, une Gardienne-Veilleuse l’attendait :
Viviane, la fée la plus douce de tous les univers.

mouillaient ses yeux. Les éclairs zébraient le ciel. Le tonnerre claqua

trois fois. Premier appel. Les lumières de l’hôpital
s’éteignirent quelques secondes. Joël, le petit clone, et
Schrick regardaient la physicienne, inquiets. Le majordome
maintenait avec force le 13ème crâne de cristal contre sa poitrine.
L’atmosphère de la chambre montrait des anomalies étranges : une sonorité
énervante, se propageait le long des murs ; la lumière des
ampoules noircissait ou, au contraire, aveuglait comme le flash
d’un appareil photo. Tout devenait inhabituel. - L’ambiance est
morose, bougonna Marc, assis sur son lit… Clang ! Mets-nous de la
musique !... oh, les cœurs, la « danse des canards » !... ça vous va ?
Une larme métallique roula sur les plumes de l’androïde. Le «
maure », étonné, prit peur, écouta autour de lui. - Clang ! Que se passe-t-il ? - L’âme
de Hadad… elle… morte ! - Quoi ??? - Nous… plus protéger… nous en danger… nous partir !
- Où ? Mendia Marc, hébété, un peu de salive au bord des lèvres… il fait noir et
froid ! Son esprit vacillait. L’effort pour comprendre était trop grand ; il était
encore en convalescence. Des images effrayantes, celles d’un château noir, de goulets
terreux, défilaient dans sa mémoire chancelante. Il délirait.
De grosses gouttes de pluie, insistantes, moitié flocons moitié grêlons,
tapaient les flancs des bâtiments et cinglaient de leurs forces vives
les vitres imperturbables. L’averse, mauvaise, était prête à
meurtrir l’errant et l’innocent. Les éclairs s’intensifiaient. Les
nuages noirs, coléreux, descendaient comme des chevaux au galop vers la terre
apeurée. Le tonnerre claqua trois fois. Deuxième appel. Le sol
trembla. De lentes torsions déformaient l’étage où logeait Marc. Une fenêtre de sa
chambre explosa. Un vent furieux et une neige dure comme de petits cailloux,
s’engouffrèrent en tourbillons effrénés.

24 décembre 2012. Minuit.

Les cloches sonnaient. Laure téléphonait. Aucune réponse. Des larmes

279
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

Laure, Joël et Schrick, entourèrent Marc de leurs bras,

indécis. Le hibou secoua ses plumes. -Laure, pierres précieuses à toi,
demande à elles. Et… émeraude, la Lapsi Exilis, tombée du front d’un
dieu… peuvent protéger nous !...vite, vite, Laure ! La physicienne frappa ses deux
bagues l’une contre l’autre. Aussitôt, des lumières apparurent autour d’elles. - Il est
temps ! dit l’une. - Ce n’est pas trop tôt, dit l’autre… on
daigne quémander notre aide, le soutien des « Pleurs de Baal » ? - Laisse, chère sœur,
… nous réglerons nos comptes plus tard. Agissons !... il est temps, j’espère !... car,
comme disait Nietzsche : « Pour qu’un sanctuaire naisse, il faut qu’un
autre disparaisse. » - Sûr ! Chère sœur !... et vice versa… Un
halo doré, vibrant d’ondes surchauffées, par phases successives, grandit au-dessus des
cheveux bruns de Laure. L’auréole s’arrondit et finit par
englober les quatre personnages, installés sur le lit. Une
sphère incandescente les enveloppait. Rien. Aucun signe. Aucune action. Le plafond
s’écroula sur la boule de feu qui protégeait Laure et
ses trois compagnons. Le tonnerre claqua trois fois. Dernier appel. Le
toit de l’hôpital fut emporté par des rafales de vent qui se
succédaient, vague après vague, butaient sans interruption, creusaient avec
opiniâtreté, fouillaient les moindres interstices avec rage, minaient le bâtiment d’une
implacable haine. Le bâtiment se fendait en deux peu à
peu. - Bouhou !... Kronos ! Ouvre le temps, vite !... Laure ouvre la Lapsi
Exilis,… vite !... Elle ouvrit la bague ; le liquide
bouillonnant, rouge sombre, tomba au sol. Il rongea la surface autour du lit
en un cercle parfait. De la surface corrodée et ronde monta un cerceau vert et
lumineux. Puis deux cerceaux. Puis trois cerceaux. La cadence s’accéléra pour ne
plus faire qu’un long cylindre qui absorba Laure et ses
amis en une gerbe d’étincelles. Personne. Les anneaux disparurent.

Plus rien. Une ouverture temporelle les avait transportés vers une autre Terre. Mais,
maintenant, les boucles du temps, à force d’être altérées, trafiquées
ou dissociées, par des inconnus-conspirateurs venus du futur ou d’ailleurs,
se faisaient et se déliaient n’importe où. Spéculations. Aussi, des ouvertures du temps
pouvaient parfois, par imprudence, frayer avec les ténèbres. L’hôpital s’effondra. Un
fracas assourdissant masqua les rugissements de la tempête. Clameurs.
Douleurs. Nature. Vengeance.

q
L’eau des océans engloutissait des iles entières ; les régions côtières
disparaissaient sous les flots. Des fonds marins surgissaient des
profondeurs, s’élevaient pour devenir de hautes montagnes. Les nuages qui
se saturaient de cendres épaisses, déversaient des scories sur les
villes détruites, rasées jusqu’à la moelle : des ruines
laissées à l’état de vestige. Le champ magnétique
s’effondrait ; les pôles basculaient : le soleil se
lèvera à l’ouest quand cessera la nuit éternelle, vaste manteau
sombre flottant au-dessus du monde. Les cyclones tourbillonnaient
comme des derviches ravageurs. Des tsunamis cyclopéens soulevaient la mer en vagues
monstrueuses pour dévaster les créations de l’homme ; ils démantelaient le moindre
recoin pour vider les souvenirs des hommes ; ils noyaient le restant des hommes pour
éliminer toutes traces. La triple ceinture de radiations qui
protégeait la planète disparut. La terre était sans défense. Elle attirait
tous les cailloux de l’univers. « Alors tomba du ciel un grand astre comme un globe de
feu. » (Apocalypse de Saint Jean.) Astéroïde VD17, appelé « Absinthe ». Une
boule rouge, visible du sol, grossissait. Elle se dirigeait droit sur la Terre. Des
ombres noires se formaient derrière elle. Les quatre cavaliers de
l’apocalypse accompagnaient ces ténèbres. La Peste et son cheval blême. La Terreur
et son cheval rouge.

280
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

La Guerre et son cheval Blanc. La Famine et son cheval noir. « Les océans rougiront. La
terre et le fond des mers seront couverts d’ossements. »6

q
Terre 1-KVDDI-EXP 2. An : 9792 Jour : 25 décembre. La neige tombait drue. Le manoir et
son parc prolongeaient une forêt pyrénéenne qui, enfouie au fond
d’une région impraticable retentissait des cris d’une faune insolite. Le sapin de
Noël, au bas du perron, décoré de guirlandes et de boules
brillantes, scintillait de mille feux.

- Maman, quel est le nom de cet arbre ?... pourquoi

grand-mère Laure l’a déguisé de cette façon… il a l’air ridicule avec ces étranges
pampilles. C’est vrai qu’il est en bois ?... du vrai bois ? À
l’école, chez nous, … nous avons appris un peu de
flore ancienne. - Cet arbre est un sapin. Il peut atteindre plus de dix mètres…
c’est du vrai bois, mon fils. Il peut flamber,… avec du
vrai feu ! - Waouh !!! - Noël est une coutume ancestrale conservée
par les gens d’ici. Elle n’est plus tolérée dans nos villescoques
depuis longtemps. La mère de Jeannot regardait l’étrange crâne de cristal posé
sur une crédence. Une phrase était gravée à l’arrière de l’objet
« NE FAÎTES PAS AUx AUTRES CE QUE VOUS NE VOULEZ PAS QU’ILS VOUS FASSENT. »

(6) Bêtes, Hommes et dieux, Ferdynand Ossendowski, Édit. Phébus

281
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

LE SEIGNEUR DES MOUCHES

Résumé du Tome III : Le voile maudit

Nous sommes en l’an 9792 après Jésus-Christ. Ère du Scorpion. Une guerre atomique a
saccagé la Terre en 2012. De nombreux cataclysmes ont ensuite ravagé la
planète. Toutes les régions de la planète succombaient à un
froid glacial, à une neige éternelle et à des
vents d’une extrême violence. Des miasmes dus aux nombreuses pollutions
semaient la mort depuis des millénaires. Ces émanations nocives avaient fauché par
centaines de millions les gens des cinq continents.
Elles avaient laminé le moindre souffle de vie. Aucune vie
n’était viable. Tout périssait.

venaient d’une région interdite des Pyrénées enfouie sous la neige. Une vieille femme
les dirigeait. Ils la nommaient « la Mère ». Pour pénétrer dans la ville, ils se
mélangeaient à des marginaux, orpailleurs de métier, tolérés
par certains conseillers du gouvernement autonome qui les
autorisaient à quitter la ville ou à y entrer. Ces
orpailleurs trafiquaient. À leurs risques et périls. La
ville-coque de Toulouse fut la première infectée.
Une proportion importante de dissidents vivait dans des lieux underground, caches
secrètes réparties sous la cité. Des casseurs de puces y vendaient leurs services. Mais
ils étaient introuvables.

Les enfants des rares survivants construirent des villes avec un dôme
protecteur pour résister à cette contamination dévastatrice. Et
subsister. Un Pouvoir Central Secret composé de douze membres contrôlait les
gouvernements autonomes de chacune de ces villes-coques. Une police
organisée, la Geheime Staats Polizei, gérait d’une poigne de fer les
crimes et délits de chaque cité. Ses jugements étaient sans
appel. Elle ordonnait deux sortes de punition : le
bannissement ou la réclusion dans une île-prison. Le travail était obligatoire. Les
religions étaient interdites. Le Pouvoir Central Secret (P.C.S.) se
servait d’un pseudo système démocratique pour établir sa
domination sur les peuples. Les gens des cités détenaient tous un métier et un
logement, offerts par l’État. Une puce R.F.I.D., implantée dans l’occiput de tous les
citoyens, déterminait le degré de fidélité de chacun. La
population était ainsi surveillée et observée. Mais des grains de sable vinrent
déstabiliser le système. Des personnages étranges incitaient le
peuple à se révolter. On les appelait les « magiciens ». Ils pro-

L’île de l’Atlantide, remontée des abysses, servait de prison pour toutes les
villes-coques. Les bagnards étaient jetés d’un hélicoptère sur ces
terres inconnues. Sans rien. Ni arme, ni nourriture. Ils se débrouillaient pour le
restant de leur vie. Des groupes se formaient et se combattaient. Il était impossible
de s’échapper de l’île. Une montagne gigantesque séparait cette
île en deux. Les plaines de l’ouest grouillaient de factions composées de
forçats et de villageois autochtones peu enclins à l’hospitalité. Une
guerre larvée régnait en permanence dans ces territoires.
Chaque clan luttait pour s’approprier de l’énergie, denrée vitale pour
survivre. Un géant noir et ses robots détenaient la seule
raffinerie existante de l’île. Trump la trompette vendait son essence à
tous, sans préjugé. À condition que toutes les
armes soient déposées à l’entrée. Les plaines de l’est
appartenaient à la terrible reine Lii. Une atlante. Elle et
une partie de ses sujets avaient survécu à l’anéantissement de
l’Atlantide en l’an 9792 avant Jésus-Christ dans des sarcophages
étanches. Son peuple, issu des anciens géants de la Terre, englobait des hommes noirs,
des centaures et des serviteurs nains. Des esprits de la Nature, petit peuple réparti
et

282
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

refoulé dans les immenses forêts impénétrables du territoire, cohabitaient avec les
atlantes d’une manière circonspecte. Fées, elfes, gnomes, lutins, nymphes et autres
homoncules, décimés après une longue guerre fomentée par les valets des
géants à une époque antédiluvienne pour s’emparer de leur chaudron de
Koridwen aux pouvoirs magiques, désiraient vivre en
paix. Ils se cachaient et étaient invisibles. La grande montagne,
lieu tabou, terrifiaient tous les habitant de l’île, ceux de
l’Ouest comme ceux de l’Est. Elle abritait les Jinas, hommes aux têtes de corbeau, et
les Grands Dragons. Superstitieuse, la reine Lii procurait des offrandes
humaines à ces reptiles volants.

Se-Ko connaissait depuis longtemps la légende des treize crânes de cristal et de leurs
treize mondes-tampons. Une idée folle s’empara de son cerveau :
explorer ces mondes-tampons, protecteurs de la Terre, s’ils existaient encore,
et s’emparer des treize crânes de cristal pour gagner la guerre. Mais la terrible reine
Lii et la Mère eurent la même idée. Celle ou celui qui posséderait en
premier le 13ème crâne de cristal triompherait.

Dans la ville-coque de Toulouse, des orpailleurs vendaient

leurs trouvailles à certains membres véreux du gouvernement
autonome. Toutes ces ventes étaient interdites. Des vieux manuscrits apocryphes, des
plans de machines volantes, des crânes de cristal, furent déterrés et cédés. Mais le
responsable du P.C.S. veillait. Il s’appelait Se-Ko, un être frêle et retors de la
planète Zeta Reticuli, celle des médiateurs. Les trafiquants furent
arrêtés. Mais les crânes de cristal troublaient Se-Ko. La guerre contre les
magiciens s’intensifiait. Leurs pouvoirs insolites se renforçaient de
jour en jour, décimaient ses troupes de soldats androïdes et semaient la discorde
parmi la population des villes-coques. En plus, des accords secrets
entre eux et des êtres inconnus vivants dans les forêts, renforçaient leur autorité.

Loin dans des replis du temps et de l’espace, un être démoniaque veillait. Il

était de la race des Tzitzinimes. Un chef-démon. Il s’appelait
Reich-Mammuth et trafiquait les âmes humaines. Il était
l’organisateur du Grand Jeu. Il dominait les données. Il imposait ses rêves. Mais il
avait peur de l’enfant. Le seul à comprendre
l’ESPRIT. Le seul qui avait les capacités à dénicher
l’homme-Base. Le seul à savoir parler à Mûtan, l’homme-
Lion. Sa seule chance, à lui, Reich-Mammuth le démiurge :
l’enfant ignorait ses pouvoirs. Zag, le surferd’argent, sa
créature infernale, androïde de première classe, éliminera ce jeune
rouquin avant l’impact final. Le fait de posséder un peu du sang de
Baal-Zébul n’octroyait pas la moindre importance à ce freluquet.
Il était une fois…

283
LE SEIGNEUR DES MOUCHES
Roger Morand

Tome I
LE TALISMAN
(2007)

q Tome II
LE MAÎTRE DES SONGES
(2008)

q Tome III
LE VOILE MAUDIT
(2008)
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

BIBLIOGRAPHIE
3ÈME MILLÉNAIRE (revue). ABELLIO (Raymond) — La fosse de Babel. Édit.
Gallimard. AïVANHOV (omraam Mikaël) — La Grande Fraternité Blanche. Édit.
Prosveta. ALEXANDRIAN — Histoire de la Philosophie Occulte. Édit. Seghers. ALVO
(Alain-David) — Symbolisme des Lettres Hébraïques et du Tarot. Édit. R. &
C. Bouchet. AMBELAIN (Robert) — Dans l’ombre des Cathédrales. Edit E.
Bussière. AMBELAIN (Robert) — Jésus ou le mortel secret de Templiers.
Édit. Laffont. AMBELAIN (Robert) — La franc-maçonnerie oubliée. Édit.
Laffont. AMBELAIN (Robert) — La vie secrète de Saint Paul. Édit.
Laffont. AMBELAIN (Robert) — Les lourds secrets du Golgotha. Édit.
Laffont. AMBELAIN (Robert) — Les traditions celtiques. Édit. Dangles.
ARKON (Daraul) — Les sociétés secrètes. Édit. J’ai Lu. ATLANTIS
(revue) — Chinon et l’énigme templière, géographie sacrée :
l’Atlantide, Pythagore, qui es-tu ? Les calendriers
luni-solaires antiques. AUBIER (Dominique) — La face cachée du
cerveau - Tomes 1 & 2. Édit. Seveyrat. AVALON (Arthur) — La puissance du serpent.
Édit. Dervy. AYOUN (Jean-Luc) — Méditations guidées avec les cristaux.
Édit. Recto Verseau. BACHELARD (Gaston) — L’eau et les rêves. Édit. José
Corti. BACHELARD (Gaston) — La psychanalyse du feu. Édit. Idées.
BACHELARD (Gaston) — La Terre et les rêveries de la volonté. Édit. Corti.
BAILEY (Alice A.) — Traité sur les sept rayons Tomes 1 & 2. Édit. Dervy.
BARBARIN (Georges) — L’énigme du grand Sphinx. Édit. J’ai Lu. BARBARIN
(Georges) — Le secret de la grande pyramide. Édit. J’ai Lu. BARBAULT
(Armand) — L’or du millième matin. Édit. Dervy. BAUER Alain,
(Raufer Xavier) — La guerre ne fait que commencer. Édit. J.C. Lattes.
BERGIER (Jacques) — les maîtres secrets du temps. Édit. J’ai Lu. BERTEAUX
(Raoul) — La Symbolique des Nombres. Édit. Edimaf. BLOOM (howard) —
Le principe de Lucifer Tomes 1 & 2. Édit. Le jardin des livres. BOUCHARD D’ORVAL
(Jean) — Héraclite - La lumière de l’obscur. Édit. Du Relié. BRADEN
(Gregg) — L’effet Isaïe. Édit. Ariane. BRADEN (Gregg) — L’éveil au
point zéro. Édit. Ariane. BRADEN (Gregg) — Le code de Dieu. Édit. Ariane.
BRADEN (Gregg) — Marcher entre les mondes. Édit. Ariane. BRINSLEY LE POER
(Trench) — Les géants venus du ciel. Édit. J’ai Lu.

285
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

CAPRA (Fritjof) — Le Tao de la physique. Édit. Sand. CARMI (Gabrielle)

— Le temps hors du temps. Édit. J’ai Lu. CARRINGTON (hereward),
NATAF (André) — La maîtrise du Souffle Sexuel. Édit. Encre. CASTANEDA
(Carlos) — Histoires de pouvoir. Édit. Gallimard. CASTANEDA
(Carlos) — L’art de rêver. Édit. du Rocher. CASTANEDA (Carlos) —
La force du silence. Édit. Gallimard. CASTANEDA (Carlos) — Le don de
l’aigle. Édit. Gallimard. CASTANEDA (Carlos) — Le feu du dedans. Édit.
Gallimard. CASTANEDA (Carlos) — Le second anneau de pouvoir. Édit.
Gallimard. CASTANEDA (Carlos) — Le voyage à Ixtlan. Édit. Gallimard.
CASTANEDA (Carlos) — Voir. Édit. Gallimard. CAVALCANTI (Virginia) —
Le cristal n’est pas de l’aspirine. CHARPENTIER (Louis) — Les géants et le
mystère des origines. Édit. J’ai Lu. CHARPENTIER (Louis) — Les Jacques et le
mystère de Compostelle. Édit. J’ai Lu. CHARPENTIER (Louis) — Les mystères de la
cathédrale de Chartres. Édit. Robert Laffont. CHARPENTIER (Louis) — Les
mystères templiers. Édit. J’ai Lu. CHARROUX (Robert) — Histoire inconnue
des hommes. Édit. Robert Laffont. CLEVENOT (Michel) — Quand dieu était un
monarque féodal. Édit. Natan. Collectif d’Auteurs internationaux —
Énergie libre Nicolas Tesla. Édit. Félix. Collectif d’Auteurs
internationaux — L’origine du Monde. Édit. Félix. Collectif d’Auteurs
internationaux — Livre Jaune n° 5, n° 6, n° 7. Édit. Félix. COQUET
(Michel) — Les çakras. Édit. Dervy. COTTEN (Christian),
JODOROWSKY (Alejandro) — Mafia ou démocratie. Édit. Louise
Courteau. D’HERVEY DE SAINT-DENIS — Les rêves et les moyens de les diriger.
Édit. Oniros. DE BARDO (Ludmilla et Boris) — La Névraxologie. Édit.
C.N.A. DE KERSAINT (Jean-Paul) — Toute la numérologie. Édit. Dangles. DE LENK
(François) — Le nombre d’Or. Édit. Edi108. DE ROPP (Robert S.) —
L’homme perfectible. Édit. Le Souffle d’or. DE SÈDE (Gérard) —
L’étrange univers des prophètes. Édit. J’ai Lu. DE SÈDE (Gérard) — L
race fabuleuse. Édit. J’ai Lu. DE SÈDE(Gérard) — Le trésor maudit. Édit. J’ai Lu.
DE SÈDE (Gérard) — Les templiers sont parmi nous. Édit. J’ai Lu. DE SIRIUS
(Rudy) — Les voies occidentales de la sagesse. Édit. Du Grep Om-Maat. DE
SOUZENELLE (Annick) — L’Égypte intérieure. Édit. Albin Michel. DE
SOUZENELLE (Annick) — Le symbolisme du corps humain. Édit. Dangles.
DHIRAVAMSA (V. R.) — L’Attention, source de plénitude. Édit. Dangles.
Édit. Grasset.

286
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

DROUOT (Patrick) — Des vies antérieures aux vies futures. Édit. du Rocher.
DROUOT (Patrick) — Guérison spirituelle et immortalité. Édit. du Rocher.
DROUOT (Patrick) — Nous sommes tous immortels. Édit. Du Rocher. EDDE
(Gérard) — Chakras et Santé. Édit. L’originel. EDDE (Gérard) —
Éléments et Chakras. Édit. L’originel. EGLI (René) — Le principe Lola. Édit.
D’Olt. ELIA (Marie) — Rencontre avec la Splendeur. Édit. A.L.T.E.S.S. EMMANUEL
(R.) — L’Homme face au Fantastique. Édit. Dervy. EMMANUEL (R.) —
Pleins feux sur la Grèce Antique. Édit. Dervy. EMMANUEL (R.) —
Réconciliation avec la Vie. Édit. Dervy. ÉNERGIE SANTÉ (revue). EVANS-WENS
: Le yoga tibétain et les doctrines secrètes. Édit. Librairie
d’Amérique et d’orient. EVOLA (Julius) — Le mystère du
Graal. Édit. Traditionnelles. FACON (Roger), PARENT (Jean-Marie) —
Sectes et sociétés secrètes aujourd’hui. Édit. Alain Lefeuvre. FERRAN
(Pierre) — Le livre des herbes étrangleuses, vénéneuses,
hallucinogènes, carnivores et maléfiques. Édit. Marabout. FILTERMAN (Marc) — Les
armes de l’ombre. Édit. Carnot. FLUCHAIRE (Pierre) — La révolution du
rêve. Édit. Dangles. FONTAINE (Janine) — La médecine des Chakras. Édit.
Robert Laffont. FOUDRAINE (Jan) — Krisnamurti, (Rajneesh), Jung
(C.G.) — Le voyage intérieur. FROMAGET (Michel) — Le
symbolisme des Quatre Vivants. Édit. Du Félin. FULCANELLI — Le Mystère des
Cathédrales. Édit. Pauvert. FULCANELLI— Les demeures philosophales Tomes 1 & 2.
Édit. Pauvert. GARDNER (Laurence) — Le Graal et la lignée royale du Christ.
Édit. Pauvert. GARFIELD (Patricia) — La créativité onirique. Édit. La
Table Ronde. GARNIER (Lucile et Jean-Pierre) — Changez votre futur.
GAUVARD (Claude) — La France au Moyen-Âge. Édit. Puf. GIVAUDAN (Anne) —
Formes-pensées Tomes 1 & 2. Édit. S.O.I.S. GOETHE — La Métamorphose des
Plantes. Édit. Triades. GRUNBERGER (Bela), CHASSEGUEL-SMIRGUEL (Janine) —
Les Rêves - la voie royale de l’inconscient. Collection chez Tchou. GUENON (René) —
Symboles de la science sacrée. Édit. Gallimard. GUERDON (David) — Le
rêve éveillé. Édit. Oniros. GUESNE (Jeanne) — Le 7ème sens. Édit. Albin
Michel. GUESNE (Jeanne) — Le grand Passage. Édit. Le courrier du livre.
GUESNE (Jeanne) — Le troisième souffle. Édit. Albin Michel.

287
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

GUILLE (Étienne) — L’alchimie de la vie. Édit. du Rocher. GUILLE (Étienne) —

L’homme entre ciel et terre. Édit. L’originel. Édit. du Rocher. GUILLE (Étienne) —
Le langage vibratoire de la vie. Édit. du Rocher. GUINGUAND (Maurice) —
Notre-Dame de Paris ou la magie des templiers. Edit Robert Laffont. GURDJIEFF
(G.I.) — Gurdjieff parle à ses élèves. Édit. du Rocher. GURDJIEFF
(G.I.) — La vie n’est réelle que lorsque « je suis ». Édit. du Rocher.
GURDJIEFF (G.I.) — Récits de Belzébuth à son petit-fils. Édit. du Rocher.
GURDJIEFF (G.I.) — Rencontre avec des hommes remarquables. Édit. du Rocher.
HARISH (Johari) — Chakras. Édit. Librairie de Médicis. HATEM (Franck) —
Cours de Métaphysique (6 volumes). Édit. Ganymède. HATEM (Franck) — L
Sixième clef : la clé vibratoire. Édit. Ganymède. HATEM (Franck) — Les
cinq clefs. Édit. Louise Courteau. HATEM (Franck) — Quand la
réincarnation devient une certitude scientifique. Édit. Ganymède. HAZIEL —
Interprétation kabbalistique de l’Apocalypse. Édit. Bussière. HEINDEL
(Max) — Franc-Maçonnerie et catholicisme. Édit. Des Beaux Arts. HERZOG
(Bernard) — La mort, l’amour et les rêves. Édit. Maisonneuve. HOWARD
(A. Addison Rabbi) — L’Ennéagramme et la Kabbale. Édit. Guy Trédaniel.
HUSSON (Bernard) — Transmutations alchimiques. Édit. La Table d’Émeraude.
HUTIN (Serge) — Des mondes souterrains au roi du monde. Édit. Albin Michel.
HUTIN (Serge) — Gouvernants invisibles et sociétés secrètes. Édit. J’ai Lu. ICKE
(David) — Le grand Secret Tomes 1 & 2. Édit. Louise Courteau. ICKE
(David) — Les enfants de la Matrice Tomes 1 & 2. Édit. Louise Courteau.
JUNG (C.G.) — « Ma vie ». Édit. Folio. JUNG (C.G.) — Psychologie et
alchimie. Édit. Buchet/Chastel. KERVIEL (Jean-Noël) — L’être
humain et les énergies vibratoires. Édit. Arka. KERVRAN (C. Louis) —
Transmutations biologiques. Édit. Maloine. KISHORI (Aird) — L’A.D.N.
démystifiée Tomes 1 & 2. KRISTNAMURTI — Aux étudiants. Édit. Stock. KRISTNAMURTI —
La porte ouverte. Édit. Arista. KRISTNAMURTI — La première Liberté. Édit. Stock.
KRISTNAMURTI — La révolution du silence. Édit. Stock. KRISTNAMURTI — Se
libérer du connu. Édit. Livre de poche. KRYEON — Tomes 1 à 8.
L’Évangile de Thomas Tome 1 & 2. Édit. Du Relié. LANCE (Pierre) —
Savants Maudits Chercheurs Exclus Tome 1. Édit. De Valmy. LANCE (Pierre) —
Savants Maudits Chercheurs Exclus Tome 2. Édit. Guy Trédaniel.

288
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

LARGIEUR (Léo) — Le faiseur d’or Nicolas Flamel. Édit. J’ai Lu. LARROCHE
(Michel) — Mes cellules se souviennent ... Édit. Guy Trédaniel. LE
BERNOIS (Jean) — Le nombre d’Or. Édit. Trajectoire. LE LOUP (Jean-Yves) —
Écrits sur l’Hésychasme. LE LOUP (Jean-Yves) — L’Évangile de Jean.
Édit. Albin Michel. LE LOUP (Jean-Yves) — L’Évangile de Thomas. LE LOUP
(Jean-Yves) — Un art de l’Attention. Édit. Du Relié. LE LOUP
Jean-Yves) — Évidences paradoxales de Marie de Solemne. Édit. Espaces
Intérieurs. LE POER (Trench Brinsley) — Les géants venus du ciel. Édit.
J’ai Lu. LE SCOUëZEC (Gwenc’hlan) — Bretagne Terre sacrée. Édit. Beltan. LE
VOILE D’ISIS (revue) — Les templiers, les rose-croix, l’alchimie. LEADBEATER
(C.W.) — L’homme visible et invisible. Édit. Adyar. LEADBEATER (C.W.) —
Les chakras. Édit. Adyar. Les dossiers des grands mystères de
l’histoire (revue) — L’épopée des croisades, Des
roses-croix aux francmaçons, La magie et le sacré, La franc-maçonnerie et
la religion, Les secrets du 3ème Reich. Les rêves et leurs symboles. Édit. Epa.
LETSCHERT (Jean) — La voie de l’Essentiel. Édit. Dervy. LETSCHERT (Jean) — L
temple Intérieur. Édit. Du Trigramme. LOVE (Jeff) — Les dieux de la cabale.
Édit. Randin. MAGRE (Maurice) — Le trésor des Albigeois. Édit. Philippe
Schrauben. MANNING (Jeane) — Énergie libre et Technologies. Édit. Louise
Courteau. MANNING (Jeane), DR. BEGICH (Nick) — Les Anges ne jouent
pas de cette HAARP. Édit. L. Courteau. MATTHEWS (John) — La Quête du Graal.
Édit. Dangles. MEBARKI (Farah), PUECH (Émile) — les manuscrits de la Mer
Morte. MELCHIZEDEK (Drunvalo) — L’ancien secret de la Fleur de vie Tomes 1
& 2. Édit. Ariane. MELVIN (Morse) — La divine connexion. MEUROIS-GIVAUDAN —
Ainsi soignaient-ils. Édit. Le Perséa. Édit. Arista. MEUROIS-GIVAUDAN —
Celui qui vient. Édit. Arista. MEUROIS-GIVAUDAN — De mémoires
d’Esséniens - Tomes 1 & 2. Édit. Arista. MEUROIS-GIVAUDAN — La demeure du
Rayonnant. Édit. Arista. MICHAEL EL NOUR — Baiser à Lucifer. Édit. Louise
Courteau. MICHAEL EL NOUR — Manifestation. Édit. Louise Courteau. MILTON (William
Cooper) — Le gouvernement secret. Édit. Louise Courteau. MONESTIER
(Marianne) — Les initiées. Édit. Denoël. MULDON (Sylvan) — L
projection du corps astral. Édit. du Rocher. OUSPENSKY — Fragments d’un
enseignement inconnu. Édit. Stock.

289
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

PAPUS — Traité méthodique de magie pratique. Édit. Dangles. PARKS (Anton) — L

secret des Étoiles sombres. Édit. Nenki. PAUWELS (Louis) — Dictionnaire des
sociétés secrètes en occident. Édit. Grasset. PAUWELS (Louis) — Le matin des
magiciens. Édit. Gallimard. PEARL (Eric) — La reconnexion. Édit. Ariane.
PERSIGOUT (Jean-Paul) — Dictionnaire de Mythologie celte. Édit. du
Rocher. PHAURE (Jean) — Le cycle de l’humanité adamique. Édit. Dervy-Livres.
PHOENIX DUBRO (Peggy), LAPIERRE (David) — Un monde de conscience.
Édit. Ariane. PICHON (Jean-Charles) — Histoire universelle des sectes et des
sociétés secrètes Tome 1 Du moyen-âge à nos jours. PICHON
(Jean-Charles) — Histoire universelle des sectes et des sociétés secrètes Tome 2
Les temps anciens. PICKNETT (Lynn) & PRINCE (Clive) — La révélation des
templiers. Édit. J’ai Lu. POUILLE (Armand) — Des maçons médiévaux aux
compagnons d’aujourd’hui. Édit. Grancher. RAJANEESH (osho) — Viens, suis-moi
Tome 1 & 2. Édit. du Gange. RANDOM (Michel) — Les puissances du dedans.
Édit. Denoël. REA (John D.) — Cristal et santé. Édit. Ronan
Denniel. REEVES (h.), CAZANAVE (M.), SOLIE (P.), PRIBRAM (K.), ETTER
(h.F.), VON FRANZ (M.L.) — La synchronicité, l’âme et la science.
Édit. Albin Michel. REEVES (hubert) — L’heure de s’enivrer. Édit. Seuil.
RICHET (Charles) — Notre sixième sens. Édit. Chiron. RINPOCHE (Sogyal) —
Le livre tibétain de la vie et de la mort. Édit. De la Table ronde. RIVIÈRE (Patrick) —
Sur les sentiers du Graal. Édit. Robert Laffont. ROBERT (Jane) —
L’Enseignement de Seth. Édit. J’ai Lu. ROMEY (Robert) — Le rêve
éveillé libre. Édit. Albin Michel. ROUGIER (Louis) — La religion astrale des
pythagoriciens. Édit. du Rocher. SADOUL (Jacques) — Le grand Art de
l’Alchimie. Édit. J’ai Lu. SADOUL (Jacques) — Le trésor des alchimistes.
Édit. J’ai Lu. SATPREM, VENET — La révolte de la Terre. Édit. Robert Laffont.
SATPREM, VENET — La vie sans mort. Édit. Robert Laffont. SATPREM, VENET — L
mental des cellules. Édit. Robert Laffont. SATYANANDA — Kundalini Tantra. Édit.
Satyanandashram. SATYANANDA — Liberté. Édit. Satyanandashram. SATYANANDA —
Méditations Tantriques. Édit. Satyanandashram. SATYANANDA — Swara Yoga
(le cerveau respire). Édit. Satyanandashram. SATYANANDA — Yoga Nidra (Sommeil
profond). Édit. Satyanandashram.

290
LE SEIGNEUR DES MoUChES • II • L
MAîTRE DES SoNGES

SCHURE (Édouard) — Les grands initiés. Édit. Pocket. SCHWALLER DE LUBICZ

(Isha) — L’ouverture du chemin. Édit. La Table d’Émeraude. SCHWALLER DE
LUBICZ (Isha) — La lumière du chemin. Édit. La Table d’Émeraude. SELIGMANN
(Kurt) — Le miroir de la magie. Édit. Fasquelle. SENDY (Jean) — L
Lune clé de la Bible. Édit. J’ai Lu. SITCHIN (Zacharie) — L’escalier Céleste.
Édit. Ramuel. SITCHIN (Zacharie) — La 12ème Planète. Édit. Louise Courteau.
SITCHIN (Zacharie) — Les guerres des dieux et des hommes. Édit. Ramuel.
SOURMAIL (Jacques) — Initiation à la politique ésotérique. Édit. De
Tournemire. STEINER (Rudolf) — La Théosophie. Édit. Novalis. SUARES
(Carlo) — La bible restituée. Édit. Sophon. SWMI SATYANNANDA (Saraswati)
— Kundalini Yoga. Édit. Swam. SWMI SATYANNANDA (Saraswati) —
Méditations Tantriques. Édit. Satyanandashram. SWMI SATYANNANDA (Saraswati)
— Propos sur la liberté. Édit. Dervy. SWMI SATYANNANDA (Saraswati) —
Yoga Nidra. Édit. Satyanandashram. TANSLEY (David V.) — Le corps
subtil. Édit. du Seuil. TARADE (Guy) — Les dossiers de l’étrange. Édit. Robert
Laffont. Tchou : Les rêves. Édit. Sand. TERESHCHENKO (Nicolas) — Au-
delà de la quatrième voix. Édit. Guy Trédaniel. TERESHCHENKO (Nicolas) —
Gurdjieff et la quatrième voix. Édit. Guy Trédaniel. TERESHCHENKO (Nicolas) —
Le message de Gurdjieff. Édit. Guy Trédaniel. TOLLE (Eckhart) — Le pouvoir
du moment présent. TRAKS (Claude) — À la recherche du message des
Dauphins. Édit. Communicare. TRUNGPA (Chögyam) — Shambhala (la
voie sacrée du guerrier)- Edt. Du Seuil. TUAN (Laure) — L
grand livre des sciences occultes. Édit. De Vecchi. VAUTHIER (Jacques) —
Philosophie des Sciences. Édit. Eska. VELIKOVSKY (Immanuel) —
Mondes en collision. Édit. Le jardin des livres. VOTRE SANTÉ (revue). WARNON
(E.) — Les pierres précieuses et leur pouvoir occulte. Édit. Des
Montagnes Bleues. WATZLAWICK (P.), WEAKLAND (J.), FISH (R.) —
Changements. Édit. Albin Michel. WILSON (Colin) — L’occulte Tome 1 &
2. Édit. J’ai Lu. WIRTH (oswald) — Le Tarot. Édit. Sand. YALLOP
(David) — Au nom de Dieu. Édit. Christian Bourgeois. YOGA (revue).
Z’EV BEN SHIMON (halevi) — La Cabbale. Édit. Seuil.

291
http://www.scribd.com/search?internalSearch=true&query=Omraam#people

Search Results for 'Omraam'

Displaying 1 - 20 of 282

Omraam Mikhael Aivanhov - Hacia Una Civilizacion Solar

Hacia Una Civilizacion Solar El Maestro Omraam Mikhael Aivanhov, impartió la enseñanza mística del
cristianismo en Francia. Es de origen Bulgaro díscípulo de Beinsa Daunov. Uno de los pilares básicos es el
Yoga Solar.
 44 pages
 evoluciona uploaded this 28 days ago
 51 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Navidad y Pascua

El Maestro Omraam Mikhael Aivanhov, impartió la enseñanza mística del cristianismo en Francia. Es de
origen Bulgaro díscípulo de Beinsa Daunov que inpartió las enseñanzas en las montañas de Rila-Bulgaria.
Los Cátar...
 39 pages
 evoluciona uploaded this 28 days ago
 34 views
 0 comments

Aivanhov Omraam Michael - Forta sexuala sau Dragonul Innaripat

Aivanhov Omraam Michael - Forta sexuala sau Dragonul Innaripat
 44 pages
 ServantOfGod uploaded this 7 days ago
 44 views
 2 comments
Omraam Mikhaël Aïvanhov - La Nueva Tierra
La Nueva Tierra. Este es un libro de prácticas iniciáticas. El Maestro Omraam Mikhael Aivanhov, impartió
la enseñanza mística del cristianismo en Francia. Es de origen Bulgaro díscípulo de Beinsa Daunov que
inpartió las enseñanzas en las montañas de Rila-Bulgaria. Los Cátar...
 110 pages
 evoluciona uploaded this 28 days ago
 85 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Craciunul - A Primi Si a Darui - Determinism Si Nedeterminism

 21 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 10 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - LUMINA, SPIRIT VIU

 37 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 12 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Ce Este Un MAESTRU Spiritual

 37 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 12 views
  0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - O Filozofie a Universalului

 44 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 21 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Alchimia Sau Cautarea Perfectiunii

 31 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 11 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Cartea Magiei Divine - Vers.1

 111 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 11 views
 0 comments
1 2 3 ... 15 Next >

http://www.scribd.com/doc/13224855/Omraam-Mikhael-Aivanhov-Cartea-Magiei-Divine-Vers1
http://d.scribd.com/docs/1lqa2lesz6i6m1ib11lg.pdf

Omraam Mikhael Aivanhov - Cartea Magiei Divine - Vers.1

http://www.scribd.com/search?internalSearch=true&page=2&query=Omraam

Search Results for 'Omraam'

Displaying 21 - 40 of 282
Omraam Mikhael Aivanhov - Cartea Magiei Divine

 40 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 12 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Centri Si Corpuri Subtile

 34 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 10 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - De La Om La Dumnezeu - Ierarhii Si Sefiroturi Ingeresti

 39 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 12 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Egregorul Porumbelului Libertatii

 28 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 11 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - Forta Sexuala Sau Dragonul Innaripat

 29 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 12 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Forta Sexuala Sau Dragonul Innaripat

 29 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 14 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Galvanoplastia Spiritual A

 33 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 12 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Omul Spre Victoria Destinului Sau

 46 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 11 views
 0 comments
Omraam Mikhael Aivanhov - Semintele Fericirii

 40 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 11 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Un Nou Inteles Al Evangheliilor

 39 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 20 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov - Yoga Nutritiei

 20 pages
 OCTAGONUL uploaded this 6 days ago
 17 views
 0 comments

Reglas de oro - Aivanhov Omraam Mikhael

 4 pages
 anon-768175 uploaded this 9 months ago
 363 views
 0 comments
Omraam Mikhael - La Nueva Tierra

 80 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 5 months ago
 100 views
 0 comments

Omraam Mikhael Aivanhov-Calea Tacerii

„Cât nu ne înşelăm gândindu-ne că liniştea constituie neapărat deşertul, vidul, absenţa oricărei activităţi, a
oricărei creaţii, într-un cuvânt, neantul! În realitate, există linişte şi linişte, şi...
 46 pages
 SinapX uploaded this about 1 year ago
 1,455 views
 0 comments

Hacia Una Civilizacion Solar, Aivanhov Omraam Mikhael

 44 pages
 danielamatt uploaded this 4 months ago
 68 views
 0 comments

o Filozofie a Universalului - Omraam Mikhael Aivanhov

 37 pages
 api_user_11797_kilipir uploaded this 5 months ago
 70 views
 0 comments
ForŢa SexualĂ Sau Dragonul Înnaripat - Omraam Mikhael Aivanhov

 32 pages
 api_user_11797_kilipir uploaded this 5 months ago
 57 views
 0 comments

Aivanhov, Omraam Mikhael - Craciunul

 26 pages
 api_user_11797_mafol uploaded this 5 months ago
 54 views
 0 comments

Reglas de oro - Aivanhov Omraam Mikhael

 55 pages
 jcmendocino uploaded this about 1 year ago
 3,570 views
 0 comments

Omraam Mikhael - Los Secretos Del Libro de La Naturaleza

 63 pages
 api_user_11797_vmmr1 uploaded this 5 months ago
 100 views
 0 comments
< Previous 1 2 3 4 ... 15 Next >
http://www.scribd.com/doc/13224857/Omraam-Mikhael-Aivanhov-Cartea-Magiei-Divine

Omraam Mikhael Aivanhov - Cartea Magiei Divine

http://www.scribd.com/doc/13224896/Omraam-Mikhael-Aivanhov-Omul-Spre-Victoria-Destinului-Sau