Vous êtes sur la page 1sur 1061

Codul civil al Republicii Moldova

N 1107-XV от 6.06.2002

Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002

CARTEA INTII
DISPOZITII GENERALE

Titlul I
DISPOZITII COMUNE

Capitolul I
LEGISLATIA CIVILA

Articolul 1. Bazele legislaţiei civile

(1) Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea,
inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de
realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de
apărare judiciară a lor.
(2) Persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte
condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii.
(3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii
Moldova.

1. Scopul acestui articol este stabilirea unor principii în baza cărora urmează să fie reglementate raporturile
civile şi care urmează să ghideze persoanele care vor interpreta şi aplica legislaţia civilă. Deci în acest articol pe de o parte se
instituie nişte reguli pe care urmează să le respecte legiuitorul atît la elaborarea normele care urmează din codul civil cît şi la
adoptarea altor acte normative iar pe de altă parte se instituie nişte principii în conformitate cu care trebuie să interpreteze
legislaţia civilă inclusiv participanţii la raporturile juridice civile.
2. Nerespectarea acestor principii însă nu va afecta însă valabilitatea legilor adoptate de Parlament cu excepţia
cazurilor în care principiile respective sînt consfinţite şi de constituţie (vezi spre exemplu principiul inviolabilităţii proprietăţii).
Principiile stabilite în acest articol vor juca un rol important în cazurile în care se vor soluţiona problemele privind aplicarea
actelor normative subordonate legilor, care urmează să fie adoptate în cazurile prevăzute de lege şi în conformitate cu
prevederile acestora (vezi comentariul la art. 3).
3. La alin. (1) au fost fixate în mod special şapte principii: a) recunoaşterea egalităţii participanţilor la
raporturile juridice civile. Prin egalitatea participanţilor la raporturile juridice civile trebuie de înţeles faptul că în cadrul
raporturilor juridice civile participanţii nu se află în raporturi de subordonare. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la
raporturile juridice pot fi inegale; b) inviolabilitatea proprietăţii. Acest principiu este deja fixat în Constituţia Republicii
Moldova1 (vezi art. 46). Importanţa acestuia însă poate servi drept justificare pentru această repetiţie; c) libertatea contractuală.
Prin libertate contractuală trebuie de înţeles dreptul participanţilor raporturilor juridice civile de a încheia liber contracte civile,
atît prevăzute de legislaţie cît şi contracte neprevăzute de legislaţie dar care nu sînt prohibite de normele imperative, de a
determina liber conţinutul contractului sau de a-i modifica conţinutul acestuia precum şi dreptul de a desfiinţa contractul în
orice moment. Nimeni nu poate fi obligat să închei contracte civile decît în cazurile expres prevăzute de lege (vezi comentariul
la art. 667); d) inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private. Prin inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private trebuie de
înţeles interdicţia instituită pentru persoanele de drept privat şi persoanele de drept public de interveni în afacerile private prin
orice mijloace care nu sînt prevăzute în lege. Va constitui imixtiune în afacerile private spre exemplu colectarea informaţiilor
despre viaţa familială a persoanei fără acordul acesteia în alte cazuri decît cele expres prevăzute de lege. Chiar şi informaţia
colectată în ordinea prevăzută de lege poate fi folosită doar în conformitate cu reguli speciale care să excludă folosirea acestei
informaţii în alte scopuri decît cele pentru care a fost colectată sau în alte scopuri prevăzute de lege. Acest principiu se bazează
şi pe prevederile art. 28 – 30 ale Constituţiei Republicii Moldova care stipulează că statul respectă şi ocroteşte viaţa familială şi
privată şi principiile inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei; e) necesităţii de realizare liberă a drepturilor
civile. Acest principiu garantează persoanelor fizice şi juridice posibilitatea de a-şi exercita drepturile civile în modul şi în
condiţiile care corespund cel mai bine intereselor acestora. În acelaşi timp trebuie de avut în vedere că nu există o libertate
absolută de exercitarea a drepturilor civile. Titularii drepturilor civile trebuie să-şi exercite aceste drepturi cu bună-credinţă şi în
conformitate cu prevederile legale, cu ordinea publică şi bunele moravuri (vezi comentariul la art. 9); f) restabilirea persoanei în
dreptul în care a fost lezată. În conformitate cu această regulă în toate cazurile în care este posibil persoana a căror drepturi au
fost lezate trebuie să fie repusă în situaţia anterioară, fapt care constituie cea mai bună modalitatea de apărare a drepturilor
civile. Titularul urmează să fie repus în drepturi atît în cazul în care a pierdut dreptul (a pierdut posesia asupra bunului) cît şi în
1
Monitorul Oficial nr. 1 din 12 aug. 1994.
cazul dreptul mai aparţine titularului dar exercitarea acestuia este imposibilă sau este îngreuiată (spre exemplu deteriorarea
bunului). Mijloacele prin care se asigură repunerea titularului în drepturi pot fi cele mai diverse şi vor depinde atît de natura
bunului cît şi de natura încălcării dreptului. Spre exemplu obligarea de a dezminţi informaţiile care nu corespund realităţii sau
obligarea de a preda bunul proprietarului. În cazurile în care restabilirea persoanei în drepturi nu este posibilă sau nu este
justificată ţinînd cont atît de interesele creditorului cît şi a debitorului drepturile persoanei vor fi apărate prin repararea
prejudiciului. Trebuie de menţionat că prejudiciul care nu a fost reparat prin repunerea în drepturi urmează să fie reparat şi în
cazul repunerii titularului în dreptul lezat; g) apărarea judiciară a drepturilor. Acest principiu constituţional (vezi art. 20 al
Constituţiei Republicii Moldova) garantează tuturor persoanelor dreptul de a se adresa în instanţele de judecată cu o cerere
privind apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege care au fost lezate de persoane private sau de persoane oficiale.
După cum a menţionat Curtea Constituţională în hotărîrea nr. 16 din 28 mai 1998 2 dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este
o „...condiţie sine qua non a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale”. Nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la
justiţie stabilirea prin lege a condiţiilor şi a procedurii apărării judiciare a drepturilor.
4. Pornind de la importanţa principiului libertăţii contractului legiuitorul a consfinţit o dată în plus în alin. (2)
că persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor. Drepturile şi
obligaţiile prevăzute de contract trebuie să fie însă în concordanţă cu normele imperative şi să nu fie contrare ordinii publice,
bunelor moravuri, precum şi a drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Părţile unui contract sînt libere
să stabilească prin contract nu numai drepturi şi obligaţii ci şi alte condiţii. Spre exemplu modul de exercitarea a acestor
drepturi şi obligaţii. Şi aceste condiţii suplimentare însă trebuie să fie în concordanţă cu normele imperative şi să nu contravină
drepturile şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Spre exemplu părţile nu pot stipula prin contract exercitarea
drepturilor sau executarea obligaţiilor contrar regulilor cu privire la buna-credinţă şi diligenţă (vezi comentariul la art. 513).
5. În scopul asigurării principiilor enumerate la alin. (1) şi a altor principii ale dreptului civil legiuitorul a
stipulat la alin. (3) că drepturile civile pot fi limitate doar prin lege organică şi doar în temeiurile prevăzute de Constituţia
Republicii Moldova. În conformitate cu art. 54 alin. (2) al Constituţie exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor
restrîngeri decît cele prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi care sînt
necesare în interesele: a) securităţii naţionale; b) integrităţii teritoriale; c) bunăstării economice a ţării; d) ordinii publice sau au
drept scop: a) prevenirea tulburărilor în masă şi a infracţiunilor; b) protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor
persoane; c) împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale; d) garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Limitarea
drepturilor civile trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o (art. 54 alin. (4) al Constituţiei Republicii Moldova.

Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de
proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte
raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe lor.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi de protecţie
a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori
nepatrimoniale sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice, cele care practică, precum şi cele care
nu practică activitate de întreprinzător.

1. Scopul acestui articol este determinarea obiectului de reglementare a legislaţie civil, deci atît obiectul de
reglementare a codului civil cît şi a altor legi civile. Deci în baza alin. (1) putem face concluzia că codul civil este elaborat în
baza conceptului unităţii dreptului privat. Acest fapt presupune că nu va exista divizarea dreptului privat în drept civil şi drept
comercial. Deci normele codului civil vor fi aplicate atît raporturilor dintre persoane care acţionează în scop lucrativ cît şi
raporturilor dintre persoanele care nu urmăresc acest scop. Această concluzie are la bază şi prevederile alin. (4) care stipulează
că subiecte a raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de întreprinzător cît şi cele care
nu practică această activitate.
2. Alin. (1) prevede că legislaţia civilă reglementează raporturile patrimoniale dintre persoanele fizice şi
juridice. Prin raporturi patrimoniale trebuie de înţeles acel raport social care datorită conţinutului şi valorii economice poate fi
evaluat pecuniar, adică în bani. Drept exemplu poate servi raportul născut din contractul de leasing. În alin. (1) sînt enumerate
drept obiecte ale legislaţiei civile cele mai des întîlnite raporturi patrimoniale. Legislaţia civilă reglementează însă şi alte
raporturi patrimoniale. Chiar în alin. (1) se stipulează că constituie obiect de reglementare a legislaţiei civile şi alte raporturi
patrimoniale. Spre exemplu raporturile privind moştenirea sau privind gestiunea de afaceri.
3. Pe lîngă raporturile patrimoniale legislaţia civilă reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale care mai
sînt numite şi personal nepatrimoniale. Prin raport juridic nepatrimonial trebuie să înţelegem acel raport social care este lipsit de
un conţinut economic, deci acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat pecuniar. Drept exemplu poate servi raportul care are
în conţinutul său dreptul de autor al unei opere literare.
4. În alin. (1) se stabileşte că legislaţia civilă reglementează acele raporturi personale nepatrimoniale care sînt
legate cu cele patrimoniale. În acelaşi timp în alin. (3) se prevede că raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi

2
Monitorul Oficial nr. 56-59 din 25 iun. 1998, Art. 24.
libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale (deci inclusiv şi cele care nu sînt legate de raporturile
patrimoniale, cum ar fi spre exemplu dreptul la nume, reputaţie, etc.) sînt reglementate de codul civil şi de alte legi. Apariţia
acestor două reglementări separate se datorează controversei care există în literatura de specialitate, precum că dreptul civil nu
reglementează relaţiile personal nepatrimoniale care nu sînt legate de cele patrimoniale ci doar le apără.
5. Spre deosebirea de Codul civil din 1964 care prevedea că raporturile familiale, locative, raporturile de muncă,
de exploatare a resurselor naturale sînt reglementate de normele ramurilor de drept respective în alin. (2) este stipulat că codul
civil şi alte legi reglementează aceste raporturi juridice. Deci legislaţia civilă se va aplica acestor raporturi direct şi nu în
subsidiar. Desigur că în cazul în care în Codul familiei, Codul muncii sau în alte acte normative destinate reglementării acestor
raporturi juridice vor fi stabilite reguli speciale în raport cu normele din Codul civil se vor aplica actele normative speciale în
conformitate cu adagiul specialul derogă de la general.
6. Lipseşte din Codul civil şi o normă similară celei din art. 2 al Codului civil din 1964, care ar prevedea că
legislaţia civilă nu se aplică raporturilor juridice care se bazează pe subordonarea unei părţi faţă de cealaltă, precum şi
raporturilor fiscale şi bugetare. Chiar şi în lipsa unei asemenea norme legislaţia civilă nu se va aplica acestor raporturi juridice
deoarece legislaţia civilă reglementează doar raporturile juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Pe cînd în cazul acestor raporturi juridice precum şi în cazul altor raporturi
juridice (spre exemplu raporturile privind executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti) cel puţin una dintre părţi acţionează în
exercitarea atribuţiilor sale şi poate să dea indicaţii celeilalte părţi care este obligată să le execute datorită faptului că legislaţia o
plasează în poziţie de subordonare faţă de cealaltă parte.
7. În conformitate cu prevederile alin. (4) în calitate de participanţi a raporturilor juridice civile pot apărea
persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin persoană fizică trebuie să înţelegem omul privit ca titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile. Prin persoană juridică (care mai este numită persoană morală) trebuie să înţelegem acea entitate care îndeplinind
condiţiile stabilite de lege este recunoscută ca titulară de drepturi subiective şi obligaţii civile. Deşi este întîlnită frecvent opinia
că persoana fizică este subiect individual de drept iar persoana juridică este subiect colectiv de drept civil totuşi şi în cazul
persoanei juridice nu este obligatoriu să existe un colectiv.
8. În alin. (4) nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei fizice sau a persoanei juridice în
calitate de subiect a raporturilor juridice civile. Deci vor putea fi subiecte a raporturilor juridice civile toate persoanele fizice şi
juridice indiferent de naţionalitate (vezi comentariul la art. 1588 şi 1598), scopul urmărit sau alte criterii. Totuşi în cazurile
expres prevăzute de lege vor există limitări a participării unor persoane fizice sau juridice la raporturile juridice civile. Spre
exemplu poate fi tutore doar persoane fizică (vezi comentariul la art. 38) iar părţi a contractului de factoring pot fi doar
întreprinzătorii (vezi comentariul la art. 1290 şi următoarele).

Articolul 3. Legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă constă în prezentul cod, în alte legi, în ordonanţe ale Guvernului şi în acte normative
subordonate legii, care reglementează raporturile prevăzute la art.2 şi care trebuie să fie în concordanţă cu
Constituţia Republicii Moldova.
(2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile doar în cazurile în care sînt
emise în temeiul legii şi nu contravin ei.

1. Scopul acestei norme este de a defini noţiunea de legislaţie civilă şi de a stipula unele condiţii privind
adoptarea acesteia.
2. În conformitate cu alin. (1) prin legislaţie civilă trebuie să înţelegem totalitatea actelor normative care
reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane aflate pe poziţie de egalitate juridică.
3. În alin. (1) este stipulat că legislaţia civilă trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia. Prin aceasta trebuie de
înţeles: a) actul normativ trebuie să fie adoptat de către organul competent. În conformitate cu art. 60 alin. (1) al Constituţiei
Republicii Moldova Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Deci oricare alt organ are dreptul de a adopta acte
normative numai în cazul în care acest drept este stipulat prin lege. Chiar şi în cazurile stabilite de lege aceste organe nu pot
adopta norme primare de drept ci doar norme care au drept scop asigurarea executării legilor. În acest sens Curtea
Constituţională a adoptat mai multe hotărîri. Spre exemplu în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 41 din 20 iulie 1999 pentru
controlul constituţionalităţii unor prevederi din Hotărîrea Guvernului nr. 338 din 26 mai 1995 a fost stipulat „... Conform art.
102 alin. (2) din Constituţie, Guvernul emite hotărîri şi dispoziţii doar prin organizarea executării legilor, ele nu pot conţine
norme juridice primare. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în hotărîrile nr. 40 din 22 decembrie 1997 şi nr.
29 din 25 mai 1999”3. Tot în temeiul unei legi se adoptă şi ordonanţele Guvernului (art. 106/2 al Constituţiei). Prin ordonanţe
însă pot fi adoptate şi norme primare de drept; b) actul normativ trebuie să fie adoptat cu respectarea procedurilor stabilite
pentru categoria respectivă de acte normative. Astfel legile trebuie să fie adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte (art.
93 al Constituţiei). În cazul în care Preşedintele refuză să promulge legea aceasta nu poate să intre în vigoare nici chiar printr-un
act al Parlamentului (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 23 din 9 iulie 19984 ). Pentru ordonanţele Guvernului nu este
necesară promulgarea dar în cazurile în care este prevăzut de legea de abilitare acestea se supun aprobării de către Parlament
(art. 106/2 al Constituţiei). Actele normative departamentale urmează să fie expuse expertizei juridice şi înregistrării de stat. În
3
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 80-82 din 29 iul. 1999, Art. 52
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 70 din 25 iul. 1998, Art. 33
conformitate cu p. 6 al Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr.1104 din 28 noiembrie 1997 cu privire la modul de
efectuare a expertizei juridice şi înregistrării de stat a actelor normative departamentale actele nesupuse expertizei juridice şi
înregistrării de stat „...nu au putere juridică şi nu pot servi drept temei legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective
sau aplicarea sancţiunii”5; c) actul normativ trebuie să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Obligativitatea
publicării legii este stipulată în expres în art. 76 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că „Legea se publică în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. În conformitate
cu Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998 privind interpretarea art. 76 din Constituţia Republicii
Moldova „Intrarea în vigoare a legii” „data intrării în vigoare a legii, prevăzută în textul ei, nu poate precede data publicării
acesteia”6. În cazul în care legea nu este publicată aceasta nu produce efecte juridice deoarece art. 76 al Constituţiei prevede
„Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Modul de intrarea în vigoare a legii se referă „atît la lege în întregime cît şi şa
părţile ei componente (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998). Regulile cu privire la obligativitatea
publicării şi cu privire la efectele nepulicării stabilite de art. 76 al Constituţiei se aplică tuturor actelor normative. Prin hotărîrea
nr. 31 din 11 iunie 1999 pentru controlul constituţionalităţii hotărîrilor Guvernului nr. 740 din 30 decembrie 1996 şi nr. 114 din
2 februarie 19997 Curtea Constituţională s-a pronunţat că „...dispoziţiile constituţionale privind intrarea în vigoare a legilor au
incidenţă şi asupra modului de publicare şi intrare în vigoare a hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului şi a altor acte
normative de vocaţie generală”. În rezultatul acestei interpretări Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile
art. 30 al legii cu privire la Guvern (în redacţia legii nr. 83-XIV din 8 iulie 1998, care prevedea posibilitatea intrării în vigoare a
Hotărîrilor de Guvern anterior publicării (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 4 din 4 februarie 19998); d) să nu conţină
dispoziţii care să contravină prevederilor Constituţionale.
4. Codul civil nu conţine o normă specială cu privire la forţa juridică a acestuia. Rezultă că legiuitorul nu a
acceptat conceptul privind forţa juridică superioară a codului civil în raport cu alte legi. Deci în caz de apariţia a contradicţiilor
dintre codul civil şi alte legi adoptate de Parlament contradicţiile vor fi soluţionate în conformitate cu principiile: a) legea mai
nouă abrogă legea mai veche; sau b) specialul derogă de la general.
5. În conformitate cu art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. Prin hotăţrirea nr. 9 din 18 februarie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din
Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 "Cu privire la Banca Naţională a Moldovei" 9 Curtea constituţională s-a pronunţat că „legile
organice constituie o categorie inferioară legilor constituţionale şi o categorie superioară faţă de cele ordinare ”. Asupra
faptului că legile organice au o forţă juridică superioară faţă de legile ordinare Curtea constituţională s-a pronunţat şi în
hotărîrea nr. 56 din 26 octombrie 1999 pentru controlul constituţionalităţii art. 67 din Legea nr. 847-XIII din 24 mai 1996
„Privind sistemul bugetar şi procesul bugetar”10. Deşi nici Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres acest fapt, nici
legislaţia ţărilor din care a fost preluat conceptul cu privire la divizarea legilor în legi organic şi legi ordinare, nici nu există
vre-o lucrare doctrinară care să îmbrăţişese acest concept şi nici Curtea Constituţională nu a adus nici un argument în susţinerea
acestei poziţii interpretarea Curţii Constituţionale este obligatorie în conformitate cu art. 134 şi 140 ale Constituţiei. Reieşind
din aceasta pentru a stabili locul Codului civil în ierarhia actelor normative şi a determina forţa juridică a normele incluse în
Codul civil trebuie de analizat dacă Codul civil este o lege organică sau ordinară. Această necesitate va exista atîtă timp cît nu
va fi modificată Constituţia sau pînă cînd Curtea Constituţională nu va da o altă interpretare art. 72 al Constituţiei Republicii
Moldova. În conformitate cu art. 72 lit. i) al Constituţiei Republicii Moldova dintre normele incluse în codul civil doar normele
cu privire regimul general al proprietăţii şi a moştenirii trebuiau să fie adoptate printr-o lege organică. Reieşind din aceasta şi
din faptul că la adoptarea Codului Civil Parlamentul nu a stipulat expres dacă Codul Civil este o lege organică sau o lege
ordinară rezultă că doar normele cu privire la regimul general al proprietăţii şi a moştenirii sînt norme organice. Voinţa
legiuitorului de a adopta Codul civil în întregime drept lege organică ar putea fi dedusă totuşi din Legea nr. 1125-XV pentru
punerea în aplicare a Codului Civil al Republicii Moldova11 în care a fost stipulat expres că aceasta este o lege organică. Or
atribuirea calităţii de lege organică acestei legi poate fi justificată doar în condiţiile în care legiuitorul a pornit de la prezumţia
că Codul civil este o lege organică sau a urmărit să atribuie Codului civil calitatea de lege organică prin legea de punere în
vigoare.
6. Actele normative pot avea un caracter complex, adică pot include atît norme care reglementează raporturi
civile cît şi norme care reglementează alte raporturi juridice. Chiar şi în codul civil există norme care nu reglementează
raporturi juridice civile, spre exemplu normele cu privire la registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 496 şi
următoarele). La categoria legislaţie civilă vom atribui nu actul normativ integral ci doar acele norme care reglementează
raporturilor juridice civile, adică raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele aflate pe poziţiei de egalitate
juridică.
7. În conformitate cu alin. (2) pentru a reglementa raporturile juridice civile actele normative subordonate legii
trebuie: a) să fie emise în temeiul legii. Adică posibilitatea adoptării unei asemenea act normativ trebuie să rezulte din lege. Prin
lege în acest caz se are în vedere actul normativ adoptat de Parlament. Trebuie de avut în vedere că noţiunea de lege poate fi
folosită şi cu un sens mai larg. În aceste cazuri prin lege vom înţelege orice normă de conduită respectarea căreia este asigurată
5
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 6-7 din 29 ian. 1998, Art. 10
6
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 nov. 1998, Art. 42
7
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din 24 iun. 1999, Art. 42
8
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 12
9
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 15
10
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 120-122 din 4 nov. 1999, Art. 65
11
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22 iun. 2002, Art. 663
prin forţa coercitivă a statului; b) să nu conţină dispoziţii contrare legii în temeiul căreia a fost emisă sau contrară prevederilor
altor legi; c) să nu conţină dispoziţii contrare dispoziţiilor unui act normativ subordonat legii cu o forţă juridică superioară.
Pentru determinarea ierarhiei actelor normative nu este relevant faptul dacă organele care au adoptat actele normative sînt
subordonate ierarhic sau nu. Spre exemplu actele adoptate de organele centrale au o forţă juridică superioară faţă de actele
normative adoptate de organele locale deşi autorităţile publice locale nu sînt subordonate ierarhic organelor centrale.

Articolul 4. Uzanţa

(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată
pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

1. Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili condiţiile în care acestea au caracter
obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea raporturilor juridice civile. Prin această normă legiuitorul a stipulat
în mod expres că uzanţele sînt izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele doctrinare privind calitatea de izvor de drept
a uzanţelor.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sînt nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de
legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale acesteia, sau între anumite persoane fizice şi juridice
care practică anumite activităţi profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă îndelungată fiind considerate
obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe sau nu.
3. Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor. Apariţia uzanţelor se datorează
faptului că anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp îndelunga şi cei care le-au respectat le-au considerat
obligatorii.
4. O normă de conduită este considerată general recunoscută în cazul în care toate persoanele de pe un
anumite teritoriu sau care practică o anumită profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască această
regulă şi o acceptă în calitate de regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o.
5. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată în cazurile în care în localitatea, între persoanele sau în
activitatea în care s-a stabilit această normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat în conformitate cu
această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o referire
expresă la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu. O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să
devină uzanţă este aplicarea uniformă adică să fie interpretată şi aplicată în acelaşi sens în locul sau de către persoanele între
care s-a stabilit.
6. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp îndelungat dacă a fost aplicată suficient de
mult timp pentru reglementarea mai multor raporturi juridice civile astfel încît să putem constata că această normă a început să
fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de timp sau a numărului de raporturi juridice în care s-a aplicat
norma de conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate în fiecare caz aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata
de timp necesară pentru ca o normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu cît sînt mai puţine
raporturile juridice asupra cărora se aplică.
7. Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca părţile raportului juridic să facă
referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru părţile unui raport juridic şi în cazul în care va lipsi o referinţă
expresă sau implicită privind acceptarea uzanţelor în general sau a unor uzanţe în particular. Totuşi trebuie de avut în vedere
faptul că aplicarea uzanţelor se întemeiază pe prezumţia că părţile unui raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze
raporturile civile dintre ele. În cazul în care părţile vor înlătura această prezumţie excluzînd în mod expres aplicarea unei
anumite uzanţe sau aplicarea uzanţelor în general acestea nu vor mai guverna raporturile juridice dintre părţile care au exclus
aplicarea uzanţelor. Părţile pot exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a cîtorva sau a tuturor raporturilor
juridice dintre acestea.
8. Dacă însă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile juridice dintre părţi vor vi guvernate
de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile nu vor putea exclude aplicarea uzanţelor în general ci
doar aplicarea anumitor uzanţe, indicînd în mod expres în fiecare caz aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile
nu se vor aplica.
9. În conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile juridice numai în cazul în care
acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de lege în acest caz este folosită în sens larg, adică include în sine toate actele
normative. Uzanţa nu se va aplica doar în cazul în care legea nu contravine constituţiei şi dacă actele normative subordonate
legii vor fi adoptate în temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3). În doctrină se menţionează că
uzanţele nu se vor aplica doar în cazurile în care contravin unei legi imperative. În cazul în care uzanţele contravin unei legi
dispozitive acestea vor putea fi aplicate deoarece părţile raportului juridic civil pot deroga de la normele dispozitive; b) sau
ordinii publice. Prin ordinea publică trebuie de înţeles principiul în conformitate cu care nimeni nu este îndreptăţit să aibă un
comportament dăunător intereselor societăţii sau bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar unui text de
lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de înţeles totalitate regulilor de convieţuire socială
respectarea cărora este considerată obligatorie de către majoritate membrilor societăţii.
Articolul 5. Analogia legii şi analogia dreptului

(1) În cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li
se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare
(analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de
principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care stabilesc răspundere
civilă.
(4) Instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma
juridică lipseşte sau că este neclară.

1. Scopul acestui articol este de a stabili o cale de soluţionare a unor cazuri concrete dacă există pentru
soluţionarea căreia nu există un test de lege, adică n cazurile în care există lacune în legislaţie. Aici se propune soluţionarea
cazului cu ajutorul analogiei, adică prin recurgerea la norme (analogia legii) şi principii (analogia dreptului) de drept civil care
vizează situaţii similare celei care trebuie rezolvată. Pentru folosirea analogiei este necesar să se îndeplinească cumulativ trei
condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de lege este folosită în sens larg, prin aceasta subînţelegîndu-se lipsa oricărui act normativ
care să reglementeze cazul; b) lipsa unui acord dintre părţi prin care să fie reglementat cazul; c) lipsa unei uzanţe. Se consideră
că aceste condiţii pentru aplicarea analogiei se împlinesc şi în cazul în care legea, acordul dintre părţi sau uzanţa nu produc
efecte juridice. Spre exemplu în cazul în care legea este neconstituţională, acordul dintre părţi este nul sau uzanţa nu poate fi
aplicată în temeiul art. 4 alin. (2).
2. Analogia legii constă în aplicarea la un raport social a unei norme juridice care reglementează un caz
asemănător. Nu este un caz de analogie a legii aplicarea unui text de lege în care se prevede expres că dispoziţiile ei se aplică
prin asemănare, adică în cazul normelor de trimitere (vezi spre exemplu art. 1288). Pentru aplicarea analogiei legii pe lingă
condiţiile expuse la punctul 1 este necesar: a) ca raportul juridic să fie asemănător raportului juridic reglementat de norma care
urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca norma care urmează să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general. Nu se
admite aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc reguli speciale.
3. În conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate prin analogie nici normele care limitează drepturile civile şi
nici normele prin care este prevăzută răspunderea civilă. Normele care limitează drepturile civile nu pot fi aplicate prin analogie
deoarece în conformitate cu art. 1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar în cazurile prevăzute de Constituţie şi doar prin
lege organică. Normele care stabilesc răspunderea civilă nu pot fi aplicate prin analogie deoarece toate aceste norme sînt norme
speciale deoarece stabilesc cazuri speciale de răspundere civilă în raport cu regulile generale cu privire la răspunderea
contractuală (vezi comentariul la art. 602) şi răspunderea delictuală (vezi comentariul la art. 1398).
4. În conformitate cu alin. (3) în cazul în care nu este posibil de soluţionat un caz concret prin aplicarea unei
norme care reglementează un caz similar se va aplica analogia dreptului. Se consideră că nu este posibilă aplicarea unei norme
analogice în cazul în care norma lipseşte cu desăvîrşire precum şi în cazul în care o normă similară există dar acesta nu poate fi
aplicată din anumite motive. Spre exemplu este o regulă specială şi nu una generală. Analogia dreptului presupune rezolvarea
unui caz concret, care nu este reglementat printr-o normă juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului, pe baza principiilor
generale ale dreptului civil sau în baza principiilor generale ale dreptului.
5. Posibilitatea folosirii analogiei legii şi analogiei dreptului rezultă şi din alin. (4) prin care este interzis
judecătorului să refuze înfăptuirea justiţiei pe motiv că legea lipseşte sau este neclară. Deci judecătorul nu este în drept să
respingă pretenţiile reclamantului doar pentru motivul că nu există o lege care să reglementeze cazul concret, sau că legea nu
este clară, sau că legea este pasibilă de mai multe interpretări. În caz contrar acesta poate fi urmărit pentru denegare de justiţie.

Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile

(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei
situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De
asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de
realizare.
(2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării sale în vigoare.
(3) De la data intrării în vigoare a legii noi, efectele legii vechi încetează, cu excepţia cazurilor în care legea nouă
prevede altfel.
(4) În cazul situaţiilor juridice contractuale în curs de realizare la data intrării în vigoare a legii noi, legea veche va
continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice alte efecte
contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel.
(5) În situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de
executare a obligaţiilor, precum şi de înstrăinare, preluare, transformare sau de stingere a acestora. De asemenea,
dacă legea nouă nu prevede altfel, clauzele unui act juridic încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi contrare
dispoziţiilor ei imperative sînt, de la această dată, lipsite de orice efect juridic.
1. Scopul acestuia articol este de a stabili unele reguli cu privire la acţiunea legii civile în timp, adică cu
privire la momentul de cînd începe acţiunea legii (intrarea în vigoare) şi cu privire la momentul cînd încetează acţiunea legii
(ieşirea din vigoare).
În acest articol însă ne se stabilesc toate regulile cu privire la acţiunea legii civile ci doar cele care ţine de succesiunea legilor
civile în timp.
2. Alin. (1) consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Prin neretroactivitatea legii civile trebuie de
înţeles regula juridică conform căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice apărute după intrarea ei în vigoare sau
altfel spus trecutul scapă aplicării legii civile noi şi este supus legii vechi. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus
regit actum. Principiul neretroactivităţii stabilit în codul civil nu este opozabil legiuitorului. Deci Parlamentul în orice caz poate
atribui unei legi caracter retroactiv şi instanţele judecătoreşti sau alte organe care aplică normele civile nu vor putea refuza
aplicarea legii pe motiv că aceasta contravine Codului civil. Principiul neretroactivităţii ar putea fi opozabil legiuitorului numai
în cazul în care ar fi fixat în Constituţia Republicii Moldova. Redacţia actuală a art. 22 al Constituţiei nu de dă însă un răspuns
clar la această întrebare. Nu există actualmente o claritate nici în privinţa poziţiei Curţii Constituţionale deoarece există hotărîri
ale Curţii Constituţionale prin care aceasta se pronunţă ferm în favoarea neretroactivităţii legii dar există şi hotărîri (mai
recente) din care rezultă că nu pot avea caracter retroactiv numai legile care stabilesc răspundere penală şi administrativă. Astfel
prin Hotărîrea nr. 32 din 29 octombrie privind interpretarea art.76 din Constituţia Republicii Moldova "Intrarea în vigoare a
legii"12 Curtea Constituţională a declarat expres că legile nu pot avea caracter retroactive. După cum a menţionat Curtea
Constituţională “Consacrat expres în art. 22 din Constituţie, principiul neretroactivităţii legii urmăreşte protejarea
libertăţilor, contribuie la adîncirea securităţii juridice, a certitudinii în raporturile interumane. Principala valoare a
ordinii de drept constă în posibilitatea oferită fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite”.
Aceiaşi poziţie a fost exprimată de Curtea Constituţională şi în Hotărîrile Curţii Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 1997 13
şi nr. 11 din 15 februarie 200114. Recent se pare că Curtea constituţională şi-a schimbat poziţia pentru că în Hotărîrea nr. 26 din
23 mai 2002 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr. 583-XV din 25 octombrie 2001 "Cu privire la punerea în aplicare a
art. 16 din Legea nr. 514-XIII din 6 iulie 1995 "Privind organizarea judecătorească"15 a declarat că „Dispoziţiile art. 22 din
Constituţie (privind neretroactivitatea legii) se rezumă la aceea că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni
care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît
cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”. Şi deşi în alineatul următor Curtea Constituţională a declarat
„Principiul neretroactivităţii legii are un caracter universal...” afirmaţia Curţii „Este de observat, totodată, că principiul
neretroactivităţii legii nu este un principiu cu caracter absolut. Or, art. 22 din Constituţie prevede retroactivitatea normelor
juridice penale mai favorabile. În afară de aceasta, teoria contemporană a dreptului admite ca excepţii de la principiul
neretroactivităţii legii normele juridice cu caracter imperativ - legile interpretative, precum şi normele juridice în care
legiuitorul a stabilit expres că ele se vor aplica retroactiv”. În concluzie, legile (stricto senso) ar putea fi aplicate cu caracter
retroactiv în cazurile în care acest lucru va fi prevăzut expres de legiuitor cu condiţia că norma privind caracterul retroactiv al
legii nu este neconstituţională. Dreptul de a se pronunţa privind neconstituţionalitatea legii o are doar Curtea Constituţională
(art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova). Alte acte normative nu vor putea fi aplicate retroactiv chiar dacă autorul a
prevăzut expres caracterul retroactiv, deoarece aceste acte normative trebuie să nu contravină Codului civil, inclusiv art. 6 (vezi
comentariul la art. 2).
3. Prin neretroactivitatea legii trebuie de înţeles faptul că ea nu modifică sau nu suprimă condiţiile de
constituire a unei situaţii juridice constituite anterior şi nici condiţiile stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. Astfel legea
nouă nu va putea modifica condiţiile de încheiere a unui contract încheiat anterior sau condiţiile răspunderii pentru o faptă
săvîrşită anterior intrării legii în vigoare şi nici condiţiile de stingere a unei obligaţii stinse anterior intrării legii în vigoare. Nu
va putea, fără să aibă caracter retroactiv, legea nouă să modifice sau să desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii
juridice stinse sau în curs de realizare. Astfel art. 846 care prevede că în contractele de înstrăinarea a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă, în cazul decesului dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesori lui, nu va modifica efectele
produse de decesul dobînditorului (încetarea contractului şi restituirea casei transmiţătorului – art. 452 al Codului civil vechi)
înainte de data intrării în vigoare a Codului civil. La fel regulile cu privire la obligativitatea punerii în întîrziere a debitorului
(art. 617) nu se vor aplica situaţiilor juridice în curs de realizare la momentul intrării în vigoare a codului dacă neexecutarea a
avut loc înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.
4. Din principiul neretroactivităţii rezultă că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unor
situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la momentul realizării acestora, nu vor putea produce acest efect în temeiul legii
ulterioare, adică legea ulterioară nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii
care era în vigoare la momentul realizării faptului. Astfel contractul care nu a produs efecte juridice sau fapta care nu a dat
naştere răspunderii juridice civile la data la care a fost încheiat (a avut loc) în conformitate cu legea în vigoare la acea dată.
5. Alin. (2) consacră un alt principiu al acţiunii în timp a legii civile – principiul aplicării imediate a legii noi.
În conformitate cu acesta legea nouă se aplică situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării legii în vigoare. Astfel
situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi cad sub imperiul legii noi.
Dacă însă elementele care alcătuiesc constituirea sau stingerea unei situaţii juridice au individualitate proprie şi s-au înfăptuit
înainte de intrarea în vigoare a legii noi atunci aceste elemente rămîn guvernate de legea sub imperiul căreia sau produs. Astfel
12
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 dec. 1998, Art. 42
13
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 76 din 20 nov. 1997, Art. 31
14
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11 din 15 febr. 2001, Art. 10
15
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 71-73 din 6 iun. 2002, Art. 16
predarea şi recepţionarea bunurilor în contractul de vînzare-cumpărare încheiat anterior intrării legii noi în vigoare va fi
guvernat de legea nouă. Dacă însă bunul fusese livrat pînă la data intrării legii noi în vigoare această operaţie va rămîne
guvernată de legea veche, pe cînd recepţionarea bunurilor se va face în conformitate cu legea nouă.
6. Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare la data cînd se
realizează fiecare efect în parte. Dar efectele produse de aceeaşi situaţie juridică din momentul intrării în vigoare a legii noi vor
fi reglementate de aceasta în baza principiului aplicării imediate a legii noi. Astfel efectele unui contract de închiriere sînt
determinate de legea în vigoare la data încheierii contractului şi legea nouă nu poate modifica drepturile şi obligaţiile părţilor
acestui contract fără a avea un caracter retroactiv. Dacă însă neexecutarea obligaţiilor va avea loc după intrarea în vigoare a
legii noi efectele neexecutării, deci drepturile şi obligaţiile părţilor, vor fi guvernate de legea nouă.
7. În alineatul trei în mare parte se repetă dispoziţiile alineatului doi privind aplicarea imediată a legii noi şi în
acelaşi timp se stabileşte o excepţie de la acest principiu şi anumite ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Astfel în
cazurile prevăzute de legea nouă legea civilă veche poate continua să fie aplicată unor situaţii determinate, deşi a intrat în
vigoare o lege civilă nouă. Ultraactivitatea este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice în curs de realizare să
rămînă guvernate de legea sub imperiul căreia au început respectiv să se constituie, să se modifice sau să se stingă. În doctrină
se menţionează că există cazuri de ultractivitate care nu sînt expres prevăzute de legea nouă dar care pot fi deduse prin
interpretare. Spre exemplu se citează cazul de ultraactivitate a legilor juridice supletive.
8. În conformitate cu prevederile alin. (4) natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract
existent la data intrării în vigoare a legii noi vor fi guvernate în continuare de legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul
şi deci au luat naştere drepturile şi obligaţiile respective. Vor rămîne guvernate de asemenea de legea veche orice alte efecte
produse de contract la data intrării în vigoare a legii noi. Spre exemplu modul de executare a obligaţiilor stabilit de părţi. Legea
veche va continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi alte efecte ale contractului doar în
condiţia în care aceasta erau în fiinţă la data intrării în vigoare a legii noi. Cele care vor lua naştere sub imperiul legii noi vor fi
guvernate de acesta.
9. În conformitate cu prevederile alin. (5) modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a
obligaţiilor apărute sub imperiul legii vechi vor fi guvernate de legea nouă de la data intrării acesteia în vigoare. Această regulă
se va aplica doar în cazul în care în conformitate cu alin. (4) nu urmează să fie aplicate dispoziţiile legii vechi.
10. În conformitate cu prevederile alin. (1) condiţiile de valabilitate ale actului juridic urmează să fie guvernate
de legea în vigoare la data încheierii actului juridic. Deci în cazul în care legea ulterioară adaugă o condiţie de valabilitate sau
suprimă o asemenea condiţie actul juridic încheiat sub imperiul legii noi nu devine nul sau respectiv nu devine valabil ulterior
intrării în vigoare a legii noi. Această regulă nu este însă valabilă şi pentru clauzele unui act juridic. În conformitate cu alin. (5)
clauzele unui act juridic încheiat sub imperiul legii vechi şi care sînt contrare dispoziţiilor imperative ale legii noi sînt nule de la
data intrării în vigoare a legii noi. Legea nouă nu poate afecta însă valabilitatea clauzelor actului juridic dacă situaţia juridică
reglementată de aceste clauze deja s-a stins.

Articolul 7. Legislaţia civilă şi tratatele internaţionale

Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte dispoziţii decît cele
prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.

1. Scopul acestei norme este de a stabili reguli cu privire la corelaţia dintre legislaţia civilă şi tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
2. În conformitate cu art. 7 în cazul în care vor exista contradicţii între tratatele internaţionale la care este
parte Republica Moldova şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional. Această normă este în concordanţă
cu art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că Republica Moldova se obligă să respecte tratatele internaţionale.
3. Noţiunea de tratat internaţional este definită în art. 1 al Legii 595/1999 privind tratatele internaţionale ale
Republicii Moldova16 care prevede că prin tratat internaţional trebuie înţeles „orice acord încheiat în scris de către Republica
Moldova, destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional, perfectat fie într-un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general,
pact, memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi, aranjament etc., toate avînd valoare
juridică egală”.
4. În conformitate cu art. 3 al Legii 595/1999 există trei categorii de tratate internaţionale: a) tratatele
interstatale care se încheie în numele Republicii Moldova; b) tratatele interguvernamentale, care se încheie în numele
Guvernului Republicii Moldova; şi c) tratate interdepartamentale, care se încheie în numele ministerelor sau departamentelor
Republicii Moldova. Indiferent de organul în numele căruia a fost încheiat tratatul internaţional parte a acestuia este Republica
Moldova şi în cazurile în care vor exista contradicţii între tratatele din oricare categorie şi legislaţia civilă se vor aplica
dispoziţiile tratatului internaţional.
5. Tratatele internaţional devin obligatorii pentru Republica Moldova în rezultatul exprimării
consimţămîntului de a fi legat printr-un tratat internaţional. Conform art. 4 alin. (1) al Legii 595/1999 consimţămîntul de a fi
legat printr-un tratat internaţional se exprimă prin „...semnare, schimbul instrumentelor care constituie un tratat internaţional,
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la acesta ori prin oricare alt mijloc convenit de confirmare formală a
16
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 24-26 din 02 febr. 2000, Art. 137
consimţămîntului”. Trebuie de avut în vedere că în conformitate cu art. 16 alin. (1) al Legii 595/1999 un tratat internaţional sau
o parte a acestuia se poate aplica în mod provizoriu chiar înainte de intrarea în vigoare acestuia.
6. La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie ţinut cont de faptul că acestea intră în vigoare pentru Republica
Moldova în conformitate cu modul şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor (art. 18 alin. (1) al Legii
595/1999). Deci în acest caz nu sînt aplicate regulile cu privire la intrarea în vigoare a legilor şi în special regula cu privire la
inexistenţa legilor nepublicate în mod oficial. În conformitate cu art. 30 alin. (1) al Legii 595/1999 tratatul internaţional trebuie
să fie publicat în Monitorul Oficial în termen ce nu depăşeşte 15 zile de la data intrării în vigoare. Nepublicarea tratatului
internaţional nu afectează însă valabilitatea acestuia. În conformitate cu art. 27 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor,
încheiată la Viena la 23 mai 196917 o parte a unui tratat internaţional nu poate invoca dispoziţii ale dreptului intern pentru a
justifica refuzul de a aplica un tratat internaţional.
7. În conformitate cu art. 8 alin (2) al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „intrarea în vigoare a unui
tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”. Art. 22 alin. (2) al
Legii 595/1999 prvede că tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, recunoscute de Curtea Constituţională
ca incompatibile cu Constituţia Republicii Moldova, nu sînt puse în vigoare şi nu sînt aplicabile. Prin decizia nr. 5 din 24
noiembrie 2002 privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica
Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999 18 curtea
Constituţională s-a pronunţat că nici Constituţia Republicii Moldova şi nici Legea 595/1999 nu prevăd efectele juridice ale unui
tratat internaţional intrat în vigoare şi declarat neconstituţional. În aceste condiţii Curtea Constituţională consideră că în cazul în
care nu a avut loc revizuirea Constituţiei tratatul internaţional intrat în vigoare devine executoriu. Din această poziţie a Curţii
Constituţionale rezultă că în cazul în care vor exista contradicţii între un tratat internaţional care a intrat în vigoare pentru
Republica Moldova şi Constituţia Republicii Moldova se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
8. La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie de ţinut cont de faptul că în conformitate cu art. 21 al Legii
595/1999 interpretarea tratatului internaţional trebuie efectuată „...în conformitate cu normele şi principiile dreptului
internaţional, astfel încît să se evite eventualele contradicţii dintre prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi dispoziţiile
tratatului”. Este de menţionat că interpretarea tratatului internaţional trebuie să fie făcută ţinînd cont de voinţa tuturor părţilor la
tratat. În cazul în care între părţile tratatului există contradicţii, poziţia părţii moldoveneşti faţă de interpretarea tratatului
internaţional se determină ţinînd cont de opinia ministerelor şi departamentelor, de atribuţiile cărora ţine obiectul tratatului,
precum şi opinia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Capitolul II
APARITIA DREPTURILOR
SI OBLIGATIILOR CIVILE.
EXERCITAREA SI APARAREA
DREPTURILOR CIVILE

Articolul 8. Temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile

(1) Drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul legii, precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi
nu sînt prevăzute de lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile generale şi de la sensul
legislaţiei civile.
(2) Drepturile şi obligaţiile civile apar:
a) din contracte şi din alte acte juridice;
b) din acte emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile;
c) din hotărîre judecătorească în care sînt stabilite drepturi şi obligaţii;
d) în urma creării şi dobîndirii de patrimoniu în temeiuri neinterzise de lege;
e) în urma elaborării de lucrări ştiinţifice, creării de opere literare, de artă, în urma invenţiilor şi altor rezultate ale
activităţii intelectuale;
f) în urma cauzării de prejudicii unei alte persoane;
g) în urma îmbogăţirii fără justă cauză;
h) în urma altor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte
juridice în materie civilă.

1. În articolul comentat se enumără temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor civile. Printre acestea sunt menţionate:
legea, actele persoanelor fizice şi juridice care nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi sensului
legislaţiei civile. Legea este considerată temeiul principal de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor. Termenul de „lege” nu trebuie
înţeles în sens îngust, adică exclusiv actul emis de organul legislativ, ci şi celelalte acte normative elaborate în concordanţă cu
legea.

17
Tratate internaţionale, vol. 4, Chişinău, 1998, p. 53-84
18
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 137-138 din 10 oct. 2002, Art. 25
Articolul comentat admite posibilitatea apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile în baza actelor persoanelor fizice şi juridice
care, deşi nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi sensului legislaţiei civile. Din aceste considerente
enumerarea temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor nu este exhaustivă şi este posibilă apariţia drepturilor şi
obligaţiilor civile în baza altor temeiuri, dar cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Actele juridice fac parte din categoria faptelor juridice. Faptele juridice sunt acele circumstanţe de fapt care dau naştere,
modifică sau sting drepturi şi obligaţii. În unele cazuri ele apar datorită voinţei persoanei fizice, iar altele contrar voinţei
acesteia. Această deosebire permite delimitarea faptelor juridice în acţiuni şi evenimente. Şi unele şi altele constituie temei
pentru apariţia, modificarea şi stingerea raporturilor juridice civile, doar cu condiţia că norma de drept leagă de ele anumite
consecinţe juridice.
Acţiunile, ca fapte juridice, se delimitează în acţiuni legale şi ilegale. Acţiunile ilegale sunt acţiunile care se săvîrşesc contrara
prevederilor legii sau altor acte normative. În art. 8 se menţionează printre temeiurile de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor aşa
acţiuni i legale precum cauzarea de prejudicii unei persoane şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Printre acţiunile ilegale ca temei de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor se atribuie şi abţinerea de la anumite acţiuni –
inacţiunile. Într-o serie de norme ale prezentului cod se foloseşte termenul sinonim de „eschivare”. Eschivarea reprezintă
neexecutarea acţiunilor în termenele şi ordinea stabilită fără indicarea motivelor. Astfel, eschivarea părţii obligate de la
înregistrarea actului juridic dă dreptul părţii interesate să ceară repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea înregistrării
actului juridic (art. 215). Aceleaşi consecinţe survin şi în cazul eschivării de la autentificarea notarială a actului juridic (art. 213
alin. 2).
Manifestarea de voinţa a persoanei cu scopul de a da naştere, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii, poate fi exprimată nu
numai prin acţiuni active, ci şi prin tăcerea acesteia. Astfel, tăcerea se consideră exprimarea voinţei de a încheia actul juridic
doar în cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor (art. 208 alin. 4).
Evenimentele sunt acele circumstanţe care nu depind de voinţa omului (naşterea şi moartea persoanei fizice, calamităţile
naturale, acţiunile militare). Evenimentele ca temei pentru apariţia şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor sunt cuprinse într-o
serie de articole ale codului.
2. Alineatul comentat conţine enumerarea temeiurilor în baza cărora apar drepturile şi obligaţiile civile.
a) Printre temeiurile de apariţia a drepturilor şi obligaţiilor civile în primul rînd sunt menţionate contractele. Contractele, în
condiţiile economiei de piaţă, constituie faptul juridic de bază care dă naştere la drepturi şi obligaţii civile. În virtutea
principiului libertăţii contractuale, consfinţit la art. 667, acesta, de regulă, se încheie la acordul comun al părţilor, în mod liber,
fără a fi impuşi. Art. 669 stabileşte excepţia de la principiul libertăţii contractuale, care constă în obligarea unei părţi
contractante la încheierii contractului.
De rînd cu contractele civile, care sunt acte juridice bi- sau multilaterale, temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile
constituie şi actele juridice unilaterale, pentru săvîrşirea cărora este suficient manifestarea de voinţă a unei singure părţi (art.
196). Ca exemplu poate servi promisiunea publică de recompensă (art. 1371).
b) Actele emise de o autoritate publică (organele legislative, executive sau administraţiei publice locale) sunt fapte juridice
independente pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Actele emise de autoritate publică constituie temei pentru apariţia
drepturilor şi obligaţiilor numai în cazurile expres prevăzute de lege, deoarece ele dau naştere la raporturi administrative, în care
părţile se află pe poziţie de subordonare.
În calitate de asemenea acte pot fi menţionate: actul înregistrării de stat a persoanei juridice, care constituie temei pentru
constituirea persoanei juridice (art. 63); actul emis de autoritatea administraţiei publice locale prin care se dobândeşte dreptul de
proprietate asupra bunurilor găsite (art. 324 - 325) ş. a.
c) Hotărârea judecătorească constituie un alt temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Astfel, ea constituie temei nu
numai pentru modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor deja apărute, dar temei pentru apariţia lor. Recunoaşterea
hotărârii instanţei de judecată ca fapt juridic, presupune că din momentul intrării ei în vigoare, drepturile şi obligaţiile civile se
consideră apărute şi nu necesită acţiuni suplimentare pentru executarea forţată a hotărârii instanţei de judecată. Asemenea
semnificaţie este atribuită hotărârii judecătoreşti prin care se declară valabilitatea actului juridic executat total sau parţial, iar
cealaltă parte se eschivează de la autentificarea notarială (art. 213 alin. 2). Existenţa hotărârii judecătoreşti privind declararea
valabilităţii actului juridic, nu necesită autentificarea ulterioară a acestuia.
d) Patrimoniul poate fi creat sau dobîndit nu numai în baza contractelor sau altor acte juridice, dar şi în urma altor temeiuri care
nu sunt interzise de lege. Astfel, dreptul de proprietate poate fi dobîndit prin producerea de bunuri (art. 320), descoperirea unei
comori (art. 327) ş. a.
e) La acţiunile care constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor se atribuie elaborarea de lucrări ştiinţifice,
cercetării de opere literare, de artă, în urma invenţiilor, precum şi altor rezultate ale activităţii intelectuale. Drepturile civile
asupra lucrărilor apar în virtutea faptului creării lor.
Rezultatele activităţii intelectuale trebuie să fie recunoscute drept invenţii în ordinea stabilită de lege. Adică, dreptul asupra
invenţiilor trebuie să fie confirmat prin patent.
f) Acţiunile ilegale - cauzarea de prejudicii unei persoanei - constituie alt temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile.
Ca rezultat al cauzării de prejudicii apare obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat, precum şi dreptul creditorului de a
cere repararea lui. Aceste obligaţii extracontractuale sunt reglementate la Capitolul XXXIV, care stabileşte condiţiile survenirii
răspunderii pentru cauzarea de prejudicii, subiecţii care răspund pentru prejudicile cauzate, precum şi ordinea de repararea a
prejudicului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanelor, compensarea pagubei morale.
g) Caracter extracontractual au şi obligaţiile care rezultă din îmbogăţirea fără just cauză, reglementarea juridică a cărora se
conţine la Capitolul XXXIII. Astfel, în rezultatul îmbogăţirii fără justă cauză apare obligaţia persoanei de a restitui ceea ce a
dobîndit sau a realizat din contul altei persoanei fără temei legal sau contractuale (art. 1389 alin. 1).
h) Prin alte fapte ale persoanelor fizice sau juridice care dau naştere la drepturi şi obligaţii se înţeleg acele temeiuri care deşi nu
sunt acte juridice, dar ca fapte juridice dau naştere la raporturi juridice.
Evenimentele sunt acele fenomene care se produc independent de voinţa omului şi constituie temei pentru apariţia drepturilor şi
obligaţiilor numai în cazul în care legea leagă de producerea lor apariţia unor efecte juridice. Ca exemplu de asemenea
evenimente poate servi naşterea copilului după decesul celui ce a lăsat moştenirea, astfel lărgindu-se cercul moştenitorilor ( art.
1433).

Articolul 9. Exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor

(1) Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-credinţă
se prezumă pînă la proba contrară.
(2) Neexercitarea de către persoanele fizice şi juridice a drepturilor civile ce le revin nu duce la stingerea acestora, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.

1. Prin exercitare a drepturilor subiective civile se înţelege realizarea de către titularul dreptului subiectiv civil a conţinutului
acestui drept. Astfel, persanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile sunt libere să-şi exercite drepturile
civile după cum consideră necesar, determinînd de sine stătător volumul de exercitare a drepturilor civile cât şi acele mijloace la
care vor apela pentru exercitarea drepturilor civile. La fel titularul dreptului civil singur decide înstrăinarea dreptului cei
aparţine, precum şi refuzul de la acest drept. Rămâne la dorinţa persoanei de a decide asupra exercitării dreptului civil. Unele
drepturi subiective civile sunt concomitent şi obligaţii civile. Astfel, de exemplu, în conformitate cu prevederile art. 40 - 44,
tutorele în unele cazuri nu numai că este în drept să încheie acte juridice civile, dar este obligat să o facă pentru a proteja
interesele persanei puse sub tutelă. De aceea, realizarea unor drepturi subiective civile depinde nu numai de voinţa titularului
dreptului, dar şi de prevederile legii.
În exercitarea drepturilor subiective civile trebuie de avut în vedere drepturile subiective civile concrete pe care le are persoana
fizică sau juridică. În ceea ce priveşte posibilitatea exercitării drepturilor civile ce vor apărea în viitor trebuie să se ţină cont de
art. 23 alin. 4.
Exercitarea drepturilor civile se efectuează prin mijloace reale şi mijloace juridice de exercitare a drepturilor subiective civile.
Mijloace reale de exercitare a drepturilor civile sunt acţiunile săvârşite de titularul dreptului, cu excepţia acelor acţiuni care
îmbracă forma actele juridice civile. Ca exemplu pot servi acţiunile proprietarului îndreptate spre folosirea bunurilor pe care le
are în proprietate sau altfel spus acţiuni îndreptate spre exercitarea atributelor de posesie şi folosinţă ce aparţin proprietarului.
Mijloace juridice de exercitare a drepturilor civile sunt acele acţiuni, care îmbracă forma actelor juridice, cât şi alte acţiuni cu
caracter juridic. Spre exemplu, proprietarul poate să vândă casa de locuit, poate să o transmită în arendă, poate să o schimbe
ş.a.m.d. Ca exemplu de o acţiune cu caracter juridic, alta decât actul juridic civil, poate servi acţiunile creditorului de a reţine
bunul exercitând dreptul de retenţie. Este interzisă influenţa din partea persoanelor terţe asupra drepturilor persoanei fizice sau
juridice.
Exercitarea drepturilor subiective civile este în strînsă legătură cu executarea obligaţiilor civile. În dependenţă de faptul cum va
fi executată obligaţia civilă se va putea vorbi despre realizarea dreptului civil.
Modalitatea de executare a obligaţiilor diferă în raporturile juridice civile absolute de cea din raporturile juridice relative.
Astfel, în cazul raporturilor absolute obligaţia se execută prin inacţiunile de la care urmează să se abţină subiectul pasiv (în
cazul dreptului de proprietate subiectele pasive sunt obligate de a se abţine de la săvârşirea acţiunilor care ar prejudicia o
exercitare normală a dreptului de proprietate). În schimb, în cazul raporturilor relative obligaţia va fi executată prin săvârşirea
acţiunilor, corespunzătoare naturii juridice a raportului obligaţional, de către persoana obligată (spre exemplu în raportul de
vânzare-cumpărare vânzătorul trebuie transmită bunul compărătorului).
Exercitării drepturilor şi obligaţiilor se bazează pe o serie de principii, care reprezintă nişte cerinţe generale înaintate faţă de
titularii drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, persoanele fizice şi juridice îşi exercită drepturile şi îşi execute obligaţiile cu bună-
credinţă, în acord cu legea, contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.
Primul principiu este principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor. Persoanele fizice şi juridice
trebuie să-şi exercite drepturile şi să execute obligaţiile cu bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă pînă la proba contrară.
Dacă persoana în exercitarea drepturilor sau executarea obligaţilor a acţionat cu bună-credinţă apoi actele juridice încheiate de o
asemenea persoană nu vor putea fi declarate nule.
Al doilea principiu este principiul legalităţii exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. În conformitate cu acest principiu
titularul dreptului trebuie să-şi exercite drepturile civile în aşa fel ca acţiunile săvârşite de el să nu contravină normelor legale.
La fel trebuie să fie conforme legii şi mijloacele de exercitare a drepturilor.
Al treilea principiu constă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor în corespundere cu prevederile contractului.
Contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante, acestea fiind obligate să respecte prevederile înserate în contract.
Dar contractul va avea forţă de lege între părţi numai în cazul în care corespunde prevederilor legii, adică nu conţine prevederi
contrare legii.
Al patrulea principiu este principiul respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri în exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor. Acest principiu impune subiectelor a respecta, în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, nu doar
prevederile legale, dar şi ordinea publică şi bunele moravuri. Acest principiu este reflectat şi în alte norme ale Cc (art. 66 alin.4,
art. 87 alin. 1 lit. (d), art. 110 alin.2 lit. (b), art. 220 alin. 2, art. 512 alin. 3, art. 1332).
2. Neexercitarea dreptului civil nu duce, după regula generală, la stingerea acestui drept. Astfel, în virtutea dreptului de
proprietate titularul poate exercita prerogativele sale (posesia, folosinţa, dispoziţia) după bunul său plac. Neexercitarea acestor
prerogative nu duce la stingerea lor. Neexercitarea dreptului civil va duce la stingerea acestui drept, doar atunci când acest efect
este prevăzut expres în lege (art. 440, art. 1170 alin. 2). În cazul drepturilor de creanţă, neexercitarea lor pe o durată de timp
îndelungată (perioadă ce depăşeşte termenul de prescripţie) va face ca creditorul să nu poată obţine o executare silită a
obligaţiei, aceasta transformându-se din obligaţie perfectă în obligaţie imperfectă.

Articolul 10. Apărarea judiciară a drepturilor civile

(1) Apărarea drepturilor civile încălcate se face pe cale judiciară.


(2) Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresare în instanţa de judecată poate fi prevăzut prin lege sau
contract.
(3) Apărarea drepturilor civile pe cale administrativa se face doar în cazurile prevăzute de lege. Hotărîrea emisă pe cale
administrativă poate fi atacată în instanţa de judecată.

1. Posibilitatea apărării drepturilor civile încălcate constituie una din garanţiile realizării lor. Dreptul la apărarea judiciară şi
accesul liber la justiţie sunt garantate de Constituţie (art. 20).
În articolul comentat sunt consfinţite următoarele prevederi fundamentale: drepturile civile sunt susceptibile de apărare
judiciară independent de faptul dacă sunt sau nu prevederi exprese în Codul civil sau alte legi; instanţa de judecată apără nu
numai drepturile, dar şi interesele legitime, atît cele încălcate, cît şi cele contestate; apărarea judiciară este o formă de apărare
preponderentă, dar nu exclusivă de apărare. Se admite şi apărarea pe cale administrativă a drepturilor încălcate, dar această cale
este admisă numai în cazurile expres stabilite în lege, după subiectele raportului juridic menţinîndu-se dreptul de a ataca în
instanţa de judecată hotărîrea emisă pe cale administrativă. Dreptul de a ataca hotărîrea emisă pe cale administrativă nu depinde
de faptul dacă este prevăzută această posibilitate în lege sau alte acte normative.
2. În cazurile stabilite în lege sau contractul încheiat între părţi pînă la adresarea în instanţa de judecată, părţile sunt obligate să
aplaneze prealabil litigiul apărut. Este de menţionat că modul de aplanare a litigiului pînă la adresarea în instanţa de judecată
trebuie să fie expres stabilit în lege sau să se conţină în contract. Nerespectarea modului de aplanare prealabilă a litigiului face
ca cererea de chemare în judecată depusă să fie restituită, conform art. 170 CPC, dar aceasta nu exclude posibilitatea adresării
repetate, dacă este adusă dovada soluţionării prealabile a litigiului.
3. La apărarea drepturilor civile pe cale administrativă, aplicată în cazurile expres stabilit în lege, pot fi atribuite, în primul rînd
depunerea plîngerilor asupra acţiunilor şi actelor organelor de stat la organul ierarhic superior, în al doilea rînd, adoptarea de
către organele de stat, împuternicite cu funcţii jurisdicţionale, a hotărîrilor cu utilizarea metodelor de apărare a drepturilor civile
stabilite la art. 11, cu respectarea procedurii stabilite de actele normative.
Astfel, conform art. 273 din Codul Vamal nr. 1149/2000, persoanele fizice şi juridice care nu sunt de acord cu decizia organului
vamal privind aplicarea sancţiunii o atacă la Departamentul Vamal. Decizia Departamentului Vamal asupra plîngerii împotriva
organului vamal privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată în judecată în termen de 10 zile de la emitere.
De asemenea, în ordine administrativă pot fi atacate deciziile organului fiscal sau acţiunile funcţionarului fiscal, conform art.
269 din Codul Fiscal nr. 1163/1997.
În ordine administrativă sunt apărate drepturile civile de către organul de stat de reglementare antimonopolistă, conform Legii
nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei. În cazurile încălcării de către agenţii
economici a prevederilor legii respective, organele de stat de reglementare antimonopolistă examinează cauzele date în baza
declaraţiilor făcute de agenţii economici, de organele puterii şi ale administraţiei, de societăţi şi uniuni de consumatori sau din
iniţiativă proprie. Cauzele se examinează în ordinea stabilită de Guvern. Astfel, organele de stat de reglementare
antimonopolistă aplică metodele de apărare a drepturilor încălcate stabilite la art. 11. Dispoziţia organului de stat de
reglementare antimonolistă poate fi atacată în instanţă de judecată de către agenţii economici, organele puterii şi ale
administraţiei şi persoanelor cu funcţii de răspundere pentru a declara nevalabile aceste dispoziţii.

Articolul 11. Metodele de apărare a drepturilor civile

Apărarea dreptului civil se face prin:


a) recunoaşterea dreptului;
b) restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă
dreptul sau se creează pericolul încălcării lui;
c) recunoaşterea nulităţii actului juridic;
d) declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
e) impunerea la executarea obligaţiei în natură;
f) autoapărare;
g) repararea prejudiciilor;
h) încasarea clauzei penale;
i) repararea prejudiciului moral;
j) desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
k) neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publica;
l) alte căi prevăzute de lege.

În articolul comentat sunt enumerate metodele de apărare a drepturilor civile. Printre acestea doar două sunt noii, celelalte fiind
cunoscute şi Codului civil din 1964. Metodele indicate pot fi grupate în: metode aplicate numai de către instanţa de judecată (ca
exemplu recunoaşterea nulităţii absolute a actului juridic, declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică etc.), metode
care pot fi aplicate atît de către participanţii la raporturile juridice civile cît şi prin intermediul instanţei de judecată (repararea
prejudiciilor, încasarea clauzei penale etc.), autoapărarea, apărarea drepturilor civile fără participarea instanţei de judecată.
Unele dinte metodele enumerate pot fi aplicate nu numai de către instanţa de judecată, dar şi de organele de stat, care în cazurile
prevăzute de lege, realizează apărarea drepturilor civile pe cale administrativă. De exemplu, organul de stat de reglementare
antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei, este în drept
să oblige agentul economic sau organul puterii sau al administraţiei să lichideze încălcarea, să restabilească situaţia iniţială, să
rezilieze sau să modifice contractul sau acordul, să anuleze ori să modifice actul nelegitim adoptat.
Enumerarea metodelor de apărare a drepturilor civile nu este exhaustivă, ceea ce înseamnă că drepturile civile pot fi apărate şi
prin alte metode care sunt prevăzute de lege.
a) Recunoaşterea dreptului. Necesitatea aplicării metodei respective apare în cazul în care dreptul subiectiv al titularului este
contestat, negat sau există pericolul real de a fi exercitate asemenea acţiuni. Deseori incertitudinea dreptului subiectiv duce la
imposibilitatea sau îngreuiază titularul de a beneficia de el. Spre exemplu, dacă proprietarul unui imobil nu are documentele
care ar confirma dreptul de proprietate, aceasta face imposibilă înstrăinarea lui. Recunoaşterea dreptului constituie mijlocul de
înlăturare a stării de incertitudine în relaţiile dintre persoane, crearea condiţiilor necesare pentru realizarea şi evitarea acţiunilor
din partea persoanelor terţe, care atentează la realizarea lui firească.
Recunoaşterea dreptului, ca metodă de apărare a drepturilor, se poate realiza pe cale judiciară. Cerinţa reclamantului de a
recunoaşte dreptul este adresată instanţei de judecată, care oficial confirmă existenţa sau lipsa dreptului contestat la reclamant.
În unele cazuri recunoaşterea dreptului constituie temei pentru aplicarea altor metode de apărare prevăzute de lege. Astfel,
pentru restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului sau obligarea la executarea obligaţiei în natură, este necesar a stabili
dacă reclamantul dispune de dreptul apărarea căruia o solicită. Dar deseori recunoaşterea dreptului are importanţă de sine
stătătoare şi nu se îmbină cu alte metode de apărare. Recunoaşterea dreptului este cea mai răspîndită metodă de apărare a
dreptului de proprietate, altor drepturi reale, precum şi a drepturilor relative.
b) Restabilirea situaţiei existente anterior încălcării dreptului este altă metodă independentă de apărare a dreptului. Această
metodă se aplică în cazurile în care dreptul subiectiv civil încălcat nu se stinge şi poate fi restabilit ca rezultat al înlăturării
consecinţelor negative ale încălcării lui. Restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului constă în săvîrşirea unor acţiuni,
precum revendicarea bunului din posesiunea ilegală (art. 374).
Metodă răspîndită de apărare a dreptului subiectiv civil reprezintă suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se
creează pericolul încălcării lui. Această metodă de apărare poate fi aplicată atît de sine stătător cît şi în ansamblu cu alte
metode, precum repararea prejudiciilor sau încasarea clauzei penale. Esenţa acestei metode de apărare a dreptului constă în
posibilitatea titularului dreptului de a suprima (înlătura) acţiunile care încălcă dreptul sau care creează pericolul încălcării lui.
Astfel, proprietarul este în drept să ceară încetarea încălcării dreptului său, deşi acestea nu sunt însoţite de deposedarea lui prin
intentarea acţiunii negatorii (art. 376). Titularul dreptului are posibilitatea de a se apăra şi în cazul în care se creează pericolul
încălcării dreptului lui. Astfel, în cazul pericolului prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul
poate cere vecinului să întreprindă măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol (art. 380).
c) Apărarea drepturilor subiective civile poate avea loc şi prin metoda recunoaşterii nulităţii actului juridic. Nulitatea este o
sancţiune civilă, îndreptată împotriva efectelor actului juridic civil, care este încheiat cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate
(a se vedea art. 216 – 233 şi comentariul respectiv).
d) Apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau juridice se poate realiza prin intermediul
declarării nulităţii actului emis de o autoritate publică. Dacă prin emiterea de către o autoritate publică a unui act se încalcă
drepturile titularilor, aceştia sunt în drept să ceară instanţei de judecată nulitatea lui. Stabilindu-se că actul emis contravine legii
şi încalcă dreptul subiectiv civil al titularului, instanţa de judecată îl declară nul total sau parţial. În cazul dat nu se cere anularea
lui ulterioară de către autoritatea care l-a emis.
Persoanele fizice şi juridice pot să ceară nu numai nulitatea actelor ilegale ale autorităţilor publice, dar şi actele emise de
organele de conducere ale persoanei juridice, dacă ele nu corespund legii sau altor acte normative şi încalcă drepturile
persoanelor fizice sau juridice. Astfel, instanţele de judecată vor examina cererile acţionarilor privind declararea nulităţii
hotărîrilor adunării generale a acţionarilor, organelor de conducere şi altor organe ale societăţii, care încalcă drepturile stabilite
de lege ale acţionarilor.
Actele autorităţilor publice se declară nule din momentul emiterii lor. Cerinţa de declarare a nulităţii actului poate fi însoţită şi
de alte metode de apărare, de exemplu cerinţa de reparare a prejudiciului sau poate avea caracter independent, dacă interesul
titularului dreptului subiectiv civil se reduce numai la constatarea nulităţii actului, care împiedică realizarea dreptului.
e) Impunerea la executarea obligaţiei în natură se caracterizează prin aceea că debitorul este obligat, la cererea creditorului, să
execute acea prestaţie la care s-a obligat. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face. Această metodă de apărare a
dreptului se aplică în raporturile obligaţionale. Obligarea debitorului la executarea prestaţiei în natură are ca scop protejarea
intereselor creditorului, care este îndreptăţit să ceară anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul, indiferent de faptul dacă
ultimul susţine că valoarea prestaţiei propuse este mai mare decît cea datorată. Creditorul este în drept să insiste ca debitorul să
întreprindă acele acţiuni care constituie obiectul raportului obligaţional: de a da un bun, a presta un serviciu, ş. a. Numai în
cazul în care executarea în natură a obligaţiei a devenit imposibilă sau creditorul a pierdut interesul, executarea în natură a
obligaţiei urmează să fie înlocuită cu altă metodă de apărare la alegerea creditorului.
f) Autoapărarea ocupă un loc aparte în sistemul mijloacelor de apărare a drepturilor subiective civile. În scopul autoapărării, nu
sunt considerate ilicite acţiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau reţine persoana obligată care ar
putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze, dacă nu se poate obţine
asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau
substanţial îngreuiată (art. 13).
g) Repararea prejudiciilor reprezintă acea metodă de apărare a drepturilor civile încălcate, care dă posibilitate persoanei
drepturile căreia au fost lezate să ceară repararea integrală acestora (art. 14).
h) Clauza penală reprezintă o evaluare anticipată de către părţi a prejudiciului. Stabilirea clauzei penale prin contract sau prin
lege are ca scop preîntîmpinarea încălcării drepturilor civile şi stimulează executarea obligaţiilor. De aceea clauza penală este
nu numai mijloc de apărare a drepturilor civile, dar şi mijloc de garantare a executării obligaţiilor civile (art. 624 - 630).
Încasarea clauzei penale poate avea loc atît benevol, cît şi în mod forţat prin intermediul instanţei de judecată.
i) Repararea prejudiciului moral este acea metodă de apărare a dreptului civil care constă în obligarea persoanei care a cauzat
suferinţe fizice sau psihice la plata unei compensaţii băneşti unei alte persoane. Aplicarea metodei date de apărare a drepturilor
civile se limitează la următoarele circumstanţe: în primul rând, cererea de compensare a prejudiciului moral poate fi intentată de
o persoană fizică concretă şi în al doilea rând, prin fapta persoanei obligate la compensarea prejudiciului sunt încălcate
drepturile personale nepatrimoniale. Posibilitatea de compensare a prejudiciului moral în cazul încălcării altor drepturi
subiective civile are loc numai în cazurile expres prevăzute de legislaţie.
j) Metodă specifică de apărare a drepturilor civile constituie desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. În temeiul acestei
metode de apărare a dreptului încălcat, titularul dreptului este îndreptăţit să solicite de la contraagentul său desfiinţarea sau
modificarea raportului juridic. De exemplu, această metodă de apărare a dreptului încălcat este aplicabilă în relaţiile dintre
consumatori şi vînzători. Astfel, conform art. 11 al Legii privind protecţia consumatorilor nr. 1453/1993, consumatorul are la
dispoziţie o serie de drepturi, pe care le poate valorifica, la alegerea sa, în cazul în care depistează careva defecţiuni ale
produselor procurate, în decursul termenului de garanţie sau de valabilitate. Printre aceste drepturi se enumere şi dreptul
consumatorului de a cere înlocuirea gratuită a produsului cu un alt produs de calitate corespunzătoare sau rezilierea contractului
şi restituirea preţului. De cele mai dese ori această metodă de apărare a drepturilor civile se realizează în ordine extrajudiciară,
iar în caz de apariţie a divergenţelor – pe cale judiciară.
k) Neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică. În cazul emiterii de către
autoritatea publică a actelor care contravin legii, instanţa de judecată nu le aplică, chiar dacă declararea nulităţii lor nu este de
competenţa sa. Totodată instanţa de judecată trebuie să motiveze din ce considerente nu aplică prevederile actului, precum şi să
indice cărei norme şi cărei legi contravine actul respectiv. În cazul în care este competenţa instanţei de judecată declararea
nulităţii actului, aceasta nu se poate limita numai la neaplicarea lui, ci trebuie să declare nulitatea lui. Nu numai instanţa de
judecată este cea care nu trebuie să aplice actele care contravin legii, dar şi oricare alt organ care realizează apărarea drepturilor
persoanelor fizice sau juridice.
l) Apărarea drepturilor civile poate avea loc şi prin intermediul altor metode. Posibilitatea dată rezultă din conţinutul articolului
comentat, deoarece enumerarea metodelor nu este exhaustivă. Astfel, prin lege pot fi prevăzute alte metode de apărare a
drepturilor civile.

Articolul 12. Declararea nulităţii actului ce contravine legii emis


de o autoritate publica

(1) Actul, emis de o autoritate publică, ce încalcă drepturile şi interesele civile ocrotite de lege ale unei persoane fizice
sau juridice va fi declarat de către instanţa de judecată nul din momentul adoptării lui.
(2) În cazurile recunoaşterii de către instanţa de judecată a actului, prevăzut la alin.(1), ca fiind nul, dreptul încălcat
este pasibil de restabilire sau apărare prin alte metode prevăzute de prezentul cod şi de alte legi.

1. Art. 53 din Constituţie consfinţeşte dreptul fundamental al persoanei vătămate într-un drept de o autoritate publică prin
emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri de a obţine recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Articolul comentat dezvoltă norma constituţională şi conferă instanţei de judecată
dreptul de a declara nul actul care contravine legii emis de o autoritate publică.
Posibilitatea atacării în instanţa de judecată a actului ilegal emis de o autoritate publică este reglementată de art. 11 ca una din
metodele de apărare a drepturilor civile. Prin prevederile articolului dat se instituie controlul judecătoresc asupra actelor emise
de o autoritate publică, care este mult mai efectiv spre deosebire de cel administrativ, deoarece la înfăptuirea justiţiei judecătorii
sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecarea pricinii în instanţă de judecată dă posibilitate ca litigiul să fie examinat
public şi a adopta o hotărîre legală şi întemeiată.
Temei pentru adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii prin care se declară nul actul emis de autoritatea publică
constituie necorespunderea actului legii, adică ilegalitatea acestuia, precum şi încălcarea prin actul emis a drepturilor şi
intereselor civile ale persoanelor fizice sau juridice. Sunt pasibile de nulitate actele emise de autorităţile publice care au caracter
atît normativ cît şi individual.
Necorespunderea actului emis prevederilor legii constă în: interpretarea incorectă sau aplicarea greşită a legii la emiterea
actului; emiterea actului de autoritatea publică cu depăşirea împuternicirilor sale sau încălcarea procedurii de emitere; atragerea
la răspundere, care nu este stabilită în actul normativ şi alte încălcări. Actul ilegal trebuie să încalce un drept sau interes a
persoanei care s-a adresat în instanţa de judecată. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ.
Cu cerere de chemare în judecată privind declararea nulităţii actului ilegal emis de o autoritate publică se poate adresa persoana
fizică sau juridică drepturile sau interesele căreia au fost încălcate. De asemenea, cu asemenea cerere de chemare în judecată se
poate adresa şi procurorul dacă prin emiterea unui asemenea act se încalcă interesele statului şi ale societăţii (art. 71, 72 din
CPC). Conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de
decizie au dreptul de a depune cerere în instanţa de judecată privind declararea nulităţii deciziei Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Concurenţei, care nu corespunde legii ori emiterea este cu încălcarea competenţei sau modului stabilit.
Ordinea de examinare a cererilor de chemare în judecată este stabilită de Capitolul XXII din CPC şi Legea contenciosului
administrativ nr. 793/2000.
2. Dacă instanţa de judecată recunoaşte actul emis de o autoritate publică ca fiind nul, dreptul sau interesul încălcat pot fi
restabilite sau apărate. Restabilirea sau apărarea dreptului sau interesului încălcat se face prin metodele reglementate de
prezentul Cod şi de alte legi.

Articolul 13. Autoapărarea

(1) Nu sînt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în
acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze
acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca
realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată.
(2) Autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului.
(3) În cazul deposedării de bunuri, trebuie să se solicite imediat sechestrarea acestora dacă nu este obţinută executarea
silită.
(4) Daca este reţinută, persoana obligată trebuie să fie adusă imediat în faţa autorităţii competente.
(5) Persoana care a săvîrşit una dintre acţiunile prevăzute la alin.(1), presupunînd în mod eronat ca are dreptul la
autoapărare, este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar daca eroarea nu se datorează culpei sale.

1. Autoapărarea reprezintă una din metodele de apărare a drepturilor civile. Pentru această metodă de apărare a drepturilor
civile este caracteristic faptul că titularul dreptului civil se apără prin acţiunile proprii. Spre deosebire de alte metode de apărare
a drepturilor civile, acest mod de apărare este o măsură prealabilă de apărare şi se realizează fără adresare la instanţa de
judecată sau alt organ competent, care realizează apărarea drepturilor civile încălcate.
Din prevederile acestui aliniat cât şi alin. 3-5 pot fi evidenţiate următoarele caractere ale autoapărării:
a) autoapărarea poate fi exercitată în cazul în care dreptul subiectiv a fost încălcat sau prelungeşte a fi încălcat (spre exemplu
dacă o persoană este obligată să restituie un bun pe care îl deţine proprietarului, dar nu o face, atunci proprietarul va putea
sustrage acest bun, în cazul în care cel ce posedă bunul pleacă peste hotare stabilindu-şi domiciliul permanent într-o altă ţară).
b) circumstanţele în care este exercitat dreptul la autoapărare exclud pentru moment posibilitatea adresării în organele
competente pentru a cere apărarea dreptului subiectiv încălcat. În acest sens la alineatul comentat se stabileşte că se va putea
apela la autoapărare „dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că
realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial îngreuiată”.
c) după regula generală autoapărarea se exercită nemijlocit de către persoana al cărui drept a fost încălcat. Cu toate acestea
dispoziţia alineatului comentat permite a apela şi la ajutorul terţelor persoane întru exercitarea dreptului la autoapărare. Spre
exemplu, în cazul nostru descris la lit. a, este posibil să se apeleze la ajutorul prietenelor pentru a sustrage bunul datorat, numai
că urmează a fi respectate strict condiţiile autoapărării.
d) autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului. Acest caracter al autoapărării este expres
prevăzut în alin. 2. În cazul în care autoapărarea va depăşi aceste limite ea va fi calificată ca samovolnicie, ceea ce în
corespundere cu prevederile art. 352 din Codul penal va atrage răspunderea penală.
Prin introducerea autoapărării, legiuitorul permite persoanei să-şi aptere dreptul încălcat dacă sunt întrunite cumulativ trei
condiţii: a) există încălcarea dreptului sau pericolul încălcării lui; b) necesitatea curmării sau evitării încălcării dreptului; c)
întreprinderea măsurilor corespunzătoare caracterului şi conţinutului încălcării dreptului.
Exercitarea dreptului la autoapărare poate fi exercitat prin:
a) sustragerea, distrugerea sau deteriorarea unui bun;
b) reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă.
După cum se poate observa, acţiunile persoanei care au ca scop autoapărarea pot fi îndreptate fie împotriva bunurilor persoanei
obligate, fie nemijlocit împotriva persoanei obligate. Referitor la bunuri, în scopul autoapărării persoana este autorizată fie să
sustragă, fie să distrugă sau să deterioreze un bun care aparţine persoanei obligate. Aşa spre exemplu, proprietarul bunului este
în drept să sustragă bunul din posesia hoţului cînd acesta a fost prins la locul săvîrşirii infracţiunii, la fel bunul poate fi sustras
în cazul cînd este deţinut de o persoană care nu este proprietar şi această persoană intenţionează a doua zi să plece peste hotare,
ceea ce va îngreuia substanţial realizarea dreptului persoanei îndreptăţite. În ceea ce priveşte acţiunile săvârşite în scop de
autoapărare îndreptate împotriva persoanei, apoi acestea pot consta fie în reţinerea persoanei obligate, fie în înlăturarea
rezistenţei celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze.
2. Acţiunile persoanei îndreptate spre apărarea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale nu sunt ilicite, dacă ele sunt săvîrşite
cu scopul autoapărării, în limitele necesare înlăturării pericolului. Legiuitorul nu specifică ce se are în vedere prin limitele
necesare înlăturării pericolului, dar acestea pot fi deduse din circumstanţele concrete ale cazului. Ca exemplu de depăşire a
limitelor necesare înlăturării pericolului constituie distrugerea de către persoană a bunurilor persoanei obligate valoarea cărora
depăşeşte esenţial valoarea creanţei persoanei care a apelat la acest mod de autoapărare.
3. În dependenţă de faptul la ce modalitate de autoapărare recurge persoana îndreptăţită, legiuitorul o obligă ulterior să respecte
o anumită procedură. Astfel, dacă ca rezultat al autoapărării persoana care a recurs la autoapărare a deposedat persoana obligată
de un bun, prima este obligată să solicite imediat sechestrarea acestuia, dacă nu a obţinut executarea silită.
4. În cazul în care persoana îndreptăţită recurge la reţinerea persoanei obligate, atunci este necesar ca persoană reţinută să fie
adusă în faţa autorităţii competente.
5. Pentru recurgerea la autoapărare, dar fără temeiuri justificate survin consecinţe negative pentru persoana care a aplicat
autoapărarea în asemenea condiţii. Astfel, este important să se cunoască faptul că dacă persoana a apelat la autoapărare, întru
apărarea drepturilor sale, săvîrşind una dintre acţiunile stabilite la alin. (1), însă a presupus în mod eronat că are dreptul la
autoapărare, atunci ea va fi obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat
are loc conform prevederilor art. 14. Repararea prejudiciului se va efectua chiar şi atunci când eroarea nu se datorează culpei
celui ce a apelat la autoapărare.

Articolul 14. Repararea prejudiciilor

(1) Persoana lezata într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel.
(2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezata într-un drept al ei le-a suportat sau urmează sa le
suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi
beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
(3) Dacă cel care a lezat o persoana într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezata este în drept să ceară,
pe lîngă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.

1. Articolul comentat conţine reglementări generale privind repararea prejudiciilor. Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice
de a apela la metoda de reparare a prejudiciilor rezultă din faptul lezării lor în drepturi, indiferent de faptul dacă se conţine sau
nu asemene prevedere în norma Codului. Metodei de reparare a prejudiciilor îi este atribuit un caracter universal de apărare a
drepturilor civile. Această metodă poate fi combinată cu alte metode de apărare. La baza metodei de apărare a dreptului prin
repararea prejudiciilor stă unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – principiul reparării integrale a prejudiciului,
care constă în despăgubirea titularului dreptului încălcat atît pentru prejudiciul efectiv, cît şi pentru venitul ratat. De la acest
principiul este şi excepţia, care constă în repararea prejudiciului într-un volum redus, dacă aceasta este prevăzut de lege (art.
1376 alin. 5).
2. La alin. 2 se enumără două tipuri de prejudicii: prejudiciul efectiv şi venitul ratat. În conţinutul prejudiciului efectiv sunt
incluse: cheltuielile pe care o persoană lezată într-un drept le-a suportat real la momentul intentării acţiunii sau care urmează să
fie suportate la restabilirea dreptului încălcat, adică cheltuielile suplimentare. La prejudiciul efectiv sunt atribuite şi pagubele
rezultate din pieirea sau deteriorarea bunurilor, deoarece şi în acest caz de asemenea sunt suportate cheltuieli.
Venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în
împrejurări normale (de exemplu, s-ar fi executat contactul).
În toate cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cît şi cel care urmează să fie suportat trebuie dovedită legătura
cauzală între încălcarea (neexecutarea) obligaţiilor şi pagubele cauzate, precum şi mărimea acestora.
Aceeaşi cerinţă trebuie să fie respectată şi în cazul solicitării reparării venitului ratat. Persoana păgubită trebuie să dovedească
mărimea beneficiului care nu a fost obţinut din cauza încălcării obligaţiei, precum şi legătura cauzală între neexecutare şi
venitul ratat.
La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realităţii acelor venituri, care persoana prejudiciată presupunea că-
l va obţine în condiţiile normale ale circuitului civil. Prin condiţii normale ale circuitului civil se înţelege acele condiţii tipice de
funcţionare a pieţii, asupra cărora nu influenţează circumstanţele imprevizibile sau împrejurările considerate ca forţă majoră.
3. Partea lezată într-un drept este protejată sporit prin faptul că i se pune la dispoziţie dreptul de a cere, pe lîngă repararea
prejudiciilor şi partea din venit rămasă după reparaţie, dacă cel care a cauzat prejudiciul obţine asemenea venit.

Articolul 15. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale


Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de prezentul
cod şi de alte legi, în limita în care folosirea modalităţilor de apărare a drepturilor civile reiese din esenţa dreptului
încălcat şi din caracterul consecinţelor acestei încălcări.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective ale persoanelor fizice, iar în unele cazuri şi ale persoanelor
juridice, care apar în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale nepatrimoniale. Drepturilor
personale nepatrimoniale le sunt specifice o serie de trăsături: în primul rînd, ele sunt lipsite de conţinut economic, adică nu pot
fi exprimate în bani, în al doilea rînd, ele sunt indisolubil legate de personalitatea titularului, ceea ce însemnă că nu pot fi
înstrăinate sau transmise în alt mod altor persoane. Unele particularităţi, în temeiul legii, sunt specifice doar unor drepturi
exclusive ale persoanelor juridice, ca de exemplu, dreptul la firmă, la marca de produs şi la marca de serviciu. În cazurile
stabilite de lege ele pot fi înstrăinate.
Apărarea juridico-civilă a drepturilor personale nepatrimoniale este posibilă în următoarele cazuri: cînd esenţa dreptului sau
valorii încălcate şi caracterul consecinţelor acestei încălcări admite posibilitatea aplicării metodelor generale (art. 11) şi, în al
doilea caz cînd pentru apărarea acestor drepturi în prezentul cod şi în alte legi sunt prevăzute metode speciale de apărare.
Asemenea metode speciale de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale sunt stabilite pentru apărarea onoarei, demnităţii
sau reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice (art. 16), apărarea dreptului la nume (art. 29), pentru apărarea
proprietăţii intelectuale.
Nu este exclus că pentru apărarea drepturilor personale nepatrimoniale sau altor valori nemateriale concomitent pot fi aplicate
atît metodele speciale cît şi cele generale de apărare. De regulă, dintre metodele generale de cele mai dese ori se aplică
repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral. Astfel, apărarea vieţii, sănătăţii sau libertăţii şi
inviolabilităţii persoanei în temeiul Capitolului XXXIV, care prevede repararea prejudiciilor (pierderea sau reducerea
capacităţii de muncă, cheltuielile suplimentare etc.) şi compensarea prejudiciului moral. Mărimea prejudiciului care urmează să
fie reparat, precum şi modul de calculare se stabileşte de lege.
Pentru apărarea libertăţii şi inviolabilităţii persoanei se aplică prevederile art. 1405, precum şi Legea nr.1545/1998 privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi e anchetă preliminară, ale
procuraturii şi ale instanţei judecătoreşti.

Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.
(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională dacă cel care a raspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea
acesteia.
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspîndită printr-un mijloc de
informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program
sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti.
(5) În cazul în care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională, instanţa de judecată o obligă să înlocuiască documentul.
(6) În alte cazuri decît cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea de dezminţire a informaţiilor care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de judecată.
(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de informare în masă,
este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masa pe contul acestuia.
(8) Orice persoana în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel.
(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a
unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanţa de judecată o cerere în vederea
declarării informaţiei răspîndite ca fiind neveridică.

1. Articolul comentat consfinţeşte garanţiile juridico-civile de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor
fizice şi juridice la onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice reprezintă aprecierea socială a acesteia
din partea societăţii. Demnitate este autoaprecierea din partea persoanei a calităţilor sale morale, profesionale. Reputaţia
profesională constituie aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei.
2. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată este în drept să recurgă la apărarea lor. Ea este
în drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă nu corespund
realităţii.
Prin „informaţii” se are în vedere orice relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă scrisă, de sunet şi/sau de
imagine.
Răspîndirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională constă în publicarea în presă a
informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii în emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea în programele
de cronică cinematografică şi în alte mijloace de comunicare, în caracteristicile de serviciu, precum şi în discursurile publice
sau comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală cîtorva sau cel puţin unei persoane.
Răspîndirea informaţiilor se consideră de asemenea demonstrarea (afişarea) în locurile publice a placardelor, lozincilor,
fotografiilor, a altor opere, expunerea acestor informaţii în foile volante caricaturile difuzate care prin conţinutul sau forma lor
ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională. Comunicarea unor asemenea de informaţii persoanei la care se referă
nu constituie răspîndire, dar poate duce la atragerea persoanei care răspîndeşte la răspundere penală pentru calomnie, dacă sunt
întrunite elementele componenţei de infracţiuni (art. 170 Cod penal).
Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt acelea care nu corespund realităţii şi discreditează
onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei în opinia publică sau în opinia unor persoane din punctul de vedere al respectării
legilor, principiilor morale ale societăţii (informaţiile despre săvîrşirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă în colectivul
de muncă, în familie, în viaţa cotidiană, informaţiile care ponegresc activitatea de producţie, gospodărească şi obştească,
reputaţia etc. ).
Persoanele fizice şi juridice sunt în drept să ceară dezminţirea informaţiilor care-i lezează onoarea, demnitatea, reputaţia
profesională numai în acele cazuri în care ele nu corespund realităţii. Răspândirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea
sau reputaţia profesională, dar care corespunde realităţii, nu dă dreptul reclamantului de a cere dezminţirea acestor informaţii.
De asemenea nu pot fi dezminţite informaţiile care se cuprind în hotărîrile şi sentinţele judiciare, demersurile în scris (verbale)
şi depoziţiile martorilor adresate anchetei sau instanţei de judecată în procesul soluţionării unei cauze, în ordonanţele de anchetă
şi administrative, în hotărîrile organelor puterii şi administraţiei de stat, comisiilor de atestare, în actele despre aplicarea faţă de
lucrător a sancţiunii disciplinare şi în alte documente oficiale, pentru atacarea cărora legislaţia prevede o altă cale.
În cazul răspândirii informaţiilor care lezează reputaţia profesională a persoanei juridice, ea este în drept să ceară dezminţirea
lor, schimbarea documentelor emise, publicarea replicii în mijloacele de informare în masă, declararea informaţiei ca fiind
neveridică. Persoana juridică este în drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat. Prejudiciului moral cauzat persoanei
juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral compensându-se numai persoanelor fizice, fiindcă numai aceasta pot suporta
suferinţe psihice sau fizice.
La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, sarcina
probaţiuei revine atît reclamantului, cît şi reclamatului. Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspândită
corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze numai faptul răspândirii afirmaţiilor de către reclamat.
Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspândite nu corespund realităţii, dar aceasta este un drept şi nu o obligaţie.
3. Onoarea şi demnitatea persoanei fizice poate fi apărată şi după decesul acesteia. Astfel, dreptul de a cere apărarea onoarei,
demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanei decedate îl au persoanele interesate. Anume ele sunt în drept să se adreseze cu
asemenea cerere în instanţa de judecată.
4. Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile răspândite nu corespund realităţii, ea va satisface acţiunea, pronunţând
hotărârea în care trebuie să indice metoda de dezminţire a informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă informaţiile care
lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt răspândite prin mijloace de informare în masă, instanţa de judecată
va obliga organul de informare în masă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de
emisiuni, în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii judecătoreşti.
5. Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se conţine într-un document emis de o
organizaţie, ultima va fi obligată de către instanţa de judecată să înlocuiască documentul. De exemplu, informaţiile care se
conţin în materialele prezentate de comisiile de atestare (caracteristici, procese-verbale) care conţin asemenea informaţie poate
fi atacată în instanţa de judecată pe motivul că nu corespunde realităţii. În cazul dat persoana este în drept să ceară înlocuirea
acestor documente care-i lezează onoarea sau demnitatea.
6. Modalitatea de dezminţire a informaţiilor, care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, răspândite prin alte
mijloace decît cele menţionate la alin. 4 şi 5, se stabileşte de instanţa de judecată de la caz la caz, avînd în vedere modalitatea
utilizată la răspîndirea acestor informaţii.
7. Alineatul comentat stabileşte o modalitate specifică de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, dacă în mijloacele
de informare în masă au fost răspândite informaţii, care îi lezează aceste drepturi şi interese, dar corespund realităţii sau
răspîndirea informaţiilor nu-i lezează drepturile şi interesele, nu corespund realităţii, dar răspîndirea lor lezează persoana în
drepturile şi interesele sale, o umilesc. În aceste cazuri persoana are dreptul să publice replica sa în mijlocul de informare în
masă pe contul acestuia. Deşi acest mod de apărare, precum publicarea replicii este stabilit doar pentru răspândirea informaţiilor
prin mijloacele de informare în masă, nu este exclusă posibilitatea aplicării metodei respective şi în cazul răspîndirii
informaţiilor prin alte metode.
8. Alin. 8 confirmă posibilitatea utilizării pentru apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei, pe lîngă metodele speciale de apărare
şi metodele generale de apărare. Dintre acestea sunt evidenţiate cele mai răspândite: repararea prejudiciului patrimonial şi
compensarea prejudiciului moral cauzat. Prejudiciul material şi moral cauzat prin răspîndirea informaţiei care lezează onoarea,
demnitatea sau reputaţia profesională urmează să fie reparat conform normelor care se conţin la Capitolul XXXIV al
prezentului cod (obligaţii care nasc din cauzarea de daune). În conformitate cu aceste norme repararea prejudiciului patrimonial
poate avea loc doar în cazul răspândirii cu vinovăţie a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională
(art. 1398), iar prejudiciul moral se compensează indiferent de vinovăţia autorului (art. 1422).
9. Alin. 9 conţine încă un mod special de apărare a onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale în cazul în care identificarea
persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională unei alte persoane este imposibilă,
adică este anonimă. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată de o persoană neidentificată
(anonimă), este în drept să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere prin care se solicită declararea informaţiei răspândită ca
fiind neveridică. Examinarea cererii are loc în baza prevederilor Capitolului XXIV din CPC. La răspândire anonimă a
informaţiilor nu se atribuie publicarea în mijloacele de informare în masă fără indicarea autorului. În acest caz în toate cazurile
se cunoaşte răspânditorul. Prin urmare, răspunzător pentru răspândirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională este organul de informare în masă.

T i t l u l II
PERSOANELE
Capitolul I
PERSOANA FIZICA
Articolul 17. Noţiunea de persoana fizica

Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

Omul luat în mod individual, ca persoană fizică, participă la cele mai variate raporturi juridice. Locul central în cadrul acestor
raporturi revine raporturilor juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Omul, ca persoană fizică,
este un subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi juridice civile. Persoana fizică este subiect de drept este
titularul de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic civil.

Articolul 18. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte în egală măsura tuturor
persoanelor fizice.
(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.
(3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie.

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice e legată de existenţa fiinţei umane şi constituie o calitate a oricărei persoane de a fi
subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice. Ea
reprezintă posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în egală măsură
pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate
persoanele se bazează pe principiul general care se aplică în întregul sistem de drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind
principiul egalităţii în faţa legii. Temelia juridică a acestui principiu este consfinţită la art. 16 din Constituţie, ceea ce a
constituit temei pentru a consfinţi lui la alineatul respectiv. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în egală măsură nu înseamnă
că ea persoana fizică nu poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosinţă. Dimpotrivă ea poate fi îngrădită, dar numai în cazurile
şi în condiţiile stabilite de lege.
2. La alin. 2 se conţine regula generală care stabileşte momentul apariţiei şi încetării capacităţii de folosinţă. Prin urmare,
capacitatea de folosinţă începe la data naşterii persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare civilă - certificatul de naştere
şi încetează odată cu moartea acesteia. Fiind un atribut inerent fiinţei umane este firesc ca capacitatea de folosinţă să fie
acordată chiar de la naştere şi să fie indisolubil legată de existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de vîrsta
persoanei fizice, starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. De la regula generală de dobândire a
capacităţii de folosinţă odată cu naştere este o excepţie, care se conţine la alineatul 3 al articolului comentat, conform căreia
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia că se naşte viu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea acesteia. De asemenea, declararea morţii persoanei fizice
produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat (a se vedea art.52). Dar dacă cel declarat mort este viu, el are
capacitate de folosinţă, deoarece hotărîrea instanţei de judecată nu poate constitui temei pentru încetarea capacităţii de folosinţă.
Această aptitudine a persoanei fizice este intangibilă.
3. La alin. 3 se conţine excepţia de la regula generală de dobândire a capacităţii de folosinţă odată cu naşterea. Legiuitorul
stabileşte excepţia, conform căreia copilului i se recunoaşte dreptul la moştenire din momentul concepţiei, dar cu condiţia că se
naşte viu. Astfel, se poate de afirmat că copilul dobândeşte anticipat capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este
redusă, fiindcă nu dobândeşte întreaga capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni din momentul concepţiunii sale,
dacă se naşte viu. Pentru dobândirea unei asemenea capacităţi de folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai în aptitudinea de a avea drepturi.
- copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia. Pentru
a fi considerat că copilul s-a născut viu este suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace
ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se
întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se consideră că nu a fost
niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare.

Articolul 19. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi
asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.

Prin prevederile articolului comentat legiuitorul defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Astfel, capacitatea de
exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal
obligaţii civile şi de a le executa. Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea de acte juridice civile singur,
personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Prin încheierea actelor juridice civile persoana fizică nu numai îşi
exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar şi dobândeşte drepturi civile şi execută obligaţiile civile asumate. Spre deosebire de
capacitatea de folosinţă care reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea de
exerciţiu presupune săvârşirea de acţiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi şi asumarea de
obligaţii. Persoanele care au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de exerciţiu dobândesc şi exercită drepturi civile,
îşi asumă obligaţii şi le execută prin intermediul reprezentanţilor.

Articolul 20. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice

(1) Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de 18
ani.
(2) Minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea
deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecata îl poate lipsi pe soţul minor
de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.
(3) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplina dacă lucrează în
baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de
întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărîre a
autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar in lipsa unui astfel de acord, prin
hotărîre judecătorească.

1. Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobândi şi de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi
asuma personal obligaţii civile şi de a le executa, nu apare odată cu naşterea persoanei fizici, precum capacitatea de folosinţă,
ci la o anumită perioadă de timp după naştere ei. Această condiţie cerută de lege este condiţionată de faptul că pentru ca
persoana fizică prin acţiunile proprii să dobândească şi să exercite drepturi civile, să-şi asume personal obligaţii civile şi să le
execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de dezvoltare mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile. Din
aceste considerente, legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta majoratului,
adică la vârsta de 18 ani, cînd are voinţă conştientă, suficientă şi discernământ pentru a-şi da seama de interesele ei, importanţa
şi consecinţele faptelor sale. Astfel, premisele începutului capacităţii de exerciţiu depline sunt: existenţa capacităţii de folosinţă
şi discernământul, adică maturitatea psihică pentru ca persoana să-şi poată reprezenta corect consecinţele juridice ale
manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de acte
juridice civile (de conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor interzise de lege. Aptitudinea de a încheia
singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama
sa, asemenea acte juridice (cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii strict personale). Capacitatea de exerciţiu deplină
înseamnă şi aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal
(părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional (mandatar).
2. De la regula generală, conform căreia capacităţii de exerciţiu deplină se dobîndeşte la împlinirea vîrstei de 18 ani, în Cc sunt
două excepţii. Prima excepţie, care se referă la persoanele care s-au căsătorit înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale.
Conform art. 14 din Codul Familie, vîrsta matrimonială este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Vîrsta
matrimonială poate fi redusă pentru bărbaţi, dar nu mai mult de doi ani, în cazul în care sunt motive temeinice. Reducerea se
încuviinţează de către autoritatea administraţiei publice locale în baza cererii minorului care doreşte să se căsătorească, pentru
aceasta fiind necesar şi acordul părinţilor lui. După înregistrarea căsătoriei la Organele Înregistrării Actelor de Stare Civilă,
minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. Aceasta este necesar pentru a asigura egalitatea soţilor în căsătorie, ceea ce
constituie un principiu al legislaţiei familiale. La desfacerea căsătorie pînă la împlinirea majoratului, capacitatea de exerciţiu
deplină a minorului se menţine. Altfel se soluţionează problema menţinerii capacităţii de exerciţiu deplină a minorului în cazul
declarării nulităţii căsătoriei. Deoarece încălcarea condiţiilor stabilite de lege pentru declararea nulităţii căsătoriei sunt diferite,
consecinţele declarării nulităţii căsătoriei sunt stabilite de instanţa de judecată în dependenţă de circumstanţele concrete ale
cazului. De aceea se lasă la discreţia instanţei de judecată să decidă fie să menţină, fie să dispună pierderea capacităţii de
exerciţiu restrânsă a minorului din momentul stabilit de ea.
3. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) constituie un temei nou pentru recunoaşterea minorului
care a împlinit vîrsta de 16 ani cu capacitate de exerciţiu deplină. Pentru aceasta este necesar ca minorul să dispună de venit
propriu, fiind angajat în câmpul muncii în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului,
să practice activitate de întreprinzător. Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărâre a autorităţii tutelare, cu acordul
ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipseşte acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de
judecată conform prevederilor Capitolului XXVI din CPC. Cu toate că nimic nu se spune despre acordul minorului pentru
emanciparea lui, nu sunt dubii referitor la faptul că emanciparea acestuia are loc în baza cererii lui. Participarea minorului în
calitate de membru al cooperativei de asemenea constituie temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea de membru al
cooperativei îi asigură o sursă de venit stabilă.
Scopul emancipării minorului constă în eliberarea acestuia de a primi acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului pentru
încheierea actelor juridice. Minorul emancipat dobîndeşte şi exercită în volum deplin toate drepturile pe care le are persoana cu
capacitate de exerciţiu deplină şi îşi asuma personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru
obligaţiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el. Ca excepţie, minorul emancipat nu este înzestrat cu acele
drepturi şi nu poate să-şi asume acele obligaţii pentru care conform legii este stabilit un cenz de vârstă.
Articolul 21. Capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani

(1) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a
curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
(2) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără consimţămîntul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului:
a) să dispună de salariu, bursa sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt
rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2).
(3) Din motive întemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a
curatorului ori a autorităţii tutelare, în drepturile prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b).
(4) Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate deveni membru de cooperativă.

1. Comparativ cu prevederile legislaţiei precedente (art. din Codul civil din 1964) în noul Cod civil a fost redusă vîrsta la care
minorii dobîndesc capacitate de exerciţiu restrînsă. Astfel, minorii care au împlinit vîrsta de 14 ani dobîndesc capacitate de
exerciţiu restrînsă, ei fiind în drept să încheie orice acte juridice (vînzarea-cumpărarea bunurilor, să împrumute, să doneze etc.),
dar pentru valabilitatea acestora este necesar acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului). Pentru
încheierea unor acte juridice, în cazurile prevăzute de lege (vezi art. 42 alin. 2 din Codul civil), este necesară încuviinţarea
autorităţii tutelare. Încheierea actelor juridice fără încuviinţare, constituie temei pentru a declara actul juridic nul de către
instanţa de judecată la cererea reprezentanţilor legali (vezi art. 224 Cc şi comentariul acestui articol).
2. Alin. 2 al art. comentat stabileşte o serie de temeiuri cînd minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani este în drept de sine stătător
să încheie unele acte juridice fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului. Astfel, minorului care a împlinit 14 ani are
dreptul:
a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii. Cu toate acestea, minorul nu este în drept de
sine stătător să dispună de bunurile care au fost procurate din aceste surse.
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al
activităţii intelectuale aparate de lege. Astfel, conform Legii nr. 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 12), minorul este în drept de sine stătător să exercite întregul complex de
împuterniciri necesare pentru crearea lucrărilor ştiinţifice, literare sau de artă, invenţiilor sau altor rezultate al activităţii
intelectuale, inclusiv utilizarea lor şi primirea onorariului.
c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri. Legea, conferind minorului dreptul de a face
depuneri, îi permite acestuia să dispună de sine stătător doar de depunerile făcute de ei, dar nu de alte persoane. Dacă depunerile
sunt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul este în drept să dispună de aceste depuneri numai cu acordul
reprezentanţilor legali.
d) să încheie actele juridice prevăzute la art. 22 alin. 2. Printre aceste acte juridice se enumără:
- actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii. Actele juridice curente de mică valoare sunt
acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt îndreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa de toate
zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea unor bilete pe mijlocul de transport în comun, la spectacole, cumpărarea unor
bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi etc.). Aceste acte juridice minorul le încheie atît din contul mijloacelor proprii
(salariu, bursă, alte venituri rezultate din activităţi proprii), precum şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau
curatori pentru aceste scopuri.
- actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de stat a drepturilor
apărute în temeiul lor. Minorul este în drept, fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor), să
încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt în drept să primească donaţii sau să fie de acord cu
încheierea de acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în drept să dobîndească dreptul de folosire
gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile străine, o profesie anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru încheierea
unor asemenea de acte juridice: drepturile apărute în temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. În
caz contrat, minorul nu va fi în drept să încheie asemenea acte fără acordul părinţilor.
- acte de conservare. Pentru a califica un act drept act de conservare este necesar ca acesta să întrunească în sine următoarele
condiţii:
i) să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui drept;
ii) actul săvârşit să necesite o cheltuială minimă în raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte
sunt indispensabile pentru existenţa bunului şi de ele beneficiază minorul. Anume din aceste considerente, legiuitorul prin
norma respectivă, a prevăzut că actele de conservare pot fi făcute chiar de minor, fără a se cere acordul părinţilor, tutorilor,
curatorilor.
Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui
actuală. Aşa spre exemplu, va fi un act de conservare, măsurile întreprinse de minor pentru repararea unei case de locuit, care
ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce
urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime în raport cu preţul casei de locuit. Sunt, de asemenea
acte de conservare şi actele prin care se întrerupe o prescripţie, cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (grevarea bunului
imobil).
Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dispune de capacitate civilă delictuală, adică răspunde personal pentru
prejudiciul cauzat, conform art. 1407.
3. Minorul, care a împlinit 14 ani poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu, dacă el abuzează de drepturile sale prevăzute la
alin.(2) lit.a) şi b). Prin urmare, dacă minorul neraţional, contrar intereselor sale, iroseşte salariul, bursa sa sau alte venituri
provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul exercită în mod abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări
ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale, el poate fi limitata în
capacitatea sa de exerciţiu de către instanţa de judecată. Dreptul de a cere instanţei de judecată limitarea minorului în capacitate
de exerciţiu, aparţine persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor sau curatorului ori autorităţii tutelare.
4. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani este în drept să devină membru de cooperativă. În acest caz, el dispune de toate
drepturile membrilor de cooperativă, inclusiv şi cele patrimoniale.

Articolul 22. Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani

(1) Toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar de
părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine statator:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a
drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.

1. Din conţinutul articolului comentat rezultă că legiuitorul distinge două categorii de minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani şi anume: minorii care au împlinit vîrsta 7 ani, dar nu au împlinit vârsta de 14 ani şi minorii care nu au împlinit vîrsta de 7
ani. Minorii care nu-au împlinit vârsta de 7 ani sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu. De aceea pentru ei toate atele juridice le
încheie părinţii, tutorii, adoptatorii. Minorii de la 7 la 14 ani, în cazurile expres prevăzute la alin. 2, dispun de capacitatea de a
încheia anumite acte juridice de sine stătător. Cu excepţia actelor juridice indicate la alin. 2, toate actele juridice pentru şi în
numele minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore. Reprezentanţii legali
sunt restrânşi în dreptul de a dispune de bunurile minorului (articolele 42 – 43 şi comentariul respectiv).
2. Ca excepţie de la regula generală instituită la alineatul 1 al articolului comentat, minorul în vârstă de la 7 la 14 ani este în
drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor. Actele juridice curente de mică valoare sunt
acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt îndreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa de toate
zilele ale minorului. Aceste acte juridice minorul le încheie atît din contul mijloacelor proprii, precum şi din contul mijloacelor
acordate de părinţi, adoptatori sau tutori pentru aceste scopuri.
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor
apărute în temeiul lor. Minorul este în drept fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, tutorilor, adoptatorilor) să încheie
acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt în drept să primească donaţii sau să încheie acte juridice
care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în drept să dobîndească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să
studieze limbile străine, o profesie anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru încheierea unor asemenea de acte juridice:
drepturile apărute în temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. În caz contrat, minorul nu va fi în
drept să încheie asemenea acte juridice, ci pentru ei şi în numele lor aceste acte vor fi încheiate de reprezentanţii legali.
c) acte de conservare. (Vezi comentariul articolului 21 alin. 2 pct. d)).

Articolul 23. Inadmisibilitatea lipsirii şi limitării capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu

(1) Capacitatea civila este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii similare.
(2) Persoana fizica nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.
(3) Nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu decît în cazul şi în modul prevăzut de
lege.
(4) Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu, alte
acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu sînt nule.

1. Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi
obligaţii civile, precum şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice.
Capacitatea civilă include în sine atît capacitatea de folosinţă, cît şi capacitatea de exerciţiu. Legiuitorul recunoaşte capacitatea
civilă în egală măsură pentru toate persoanele fizice, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii similare. Egalitatea capacităţii civile a tuturor
persoanelor se bazează pe principiul egalităţii în faţa legii civile, consfinţit şi prin prevederile normelor constituţionale. Astfel,
rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială, gradul de cultură
sau de alte criterii similare nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile. Egalitatea capacităţii civile este garantată şi apărată de
către stat atît prin mijloace de drept civil, cît şi de drept penal.
2. Persoana fizică nici într-un caz nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă. Capacitatea de folosinţă este inerentă oricărei
fiinţe umane. De aceea legiuitorul interzice lipsirea persoanei fizice de capacitate de folosinţă, ceea ce se explică prin faptul că
persoana fizică odată lipsită de capacitatea de folosinţă încetează de a mai fi subiect de drept, iar aceasta este inadmisibil.
Persoana fizică pierde integral capacitatea de folosinţă numai în cazurile dispariţiei sale ca subiect de drept (moartea fizică sau
declararea morţii).
3. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice este intangibilă. Aceasta înseamnă că nimeni nu poate fi limitat în
capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu. Ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată în capacitate de folosinţă şi în
capacitate de exerciţiu doar numai în cazul şi în modul stabilit de lege.
Limitată capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în stabilirea unor îngrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de
protecţie şi sunt stabilite fie de legea penală, fie de lege civilă. Exemplu de îngrădire a capacităţii de folosinţă cu caracter de
pedeapsă stabilită de legea penală poate servi privaţiunea de libertate, iar îngrădire cu caracter atât de sancţiune civilă cît şi de
protecţie constituie decăderea din drepturi părinteşti. Îngrădiri cu caracter de protecţie stabilite de legea civilă reprezintă
incapacităţi speciale de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi şi obligaţii, care sunt stabilite în
scopul ocrotirii intereselor unor anumite categorii de persoane ( a se vedea art. 43 şi comentariul la articolul respectiv.
Limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu constă în lipsirea acesteia de posibilitatea de a-şi dobândi şi executa prin
acţiunile proprii drepturi şi a-şi asuma şi executa obligaţii. Astfel, prin limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu se
reduce volumul acesteia (a se vedea articolele 21 alin. 3 şi art. 25).
4. Din prevederile alineatului comentat rezultă caracterul inalienabil al capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu, ceea
ce înseamnă că acestea nu pot constitui obiect de renunţare, de limitare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare. Orice act
juridic prin care o persoană fizică ar renunţa, limita sau înstrăina, în tot sau în parte, capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu,
este lovit de nulitate absolută. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice are caracter legal, de aceea subiectul de
drept nu este în drept să-şi ştirbească calitatea sa de subiect prin voinţa personală. Interzicerea renunţării, limitării sau
înstrăinării capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu a persoanei fizice nu trebuie confundată cu renunţarea la un drept subiectiv
civil, înstrăinarea acesteia. Persoana fizică este în drept să efectueze asemenea operaţiuni. Astfel, o persoană fizică poate
renunţa la o moştenire deschisă în favoarea sa, să înstrăineze un bun sau un drept etc.

Articolul 24. Declararea incapacităţii persoanei fizice

(1) Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija
acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.
(2) Actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către tutore.
(3) Dacă temeiurile în care persoana fizică a fost declarată incapabilă au dispărut, instanţa de judecată o declară ca
fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.

1. Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe
mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana fizică care suferă de asemenea
tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată, conform prevederilor Capitolului XXVIII din
CPC, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei), autoritatea
tutelară, instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul. Instanţa de judecată, în baza rezultatelor expertizei psihiatrice,
care stabileşte starea lui psihică, declară persoana fizică incapabilă. Hotărîrea judecătorească prin care persoana fizică este
declarată incapabilă serveşte temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă.
2. Tutorele instituit asupra persoanei declarate incapabile este reprezentantul ei legal, care este împuternicit cu prerogativele
stabilite de lege, îi apără drepturile şi interesele acesteia, încheie în numele ei toate actele juridice. Actele juridice încheiate de
către persoana declarată incapabilă sunt lovite de nulitate absolută (a se vedea art. 222 şi comentariul art. respectiv).
3. Dacă temeiurile, în baza cărora, persoana fizică a fost declarată incapabilă dispar, instanţa de judecată, la cererea tutorelui, a
membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a autorităţii tutelare, a procurorul. şi în baza
raportului de expertiză psihiatrică legală, o declară ca fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se
anulează.

Articolul 25. Limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu

(1) Persoana care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu.
Asupra acestei persoane se instituie curatela.
(2) Persoana indicata la alin.(1) are dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească
şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu acordul curatorului.
(3) Dacă au dispărut temeiurile în care persoana fizica a fost limitata în capacitatea de exerciţiu, instanţa de judecată
anulează limitarea. În baza hotărîrii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.
1. Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate în capacitate de exerciţiu în temeiul prezentului articol.
Limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc numai în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
- consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de
hazard, pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu;
- rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, să constituie temei
pentru înrăutăţirea stării materială a familiei sale, nu lui însuşi.
Persoana fizică este limitată în capacitate de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate:
membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
2. Persoana fizică limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine stătător, fără acordul curatorului, să încheie acte
juridice prin care: să dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri.
3. Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu încetează să abuzeze de băuturi alcoolice sau de droguri şi de alte
substanţe psihotrope, instanţa de judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, autorităţii tutelare, a
dispensarului de psihiatrie, anulează limitarea persoanei în capacitate de exerciţiu. În baza hotărârii judecătoreşti, curatela
asupra ei se anulează.

Articolul 26. Activitatea de întreprinzător a persoanei fizice

(1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din
momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.
(2) Persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrare de stat nu poate invoca lipsa calităţii de
întreprinzător.
(3) Asupra activităţii de întreprinzător desfăşurate fără constituirea de persoană juridică se aplică regulile care
reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu
rezultă altfel.

1. Activitatea de întreprinzător reprezintă acea activitate de producere efectuată pe risc propriu şi care este îndreptată spre
dobândirea de beneficii sistematice. Pentru ca persoana fizică să poată practica activitate de întreprinzător ea trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu şi să fie supusă înregistrării a de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod
prevăzut de lege. Astfel, de sine stătător persoanele fizice pot practica activitatea de întreprinzător la împlinirea majoratului, a
vârstei de 18 ani (art. 20), dacă nu este lipsită de capacitate de exerciţiu din cauza tulburărilor psihice (art. 24) sau limitată în
capacitate de exerciţiu din cauza abuzului de alcool, substanţe narcotice sau alte substanţe psihotrope (art. 25). Ultima poate
practica activitate de întreprinzător cu acordul curatorului. Minorul care s-a căsătorit înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale,
dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (art. 20 alin. 2), de aceea este în drept să practice activitate de întreprinzător. Acelaşi
lucru se referă şi faţă de minorul emancipat (art. 20 alin. 3), care practică activitate de întreprinzător, cu excepţia acelor
activităţi pentru care prin lege este stabilit un cenz de vârstă (art. 8 din Legea nr. 110/1994 cu privire la arme).
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului are loc în baza cererii, în care se indică genurile de activitate care vor fi practicate de
întreprinzător. Înregistrarea are loc în aceeaşi zi. Temei pentru refuzarea înregistrării poate servi incapacitatea
întreprinzătorului, genurile de activitate sunt interzise de lege sau lipseşte licenţa, în cazurile în care genul de activitate urmează
a fi licenţiat. Refuzul sau eschivarea de la înregistrare pot fi atacate în instanţa de judecată. După achitarea taxei de înregistrare,
solicitantului i se eliberează un certificat, care constituie documentul fe bază ce confirmă dreptul de a practica activitatea de
întreprinzător.
2. Persoana fizică care practică activitate de întreprinzător, dar care nu a fost supusă înregistrării de stat nu dobândeşte în
legătură cu aceasta statut de întreprinzător. Instanţa de judecată poate aplica faţă de actele juridice încheiate de o asemenea
persoană fizică regulile prezentului Cod cu privire la obligaţiile rezultate din activitatea de întreprinzător.
3. Activitatea de întreprinzător desfăşurată fără constituirea persoanei juridice este reglementată de regulile aplicabile activităţii
persoanei juridice cu scop lucrativ. Astfel, capacitatea de folosinţă a întreprinzătorului individual este practic similară
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice cu scop lucrativ. El poate avea drepturi şi asuma obligaţii, necesare pentru orice
gen de activitate, cu condiţia că nu sunt interzise de lege (art. 60). Întreprinzătorii individuali pot activa în colectiv în baza unui
contract de societate civilă, în baza căruia două sau mai multe persoane se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri
economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile (art. 1339).

Articolul 27. Răspunderea patrimonială a persoanei fizice

Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot
fi urmărite.

Persoana fizică intră în diverse raporturi juridice, dobândind şi exercitând drepturi sau asumându-şi obligaţii. Astfel, pentru
obligaţiile care-i revin persoana fizică poartă răspundere cu toate bunurile din patrimoniul său. Ca excepţia, pentru obligaţiile
sape persoana fizică nu va răspunde cu bunurile care nu pot fi urmărite, conform normelor legale.
Articolul 28. Numele persoanei fizice

(1) Orice persoană fizica are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii.
(2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.
(3) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile
prevăzute de lege.
(4) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.

1. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia. Aceasta se datorează faptului că personalitatea unei
persoane fizice trebuie să apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea altuia. Prin urmare, legiuitorul
consfinţeşte dreptul oricărei persoane fizice dreptul la nume stabilit sau dobîndit conform prevederilor legii. Conform art. 55
din Codul Familiei, copilul are dreptul la un nume de familie şi prenume. Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor, iar
prenumele este stabilit de către aceştia. Numele persoanei fizice este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept
cuprinde prerogativele titularului de a purta, de a folosi numele dobîndit, posibilitatea de a cere îndreptarea, rectificarea
greşelilor strecurate în actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de către alte persoane.
2. Numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează atât în sens larg cît şi în sens restrâns. În sens larg
prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele, iar în sens restrâns – numele de familie. Legiuitorul utilizează
termenul de nume în sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele componente: numele de familie, prenumele,
care sunt utilizate împreună, iar în cazurile prevăzute de lege şi patronimicul. Numele de familie este format di unul sau mai
multe cuvinte, stabilit conform legii (art. 55 Codul Familie). Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept, se
individualizează în societate. Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor
aceleiaşi familii. Prenumele este o parte componentă a numelui şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, care
individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele de familie, în societate. Rolul prenumelui se exprimă în
funcţia acestuia de a contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice în familie şi societate. Acest rol al prenumelui se
realizează, îndeosebi, împreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o unitate. Patronimicul este acea parte componentă a
numelui care derivă de la prenumele tatălui. Numele persoanei fizice cuprinde şi patronimicul acesteia doar în cazurile
prevăzute de lege.
3. Dobândirea numelui de familie are loc prin efectul filiaţiei, conform prevederilor art. 55 din Codul Familie. Astfel, copilul
dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilul i se va da numele de familie al
tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Modificarea numelui de familie are loc ca rezultat al schimbării stării
civile, în condiţiile prevăzute de lege. Modificarea numelui de familie poate avea loc în cazurile: adopţiei, încheierii căsătoriei
sau divorţului, depunerii cererii de către persoană la organele de înregistrare a actelor de stare civilă în a cărei rază teritorială îşi
are domiciliul solicitantul.
În cazul adopţiei, numelui de familie al adoptatului poate fi modificat de către instanţa de judecată la cererea adoptatorilor (art.
129 Codul Familiei). În cazurile în care instanţa de judecată pronunţă încetarea adopţiei, se soluţionează şi problema restabilirii
numelui de familie. În ambele cazuri de schimbare a numelui de familie a adoptatului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani se
cere şi acordul acestuia.
La încheierea căsătoriei se modifică numele de familie pentru ambii soţi, când numele lor comun va fi format din numele lor de
familie reunite, precum şi pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie a celuilalt soţi. În caz de divorţ modificarea
numelui de familie are loc numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume comun.
Persoana care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să solicite schimbarea numelui de familie prin depunerea unei cereri la
oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul (art. art. 49 – 53 din Legea nr. 100/2001).
4. Prenumele persoanei poate fi simplu sau compus din două prenume. Prenumele copilului se stabileşte la acordul comun al
părinţilor la data înregistrării naşterii copilului. Prenumele persoanei nu este supus modificării în urma schimbării stării civile.

Articolul 29. Utilizarea numelui

(1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui sau.


(2) Persoana fizică dobândeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile în numele său.
(3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă. Atît titularul
numelui, cît şi soţul sau rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară repararea prejudiciului.
(4) Persoana fizica este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre schimbarea numelui şi
poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.

1. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute. Astfel, orice
persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar încălca dreptul titularului numelui,
care constă în respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de respectare a numelui constă în dreptul titularului de a cere
utilizarea întocmai a numelui său, aşa precum este stabilit în actele de stare civilă, utilizarea numelui persoanei se admite cu
acordul ei. În cazul utilizării de către o persoană a numelui altei persoane, prim este răspunzătoare pentru confuziile sau
prejudiciile cauzate.
2. Persoana fizică utilizează numele său la dobândirea şi exercită drepturile, precum şi executarea obligaţiile. Ea este în drept să
utilizeze numele său în toate domeniile vieţii şi activităţii cotidiene. Prin urmare, legea, în general, obligă la păstrarea numelui
înscris în registrul de stare civilă. Ca excepţie, numai în cazurile prevăzute de lege, unor persoane li se permite utilizarea unui
nume inventat (pseudonim), care este compus dintr-un cuvînt ori un grup de cuvinte, întrebuinţate pentru a ascunde adevăratul
nume, cît timp acest fapt nu implică fraudă sau alt scop ilicit. Astfel, conform art. 9 al Legii 293/1994 privind dreptul de autor
şi drepturile conexe, autorii operelor de creaţie intelectuală în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei şi altor drepturi conexe, au
dreptul de a utiliza pentru individualizare pseudonimul, care nu trebuie să repete numele altei persoane. Autorul este în drept să
utilizeze sau să permită utilizarea operelor fără indicarea numelui, adică anonim.
3. Numele persoanei fizice este un drept personal nepatrimonial al acesteia. Având caracterul personal acesta este strâns legat
de persoana omului. De aceea numele nu poate fi exercitat, în principiu, decât personal de către titular, iar nu prin reprezentare.
Utilizarea numelui unei persoane este o faptă delictuală, încît îi poate provoca titularului numelui pagube. De aceea cel care
utilizează numele altuia va răspunde pentru toate confuziile sau prejudiciile cauzate astfel conform prevederilor prezentului
Cod. Dreptul de a cere repararea prejudiciilor aparţine nu numai titularului numelui, dar şi soţului, rudelor apropiate.
4. Persoana fizică participă la diverse raporturi juridice, individualizându-se prin numele său. Deoarece ea dobândeşte şi
exercită drepturi, execută obligaţiile asumate, legiuitorul obligă ca aceasta să întreprindă măsuri pentru avizarea debitorilor şi
creditorilor despre schimbarea numelui. În cazul nerespectării acestei obligaţii survine răspunderea persoanei respective pentru
prejudiciile cauzate, conform art. 14.

Articolul 30. Domiciliul şi reşedinţa

(1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana
îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul.
(2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.
(3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale.
(4) În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se
cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.

1. În conformitate cu prevederile art. 27 din Constituţie, oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este
asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară. Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de
identificare a persoanei fizice în raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale. Legiuitorul stabileşte că
domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa statornică sau principală. Astfel, pentru ca locuinţa persoanei fizice
să fie considerată drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice,
domiciliul său va fi locuinţa sa principală. Dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei,
iar dacă ea are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi în locul unde se află locuinţa sa principală. Ca atribut de
identificarea, domiciliul are importanţă pentru individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv
cele civile. Astfel, importanţa domiciliului poate fi evidenţiată sub următoarele aspecte:
- de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art. 49) şi declararea morţii acesteia (art.
52);
- în dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale puterii executive şi celor
judecătoreşti;
- după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art. 573), locul deschiderii succesiunii (art. 1443)
şi alte drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice.
2. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. Reşedinţa de asemenea este un atribut de
identificare în spaţiu a persoanei fizice, ce apare ca un drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de lege. Stabilirea reşedinţei este
guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană fizică îşi poate alege reşedinţa, conform intereselor sale. Reşedinţa
poate fi stabilită în aceeaşi ori în altă localitate decât cea în care îşi are domiciliul.
3. Reşedinţa prezintă importanţă pentru persoana fizică. Aceasta constă în faptul că în cazul în care domiciliul persoanei nu
poate fi stabilit cu certitudine, acesta se consideră la reşedinţa sa.
4. În cazul în care reşedinţa persoanei nu poate fi stabilită, deoarece ea lipseşte, domiciliul persoanei se consideră la locul unde
ea se găseşte, iar dacă nici locul de aflare nu este cunoscut, atunci domiciliul este considerat la locul ultimului domiciliu.

Articolul 31. Domiciliul minorului şi al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu

(1) Domiciliul minorului în vârstă de până la 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care locuieşte permanent.
(2) Domiciliul minorului dat în plasament de instanţa de judecată unui terţ rămîne la părinţii săi. În cazul în care aceştia
au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra acestuia decide instanţa de
judecată.
(3) Instanţa de judecată poate, în mod excepţional, avînd în vedere interesul suprem al minorului, să-i stabilească
domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinţi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este
la reprezentantul legal.
(5) Domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-
a fost dat în plasament ori încredinţat.
(6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei legal.

1. Domiciliul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani este la părinţii săi, iar dacă părinţii locuiesc separat, domiciliul
acestui minor este la acel părinte cu care locuieşte permanent. Totodată, părinţilor li se permite să stabilească domiciliul
minorului printr-un acordul. Dacă părinţii nu ajung la un numitor comun în privinţa domiciliului minorului, instanţa de
judecată decide unde va fi domiciliul minorului, luând în consideraţie interesele minorului (art. 63 Codul Familiei).
2. În scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor, în cazurile prevăzute de lege (art. 112 Codul Familiei),
acesta poate fi dat în plasament de către instanţa de judecată unui terţ, conform art. 115 din Codul Familie. Cu toate că minorul
este dat în plasament, domiciliul acestuia rămâne la părinţii săi. Dacă părinţii au domicilii separate şi pot ajunge la un numitor
comun privind determinarea domiciliului minorului, instanţa de judecată va decide asupra domiciliului acestuia.
3. În cazuri excepţionale, având în vedere interesele minorului, instanţa de judecată este în drept să-i stabilească domiciliul
acestuia la bunici sau la alte rude, fie persoane de încredere, dar numai cu consimţământul acestora.
4. Dacă minorul este reprezentat de către un singur părinte ori dacă se află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul
lui legal.
5. Dacă minorul este în dificultate, în cazurile prevăzute de lege, domiciliul acestuia se află la familia sau la persoanele cărora
le-a fost dat în plasament ori încredinţat.
6. Persoana fizică, în cazurile prevăzute de lege (art. 24), poate fi declarată incapabilă de către instanţa de judecată. Efectul
declarării persoanei incapabile constă în instituirea tutelei asupra acesteia. Tutorele este cel care reprezintă persoana declarată
incapabilă în societate, încheind în numele ei actele juridice. Din aceste considerente legiuitorul stabileşte că domiciliul acestei
persoane este la reprezentantul ei legal, adică la tutore.

Articolul 32. Tutela şi curatela.

(1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu
capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu.
(2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice şi juridice,
inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat.
(3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie în cazul în care el nu are părinţi ori înfietori sau cînd instanţa de
judecată a stabilit decăderea părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cînd el a rămas fără ocrotire părintească din
alte motive.

1.Tutela şi curatela ca instituţie de ocrotire a minorilor, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanelor cu
capacitate de exerciţiu limitată este o instituţie nouă pentru CC. Anterior această instituţie a fost reglementată de CCF/1969 (art.
126-153). Odată cu intrarea în vigoare a CF la 26 aprilie 2001 instituţia tutelei şi curatelei a rămas să fie reglementată în acest
act normativ numai în măsura în care ea este privită ca o formă de ocrotire a minorilor rămaşi fără grijă părintească. Respectiv,
ocrotirea drepturilor patrimponiale a minorilor şi a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau limitate în capacitatea de
exerciţiu de la 26.04.2001 şi pînă la intrarea în vigoare a prezentului Cod a fost reglementată insuficient.
2.Punctul 1 art. 32 CC determină în primul rînd, cu ce scop se instituie tutela şi curatela, în al doilea rînd, asupra căror persoane.
Scopul tutelei şi curatelei este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în
capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să asigure recunoaşterea şi protecţia
drepturilor subiective civile şi a intereselor îndreptăţite ale acestora. Tutela şi curatela este unul dintre mijloacele de protecţie
ale persoanei fizice ca participant în circuitul civil. Ea se realizează în timpul participării persoanei fizice în raporturile civile
concrete prin reprezentarea ori asistarea acesteia de către tutore sau curator. Persoanele asupra cărora se instituie tutela sau
curatela sînt minorii care nu au atins vîrsta de 18 ani, persoanele majore care în urma unei tulburări psihice au fost declarate de
către instanţa de judecată ca fiind incapabile în temeiul art. 24 CC şi persoanele care au fost limitate în capacitatea de exercţiu
în urma consumului abuziv de alcool, droguri şi alte substanţe psihotrope conform art. 25 CC.
3.Tutorii şi curatorii sînt persoane fizice cu împuterniciri speciale care apără drepturile şi interesele persoanelor incapabile, cu
capacitate restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Fiind numite de autorităţile publice locale printr-o decizie specială
ele reprezintă drepturile şi interesele persoanelor tutelate în raporturile civile (ca de exemplu, la încheierea diferitor convenţii,
acceptarea succesiunii etc.), în raporturile juridice cu organele administrative (reprezentarea intereselor minorilor în instituţiile
de învăţămînt, organele de asistenţă socială şi alte organe), în raporturile familiale (educarea unui minor şi relaţiile lui cu rudele
sale), cît şi în instanţa de judecată.
Reprezentarea persoanei tutelate se face fără un mandat special, adică cel ce reprezintă nu are nevoie să dobîndească un act
pentru fiecare caz în parte, deoarece însăşi decizia administraţiei publice locale despre numirea în funcţie de tutore sau curator
serveşte ca mandat universal.
4.Ocrotirea părintească este mijlocul natural şi firesc de ocrotire a minorilor şi constă în totalitatea drepturilor şi îndatoririlor pe
care le au părinţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştea provin din căsătorie sau din afara căsătoriei, sau dacă aceştea
sunt de provenienţă naturală sau adoptaţi.
Tutela şi curatela asupra minorilor se instituie în caz de deces al părinţilor, în caz de decădere a părinţilor din drepturile
părinteşti în baza art. 67 CF, în caz de luare a copilului de la părinţi fără decăderea lor din drepturile părinteşti în baza art. 71
CF,în caz cînd părinţii nu trăiesc împreună cu copilul şi nu participă la educaţia şi întreţinerea lui din motive neîntemeiate, în
caz cînd părinţii sînt declaraţi incapabili de către instanţa judecătorească şi în alte cazuri cînd o cer interesele copilului, inclusiv
la cererea părinţilor. Atît tutela cît şi curatela prezintă o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia o anumită persoană
denumită tutore sau curator este chemată să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de un copil minor, al cărui părinţi sînt
decedaţi ori în imposibilitate de a-şi exercita îndatoririle.

Articolul 33. Tutela.

(1) Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor în vîrstă de pînă la 14 ani,
după caz.
(2) Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă şi încheie fără mandat în numele şi în interesul
ei actele juridice necesare.

1.a)Persoanele care suferă de alienaţie sau debilitate mintală pot fi declarate la cererea membrilor familiei, a procurorului şi a
altor persoane interesate de către instanţa de judecată ca fiind incapabile. În urma declarării persoanei ca fiind incapabilă
instanţa de judecată dispune autorităţii tutelare numirea unui tutore deoarece persoana nu poate să-şi dea seama de acţiunile sale
sau să le dirijeze. Tutorele unei persoane incapabile este obligat să aibă grijă de persoana tutelată şi respectiv să-i apere
interesele patrimoniale completîndu-i prin acţiunile sale capacitatea de exerciţiu care îi lipseşte.
b)Minorii în vîrsta de pînă la 14 ani nu posedă capacitatea de exerciţiu în pofida minorităţii, de aceea ei nu pot participa la
raporturile juridice civile de sine stătător. Conform legislaţiei familiale (art. 61 CF) drepturile şi interesele legitime ale copiilor
sînt apărate de către părinţii lor. În lipsa acestora apare problema asigurării educaţiei, creşterii şi dezvoltării minorului, apărării
proprietăţii lui, asigurării materiale. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale a minorului este reglementată în detaliu de
CF (art. 142-147). CC reglementează drepturile patrimoniale ale minorului şi anume drepturile de posesie, folosinţă şi
dispoziţie a bunurilor care îi aparţin cu drept de proprietate.
2.Tutorele din momentul numirii lui în această funcţie reprezintă interesele persoanei tutelate. Prin reprezentarea minorului
pînă la 14 ani şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu în actele civile înţelegem încheierea acestora de către tutore, dar
în numele şi pe seama minorului şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu. Între tutore şi persoana tutelată există o
autonomie patrimonială adică tutorele nu are drept de proprietate asupra bunurilor persoanei tutelate şi cel de sub tutelă nu are
drept de proprietate asupra bunurilor tutorelui, deaceea este şi firesc ca efectele actelor juridice încheiate de tutore să se
răsfrîngă asupra patrimoniului persoanei tutelate. Actele juridice pe care tutorele le poate încheia în calitate de reprezentant
legal pot fi clasificate în trei grupe:
– actele pe care tutorele le poate încheia singur, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
– acte pe care tutorele le poate încheia doar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
– acte pe care tutorele nu le poate încheia nici chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Prin acţiunile sale tutorele completează capacitatea de exerciţiu a persoanei incapabile şi a minorului în vîrstă de pînă la 14 ani
şi în aşa mod cel de sub tutelă poate în deplină măsură să-şi realizeze drepturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale.
Tutela este o sarcină socială, de onoare şi de încredere deaceia tutorele încheie fără mandat în numele şi în interesul persoanei
tutelate actele juridice necesare.

Articolul 34. Curatela.

(1) Curatela se instituie asupra minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani, precum şi asupra persoanelor fizice limitate în
capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool, consumului de droguri şi de
alte substanţe psihotrope.
(2) Curatorul îşi dă consimţămîntul la încheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se află sub curatelă nu are
dreptul să le încheie de sine stătător.
(3) Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă în realizarea drepturilor şi îndelinirea obligaţiilor şi o protejează
împotriva abuzurilor unor terţi.
1.Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă pentru al
apăra împotriva abuzurilor terţilor persoane asupra lui se instituie curatela. Dacă pînă la vîrsta de 14 ani minorul s-a aflat
sub tutelă aceasta se transformă în curatelă fără o decizie specială a autorităţii tutelare. În realizarea drepturilor personale
nepatrimoniale şi executarea obligaţiilor personale nepatrimoniale curatela nu se deosebeşte de tutelă. Atunci cînd minorul îşi
realizează drepturile patrimoniale sau îşi execută obligaţiile patrimoniale minorul are nevoie de ajutorul curatorului. Persoanele
fizice majore pot fi limitate în capacitatea de exerciţiu de către instanţa de judecată în cazurile cînd:
– ele consumă abuziv alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope şi aceasta
– înrăutăţeşte starea materială a familiei lor (art. 25 CC).
Spre deosebire de minorul în vîrsta de la 14 la 18 ani asupra căruia curatela se stabileşte în scopul apărării lui, numirea
curatorului asupra persoanei limitate în capacitate de exerciţiu se face cu scopul de a proteja drepturile patrimoniale ale
acesteia cît şi a familiei sale.
2.Minorii în vîrstă de la 14 la 18 ani aflaţi sub curatelă pot de sine stătător să încheie acte juridice de mică valoare care se
execută la momentul încheierii lor, să dispună de veniturile rezultate din activităţi proprii, să exercite dreptul de autor asupra
unui rezultat al activităţii intelectuale, să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri (art. 21 CC).
Persoanele care sînt limitate în capacitatea de exerciţiu de către instanţa de judecată se bucură de aceleaşi drepturi. Curatorul îşi
dă consimţămîntul la încheierea actelor juridice, altele decît cele expuse mai sus. Pentru încheierea de către minor sau persoana
limitată în capacitatea de exerciţiu a actelor juridice indicate la art. 42 CC se cere consimţămîntul curatorului şi permisiunea
prealabilă a autorităţii titulare de la domiciliul persoanei aflate sub curatelă. Consimţămîntul curatorului poate fi dat prealabil
încheierii actului juridic sau actul juridic poate fi încuviinţat ulterior, dacă nu sînt lezate interesele persosanei aflate sub
curatelă.
Curatorul nu poate să-şi dee consimţămîntul pentru încheierea actelor juridice prevăzute la art. 43 CC nici chiar cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare.
3.Libertatea oferită minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani inclusiv pentru încheierea actelor juridice, dispunerea de veniturile
rezultate din munca proprie etc., nu trebuie să-i dăuneze. Curatorul este chemat să-i ajute persoanei aflate sub curatelă să-şi
exercite drepturile în modul cel mai convenabil pentru el. Ajutorul se poate manifesta prin diferite forme: sfaturi, consultaţii,
adresări în diferite instituţii pentru adolescenţi sau instituţii curative care ar putea schimba situaţia celui limitat în capacitate de
exerciţiu, distribuirea corectă a sumelor primite pentru asigurarea întreţinerii materiale. Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub
curatelă să-şi îndeplinească obligaţiile şi să-l protejeze de abuzul terţelor persoane, minorul să frecventeze şcoala pînă la vîrsta
de 16 ani, cel limitat în capacitate de exerciţiu să dispună de veniturile sale în aşa mod ca să-şi poată satisface necesităţile
curente. Dacă a fost încheiat un act juridic fără consimţămîntul lui curatorul se poate adresa în instanţa judecătorească pentru a
cere declararea nulităţii actului juridic.

Articolul 35. Autorităţile tutelare.

(1) Autorităţi tutelare sînt autorităţile administraţiei publice locale.


(2) Autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei care se află sub tutelă supraveghează activitatea tutorelui sau a
curatorului ei.

1.Autorităţile administraţiei publice locale – consiliile executive ale municipiilor, oraşelor, raioanelor, satelor sînt autorităţi
tutelare care iau toate deciziile referitor la problemele tutelei şi curatelei.
Exercită funcţiile de autorităţi tutelare direcţiile sau secţiile de învăţămînt – în cazul minorilor şi direcţiile sau secţiile de
asistenţă socială în cazul persoanelor majore, lipsite de capacitate de exerciţiu printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti sau copii
minori cu handicap care se află în instituţiile subordonate Ministerului Muncii şi Asistenţă Socială. Direcţiile sau secţiile de
învăţămînt îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului propriu , elaborat în conformitate cu Regulamentul-tip al Direcţiei
generale judeţene (municipale) învăţămînt aprobat prin HG 1380/2002 şi , ulterior, aprobat de Ministerul Educaţiei.
Documentul în cauză prevede că direcţiile sau secţiile de învăţămînt exercită funcţia de protecţie a drepturilor copilului ,
organizează munca de plasare a minorilor orfani şi a celor lipsiţi de grijă părintească în instituţiile respective sau familii
,prezintă spre examinare administraţiei publice locale propuneri de acordare a înlesnirilor pentru întreţinerea lor în instituţiile de
învăţămînt şi în şcolile de meserii ,examinează petiţiili şi propunerile cetăţenilor ,întreprinde măsuri în vederea lichidării
neajunsurilor semnalate ,hotărăşte toate problemele în legătură cu instituirea tutelei sau curatelei.
În Republica Moldova este şi un organ guvernamental care se ocupă cu protecţia copiilor orfani şi celor lipsiţi de grijă
părintească – Comitetul pentru Înfiere care a fost instituit prin HG 749/1993.
În localităţile unde lipsesc secţiile sau direcţiile de învăţămînt sau asistenţă socială problemele de tutelă şi curatelă sînt puse pe
seama secretarilor consiliilor locale.
2.Tutorii şi curatorii sînt obligaţi, să prezinte periodic nu mai rar decît o dată pe an direcţiilor (secţiilor) învăţămînt sau asistenţă
socială de la domiciliul lor dări de seamă privind activitatea sa în domeniul protecţiei drepturilor celor puşi sub tutelă sau
curatelă. Autoritatea tutelară verifică dările de seamă prezentate, efectuează controale şi acordă ajutor tutorilor şi curatorilor în
ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor lor, iar în caz de depistare a încălcărilor i-a măsuri pentru înlăturarea lor.Supravegherea
activităţii tutorilor (curatorilor) este obligatorie şi cuprinde toate categoriile persoanelor incapabile şi cu capacitate de exerciţiu
limitată. Prin supraveghere permanentă autoritatea tutelară minimalizează cazurile de comportament indiferent , abuziv a
tutorilor (curatorilor) faţă de persoanele tutelate. Metoda supravegherii variază în dependenţă de persoana care se află sub tutelă
(curatelă). Dacă sub tutelă este o persoană incapabilă se controlează condiţiile de trai, acordarea ajutorului medical, procurarea
medicamentelor necesare etc. În cazul minorilor se atrage o atenţie deosebită la metodele de educaţie a copilului. În cazul
persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu se controlează eficacitatea curatelei—dacă veniturile celui de sub curatelă se
folosesc pentru binele familiei lui şi nu în daună. Controlul activităţii tutorilor (curatorilor) are ca scop acordarea ajutorului
necesar şi înlăturarea neajunsurilor care pot apărea pe parcurs.

Articolul 36. Instituirea tutelei şi curatelei.

(1) Autoritatea tutelară este obligată să hotărască asupra instituirii tutelei sau curatelei în termen de o lună de la data
primirii informaţiei despre necesitatea instituirii.
(2) Pînă la numirea tutorelui sau curatorului, atribuţiile lor sînt exercitate de autoritatea tutelară.

1.Instituirea tutelei şi curatelei se poate face din oficiu ori pe baza informaţiei primite de autoritatea tutelară. În amble cazuri
instituirea tutelei şi curatelei se face într-un termen de o lună de la data aflării despre necesitatea acesteia. Termenul de o lună
de zile este stabilit pentru înlăturarea cauzelor care ar duce la lipsa îngrijirii şi la lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor care au nevoie de tutelă sau curatelă.
2.Hotărîrea despre numirea tutorelui sau curatorului este luată de conducătorul administraţiei publice locale şi poate fi
contestată la organele administraţiei publice locale ierarhic superioare sau în instanţa de judecată. Dreptul de a contesta
hotărîrea o au părinţii (părintele), rudele apropiate, instituţiile educative, curative şi alte persoane interesate.
3.Din momentul aflării ştirilor despre necesitatea instituirii tutelei sau curatelei atrubuţiile acestora sînt executate de
autorităţile tutelare prin numirea unui reprezentant care va avea grijă pînă la numirea tutorelui (curatorului) să asigure
ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor minore, cu capacitate de exerciţiu limitată sau lipsite de capacitatea de exerciţiu.
Asupra fiecărui caz de numire a tutorelui sau curatorului autoritatea tutelară deschide un dosar personal unde sînt păstrate toate
documentele necesare cît şi procesele verbale ale controlului condiţiilor de viaţă a tutelatului şi inventarierii bunurilor lui.

Articolul 37. Obligaţia de informare despre persoanele asupra cărora trebuie instituită tutela sau curatela.

În termen de 5 zile de la data aflării că asupra persoanei trebuie instituită tutela sau curatela, au obligaţia să înştiinţeze
autoritatea tutelară:
a)cei apropiaţi persoanei, precum şi administratorul şi locatarii casei în care locuieşte;
b)serviciul de stare civilă, în cazul înregistrării unui deces, precum şi notarul public, în cazul deschiderii unei succesiuni;
c)instanţa judecătorească, lucrătorii procuraturii şi ai poliţiei, în cazul pronunţării, aplicării sau executării unei
sancţiuni privat de libertate;
d)autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

1.Temei pentru instituirea tutelei şi curatelei serveşte depistarea şi luarea la evidenţă la timp a minorilor lipsiţi de grijă
părintească, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată. Depistarea şi evidenţa
acestor persoane este o obligaţie directă a funcţionarilor autorităţii tutelare, împuternicite să acţioneze în scopul ocrotirii lor.
Totodată pentru majorarea eficacităţii activităţii în domeniu legea obligă şi cetăţenii să informeze imediat dar nu mai tîrziu de 5
zile autoritatea tutelară despre toate persoanele care necesită ocrotire prin tutelă (curatelă). Sînt obligaţi să prezinte astfel de
informaţii cei apropiaţi persoanei ce necesită tutelă (curatelă), aceştea pot fi membrii familiei lui sau persoanele la care
locuieşte minorul, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată, cît şi administratorul şi
locatarii casei în care persoana locuieşte. Funcţionarul serviciului de stare civilă care înregistrează decesul unei persoane este
obligat să anunţe autoritatea tutelară în cazul cînd din documentele prezentate rezultă că în familia decedatului au rămas
persoane ce necesită instituirea tutelei (curatelei); tot la fel şi în cazul notarului care a înregistrat deschiderea succesiunii.
Instanţa de judecată informează autoritatea tutelară despre copiii minori ai căror părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti,
copiii au fost luaţi de la părinţi fără decăderea din drepturile părinteşti; despre persoanele care prin hotărîrea instanţei de
judecată au fost lipsite de capacitatea de exerciţiu sau au fost limitate în capacitatea de exerciţiu şi în alte cazuri. Lucrătorii
poliţiei şi procuraturii în toate cazurile cînd sînt aplicate sancţiuni privative de libertate faţă de persoanele care au la întreţinere
şi îngrijire persoane ale căror drepturi şi interese trebuie ocrotite prin tutelă (curatelă). Obligaţia de informare o au şi alte
persoane cu funcţii de răspundere care prin activitatea sa profesională sînt strîns legaţi de copii minori – conducătorii şcolilor,
instituţiilor preşcolare, curative, educative şi de alt ordin. Categoria alte persoane presupune obligaţia tuturor cetăţenilor de a
prezenta autorităţii tutelare orice fel de informaţie despre minorii rămaşi fără grijă părintească sau persoane incapabile ori cu
capacitate limitată care au nevoie de ocrotire.
2.Termenul de 5 zile este stabilit de legislaţie în scopul întăririi comportamentului respectiv a persoanelor cu funcţii de
răspundere, a membrilor societăţii în întregime şi pentru manifestarea grijii faţă de copiii rămaşi fără ocrotire părintească şi a
persoanelor care nu pot de sine stătător să-şi apere drepturile şi interesele personale şi patrimoniale.
3.Obligaţia prevăzută la lit. a-d), art. 37 CC este asigurată de sancţiuni juridice prevăzute la art. 171³ C cu privire la CA/1985
care prevede că încălcarea de către persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile de instruire, curative, de asistenţă socială
şi din alte instituţii similare a termenului de 5 zile pentru comunicare autorităţii tutelare despre copiii rămaşi fără îngrijire
părintească care pot fi transmişi sub tutelă (curatelă) atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la cinci la zece salarii
minime.
4.La primirea informaţiei autoritatea tutelară efectuiază în termen de 3 zile un control în scopul asigurării veridicităţii
informaţiei. Rezultatele controlului sînt elucidate într-un proces-verbal care serveşte temei pentru luarea persoanei la evidenţă şi
săvîrşirea acţiunilor de instituire a tutelei (curatelei).

Articolul 38. Tutorele şi curatorul.

(1) Poate fi tutore sau curator o singură persoană fizică sau soţul şi soţia împreună dacă nu se află în vreunul din
cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) şi au consimţit expres.
(2) Atribuţiile de tutore şi curator asupra persoanei internate în o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de
învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară sînt exercitate de aceste instituţii, cu excepţia cazului în care
persoana are tutore sau curator.
(3) Tutorele sau curatorul este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia trebuie
instituită tutela sau curatela, din oficiu sau la sesizarea celor menţionaţi la art.37.
(4) Nu poate fi tutore sau curator:
a) minorul;
b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu;
c) cel decăzut din drepturile părinteşti;
d) cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de sănătate;
e) cel căruia, din cauza exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia;
f) cel căruia i s-a restrîns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin
hotărîre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
g) cel ale cărui interese vin în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
h) cel înlăturat prin act autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în
momentul morţii, ocrotirea părintească;
i) cel care, exercitînd o tutelă sau curatelă, a fost îndepărtat de la ele;
j) cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este internată persoana asupra căreia se
instituie tutela sau curatela.

1.Tutore (curator) poate fi orice persoană fizică care a împlinit majoratul şi întruneşte condiţiile morale necesare pentru
îndeplinirea unei astfel de obligaţii. Autoritatea tutelară numeşte tutorele (curatorul) asupra minorului, asupra persoanei
incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată, numai cu consimţămîntul acesteia. Dacă cel ce pretinde a fi tutore (curator)
este căsătorit se cere şi consimţămîntul soţului lui. De regulă, autoritatea tutelară numeşte un tutore (curator), deoarece sarcina
tutelei (curatelei) cere o activitate personală şi o răspundere personală. Dar, deseori, cei ce au nevoie de ocrotire prin tutelă
(curatelă), şi îndeosebi minorii, sînt plasaţi în familia tutorelui (curatorului). În aceste cazuri pot fi numiţi tutori (curatori) soţul
şi soţia împreună, dacă ambii şi-au dat acordul şi nu se află în cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) al prezentului
articol.
2.Lipsa posibilităţilor de a aranja minorii orfani sau lipsiţi de grijă părintească cît şi majorii lipsiţi de sau limitaţi în capacitatea
de exerciţiu duce la necesitatea plasării lor în instituţii de stat pentru copii de vîrstă preşcolară, şcoli-internat pentru copii orfani
sau semiorfani; instituţii de tip sanatorial pentru copii cu handicap, instituţii curative, case de invalizi pentru copii sau pentru
persoane bolnave psihic, instituţii de reabilitare a persoanelor ce fac abuz de alcool sau substabţe narcotice etc. Tutore sau
curator în aceste cazuri nu se numeşte şi conform alineatului 2 al prezentului articol atribuţiile de tutore (curator) sînt
exercitate de aceste instituţii. Funcţiile tutorelui (curatorului) sînt îndeplinite de conducătorul instituţiei educative sau curative
în care se află minorul sau persoana incapabilă sau cu capacitate de exerciţiu limitată, adică directorul şcolii-internat, medicul-
şef al casei de invalizi, ai spitalului etc.; şi nu medicul de servici sau pedagogul copilului. Conducătorul instituţiilor enumerate
îndeplineşte funcţiile de tutore (curator) paralel cu funcţiile sale prevăzute de regulamentul acestor instituţii. Ei apără atît
drepturile şi interesele personale cît şi drepturile şi interesele patrimoniale ale persoanelor tutelate în raport cu terţele persoane.
În caz de necesitate conducătorii instituţiilor reprezintă persoanele în instanţa de judecată fără mandat special.
Dacă minorul sau persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau limitată în capacitatea de exerciţiu au deja numit un tutore
(curator) şi sînt plasaţi în instituţiile enumerate mai sus temporar, ocrotirea drepturilor persoanelor de sub tutelă (curatelă) se
înfăptuieşte de către tutore (curator). Autoritatea tutelară este în drept să hotărască problema încetării funcţiei de tutore (curator)
în cazurile cînd plasamentul în instituţiile de stat cu întreţinere deplină a devenit permanent.
3.Tutorele (curatorul) este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită
tutela sau curatela în cazurile cînd există informaţia unei instituţii sau a unei persoane despre minorii orfani sau lipsiţi de grijă
părintească sau despre persoane lipsite de sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Informaţia este urmată de un control
rezultatele căruia sînt oglindite într-un proces verbal care reflectă vericiditatea acesteia şi cererea persoanei care doreşte să
devină tutore (curator).
Din oficiu tutorele (curatorul) se desemnează în astfel de cazuri cum ar fi tutela asupra minorului ai cărui părinţi au fost
decăzuţi din drepturile părinteşti la cererea autorităţii tutelare; asupra persoanei care are tulburări mintale şi a fost lipsită de
capacitatea de exerciţiu la cererea autorităţii tutelare.
4.După cum s-a menţionat mai sus minorul în vîrstă de pînă la 14 ani are nevoie de tutelă, iar cel în vîrstă de la 14 la 18 ani de
curatelă, deaceea persoana care nu a împlinit majoratul nu poate fi numită nici tutore şi nici curator. Persoanele care sînt lipsite
de sau limitate în capacitatea de exerciţiu, decăzute din drepturile părinteşti, cele în privinţa cărora a fost anulată adopţia din
culpa lor, restrînse în drepturile civile nu pot fi numite tutore (curator) în cazurile în care faptul este dovedit printr-o hotărîre
rămasă definitivă a instanţei judecătoreşti. Cerinţa faţă de starea sănătăţii stipulară la lit.d) presupune că cel ce urmează a fi
numit tutore sau curator nu trebuie să sufere de boli grave transmisibile care ar duce la pierderea capacităţii de muncă pentru o
perioadă îndelungată, sau astfel de boli care i-ar împiedica deplasarea liberă, sau ar fi de o vîrstă foarte înaintată şi nu şi-ar
putea îndeplini funcţiile. Pentru ca tutela (curatela) să-şi atingă scopul de ocrotire persoanele ce pretind a fi numite în această
funcţie trebuie să nu fie cu rele purtări, adică să aibă calităţi morale respective care le-ar permite să crească, să educe minorii şi
să acorde ajutor necesar persoanelor lipsite de sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Calităţile morale presupun că persoana
respectă ansamblul normelor de conveţuire, de comportare faţă de alţii şi faţă de colectivitate.
Cazurile prevăzute la lit.g) şi i) al prezentului articol pot servi temei de refuz pentru numirea tutorelui (curatorului) atunci cînd
autoritatea tutelară posedă destule probe care dovedesc că interesele persoanei ce pretinde această funcţie vin în conflict cu
interesele persoanei puse sub tutelă (curatelă), sau există o hotărîre anterioară a autorităţii tutelare despre înlăturarea din culpa
lui a fostului tutore (curator).
Impedimentul prevăzut la lit.h) poate fi dovedit printr-un testament autentificat în modul prevăzut de lege. Această prevedere
este nouă pentru legislaţia noastră şi poate fi explicată doar prin simplul respect faţă de părintele decedat considerîndu-se că el a
avut destule motive pentru îndepărtarea persoanei de la tutela (curatela) copilului său.
Interdicţia prevăzută la lit.j) se bazează pe faptul că cel ce se află într-o instituţie curativă sau educativă este tutelat de
conducătorul acestei instituţii în temeiul alinetului 2 al prezentului articol. În cazul cînd persoana ce se află în relaţii de muncă
cu instituţia în care este internată persoana tutelată, a fost numită tutore (curator) anterior, autoritatea tutelară emite o hotărîre
despre încetarea tutelei (curatelei).

Articolul 39. Caracterul personal şi gratuit al tutelei şi curatelei.

(1) Tutela şi curatela sînt sarcini personale.


(2) Obligaţiile de tutelă şi curatelă se îndeplinesc gratuit. Tutorele şi curatorul au dreptul să ceară compensarea tuturor
cheltuielilor aferente îndeplinirii obligaţiilor de tutelă şi curatelă.
(3) Autoritatea tutelară poate, ţinînd seama de cuantumul şi componenţa patrimoniului celui pus sub tutelă sau
curatelă, să decidă ca administrarea patrimoniului sau doar a unei părţi din el să fie încredinţată unei persoane fizice
sau unei persoane juridice competente.

1.Tutela şi curatela sînt sarcini personale, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi transmise şi trebuiesc îndeplinite de persoana
numită în această funcţie. Dacă tutorele (curatorul) din diferite motive întemeiate (boală gravă, schimbarea situaţiei familiale,
schimbarea domiciliului etc.) îşi încetează activitatea, dar persoana tutelată mai are nevoie de ocrotire, autoritatea tutelară poate
numi un alt tutore (curator).
2.Tutorele (curatorul) nu este remunerat pentru îndeplinirea obligaţiilor care şi le-a asumat în mod benevol. Activitatea lui
nu este remunerată deoarece fiind o sarcină personală ea pune, în primul rînd, accentul pe grija de sănătatea şi dezvoltarea celui
pus sub tutelă (curatelă), şi, în al doilea rînd, el nu este obligat să-l întreţină pe cel tutelat din mijloace proprii. Dacă tutorele
(curatorul) în diferite împrejurări a fost nevoit să facă cheltuieli pentru îndeplinirea obligaţiilor de tutelă (curatelă), cum ar fi, de
exemplu, tratament medical urgent, păstrarea bunurilor, cheltuieli şcolare etc., el este în drept să ceară autorităţii tutelare
compensarea acestor cheltuieli, ce pot fi acoperite din mijloacele celui pus sub tutelă (curatelă). În cazul lipsei acestor mijloace
problema poate fi soluţionată de administraţia publică locală prin stabilirea unor îndemnizaţii sau ajutoare prevăzute de
legislaţia în vigoare.
3.Dacă cel pus sub tutelă (curatelă) are un patrimoniu costisitor compus din mai multe bunuri de preţ (imobile, titluri de
valoare, cotă de participaţiune în capitalul social al unei persoane juridice, mijloace de transport etc.) autoritatea tutelară
poate decide ca afministrarea întregului patrimoniu sau doar a unei părţi din el să fie încredinţată unei persoane fizice,
alteia decît tutorul (curatorul) sau unei persoane juridice competente. Aceasta se face prin încheierea unui contract de
administrare fiduciară între autoritatea tutelară şi persoana fizică sau juridică desemnată de ea (art. 1053 p.5 CC). Această
activitate poate fi efectuată gratuit sau poate fi remunerată.

Articolul 40. Obligaţiile tutorelui şi ale curatorului.

(1) Tutorele şi curaterul sînt obligaţi:


a) să locuiască împreună cu cel pus sub tutelă şi să comunice autorităţii tutelare schimbarea
domiciliului. Curatorul şi persoana aflată sub curatelă care a atins vîrsta de 14 ani pot locui separat doar cu acordul
autorităţii tutelare;
b) să aibă grijă de întreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
c) să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(2) Tutorelui şi curatorului le revin drepturile şi obligaţiile de părinte în educarea minorului.

1.Pentru ca tutorele (curatorul) să-şi poată mai bine îndeplini obligaţiile ce îi revin el trebuie să locuiască împreună cu
minorul sau persoana incapabilă ori limitată în capacitatea de exerciţiu aflate sub tutela sa. Tutorele dobîndeşte dreptul de
folosinţă la locuinţa minorului însă nu dreptul de proprietate. Dacă tutorele (curatorul) decide să-şi schimbe locul de trai, în
locuinţa celui tutelat, la altă adresă, ori în altă localitate el trebuie în mod obligatoriu să anunţe autoritatea tutelară pentru ca
aceasta să poată controla dacă sînt respectate interesele celui pus sub tutelă (curatelă) şi în continuare să supravegheze
activitatea lui.
2.Autoritatea tutelară poate da încuviinţare minorului care a atins vîrsta de 14 ani pentru a locui separat de curator, dacă el
doreşte să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale şi dacă acest fapt nu va influenţa negativ asupra educaţiei
copilului.
3.Grija de întreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă presupune asigurarea lui cu hrană , îmbrăcăminte,
medicamente, mijloace pentru instruirea copiilor, odihnă şi alte mijloace care asigură traiul şi sănătatea persoanelor bolnave,
creşterea şi dezvoltarea copiilor minori din mijloacele celui tutelat. Tutorele (curatorul) poate întreţine persoana aflată sub tutelă
şi din mijloace proprii însă nu este obligat să o facă. Lăsarea minorului sau a persoanei lipsite de sau limitate în capacitate de
exerciţiu fără ajutor atraje după sine răspunderea, după caz, civilă, contravenţională sau penală.
4.Tutorele şi curatorul sînt obligaţi să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă în raporturile lor cu
terţele persoane, în toate organele inclusiv şi în instanţa de judecată. Tutorele (curatorul) este nu numai în drept dar şi obligat să
ceară înapoierea minorului, atunci cînd acesta este deţinut de către alte persoane sau şi-a schimbat locuinţa fără învoirea
autorităţii tutelare (art.146 CF). În cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu, dacă cel tutelat se însănătoşeşte tutorele
este obligat să se adreseze în instanţa judecătorească pentru ca aceasta să constate dacă poate fi restabilită capacitatea de
exerciţiu şi tutela încetată. Curatorul celui limitat în capacitate de exerciţiu la fel este obligat să se adreseze în instanţa
judecătorească dacă cel de sub curatelă s-a tratat, nu mai face abuz de băuturi alcoolice, droguri sau substanţe psihotrope şi nu
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale pentru ca instanţa să hotărască întrebarea despre restabilirea capacităţii de exerciţiu.
Tutorele (curatorul) poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de persoanele tutelate conform art.1406-1409 CC.
5.Tutorele şi curatorul au aceleaşi drepturi şi obligaţii în educarea minorului. În esenţă ele coincid cu drepturile şi
obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor. Tutorele (curatorul) la fel ca şi părintele este în drept să aleagă procedeele de educare a
minorului. Metodele de educare a copiilor trebuie să excludă comportamentul abuziv, insultele şi maltratările de orice ordin, cît
şi expluatarea minorului. La alegerea procedeelor de educare el trebuie să ee în consideraţie opinia copilului şi recomandările
autorităţii tutelare. Exprimarea opiniei de către copil poate avea loc la orice vîrstă de la care copilul îşi conştientizează acţiunile.
În cazul apariţiei unor contradicţii, neînţelegeri tutorele şi curatorul se poate adresa la autoritatea tutelară pentru a primi ajutorul
respectiv. Tutorele (curatorul) alege, ţinînd cont de opnia copilului minor forma şi instituţia de învăţămînt. El este obligat să
asigure ca minorul să obţină studiile de învăţămînt general de nouă ani (Legea 547/1995), să fie crescut sănătos, pregătit
profesional în conformitate cu capacităţile lui şi potrivit cerinţelor şi scopurilor societăţii noastre.

Articolul 41. Administrarea patrimoniului celui pus sub tutelă.

(1) Tutorele administrează şi dispune eficient de bunurile celui pus sub tutelă, în numele acestuia, dacă nu este numit un
administrator al bunurilor.
(2) La numire, tutorele, în prezenţa reprezentantului autorităţii tutelare, inventariază bunurile celui pus sub tutelă şi
prezintă autorităţii tutelare inventarul spre aprobare.
(3) Sumele cuvenite celui pus sub tutelă, sub formă de pensie, ajutor, pensie alimentară şi alte venituri curente, se
primesc şi se cheltuiesc de către tutore pentru întreţinerea celui pus sub tutelă.
(4) Dacă veniturile curente sau mijloacele baneşti ale celui pus sub tutelă nu sînt suficiente pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor necesare, acestea pot fi acoperite din contul bunurilor lui, cu acordul autorităţii tutelare.
(5) Tutorele este dator să întocmească şi să prezinte anual autorităţii tutelare, în termen de 30 de zile de la sfîrşitul
anului calendaristic, un raport privind modul în care s-a îngrijit de cel pus sub tutelă şi despre administrarea şi
dispunerea de bunurile acestuia.

1.Latura patrimonială a ocrotirii minorului şi persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu constă în drepturile şi obligaţiile
tutorelui cu privire la administrarea patrimoniului celui tutelat. Aceasta presupune acţiunile pe care le desfăşoară tutorele în
scopul utilizării, conservării sau înstrăinării bunurilor ce aparţin celui pus sub tutelă. Scopul administrării bunurilor celui aflat
sub tutelă este eficienţa, ceea ce presupune că tutorele trebuie să utilizeze bunurile doar în interesele celui pus sub tutelă şi în
conformitate cu legea să întrebuinţeze veniturile şi fructele dobîndite din patrimoniu pentru binele tutelatului, dacă este necesar,
să efectuieze acte de conservare a bunurilor sau acte de înstrăinare. Tutorele poate dispune de toate bunurile celui pus sub tutelă
dacă nu a fost numit un administrator asupra lor. În cazul numirii acestuia tutorele administrează şi dispune doar de bunurile
rămase în gestiunea sa. El poate încheia în numele minorului şi pentru folosul lui acte de dispoziţie cu excepţia celor prevăzute
la art.43 CC.
2.Pentru a asigura o administrare eficientă a bunurilor autoritatea tutelară trebuie să dispună de o informaţie completă privind
patrimoniul celui pus sub tutelă. În acest scop la numire tutorele inventariază bunurile celui pus sub tutelă. Inventarierea
presupune enumerarea tuturor bunurilor, descrierea fiecăruia în parte, evaluarea lor ţinîndu-se cont de perioada de folosinţă, a
lor, uzură, costul total al bunurilor în bani. La întocmirea procesului-verbal privind inventarierea este obligatorie prezenţă
reprezentantului autorităţii tutelare, care semnează inventarul după ce ultimul se prezintă autorităţii tutelare spre aprobare.
Procesul-verbal se întocmeşte în două exemplare dintre care unul se păstrează la autoritatea tutelară în dosarul celui tutelat, iar
al doilea la tutore, ceea ce asigură posibilitatea controlului asupra îndeplinirii de către tutore a obligaţiei prevăzute la alineatul 1
al prezentului articol.
3.Minorii lipsiţi de grijă părintească, de regulă, beneficiază de pensie pentru pierderea întreţinătorului, dacă au decedat părinţii
sau unul din ei, de pensie alimentară dacă părinţii sau unul din ei nu locuiesc împreună cu copilul, de îndemnizaţii sau ajutoare
materiale plătite din sistema asigurărilor sociale de stat. Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu la fel pot beneficia de o pensie
pentru invaliditate, pensie pentru limită de vîrstă, îndemnizaţie de şomer sau alte îndemnizaţii prevăzute de legislaţie. Izvor al
veniturilor curente a celui tutelat pot fi şi dividenzii primiţi de el din acţiile care îi aparţin, dobînda la banii depuşi într-o
instituţie bancară şi alte miloace provenite din gestionarea averii lui. Toate sumele cuvenite celui pus sub tutelă le primeşte
tutorele şi trebuie să dispună de ele în aşa mod ca cel tutelat să fie asigurat cu cele necesare traiului (hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte, asistenţă medicală, instruire pentru copii etc.).
4.Politica socială din ţară prevede că statul acordă susţinere materială minorilor lipsiţi de grijă părintească şi persoanelor cu
handicap. În acest scop legislaţia prevede un şir de îndemnizaţii şi ajutoare pentru populaţie. Dar, deseori, sumele acordate nu
pot satisface nevoile curente ale persoanelor tutelate. În cazul veniturilor insuficiente pentru întreţinerea celui de sub tutelă
tutorele se poate adresa la organul administraţiei publice locale pentru ca să-i fie acordat un ajutor unic sau lunar. Dacă nici
ajutorul acordat nu poate acoperi cheltuielile necesare întreţinerii tutorele poate înstrăina bunurile minorului. Tutorele este
obligat să dispună eficient de bunurile celui pus sub tutelă. Deaceea în cazurile cînd bunurile tutelatului nu pot fi păstrate,
deoarece pot să-şi pieardă valoarea, să fie supuse stricăciunii sau pieirii, tutorele le poate înstrăina pentru a acoperi cheltuielile
necesare întreţinerii şi pentru a îndeplini sarcina unei buni gospodăriri a patrimoniului fără acordul autorităţii tutelare. În toate
celelalte cazuri înstrăinarea bunurilor celui pus sub tutelă poate avea loc numai cu acordul autorităţii tutelare.
5.Exercitarea de către tutore a obligaţiei de a primi şi cheltui sumele cuvenite celui pus sub tutelă pentru întreţinerea persoanei
tutelate este strîns legată de o altă obligaţie – de a duce evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. La autoritatea tutelară se prezintă
un raport anual în care sînt oglindite în cifre, pe de o parte, sumele primite în formă de pensii, îndemnizaţii, ajutoare, dobînzi,
dividenzi, alte venituri de la folosirea patrimoniului celui tutelat, şi pe de altă parte, cheltuielile făcute pentru întreţinerea celui
tutelat şi despre modul de administrare şi dispunere de bunurile celui tutelat. Prezentarea dărilor de seamă într-un anumit
termen – anual în timp de 30 de zile de la sfîrşitul anului calendaristic – urmăreşte scopul controlului obligatoriu privind
activitatea tutorelui. Autoritatea tutelară poate cere prezentarea dării de seamă şi în alţi termeni, dacă există un patrimoniu
valoros, dacă cel tutelat are nevoie de o îngrijire specială, dacă există careva informaţii că tutorele nu-şi îndeplineşte
conştiincios funcţiile şi în alte cazuri. Rezultatele raportului sînt verificate şi aprobate de persoana cu funcţii de răspundere a
autorităţii tutelare.

Articolul 42. Autorizaţia autorităţii tutelare pentru încheierea de acte juridice.


(1) Fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare, tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul să încuviinţeze
încheierea actelor juridice de înstrăinare (inclusiv de donaţie), de schimb sau de închiriere (arendă), de folosinţă
gratuită sau de depunere în gaj a bunurilor, a actelor juridice prin care se renunţă la drepturile persoanei puse sub
tutelă sau curatelă, a convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale persoanei puse sub tutelă sau curatelă şi a
oricăror altor acte juridice care duc la micşorarea averii acesteia.
(2) Încheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se admite numai cu
permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.

1.Unele drepturi ale tutorelui şi curatorului sînt limitate în exercitarea lor. Tutorele şi curatorul are grijă de persoana celui pus
sub tutelă (curatelă), î-l ocroteşte şi îi gestionează bunurile. Dreptul de folosinţă şi de posesie tutorele şi curatorul î-l exercită în
deplină măsură de sine stătător, dar dreptul de dispoziţie este limitat. Şi anume tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul
să încuviinţeze fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare acte juridice:
a) de înstrăinare a bunurilor:
– prin vînzare;
– prin schimb, închiriere inclusiv arendă, folosinţa gratuită;
– prin donaţie, cu excepţia cazurilor cînd aceasta poartă un caracter neînsemnat şi este îndreptată spre
realizarea unor obligaţii morale (art.832 CC);
b) de gajare a bunurilor;
c) de renunţare la drepturile patrimoniale ale persoanei de sub tutelă şi curatelă, cum ar fi: renunţul de a
accepta succesiunea, refuzul de a primi donaţia;
d) alte acte care depăşesc dreptul de a administra patrimoniul celui tutelat, ca de exemplu convenţii de
partajare a averii, de schimbare a mărimii cotelor-părţi etc.;
e) acte care duc la micşorarea averii celui tutelat, ca de exemplu, ridicarea sumelor depuse la cec sau a
titlurilor de valoare care nu urmează a fi folosite pentru întreţinerea persoanei de sub tutelă (curatelă).
Autoritatea tutelară trebuie să acorde permisiunea în prealabil şi pentru fiecare act juridic în parte. Este inadmisibilă
încuviinţare generală pentru încheierea tuturor actelor juridice enumerate mai sus. Pentru ca autoritatea tutelară să permită
încheierea actelor juridice tutorele sau curatorul trebuie să se adreseze cu o cerere în care să fie argumentată necesitatea actului
juridic şi că el va fi încheiat în scopul satisfacerii anumitor cerinţe ale minorului sau persoanei lipsite de sau limitate în
capacitatea de exerciţiu. Lipsa permisiunii prealabile a autorităţii tutelare la încheierea actelor sus arătate serveşte drept temei
pentru nulitatea actului juridic.
2.Înstrăinarea bunurilor imobile prezintă unele particularităţi. Contractele de vînzare-cumpărare, de schimb, donaţie,
înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, gaj a bunurilor imobile, se încheie în scris, se autentifică notarial şi se
înscriu în registrul bunurilor imobile. Reieşind din aceste prevederi legiuitorul a prevăzut expres că pentru încheierea de acte
juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se cere permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.
Permisiunea trebuie să fie dată de autoritatea tutelară numai în cazul cînd înstrăinarea urmează să satisfacă în cel mai favorabil
mod interesele celui pus sub tutelă şi sumele de bani obţinute vor fi folosite de tutore sau curator conform indicaţiilor autorităţii
tutelare.

Articolul 43. Interdicţia încheierii de acte juridice în numele celui pus sub tutelă sau curatelă.

(1) Tutorele nu are dreptul să încheie acte juridice cu titlu gratuit, iar curatorul nu are dreptul să-şi dea acordul la
încheierea actelor juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi.
(2) Excepţie de la prevederile alin.(1) fac actele juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor moravuri.
(3) Tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al patrulea inclusiv nu au dreptul să încheie convenţii
cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă
gratuită.

1.Pentru încheierea unor acte juridice drepturile tutorului şi curatorului sînt îngrădite, tutorele nu poate încheia iar curatorul –
încuviinţa aceste acte nici chiar cu acordul autorităţii tutelare. Acestea sînt actele considerate prejudiciabile pentru minor şi
persoana lipsită de sau limitată în capacitate de exerciţiu. Sînt interzise contractele de donaţie în care cel tutelat are calitatea de
donator, deoarece acesta este un contract cu titlu gratuit şi inevitabil duce la micşorarea patrimoniului celui tutelat. Tot la fel
tutorele şi curatorul nu poate renunţa la succesiune din numele celui tutelat. În caz de necesitate refuzul se poate face în temeiul
unei hotărîri judecătoreşti conform alin.2, art.1536 CC. Între alte acte juridice care nu pot fi încheiate de tutore şi încuviinţate de
curator mai putem menţiona contractul de gaj, care prin esenţa lui garantează executarea obligaţiei altuia pe seama celui tutelat
şi, respectiv, lezează drepturile şi interesele lui.
Încheierea de către tutore în numele persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu şi încuviinţarea de către curator a actelor
juridice încheiate de persoana limitată în capacitate de exerciţiu duce la nulitatea lor cu toate efectele nulităţii unui act juridic
(art.219 CC).
2.Interdicţia de a încheia unele acte juridice de către tutore şi de a le încuviinţa de către curator nu se răsfrînge asupra actelor
juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor moravuri. Legislaţia în vigoare nu stipulează, spre deosebire de legislaţia
altor state, care este suma în limitele căreia unele cadouri pot fi considerate ca fiind neînsemnate. De regulă îndeplinirea
bunelor moravuri şi a obligaţiilor morale se consideră atunci cînd obiect al donaţiei făcute din numele tutelatului de către tutore
sau de cel ce se află sub curatelă cu acordul curatorului este un cadou ce nu depăşeşte trei salarii minime.
3.Interdicţia de încheiere a convenţiilor între tutore şi curator, soţul şi rudele acestora pînă la gradul al patrulea inclusiv îşi are
rădăcinile în însăşi esenţa tutelei şi curatelei – de a-l ocroti pe cel aflat sub tutelă, de a-i respecta drepturile şi de a nu-i leza
interesele. Gradul de rudenie al patrulea inclusiv înseamnă că tutorele (curatorul) nu poate încheia convenţii din numele celui
tutelat, şi a cărui reprezentant legal el este, cu rudele în linie dreaptă (copii, nepoţi, strănepoţi, părinţi, bunici etc.) şi în linie
colaterală (fraţi, surori, nepoţi de la frate sau soră, mătuşele, unchii, verii primari). Nu pot fi încheiate convenţii nici cu soţul
(soţia) tutorului (curatorului) şi afinii lui pînă la gradul al patrulea inclusiv. La încheierea unor astfel de convenţii apare conflict
de interese între tutore (curator) ca parte contractantă şi persoana de sub tutelă ale cărei interese trebuie susţinute de tutore
(curator). Ca excepţie pot fi încheiate convenţii prin care către persoana tutelată se transmit bunuri prin donaţie sau în folosinţă
gratuită. Astfel de convenţii poartă un caracter gratuit şi sînt îndreptate spre folosul celui tutelat şi nu poate să-l prejudicieze.

Articolul 44. Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă.

(1) În cazul necesităţii administrării permanente, a bunurilor imobile şi mobile de valoare ale persoanei puse sub tutelă,
autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară a proprietăţii cu administratorul pe care l-a
desemnat. În astfel de cazuri, tutorele îşi păstrează împuternicirile asupra părţii din averea celui pus sub tutelă care nu
este transmisă în administrare fiduciară.
(2) În exercitarea sarcinilor de administrare a proprietăţii persoanei puse sub tutelă, administratorul cade sub incidenţa
art.42 şi 43.
(3) Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă încetează în temeiurile prevăzute de lege pentru încetare
contractului de administrare fiduciară a proprietăţii, precum şi în cazul încetării tutelei.

1.Tutorele are în sarcina lui de ocrotire a persoanei tutelate două laturi – cea personală şi cea patrimonială. În deosebi în cazul
minorilor grija personală pentru creşterea şi educarea copilului este atît de vastă că tutorele nu întotdeauna poate să se preocupe
bine de latura patrimonială. Dacă cel pus sub tutelă dispune de un patrimoniu valoros şi care necesită o grijă permanentă cum ar
fi bunuri imobile, terenuri de pămînt, întreprinderi, titluri de valoare etc. autoritatea tutelară alege o persoană cu care se încheie
un contract de administrare fiduciară, reglementat de cap.XIV CC cu particularităţile instituţiei tutelei şi curatelei. Contractul
susnumit este un contract, practic, nou pentru legislaţia civilă, deoarece anterior putea fi numit un tutore, altul decît cel care
ocroteşte persoana tutelată, doar în cazul cînd aceasta dispunea de bunuri care nu se aflau la domiciliul persoanei de sub tutelă
(art.136 CCF/1969).
Administrarea fiduciară este o activitate de încredere şi de sine stătătoare a persoanei desemnate de autoritatea tutelară ca
menagerul fiduciar în scopul realizării cît mai efective a drepturilor persoanei tutelate şi în interesele ultimului. Drepturile şi
obligaţiile administratorului fiduciar sînt asemănătoare cu cele ale tutorelui. Deaceea la numirea lui, de regulă, se cere să fie
respectate aceleaşi cerinţe ca şi la numirea tutorelui (curatorului), ba chiar mai mult şi cerinţe adăugătoare ce ţin de
profesionalismul persoanei pentru a dobîndi rezultate mai eficiente.Bunurile persoanei de sub tutelă, care sînt obiect al
contractului, sînt separate de bunurile administratorului fiduciar în mod obligatoriu.Faptul se dă publicităţii care se menţine
pentru toată perioada contractului. Bunurile trasmise în administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru obligaţiile personale ale
menagerului fiduciar care nu reies din contract. Administratorul fiduciar gestionează bunurile în nume propriu, dar pe riscul şi
contul celui tutelat. Activitatea lui poate fi gratuită sau remunerată.
2.Dacă în administrare fiduciară a fost transmisă numai o parte din averea celui tutelat tutorele va îngriji de persoana celui
tutelat şi îşi va păstra împuternicirile asupra părţii patrimoniului care nu a fost transmis, adică va avea grijă ca bunurile să fie
păstrate, conservate în caz de necesitate, îmbunătăţite dacă o permit veniturile, să fie folosite conform destinaţiei etc.
3.Administratorul fiduciar la fel ca şi tutorele pentru încheierea actelor juridice prevăzute la art.42 CC din numele minorului şi
a persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu şi încuviinţarea încheierii actelor juridice de către minorii în vîtstă de la 14 – la 18
ani şi a persoanelor limitate în capacitate de exerciţiu are nevoie de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. El nu poate
încheia, nici chiar cu permisiunea autorităţii tutelare, acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se
obligă sau renunţă la drepturi. În deplină măsură sînt aplicate faţă de administratorul fiduciar şi prevederile alin.3 art.43 CC
privind interdicţia de a încheia acte juridice cu soţul şi rudele sale şi ale lui pînă la gradul al patrulea inclusiv.
4.Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă încetează în cazul încetării tutelei (curatelei) în conformitate cu
art.46 şi art.47 CC. Încetarea unilaterală şi prealabilă a contractului de administrare fiduciară nu se admite decît în cazurile
prevăzute la art.1059 CC şi în cazul decesului persoanei tutelate sau a administratorului fiduciar ori a recunoaşterii lui ca fiind
incapabil, absent fără veste sau limitat în capacitate de exerciţiu.
Articolul 45. Păstrarea mijloacelor băneşti.

(1) Sumele de bani care depăşesc necesităţile întreţinerii celui pus sub tutelă şi ale administrării bunurilor lui se depun
pe numel acestuia la o instituţie financiară de unde nu pot fi ridicate decît cu autorizaţia autorităţii tutelare.
(2) Tutorele poate depune sumele necesare întreţinerii pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi
ridicate de tutore fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

1.Persoanele care se află sub tutelă (curatelă) pot avea diferite venituri aşa ca – o sumă de bani primită ca moştenire, pensie
alimentară de la părinţii care locuiesc separat de copiii minori, cîştiguri proprii etc. Sumele care depăşesc necesităţile curente
pentru întreţinerea celui de sub tutelă se depun pe numele lui la o instituţie financiară. Legislaţia în vigoare nu prevede care este
mărimea sumei necesară pentru a acoperi cheltuielile curente ale tutelatului, deaceia alin.1 al acestui articol poate fi aplicat în
cazurile cînd veniturile depăşesc considerabil cheltuielile pentru întreţinerea, lecuirea, odihna persoanei tutelate şi
administrarea patrimoniului lui. Pentru a dispune de sumele depuse pe cont pe numele tutelatului la instituţia financiară tutorele
(curatorul) are nevoie de acordul autorităţii tutelare. Autoritatea tutelară încuviinţează eliberarea banilor din instituţia financiară
doar în cazurile cînd s-a controlat că ei vor fi folosiţi în interesul şi pentru binele celui pus sub tutelă (curatelă). Minorul care a
împlinit vîrsta de 14 ani poate singur dispune de sumele aflate la contul lui dar cu încuviinţarea, exprimată printr-o cerere scrisă,
a curatoruli. Minorul care a atins vîrsta de 14 ani şi singur a depus banii la instituţia financiară pe numele său poate dispune de
bani de sine stătător (art.21, alin.2, lit. c) CC). Dar şi aici el poate fi limitat dacă se va stabili că cheltuie banii fără rost ori în
dauna sănătăţii şi intereselor sale.
2.Tutelă este o relaţie de familie şi minorul locuieşte, de regulă, în familia tutorelui. Tutorele poate să-l întreţină din sursele
proprii, iar sumele primite pentru întreţinerea minorului sub formă de pensie de urmaşi, de pensie alimentară, îndemnizaţii etc.
pot fi depuse la cont pe numele minorului. Pe măsura nevoilor apărute în familie tutorele poate ridica aceste sume, fără
încuviinţarea autorităţii tutelare. Prezentul alineat stipulează că sumele curente necasare întreţinerii se trec într-un cont separat,
însă regulile instituţiilor bancare nu prevăd modalitatea de separare a sumelor depuse pe numele minorului ce depăşesc
necesităţile întreţinerii şi sumele necesare întreţinerii. Deci problema poate fi rezolvată numai printr-un control strict a
activităţii tutorilor din partea autorităţii tutelare şi conlucrarea lor cu instituţiile financiare.

Articolul 46. Îndepărtarea şi eliberarea tutorilor şi curatorilor de la îndeplinirea obligaţiilor lor.

(1) Minorul, precum şi persoanele prevăzute la art. 37 pot contesta sau denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele
tutorelui sau ale curatorului care prejudiciază minorul.
(2) Tutorele sau curatorul va fi îndepărtat dacă săvîrşeşte un abuz, o neglijenţă garavă sau fapte care-l fac nevrednic de
a fi tutore sau curator, precum şi dacă nu-şi îndeplineşte corespunzător sarcina.
(3) Autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de la îndeplinirea obligaţiilor în cazurile în care minorul a fost
întors părinţilor sau a fost înfiat.
(4) În cazul plasării persoanei puse sub tutelă sau curatelă într-o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de
învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară, autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de
îndeplinirea obligaţiilor lor dacă aceasta nu contravine intereselor persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(5) Autoritatea tutelară eliberează, la cerere, tutorele sau curatorul de îndeplinirea sarcinii dacă există motive
întemeiate.

1.Alineatul 1 al articolului comentat subliniază dreptul copilului la protecţie contra abuzurilor din partea părinţilor şi a
persoanelor care îi înlocuiesc consfinţit în Convenţia cu privire la drepturile copilului din 1989 (art.19) şi Codul Familiei (art.53
alin.4). Sensul acestui drept este că minorul care se află sub tutelă (curatelă) poate în orice moment să se adreseze autorităţii
tutelare de la domiciliu pentru a contesta sau denunţa actele şi faptele tutorelui (curatorului) dacă prin ele sînt încălcate
drepturile şi interesele copilului sau tutorii (curatorii) abuzează de drepturile lor. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani se
poate adresa şi în instanţa de judecată.
Constituţia stipulează că toate preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani şi a celor lipsiţi de ocrotirea
părinţilor revin statului şi societăţii (art.49 alin.3). Deaceea, legiuitorul impune obligaţia de a contesta sau denunţa la autoritatea
tutelară actele şi faptele tutorului (curatorului) care prejudiciază minorul persoanelor apropiate copilului, locatarilor casei în
care el locuieşte, persoanelor cu funcţii de răspundere căror faptele sau actele le-au devenit cunoscute în urma activităţii lor
profesionale, cît şi altor cetăţeni care cunosc aceste fapte sau acte.
2.Înlăturarea de la funcţia de tutore sau curator este o sancţiune pentru neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor puse pe
seama lui. Poate fi înlăturată persoana care foloseşte tutela (curatela) în scop interesat, de cîştig, abuzează de drepturi, se
eschivează de la îndeplinirea obligaţiilor cu rea voinţă sau lasă fără îngrijire persoanele tutelate. Aceasta poate fi îndeosebi
periculos pentru copiii de vîrstă fragedă sau persoanele incapabile. Examinînd problema înlăturării tutorelui (curatorului)
autoritatea tutelară ia măsuri pentru recuperarea pagubei pricinuite celui de sub tutelă (curatelă) conform art.1398 CC. În caz că
cel tutelat a fost lăsat fără supraveghere şi ajutor necesar, fiind pus într-o situaţie periculoasă pentru viaţă tutorele (curatorul)
poate fi atras la răspundere penală conform art.163 CP. Îndepărtarea tutorelui (curatorului) de la îndeplinirea funcţiilor atrage
după sine urmări negative. Astfel, persoana pentru viitor nu poate fi adoptator, tutore (curator) sau părinte educator (art. art.121,
143, 150 CF).
3.Tutela şi curatela asupra minorilor poate avea un caracter temporar. Dacă părinţii au fost restabiliţi în drepturile părinteşti, s-
au reîntors din străinătate, au fost eliberaţi din locurile de detenţie etc., copiii de sub tutelă (curatelă) pot fi înapoiaţi părinţilor,
dacă acest fapt nu contravine intereselor minorilor. Autoritatea tutelară emite o hotărîre despre încetarea tutelei (curatelei)
asupra minorului, indicînd motivele. În cazul cînd tutela (curatela) a fost stabilită pe un anumit termen tutela (curatela) poate
înceta la expirarea acestui termen şi fără o hotărîre specială.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) poate fi adoptat. Adoptator poate fi însuşi tutorele (curatorul), care pe baza raporturilor
stabilite dintre el şi minor a hotărît să întărească această legătură sufletească prin dobîndirea statutului de părinte, sau o altă
persoană care satisface cerinţele prevăzute de art.121 CF. Dacă adopţia minorului se face de către o altă persoană pentru
încuviinţarea ei se cere şi acordul tutorelui (curatorului). Autoritatea tutelară hotărăşte încetarea tutelei (curatelei) odată cu
hotărîrea despre transmiterea copilului în îngrijirea viitorilor adoptatori în baza art.122 CF.
4.Din diferite motive, cum ar fi invaliditatea, boala gravă, necesitatea supravegherii permanente etc., cel tutelat poate fi plasat
într-o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de învăţămînt, de tratament etc. Atunci cînd plasamentul poartă un
catacter permanent şi cel de sub tutelă este la întreţinerea deplină a statului autoritatea tutelară eliberează tutorele (curatorul) de
la îndeplinirea obligaţiilor lor. Dacă plasarea este temporară tutorele curatorul poate să-şi menţină funcţiile. În fiecare caz
concret să examinează în ansamblu toate condiţiile care au dus la plasarea tutelatului în instituţia respectivă, durata aflării în
această instituţie, necesitatea administrării bunurilor celui aflat sub tutelă, relaţiile lui cu tutorul (curatorul) şi în dependenţă de
aceşti factori autoritatea tutelară decide asupra încetării tutelei (curatelei).
5.Tutela (curatela) este o sarcină binevolă şi eficacitatea ei este într-o legătură directă cu voinţa persoanei împuternicită a o
îndeplini. Totodată ea este şi o sarcină obligatorie, care nu permite refuzul neîntemeiat de la obligaţiile puse pe seama tutorelui
(curatorului). Dar, totuşi, în viaţă, pot apărea diferite motive (boală gravă, necesitate îngrijirii permanente a unui membru al
familiei, relaţiile dificile între minor şi soţul tutorelui sau curatorului, imposibilitatea înţelegerii cu cel tutelat, neputinţa de a-l
supraveghea, pierderea locului de muncă, schimbarea situaţiei materiale etc.) care nu-i permit tutorelui sau curatorului să-şi
îndeplinească funcţiile în modul corespunzător. În aceste cazuri el poate depune la autoritatea tutelară o cerere, cu indicarea
motivelor, care serveşte drept temei pentru emiterea hotărîrii de eliberare a tutorelui sau curatorului de la îndeplinirea sarcinii.

Articolul 47. Încetarea tutelei şi curatelei.

(1) O dată cu atigerea de către minorul pus sub tutelă a vîrstei de 14 ani, tutela asupra lui încetează, iar persoana care a
exercitat funcţia de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărîre suplimentară în acest sens.
(2) Curatela încetează o dată cu dobîndirea sau restabilirea capacităţii depline de exerciţiu.

1.Tutela şi curatela poate înceta indiferent de voinţa persoanelor care îndeplinesc aceste funcţii. Împlinirea vîrstei de 14 ani de
către orice minor duce la dobîndirea parţială a capacităţii de exerciţiu în urma cărui fapt minorul poate singur încheia unele acte
juridice conform art.21 CC. Anume la atingerea de către minor a vîrstei de 14 ani tutela încetează. Tutorele devine curatorul
minorului fără ca autoritatea tutelară să ee o hotărîre în acest sens.
2.Temei pentru încetarea curatelei serveşte atingerea vîrstei de 18 ani în urma cărei minorul dobîndeşte capacitatea deplinî de
exerciţiu şi poate de sine stătător să dobîndească drepturi, să-şi asume obligaţii, şi să-şi apere drepturile şi interesele în caz de
încălcare a lor.
Un alt temei pentru încetarea curatelei este încheierea unei căsătorii. Condiţiile şi ordinea încheierii căsătoriei de către un minor
sînt reglementate de art.14 CF. În urma încheierii căsătoriei minorul dobîndeşte capacitatea de exerciţiu deplină care se menţine
şi în caz de divorţ (art.20 alin.2 CC).
Emanciparea minorului care a atins vîrsta de 16 ani este o noţiune nouă pentru legislaţia civilă din ţară şi este reglementată de
art.20 alin.3 CC. În urma emancipării minorul dobîndeşte capacitatea deplină de exerciţiu şi, respectiv, decade necesitatea
curatelei. În toate cazurile enumerate mai sus curatela încetează în mod automat fără adoptarea unei hotărîri speciale a
autorităţii tutelare.
În cazul cînd printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti persoana, care se află sub curatelă ca fiind limitată în capacitatea de
exerciţiu, este restabilită în capacitatea deplină de exerciţiu curatela încetează. Autoritatea tutelară emite o hotărîre privind
încetarea curatelei în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti rămase definitivă.
Tutela (curatela) încetează în cazul decesului tutorului (curatorului) sau a persoanei de sub tutelă (curatelă).
Articolul 48. Patronajul asupra persoanelor fizice capabile.

(1) La cererea unei persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este în stare
să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător, asupra ei poate fi instituită
curatelă în formă de patronaj.
(2) Curatorul (asistentul) persoanei fizice capabile poate fi desemnat de organul de tutelă şi curatelă doar cu
consimţămîntul acesteia.
(3) Dispunerea de patrimoniul persoanei puse sub patronaj se efectuează de către curator (asistent) doar în baza unui
contract de mandat sau de administrare fiduciară încheiat cu ea. Încheierea de acte juridice privind întreţinerea şi
satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj poate fi efectuată de curator (asistent) cu acordul ei
verbal.
(4) Patronajul asupra persoanei capabile, instituit în conformitate cu alin.(1), încetează la cererea acesteia.
(5) Curatorul (asistentul) persoanei puse sub patronaj se eliberează de la îndeplinirea obligaţiilor sale în cazurile
prevăzute la art.46 alin.(4) şi (5).

1.Patronajul ca formă de ocrotire a persoanelor capabile, dar cu o sănătate precară nu a fost desemnat anterior în legislaţie. Ca
formă de ocrotire a persoanelor capabile ea era specificată în art.129 CCF/1969 şi se numea curatelă. În prezentul articol
patronajul este, pe bună dreptate, separat de curatelă deoarece scopul curatelei este de a întregi capacitatea de exerciţiu a
persoanei care nu o posedă în deplină măsură, iar scopul patronajului – de a ajuta persoana capabilă să-şi exercite şi să-şi apere
drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile, fiindcă nu o poate face din cauza stării sănătăţii.
2.În alineatul comentat curatorul este denumit asistent ceea ce redă mai exact esenţa acestui statut al persoanei care înfăptuieşte
patronajul. Asistentul persoanei fizice capabile se numeşte de autoritatea tutelară la cererea persoanei ce are nevoie de ajutor.
Legea nu prevede expres care sînt cerinţele faţă de persoana ce pretinde a fi asistent, dar, reieşind din faptul că cel care are
nevoie de ajutor se află în neputinţă, am putea spune, că se cere îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.38 CC. Asistentul poate
fi o persoană indicată de cel care are nevoie de ajutor sau la alegerea autorităţii tutelare. În ultimul caz numirea asistentului se
face numai cu consimţămîntul persoanei care are nevoie de ajutor, deoarece ea este capabilă şi poate să-şi exprime conştient
voinţa.
3.Latura patrimonială a patronajului este mai complicată, deoarece ea prevede că asistentul poate dispune de patrimoniul
persoanei puse sub patronaj doar în baza unui contract de mandat reglementat de art. art.1030-1052 CC, sau a unui contract de
administrare fiduciată reglementat de art. art.1053-1060 CC. Tot în acest alineat este stipulat că actele juridice privind
întreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj pot fi încheiate de către curator (asistent) cu
acordul verbal al persoanei patronate. Deci, dacă persoana de sub patronaj nu dispune de un patrimoniu valoros, imobile, nu
apare necesitatea încheierii contractului de mandat sau de administrare fiduciară. Cu atît mai mult că în caz de necesitate a
încheierii unui contract care cere autentificare notarială asistentul poate acţiona în baza unei procuri.
Patronajul poate fi înfăptuit gratuit sau remunerat. În cazurile încheierii unui contract de mandat sau administrare fiduciară se
vor aplica prevederele art. art.1033, 1057 CC, adică activitatea la fel poate fi gratuită sau remunerată. În scopul asigurării
securităţii persoanei care se află în neputinţă activitatea asistentului este supravegheată de autoritatea tutelară.
4.Patronajul poate înceta în baza cererii persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este în
stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător.motivele care stau la baza cererii
de încetare a patronajului nu importă.
5.Patronajul poate înceta şi în baza hotărîrii organului de tutelă şi curatelă în cazurile cînd persoana de sub patronaj este plasată
într-o instituţie de asistenţă socială publică, de tratament, pentru invalizi etc. Are dreptul de a cere încetarea patronajului şi
asistentul dacă îndeplinirea sarcinii nu poate fi efectuată de către el din motive întemeiate (boală gravă, deplasare îndelungată,
necesitatea îngrijirii unui copil minor-invalid etc.). Prezentul alineat indicînd cazurile de încetare a patronajului, face trimitere
la alin.(4) şi (5) art.46 CC, din care fapt reiese că patronajul este reglementat de prezentul cod ca o formă a curatelei. În mod
obişnuit patronajul încetează la moartea uneia dintre părţi, fie a asistentului, fie a persoanei de sub patronaj.

Articolul 49. Declararea persoanei dispărută fără veste

(1) Persoana fizica poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua
primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea persoanei
interesate.
(2) În cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru
declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele
informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la întâi ianuarie al următorului
an.

1. Scopul principal al declarării persoanei fizice dispărută fără veste constă în apărarea drepturilor şi lucrurilor acesteia,
deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru acestea. Totodată survin consecinţe negative
pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele persoane care se află la întreţinerea ei. Pentru declararea persoanei
fizice dispărută fără veste trebuie să fie întrunite următoarele fapte juridice:
a) lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării;
b) expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării ei;
c) epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre locul aflării persoanei.
Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea persoanelor interesate de către instanţa de judecată, conform
prevederilor Capitolului XXVII din CPC.
Declararea de către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără veste creează o serie de consecinţe juridice: a) asupra
bunurilor acestei persoane se instituie pe baza hotărârii instanţei de judecată un administrator cu care autoritatea tutelară încheie
contract de administrare fiduciară; b) persoanele întreţinute de către persoana declarată dispărută fără veste obţin dreptul de a
primi pensie din cauza pierderii întreţinătorului; c) din bunurile proprietatea acestei persoane se acordă mijloace de întreţinere
celor pe care dispărutul era obligat conform legii să-i întreţină; d) contractul de mandat la care este parte persoana fizică
declarată dispărută fără veste încetează; d) încetează acţiunea termenului procurii.
2. Expirarea termenului de cel puţin 1 an din ziua primirii ultimilor ştiri este o condiţie, în lipsa căreia persoana fizică nu poate
fi declarată absentă fără veste. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de un an de zile începe să curgă din
acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea
dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre
dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la întâi ianuarie al următorului an.

Articolul 50. Protecţia bunurilor celui dispărut fără veste

(1) Dacă este necesară administrarea permanentă a patrimoniului persoanei declarate dispărută fără veste, instanţa de
judecată numeşte un administrator, cu care autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară. La
cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate numi un administrator şi înainte de expirarea unui an din ziua
primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute.
(2) Declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor acesteia.

1. În scopul protejării averii persoanei declarate absente fără veste, precum şi a persoanelor aflate cu el în raporturi juridice, dar
care nu şi le pot realiza din cauza absenţei persoanei, se instituie un administrator. Administratorul se numeşte de către instanţa
de judecată, iar autoritatea tutelată încheie cu acesta un contract de administrare fiduciară. Contractul de administrare fiduciară
este reglementat de prevederile art. art. 1053 – 1060. Administratorul fiduciar este în drept, în temeiul acestui contract, să
efectueze orice acţiuni în interesul celui declarat absent fără veste, inclusiv şi să încheie acte juridice, să achite datoriile
persoanei declarate absente fără veste, să înainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără veste.
Administratorul este împuternicit să achite datoriile persoanei declarate absente fără veste, să înainteze pretenţii către debitorii
celui declarat absent fără veste. Creditorii celui absent fără veste sunt în drept să înainteze pretenţii către administrator.
Ca excepţie, asupra averii persoanei declarate absente fără veste, administratorul se numeşte de către instanţa de judecată, la
cererea persoanei interesate, chiar dacă nu a expirat termenul de un an din ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării
persoanei dispărute. Dacă persoana absentă fără veste este declarată prin hotărârea instanţei de judecată absentă fără veste,
administratorul se înlocuieşte cu un alt administrator instituit în baza hotărârii instanţei de judecată prin care a avut loc
declararea persoanei absente fără veste.
2. Declararea persoanei absente fără veste nu duce la modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor ei.
Drepturile şi obligaţiile persoanei declarate absente fără veste sunt exercitate şi executate de către administrator.

Articolul 51. Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără veste

(1) Dacă persoana declarată dispărută fără veste apare sau dacă sînt ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată, la
cererea persoanei interesate, anulează hotărârea de declarare a dispariţiei şi desfiinţează, după caz, administrarea
fiduciara a patrimoniului acesteia.
(2) Cel declarat dispărut poate cere administratorului fiduciar repararea prejudiciului cauzat prin administrarea
necorespunzătoare a patrimoniului său.

1. Declararea persoanei absente fără veste prezumă aflarea acestuia în viaţă. Dacă persoana apare sau sunt ştiri despre locul
aflării ei, instanţa de judecată printr-o nouă hotărâre anulează hotărârea pronunţată prin care persoana a fost declarată absentă
fără veste. Anularea hotărârii instanţei de judecată are loc la cererea persoanei declarate absent fără veste sau altor persoane
interesate în ordinea stabilită de art. 301 din CPC. Hotărârea de anularea constituie temei pentru desfiinţarea administrării
fiduciare asupra bunurilor acesteia. Administratorul este obligat să prezinte proprietarului o dare de seamă despre cheltuielile
care le-a suportat în legătură cu administrarea patrimoniului.
2. Deoarece administratorul fiduciar fiind obligat să administreze în nume propriu patrimoniul persoanei declarate dispărute,
dar pe riscul şi pe contul acesteia, el este obligat să manifeste faţă de interesele persoanei declarate absente fără veste diligenţă
de care dă dovadă în propriile afaceri. De aceea, dacă administratorul fiduciar nu administrează corespunzător patrimoniul
persoanei declarate absente, ultima este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat (a se vedea art. 14 şi comentariul
respectiv).

Articolul 52. Declararea persoanei decedata

(1) Persoana poate fi declarată decedată prin hotărâre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc
ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau
care dau temei a presupune ca a decedat în urma unui anumit accident.
(2) Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată decedată numai
după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare.
(3) Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea
decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau
care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să
declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate.
(4) Declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat.

1. Persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege. Conform regulii generale, dacă, timp
de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri despre locul aflării şi au fost epuizate toate mijloacele posibile pentru stabilirea
locului aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate. Pentru
declararea persoanei decedată legea nu stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata termenului în care ea a
lipsit. Este suficient ca din momentul primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării persoanei să expire 3 ani.
Declararea persoanei decedate poate avea loc şi după expirarea a 6 luni, dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie
de moarte (calamităţi naturale – inundaţii, cutremure etc.) sau care dau temei a presupune ca a decedat în urma unui anumit
accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto, maritime etc.).
2. Dacă dispariţia fără veste este legată de acţiuni militare, atunci persoana poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2
ani de la încetarea acţiunilor militare. În baza acestui temei poate fi declarat mort de către instanţa de judecată nu numai un
militar, dar şi orice altă persoană fizică, care a dispărut în urma acţiunilor militare.
3. Ziua morţii persoanei declarate decedată, în temeiurile prezentului articol, se consideră ziua la care hotărârea judecătorească
privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dar dacă persoana este declarată decedată în urma dispariţiei în împrejurări
care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident, instanţa de judecată
poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut loc accidentul sau calamitatea naturală.
Declararea persoanei decedate la cererea persoanelor interesate are loc în conformitate cu prevederile Capitolului XXVII din
CPC. La declararea persoanei decedate în baza temeiurilor stabilite la art. 52 alin. 1 şi alin.2 , instanţa de judecată reiese din
prezumţia morţii acesteia. Cu toate acestea hotărârea definitivă a instanţei de judecată serveşte temei pentru introducerea în
actele de stare civilă a datelor privind decesul persoanei. Dar declararea persoanei decedate nu exclude posibilitatea aflării ei în
viaţă. Din aceste considerente hotărârea instanţei de judecată despre declararea decesului are forţă juridică numai la domiciliul
ei, adică la locul unde a fost declarată decedată. Numai în acest loc se face înscrieri în actele de stare civilă despre decesul ei,
căsătoria se consideră desfăcută, iar bunurile care-i aparţineau trec la moştenitori. Dacă persoana declarată decedată se află
undeva în viaţă, hotărârea dată nu influenţează asupra capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu la locul aflării ei de facto. Toate
convenţiile încheiate de persoana declarată decedată sun considerate valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea posedă
capacitate de exerciţiu. Declararea morţii nu influenţează asupra drepturilor ei subiective, dobândite acolo unde nu se ştie
despre declararea decesului ei.
4. Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică, ceea ce înseamnă că drepturile lui personale încetează
ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori.

Articolul 53. Efectele apariţiei persoanei declarate decedată

(1) În cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei declarate decedată, instanţa de judecata anulează
hotărîrea privind declararea decesului ei.
(2) Independent de momentul apariţiei sale, persoana declarată decedată poate cere de la oricare altă persoană să-i
restituie bunurile care s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la aceasta după declararea decesului sau.
(3) Dobînditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile dacă nu se dovedeşte că la data dobândirii lor ştia că
cel declarat decedat este în viaţă. Dacă bunurile nu s-au păstrat, dobînditorul de rea-credinţă este obligat să restituie
valoarea lor.
(4) Dacă bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat şi au fost vândute, după
anularea hotărârii de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor.
1. Temei pentru anularea hotărârii instanţei de judecată despre declararea persoanei decedate constituie apariţia ei la domiciliu
sau depistarea locului aflării ei. Adresarea la instanţa de judecată cu cererea despre anularea hotărârii instanţei de judecată poate
parveni atît de la persoana declarată decedată cît şi de la alte persoane interesate. Anularea hotărârii despre declararea persoanei
decedate serveşte temei pentru anularea înregistrării decesului în registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei declarate decedate
poate fi restabilită de către organele stării civile la cererea ambilor soţi, dacă nici unul din ei nu a încheiat o nouă căsătorie.
2. Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul dacă s-a păstrat în natură şi de caracterul trecerii lor
la alte persoane. Indiferent de momentul apariţiei sale, dar în limitele termenului de prescripţie, care începe să curgă din
momentul în care după apariţia sa persoana a aflat sau trebuia să afle despre trecerea bunurilor sale la alte persoane, este în
drept să se adreseze pentru restituirea lor. Astfel, persoana declarată decedată poate cere de la oricare persoană restituirea
bunurilor care s-au păstrat în natură şi au trecut cu titlu gratuit la dobînditor după declararea decesului său (în ordine de
succesiune sau au fost donate de către moştenitori persoanelor terţe). Interpretând per a contraria prevederea respectivă,
ajungem la concluzia că, dacă bunurile, cu toate că au trecut cu titlu gratuit, dar nu s-au păstrat în natură, valoarea acestora nu
se restituie de către dobânditorii cu titlu gratuit. Dobînditorul cu titlu gratuit, în cazul în care a distrus, a consumat sau a realizat
bunurile dobândite, este obligat să compenseze valoarea lor în bani, conform prevederilor art. 1398, dacă se dovedeşte că la
momentul dobândirii ştia despre aflarea în viaţă a persoanei declarate decedate.
3. Dacă bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu oneros, persoana declarată decedată nu este în drept să ceară
restituirea lor de la dobînditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de la dobînditorul cu titlu oneros bunurile vor putea fi cerute, dacă
se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă la data dobândirii lor. Adică se face dovada că dobînditorul ştia că cel declarat
decedat este în viaţă. În acest caz dobînditorul de rea-credinţă este obligat să restituie bunurile dobândite, iar dacă bunurile nu s-
au păstrat, fiind distruse, realizate, întrebuinţate, el este obligat să restituie valoarea lor. Deseori odată cu cererea de restituire a
bunurilor pot apărea litigii referitor la veniturile dobândite şi cheltuielile suportate pe durata folosirii lor de către dobînditorul de
la care sunt restituite bunurile. Soluţionarea lor va avea loc în conformitate cu prevederile art. 312 (vezi comentariul la articolul
respectiv).
4. Cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de
succesiune la stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost vândute), atunci, după anularea hotărârii de declarare a decesului,
persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor.

Articolul 54. Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă

(1) Înregistrării de stat sînt supuse următoarele acte de stare civilă:


a) naşterea;
b) adopţia;
c) stabilirea paternităţii;
d) încheierea căsătoriei;
e) desfacerea căsătoriei;
f) schimbarea numelui;
g) decesul.
(2) Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare civilă prin
înscrierea datelor în registrele actelor de stare civilă şi eliberarea de certificate în baza acestor înscrieri.
(3) Organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civila, procedura de înregistrare a acestor acte, procedura de
rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civila, forma registrelor actelor de
stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civila, se
stabilesc prin lege.

1. Conform art. 3 al Legii nr. 100/2001 privind actele de stare civilă, acestea sunt înscrisuri autentice de stat, prin care se
confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi
caracterizează statutul de drept al acestora. Alin. 1 al articolului comentat enumără care acte de stare civilă se supun înregistrării
de stat, lista cărora este exhaustivă şi nu poate fi lărgită. Astfel, sunt supuse înregistrării de stat asemenea acte de stare civilă
precum: naşterea, adopţia, stabilirea paternităţii, încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei, schimbarea numelui , decesul.
Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă are importanţă pentru protecţia drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale
ale persoanelor fizice, deoarece de aceste evenimente legea leagă apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi şi obligaţii
de o importanţă majoră pentru persoanele fizice. Astfel, odată cu naşterea copilului la părinţi apar drepturi şi obligaţii părinteşti,
obligaţii de întreţinere; în legătură cu moartea persoanei apar drepturile de succesiune a patrimoniului defunctului, dreptul
copilului minor al defunctului la pensie etc.
Scopul înregistrării de stat constă în stabilirea unei dovezi incontestabile a faptului că evenimentele respective au avut loc şi
momentul când ele au avut loc. În unele cazuri legea leagă de înregistrarea actului de stare civilă naşterea (stingerea) de
drepturi, adică stabileşte că drepturile şi obligaţiile corespunzătoare apar sau încetează doar din momentul înregistrării actelor
de stare civilă. Asemenea importanţă este atribuită înregistrării căsătoriei şi desfacerea căsătoriei (desfacerea la organele de
stare civilă).
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează şi în interesul statului, pentru a determina, de exemplu, gradul de natalitate,
mortalitate, etc. Aceste date sunt necesare pentru elaborarea unor prognoze ştiinţific argumentate de dezvoltare economică şi
socială a societăţii.
2. Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Sunt
recunoscute valabile actele de stare civilă oficializate conform ritualurilor religioase, până la instituirea sau reconstituirea
organelor de stare civilă. Aceste acte de stare civilă se echivalează cu actele de stare civilă întocmite la organele de înregistrarea
a actelor de stare civilă şi nu necesită înregistrare de stat ulterioară.
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează prin înscrierea datelor de către funcţionarul organului de stare civilă în
registrele actelor de stare civilă, eliberându-se în baza acestor înscrieri certificatele corespunzătoare de stare civilă.
3. Articolului comentat are un conţinut general şi se limitează doar la aspectele cele mai generale în materia actelor de stare
civilă. Aceasta se explică prin faptul că: organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civila, procedura de înregistrare a
acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civila, forma
registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare
civila, se stabilesc prin Legea nr. 100/2001 privind actele de stare civilă.

Capitolul II
PERSOANA JURIDICA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 55. Noţiunea de persoana juridica

(1) Persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu distinct si răspunde pentru obligaţiile sale cu
acest patrimoniu, poate sa dobândească si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si personale
nepatrimoniale, sa-si asume obligaţii, poate fi reclamant si pârât în instanţa de judecata.
(2) Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza calităţii de membru, poate fi
dependenta sau independenta de un anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ.
(3) In funcţie de participare la constituirea patrimoniului persoanei juridice, fondatorii (membrii) au sau nu
au drepturi de creanţă fata de ea. Persoane juridice in a căror privinţă fondatorii (membrii) au drepturi de creanţa sânt
societăţile comerciale si cooperativele. Persoane juridice in a căror privinţa fondatorii (membrii) nu au drepturi de
creanţa sânt organizaţiile necomerciale.

1. Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune în scopul de a permite colectivelor de indivizi să se
manifeste în raporturile juridice similar unei persoane fizice. Pentru aceasta dispoziţia alin.(1) defineşte persoana juridică
evidenţiind principalele elemente ale acesteia – organizaţia (structura organizatorică) proprie, patrimoniul distinct, răspunderea,
capacitatea civilă şi procedurală.
- Organizaţia presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică prin care colectivul de participanţi (fondatorii,
asociaţii, membrii, acţionarii etc) al acesteia formează şi manifestă în exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizaţia este
structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se manifeste ca unul singur. Persoana juridică ca o organizaţie de
sine – stătătoare presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii şi altele facultative:
a) organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal) la fondare este totalitatea fondatorilor. În timpul
activităţii persoanei juridice organul suprem include în sine totalitatea asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. În cadrul acestui
organ se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia în actele adoptate. Actele acestui organ se fac în forma
actelor de constituire (contract, statut), hotărârile de modificare şi completare a acestora, precum şi alte acte adoptate prin
majoritatea voturilor stabilite de lege sau de însuşi actele constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor,
adunarea generală a membrilor, acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce ţin de
existenţa acestui subiect. Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi completează,
determină scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare a patrimoniului, constituie toate celelalte organe ale persoanei
juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice. Actele acestui organ, adoptate în limitele stabilite
de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de răspundere. În
cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor.
b) Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă în exterior voinţa persoanei juridice. Acesta
poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director, manager, preşedinte, administrator etc.) Organul
executiv deţine atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi
actele constitutive organului principal, organul executiv poate face orice acţiuni legale în numele persoanei juridice.
Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai complicată. Astfel pot fi create organe reprezentative care se interpun
între organul principal şi cel executiv şi organe de control. În calitate de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu la
societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care au mai mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie la
întreprinderile de stat, consiliile instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii, a burselor etc. Aceste organe au atribuţia de a
supraveghea activitatea organului executiv în perioada dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra unor chestiuni
urgente care i le-a delegat organul principal. În unele cazuri organul principal poate delega şi atribuţia de desemnare şi
revocare a organului executiv.
În calitate de organ de control sunt considerate comisia de revizie, de cenzori, sau un auditor independent angajat special în
acest scop. Organul de control controlează activitatea organului executiv şi raportează rezultatele acestuia organului suprem.
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care deşi sunt amplasate în alte localităţi ele sunt părţi componente
ale acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi economic.
Patrimoniu distinct. Reieşind din prevederile art.284 alin.(1) din CC, patrimoniul persoanei juridice reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală în patrimoniu se conţine o
parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică ansamblul de bunuri (lucruri şi
drepturi) ale persoanei juridice. Înzestrarea iniţială a persoanei juridice cu patrimoniu este prerogativa fondatorilor.
Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială, fie se
obligă să transmită în viitor anumite valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea patrimoniului. Caracterul
distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi arată că aceştia
sunt sursa de formare a patrimoniului, participă într-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se
stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează persoana juridică cu
patrimoniu pentru a realiza anumite scopuri comune.
Ca universalitate juridică patrimoniul persoanei juridice este unic. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare
persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii acesteia.
Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care întră în activ, însă valoarea şi lichiditatea acestora arată dinamica
patrimoniului.
Răspunderea. Fundamentul răspunderii persoanei juridice îl constituie patrimoniul acesteia. Toate bunurile incluse în
activul patrimoniului pot fi urmărite pentru obligaţiile asumate. În unele cazuri pentru obligaţiile persoanei juridice pot fi
urmăriţi şi alte persoane (art.68). Ca exemplu ar servi răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii în nume colectiv
(art.121, 128), a comanditaţilor pentru obligaţiile societăţii în comandită (art.136) a fondatorilor pentru obligaţiile instituţiei
(art.183). Răspunderea persoanei juridice este una materială independent de caracterul şi natura obligaţiei – civile,
administrative, fiscale sau penale.
Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se manifesta în circuitul civil similar unui individ, persoanei juridice i s-a
conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de avea drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de folosinţă), precum şi de a
dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii prin fapte proprii (capacitate de exerciţiu). În legătură cu aceasta au fost stabilite
criteriile prin care o persoană juridică se individualizează, făcându-se posibil să fie văzută distinct de alte subiecte. Aceste
criterii au ca scopul de identifica subiectul respectiv dintre totalitatea de persoane ( art.66 denumirea persoanei juridice) şi de ai
determina stabilimentul în spaţiu (art. 67 sediul).
Datorită capacităţii atribuite prin lege persoana juridică participă în circuitul civil dobândind drepturi şi asumându-şi
obligaţii, manifestându-şi astfel voinţa în raport cu alte subiecte. Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea civilă a
persoanei juridice legiuitorul a considerat necesar să evidenţieze, chiar în definiţie şi capacitatea civilă materială (aptitudinea de
a dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii) şi capacitatea civilă procedurală (aptitudinea de a fi reclamant şi pârât în instanţă).
Capacitatea materială a persoanei juridice este determinată de prevederile art. 60 şi 61 din CC cât şi de dispoziţiile actelor
legislative speciale care reglementează diverse forme de persoane juridice.
Capacitatea procesuală a persoanei juridice este prevăzută de Codul de procedură civilă, legea cu privire la contenciosul
administrativ etc.
2. Alin.(2) stabileşte anumite criterii de clasificare a persoanelor juridice. Ca criterii principale sunt evidenţiate unirea
factorului material sau personal, numărul de participanţi, precum şi scopul persoanei juridice. În sensul acestei norme persoana
juridică este organizată:
a) în mod corportativ sau dependentă de calitatea de membru. La constituirea persoanei juridice în mod
corporativ prioritate i se acordă criteriului material de participare la formarea patrimoniului persoanei juridice şi existenţei
anumitor drepturi patrimoniale ale fondatorilor asupra persoanei juridice astfel constituire. Posibilitatea fiecărui fondator de a
influenţa activitatea persoanei juridice organizate în mod corporativ depinde de mărimea participaţiunii la capitalul social. Ca
exemple de persoane juridice constituite în mod corporativ sunt societatea comercială pe acţiuni şi societatea cu răspunderea
limitată. La constituirea persoanei juridice dependentă de calitatea de membru nu are importanţă valoarea participării
patrimoniale a fondatorului, membrului sau asociatului, fiecăruia din aceştia revenindu-le câte un singur vot. Astfel de categorii
de persoane juridice se consideră societăţile comerciale în nume colectiv şi în comandită, asociaţiile(sindicate, partide),
cooperative de producţie etc.
b) persoana juridică poate fi dependentă de un anumit număr de persoane. Potrivit acestui criteriu legiuitorul
leagă existenţa persoanei juridice de un anumit număr de participanţi (fondatori, asociaţi, membri). De exemplu o societate în
nume colectiv sau în comandită poate avea numărul de asociaţi minim de 2 persoane şi maxim de 20 de persoane.(art.121 şi 136
CC), cooperativele de producţie pot avea cel puţin de 5 persoane, societatea pe acţiuni de tip închis poate avea cel mult de 50
de persoane, partidele politice - cel puţin 5000 de membri. Prevederi speciale sunt prevăzute şi pentru alte forme de persoane
juridice. Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la numărul de asociaţi au consecinţe diferite. Societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită în care au rămas un singur asociat se dizolvă dacă timp de 6 luni nu se reorganizează (v. art.134 şi 143).
Dacă într-o societate pe acţiuni de tip închis numărul de acţionari depăşeşte 50 de persoane survin obligaţiile stabilite la art.2
alin.(8) şi (9) din Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni, adică aceasta se va reorganiza sau lichida. Dacă
partidul sau o organizaţiei social politică nu confirmă numărul minim de membri stabilit prin art.5 din Legea nr.718/1991 survin
consecinţele indicate la art.18 din aceiaşi lege. În cazul în care legea specială nu prevede consecinţele încălcării se aplică
dispoziţiile art.87 din C.civ./2002.
a) Persoane juridice cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ. Criteriul principal al acestei clasificări este
scopul urmărit de fondatori sau asociaţii persoanei juridice. Persoane juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale
(art.106-170 CC), întrepriderile de stat şi municipale (art.179 CC) cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător.
Societăţile comerciale sunt constituite în scop de a desfăşura activitatea de întreprinzător, obţinerea în rezultatul acestora a unor
beneficii şi împărţirea lor între asociaţi cu titlu de dividend. Societăţile comerciale se constituie în formele stabilte de art.106 (2)
din CC, adică SNC, SC, SRL şi SA. Persoanele juridice care nu au scop lucrativ sunt organizaţiile necomerciale (asociaţiile,
instituţiile, fundaţiile etc.), persoanele juridice de drept public şi cooperativele de consum. Aceste persoane juridice se
constituie în scopuri ideale, iar în caz de obţinere a unor venituri din activitatea lor acesta este destinat realizării scopului propus
şi nu se împarte între fondatori sau asociaţi.
3. Prin alin.(3) din articolul comentat legiuitorul determină legătura juridică dintre persoana juridică şi persoanele care au
constituit-o sau care dobândesc ulterior calitatea de asociat, membru sau acţionar al persoanei juridice. Persoanele care
constituie persoana juridică au posibilitatea de a participa la activitatea acesteia şi de a influenţa formarea voinţei ei prin
exprimarea dreptului de vot. Toţi participanţii la persoana juridică trebuie să contribuie la formarea patrimoniului acesteia prin
facerea unor aporturi la capitalul social, plata unor cotizaţii, taxe sau altfel de contribuţii materiale. Ca urmare a acestor plăţi
participantul obţine anumite drepturi asupra persoanei juridice, drepturi care, la rândul lor pot fi divizate în drepturi
patrimoniale şi nepatrimoniale. Referindu-se la drepturile asupra patrimoniului (drepturi patrimoniale), legiuitorul a arătat că în
societăţile comerciale, în cooperative, în întreprinderile de stat şi municipale fondatorii şi asociaţii ( numiţi participanţii) dispun
de asemenea drepturi. Membrii organizaţiilor necomerciale, în special asociaţiile, sindicatele, partidele, cultele participanţii nu
au drepturi patrimoniale asupra activelor persoanei juridice.
Participanţii la societăţile comerciale care au cote de participare la capitalul social, adică drepturi de creanţă, au posibilitatea,
în anumite condiţii, să-l înstrăineze prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, precum şi să dispună într-un alt mod de acest
drept (art.131, 139,149, 152, 166 etc.). Cota de participare acordă deţinătorului dreptul la o cotă din beneficiul supus repartizării
între asociaţi, precum şi în cazul lichidării are dreptul la o parte din activele supuse repartizării (art.96). În unele persoane
juridice (societatea în nume colectiv, în comandită, cooperative) asociatul poate să se retragă din societate cerând o cotă din
activele acesteia.
Participanţii organizaţiilor necomerciale nu au drepturi patrimoniale asupra activelor acestora. Şi în această situaţie ei nu pot
pretinde la o parte din veniturile organizaţiei nu pot cesiona calitatea de asociat, nu pot pretinde la o cotă parte din patrimoniu în
caz de retragere, excludere şi lichidare (art.97).

Articolul 56. Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice străine

Persoanele juridice străine sânt asimilate, in condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova.

Persoanele juridice înregistrate în statele străine (persoane juridice străine) au aceleaşi drepturi ca şi persoanele juridice
înregistrate în Republica Moldova (persoane juridice naţionale) dacă legea din Moldova nu stabileşte altfel. Principalele
reglementări ce ţin de statutul juridic al persoanelor juridice străine sunt stabilite prin dispoziţiile art.1596 – 1600 C. Civ./2002.
Reglementări speciale se conţin şi în legi speciale.
Este important de a nu confunda persoana juridică străină cu „întreprinderea cu investiţii străine” reglementată prin Legea
nr.998/1992 privind investiţiile străine. Întreprinderea cu investiţii străine se constituie în Republica Moldova în una din
formele societăţilor comerciale stabilite la art.106 alin.(2) CC, se înregistrează în Registrul de stat al întreprinderilor şi
organizaţilor şi se consideră persoană juridică naţională.
Legislaţia pune anumite limite persoanelor juridice străine. De exemplu persoanele juridice străine sunt limitate în dreptul de
a cumpăra terenuri cu destinaţie agricolă (art.6 alin.(2) din Legea nr.1308/1997). Potrivit dispoziţiilor art.4 din Legea
nr.718/1991 în Republica Moldova nu se admite crearea partidelor şi altor organizaţii social politice ale statelor străine, precum
şi subdiviziunile şi organizaţiile lor. Societăţile pe acţiuni din statele străine pot plasa acţiuni în RM numai cu respectarea
dispoziţiilor art.29 din Legea nr.199/1998.
Instituţiile financiare străine pot desfăşura activităţi pe teritoriul Republicii Moldova numai prin filiale şi sucursale şi numai
dacă au fost autorizate de Banca Naţională a Moldovei art.6,7 din Legea nr.550/1995.

Articolul 57. Tipurile de persoane juridice

Persoanele juridice sânt de drept public sau de drept privat care, in raporturile civile, sânt situate pe poziţii de egalitate.

Persoanele juridice sunt divizate în două categorii de drept public şi de drept privat. Această diviziune îşi raţionamentul în
interesul pe care îl promovează aceste persoane.
Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei localităţi) aceasta
este una de drept public.
Dacă persoana juridică este constituită de persoane private în scopul de a promova interese particulare ale membrilor săi,
sau unui cerc mai larg de persoane, aceasta este de drept privat.
Evidenţierea persoanelor juridice ca fiind de drept public trebuie de făcut după trei criterii:
a) Statutul juridic al membrului, asociatului sau al fondatorului. Această structură include o colectivitate
determinată sau determinabilă de oameni: cetăţenii statului; cetăţenii care locuiesc în localitatea concretă, înseşi statul, un organ
al acestuia, sau o persoană juridică formată de acestea.
b) Sursa principală a patrimoniului sunt bunurile din proprietatea colectivităţii. Aceasta din urmă decide soarta
lor prin hotărârile organelor reprezentative sau de către organele executive.
c) Scopul persoanei juridice este interesul general al colectivităţii. Persoanele juridice de drept public nu poate
avea scop lucrativ.
Statul şi unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public(art.58 CC). Statul îşi realizează capacitatea
juridică prin intermediul organelor sale cărora le atribuie personalitate juridică. Statul, prin intermediul organului competent
formează şi alte persoane juridice drept public, cărora li se deleghează funcţii ale statului. Astfel de persoane sunt Banca
Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Unele persoane de drept public, cum ar fi Camera de Comerţ şi
Industrie, Uniunea Notarilor, Uniunea Avocaţilor etc. deşi au ca participanţi persoane private ele urmăresc un scop general
promovat şi susţinut de stat, iar statul de asemenea le poate delega exercitarea unor atribuţii de stat.
Societăţile comerciale, organizaţiile necomerciale, cooperativele şi alte persoane juridice sunt persoane juridice de drept
privat. Deşi unele persoane juridice de drept privat promovează un interes general, similar persoanelor de drept public, ele
continuă să fie persoane juridice de drept privat. Ne referim în această situaţie la sindicate , partide, organizaţii social politice şi
altele de tipul acestora.
Potrivit dispoziţiei comentate, persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat în raporturile civile au drepturi şi
obligaţii similare. În caz de încheiere a unor contracte de vânzare –cumpărare, arendă, împrumut, prestări servicii etc. Statul şi
unităţile teritorial administrative, indiferent de poziţia lor contractuală au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoanele private.
Pentru executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului acestea vor fi putea fi obligate să-şi onoreze obligaţia
şi să plătească daune interese. Statul şi celelalte persoane juridice de drept public nu pot avea o poziţie privilegiată în raport cu
cele de drept privat, căci în acest caz se pierde interesul acestora din urmă de a contracta.

Articolul 58. Persoanele juridice de drept public

(1) Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate
cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului si ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercita in asemenea
raporturi de organele acestora, in conformitate cu competenta lor.
(2) Organele împuternicite sa exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului poseda personalitate
juridica doar daca aceasta decurge din prevederile legii sau, in cazurile expres prevăzute de lege, din actele autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale.
(3) Prin derogare de la prevederile alin.(2), persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa si altfel, in
cazuri expres prevăzute de lege.
(4) Următoarele articole ale acestui capitol nu se aplica persoanelor juridice de drept public, cu excepţia
cazurilor prevăzute expres.

1.Reieşind din denumire şi conţinutul articolului comentat persoane juridice de drept public sunt statul, organele statului
cărora prin lege le sunt atribuite statut de personalitate juridică, unităţile administrativ teritoriale şi alte persoane juridice
formate în modul stabilit de lege de către stat, organele statului sau de unităţile administrativ teritoriale
Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate de Codul civil, dacă contrariul nu rezultă din
prevederile legilor speciale.
Statul, fiind menţionat ca subiect distinct de drept, se manifestă în circuitul civil ca o persoană juridică de drept public. Deşi
nici un act normativ nu determină clar structura organizatorică a statului aceasta poate fi evidenţiată prin prisma noţiunii de
persoană juridică. Structural statul are o organizare similară persoanei juridice având un organ suprem, un organ reprezentativ şi
organe executiv.
Organul suprem – este poporul (totalitatea cetăţenilor) căruia potrivit art. 2 din Constituţie aparţine suveranitatea şi puterea
în stat. Poporul îşi poate manifesta şi exprima unitar voinţa prin două modalităţi: - direct, prin participarea la referendum şi la
alegeri; - indirect prin reprezentaţii săi în organul legislativ. La alegeri poporul delegă puterea de stat care-i aparţine spre a fi
exercitată persoanelor care întrunesc un anumit număr de voturi, numiţi parlamentari. Aceştia la rândul lor în comun formând
Parlamentul organ cu atribuţii de legiferare al statului.
Parlamentul formează voinţa statului care îşi găseşte expresia în actele legislative, acte care stabilesc modul de formare şi
funcţionare a tuturor organelor statului şi determină comportamentul tuturor participanţilor la raporturile juridice. Dispoziţiile
actelor legislative sunt obligatorii pentru toţi participanţii la viaţa juridică – persoane fizice, persoane juridice organe de stat,
inclusiv şi pentru organul emitent.
Organ executiv – este Guvernul. Acesta, potrivit Legii cu privire la Guvern organizează executarea actelor legislative,
gestionează patrimoniul statului, reprezintă statul în raporturi juridice, inclusiv încheie contracte semnând contractele civile în
numele statului, precum şi deleagă împuterniciri organelor de stat şi persoanelor cu funcţii de răspundere de a exercita anumite
atribuţii şi de a încheia anumite contracte în numele statului.
În circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe, se manifestă ca un singur subiect, dobândind şi
exercitând drepturi şi obligaţii în nume propriu, adică al Republicii Moldova. În instanţa de judecată statul trebuie să fie ca un
participant unic – pârât, reclamant, terţ etc. Organele administraţiei publice centrale menţionate în art.107 din Constituţie
(ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile nu dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru stat.
Aceste Organe, deşi având personalitate juridică ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu au răspundere proprie.
Tot ce fac aceste organe fac în numele statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o parte a unei
persoane juridice şi nu persoane juridice de sinestătătoare.
Unităţile teritorial administrative deşi sunt expres numite şi ca subiecte distincte (art.192) ele totuşi trebuie privite ca
persoane juridice de drept public. Această afirmaţie rezultă din articolul comentat şi art. 3 alin.(2) din Legea nr. 764/2001
privind organizarea administrativ teritorială a Republicii Moldova potrivit căruia unităţile administrativ teritoriale sunt
persoane juridice de drept public. Unităţile administrativ teritoriale sunt raioanele, oraşele şi satele. Au statut de Unităţi
teritorial administrative localităţile care au statut de municipiu, precum şi Unitatea administrativ teritorială Găgăuzia.
Capacitatea juridică a UTA le exercită autorităţile administraţiei publice locale ale acestora. În calitate de organ executiv al
UTA este primarul, prefectul sau Başcanul.
2.Organele care exercită o parte din atribuţiile Guvernului sunt ministerele, departamentele şi alte organe fondate de
acestea. Potrivit dispoziţiei comentate aceste organe au statut de persoană juridică numai dacă aceasta este stabilit în mod
expres în lege. Legea cu privire la Guvern nu atribuie ministerelor şi departamentelor statutul de persoană juridică, acesta însă
le este stabilit prin Regulamentele aprobate de Guvern. În această situaţie ministerul sau departamentul trebuie privit ca un
organ al persoanei juridice şi nu ca subiect de sine-stătător. Personalitatea juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă din
dispoziţii legale. Ca exemplu serveşte Camera licenţierii care potrivit dispoziţiilor art.7 din Legea nr.451/2001 are statut de
persoană juridică.
3. Potrivit alin. (3) persoanele juridice de drept public pot fi înfiinţate în modul stabilit de lege. Prin legi speciale au fost
fondate anumite persoane juridice care îndeplinesc anumite funcţii ale statului, contribuie la exercitarea puterii executive în stat,
însă nu fac parte din Guvern. Astfel de persoane juridice sunt:
- Banca Naţională a Moldovei a cărui mod de constituire şi funcţionare este reglementat prin Legea
nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. Aceasta stabileşte în art.1 că, BNM „este persoană juridică publică
autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament”.
- Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost constituită în baza Legii nr.192/1998 privind Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM este persoană juridică, iar autoritatea acesteia se extinde pe întreg teritoriu al
Republicii Moldovei.
- Curtea de conturi a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind Curtea de conturi. Curtea este organul
suprem de control financiar în stat cu statut de persoană juridică şi care decide în mod autonom asupra programului său de
activitate.
2. Alin. (4) stabileşte că dispoziţiile Codului civil privind peroanele juridice nu reglementează statutul juridic al
statului, al UTA, al Băncii Naţionale, a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare precum nici al altor persoane juridice de drept
public, decât în cazul în care la prevederile Codului fac trimitere actele normative ce reglementează statutul juridic al acestora.

Articolul 59. Persoane juridice de drept privat

(1) Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una din formele prevăzute de lege.
(2) Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) si scop nelucrativ (necomercial).

1.Alin.(1) dispune imperativ că persoanele juridice de drept privat se pot constitui doar în formele prevăzute de lege.
Forme ale persoanelor juridice de drept privat sunt:
i. societăţile comerciale (art.106 (2).
ii. cooperativele (art.171);
iii. organizaţiile necomerciale (180 alin.(2).
iv. întreprinderile de stat şi municipale (art.179);
2. Prin alin.(2) legiuitorul face cea mai importantă clasificare a persoanelor juridice de drept privat, divizându-l
după scopul urmărit de fondatorii acestora în:
- persoane juridice cu scop lucrativ;
- persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal);
a) Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori în scopul de a desfăşura o activitate de întreprinzător (mai
numită şi activitate lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a le împărţi între ei. Acestui scop
corespund persoanele juridice constituite în forma societăţilor comerciale, unele cooperative şi întreprinderile de stat şi
municipale.
Societăţile comerciale pot avea forma de societate în nume colectiv, societate în comandită, societate cu răspundere limitată
sau societate pe acţiuni. Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
activităţi de întreprinzător în scopul realizării şi distribuirii între ei a beneficiilor.
Potrivit Legii nr.1007/2002 privind cooperativele de producţie, cooperativa de producţie se constituie în scopul desfăşurării în
comun a activităţii de producţie şi a altor activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe
cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Potrivit Legii nr.73/2001 cooperativa de întreprinzător, contribuie la
obţinerea profitului de către membrii săi.
În calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat şi întreprinderile de stat şi municipale care se constituie
în scopul desfăşurării unor activităţi de întreprinzător în domenii importante pentru stat şi unităţile administrativ teritoriale.
b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori, asociaţi şi membri care îşi propun un scop ideal,
adică de a satisface aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele juridice cu scop nelucrativ mai sunt
numite şi organizaţiile necomerciale, care la rândul său se constituie în forme de asociaţii, instituţii şi fundaţii.
Organizaţiile necomerciale sunt:
- organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor omului, de femei, de veterani, invalizi, de tineret, societăţi
ştiinţifice, ecologiste, cultural educative, sportive etc. constituite potrivit Legii nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti,;
- uniunile de persoane juridice constituite potrivit art. 104 din CC;
- partidele şi alte organizaţii social politice constituite potrivit Legii privind partidele şi alte organizaţii social
politice nr.718/1991;
- cultele constituite potrivit Legii despre culte nr.979/1992;
- sindicatele constituite potrivit Legii sindicatelor nr.1129/2000;
- fundaţiile;
- cooperativele de consum;
Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura activităţi economice pentru a realiza beneficii, însă
acest beneficiu nu poate fi distribuit cu titlu de dividend sau dobândă ci se va utiliza pentru realizarea scopului propus de către
organizaţie.
Importanţa clasificării respective nu este de a determina care activităţi pot fi practicate de una sau altă categorie de
persoane juridice. Atât persoanele juridice cu scop lucrativ, cât şi cele cu scopuri ideale pot practica unele şi aceleaşi activităţi.
De exemplu, activitatea în învăţământ, dacă este practicată în formă de societate comercială aceasta indică că fondatorii îşi
propun ca scop obţinerea de beneficii. Ca efect la sfârşitul exerciţiului financiar, fondatorii pot împărţi beneficiul realizat în
calitate de dividend, iar în caz de lichidare a unei asemenea persoane juridice activele rămase se împart între asociaţi conform
art.96. Dacă persoana juridică este constituită în forma organizaţiei necomerciale membrii acesteia nu pot repartiza beneficiul în
calitate de dividend, precum nici nu pot fi repartizate actele în cazul lichidării (art.97).

Articolul 60. Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice

(1) Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat si încetează la
data radierii ei din registrul de stat.
(2) Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar daca nu este
prevăzută in actul de constituire.
(3) Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege si de actul de
constituire.
(4) Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil in măsura in care aceasta este necesar
atingerii scopurilor sale. Ele sânt asimilate persoanelor juridice de drept privat in măsura in care participa la circuitul
civil.
(5) Persoana juridica poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror lista este stabilita de lege, doar in
baza unui permis special (licenţa). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este necesara licenţa
apare in momentul obţinerii ei sau in momentul indicat in ea si încetează o data cu expirarea licenţei daca legea nu
prevede altfel.
(6) Persoana juridica poate fi limitata in drepturi doar in cazurile si in modul prevăzut de lege.

1. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă a
societăţi comerciale se caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate, legalitate şi unicitate.
Generalitatea capacităţii rezultă din dispoziţiile art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) şi se exprimă prin aptitudinea generală şi
abstractă de a avea drepturi şi obligaţii fără a le enumăra limitativ sau a le evidenţia anumite criterii distinctive. Altfel se poate
spune că capacitatea civilă exprimă: a) aptitudinea societăţii comerciale de a avea drepturi, b) aptitudinea – de a avea obligaţii;
Caracterul legalităţii arată că originea capacităţii civile se află în actele legislative, adică în lege. Dispoziţiile legale
determină conţinutul, începutul şi sfârşitul capacităţii civile.
Caracterul inalienabilităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost analizat ca o imposibilitate a înstrăinării sau
refuzului în total sau în parte a persoanei juridice de la propria capacitate de folosinţă.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă constă în faptul că aceasta nu poate fi limitată sau îngrădită decât în cazurile
şi condiţiile stabilite de lege.
Unicitatea capacităţii civile arată că fiecare societate comercială are o singură capacitate, dobândită la data înregistrării de
stat şi care există atâta timp cât aceasta „trăieşte”. Un subiect de drept nu poate avea două sau mai multe capacităţi. Acest
caracter însă nu împiedică de a grupa drepturile şi obligaţiile care fac parte din conţinutul capacităţii după criteriul ramurilor şi
subramurilor de drept, precum nici nu împiedică de a delimita capacitatea de folosinţă de cea de exerciţiu.
Caracterul specialităţii scopul de a diferenţia capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale de cea a persoanei fizice.
Ultima este considerată ca fiind o capacitate universală, adică fiind aceiaşi pentru toate persoanele independent de rasă,
naţionalitate, religie, sex, origine etnică, socială sau apartenenţă politică. Reieşind din dispoziţiile codului civil capacitatea
persoanei juridice este specializată în raport cu capacitatea persoanei fizice. Compararea de exemplu a societăţilor comerciale
cu persoanele juridice cu scop nelucrativ capacitatea primelor apare ca una universală. Doctrina a privit specialitatea ca o
limitare a capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, evidenţiind trei limite a capacităţii: a) determinate de natura de subiect
abstract, adică de aceia că persoana juridică nu poate avea drepturile persoanei fizice; b) determinate de scopul pentru care a
fost constituită; şi c) determinate de natura categoriei de persoane juridice din care face parte.
Începutul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de
persoană juridică, adică de la data înregistrării şi inlcuderea în Registrul de stat respectiv (art.63 CC). Dovadă a înregistrării de
stat serveşte certificatul de înregistrare eliberat de organul de stat care efectuează înregistrarea.
Numai după înregistrarea de stat persoana juridică poate să-şi deschidă un cont de decontări într-o bancă comercială, poate
să depună actele pentru a i se elibera licenţa, poate să desfăşoare activităţi nelicenţiate, dobândeşte dreptul exclusiv asupra
propriei denumiri şi embleme, poate solicita înregistrarea drepturilor dobândite în procesul de constituire, precum şi să
săvârşească alte acte juridice pentru atingerea scopurilor statutare propuse. Dobândirea personalităţii juridice impune şi unele
obligaţii stipulate de lege care sunt specifice numai unui subiect de drept. Ca exemplu pot servi obligaţia de înregistrare în
calitate de contribuabil la inspectoratul fiscal teritorial, să efectueze plăţile numai prin operaţiuni bancare, să ţină evidenţa
contabilă, să desfăşoare activitatea în limitele concurenţei loiale etc. Societatea pe acţiuni este obligată să-şi înregistreze
acţiunile emise la fondarea societăţii, să ţină Registrul acţionarilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii acesteia din Registrul de stat. Radierea se face potrivit art. 99 CC după ce
s-a încheiat procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele necesare. Excepţia de la această regulă este stabilită prin art.
100 CC potrivit căruia capacitatea juridică a persoanei juridice poate să reapară dacă instanţa redeschide procedura de lichidare,
dar aceasta este restrânsă la acţiunile legate de încasarea valorilor patrimoniale de la terţi şi repartizarea acestora între asociaţi
sau după caz între terţi.
2. Din dispoziţia alin.(2) rezultă că persoanelor juridice cu scop lucrativ li se recunoaşte o capacitate universală de
folosinţă, permiţânduli-se să desfăşoare orice activitate economică aducătoare de profit care consideră necesar, cu excepţia
celor interzise de lege, fără a fi obligat ca aceste activităţi să fie indicate expres în actele de constituire. Activităţile interzise
sunt acele pentru care există sancţiuni penale sau administrative. Printre acestea am califica infracţiunile privind traficul de
fiinţe umane, munca forţată, sclavia, activitatea mercenarilor, operaţiuni cu mijloace băneşti dobândite pe cale ilegală,
comercializarea mărfurilor de proastă calitate etc.. O serie de activităţi nu sunt interzise, dar fiind permise numai
întreprinderilor de stat, rezultă că acestea nu sunt permise pentru societăţile comerciale şi cooperative. Nu întră în categoria
activităţilor interzise activităţile desfăşurate în baza licenţei sau altei autorizaţii de stat.
Capacitatea declarată la alin. (2) este necesară pentru a proteja circuitul civil de procese judiciare de anulare a actelor
încheiate de către persoana juridică, stabilindu-se că toate actele încheiate de organul executiv în limitele legii obligă persoana
juridică în toate cazurile. Deşi actul constitutiv este legea persoanei juridice, limitele stabilite de aceste nu pot fi opuse terţilor,
ci numai organelor şi participanţilor (asociaţilor, fondatorilor) acestora. Dacă directorul neglijând interdicţia din actul
constitutiv încheie actul juridic, acesta este perfect valabil. Dar dacă în rezultatul acestui act persoana juridică suportă pierderi
ea poate să se adreseze către director pentru a fi despăgubită.
3. Persoana juridică cu scop ideal (nelucrativ) are o capacitate limitată, aceasta putînd desfăşura numai activităţi permise de
lege şi actul de constituire. De exemplu o asociaţie a arhitecţilor sau a istoricilor ar putea face o activitate de restaurare a
monumentelor istorice, ar putea edita lucrările ştiinţifice ale membrilor săi şi să le realizeze, însă ele nu ar putea să facă comerţ
cu băuturi spirtoase, cu ţigări din propriile magazine sau să organizeze transportul de pasageri. Totodată, dacă asociaţia
respectivă are club al membrilor săi, iar acolo funcţionează un restaurant sau un bufet pentru deservirea acestora cu siguranţă că
acolo s-ar putea vinde şi băuturi spirtoase şi ţigări avînd pentru aceasta autorizaţiile respective. Aceasta priveşte şi alte activităţi,
cum ar fi procurarea şi vînzarea de imobile, de produse petroliere, dacă aceasta se face pentru propria necesitate.
4. Persoana juridică de drept public pentru îndeplinirea atribuţiilor stabilite de lege au necesitate de a procura anumite bunuri
materiale. Astfel, statul pentru asigurarea bunei sale funcţionări de asigura procesul de învăţământ de stat, asigurarea populaţiei
cu servicii medicale, capacitatea de apărare şi securitate a sa, trebuie să procure cele mai diverse mărfuri, lucrări, servicii etc.
Începînd cu rechizitele de birou, tehnică de calcul, mobilă şi terminând cu medicamente, armament, imobile etc. acestea se
procură din reţeaua comercială internaţională sau naţională. În legătură cu aceasta ele săvîrşesc acte civile, adică încheie
contracte de vînzare cumpărare, de arendă, de concesiune, de prestări servicii. La încheierea şi executarea contractelor
respective statul are acelaşi drepturi şi obligaţii ca şi o persoană juridică de drept privat.
5. Alin. (5) stabileşte obligaţia persoanei juridice de a desfăşura unele activităţi numai după ce a fost obţinută autorizaţia
necesară de la organul de stat competent. Lista activităţilor supuse autorizării este stabilită de art. 8 din Legea licenţierii unor
genuri de activitate nr. 451/30.07.2001. Autoritatea publică principală care eliberează licenţe este Camera de licenţiere. Sunt
competente de a elibera licenţe în domenii speciale Banca Naţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Agenţia
Naţională pentru Reglementare în Energetică, autorităţile publice locale etc. Licenţa se eliberează contra plată, în termen de 15
zile de la adresare. Autoritatea publică este competentă de a controla titularii de licenţă la obiectul respectării cerinţelor legale
de desfăşurare a activităţii autorizate, şi în cazul depistării unor încălcări pot suspenda acţiunea licenţei sau după caz chiar pot
retrage licenţa. În cazul suspendării persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pînă cînd decizia de suspendare
nu este anulată. Dacă licenţa este retrasă, persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pînă cînd nu obţine o altă
licenţă. Pentru desfăşurarea activităţii supuse licenţierii fără licenţă, persoana juridică cît şi persoanele cu funcţii de răspundere
a acestora pot fi sancţionate.
6. Limitarea capacităţii persoanei juridice are lor atunci cînd prin actele autorităţilor publice sau a instanţelor de judecată se
stabileşte anumite îngrădiri. Limitarea capacităţii de folosinţă serveşte ca exemplu suspendarea sau retragerea licenţei,
interdicţiile sau sechestrul pus pe bunurile materiale, inclusiv pe contul bancar al societăţii etc. Nu trebuie de privit ca o limitare
a capacităţii persoanei juridice interdicţiile puse persoanei care ocupă funcţia de administrator al persoanei juridice. Capacitatea
de folosinţă a persoanei juridice este limitată dacă împotriva acestea a fost intentat un proces de insolvabilitate. Persoana
juridică care are calitatea de debitor, formal îşi păstrează personalitatea juridică, însă toate acţiunile cu bunurile acesteia le
exercită administratorul insolvabilităţii realizând voinţa creditorilor.

Articolul 61. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

(1) Persoana juridica îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin
administrator.
(2) Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire, sînt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin
analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
(4) În cazul în care organul executiv nu este desemnat, participanţii sau creditorii persoanei juridice pot
cere instanţei de judecată desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de instanţa de judecată este revocat de
aceasta în cazul în care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea organului executiv.

1. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a exercita obligaţii prin
actele proprii. Ea exprimă a) aptitudinea sau posibilitatea - de a dobândi şi exercita drepturi prin propriile acţiuni; b)
aptitudinea – de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile acţiuni. Deci spre deosebire de capacitatea de folosinţă care este o
aptitudine de a avea, capacitatea de exerciţiu este o aptitudine de a exercita. Persoana juridică este un subiect distinct de
persoanele care o compun şi se manifestă în circuitul civil prin intermediul organelor sale. Spre deosebire de persoana fizică
care este dotată de la natură, în principiu, de la o anumită vârstă, cu discernământ şi voinţă, persoana juridică nu are , în mod
firesc discernământ şi nici o voinţă proprie. Societatea comercială se deosebeşte nu numai prin propriile atribute de identitate şi
patrimoniu distinct dar şi prin aptitudinea de a manifesta o voinţă de sine-stătătoare, generată de voturile asociaţilor. În cadrul
societăţilor comerciale, voinţa persoanei juridice se realizează prin voinţa celor ce o compun, constituiţi în adunarea generală.
Aceasta, însă, nu se reduce la simpla lor însumare, ci este o calitate nouă. Voinţele participanţilor persoanei juridice, exprimate
în cadrul adunării generale, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa persoanei juridice. La baza formării acestei voinţe
stă principiul majorităţii. Formarea voinţei societăţii comerciale diferă de la o formă la alta. Pentru exprimarea voinţei
persoanei juridice pe unele chestiuni, de exemplu în societăţile comerciale pe persoane se cere acordul tuturor asociaţilor, în
societăţile comerciale pe capitaluri se cere o majoritate simplă, o majoritate absolută sau o majoritate calificată.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data înregistrării de
stat. Fiind un subiect artificial, persoana juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai prin intermediul administratorului sau
altfel spus prin organul său executiv. Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de administrator (organ
executiv) persoanele fizice alese sau numite în modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. În ipoteza în care persoana
juridică a fost înregistrată dar nu are organ executiv rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu, însă nu o poate realiza.
2. Calitatea de administrator o poate avea una sau mai multe persoane fizice care dispun de capacitatea deplină de exerciţiu.
Dacă calitatea de administrator o au mai multor persoane (comitet de conducere, direcţie), actul constitutiv trebuie să prevadă
modul în care acestea acţionează. În lipsa unor prevederi exprese, administratorii au împuterniciri egale privind administrarea şi
reprezentarea societăţii. Potrivit art.70 alin.(6)-(7) din Legea privind societăţile pe acţiuni calitatea de administrator o poate
avea şi o persoană juridică. Art.6 alin.(3) Legea nr.1204 cu privire la fondurile de investiţii prevede că managerul fondului de
investiţii poate să fie numai persoană juridică – participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare. Managerul persoană juridică
pentru a exercita funcţia de administrator numeşte o persoană fizică şi aceasta fiind reprezentant a administratorului – persoană
juridică săvârşeşte actele necesare în numele persoanei juridice pe care o administrează.
Calitatea de administrator a persoanei juridice o are persoana fizică care ocupă funcţia directorului, directorului general,
managerului – şef, preşedintelui, primarului, guvernatorului etc. Funcţia de administrator o poate exercita şi altă persoană
împuternicită prin lege sau act constitutiv. Ca exemplu poate servi asociatul societăţii în nume colectiv, comanditatul din
societatea în comandită. Nu poate avea calitatea de administrator a persoanei juridice persoanele cărora le este interzis prin lege
sau prin hotărâre judecătorească să ocupe posturi cu funcţii în persoanele juridice. Interdicţii sunt stabilite prin Constituţie sau
prin legi speciale şi ele privesc deputaţii, Preşedintele Republicii Moldova, membrii Guvernului, judecătorii, inclusiv cei de la
Curtea Constituţională, procurorii, etc. Prin hotărâre judecătorească poate fi interzisă ocuparea funcţiei de administrator în
temeiul Legii cu privire la insolvabilitate, precum şi în caz de condamnare pentru încălcarea regulilor de creditare, spălarea
banilor, abuzurile la emiterea titlurilor de valoare, înşelarea clienţilor, luarea de mită, abuzul de serviciu etc.
Numele administratorului se înscrie în registrul de stat în care se înmatriculează persoana juridică. Dacă administratorul este
revocat din funcţie, sau el însuşi refuză de la aceasta, calitatea de administrator trece la altă persoană numai după înscrierea
datelor de identificare acestuia în registru de stat. Excepţie face persoanele juridice de drept public a căror desemnare se face
prin acte ale autorităţilor publice.
3. Prin alin. (3) se stabileşte că dacă prin actele constitutive sau prin contractul încheiat între persoana juridică şi
administratorul nu se stabileşte altfel, atunci relaţiile dintre ele se reglementează prin dispoziţiile contractului de mandat.
Contractul dintre persoana juridică şi administrator poate fi un contract de muncă, şi în acest caz relaţiile dintre aceştia vor fi
cârmuite de prevederile codului muncii. Dar şi în acest caz, atribuţiile de reprezentare pe care le are de regulă administratorul
sunt supuse regulilor mandatului. Astfel, persoana juridică prin hotărârea organului său suprem, sau dacă legea şi actul de
constituire permite, prin decizia consiliului, poate oricând retrage administratorului împuternicirea de reprezentare.
Administratorul la rândul său tot este îndreptăţit să renunţe oricând la atribuţiile sale. Retragerea sau renunţarea de la funcţia de
administrator este posibilă, dar trebuie de făcut într-o modalitate ordonată. În lipsa unor prevederi legale, modul de revocare a
administratorului, precum şi refuzul acestuia de la funcţia deţinută, modul de transmitere a funcţiei şi afacerilor gestionate
trebuie să fie reglementate de actele constitutive ale persoanei juridice, de regulamentul cu privire la organul executiv al
persoanei juridice sau de contractul încheiat cu acesta.
4. Prin dispoziţia alin.(4) se stabileşte că, dacă în virtutea unor circumstanţe administratorul nu este desemnat, acesta poate fi
desemnat de instanţa de judecată. Astfel de circumstanţe pot fi egalitatea de voturi la adoptarea hotărârii de desemnare. Cererea
de desemnare a administratorului o poate înainta participanţii (asociaţii, membrii, acţionarii etc.) sau creditorii acesteia. Instanţa
va numi administratorul conducându-se prin analogie de prevederile art.88. Candidatura administratorului o va numi persoana
care s-a adresat. În caz de pluralitate de candidaţi, instanţa va decide în favoarea celui cu calităţi profesionale mai înalte.
Administratorul numit de instanţă va avea aceleaşi atribuţii ca şi administratorul desemnat de organul suprem. Dacă organul
suprem al persoanei juridice a desemnat administratorul atunci acesta va depune o cerere prin care se va solicita revocarea
acestuia din funcţie, şi transmiterea împuternicirilor către cel sine.

Articolul 62. Actele de constituire ale persoanei juridice

(1) Persoana juridica activează in baza contractului de constituire sau in baza contractului de constituire si
a statutului, sau doar in baza statutului. Persoanele juridice de drept public, iar in cazurile prevăzute de lege, si
persoanele juridice de drept privat cu scop nelucrativ activează in baza normelor generale cu privire la organizaţiile de
tipul respectiv.
(2) Contractul de constituire a persoanei juridice se încheie, iar statutul se aproba de către fondatorii
(membrii) ei. Persoana juridica constituita de către un singur fondator activează in baza statutului aprobat de acesta.
(3) Actele de constituire ale persoanei juridice trebuie sa conţină denumirea si sediul ei, modul de
administrare a activităţii si alte date prevăzute de lege pentru persoanele juridice de tipul respectiv. In actele de
constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se stabileşte obiectul si scopurile activităţii ei.

1.Persoana juridică i-a naştere în baza actului de constituire. Actul de constituire este documentul în care se materializează
voinţa fondatorului (fondatorilor) care decide înfiinţarea persoanei juridice, şi care circumscrie limitele, în care va acţiona
aceasta ca subiect de drept. Actul constitutiv trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă un conţinut
predeterminat de dispoziţiile legale. Actul de constituire nu poate acorda mai multe drepturi decât legea.
În calitate de act de constituire poate fi, fie numai contractul de constituire, fie numai statutul, fie ambele şi contractul de
constituire şi statutul. Denumirea diferită a actului de constituire depinde de forma de organizare a acesteia, este persoana
juridică cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ.
Persoanele juridice cu scop lucrativ. Spre deosebire de legislaţia anterioară care stabilea constituirea societăţii comerciale
în nume colectiv şi societăţii în comandită numai în baza unui contract de constituire, iar celor cu răspundere limitată şi pe
acţiuni în baza a două acte - contract de constituire şi statut, Codul civil prin art.107 alin.(1) şi art.108 stabileşte constituirea
societăţilor comerciale printr-un act unic numit actul de constituire. Actul de constituire a societăţii comerciale este în esenţă un
act juridic unilateral, atunci când apare un singur fondator sau un contract de societate, dacă în calitate de semnatari apar mai
multe persoane. Actul de constituire conţine asemenea clauze încât acoperă toate prevederile care se includeau anterior în
contractul de constituire şi în statut.
Spre deosebire de celelalte forme, societatea pe acţiuni poate fi constituită la dorinţa fondatorilor, fie potrivit dispoziţiilor
art.157 numai prin actul de constituire, fie potrivit art. 32-33, 35 din Legea nr.1134/1997 prin contract de constituire şi statut.
În acest caz, termenul de act de constituire trebuie considerat echivalent termenului de documente de constituire.
Legiuitorul a stabilit condiţii mai rigide pentru societăţile comerciale, deoarece pentru a realiza scopul pe care şi-l propun
fondatorii sunt necesare valori patrimoniale importante care aceştia trebuie să le transmită. De aceia prin actul de constituire se
stabileşte mai întâi obligaţiile pe care fondatorii şi-i asumă unul faţă de altul în legătură cu formarea patrimoniului şi apoi se
determină modul de colaborare dintre aceştia în legătură cu funcţionarea societăţii. Pentru ca societatea comercială să
dobândească personalitate juridică actul de constituire trebuie întocmit în formă autentică.
Potrivit art.7 din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativa de producţie actul constitutiv al cooperativei de producţie
este statutul.
Potrivit art.15 din Legea nr. 73/2001 documentele de constituire a cooperativei de întreprinzător sunt contractul de
constituire şi statutul.
Potrivit art.2 din Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat Documentele de constituire a întreprinderii sunt
decizia fondatorului şi statutul. Dispoziţii similare sunt incluse şi în pct.9 din Regulamentul – Model al întreprinderii
municipale.
Persoanele juridice fără scop lucrativ. Potrivit art.186 organizaţiile necomerciale acţionează în baza statutului , dacă legea
nu stabileşte altfel. Reieşind din dispoziţiile Legii cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996 asociaţiile obşteşti au ca act de
constituire statutul. Aceiaşi concluzie rezultă din Legea sindicatelor nr.1129/2000, din Legea cooperaţiei de consum
nr.1252/2000.
Legea cu privire la fundaţii în art.10-11 stabileşte că fundaţia se constituie prin act de constituire şi statut. Art.12 din Legea
nr.1505/2000 privind asociaţiile de economii şi împrumut al cetăţenilor prevede că „documentele de constituire a asociaţiei sunt
procesul – verbal al adunării de constituire şi statutul”. Art.15 din Legea patronatelor prevede că patronatul se constituie prin
decizia de înfiinţare şi statut.
Comparativ cu societăţile comerciale cerinţele faţă de persoanelor juridice cu scop nelucrativ cerinţele sunt mai liberale.
Forma autentică a actului de constituire se cere numai pentru fundaţii şi instituţii private.
Codul prevede că prin legi speciale se poate stabili că persoanele juridice de drept public pot activa fără un act constitutiv
individual, admiţându-se situaţia că acestea să funcţioneze în baza unei legi cadru sau a unei legi speciale. În calitate de lege am
considera că este legea cu privire la statutul - cadru al satului (comunei) oraşului, municipiului nr.432/1995. Prin această Lege
se stabileşte că statutul satului sau oraşului este aprobat de consiliul local şi înregistrat în organul executiv al autorităţii
administraţiei publice ierarhic superioare. Prin legi speciale sunt reglementate activitatea Băncii Naţionale, Comisiei Naţionale
a Valorilor Mobiliare, Curtea de conturi. Asemănător persoanelor de drept public prin cod se admite că, în viitor, şi unele
organizaţiile necomerciale ar putea să activeze în baza unei legi cadru fără a avea un act constitutiv individual. Totodată,
adoptarea unei asemenea legi ar solicita şi modificarea art.60-61 şi 63 potrivit cărora capacitatea civilă a persoane juridice apar
de la data înregistrării de stat.
2. Contractul (actul) de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în formă scrisă şi să fie semnat de toţi
fondatorii, iar în unele cazuri trebuie de autentificat notarial.
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să fie scris în limba română şi potrivit art.107 alin.(1) autentificat
notarial. Forma autentică este necesară fundaţiei şi instituţiei private. Aceste dispoziţii transformă actul de constituire într-un act
solemn, nerespectarea căreia,) duce la nulitatea societăţii (art.110 (2) lit.a). Contractul de constituire a altor persoane juridice
decât cele menţionate pot fi încheiate în formă scrisă sub semnătură privată.
Dacă o persoană juridică se constituie de o singură persoană fizică sau juridică acesta trebuie să întocmească un singur act de
constituire. Astfel de persoane juridice pot fi societăţile cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni, fundaţiile instituţiile etc.
3. Alin.(3) stabileşte principalele clauze ale actului constitutiv. Astfel actul de constituire trebuie să conţină principalele
clauze prin care se identifică o persoană juridică între participanţii circuitului civil şi în spaţiu a acesteia, adică denumirea şi
sediul. De asemenea acestea trebuie să prevadă modul de administrare a persoanei juridice.
Celelalte clauze din actul de constituire sunt precizate în dispoziţiile altor articole din prezentul cod, sau în legile speciale
care reglementează specificul diferitor forme de persoane juridice. Astfel, art.108 prevede clauzele generale care trebuie să le
includă actul de constituire a societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122, 137, 146, 157 prevede clauzele particulare
care trebuie să le cuprindă actul de constituire a formei concrete de societate comercială.
Organizaţiile necomerciale sunt obligate să prevadă în actul de constituire obiectul de activitate şi scopul care şi-l propune
la fondare. În fond prin art.187 se prevede că astfel de organizaţii pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege,
inclusiv activitate de întreprinzător (art.188), dar care ţine de realizarea scopului propus prin normele statutare. În cazul când pe
parcursul activităţii organizaţia necomercială îşi modifică obiectul sau scopul ea trebuie să facă aceasta prin modificarea actului
de constituire.

Articolul 63. Înregistrarea de stat a persoanei juridice

(1) Persoana juridica se considera constituita in momentul înregistrării ei de stat.


(2) Persoana juridica de drept public se considera constituita in momentul întrării in vigoare a actului
normativ prin care se aproba regulamentul ori statutul ei sau in momentul indicat in act.
(3) Persoana juridica este pasibila de înregistrare de stat in modul prevăzut de lege. Datele înregistrării de
stat se înscriu in registrul de stat, fiind accesibile oricărei persoane.
(4) Încălcarea modului, prevăzut de lege, de constituire a persoanei juridice sau faptul ca actul de
constituire nu este in conformitate cu legea atrage refuzul înregistrării de stat a persoanei juridice. Nu se admite refuzul
înregistrării din motivul inoportunităţii constituirii persoanei juridice.
(5) Persoana juridica este supusa reînregistrării de stat doar in cazurile prevăzute de lege.

1.Prin această dispoziţie legiuitorul stabileşte regula, potrivit căreia toate persoanele juridice de drept privat nu există până la
înregistrare. Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice i-a naştere din momentul adoptării hotărârii de înregistrare de
către organul de stat, sau funcţionarul public competent şi înmatricularea datelor de identitate şi a altora stabilite de lege în
registrul de stat. Din acelaşi moment aceasta dobândeşte şi capacitate juridică. Înregistrarea persoanelor juridice în Republica
Moldova se face prin act administrativ. Numai dacă organul de înregistrare refuză înregistrarea din motive neîntemeiate,
persoana lezată se poate adresa în instanţă pentru ca ultima prin act judecătoresc să oblige organul de a înregistra persoana
juridică.
2. Persoanele juridice de drept public nu sunt supuse înregistrării de stat. Ele se consideră înfiinţate şi dobândesc capacitate
la data întrării în vigoare a actului normativ prin care acestea se fondează sau la altă dată indicată în acesta. Potrivit art. 17 din
Legea nr.764/2001 formarea unităţilor administrativ – teritoriale se efectuează de Parlament şi statutul de persoană juridică este
dobândit la data indicată în actul adoptat de acesta. Banca Naţională a Moldovei a fost înfiinţată în concordanţă cu Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova nr.122/1991 prin reorganizarea Băncii republicane din Moldova. Potrivit art.32 din Legea
privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare nr.192/1998 „în termen de 2 luni de la întrarea în vigoare a prezentei legi
Comisia de Stat pentru Piaţa Hârtiilor de Valoare se reorganizează în Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”. Prin Legea cu
privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 a fost fondată Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei şi a fost aprobat
Regulamentul acesteia. Similar acestora se creează şi alte persoane juridice de drept public.
3.. Modul de înregistrare a persoanelor juridice de drept privat se stabileşte de acte normative speciale. Deşi procedura de
înregistrare a persoanelor juridice cu scop lucrativ este distinctă de cea a persoanelor juridice cu nelucrativ totuşi de această
divizare nu este atât de dură. De exemplu:
- Camera Înregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale înregistrează întreprinderile
(societăţile comerciale, cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale) şi organizaţiile
(cooperativele de consum, asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor, uniunile de întrepinderi, asociaţiile de locatari.).
Înregistrarea la Camera Înregistrării de stat se efectuiază cu respectarea dispoziţiilor Legii cu privire la înregistrarea de stat a
întreprinderilor şi organizaţiilor nr. 1265/2000 a altor acte normative care reglementează statutul juridic al subiectelor supuse
înregistrării. Pentru a înregistra o persoană juridică la Camera Înregistrării de Stat oficiului teritorial al acesteia sau înseşi
Camerei trebuie să i se prezinte actele stipulate de art.11 din Legea nr.1265/2000, iar acesta timp de 15 zile adoptă decizie de
înregistrare sau de respingere a cererii de înregistrare. Dacă se adoptă hotărârea de înregistrare, persoana juridică se înscrie în
Registrul de stat sub un anumit număr, indicându-se în mod obligatoriu datele principale de identitate ale acesteia (denumirea
completă şi abreviată, sediul, obiectul principal de activitate, mărimea capitalului social), datele de identitate ale managerului
principal şi al fondatorilor, precum şi alte date care le cere legea sau fondatorii. Ca dovadă a înregistrării de stat Camera
eliberează managerului principal certificatul de înregistrare de modelul stabilit, iar la cererea acestuia sau a fondatorilor extrase
din Registru.
- Secţia organizaţii neguvernamentale şi partide politice a Ministerului Justiţiei înregistrează asocaţii obşteşti,
fundaţii, instituţii, organizaţii şi partide politice, patronate, sindicate etc. Ţinerea registrelor de stat şi înregistrarea unor
categorii de organizaţii necomerciale se execută de Ministerul Justiţiei: Astfel, potrivit art.19-25 a Legii nr.837/1996 se ţine
registrul de stat şi se înregistrează asociaţiile obşteşti, potrivit art.15 din Legea nr.718/1991 se ţine registrul de stat şi se
înregistrează partidele şi organizaţiile social politice, potrivit art. 17-19 din Legea nr.976/2000 se ţine registrul şi se
înregistrează patronatele, potrivit art.10 din Legea nr.1129/2000 se înregistrează sindicatele, potrivit art.22 din Legea
nr.581/1999 se ţine registrul organizaţiilor necomerciale şi se înregistrează fundaţiile etc.
- Modul de înregistrare a cultelor este reglementat de legea despre Culte nr.979/1992 şi se exercită de
Serviciul de Stat pentru problemele cultelor. Potrivit art.14 din Legea menţionată cultele în Republica Moldova se înregistrează
prin procedura de recunoaştere a acestora, cu condiţia că au fost prezentate actele prevăzute de lege.
Fiecare din organele menţionate sunt împuternicite cu atribuţii de înregistrare şi sunt obligate să ţină registrul
persoanelor juridice pe care le înregistrează. De exemplu Camera înregistrării de stat ţine registrul de stat al întreprinderilor,
Ministerul Justiţiei ţine registrul asociaţilor obşteşti, a partidelor politice, Serviciul de stat pentru problemele cultelor ţine
registrul cultelor. În registre se înscriu principalele date privind persoana juridică înregistrată. Astfel de date pe lângă numărul
de înregistrare şi data înregistrării în registrul se înscrie denumirea, sediul, obiectul de activitate, scopul, persoanele care o vor
gestiona şi reprezenta, iar pentru unele şi capitalul social, numele fondatorilor precum şi alte date stabilite de legile speciale sau
care le solicită fondatorii.
Datele incluse în Registrul de stat în care sunt înregistrate persoanele juridice sunt accesibile tuturor persoanelor interesate.
De exemplu, în Legea nr.1265/2001 se stipulează expres că Camera este obligată să elibereze extrase din Registrul de stat în
termen de 3 zile de la solicitare.
4. Dispoziţia alin.(4) din articolul comentat stabileşte temeiurile generale de refuz a înregistrării de stat a persoanei juridice.
Codul civil stabileşte două temeiuri de refuz - încălcare modului de constituire a persoanei juridice sau dacă actul de constituire
nu corespunde cerinţelor stabilite în lege.
Prin încălcarea modului de constituire se înţelege nerespectarea de către fondatori a unor cerinţe sau neefectuarea unor
operaţiuni stabilite de lege pentru constituirea persoanei juridice. Un motiv pentru respingerea înregistrării ar servi nevărsarea
minimului de capital social stabilit la art.113 alin.(3) dacă se cere înregistrarea societăţii comerciale, nepetrecerea adunării
constitutive la societatea pe acţiuni, nu sau semnat numărul necesar de fondatori (membri) sau nu au fost îndeplinite alte
condiţii. Nu va fi înregistrat un partid politic dacă nu va avea cel puţin 5000 de membri domiciliaţi în cel puţin jumătate din
unităţile administrativ teritoriale de nivelul doi, dar nu mai puţin de 600 în fiecare din acestea.
De cel de-al doilea temei de respingere a înregistrării Organul de stat poate face uz atunci când actul de constituire nu
conţine prevederile indicate în lege pentru forma persoanei juridice, conţine unele prevederi care contravin legii, sau dacă nu
este respectată forma stabilită. Prin alte norme inclusiv cele din legile speciale se pot stabili şi alte temeiuri de refuz al
înregisrării de stat. Va fi respinsă înregistrarea persoanei juridice dacă există o altă persoană juridică cu aceiaşi denumire, sau
dacă nu au fost prezentate toate actele necesare.

Articolul 64. Publicitatea registrelor de stat ale persoanelor juridice

(1) Până in momentul in care faptul nu a fost înscris in registrul de stat al persoanelor juridice si nu a fost
făcut public, persoana in al cărei interes faptul trebuia înregistrat nu poate sa-l opună terţilor, cu excepţia cazului când
demonstrează ca terţul cunoştea faptul.
(2) Daca faptul este înregistrat si făcut public, terţul trebuie sa-l recunoască in raport cu sine. Aceasta
prevedere nu este valabila pentru actele juridice săvârşite in decursul a 15 zile de după momentul când faptul a fost
făcut public in măsura in care terţul demonstrează ca nu a ştiut si nici nu trebuia sa ştie despre acest fapt.
(3) In cazul in care faptul care trebuia înregistrat a fost făcut public in mod greşit, terţul poate opune faptul
făcut public persoanei in al cărei interes trebuia înregistrat, cu excepţia cazului când terţul ştia sau trebuia sa ştie
despre neveridicitate.

1. Actele de constituire a persoanelor juridice şi sunt opozabile semnatarilor acestora de la data semnării lor, independent dacă
acestea au fost sau nu înregistrate. Semnatarii acestor acte pot cere unul altuia îndeplinirea obligaţiilor asumate. Însă pentru a le
face opozabile terţilor este necesar de a le face cunoscute (publice) terţilor, sau să fie accesibile acestora. Un asemenea scop îl
urmăreşte înregistrarea de stat. Cu adevărat prin înregistrare se urmăreşte un triplu scop: - înregistrarea marchează „naşterea”
societăţii ca persoană juridică; - înregistrarea permite statului să supravegheze activitatea persoanelor juridice în vederea
respectării legislaţiei; înregistrarea asigură publicitatea cu privire la persoana juridică. Deoarece registrul întreprinderilor este
public, adică este accesibil terţilor şi oricine este interesat poate să-l consulte şi nu poate invoca necunoaşterea informaţiei
deţinute acolo. Publicitatea are importanţă pentru terţii care vor să intre în relaţii cu persoana juridică, precum şi cu înseşi
asociaţii sau membrii persoanei juridice. Informaţia conţinută în Registru precum şi în actele constitutive deţinute la organul de
înregistrare se prezumă a fi veridică. În caz de conflicte între actele constitutive deţinute de organul de stat şi cele ce se află la
persoana juridică şi la membrii acesteia, prioritatea are cel dintâi, până la proba contrarie. Dacă organul principal adoptă
hotărârea de a modifica actele constitutive, inclusiv şi datele incluse în registru, aceste modificări obţin putere juridică şi pot fi
utilizate în raport cu terţii de la data când acestea au fost înregistrate de către organul de stat. În Registrul de stat se înscrie cu
preferinţă următoarele date : - denumirea persoanei juridice, sediul, durata activităţii, numele administratorului, capitalul social
şi cotele de participare pe care le are fiecare asociat pentru societăţile comerciale, şi alte date pe care legea le stabileşte sau pe
care membri acesteia solicită. Publicitatea nu trebuie de confundat cu publicaţiile persoanei juridice care aceasta trebuie să le
facă în Monitorul Oficial făcute potrivit dispoziţiilor art.66 alin.(7) sau art.67 alin.(5) sau în alte publicaţii. Datele prin care se
modifică actele constitutive care au fost adoptate de organul principal dar nu au fost înregistrate au putere juridică numai în
raport cu terţii care cunoşteau despre modificările efectuate. Nu poate invoca faptul necunoaşterii modificărilor terţul care a
participat la adunarea organului principal sau ulterior a fost informat despre modificările efectuate. Obligaţiile de a demonstra
faptul cunoaşterii despre modificările efectuate îl are persoana juridică sau asociaţii acesteia. Datele înregistrate în registru au
putere juridică şi terţul nu poate invoca necunoaşterea acestora. Totuşi un terţ poate să demonstreze că nu cunoaşte datele
înregistrate dacă a contract cu persoana juridică în timp de 15 zile de la data înregistrării. Alin. (3) stabileşte că datele
înregistrate în registru obligă persoana juridică şi atunci când acestea au fost înregistrate din greşeală. Excepţie de la aceasta o
fac numai terţii care ştiau despre înregistrarea greşită.

Articolul 65. Durata persoanei juridice

(1) Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.
(2) La expirarea termenului stabilit pentru existenta persoanei juridice, aceasta se dizolva daca până la acel
moment actele de constituire nu se modifica.

De regulă, persoana juridică se constituie pentru a activa un termen nelimitat. Totuşi fondatori, membrii sau asociaţii sunt
în drept să constituie persoana juridică pentru a activa un termen fix (de ex. 25 ani) sau până la anumită dată. (de ex.1.01.2010).
Persoana juridică constituite în zonele libere şi având calitate de rezident al acestor zone pot stabili termenul de activitatea până
la expirarea termenului stabilit pentru zona liberă.
Persoana juridică constituite pentru un anumit termen nu poate să activeze după expirarea acestuia, şi se consideră dizolvată.
Din momentul dizolvării administratorul (organul executiv) nu are dreptul să întreprindă noi operaţiuni, adică nu poate
desfăşura genurile de activitate stabilite prin actul de constituire, dar are dreptul să le termine pe cele începute deja. Mai mult
prin art.90 alin. (7) lichidatorul este în drept să încheie noi acte juridice în măsura în care acestea sunt necesare pentru lichidare.
Astfel de acte ar putea fi cele de asigurare cu energie electică, termică, telefonie etc. Persoana juridică a cărei termen de
activitate a expirat se consideră dizolvată de drept şi potrivit art. 86 alin.(2) trebuie să intre în procedura de lichidare cu care
conduce administratorul, dacă organul principal nu a desemnat un lichidator. Persoana juridică constituită pentru un termen
stabilit nu se va dizolva, dacă până la data expirării va prelungi acest termen. Organul principal a persoanei juridice poate reveni
şi decide continuarea existenţei şi activităţii persoanei juridice chiar şi după ce a început procedura de lichidare, dar până la
repartiţia activelor între asociaţi (vezi art.86 alin.(5).

Articolul 66. Denumirea persoanei juridice

(1) Persoana juridica participa la raporturile juridice numai sub denumire proprie, stabilita prin actele de
constituire si înregistrata in modul corespunzător.
(2) Denumirea persoanei juridice trebuie sa includă, in limba de stat, forma juridica de organizare.
(3) Persoana juridica nu poate fi înregistrată daca denumirea ei coincide cu denumirea unei alte persoane
juridice înregistrate deja.
(4) Se interzice utilizarea in denumirea persoanei juridice a sintagmelor ce contravin prevederilor legale
sau normelor morale, precum si a numelor proprii, daca acestea nu coincid cu numele participanţilor la constituirea
organizaţiei si daca nu exista in acest sens acordul persoanei respective sau al moştenitorilor ei cu privire la folosirea
numelui.
(5) Persoana juridica nu poate folosi in denumirea sa cuvinte sau abrevieri care ar induce in eroare cu
privire la forma sa.
(6) Persoana juridica a cărei denumire este înregistrată are dreptul sa o utilizeze. Cel care foloseşte
denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, sa înceteze utilizarea denumirii si sa ii repare
prejudiciul.
(7) Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" despre
modificarea denumirii, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
(8) In actul emis de persoana juridica trebuie sa se menţioneze denumirea, numărul înregistrării de stat,
codul fiscal si sediul, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.

1. Persoana juridică se identifică în circuitul civil de alte subiecte ale raporturilor juridice inclusiv de alte persoane juridice prin
denumirea sa, care constă din grupul de cuvinte stabilit de lege pentru forma respectivă. Denumirea trebuie să conţină o
combinaţie de elemente obligatorii şi neobligatorii care ar face-o irepetabilă, si inconfundabilă cu o altă denumire înregistrată
în Registrele în care se înregistrează persoanele juridice. În calitate de elemente obligatorii ale denumirii trebuie să fie forma de
organizare a persoanei juridice şi numele sau denumirea unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii
comerciale, însă aceste elemente nu pot să individualizeze definitiv persoana juridică. De aceia persoana juridică trebuie să
conţină şi un cuvânt, o îmbinări de cuvinte sau de litere care ar face-o irepetabilă şi inconfundabilă cu altele.
Dispoziţiile legale obligă că în denumirea persoanei juridice să fie indicată forma de organizare, cum ar fi „societate cu
răspundere limitată”, „societate pe acţiuni”, „asociaţie”, „fundaţie” etc., iar pentru societăţile comerciale pe persoane şi numele
unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale. Astfel dacă persoana juridică este o societate
comercială sub forma de societate în nume colectiv sau societatea în comandită în denumirea trebuie să fie indicat şi numele
unuia sau tuturor asociaţilor care răspund nelimitat pentru obligaţiile societăţii. Societatea care indică în denumire numai
numele unui asociat, dar de fapt ei sunt mai mulţi, legiuitorul obligă să se indice şi cuvântul şi „ şi compania” (vezi art.121 alin.
(3) şi art. 136 alin.(3). Ca exemplu ar servi denumirea Societatea în nume colectiv „Movileanu şi compania” sau dacă societatea
are un singur comanditat va purta denumirea Societatea în comandită „Movileanu”.
Denumirea organizaţiei necomerciale poate fi Fundaţia „SOROS”, Instituţia obştească „Centru de studiere şi propagare a
dreptului privat”, Asociaţia de cultură „Basarabia”, Partidul Social Liberal etc. Norme similare sunt stabilite şi pentru
cooperative care au obligaţia să precizeze forma „ cooperativă de consum”, „cooperativă de producţie” sau „cooperativă de
întreprinzător”. În unele cazuri prin legi speciale se stabileşte că persoana juridică trebuie să prevadă în denumirea sa şi alte
prevederi cum ar fi „bursă de mărfuri”, „fond de investiţie”, etc. Denumirea persoanei juridice de drept public se stipulează în
actul normativ prin care aceasta se constituie. Indicarea la forma de organizare permite participanţilor la circuitul civil să facă
concluzie despre scopul persoanei juridice precum şi despre răspunderea asociaţilor acesteia. Denumirea persoanei juridice
se stabileşte iniţial de fondatori prin actul de constituire. Este important ca denumirea stabilită prin actele de constituire să fie
înregistrată în registrul de stat, căci dreptul persoanei juridice asupra denumirii este protejat numai dacă există o asemenea
înregistrare. Dacă denumirea indicată în actele de constituire şi care se cere înregistrată este similară alteia înregistrate anterior
înregistrarea nu se va face.
Persoana juridică are un drept personal asupra denumirii sale având drept să o utilizeze personal sau să permită sau să
interzică altor persoane s-o folosească. Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care au utilizat-o neautorizat să plătească o
despăgubire. În relaţiile pe care le are persoana juridică cu alte persoane denumirea este principalul element faţă de care este
exprimată atitudinea şi recunoştinţa terţilor. Anume în ea (denumire) se exprimă reputaţia pozitivă sau negativă pe care o au
terţii faţă de persoană. Denumirea este cea care se încrustează în subconştientul acelora care sau aflat sau se află în legătură
persoana juridică şi anume ea poartă povara atitudinii pozitive sau negative. De aceia în activitatea de întreprinzător denumirea
dobândeşte o valoare economică. Această valoare este acordată de către clientelă, care îi avansează „şansele” persoanei juridice
sau altfel spus, prin şanse se înţelege o posibilitatea de a obţine din activitatea de întreprinzător rezultate favorabile. Din acest
motiv „denumirea” capătă o valoare economică şi similar unui obiect palpabil se transformă într-un res corporalis care
incorporează în sine reputaţia şi şansele în afaceri societăţii comerciale cu care o destinge clientela. Din acest considerent
dreptul asupra denumirii de firmă a societăţii comerciale este calificat ca un bun, şi acesta poate fi în anumite condiţii
transmisibil.
Codul civil stabileşte că prin lege pot fi interzise utilizarea unor cuvinte sau sintagme în denumirea persoanelor juridice.
Nu pot fi utilizate în denumiri cuvinte care exprimă noţiuni contrare bunelor moravuri. Astfel de termeni ar fi cei prin care
se exprimă cuvinte necenzurate, care face apel la violenţă fizică, duşmănie între naţiuni sau altele de acest fel.
Nu pot fi utilizate în denumiri nume proprii care sunt similare numelor personalităţilor marcante. Excepţie de la această
regulă o fac două situaţii. Numele utilizat coincide cu numele unuia din asociaţi, sau chiar dacă nu coincide dar la utilizarea
acestuia există autorizaţia persoanei sau a moştenitorilor acestora.
În conţinutul tuturor actelor care ies de la persoana juridică trebuie să se indice alături de alte date şi denumirea sa. Aceasta
arată la funcţia de semnare a angajamentelor pe care şi le asumă o persoană juridică. Şi deci orice act emis de persoana juridică
trebuie să-i poarte denumirea şi semnătura persoanei împuternicită să angajeze persoana juridică în raport cu terţii.
Dacă actul de constituire al persoanei juridice cu scop lucrativ nu prevede denumirea acesteia, societatea comercială poate fi
declarată nulă în temeiul art.110 alin.(2) lit.c).
Articolul 67. Sediul persoanei juridice

(1) Persoana juridica are un sediu, indicat in actele de constituire.


(2) Stabilirea si schimbarea sediului sint opozabile tertilor din momentul inregistrarii de stat.
(3) Adresa postala a persoanei juridice este cea de la sediu. Persoana juridica poate avea si alte adrese
pentru corespondenta.
(4) Toate documentele si scrisorile intrate la sediu se considera receptionate de catre persoana juridica.
(5) Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" despre
modificarea sediului sub sanctiunea platii de daune-interese.

Sediul este un atribut principal al persoanei juridice şi arată locul în spaţiu unde este aceasta amplasată. Ca şi denumirea sediul
se stabileşte prin actul constitutiv la libera alegere a semnatarilor acestuia – fie locul de desfăşurare a activităţii a persoanei
juridice, fie locul aflării organelor acesteia , fie domiciliul unuia din asociaţi. În actul de constituire trebuie să fie indicată
localitatea, iar după caz strada, numărul casei sau şi a biroului. Dispoziţiile legale nu impun condiţii sau obligaţii privitor la
locul unde ar putea acesta să se afle, cu excepţia că ele trebuie să se înregistreze la organul fiscal din teritoriul unde-şi are
sediul. În caz de mutare a sediului aceasta trebuie să fie adus la cunoştinţa terţilor prin publicarea unui anunţ în Monitorul
Oficial. Determinarea sediului are importanţă practică sub cel puţin trei aspecte: - sediul persoanei juridice determină
naţionalitatea acesteia; Prin sediul societăţii se determină locul executării obligaţiilor pecuniare, în care persoana juridică are
calitatea de debitor, sau în cazul altor obligaţii când persoana juridică are calitatea de debitor şi prin contract nu s-a stabilit
contrariul;Sediul permite a determina instanţa de judecată competentă în litigiile în care persoana juridică are calitatea de pârât.
Sub aspect procedural, legiuitorul prezumă că toate actele care au ajuns la sediul indicat în Registrul de stat au fost aduse la
cunoştinţa persoanei juridice, cu toate consecinţele negative pentru aceasta. Dacă sediul este modificat societatea are obligaţia
să comunice Organului de înregistrare timp de 7 zile despre modificare şi să publice informaţia respectivă în Monitorul Oficial.
Pentru persoanele juridice care se înregistrează la Camera înregistrării de stat potrivit Legii nr.1265/2000 este stabilită şi
sancţiunea privind „sistarea activităţii întreprinderii şi organizaţiei” precum şi chiar „lichidarea acesteia în condiţii legale” ;
Sediul determina organul fiscal al statului la care persoana juridică prezintă rapoartele financiare şi fiscale şi la contul căruia se
efectuiază plăţile obligatorii.
La sediul societăţii trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.

Articolul 68. Răspunderea persoanei juridice

(1) Persoana juridica răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul ce ii aparţine.
(2) Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice, iar persoana
juridica nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau de actul de
constituire.

Prin dispoziţia alin.(1) se stabileşte principiul general, potrivit căruia toate persoanele juridice ca şi toate persoanele de drept
privat răspund pentru obligaţiile cei revin cu toate bunurile care îi aparţin, independent de categoria la care aceste aparţin, sunt
ele bunuri corporale sau incorporale, imobile sau mobile, sunt mijloace băneşti, hârtii de valoare, sau părţi sociale. Toate
lucrurile pe care le deţine persoana juridică cu drept de proprietate, indiferent de faptul dacă au fost procurate din mijloace
proprii sau din mijloacele atrase se includ în activul persoanei juridice şi pot fi urmărite de către creditorii acesteia. Excepţie de
la această regulă este stabilită prin art. 194 potrivit căreia Republica Moldova şi unităţile administrativ teritoriale nu răspund cu
bunurile proprietate publică, ci numai cu cele care sunt în circuitul civil şi aparţin acestora cu drept de proprietate privată.
Cu acţiunea acestui principiu este legată şi procedura de lichidare forţată a persoanei juridice pentru cauza de insolvabilitate
stabilită la art.101.
Prin alin.(2) se confirmă regulă potrivit căreia fiecare subiect de drept răspunde de sine-stătot pentru propriile sale obligaţii,
adică persoana juridică nu poartă răspundere pentru obligaţiile fondatorilor sau a membrilor săi şi invers fondatorii membrii,
asociaţii sau alţi participanţi ai persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile acesteia. De la această regulă, însă sunt unele
excepţii. Excepţiile sunt stabilite fie de lege fie de actele constitutive ale persoanei juridice. Astfel prin dispoziţiile art.121 şi
art.128 se stabileşte că asociaţii societăţii în nume colectiv răspund pentru obligaţiile societăţii nelimitat şi solidar, dacă activele
societăţii nu satisfac cerinţele creditorilor. Aceiaşi regulă este stabilită în art.136 pentru comanditaţii din societăţile în
comandită şi în art.183 alin.(4) pentru fondatorii instituţiei.
Poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară (societăţii fiice) întreprinderea cu
participaţiunea majoritară (societatea mamă), dacă prima a devenit insolvabilă datorită executării dispoziţiilor date cea dea
doua. Astfel de reguli sunt prevăzute la art.118 alin.(3) precum şi la art.9 alin. (5) şi (6) din Legea nr.1137/1997 privind
societăţile pe acţiuni.
Prin actul de constituire asociaţii pot să-şi asume răspunderi suplimentare la cele stabilite de dispoziţiile legale. În special
art.15 alin.(3) din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativele de producţie se stabileşte că „statutul cooperativei poate
prevedea o răspundere suplimentară a membrului cooperativei pentru obligaţiile acesteia în mărime ce nu va depăşi venitul
realizat de el în cooperativă în anul financiar precedent”.
Articolul 69. Reorganizarea persoanei juridice

(1) Persoana juridica se reorganizează prin fuziune (contopire si absorbţie), dezmembrare (divizare si
separare) sau transformare.
(2) Hotărârea de reorganizare se ia de fiecare persoana juridica in parte, in condiţiile stabilite pentru
modificarea actelor de constituire.
(3) In cazurile prevăzute de lege, reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare se efectuează
in baza unei hotărâri judecătoreşti.
(4) Daca prin fuziune sau dezmembrare se înfiinţează o noua persoana juridica, aceasta se constituie in
condiţiile prevăzute de lege pentru forma persoanei juridice respective.
(5) Reorganizarea produce efecte fata de terţi numai după data înregistrării de stat a noilor persoane
juridice, cu excepţia reorganizării prin absorbţie, care produce efecte la data înregistrării modificărilor in actele de
constituire ale persoanei juridice absorbante.

Reorganizare este un procedeu juridic de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică la alta
potrivit căreia succesorul continuă raporturile juridice în locul predecesorului său. Ca efect al reorganizării se produce fie
dizolvarea unor persoane juridice (absorbţia), fie constituirea altora (separarea), fie că dizolvarea unora şi constituirea altora se
produc concomitent (contopirea şi divizarea). Dizolvarea unor şi constituirea altor persoane juridice nu apar ca un scop în sine
al reorganizării ci reprezintă fenomene accesorii ale acestor operaţiuni. O situaţie cu totul deosibită se creează la transformare,
deoarece la aceasta nu are loc nici dizolvarea şi nici constituirea unei persoane juridice noi, ci aceeaşi persoană juridică îşi
continuă activitatea dar în altă formă, în altă haină juridică.
Dispoziţiile legale din Codul civil cu privire la reorganizare stabilesc şi norme de procedură care asigură o sincronizare a
operaţiunilor efectuate şi înregistrările pe care le efectuează organul de stat în aşa fel încât să se asigure o transmisiune corectă
şi unitară a drepturilor şi obligaţiilor.
Hotărârea pentru ca societatea să se reorganizeze sau să participe la un proces de reorganizare în care sunt incluse mai multe
persoane juridice poate s-o i-a numai organul principal al persoanei juridice, de regulă cu o majoritate calificată din numărul
total de voturi. Dacă în procesul de reorganizare sunt implicate mai multe persoane juridice hotărârea cu privire la reorganizare
trebuie să fie adoptată de fiecare persoane juridice cu respectarea tuturor cerinţelor stabilite pentru forma persoanei juridice şi
ale actului constitutiv.
Alin.(3) prevede că în unele cazuri reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare poate s-o decidă şi instanţa de
judecată. Astfel de hotărâri poate să fie adoptată de instanţă în procesul de insolvabilitate când faţă de persoana juridică
insolvabilă se aplică procedura planului stabilită de Legea insolvabilităţii. Una din soluţiile procedurii planului poate fi
divizarea persoanei juridice insolvabile în două sau mai multe şi transmiterea cotelor de participaţiune la unul sau mai mulţi
creditori. Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 stabileşte şi o modalitate de reorganizare forţată a persoanelor
juridice prin decizia Agenţiei Naţionale pentru Concurenţei. Potrivit art.19 din Legea menţionată Agenţia are dreptul să adopte
o hotărâre privind divizarea sau separarea forţată a unui agent economic care ocupă o situaţie dominantă pe piaţă dacă acesta a
încălcat de două şi mai multe ori dispoziţiile legale. Hotărârea de reorganizare prin divizare şi separare poate fi adoptată de
Agenţie numai dacă apariţia noilor persoane juridice duce la dezvoltarea concurenţei şi există posibilitatea de a izola
organizatoric, teritorial şi tehnologic subdiviziunile persoanei juridice care urmează a fi reorganizată.
Înfiinţarea persoanei juridice noi care apare în rezultatul reorganizării se face cu respectarea dispoziţiilor obligatorii privind
constituirea persoanei juridice de forma respectivă. Astfel, dacă se realizează o contopire a două societăţi în nume colectiv şi se
constituie o societate cu răspundere limitată, sau dintr-o societate pe acţiuni se separă o nouă societate cu răspundere limitată
apoi la proiectul contractului de fuziune prin contopire (vezi art.74 alin.(3) sau la proiectul de dezmembrare prin separare (vezi
art.80 alin. (3) se anexează actul de constituire a societăţii cu răspundere limitată care se constituie. Valoare juridică obligatorie
actului de constituire i-o dă hotărârea organului suprem care adoptă hotărârea de reorganizare şi nu semnătura persoanelor care
vor dobândi calitatea de asociaţi sau membri ai persoanei juridice care se constituie. Hotărârea de aprobare a reorganizării este
obligatorie pentru toţi membrii persoanei juridice care au votat pentru această hotărâre, care au votat împotrivă sau care nu au
fost prezenţi. Însă, faţă de terţi operaţiunea de reorganizare produce efecte şi le este acestora opozabilă numai după înregistrare
la organul de stat a noii persoane juridice.
Considerăm necesar de a menţiona că reorganizarea ca operaţiune juridică nu poate opera între persoane juridice de drept
public, precum şi între persoanele juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Această afirmaţie ne-i întemeiem
pe dispoziţiile art.58 alin.(4) din care rezultă că dispoziţiile din articolele ce urmează nu sunt aplicabile persoanelor juridice de
drept public, decât în cazul când sunt norme exprese în acest sens.
De asemenea este problematică reorganizarea care implică persoane juridice cu scop lucrativ cu cele fără scop lucrativ, cu
excepţia transformării. Despre fuziunea, divizarea şi transformarea acestora a se vedea comentariul la art.73, 79 şi 85.

Articolul 70. Succesiunea de drept in cazul reorganizării persoanelor juridice

(1) In cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile si obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua persoana
juridica, in conformitate cu actul de transmitere.
(2) In cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta, drepturile si obligaţiile persoanei juridice
absorbite trec la persoana juridica absorbanta in conformitate cu actul de transmitere.
(3) In cazul divizării persoanei juridice, drepturile si obligaţiile ei trec la noile persoane juridice in
conformitate cu bilanţul de repartiţie.
(4) In cazul separării, o parte din drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trece, la fiecare
din persoanele juridice participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), in corespundere cu bilanţul de
repartiţie.
(5) In cazul reorganizării persoanei juridice prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice
reorganizate trec la noua persoana juridica in conformitate cu actul de transmitere.

Prin articolul comentat sunt stabilite reguli de trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la persoanele juridice care decid să se
reorganizeze la persoanele juridice care-şi continuă existenţa şi după reorganizare sau care se constituie în rezultatul
reorganizării. La reorganizare are loc succesiunea universală sau cu titlul universal. La succesori se transferă nu numai
drepturile şi obligaţiile care se indică în actul de transfer sau bilanţul de repartiţie şi toate drepturile şi obligaţiile persoanei
juridice reorganizate, inclusiv şi cele nepatrimoniale. Trec la succesori şi drepturile litigioase dintre părţi, precum şi cele care nu
erau cunoscute la momentul reorganizării. Dacă drepturile care se transferă trebuie să fie înregistrate succesorul de drepturi
trebuie să le înregistreze.
Reorganizarea prin contopire a persoanelor juridice are ca efect dizolvarea persoanelor juridice cu trecerea concomitentă a
drepturilor şi obligaţiilor la o nouă persoane juridică care se înfiinţează. Fiind un proces anevoios fuziunea prin contopire
trebuie să fie motivată din punct de vedere economic şi aceasta să se aducă la cunoştinţa celor interesaţi arătându-se poziţiile
pozitive şi negative ale viitoarei reorganizări. Pentru aceasta legiuitorul stipulează necesitatea elaborării unui proiect al
contractului de contopire (art.74) care trebuie să arate perspectivele fuziunii, participanţii la aceasta, patrimoniul fiecărei
persoane juridice care doreşte să participe la reorganizare şi alte date ce au importanţă. De asemenea acest plan trebuie să arate
data prezumată a viitoarei fuziuni şi întocmirii actului de transmitere. Actul de transmitere se întocmeşte pe baza contractului de
fuziune aprobat în condiţiile art.75 numai după ce noua persoană juridică a fost înregistrată la organul înregistrării de stat şi
acesta primeşte în activul său toate bunurile persoanelor juridice care se dizolvă. Actul de transmitere trebuie să fie semnat de
administratorii persoanelor juridice care se dizolvă şi administratorul persoanei juridice care s-a constituit. Actul de transmitere
este unul din ultimele documente care poate fi semnat de administratorul persoanei juridice care dizolvă. Acesta este motivul
pentru care persoana juridică care se constituie în rezultatul fuziunii trebuie să fie înregistrată mai înainte decât ar fi fost radiate
cele care se dizolvă, făcând ca acestea (persoana juridică nou constituită şi persoanele juridice care se dizolve) pentru puţin timp
să coexiste în timp.
Fuziunea prin absorbţie este o procedură similară contopirii, urmând să efectueze aceleaşi operaţiuni juridice, adică
elaborarea unui contract de fuziune, aprobarea acestuia de către organele competente ale persoanelor juridice care fuzionează şi
întocmirea unui act de transmitere a patrimoniului. Deosebirea însă este că în rezultatul absorbţiei nu se constituie o nouă
persoană juridică, şi drepturile şi obligaţiile trec de la persoana juridică absorbită la persoana juridică absorbantă, care
preluându-le integral, îşi modifică propriile acte constitutive, şi continuă toate raporturile juridice pe care le avea persoana
juridică absorbită. O diferenţă poate fi observată şi Actul de transmitere în cazul absorbţiei poate fi semnat de persoanele
juridice participante la fuziune chiar până la înregistrarea de stat modificărilor, şi actul de transmitere trebuie prezentat
împreună cu actele necesare pentru înregistrarea modificărilor societăţii absorbante cât şi împreună cu actele necesare pentru
înregistrarea excluderii (radierii) persoanei juridice absorbite.
Reorganizarea societăţii prin divizare are ca efect trecerea patrimoniului de la persoana juridică care se dizolvă la
persoanele juridice care se constituie, şi noile societăţi continuă raporturile juridice ale societăţii dizolvate în modul şi
proporţiile stabilite prin proiectul dezmembrării aprobat în ordinea stabilită de art.81 şi a bilanţului de repartiţie. Actele de
constituire a persoanelor juridice care se înfiinţează în rezultatul dezmembrării prin divizare dobândesc putere juridică şi sunt
opozabile membrilor persoanei juridice care se dizolvă de la data aprobării lor împreună cu proiectul dezmembrării. Similar
reorganizării prin contopire în procesul reorganizării prin divizare este necesară coexistenţa în timp a persoanei juridice care se
divizează şi încetează activitatea cu persoanele juridice care se constituie în rezultatul reorganizării. Astfel încât ultimele mai
întâi se înregistrează apar ca persoane juridice apoi primesc prin bilanţul de repartiţie activele şi pasivele care le revin. Şi abia
după aceasta persoana juridică care s-a dezmembrat şi a stat la temelia fondării celor noi urmează a fi radiată din registru.
Aceasta îşi are explicaţia în aceia că bunurile şi documentele trebuie să fie transmise de la persoana juridică care s-a divizat la
cele care s-au constituit şi în legătură cu aceasta trebuie să fie întocmit un act semnat cel care transmite şi de cel care primeşte.
Dezmembrarea prin separare a persoanei juridice evidenţiază două situaţii: Prima situaţie este acea când în rezultatul
dezmembrării dintr-o persoană juridică care-şi continuă existenţa i-a fiinţă una sau mai multe persoane juridice la care trec o
parte din drepturile şi obligaţiile primei.
Ce-a de-a doua situaţie este când în rezultatul dezmembrării o parte din patrimoniu se separă de la persoana juridică care îşi
continuă existenţa şi trece la o altă persoană juridică existentă. Reieşind din cele menţionate şi sub aspectul procedurii de
reorganizare vor exista deosebiri. Astfel în prima situaţie va fi întocmit un plan de dezmembrare şi vor fi elaborate actele de
constituire ale persoanelor juridice care se constituie în rezultatul separării. În continuare va fi mai întâi înregistrată societatea
nouă, căreia i se va transmite o parte din activele şi pasivele societăţii care se reorganizează modificându-se şi actele de
constituire ale acesteia din urmă.
În cea de-a doua situaţie la planul de dezmembrare trebuie să fie anexat şi contractul încheiat cu persoana juridică la care trece o
parte din patrimoniu. În legătură cu aceasta sunt necesare a fi operate modificări atât în actele constitutive ale persoanei juridice
care se dezmembrează cât şi a persoanei juridice care primeşte patrimoniul respectiv.
La transformarea persoanei juridice drepturile şi obligaţiile persoanei juridice nu suportă modificări, şi nu trec de la una la
alte. Persoana juridică continuă să există însă într-o nouă formă, şi nu este necesar a fi întocmit un act de transmitere. Mai ales
că frecvent acelaşi administrator continuă să reprezinte persoana juridică şi după transformare. Totuşi în unele situaţii
transformarea are ca consecinţe reducerea răspunderii. Ne referim la transformarea unei societăţi în nume colectiv sau a unei
societăţi în comandită într-o societate cu răspundere limitată sau pe acţiuni. În rezultatul acestei transformări asociaţii care
răspundeau subsidiar pentru obligaţiile societăţii de până la transformare nelimitat şi solidar, după aceasta nu mai au o astfel de
răspundere. Acelaşi pericol există şi în cazul transformării unei instituţii în asociaţie sau fundaţie.

Articolul 71. Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie

(1) Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu privire la succesiunea
întregului patrimoniu al persoanei juridice reorganizate, in privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor fata de toţi
debitorii si creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de părţi.
(2) Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie se confirma de fondatorii (membrii) persoanei juridice
sau de organul persoanei juridice împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire, care au decis
reorganizarea persoanei juridice, si se prezintă, împreuna cu actele de constituire ale persoanelor juridice create, pentru
înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor in actele de constituire ale persoanelor juridice existente.

1. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie sunt documentele prin care se confirmă transferul patrimoniului de la o persoană
juridică la alta, în sens că acest act serveşte ca temei pentru o persoană juridică să scoată de la evidenţa sa, iar alta să pună la
evidenţa sa anumite bunuri şi obligaţii. Aceste acte sunt cele care arată legătura dintre persoanele juridice participante în
procesul de reorganizare şi proporţia de drepturi şi obligaţii transferate. Deşi din conţinutul normei rezultă că actul de
transmitere sau bilanţul trebuie să prevadă toate drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate, totuşi neindicarea lor nu
înseamnă că drepturile şi obligaţiile nu trec. În temeiul art.72 alin.(4) succesorii răspund solidar pentru obligaţiile de până la
reorganizare în cazul când nu este posibil de a determina succesorul.
Actul de transmitere se întocmeşte în cazul fuziunii persoanelor juridice şi se semnează de administratorii persoanei juridice
care transmite şi care primeşte. Actul respectiv se întocmeşte în baza contractului de fuziune aprobat potrivit art.75. Acest act
trebuie să fie transmis la organul de înregistrare la care se înregistrează persoana juridică care se constituie numai după
înregistrarea acesteia. Aceasta se explică prin aceia că până la înregistrare persoana juridică nu are capacitate juridică şi în
numele ei nu poate să fie semnate acte. Anume din acest considerent am menţionat că persoana care se dizolvă şi cea care se
constituie în urma contopirii trebuie să coexiste în timp pentru întocmirea acestui act.
Bilanţul de repartiţie se întocmeşte în cazul reorganizării prin dezmembrare şi trebuie să fie aprobat de organul principal al
persoanei juridice care se dezmembrează, precum şi să fie semnat de administratorii persoanelor juridice care se dezmembrează
precum şi de cele care i-au fiinţă în urma reorganizării. Bilanţul de repartiţie îşi are originea în proiectul de dezmembrare
aprobat potrivit art.81.

Articolul 72. Garantarea drepturilor creditorilor persoanei juridice in cazul reorganizării ei

(1) In termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice
participante la reorganizare este obligat sa informeze in scris toţi creditorii cunoscuţi si sa publice un aviz privind
reorganizarea in 2 ediţii consecutive ale "Monitorului Oficial al Republicii Moldova".
(2) Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz, sa ceara persoanei juridice care se
reorganizează garanţii in măsura in care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor
doar daca vor dovedi ca prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.
(3) Creditorii sînt in drept sa informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele fata de
debitorul care se reorganizează.
(4) Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la
reorganizarea acestora daca din actul de transmitere si din bilanţul de repartiţie nu este posibila determinarea
succesorului.
(5) Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund solidar, pe
parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare participanţilor sau creditorilor
persoanelor juridice reorganizate.

Protecţia creditorilor este una din cele mai importante probleme ale procesului de reorganizare a persoanelor juridice. Deoarece
la reorganizare are loc o cesiune a datoriei de la persoana debitoare la o altă persoană succesoare pentru aceasta este necesar
acordul creditorului. Articolul comentat stabileşte câteva-i tipuri de garanţii, cum ar fi dreptul creditorului la informaţie privind
reorganizarea, dreptul creditorului de a cere garanţii de la persoana juridică care se reorganizează precum şi posibilitatea
creditorului de a se adresa către succesorii persoanei juridice pentru a fi satisfăcut.
Potrivit alin.(1) administratorul persoanei juridice care se reorganizează sau participă la o reorganizare este obligat să
notifice personal fiecare creditor al său, precum şi să publice informaţia în Monitorul Oficial. Organul executiv al persoanei
juridice trebuie să deţină dovezi că şi-a îndeplinit obligaţia de informare personală, în caz contrar ei vor purta răspundere
personală pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neinformare. Data la care se adoptă hotărărea de reorganizare este data la
care se aprobă contractul de fuziune (art.75) sau proiectul dezmembrării (art.81). Potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000
întreprinderea sau organizaţia este obligată să înştiinţeze în scris oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de stat despre
adoptarea hotărârii de reorganizare, pentru consemnarea începerii reorganizării în Registrul de stat. Din momentul consemnării
în Registru a începerii procedurii de reorganizare organul de înregistrare nu este în drept să înregistreze modificări în actele de
constituire a societăţilor implicate în procedura de reorganizare.
Creditorii care consideră că vor fi afectaţi prin reorganizarea debitorului său au dreptul să se opună procedurii de
reorganizare şi să ceară fie garanţii suplimentare, fie executarea obligaţiilor. Astfel dacă obligaţia a ajuns la scadenţă integral
creditorul este în drept să ceară executarea. Dacă obligaţia a ajuns parţial la scadenţă creditorul poate cere achitarea datoriei, iar
pentru obligaţia care încă nu a ajuns la scadenţă el este în drept să ceară numai garanţii, însă nu poate cere executarea anticipată
a obligaţiei. Legiuitorul stabileşte că nu toţi creditorii pot cere garanţii. De exemplu nu poate cere garanţii creditorul a cărei
obligaţie integral deja este garantată printr-o garanţie reală (gaj sau ipotecă) sau personală a unui terţ, creditorul unui societăţi
pe acţiuni care se transformă într-o societate cu răspundere limitată precum şi alte situaţii în care creditorul nu este nici de cum
afectat de procedura de reorganizare. Are dreptul de a cere garanţii creditorul unei societăţii care se reorganizează prin fuziune,
în legătură cu faptul că prin fuziune se poate unifica persoane juridice cu starea diferită a activelor, unde unele pot fi în prag de
insolvabilitate.
Pentru ca persoana juridică să nu se reorganizeze până la executarea sau garantarea creanţelor se stabileşte dreptul
creditorului de a preveni Camera Înregistrării de Stat pentru a nu înregistra reorganizarea, dacă creditorul nu a fost satisfăcut.
Dacă reorganizarea a fost înregistrată contrar intereselor creditorului acesta are dreptul la apărare judiciară, putându-se adresa
atât în nulitatea înregistrării reorganizării şi pentru încasarea forţată a creanţelor sale.
Dispoziţia alin.(4) stabileşte răspunderea solidară a persoanei juridice pentru obligaţiile de până la reorganizare, dacă din
actul de transmitere sau din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Considerăm că legiuitorul
stabileşte răspunderea solidară nu numai pentru cazul în care numele creditorului nu este indicat în actele menţionate, dar şi în
cazul în care creanţele acestuia nu sunt incluse integral, sau când prin actul de transfer şi bilanţul de repartiţie se stabileşte o
disproporţie între drepturi şi obligaţii, astfel încât datoriile nu pot fi acoperite din valoarea bunurilor transmise succesorului.
Alin.(5) stabileşte răspunderea administratorilor persoanei juridice pentru abuzurile pe care aceştia le admit în procesul de
reorganizare. Pentru despăgubire se pot adresa în egală măsură atât asociaţii sau membri persoanei juridice cât şi creditorii
acesteia. Răspunderea în faţa creditorilor administratorii o poartă numai dacă în procesul de reorganizare au admis încălcări ale
procedurilor legale, dar nu şi pentru creanţele pe care le au creditorii faţă de persoana juridică care s-a reorganizat.

Articolul 73. Fuziunea persoanelor juridice

(1) Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie.


(2) Contopirea are ca efect încetarea existentei persoanelor juridice participante la contopire si trecerea
integrala a drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica ce se înfiinţează.
(3) Absorbţia are ca efect încetarea existentei persoanelor juridice absorbite si trecerea integrala a
drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica absorbanta.
(4) In cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionata de permisiunea organului de stat
competent.

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică prin care două sau mai multe persoane juridice în scopul concentrării capitalului
şi sporirii rentabilităţii activităţii îşi unifică patrimoniul în una singur. Fuziunea la rândul său are două forme: contopirea şi
absorbţia. Deosebirea dintre aceste forme este în efecte juridice pe care acesta le produce.
Contopirea (numită şi fuziune) duce la dizolvarea persoane juridice care iniţiază procedura de reorganizare şi radierea
acestora din Registrul de stat, şi apariţia unei persoane juridice noi, care se naşte pentru a continua raporturile juridice începute
de societăţile predecesoare. Invers, în rezultatul fuziunii prin absorbţie (numită şi asociere) persoana juridică absorbantă
continue să existe şi după fuziune, dar înglobează în sine drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice absorbite care se dizolvă şi
urmează a fi radiată din Registrul de stat.
O problemă de importanţă majoră pentru procedura de fuziune priveşte posibilitatea de a fuziona a societăţile comerciale cu
organizaţiile necomerciale. În legislaţie nu există norme exprese ce interzic o asemenea fuziune. Totodată este necesar de
menţionat că nu ar putea fuziona o societate comercială cu o organizaţie necomercială datorită faptului că asociaţii societăţilor
comerciale au drepturi de creanţă asupra societăţii comerciale pe când membrii organizaţiei necomerciale nu au drepturi de
creanţă, ci au numai drepturi personale (vezi art.55 alin.(3). Nici într-un caz nu ar putea ca un membru care nu a avut drepturi
patrimoniale până la reorganizare să le aibă după reorganizare. Din acest motiv considerăm că fuziunea ar putea opera doar
între societăţi comerciale sau între organizaţii necomerciale.
În cazul fuziunii societăţilor pe acţiuni aceasta are loc prin consolidarea bilanţurilor lor cu convertirea ulterioară a acţiunilor
societăţilor care participă la reorganizare în acţiuni ale societăţii recent înfiinţate. Potrivit art.29 din Legea nr.1204/1997 cu
privire la fondurile de investiţii un fond de investiţii poate să fuzioneze numai cu un alt fond de investiţii, şi nici de cum nu
poate fuziona cu o altă societate comercială.
La fuziunea are loc o succesiune universală, deoarece drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se dizolvă trec
integral la persoana juridică care absorbantă sau la cea nou constituită. Fuziunea prezintă pericol pentru creditorii persoanei
juridice deoarece operaţiunea poate opera între persoane juridice cu starea financiară diferită. În principiu este posibil de a
absorbi şi pe o persoană în prag de insolvabilitate, şi atunci există pericolul de majorare a numărului de creditori şi a creanţelor
acestora, subminând poziţia creditorilor persoanei juridice a cărei activitate este eficientă.
Fuziunea societăţilor comerciale şi uniunilor acestora poate fi condiţionată de autorizarea organelor de stat competent.
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni stabileşte că în cazurile stabilite de legislaţia antimonopolistă fuziunea societăţilor
comerciale se efectuează cu acordul organului de stat competent. Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.820/2000 privind protecţia
concurenţei Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei efectuează controlul de stat prealabil asupra creării, extinderii,
comasării şi fuzionării asociaţilor de agenţi economici, holdingurilor, grupurilor industrial – financiare, precum şi asupra
comasării şi fuzionării agenţilor economici dacă faptul acesta ar duce la formarea unui agent economic a cărui cotă pe piaţa de
mărfuri ar depăşi 35 la sută. Fără acordul acestei agenţii înregistrarea fuziunilor şi comasărilor respective se interzice.
De asemenea, potrivit art.93 alin. (9) din Legea privind societăţile pe acţiuni pentru înregistrarea societăţii înfiinţate în
procesul reorganizării prin fuziune şi asociere este necesară şi autorizaţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

Articolul 74. Proiectul contractului de fuziune

(1) In scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei juridice elaborează proiectul contractului de
fuziune.
(2) In proiectul contractului de fuziune trebuie sa se indice:
a) forma (felul) fuziunii;
b) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
c) fundamentarea si condiţiile fuziunii;
d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
e) raportul valoric al participaţiunilor;
f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate in
fuziune.
(3) Daca persoanele juridice fuzionează prin contopire, in proiectul contractului de fuziune trebuie sa se
indice si denumirea, sediul si organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune
se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie.
(4) Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte in scris.
(5) Daca contractul de fuziune aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect
retroactiv in cazul in care condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un
termen mai scurt sau un termen de prevenire.

Fuziunea ca operaţiune tehnico-juridică implică mai multe persoane juridice, care se produce în baza unui contract de
fuziune aprobat de organele competente ale acestora. La contopire pot să participe două sau mai multe persoane juridice.
Proiectul contractului de fuziune se elaborează de persoanele interesate în procedura fuziunii cum ar fi asociaţii, membrii
consiliului sau administratorul persoanei juridice şi se semnează de administratorii acestora. Acest proiect de contract
dobândeşte forţă obligatorie după ce este aprobat de organele competente ale persoanelor juridice care decid să fuzioneze în
condiţiile art.75.
Contractul de fuziune prin contopire după natura juridică este similar unui contract de societate civilă. Spre deosebire de
alte contracte civile în care interesele părţilor contractante sunt contrare, în contractul de societate civilă interesele asociaţilor
sunt identice, ei urmăresc un scop comun. Astfel ca şi la societatea civilă prin contractul de contopire părţile convin să
urmărească un scop comun, adică să constituie o nouă persoană juridică, şi să obţină anumite foloase din activitatea acesteia.
Dar dacă în societatea civilă părţile contractante unindu-şi eforturile personale şi contribuţiile materiale dau naştere la o
proprietate comună (vezi art.1342 alin.(3) apoi prin contractul de contopire părţile contractante nu creează o proprietate
comună, dar tot patrimoniul participanţilor la acest contract trec la noua societate care se constituie. Contractul de fuziune are
valoare juridică de la momentul aprobării de către organul principal al persoanei juridice şi până la momentul înregistrării
acestuia la organul de înregistrare. O deosebire importantă există şi între drepturile pe care le generează contractul pentru
semnatarii acestor două contracte. Astfel prin contractul de societate civilă semnatarii acestuia dobândesc drepturi şi îşi asumă
obligaţii pentru sine pentru întregul termen de acţiune al contractului, pe când la încheierea contractului de fuziune semnatari ai
acestuia sunt persoanele juridice care fuzionează, şi acestea au drepturi şi obligaţii numai de la aprobarea acestuia de către
organele competente a fiecărei persoane juridice până la înregistrarea contractului de fuziune şi a actelor de constituire a noii
persoane juridice. După înregistrarea de stat drepturile şi obligaţiile le dobândesc asociaţii şi membrii persoanei juridice care se
constituie.
Contractul de fuziune prin contopire se deosebeşte de contractul de fuziune prin absorbţie. Astfel dacă contractul de contopire
urmăreşte scopul de constituire a unei noi persoane juridice apoi contractul de fuziune prin absorbţie are ca scop preluarea
(înglobarea) de către persoana juridică absorbantă a patrimoniului persoanei juridice absorbite. Ca efect al înregistrării
contractului de fuziune prin contopire toate persoanele juridice participante la procesul de reorganizare îşi pierd capacitatea de
subiect de drept prin dizolvare pe când la înregistrarea contractului de fuziune prin absorbţie capacitatea de subiect de drept o
pierde numai persoana juridică absorbită pe când cea absorbantă îşi continuă activitatea. De asemenea contractul de fuziune
prin absorbţie stă la originea constituirii noii persoane juridice şi fără acest document nu poate fi înregistrată noua societate pe
când la fuziunea prin absorbţie acest contract serveşte ca temei pentru introducerea modificărilor şi completărilor în actul de
constituire a persoanei juridice absorbante.
Alin. (2) stabileşte care trebuie să fie conţinutul contractului de fuziune.
Una din cele mai importante clauze care sunt necesare pentru fiecare contract civil clauzele de identificare a persoanelor
juridice care sunt implicate în procesul de reorganizare. În acest sens legiuitorul menţionează de a indica denumirea şi sediul
acestora, însă reieşind dintr-o dispoziţia art.66 alin.(8) în contractul de fuziune trebuie de indicat şi alte date de identificare cum
ar fi numărul înregistrării de stat şi codul fiscal a fiecărei persoanei juridice. Contractul trebuie să prevadă dacă fuziunea se face
prin contopire sau prin absorbţie. Dacă societăţile fuzionează prin contopire acestea trebuie potrivit alin.(3) să se indice datele
de identitate ale noii persoane juridice, să se anexeze actul de constituire al acesteia precum şi să se indice şi numele
candidaţilor în membrii organului executiv. Cu siguranţă din prevederile contractului de fuziune trebuie să rezulte avantajele
reorganizării, drepturile şi obligaţiile care se transmit succesorilor, datele de identitate a membrilor persoanelor juridice care se
contopesc sau a celor absorbite, mărimea participaţiunilor pe care aceştia le-au avut până la reorganizare şi mărimea
participaţiunilor pe care ei le vor avea în persoana juridică care se constituie sau în cea absorbantă.
Potrivit art.29 din Legea nr.1204&1997 cu privire la fondurile de investiţii şi art.94 din Legea nr.1134/1997 contractul de
fuziune prin contopire trebuie să conţină prevederile art.33 din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni, adică
prevederile contractului de constituire.
Din alin.(5) rezultă că fuziunea persoanelor juridice poate fi condiţionată. Ca condiţii pentru fuzionare poate fi stabilite de
exemplu, eliberarea autorizaţiei de către Comisia Naţională pentru Protecţia Concurenţei, de obţinerea unui credit, de obţinerea
unei licenţe sau de alţi factori. Dacă condiţia de fuzionare nu s-a realizat în termen de cel mult un an contractul se consideră ca
inexistent.

Articolul 75. Hotărârea de fuziune

(1) Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generala a membrilor
fiecărei persoane juridice participante la fuziune.
(2) Hotărârea de fuziune se adopta cu 2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor daca o
majoritate mai mare nu este prevăzută de actul de constituire.

Pentru ca contractul de fuziune să producă efecte între persoanele juridice care intenţionează să fuzioneze, nu este de ajuns ca
acest contract să fie semnat de administratori, ci este necesară şi aprobarea acestui contract de către organul principal al fiecărei
persoanei juridice.
Codul civil stabileşte şi o majoritate necesară pentru adoptarea hotărârii de reorganizare, lăsând posibil ca numai prin actul de
constituire să se prevadă o majoritate mai mare. Dar este necesar de prevăzut că reorganizarea unei societăţi în nume colectiv
sau a unei societăţi în comandită poate fi făcută dacă sunt de acord toţi asociaţii. Tot odată trebuie de menţionat că în unele acte
normative sunt stipulate prevederi prin care hotărârea de reorganizare ar putea fi efectuată şi cu un număr de voturi mai mic. De
exemplu Legea cu privire la societăţile pe acţiuni poate decide reorganizarea cu 2/3 din voturile reprezentate la adunare, iar
adunarea acţionarilor este deliberativă dacă la şedinţă sunt prezenţi acţionarii ce deţin mai mult de jumătate din voturi. De
asemenea este posibil de adoptat hotărârea şi cu un număr mai mic de voturi cum ar fi convocarea unei adunări repetate la care
este deliberativă cu cel puţin1/3 din numărul total de voturi (în acest sens art. 29 din Legea nr.1007/2002, şi art.58 din Legea
nr.1134/1997). De aceia considerăm că hotărârile de fuziune trebuie de adoptat cu respectarea prevederilor art.75 alin.(2).

Articolul 76. Cererea de înregistrare a fuziunii

(1) După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind fuziunea, organul executiv al
persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicita înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează:
a) copia autentificata de pe contractul de fuziune;
b) hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
(2) După expirarea termenului prevăzut la alin.(1), organul executiv al persoanei juridice absorbante
sau al persoanelor juridice care se contopesc depune o cerere de înregistrare la organul de stat unde este înregistrata
persoana juridica absorbanta sau unde urmează a fi înregistrata noua persoana juridica. La cerere se anexează actele
indicate la alin.(1). Persoana juridica ce se constituie anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei
juridice de tipul respectiv.

Dispoziţiile articolului comentat prevede limitele de timp în care persoana juridică trebuie să prezinte cererea de
înregistrare şi care acte trebuie să fie prezentate pentru a se înregistra fuziunea. Astfel, persoana juridică care se înregistrează la
Camera Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale, trebuie potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000 să
notifice organul de înregistrare cu privire la intenţia de fuziune în termen de 3 zile de la data adoptării unei astfel de hotărâri de
organul competent. În Registrul de Stat se face o consemnare cu privire la viitoarea reorganizare. Pentru înregistrarea
consemnării trebuie să fie prezentate anumite acte, cum ar fi hotărârea de reorganizare, copia avizului publicat în Monitorul
Oficial şi certificatul de înregistrare pentru a înscrierea menţiunii „în proces de reorganizare”. Considerăm că termenul de 3
zile este un termen prea restrâns pentru a prezenta copia avizului publicat în Monitorul Oficial. Mai mult, potrivit Codului civil
trebuie cel puţin 2 publicaţii în Monitorul Oficial pentru a preveni toţi creditorii.
După expirarea a cel puţin 3 luni de la data ultimei publicaţii în Monitorul Oficial fiecare persoană juridică trebuie să
prezinte organului de înregistrare actele pentru înregistrarea fuziunii. Împreună cu o cerere se prezintă contractul de fuziune în
formă autentică aprobat de organul competent şi semnat de administrator, precum şi hotărârea de fuziune, aprobată potrivit
art.75, actele care demonstrează garantarea drepturilor creditorilor sau satisfacerea creanţelor acestora, autorizaţia de fuziune
eliberată de organul de stat competent şi alte acte stabilite de lege. Spre exemplu la înregistrarea societăţilor comerciale şi altor
întreprinderi efectuată potrivit art. 22 din Legea nr.1265/2000 sunt cerute originalele actelor de constituire şi a certificatului de
înregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, actele ce confirmă închiderea conturilor bancare, actele privind transmiterea
pentru nimicire a ştampilei, copiile de pe avizele privind fuziunea publicate în Monitorul Oficial. De asemenea se mai cere şi
actul de transfer, însă după cum am menţionat în comentariul la art.71, actul de transfer trebuie să fie semnat de administratorul
persoanei juridice care se dizolvă şi de administratorul persoanei juridice care s-a constituit. De acea actul de transfer va fi
prezentat mai târziu după ce va fi înregistrată persoana juridică nou constituită.
Alin.(3) stabileşte că, dacă are loc fuziunea prin contopire şi urmează a fi înregistrată o nouă persoană juridică trebuie să se
prezinte şi o cerere semnată de administratorii persoanelor juridice care se dizolvă la organul de înregistrare în raza căreia
trebuie să fie înregistrată persoana juridică nou constituită şi să se prezinte toate actele necesare pentru înregistrarea acesteia,
inclusiv a celor indicate la lit. a) – d) din alin.(1).

Articolul 77. Înregistrarea fuziunii

(1) Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice
absorbante sau care urmează sa înregistreze noua persoana juridica.
(2) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii persoane
juridice informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrata persoana juridica absorbita sau
persoanele juridice contopite.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbite sau a persoanelor
juridice contopite înscrie in registrul de stat data la care s-a produs absorbţia sau contopirea si expediază spre păstrare
organului care a înregistrat fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate.
(4) După înregistrarea efectuata conform alin.(1), persoanele juridice absorbite sau cele contopite se
considera dizolvate si se radiază din registrul de stat.

Înregistrarea fuziunii constă din mai multe înscrieri efectuate în registrul de stat pe care trebuie să le efectueze organul de
înregistrare. Astfel, dacă se înregistrează contopirea unor persoane juridice sunt necesare cel puţin trei operaţiuni de înscriere,
inclusiv înregistrarea persoanei juridice nou constituite şi radierea celor care fuzionează şi se dizolvă. În cazul absorbţiei se fac
cel puţin două înscrieri, inclusiv înscrierea prin care se modifică actele de constituire a persoanei juridice absorbante şi radierea
persoanelor juridice absorbite.
Fiind prezentate actele indicate la art.76 precum şi altele indicate în comentariul la acest articol organul de înregistrare
trebuie să verifice actele prezentate şi dacă ele sunt întocmite conform dispoziţiilor legale să facă înregistrările care se cer.
Potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 în termen de 15 zile organul de înregistrare trebuie să adopte decizie de
înregistrare sau de respingere a cererii, pe când în alte acte normative un asemenea termen nu este stabilit. Luând în consideraţie
că se efectuează mai multe înregistrări legiuitorul a stabilit consecutivitatea operaţiunilor de înregistrare şi în lipsa unor acţiuni
concordate ale persoanelor juridice care participă la reorganizare nu se va putea respecta termenul menţionat.
Pentru a se face înregistrarea trebuie să fie prezentate actele tuturor persoanelor juridice care participă la reorganizare
inclusiv şi a persoanei juridice care se constituie. O primă înregistrare se face de către organul competent care înregistrează
persoana juridică care se constituie sau cel care înregistrează modificările la persoana juridică absorbantă. De la această dată
toate drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se contopesc sau care sunt absorbite trec la societatea nou constituită şi
respectiv la persoana juridică absorbantă, şi administratorii persoanelor juridice care se dizolvă nu mai sunt în drept să facă acte
juridice din numele acestora, fiind considerate ca dizolvate. Excepţie o face numai administratorii persoanelor juridice care se
contopesc. Aceştia au dreptul numai să semneze actul de transmitere a bunurilor către persoana juridică care s-a constituit.
Această explicaţie îşi are originea în dispoziţia art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) potrivit căreia capacitatea civilă a persoanei juridice
apare numai la data înregistrării de stat şi numai atunci aceasta poate primi la bilanţul său şi după caz a înregistra bunuri.
Făcându-se înregistrarea potrivit alin.(1) organul care a înregistrat este obligat să informeze despre aceasta organul de
înregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, iar acesta la rândul său trebuie să facă înscrierea de radiere şi să expedieze
actele persoanelor juridice dizolvate organului care a înregistrat persoana juridică nou constituită sau modificările la persoana
juridică absorbantă.

Articolul 78. Efectele fuziunii

(1) De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al persoanelor juridice
care se contopesc trece la persoana juridica absorbanta sau la noua persoana juridica.
(2) După înregistrarea fuziunii, persoana juridica absorbanta sau noua persoana juridica include in
bilanţul sau activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor juridice contopite, iar bunurile sînt
înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau ale noii persoane juridice.

Înregistrarea făcută potrivit art.77 serveşte temei juridic pentru trecerea universală a drepturilor şi obligaţiilor de la
persoanele juridice care se dizolvă la persoana juridică nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă. Toate
raporturile civile şi comerciale ale persoanelor dizolvate vor fi continuate de succesorii acestora.
Actul de înregistrare a fuziunii, care se demonstrează prin certificatul de înregistrare a societăţii noi constituite sau extrasul
din registru pentru persoana juridică absorbantă, serveşte ca temei pentru includerea la bilanţul acestora a tuturor bunurilor
primite prin succesiune. Totodată, trebuie de menţionat că pe lângă trecerea de drept a patrimoniului trebuie să fie semnat şi
actul de transfer între persoanele implicate în procesul de reorganizare. Actul de transfer se semnează de reprezentantul
persoanei juridică absorbantă şi reprezentantul persoanei juridice absorbite până la depunerea actelor la organul de înregistrare,
pe când în cazul contopirii actul de transfer urmează a fi semnat numai după apariţia persoanei juridice care se constituie, adică
după actul de înregistrare a acesteia. Actul de transfer serveşte temei pentru includerea în bilanţul contabil a activelor şi
pasivelor primite de la persoanele juridice care se dizolvă. Mai mult aceste acte servesc temei pentru ca bunurile supuse
înregistrării de stat să fie înregistrate după succesorii de drepturi. În special ne referim la imobile, valori mobiliare (acţiuni şi
obligaţiuni), mijloace de transport şi altele a căror înregistrare este obligatorie.

Articolul 79. Dezmembrarea persoanei juridice

(1) Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare.


(2) Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existentei acesteia si trecerea drepturilor si
obligaţiilor ei la doua sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţa.
(3) Separarea are ca efect desprinderea unei parţi din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi
încetează existenta, si transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţa.

Dezmembrarea este o operaţiune potrivit căreia dintr-o persoană juridică apar două sau mai multe. Dezmembrarea se face
prin două forme: divizare şi separare.
Divizarea se înţelege ca o operaţiune când o persoană juridică care-şi pierde calitatea de subiect de drept prin dizolvare
divizându-se în două sau mai multe persoane juridice care se constituie, transferându-le acestora din urmă o parte din
patrimoniu. Această modalitate a fost utilizată frecvent la divizarea asociaţiilor republicane de producţie care avea aparatul
central în Chişinău iar filiale în alte localităţi ale republicii. La divizarea asociaţiei fiecare filială dobândea personalitate juridică
transmiţându-i-se întreg patrimoniul care-l avuse în gestiune până atunci păstrând acelaşi obiect de activitate, iar aparatul
central care până atunci avuse numai activităţi administrative se diviza ca persoană juridică. Ca efect asociaţie republicană
divizată se dizolva, iar drepturile şi obligaţiile treceau la noile persoane juridice.
Reorganizarea prin separare se înţelege operaţiunea prin care din componenţa unei persoane juridice care nu-şi pierde
personalitatea juridică prin dizolvare se desprind una sau mai multe persoane juridice. Această formă este utilizată pentru
formarea pe baza filialelor a unor persoane juridice. Prin alin.(3) se evidenţiază două modalităţi ale separării. O situaţie este
când dintr-o persoană juridică se separă una sau mai multe persoane juridice la care trec o părţi ale patrimoniului, iar în cea de-
a doua situaţie din prima se desprind părţi din patrimoniul acesteia însă nu se constituie noi persoane juridice ci acestea sunt
alipite la alte persoane juridice existente.
Prin dezmembrare are loc o succesiune cu titlu universal, deoarece de la o persoană juridică parţial trec drepturile şi
obligaţiile la una sau mai multe persoane juridice.

Articolul 80. Proiectul dezmembrării

(1) Proiectul dezmembrării persoanei juridice este elaborat de organul executiv.


(2) In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice:
a) forma (felul) dezmembrării;
b) denumirea si sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice care se constituie in urma dezmembrării sau
cărora li se da o parte din patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridica ce se constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul si termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care
se dezmembrează si de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau
care exista, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
(3) Proiectul dezmembrării se întocmeşte in scris.
(4) La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice,
după caz.

Dezmembrarea ca operaţiune juridică se produce atunci când între asociaţii sau membrii persoanei juridice apar
neînţelegeri, sau când se consideră că dezmembrarea va ridica eficienţa activităţii, datorită faptului că persoana juridică cu
patrimoniu mai mic devine mai mobilă, mai activă reacţionând rapid la necesităţi. Pentru ca dezmembrarea să se efectueze este
necesar de întocmit un plan de dezmembrare în care se arate toate aspectele, inclusiv cauza reorganizării, eficienţa, modalitatea
etc., precum şi toate clauzele indicate la alin.(2). În special trebuie să se indice expres partea din active şi din pasive care se
transmite fiecărei din persoanele care se constituie. Specificarea aceasta este importantă pentru societăţile comerciale şi
cooperative în care asociaţii au drepturi de creanţă asupra patrimoniului. De aceia trebuie de indicat partea din capitalul social şi
participanţiunile fiecărui asociat care trec la societatea care se constituie, deoarece în baza acestora se formează capitalul social
al noii societăţi. Fiecărui asociat trebuie să i se păstreze aceiaşi mărime a participaţiunii. Adică, dacă a deţinut acţiuni sau părţi
sociale de 100 000 lei şi în noua societate trebuie să deţină acţiuni sau părţi sociale de aceiaşi mărime, însă luând în consideraţie
operaţiunea de dezmembrare proporţia la capitalul social va fi mai mare. Proporţional părţii din capitalul social care trece la
noua societate trebuie să se transmită activele şi pasivele. În special la trecerea activelor în unele cazuri trebuie de luat în
consideraţie valoarea de piaţă a activelor şi nu preţul lor de bilanţ, în alte cazuri lichiditatea acestora. La trecerea pasivelor
trebuie de luat în consideraţie scadenţa obligaţiilor. Planul dezmembrării este principalul indiciu potrivit căruia se întocmeşte
bilanţul de repartiţie.
Pe lângă indicarea formei de organizare, denumirii şi sediului persoanelor juridice care se constituie în rezultatul
reorganizării, legiuitorul stabileşte că proiectul dezmembrării trebuie să conţină în anexe şi proiectele actelor de constituire a
persoanelor juridice care i-au fiinţă. Actul de constituire trebuie să corespundă tuturor cerinţelor stabilite de legislaţie pentru
forma persoanei juridice care se constituie.
Ar fi util ca în proiectul planului să fie prevăzute şi datele de identitate ale candidaţilor în organele de supraveghere,
executive şi de control a noilor persoane juridice.
În final, trebuie de menţionat că importanţa juridică a dispoziţiilor acestui articol este minoră, deoarece acesta reprezintă
numai o intenţie şi poate fi modificat aşa cum se va considera necesar în cadrul şedinţei de aprobare. Mai mult, planul
dezmembrării ar putea fi respins fără a produce vre-un efect juridic.

Articolul 81. Aprobarea proiectului dezmembrării

(1) Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generala a participanţilor cu 2/3 din numărul total de
voturi daca actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare.
(2) Adunarea generala a participanţilor, cu majoritatea indicata la alin.(1), aproba actul de constituire
al noii persoane juridice si desemnează organul ei executiv.

Prin hotărârea organului suprem al persoanei juridice se dă putere juridică proiectului elaborat potrivit art.80, dacă pentru
aceasta se votează cu majoritatea menţionată la alin.(1). Faţă de hotărârea organului suprem legiuitorul nu impune nici un fel de
condiţii, însă indicând că se aprobă proiectul dezmembrării, afirmăm că ea trebuie să conţină toate prevederile stipulate la art.80
alin.(2) şi (3) precum şi să dispună formarea organului executiv al persoanei juridice ce se constituie. Pe lângă acestea trebuie să
fie aprobate şi modificările care se efectuează în actul de constituire a persoanei juridice care-şi păstrează identitatea după
constituire.
Prin dispoziţia alin. (1) se stabileşte imperativ o majoritate calificată de 2/3 din numărul total de voturi, admiţându-se derogări
prin actul constitutiv, în sensul stabilirii unei majorităţi mai dure. Această normă se aplică pentru toate persoanele juridice, iar
dacă legile speciale anterioare Codului civil prevăd o altă majoritate se va aplica dispoziţiile Codului civil. În special ne referim
la dispoziţiile art.50, 58, 61 din Legea nr.1134/1997 care prin coroborare prevăd că hotărârea de reorganizare a societăţii pe
acţiuni poate fi luată cu 2/3 din voturile care sunt reprezentate la adunarea convocată iniţial, aceasta fiind deliberativă în
prezenţa acţionarilor care deţin mai mult de jumătate din numărul total de voturi, iar la adunarea repetată ar putea să decidă cu
aproximativ 25% din numărul total de voturi. Norme similare există şi în alte acte normative, cum ar fi Legea cu privire la
cooperativele de producţie, de întreprinzători, etc. Luând în consideraţie importanţa reorganizării pentru toţi participanţii
persoanei juridice, claritatea şi fermitatea dispoziţiei alin.(1) considerăm că aceasta prevalează cele din legile speciale. Această
opţiune se justifică prin pericolul care-l prezintă reorganizarea pentru asociaţii şi membrii persoanei juridice care se
reorganizează, deoarece contrar voinţei lor (atunci când ei votează împotrivă sau nu sunt prezenţi la adunarea decisivă) ei se pot
pomeni membri într-o altă persoană juridică. Iar atunci când se reorganizează societăţi comerciale, drepturile acestora pot fi
afectate.
Prin adoptarea hotărârii de către organul suprem al persoanei juridice ce se dezmembrează se obligă organul executiv al
persoanei juridice să îndeplinească toate formalităţile necesare înregistrării reorganizării, inclusiv cele stabilite la art.72 şi 82.
Hotărârea aprobată este obligatorie pentru toţi participanţii la persoana juridică şi pentru organele acesteia, însă ea nu este
opozabilă terţilor. Opozabilitate obţinând numai după înregistrarea efectuată conform art.83. Prin adoptarea hotărârii prin care
se aprobă dezmembrarea suntem în prezenţa unei limitări a drepturilor participanţilor la persoana juridică, care din anumite
motive considerate de ei justificate votează împotriva reorganizării. Astfel, contrar voinţei lor fiind membri sau asociaţi ai unei
persoane juridice devin participanţi ai altor persoane juridice. În special persoanele care au drepturi patrimoniale pot suferi în
urma dezmembrării, devenind asociat al unei societăţi cu activele compromise. Ca o măsură de protecţie de reorganizări
păgubitoare apare art.79 din Legea 1134/1997 potrivit căruia acţionarul care a votat împotriva reorganizării, sau ilegal nu a fost
admis la şedinţa adunării generale a societăţii pe acţiuni care a decis reorganizarea, are dreptul să ceară societăţii răscumpărarea
acţiunilor la preţul de piaţă dacă statutul nu stabileşte altfel.

Articolul 82. Cererea de înregistrare a dezmembrării

(1) Organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la
ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat si o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie sau
unde este înregistrata persoana juridica la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul
dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, si dovada oferirii garanţiilor, acceptate de
creditori, sau a plaţii datoriilor.
(2) La cererea depusa organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se
constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

După adoptarea hotărârii de reorganizare prin care a fost aprobat planul de dezmembrare a persoanei juridice, organul executiv
are obligaţia să îndeplinească toate formalităţile stabilite la art.72. În acest sens se cere notificarea fiecărui creditor al său despre
hotărârea de reorganizare, publicarea în două ediţii consecutive a Monitorului Oficial al Republicii Moldova a avizului
respectiv şi să se garanteze, sau după caz să satisfacă cerinţele creditorilor şi să îndeplinească alte condiţii cerute de legile
speciale. De exemplu, prin art. 21 din Legea nr.1265/2000 se stabileşte modul de înştiinţare a organului de înregistrare privind
adoptarea hotărârii de reorganizare prin dezmembrare, care trebuie făcută în termen de 3 zile de la data adoptării hotărârii. Dacă
o asemenea înştiinţare nu va fi făcută organul de înregistrare ar putea refuza primirea cererii sau ar respinge înregistrarea
reorganizării.
Cererea de înregistrare se depune după regulile stabilite la alin.(1), atât la organul de înregistrare a persoanei juridice care se
dezmembrează cât şi la organul de înregistrare în raza căruia trebuie să se înregistrează persoana juridică care i-a fiinţă
anexându-se toate actele necesare pentru modificarea actelor constitutive ale persoanelor juridice care-şi continuă activitatea
după reorganizare, cât şi actele necesare pentru înregistrarea noii persoane juridice. Dacă se înregistrează o societate comercială
trebuie să se respecte şi dispoziţiile art.22 din Legea nr.1265/2000.

Articolul 83. Înregistrarea dezmembrării

(1) Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice dezmembrate. Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea noilor persoane juridice sau a
modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece o parte din patrimoniu.
(2) Organul care urmează sa efectueze înregistrarea de stat a noii persoane juridice sau care a
înregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează organul unde este înregistrata persoana
juridica dezmembrata despre înregistrarea noii persoane juridice sau despre modificarea actului de constituire al
persoanei juridice care primeşte o parte din patrimoniu.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate înregistrează
dezmembrarea si, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat si informează despre aceasta organul unde este
înregistrata noua persoana juridica sau organul unde este înregistrata persoana juridica ce primeşte o parte din
patrimoniu. Acestea din urma înscriu data la care s-a produs dezmembrarea.
(4) Dezmembrarea produce efecte din momentul înregistrării ei de stat la organul unde este înregistrata
persoana juridica dezmembrată.
(5) După înregistrarea efectuata conform alin.(1), persoana juridica divizata se considera dizolvata si se
radiază din registrul de stat.

Înregistrarea dezmembrării se face similar înregistrării fuziunii şi în acest sens poate fi consultate şi comentariul la art.77.
Totuşi, spre deosebire dispoziţiile art.77 alin.(1) dezmembrarea se consideră efectuată numai după ce a fost radiată persoana
juridică care se dizolvă prin reorganizare sau a fost modificat actul constitutiv ale persoanei juridice care-şi continuă activitatea.
Până la data radierii persoanei juridice dezmembrate sau modificarea actului constitutiv al acesteia, trebuie să fie înregistrată
persoanele juridice care se constituie în rezultatul divizării sau separării. O situaţie diferită este atunci când prin separare nu se
constituie o nouă persoană juridică, ci partea patrimoniului desprins trece de la o altă persoană juridică existentă. În acest caz,
din dispoziţia alin.(1) se înţelege mai întâi că se înregistrează modificările la actele de constituire a persoanei juridice care
primeşte patrimoniul desprins şi apoi se vor înregistra modificările la actele constitutive a persoanei juridice de la care acest
patrimoniu s-a desprins.
Operaţiunea de dezmembrare se consideră efectuată la momentul ultimii înregistrări, adică la data înregistrării modificărilor
în actele de constituire sau după caz a înscrierii actului de radiere a persoanei juridice dizolvate, iar de la această dată drepturile
şi obligaţiile se consideră transferate la succesori.
Bilanţul de repartiţie a persoanei juridice trebuie să fie aprobat de organul executiv al persoanei juridice care se
dezmembrează şi desigur de organele executive ale persoanelor juridice care se constituie sau care primesc patrimoniul. Acest
bilanţ se anexează la actele tuturor persoanelor juridice care se dizolvă, modifică actele constitutive sau i-a fiinţă în rezultatul
dezmembrării.

Articolul 84. Efectele dezmembrării

(1) De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din
el trece la persoanele juridice constituite sau existente.
(2) Noua persoana juridica sau cea existenta primeşte prin act de transmitere si include in bilanţul sau
patrimoniul primit si, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

Principalul efect al dezmembrării este trecerea prin succesiune cu titlul universal a drepturilor şi obligaţiilor de la persoana
dezmembrată la cele care i-au fiinţă sau care primesc o parte din patrimoniu. Drepturile şi obligaţiile care trec de la persoana
dezmembrată la altele potrivit bilanţului de repartiţie (vezi art.70 alin(3) şi (4) aprobat de către organul suprem, însă toate
bunurile din activ se transmit şi se primesc conform actului de transmitere semnat reprezentanţii persoanei juridice care se
dezmembrează şi celei noi înfiinţate. Dacă pentru dobândirea dreptului legea cere înregistrarea în registrele publice persoana
juridică care primeşte trebuie să îndeplinească toate formalităţile legate de înregistrarea acestora.

Articolul 85. Transformarea persoanei juridice

(1) Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin
modificarea actelor de constituire in condiţiile legii.
(2) Transformarea persoanei juridice trebuie sa întrunească si condiţiile prevăzute de lege pentru forma
juridica de organizare in care se transformă.

O persoană juridică înregistrată poate să-şi continue existenţa sub o altă formă, cu condiţia că o asemenea hotărâre se adoptă de
organul principal cu majoritatea indicată de lege şi îndeplineşte toate condiţiile legale prevăzute pentru forma de organizare
juridică în care se transformă. Deşi, după cum rezultă din operaţiunea de transformare nu are loc o trecere a drepturilor şi
obligaţiilor de la o persoană la altă, fiindcă persoana juridică nu dispare, ci continuă existenţa într-o altă haină juridică.
Chiar dacă în registru de stat se face înscrieri de radiere şi de înregistrare aceasta în opinia noastră trebuie calificată ca o
reînregistrare şi nu ca o dizolvare a unei persoane juridice şi înfiinţarea alteia noi. Persoana juridică continuă cu aceleaşi
drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le avea până la transformare. Nu ar fi necesar nici actul de transmitere, căci
transformarea nu influenţează componenţa membrilor persoanei juridice şi administratorul poate să rămână acelaşi. Însă în
rezultatul transformării pot suferi schimbări drepturile şi obligaţiile membrilor sau după caz a asociaţilor persoanei juridice.
În practica de aplicare a normelor legale s-a întâlnit frecvent reorganizarea prin transformare a întreprinderilor de stat, şi a
întreprinderii de arendă în societăţi pe acţiuni. În procesul de privatizare a patrimoniului de stat au fost transformate mii de
întreprinderi de stat. În acest sens Guvernul prin Hotărârea nr.1056 din 12.11.1997 a aprobat şi Regulamentul cu privire la
reorganizarea în societăţi pe acţiuni a întreprinderilor supuse privatizării prin transformarea întreprinderilor în societăţi pe
acţiuni. Potrivit prevederilor acestui regulament statul reprezentat de organul său Departamentul Privatizării apare ca fondator şi
acţionar unic al societăţii pe acţiuni constituite prin reorganizarea (transformarea) întreprinderii de stat.
Au avut loc transformări frecvente a întreprinderilor agricole (a colhozurilor şi sovhozurilor) în cooperative şi în societăţi pe
acţiuni, societăţi pe acţiuni în societăţi cu răspundere limitată şi invers. Nu urmează a fi calificată ca transformare reorganizarea
unei societăţi pe acţiuni de tip închis în societate pe acţiuni de deschis, a unei întreprinderi naţionale în întreprindere mixtă sau
cu capital străin, a fondului de investiţie pentru privatizare în fond de investiţie nemutual. Nu trebuie de considerat o
transformare atunci când are loc o schimbare a denumirii de firmă, sau a genului principal de activitate.
Transformarea ca operaţiune juridică în unele cazuri prezintă pericol pentru creditori. Acesta se referă la societăţile în nume
colectiv şi societăţile în comandită în cazul în care acestea se transformă în persoane juridice în care asociaţii duc o răspundere
limitată. Pentru a nu admite reorganizarea abuzivă şi limitarea de drept a obligaţiilor asociaţilor, legiuitorul în art.135 a stabilit
că asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii răspund solidar şi nelimitat şi după transformarea societăţii dar numai
pentru obligaţiile născute până la reorganizare. Răspunderea asociaţilor se limitează la termenul general de prescripţie adică la
de trei ani de la data ajungerii obligaţiei la scadenţă. Această regulă se păstrează chiar şi în cazul în care după reorganizare
asociatul înstrăinează partea socială care îi aparţine.
În cazul transformării unei societăţi pe acţiuni în altă formă de societate comercială sau în cooperativă, art.96 din Legea
nr.1134/1997 stabileşte că mărimea cotei fiecărui asociat sau membru în capitalul propriu al persoanei juridice care se constituie
nu poate fi mai mică faţă de valoarea nominală totală a acţiunilor deţinute de aceştia până la reorganizare.
Considerăm posibilă transformarea unei societăţi comerciale într-o organizaţie necomercială, însă cu condiţia că votează
pentru aceasta toţi asociaţii. Ceia ce înseamnă că o asemenea transformare cu o majoritate de voturi nu poate fi efectuată,
deoarece potrivit art.55 alin.(3) asociaţii societăţilor comerciale au drepturi patrimoniale asupra averii acesteia, iar membrii
organizaţiei necomerciale nu au asemenea drepturi şi ca consecinţă a acestei transformări persoanele care nu au participat la
adunare sau au votat împotriva reorganizării ar putea fi lipsiţi de drepturile patrimoniale contrar voinţei lor, iar acesta este în
contradicţie cu prevederile art.46 din Constituţie.
Nu este posibilă nici o transformare a organizaţiilor necomerciale în societăţi comerciale. Această afirmaţie îşi are
fundamentul în acelaşi art.55 alin.(3) potrivit căruia dacă asociatul sau membrul unei organizaţii necomerciale nu are drepturi
de creanţă asupra patrimoniului acesteia el nu poate să-l dobândească de la succesorul de drepturi al persoanei juridice drepturi
patrimoniale, în acest caz reorganizarea ar putea fi utilizată ca o formă de dobândire abuzivă a drepturilor.

Articolul 86. Dizolvarea persoanei juridice

(1) Persoana juridica se dizolva in temeiul:


a) Expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituita sau imposibilităţii atingerii lui;
c) hotărârii organului ei competent;
d) hotărârii judecătoreşti in cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate in legătura cu insuficienta masei
debitoare;
f) faptului ca persoana juridica cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de
fuziune si dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenta si
transmiterea universala a patrimoniului ei, in starea in care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către
persoanele juridice beneficiare.
(3) Persoana juridica continua sa existe si după dizolvare in măsura in care este necesar pentru lichidarea
patrimoniului.
(4) Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde noi operaţiuni, in caz contrar fiind
responsabil, personal si solidar, pentru operaţiunile pe care le-a întreprins. Aceasta prevedere se aplica din ziua
expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărât adunarea generala
a participanţilor sau instanţa de judecata.
(5) Organul competent al persoanei juridice poate reveni asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare
daca patrimoniul nu este repartizat intre membrii acesteia sau nu este transmis unor alte persoane.
(6) La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent
sau instanţa de judecata nu desemnează o alta persoana in calitate de lichidator.

Încetarea activităţii unei persoane juridice impune parcurgerea a două faze: dizolvarea şi lichidarea.
Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei persoanei juridice. La această
fază persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă, dar numai în măsura în care acesta este necesară pentru îndeplinirea
formalităţilor de lichidare. De aceia alin.(4) stabileşte că din momentul dizolvării din numele persoanei juridice nu pot fi
întreprinse noi operaţiuni.
Deci momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce
vizează obiectul să de activitate, însă ea este îndreptăţită să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute (art.90 alin.(6).
Acest moment survine la o anumită dată, adică la data când expiră termenul la care a fost constituită, la data înregistrării
dizolvării în registrul de stat sau la data când hotărârea instanţei devine executorie, sau definitivă. Similare dizolvării sunt şi
efectele „sistării activităţii întreprinderii sau organizaţiei” indicate în art.13 alin.(3) din Legea nr.1265/2000. Dizolvarea nu
trebuie de confundat cu „suspendarea activităţii” asociaţiei obşteşti prevăzută de art. 47 din Legea nr.836/1996 şi sau după caz a
persoanei juridice în art.38 alin.(7) din Legea nr.293/1995 potrivit căreia persoanei juridice un anumit timp (de până la 6 luni
sau în al doilea caz de 30 de zile) nu i se permite să efectueze anumite activităţi. Considerăm că prin dispoziţiile menţionate are
loc o limitare a capacităţii civile a persoanei juridice pentru un anumit timp, însă ea nu duce la dizolvarea societăţii. Dacă în
termenul respectiv persoana juridică înlătură neajunsurile care a dus la sistarea activităţii atunci persoana juridică recapătă
capacitatea deplină. Totodată limitarea activităţii nu înseamnă încetarea tuturor activităţilor persoanei juridice ci numai a celor
activităţi la desfăşurarea cărora au fost admise încălcări.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă o constituie dizolvarea
persoanei juridice pentru cauza de reorganizare, când persoana juridică încetează fără lichidare datorită transmiterii
patrimoniului la succesori.
În alin. (1) sunt indicate temeiurile de dizolvare a persoanei juridice. Din conţinutul acestuia cât şi din alte dispoziţii pot fi
evidenţiate moduri de dizolvare voluntară, forţată şi care intervin în temeiurile legii. Sunt considerate ca moduri de dizolvare
voluntară, cazurile de dizolvare indicate la alin.(1) lit. a), b), c), adică expirarea termenului stabilit în actul de constituire,
atingerea scopului propus, imposibilitatea atingerii scopului propus şi adoptarea hotărârii de către organul competent al
persoanei juridice. Prin dispoziţiile legii se consideră dizolvarea când persoana juridică nu corespunde anumitor cerinţe ale
legii. Prin acestea s-ar putea menţiona şi prevederile art.134 şi 143.
Un prim temei de dizolvare a persoanei juridice este expirarea termenului pentru care a fost constituită. De regulă persoana
juridică se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată. Existenţa acesteia nu este legată de soarta asociaţilor sau membrilor
acestora şi deseori persoana juridică continuă şi după moartea celor care au fondato. Totuşi, fondatorii sau ulterior acestora
asociaţii sau membri pot să stabilească o dată fixă până la care persoana juridică va exista. În acest sens art. 65 prevede că la
expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acest moment actele de
constituire nu se modifică. Dizolvarea în acest sens este considerată ca dizolvare de drept, deoarece nu mai necesită o
înregistrare a acesteia în registrul de stat şi nu trebuie să fie informarea publică, considerându-se că actul de constituire fiind
înregistrat la organul de înregistrare se înregistrează şi termenul de activitate a acesteia este cunoscut de publicul interesat.
Anume din acest considerent a reieşit legiuitorul şi în art.27 din Legea nr.1265/2000 potrivit căreia numai în cazul în care în
care hotărârea de lichidare a întreprinderii sau organizaţiei se adoptă de organul competent sau de instanţa de judecată există
obligaţia de înştiinţare a oficiului teritorial al Camerei înregistrării de stat. Totuşi contrar acestei concluzii art.89 prevede că
organul executiv trebuie să înregistreze dizolvarea în registrul de stat independent de faptul că de fapt înregistrarea dizolvării a
fost înregistrată deja.
Un alt temei de dizolvare apare atunci când persoana juridică şi-a realizat scopul pentru care s-a constituit precum şi situaţia
în care anumite circumstanţe arată că realizarea scopului propus prin actele de constituire este imposibil. În literatură s-a
menţionat că aceasta este de asemenea o dizolvare de drept, şi deci la data când există circumstanţele care arată la realizarea
scopului sau la cele ce fac imposibilă realizarea societatea trebuie să se considere ca fiind dizolvată. Deşi este greu de obiectat
împotriva acestei poziţii, şi nu excludem posibilitatea existenţei unei situaţii concrete care ar permite clar stabilirea datei
dizolvării pentru aceste temeiuri, totuşi în majoritatea cazurilor considerăm că data realizării sau imposibilităţii realizării
scopului este una incertă şi de aceia asupra dizolvării trebuie să se pronunţe organul suprem sau instanţa şi la data înregistrării
acesteia conform art.69 societatea întră în procedura de lichidare.
De cele mai multe ori persoanele juridice se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată şi îşi propun un scop general,
cum ar fi realizarea şi împărţirea profitului prin intermediul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către societăţile
comerciale, sau instituţiile de învăţământ pregătirea cadrelor pentru economia naţională, satisfacerea unor cerinţe spirituale ale
membrilor organizaţiei religioase etc. Deci realizarea definitivă a scopului general este de regulă, imposibilă. Dar dacă din
prevederile actului constitutiv este posibil de determinat realizarea scopului atunci persoana juridică trebuie să dizolve, dacă
organul principal nu adoptă hotărârea de dizolvare acest lucru poate să-l ceară oricare din participanţi prin instanţa de judecată.
Ca imposibilitate a realizării scopului ar putea servi suportarea unor pierderi neaşteptate (distrugerea sau pierea averii ca efect al
unor calamităţi naturale) în rezultatul cărora activele persoanei juridice sau redus într-atât încât nu mai asigură activităţi
normale a acesteia. Unii autori consideră că neînţelegerile grave dintre asociaţi care nu permit adoptarea unor hotărâri raţionale
ar putea fi invocat ca motiv de imposibilitate a realizării scopului, şi deci temei de dizolvare a acesteia, iar dacă adunarea nu
poate adopta nici o asemenea hotărâre atunci instanţa poate decide la cererea participanţilor.
Dizolvarea intervine din dispoziţiile legii în cazul în care numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege, valoarea
activelor persoanei juridice scade sub nivelul capitalului social minimal stabilit de lege precum şi alte prevederi legale. Dacă
unul din temeiurile de suspendare intervine atunci organul executiv trebuie să convoace organul principal şi să raporteze despre
acest temei. Ultimul trebuie să decidă fie înlăturarea temeiului de dizolvare fie adoptarea hotărârii de dizolvare şi începutul
lichidării. Dacă în acest sens nu s-a decis în termenul stabilit de lege atunci dizolvarea poate decisă de către instanţă la cererea
participanţilor, acţionarilor, a organului de stat competent sau a procurorului (vezi art.39 alin.(8)din Legea nr.1134/1997, art. 32
din Legea nr.718/1991). Ca model de dizolvare în dispoziţiile legii pot fi invocate normele art.134 şi 143 când societatea în
nume colectiv şi respectiv societatea în comandită se dizolvă dacă a rămas un singur asociat, sau numai comanditari sau numai
comanditaţii şi în termen de 6 luni societatea nu a înlăturat cauza de dizolvare.
Dizolvarea intervine prin act judecătoresc, dacă în instanţă se demonstrează existenţa unuia din temeiurile stabilite la art.86
alin.(1) lit.e), art.87 alin.(1), art.110 alin.(2), precum şi în cazul stabilit de art. 32 din Legea nr.718/1991, art.40 alin.(4) din
Legea nr.837/1996, art.14 din Legea 979/1992. De fapt, prin dispoziţiile celei din urme legi, adică prin modificarea din 2002
din Legea nr.979/1992 cu privire la culte se stabileşte o reglementare neclară, când pe de o parte recunoaşterea cultului „se
declară nulă”, iar pe de altă parte se indică „cu interdicţia, pe cale judiciară de a practica cultul pe o perioadă de un an”. În acest
articol are loc de fapt un amestec de reglementări şi noţiuni juridice. Deoarece nulitatea poate invocată pentru temeiurile
existente la momentul depunerii actelor pentru recunoaştere, şi aceasta duce la desfiinţarea cultului ca persoană juridică adică a
dizolvării acestuia şi întrarea în procedura de lichidare. Dacă motivele indicate la art.9 din această lege intervin în timpul
activităţii atunci nu poate fi cerută nulitatea ci poate fi cerută suspendarea activităţii pentru un an sau după caz dizolvarea
cultului pentru că activitatea acesteia contravine ordinii publice şi întrarea în procedura de lichidare.
Din dispoziţia alin.(1)lit.(e) rezultă că insolvabilitatea sau încetarea procesului de insolvabilitate ar servi ca un temei pentru
dizolvare. Considerăm că dizolvarea poate opera numai în condiţiile art. 101 şi a art.44 din Legea insolvabilităţii potrivit cărora
a fost pronunţată hotărârea instanţei competente prin care s-a intentat procesul de insolvabilitate şi nici de cum intervenirea de
fapt a insolvabilităţii. Desigur că înseşi intentarea procedurii de insolvabilitate nu duce neapărat la dizolvare şi nici o prevedere
în acest sens nu există. Dacă societatea solicită să-i fie aplicată procedura planului aceasta ar putea să desfăşoare operaţiuni
curente şi deci să încheie noi contracte ce privesc obiectul principal de activitate pentru a-şi restabili solvabilitatea sau după caz
pentru a realiza planul aprobat de creditori şi confirmat de instanţă. Dizolvarea intervine numai în cazul în care debitorul
insolvabil nu are şanse de a-şi restabili solvabilitatea şi atunci administratorul nu este în drept să încheie contracte noi ce privesc
obiectul de activitate. Reieşind din cele menţionate dacă dizolvarea intervine în cazul intentării procesului de insolvabilitate,
atunci în cazul încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare a persoanei juridice nu poate
opera dizolvarea ci urmează deja radierea din registrul de stat a debitorului insolvabil, adică efectuarea ultimei operaţiuni a
procesului de lichidare.
Dizolvarea persoanei juridice duce la radierea acesteia din Registrul de stat numai în caz de reorganizare a acestei prin
fuziune sau dezmembrare şi deci la dispariţia ei ca subiect de drept. În celelalte cazuri dizolvarea nu duce la pierderea
personalităţii juridice. Aceasta se păstrează pentru efectuarea tuturor formalităţilor de lichidare stabilite la art.90-99.
4. Prin alin. (4) se stabileşte data la care intervine dizolvarea. Dacă data la care expiră termenul activităţii nu ridică probleme
şi acestea au fost supuse analizei anterior, apoi data adoptării hotărârii de către adunarea generală a participanţilor sau adoptării
hotărârii de către instanţă urmează a fi analizate în mod critic şi distinct. Dacă hotărârea de dizolvare este adoptată de adunarea
generală sau de alt organ principal al persoanei juridice, această hotărâre este opozabilă terţilor de la data înregistrării dizolvării
(vezi art.89), dată de la care actele emise de persoana juridică trebuie să indice că aceasta este „în lichidare”. Dacă e să admitem
că între momentul adoptării hotărârii de adunare şi înregistrarea acesteia de către organul de stat au fost făcute unele operaţiuni
atunci acestea obligă persoana juridică. Cel care nu a respectat hotărârea adunării va fi responsabil faţă de persoana juridică care
a decis dizolvarea. O altă situaţie se creează dacă hotărârea de dizolvare se adoptă de instanţă. Regula este că hotărârea instanţei
este executorie la data când rămâne definitivă şi nu la data adoptării. Anume hotărârea definitivă poate fi prezentată spre a fi
înregistrată la organul de stat potrivit art.89, iar de la înregistrarea acesteia şi a lichidatorului desemnat (art.90 alin.(2) persoana
juridică întră în procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă este stabilită prin Legea cu privire la insolvabilitate
nr.632/2001 potrivit căreia hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie de la momentul pronunţării
(art.44), iar dreptul de a administra şi a dispune cu averea insolvabilului din acest moment trece la administratorului
insolvabilităţii desemnat de instanţă.
Alin.(5) stabileşte că organul principal al persoanei juridice poate să intervină şi să-şi modifice hotărârea de dizolvare,
oricând până la momentul când patrimoniul a fost repartizat potrivit art.96 şi 97, având posibilitatea să continue activitatea
desfăşurată anterior, sau să decidă reorganizarea în una din formele permise şi în modul stabilit de codul civil.
De regulă, organul care decide dizolvarea trebuie să desemneze şi lichidatorul care va efectua toate formalităţile de lichidare.
Este oportun ca instanţa de judecată în toate cazurile când adoptă hotărârea cu privire la dizolvare să desemneze un lichidator,
căci în caz contrar lichidarea poate să sufere. Candidatura lichidatorului poate fi înaintată de persoana care solicită dizolvarea
sau să fie desemnată de către instanţă din rândurile persoanelor care au licenţa de administrator al procedurii de insolvabilitate.
Însă legea stabileşte reguli clare de desemnare a lichidatorului numai în Legea nr.632/2001, însă nu şi în alte cazuri stabilite de
art.87, 110 etc. Totuşi, dacă persoana juridică se dizolvă pentru expirarea termenului, la hotărârea organului principal sau prin
hotărârea instanţei şi lichidatorul nu a fost desemnat, obligat să îndeplinească obligaţiile lichidatorului este administratorul
persoanei juridice.

Articolul 87. Dizolvarea persoanei juridice de către instanţa de judecata

(1) Instanţa de judecata dizolva persoana juridica daca:


a) constituirea ei este viciata;
b) actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
c) nu se încadrează in prevederile legale referitoare la forma ei juridica de organizare;
d) activitatea ei contravine ordinii publice;
e) exista alte situaţii prevăzute de lege.
(2) Instanţa de judecata nu dizolva persoana juridica daca, in termenul pe care il acorda, persoana va
corespunde prevederilor legii.
(3) Instanţa de judecata poate dizolva persoana juridica daca aceasta contravine interdicţiilor stabilite
de prezentul cod pentru forma ei juridica de organizare sau daca activitatea ei contravine grav actului de constituire.
(4) Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a
Ministerului Justiţiei.

Articolul comentat stabileşte temeiurile care servesc ca bază juridică pentru instanţa de judecată care decide dizolvarea
persoanei juridice. Constituirea persoanei juridice se consideră viciată dacă actele constitutive ale acesteia nu corespund
dispoziţiilor legale, dacă fondatorii acesteia nu au capacitatea civilă necesară, nu şi-au exprimat consimţământul în forma cerută
de lege, obiectul de activitate prevăzut în actele constitutive este interzis de lege sau se permite numai anumitor persoane
juridice şi cea înregistrată nu face parte din categoria celor care poate desfăşura un asemenea gen precum şi în alte cazuri
stabilite de lege. Prin dispoziţiile art.110 se stabilesc exaustiv cazurile de nulitate a societăţii comerciale. Constituirea se
consideră a fi viciată numai pentru situaţiile existente la data constituirii şi nu pentru cazurile apărute după aceasta.
Ca exemplu poate servi nerespectarea dispoziţiilor cu privire la mărimea capitalului social. Dacă capitalul social indicat în
actele constitutive este mai mic decât cel minimal stabilit de lege, iar societatea a fost înregistrată, atunci se poate invoca atât
nulitatea (art.110 alin.(2)lit.d) cât şi dizolvarea dispusă prin alin.(1)lit a). Dar dacă pe parcursul activităţii societatea scade
capitalul social sub minimul stabilit de lege şi reducerea este înregistrată la organul de stat, atunci poate fi invocată dizolvarea
pentru temeiul stabilită la alin.(1) lit. b).
Dizolvarea persoanei juridice pentru temeiul că actul de constituire nu corespunde prevederilor legii operează atunci când
organul principal al persoanei juridice ulterior constituirii introduce modificări în acest act şi aceste modificări contravin
dispoziţiilor legale. Aceiaşi regulă se păstrează în cazul în care legea se modifică, iar ca efect al acestei modificări vechile
prevederi ale statului contravin noilor dispoziţii legale, şi în termenul stabilit de actul normativ persoana juridică nu-şi aduce
actele constitutive în concordanţă cu prevederile legii.
Temeiul stabilit la alin. (1) lit. c) poate opera în cazul în cazul în care după înregistrarea persoanei juridice aceasta se
transformă în una din formele de organizare care nu sunt prevăzute de lege. Ca exemplu ar fi transformarea unei societăţi
comerciale în societate în comandită pe acţiuni, prevăzută de legislaţia României, Franţei, Elveţiei sau a societăţii cu răspundere
suplimentară prevăzută de legislaţia Federaţiei Ruse. Va opera dizolvarea şi în cazul în care instituţia financiară, fondul de
investiţie sau bursa de valori va fi înregistrată în altă formă de organizare juridică decât cea stabilită de lege.
Persoana juridică poate fi dizolvată dacă activitatea acesteia contravine ordinii publice. Se consideră că activitatea
contravine ordinii publice dacă aceasta deşi nu este prevăzută în actul de constituire se desfăşoară şi ea contravine normelor
legale. De exemplu, societatea comercială întreţine băi sau săli de odihnă, paralel admiţându-se activităţi caracteristice caselor
de toleranţă, sau se desfăşoară activităţi supuse licenţierii fără licenţe, continuă activitatea licenţiată după expirarea termenului
licenţei, sau după retragerea licenţei etc. O asociaţie obştească desfăşoară o activitate politică fapt ce este în contradicţie cu
prevederile art. _________ din legea nr._____
O asociaţie religioasă dacă activitatea _____________________ etc.
Dizolvarea poate fi pronunţată în alte cazuri stabilite de lege. Ca exemplu poate servi art. 13 din Legea 1265/2000 potrivit
căreia dacă societatea comercială sau organizaţia înregistrată nu comunică Camerei înregistrării, organului fiscal şi nu publică
în Monitorul Oficial o informaţie cu privire la schimbarea sediului timp de 7 zile de la data schimbării atunci organele de
control sau de drept pot cere lichidarea acesteia, adică pot cere dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare. O asociaţie
obştească poate fi dizolvată şi în cazurile stabilite de art.60 alin.(4) din Legea 837/1996 alin.(4). Potrivit acestor dispoziţii se
dizolvă asociaţia care efectuează acţiuni de pregătire şi sau înfăptuire a acţiunilor de schimbare prin violenţă a regimului
constituţional sau de subminare a integrităţii teritoriale a statului, sau de răsturnare autorităţilor publice a statului, aţâţarea urii şi
discordiei sociale, rasiale, naţionale sau religioase, violarea drepturilor şi libertaţilor, crearea formaţiunilor paramilitare,
avertizarea repetată a asociaţiilor obşteşti asupra lichidării încălcărilor legislaţiei făcută în decursul unui an de organul care a
înregistrat asociaţia.
Alin.(2) stabileşte că, reieşind din circumstanţele concrete, gravitatea încălcării sau chiar numărul de avertizări făcute de
organul de stat instanţa ar putea acorda un anumit termen de înlăturare a încălcărilor admise. Ca exemplu ar putea servi,
schimbarea sediului care nu este concomitentă şi încălcării obligaţiei de plată a unor impozite sau a unor datorii, atunci instanţa
poate acorda un termen pentru perfectarea actelor sale şi introducerea modificărilor în actele de constituire.
Potrivit alin.(3) dizolvarea poate fi pronunţată de instanţă şi în cazul în care persoana juridică în perioada de activitate nu
respectă cerinţele legii stabilite pentru forma de organizare, sau dacă activitatea acesteia contravine grav actului de constituire.
Se poate dizolva societatea în nume colectiv şi cea în comandită dacă numărul de asociaţi depăşeşte 20 de persoane şi în timpul
acordat suplimentar acestea nu şi-au adus actele în concordanţă cu legea. Se poate pronunţa dizolvarea bursei de valori dacă pe
parcursul activităţii pentru nerespectarea prevederilor art.44 din Legea nr.199/1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare dacă
capitalul social scade sub minimul stabilit de lege, dacă numărul de acţionari scade sub 20 de persoane, dacă un membru a
cumulat mai mult de 5 % din acţiuni, dacă membri – acţionari ai bursei sunt şi alte persoane decât brocherii şi dealerii.
Prevederi similare există şi în Legea nr. 1117/1997 cu privire bursele de mărfuri potrivit cărora numărul de fondatori nu poate fi
mic de 10 persoane, capitalul social nu mai mic de 1 mln. lei, precum şi cota parte a unui asociat să nu depăşească 10% din
capitalul social. Cea doua situaţie de dizolvare stabilită de acest aliniat este dacă activitatea contravine grav actului de
constituire. O asemenea situaţie poate exista pentru organizaţiile necomerciale care potrivit art.60 alin.(3) pot desfăşura numai
activitatea prevăzută de actul de constituire şi care potrivit dispoziţiilor art.187 alin.(1) şi art.188 alin.(1) ţin de realizarea
scopurilor statutare sau rezultă din acestea. Dacă în statut sunt stabilite clar activităţile care pot fi desfăşurate, iar organul
executiv se abate de la acestea, atunci la cererea persoanelor indicate la alin.(4) se poate pronunţa dizolvarea. Poate fi dizolvată
şi societatea în nume colectiv sau societatea în comandită dacă persoanele împuternicite cu administrarea nu respectă obiectul
de activitate indicat în actul de constituire şi desfăşoară şi alte activităţi în numele societăţii. Dacă actul de constituire a
persoanei juridice prevede şi alte cazuri de dizolvare acestea pot fi invocate în instanţă.
Instanţa de judecată poate pronunţa dizolvarea persoanei juridice la cererea persoanelor indicat el alin.(4). Pe lângă
persoanele indicate în dispoziţia menţionată dreptul de a cere dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare o au potrivit art.13
alin.(3) din Legea nr.1265/2000 şi organele de control şi cele de drept, potrivit art. __________organul de înregistrare.

Articolul 88. Administrarea fiduciară

(1) Instanţa de judecata care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate pune
bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciara. In încheiere se specifica data instituirii administrării fiduciare.
Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari si determina limitele împuternicirilor si remuneraţia
lor.
(2) Daca instanţa de judecata nu dispune altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără
acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot
încheia acte juridice fără participarea acestuia.
(3) Instanţa de judecata poate modifica sau anula in orice moment încheierea sa de instituire a
administrării fiduciare. Aceasta încetează in momentul in care hotărârea judecătoreasca cu privire la dizolvare rămâne
definitiva.
(4) Administratorul fiduciar notifica organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice
despre încheierea judecătoreasca si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un administrator.
(5) Actul juridic încheiat de persoana juridica până la înregistrarea administrării fiduciare, fără a tine
cont de limitarea impusa prin administrare fiduciara, este valabil daca cealaltă parte nu ştia si nici nu trebuia sa ştie
despre instituirea administrării fiduciare.

Dispoziţiile articolului comentat constituie un mijloc de asigurare a integrităţii bunurilor persoanei juridice a cărei dizolvare
se solicită, pentru ca persoanele cu funcţii de răspundere să nu întreprindă acţiuni care ar lungi sau ar îngreuia în alt mod
lichidarea acesteia. Instituirea administrării fiduciare se face prin încheierea instanţei pentru perioada dintre depunerea acţiunii
la instanţă şi până la adoptarea hotărârii judecătoreşti şi rămânerea acesteia definitivă.
Temei pentru instituirea administrării judiciare serveşte cererea reclamantului. Totodată instanţa poate să respingă cerere
respectivă dacă există motive care permite instanţei să nu se îndoiască că bunurile persoanei juridice vor fi în siguranţă. Deşi
administrarea fiduciară se pronunţă de către instanţă, adică este o instituire forţată, calitatea de fondator al administrării precum
şi cea de beneficiar o are persoana juridică a cărei dizolvare se solicită.
Prin încheiere instanţei se determină numele administratorului (administratorilor) fiduciar, competenţa acestuia şi
remuneraţia. Numele administratorului fiduciar trebuie să fie înregistrat în registrul de stat în care a fost înregistrată persoana
juridică. Administratorul desemnat trebuie să primească toate bunurile persoanei juridice în administrare, întocmind inventarul
necesar pentru aceasta. Administrarea fiduciară instituită se efectuează în temeiul dispoziţiilor art. 1053-1060, însă cu
derogările stabilite de articolul comentat şi de încheierea instanţei. Astfel, spre deosebire de dispoziţiile art.1056, instanţa poate
decide că organul executiv al persoanei juridice a cărei dizolvare se solicită nu este desesizat, adică nu este înlăturat de la
administrarea trebuirilor persoanei juridice, şi în acest caz administratorul fiduciar numit de instanţă are prerogativa de a
supraveghea activitatea acestor organe, iar actele juridice pentru a avea valoare juridică va trebuie să fie confirmate în prealabil
de el.
Instanţa care a desemnat administratorul poate reveni oricând asupra încheierii sale cu modificări, schimbarea
administratorului, precum şi cu anularea administrării dacă temeiurile de instituire au decăzut. Încheierea privind administrarea
fiduciară instituită îşi pierde valoarea juridică la data când hotărârea instanţei cu privire la dizolvare rămâne definitivă. Astfel
dacă prin hotărârea instanţei a fost respinsă cererea de dizolvare administratorul decade din drepturi şi este obligat să transmită
funcţia administratorului (organului executiv) a persoanei juridice, sau să inceteze supravegherea. Plata remuneraţiei
administratorului care a fost efectuată, împreună cu alte cheltuieli judiciare şi prejudiciu trebuie să fie încasată de la reclamant.
Dacă prin hotărârea rămasă definitivă s-a pronunţat dizolvarea persoanei juridice, administrarea fiduciară încetează iar
administratorul va preda lichidatorului funcţia în condiţiile art.90 alin.(6) cu excepţia situaţiei prevăzute de art.86 alin.(6).

Articolul 89. Înregistrarea dizolvării

(1) In cazul in care persoana juridica se dizolva in unul din temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit. a) -
c), f) si g), organul ei executiv depune o cerere de dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice respective. In cazul in care persoana juridica se dizolva prin hotărârea adunării generale a participanţilor,
aceasta hotărâre trebuie anexata la cerere.
(2) In cazul dizolvării prin hotărâre judecătoreasca, instanţa transmite o copie de pe hotărârea
irevocabila organului care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice ce se dizolva.
(3) Cererea de dizolvare depusa de organul executiv al persoanei juridice si hotărârea judecătoreasca
sânt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării.
(4) De la data înregistrării dizolvării, in documentele si informaţiile care emana de la persoana juridica,
la denumire trebuie adăugata sintagma "in lichidare". In caz contrar, lichidatorul persoanei juridice răspunde personal
pentru prejudiciul cauzat terţilor.

Hotărârea de dizolvare este obligatorie de la data adoptării, sau de la data când fiind adoptată de instanţă devine irevocabilă.
Sancţiunile, iar după caz şi răspunderea juridică pentru nerespectarea hotărârii de dizolvare neinregsitrate intervin numai pentru
administrator şi pentru persoanele care au avut cunoştinţă de hotărâre şi care sunt ţinuţi la respectarea prevederilor acestora.
Însă pentru ca hotărârea de dizolvare voluntară să fie opozabilă terţilor trebuie să fie înregistrată în registrul de stat în care este
înmatriculată persoana juridică a cărei dizolvare s-a pronunţat. Până la această înregistrare hotărârea este opozabilă numai celor
care au participat la adoptarea hotărârii. Momentul înregistrării dizolvării are în esenţă două semnificaţii: persoana juridică din
acest moment nu poate întreprinde noi operaţiuni (art.86 alin.(4), din acest moment întră în procedura de lichidare (art.86 alin.
(2) din acest moment se face publică dizolvarea căci ea devine opozabilă şi oricine doreşte poate consulta registru de stat, iar de
aceasta sunt legate şi alte efecte. De exemplu art.97 alin.(4) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni prevede că
tranzacţiile cu hârtiile de valoare ale societăţii pe acţiuni se suspendă de la data anunţării hotărârii privind lichidarea.
Excepţie de la regula acestei înregistrării o are dizolvarea de drept a societăţilor comerciale pentru expirarea termenului de
activitate stabilit de actul constitutiv. Momentul dizolvării societăţii comerciale este data expirării termenului de activitate, dată
care este înregistrată în registrul de stat, şi o înregistrare suplimentară introduce elemente de incertitudine (v. coment. La
arrt.86). Înregistrarea dizolvării este o obligaţie a organului executiv a persoanei juridice care a decis dizolvarea, organ care
trebuie să depună împreună cu o cerere şi hotărârea de dizolvare. Totuşi dizolvarea poate fi înregistrată şi la cererea
lichidatorului care în temeiul art.90 alin.(2) notifică organul care deţine registrul de stat şi prezintă acestuia hotărârea prin care a
fost desemnat.
Dacă dizolvarea se pronunţă prin hotărârea instanţei de judecată, înregistrarea se face numai în baza hotărârii irevocabile, şi
nu după regula generală, potrivit căreia sunt executorii hotărârile definitive (vezi art.207 din CPC). Ca excepţie de la această
regulă apar hotărârile de executare imediată, inclusiv cele prin care se intentează procedura de insolvabilitate. Această din urmă
hotărâre devine executorie la momentul pronunţării (vezi art.44 alin.(2) din Legea insolvabilităţii nr.632/2001)
Prin art. 27 din Legea nr.1265/2000 pentru întreprinderile şi organizaţiile care se înregistrează la Camera înregistrării de stat
se stabileşte termenul de 3 zile pentru înregistrarea dizolvării. Deşi, potrivit dispoziţiei indicate calcularea termenului de 3 zile
începe la data adoptării hotărârii, nerespectarea acestuia nu este sancţionat. Mai mult, acest termen este o piedică birocratică în
calea înregistrării dizolvării.
Prin alin.(4) legiuitorul pune în sarcina lichidatorului că toate actele, scrisori, rapoarte, informaţii etc. care emană de la
persoana juridică dizolvată să indice că aceasta este în lichidare. Cel care a contractat cu o persoană juridică în lichidare, şi
cunoaşte acest fapt suportă riscul actelor încheiate. Dacă, însă demonstrează că la încheierea actului nu a cunoscut că persoana
juridică era în procedură de lichidare, şi actul semnat nu conţinea sintagma „în lichidare”, prejudiciul poate fi încasat nu numai
de la persoana juridică în lichidare dar şi de la lichidatorul acestuia.

Articolul 90. Lichidatorul persoanei juridice

(1) Poate fi lichidator orice persoana fizica majora cu capacitate deplina de exerciţiu care are cetăţenia
Republicii Moldova si domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru persoana
lichidatorului.
(2) Lichidatorul notifica despre desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărârea de
desemnare in calitate de lichidator.
(3) In registru se înregistrează numele, domiciliul, numărul actului de identitate si codul personal,
semnătura lichidatorului.
(4) Lichidatorul are aceleaşi împuterniciri, obligaţii si responsabilităţi ca si administratorul in măsura in
care acestea sunt compatibile cu activitatea de lichidator.
(5) In cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridica in comun daca actul de
constituire sau hotărârea prin care sânt desemnai nu prevede altfel.
(6) Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreuna cu administratorul face si semnează inventarul si
bilanţul in care constata situaţia exacta a activului si pasivului.
(7) Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifica creanţele, transforma in bani alte bunuri si
satisface cerinţele creditorilor. In măsura in care este necesar pentru lichidare, el poate încheia noi acte juridice.
(8) Lichidatorul este obligat sa primească si sa păstreze patrimoniul, registrele si actele persoanei juridice,
sa tina un registru cu toate operaţiunile lichidării in ordinea lor cronologica.
(9) Lichidatorul poate fi revocat oricând de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat. Prin
aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu
privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Daca succesorul este desemnat de instanţa de judecata, raportul se prezintă
acesteia.
(10) Remunerarea lichidatorului este stabilita de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Din dispoziţia prezentului articol rezultă că lichidatorul unei persoane juridice cumulativ trebuie să întrunească următoarele
condiţii: să fie persoană fizică cetăţean a Republicii Moldova; să fi atins vârsta majoratului (18 ani); să nu fi fost declarată
incapabilă în modul stabilit de art.24; să aibă domiciliul în Moldova. În cazul în care administratorul devine lichidator (vezi
art.86 alin. (6) şi nu cumulează condiţii stabilite de la alin.(1) el trebuie să aducă la cunoştinţa organului care a decis dizolvarea
să fie numită o persoană care întruneşte aceste condiţii. Condiţii suplimentare pentru persoanele care sunt lichidatori ai
persoanelor juridice sunt stabilite în legi speciale. De exemplu, art.73 din Legea nr. 632/2001 stabileşte pentru administratorul
insolvabilităţii condiţii speciale prin care stabileşte acestuia un statut deosebit de cel al lichidatorului. În mare măsură aceste
condiţii sunt impuse pentru a proteja interesele creditorilor, iar pe de altă parte şi pentru a contribui la efectuarea unei justiţii
eficiente. Astfel administratorul insolvabilităţii poate fi persoana care are studii superioare, este domiciliat în Moldova, posedă
cunoştinţe şi experienţă în domeniul de activitate a persoanei juridice care se lichidează pentru cauză de insolvabilitate, este
înregistrat în calitate de intreprinzător individual (întreprindere individuală), deţine licenţa de administrator a insolvabilităţii,
este independentă: de judecătorul care examinează procesul de insolvabilitate; de creditori; de debitor; adică de persoana
juridică care se declară insolvabilă şi să nu fie membru al organelor de conducere şi nici asociat al acesteia; să nu fi fost
membru al comitetului de conducere şi nici asociat al persoanei juridice care a fost declarată insolvabilă în ultimele 24 de luni;
să nu aibă antecedente penale şi să nu fie lipsit de dreptul de administra persoane juridice; să nu fie asociaţi cu răspundere
nelimitată a unei societăţi în nume colectiv sau a unei societăţi în comandită;
Lichidatorul este obligat să notifice despre desemnarea sa în această calitate organul de stat care ţine registrul persoanelor
juridice de tipul respectiv, să prezinte hotărârea prin care a fost a desemnat şi să comunice toate datele sale de identitate stabilite
la alin.(3). Actele lichidatorului sunt opozabile terţilor de la data înregistrării şi nu de la data desemnării. Actul de înregistrare a
lichidatorului se face concomitent cu înregistrarea dizolvării stabilită de art.89, sau acestea două înregistrări trebuie corelate. În
caz de pluralitate de lichidatori, aceştia acţionează în comun, iar actele de reprezentare trebuie să fie semnate de toţi lichidatorii
dacă altfel nu este stipulat în actul de constituire a persoanei juridice sau contrariul nu a fost stipulat în hotărârea de desemnare
a lichidatorilor.
Întrarea în funcţie a lichidatorului desemnează şi momentul trecerii responsabilităţii de la administrator la lichidator. Se
prezumă că patrimoniul trece de la administrator la lichidator în starea în care a fost la momentul semnării inventarului sau
altfel numit a actului de predare primire. De aceia inventarul trebuie să descrie cu maximă exactitate starea bunurilor primite de
lichidator, iar acesta din urmă trebuie să asigure evidenţa activului şi pasivului în modul stabilit de legislaţie, să întreprindă
toate măsurile pentru păstra şi a conserva valoarea activelor, să păstreze toată documentaţia persoanei juridice până la
transmiterea acestea altor persoane spre păstrare. Lichidatorul este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor de lichidare în ordinea
lor cronologică, cum ar fi a celor de satisfacere a cerinţelor creditorilor, de vânzare a unor active, de împărţire a activelor între
asociaţi etc.
Lichidarea unei persoane juridice este o procedură de durată. Această perioadă este legată pe de o parte de protecţia
drepturilor creditorilor şi disponibilizarea angajaţilor, iar pe de altă parte de finalizarea operaţiunilor începute până la dizolvare,
încasarea creanţelor pe care aceasta le are şi desigur de distribuţia activelor rămase după satisfacerea cerinţelor creditorilor
conform art.96 şi 97. Aici trebuie de menţionat că adoptarea hotărârii de lichidare nu este temei de reziliere a contractelor în
care se află persoana juridică care se lichidează, şi dacă alte temeiuri de reziliere nu sunt atunci lichidatorul va trebuie fie să
aştepte până contractul ajunge la scadenţă, fie să negocieze cu cealaltă parte şi să-l despăgubească, fie să transmită creanţa sa
prin cesiune, fie să întreprindă alte măsuri care ar permite încetarea raporturilor juridice fără cheltuieli majore. Norma legală
permite lichidatorului să încheie noi acte juridice, însă acestea nu trebuie să fie cele indicate la art.86 alin.(4), dar altele care
sunt necesare persoanei juridice aflate în procedura de lichidare. Astfel de acte ar putea fi contractele de prestări servicii
(internet, telefonie, de organizare a licitaţiilor), vânzare-cumpărare a energiei termice, electrice, gazelor naturale, a activelor
persoanei juridice ce se lichidează, angajarea unor specialişti etc.
Lichidatorul desemnat activează până la momentul radierii persoanei juridice din Registrul de stat, dacă organul care l-a
desemnat între timp nu l-a revocat. Activitatea lichidatorului revocat încetează l-a momentul când noul lichidatorul este
înregistrat la organul de înregistrare cu excepţia obligaţiei de transmitere a actelor şi a bunurilor persoanei juridice în lichidare,
care decade l-a momentul semnării inventarului, şi prezentării raportului privind operaţiunile deja săvârşite de el în calitate de
lichidator.
Alin.(10) stabileşte organul care are obligaţia de a fixa mărimea remuneraţiei. Cu siguranţă că aceasta urmează a fi stabilită
prin acord comun între lichidator şi organul care îl desemnează. Ca orientare poate servi remuneraţia plătită administratorului
persoanei juridice în lichidare, cu excepţia cazului când legislaţia stabileşte o anumită mărime. De exemplu administratorului
insolvabilităţii instanţa de judecată poate să-i stabilească o remuneraţie de până la 3% din sumele distribuite creditorilor în
contul executării creanţelor.

Articolul 91. Informarea creditorilor

După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publica in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", in doua ediţii
consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice si, in termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor
cunoscut despre lichidare si despre termenul de înaintare a creanţelor.

Persoana juridică care a întrat în procedura de lichidare are obligaţia de a informa personal fiecare creditor al său despre
adoptarea hotărârii de lichidare. Desigur că această obligaţie persistă numai faţă de creditorii a căror calitate rezultă din actele
contabile ale debitorului, precum şi celor care au înaintat acţiuni în judecată şi încă nu au fost soluţionate.
Însă există şi creditori despre creanţa cărora persoana juridică care se lichidează nu ştie şi desigur acesta nu poate să-l
cunoască. Ca exemplu poate fi cumpărătorul unui bun pentru care persoana juridică în lichidare răspunde pentru vicii sau pentru
evicţiune. Anume pentru prevenirea acestei categorii de creditori legiuitorul prevede obligaţia persoanei juridice în lichidare să
facă cel puţin două publicaţii consecutive în Monitorul Oficial pentru ai informa. Aceasta este o formalitate legală, căci chiar
dacă aceşti creditori nu au luat cunoştinţă de avizul publicat ei se vor considera informaţi.
Nerespectarea termenului de 15 zile de informare personală a creditorilor nu este un termen de decădere din drepturi.
Informarea poate fi efectuată şi mai târziu. Însă în cazul în care informarea creditorului s-a făcut mult mai târziu decât termenul
stabilit acesta, în special creditorii din alte ţări ar putea cere prelungirea termenului de înaintarea a pretenţiilor stabilit de art.92.
Pentru societăţile pe acţiuni care au decis dizolvarea art.97 alin.(5) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni
stabileşte un termen de 10 de la data adoptării pentru publicarea în Monitorul Oficial. O altă excepţie stabilită de Legea
nr.1134/1997 este cea din art.97 alin.(6) potrivit căreia dacă societatea pe acţiuni a fost înregistrată, însă nu a încheiat nici un
contract, lichidarea poate fi făcută şi fără publicarea avizului în Monitorul Oficial. Deşi intenţia este nobilă, problema cum
organul de înregistrare va putea verifica dacă societatea pe acţiuni a încheiat sau nu contracte civile şi comerciale.

Articolul 92. Termenul de înaintare a creanţelor


(1) Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului in
"Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung.
(2) In cazul in care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub sancţiunea decăderii, ca, in
termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre respingerea creanţei, înainteze o acţiune in instanţa de
judecata.

Termenul legal de înaintare a creanţelor este de 6 luni. Însă acest termen nu lipseşte pe creditorii cunoscuţi de dreptul lor, ci este
un punct de reper pentru lichidator la întocmirea bilanţului de lichidare. Creanţele pot fi înaintate şi mai târziu, în limita
termenului de prescripţie şi până la radierea persoanei juridice din registru (vezi art.99) iar dacă acestea sunt întemeiate ele
trebuie să fie recunoscute şi satisfăcute. În susţinerea acestei opţiuni vine şi dispoziţiile art.95 potrivit căreia dacă creditorul
cunoscut nu a înaintat pretenţii suma de bani ce i se cuvine se depune pe cont bancar. Mai mult, legislaţia stabileşte şi un
mecanism de protecţie chiar şi pentru creditorii persoanei juridice lichidate dacă au existat active şi au fost transmise potrivit
art.96 şi 97 (vezi art.100).
Legea stabileşte un termen de decădere din drepturi numai pentru persoana a cărei creanţă a fost respinsă de persoana
juridică care se lichidează şi nu a înaintat o acţiune în judecată privind încasarea forţată.

Articolul 93. Proiectul bilanţului de lichidare

(1) In termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat
sa întocmească un proiect al bilanţului de lichidare care sa reflecte valoarea de bilanţ si valoarea de piaţa a activelor,
inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator si datoriile care se afla pe rol in instanţa
judecătorească.
(2) Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat
lichidatorul.
(3) Dacă din proiectul bilanţului de lichidare rezulta un excedent al pasivelor fata de active, lichidatorul
este obligat sa declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate continua procedura
de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate.

Lichidatorul îndeplinind anumite formalităţi a procesului de lichidare trebuie să determine mărimea activelor şi pasivelor
persoanei juridice în lichidare reflectându-le în proiectul bilanţului de lichidare. Bilanţul de lichidare se consideră că are forţă
obligatorie numai după ce este aprobat de organul care a desemnat lichidatorul. Dispoziţia alin.(1) stabileşte că bilanţul de
lichidare trebuie să reflecte atât valoarea de bilanţ cât şi valoarea de piaţă a bunurilor. În circuitul civil sunt situaţii frecvente
când valoarea de piaţă a bunului diferă de valoarea de bilanţ. Ca exemplu, poate servi bunurile imobile a căror valoare de piaţă,
de regulă este mai mare decât cea de bilanţ. Potrivit regulilor stabilite prin Hotărârea Guvernului nr.1218/1997 cu privire la
clasificarea mijloacelor fixe pe categorii de proprietate în scopul impozitării norma uzurii anuale pentru construcţii capitale este
de 5%, ceia ce înseamnă că o clădire după 20 de ani, cu condiţia că în ea ulterior nu s-au făcut investiţii va valora 0 lei, însă ca
obiect ea va exista şi desigur va avea o anumită valoare. Şi invers, progresul tehnico-ştiinţific din ultimii ani arată că uzura
morală a tehnicii de calcul este foarte rapidă şi deci valoarea de bilanţ poate fi mai mare decât valoarea de piaţă. De fapt această
valoare de piaţă nu poate fi exactă, şi trebuie de admis cu o anumită probabilitate, căci valoarea exactă va fi determinată la
momentul vânzării. Bilanţul de lichidare trebuie să fie aprobat până la începutul satisfacerii creanţelor care nu au ajuns la
scadenţă.
Dispoziţia alin.(3) obligă lichidatorul să depună o cerere prin care să ceară instanţei intentarea procesului de insolvabilitate
dacă din proiectul bilanţului rezultă un excedent al pasivului faţă de active. Cererea trebuie depusă în termen de cel mult o lună
de la data când a fost stabilit starea de insolvabilitate. În caz contrar art.26 alin.(4) din Legea nr.632/2001 prevede că
lichidatorul va răspunde subsidiar în faţa creditorilor pentru obligaţiile apărute după depăşirea termenului de o lună. Până la
expirarea termenului de o lună lichidatorul ar trebui să aducă la cunoştinţa organului care l-a desemnat despre survenirea
insolvabilităţii şi să obţină de la creditori acordul că aceştia sunt de acceptă satisfacerea cerinţelor în proporţii reduse şi nu
doresc intentarea insolvabilităţii. Luând în consideraţie că procedura de insolvabilitate este una costisitoare şi, de regulă de
durată creditorilor le-ar fi mai convenabil o executare voluntară şi rapidă decât procesul de insolvabilitate.

Articolul 94. Protecţia drepturilor debitorilor

Hotărârea de reorganizare sau lichidare in afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect scadenţa creanţelor neajunse
la scadenţa.

Dispoziţia articolului comentat prevede expres că dizolvarea persoanei juridice adoptată în temeiurileart.77 alin.(4), art.83
alin.(5), art.86 alin.(1) lit.a) – d); f)-g) nu au nici o influenţă asupra raporturilor juridice în care persoana juridică dizolvată se
află. Raporturile juridice în care s-a aflat persoana juridică dizolvată ca consecinţă a reorganizării vor fi continuate de
succesorii acesteia preluând integral toate drepturile şi obligaţiile celei dizolvate. Raporturile juridice în care se află persoana
juridică dizolvată continuă până la scadenţa acestora (vezi art.90 alin.(6), dacă părţile nu convin altfel, sau la cererea unei din
părţi raporturile nu încetează. Dizolvarea persoanei juridice nu poate servi ca temei pentru rezilierea contractelor care încă nu
au ajuns la scadenţă, adică nu le-a expirat termenul.
Dacă persoana juridică este dizolvată de instanţa de judecată în temeiurile stabile de art.84 alin.(1), iar aceasta nu poate
desfăşura activităţile stabilite prin actul de constituire şi deci nu poate continua raporturile juridice în care aceasta s-a aflat,
creditorii pot pretinde despăgubiri.

Articolul 95. Depunerea sumelor datorate creditorilor

Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au înaintat pretenţii si creditorilor care nu s-au prezentat pentru a
primi executarea se depun în conturi bancare pe numele lor.

Satisfacerea cerinţelor creditorilor de către persoana juridică în lichidare se face în locul stabilit potrivit regulile indicate la
art.573 şi 574. Dispoziţia prezentului articol stabileşte un mecanism de executare a obligaţiilor pecuniare în cazul în care
contractul dintre părţi nu indică locul de executare, iar creditorul nu s-a prezentat pentru a primi executarea. Riscul
insolvabilităţii instituţiei financiare îl suportă creditorul care din anumite considerente nu a primit executarea.

Articolul 96. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop lucrativ

(1) Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor
creditorilor sânt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
(2) Lichidatorul efectuează calculele si întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflecta mărimea si
componenta activelor ramase. Daca 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul
întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, in care stabileşte principiile de repartizare.
(3) Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate sa nu înstrăineze
bunurile ei daca nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
(4) Proiectul de împărţire a activelor, calculele si raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare
organului sau instanţei de judecata care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul
poate introduce modificări in proiectul de împărţire, luând in considerare voinţa participanţilor.

După cum a fost menţionat, persoanele cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale constituite în forma societăţilor în nume
colectiv, societăţilor în comandită, societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor pe acţiuni. Însă pe lângă aceste forme, mai
pot fi menţionate şi întreprinderile de stat şi municipale (vezi art.179 şi Legea cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994 şi
Regulamentul model al întreprinderii municipale aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.387/1994), precum şi cooperativele de
producţie (Vezi art.171 şi Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativele de producţie) şi cooperativele de întreprinzători (Vezi
Legea nr.73/2001cu privire la cooperativele de întreprinzători). Activele acestor persoane juridice pot fi repartizate după
îndeplinirea a două formalităţi: 1) satisfacerea integrală a tuturor pretenţiilor creditorilor; 2) expirarea termenului stabilit la
art.98.
Activele se transmit prin act de predare primire de către lichidator persoanelor îndreptăţite. Persoane îndreptăţite sunt în
dependenţă de forma de organizare a persoanei juridice fondatorii; asociaţii, acţionarii sau membrii acesteia adică persoanele
care deţin o participanţiune (o cotă) din capitalul social. Potrivit regulii din alin.(1) fiecăruia din aceste persoane i se
repartizează o cotă din active proporţională cotei din capitalul social. Aceiaşi regulă este stabilită şi la art.115 alin.(1) lit. d)
pentru societăţile comerciale, art.14 alin.(1) lit.k) din Legea nr.1007/2002 pentru cooperativele de producţie şi art. 86 alin.(2)
lit.c) din Legea nr.73/2001 pentru cooperativele de întreprinzători. O excepţie de la principiul de proporţionalitatea participării
la capitalul social se stabileşte prin art.115 alin.(2) pentru societăţile comerciale, potrivit căreia actul de constituire a societăţii
comerciale poate prevedea şi o altă modalitate de repartizare a profitului şi a activelor decât cea proporţională.
Mărimea activelor rămase după satisfacerea creanţelor şi principiile de repartizare sunt reflectate în raportul lichidatorului.
Lichidatorul, luând în consideraţie voinţa participanţilor, va planifica împărţirea activelor în natură sau le va lichida ( le va
vinde transformând bunurile în bani) şi va împărţi sumele băneşti. Dacă activele se împart în natură, repartizarea acestora se va
face luând în consideraţie următoarele reguli: 1) bunurile se vor împărţi proporţional dreptului pe care îl are fiecare participant;
2) bunurile se vor atribui unuia sau la mai mulţi participanţi de la care se va reţine suma de bani care depăşeşte valoarea
bunului; 3) dacă bunurile nu vor putea fi împărţite în natură ele vor fi vândute şi apoi se vor împărţi banii;
Raportul lichidatorului privind împărţirea bunurilor urmează să fie aprobat de organul care a desemnat lichidatorul. După
aprobarea raportului, lichidatorul purcede la realizarea acestuia. Transmiterea sumelor de bani sau a bunurilor se face prin act
sub semnătură privată dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. De exemplu la repartizarea imobilelor se va întocmi
un act de transmitere în formă autentică şi înregistrat la oficiul cadastral competent.

Articolul 97. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop nelucrativ


(1) Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop nelucrativ
se repartizează intre persoanele care, conform actului de constituire sau, in cazul prevăzut de actul de constituire,
conform hotărârii adunării generale, au dreptul la ele.
(2) Daca persoana juridica cu scop nelucrativ este constituita pentru satisfacerea exclusiva a intereselor
participanţilor săi si actul constitutiv sau hotărârea adunării generale nu prevăd persoanele care au dreptul la activele
persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la momentul dizolvării au calitatea de participant
la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas. Intre aceste persoane activele se repartizează proporţional.
(3) Daca nu pot fi repartizate conform alin.(1) si (2), activele trec la stat, care le utilizează la realizarea
scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop nelucrativ lichidate.

Activele persoanei juridice cu scop nelucrativ care au rămas după stingerea datoriilor trebuie de transmis anumitor
persoane, însă regula este deosebită de cea stabilită la art.96. Astfel, din dispoziţiile art.55 alin.(3) participanţii organizaţiilor
necomerciale nu au drepturi de creanţă asupra patrimoniului acesteia. De aici şi concluzia că cota parte dintr-o organizaţie
necomercială nu poate fi transmisă prin acte juridice şi deci nici calitatea de membru în aceasta nu este transmisibilă. Din
coroborarea dispoziţiilor alin.(1) din articolul comentat şi dispoziţia art.55 alin.(3) rezultă că, de regulă, dreptul asupra
patrimoniului nu o pot avea participanţii (membrii asociaţii etc.) la organizaţia necomercială. Patrimoniul organizaţiei rămas
după satisfacerea cerinţelor creditorilor trebuie transmis pentru realizarea scopurilor propuse de către organizaţia dizolvată. În
sprijinul acestei afirmaţii vine şi dispoziţiile art.40 alin.(2) şi (3) din Legea nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti, art.37
alin.(7) din Legea nr.581/1999 cu privire la fundaţii, art.22 alin.(4) şi art.27 alin.(4) din Legea patronatelor nr. 976/2000, art.24
(18) alin.(3) şi 30 alin.(4) din Legea nr.718/1991 privind partidele şi alte organizaţii social politice etc.
Alin.(2) din articolul comentat apare ca o excepţie de la regula stabilită la alin.(1), admiţând posibilitatea că unele
organizaţii necomerciale ar putea fi constituite pentru interesul exclusiv al participanţilor (membrilor) săi, şi atunci, dacă
patrimoniul acestea a fost format în exclusivitate din cotizaţiile şi eforturile proprii, şi aceste organizaţii nu au beneficiat de
subsidii, donaţii, granturi făcute în alte scopuri decât interesul participanţilor atunci acestea ar putea să fie distribuite între
participanţii la persoana juridică. Astfel de excepţii le-am vedea cele stabilite de Legea condominiumului în fondul locativ
nr.913/2000, potrivit cărora asociaţia coproprietarilor este în esenţă o organizaţie necomercială deoarece participanţii se
asociază pentru administrarea, întreţinerea şi exploatarea în comun a complexului de bunuri imobiliare din condominu, şi ei
potrivit art.35 alin.(3) din aceiaşi lege au dreptul la cotă din activele asociaţii care se lichidează. Dispoziţii similare există şi în
art.45 alin.(4) Legea nr.1505/1996 cu privire la asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor şi în art.105 alin.(8) din Legea
cooperaţiei de consum nr.1252/2000. De fapt dispoziţia din ultima lege pare a cumula ambele principii, adică şi cel stipulat în
alin.(1) şi cel din alin.(2), deoarece se prevede numai restituirea părţilor sociale ale membrilor cooperatori, dar nu o cotă din
active proporţională participării la patrimoniu.
Alin.(3) stipulează că în cazul în care actele constitutive nu stabilesc şi organul principal al organizaţiei necomerciale nu
poate adopta o hotărâre în acest sens, precum şi în cazul în care organizaţia necomercială este lichidată de către instanţa de
judecată pe un temei stabilit la art.42 alin.(4) din Legea nr.837/1996 bunurile asociaţiei obşteşti lichidate şi rămase după
satisfacerea creanţelor pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea statului.

Articolul 98. Termenul de repartizare a activelor

Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la data
ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării si a planului repartizării
activelor daca aceste documente nu au fost contestate in instanţa de judecata sau daca cererea de contestare a fost
respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Articolul comentat stabileşte limitele de timp mai devreme de care activele persoanei juridice dizolvate însă încă neradiate din
registrul de stat nu pot fi transmise persoanelor îndreptăţite de către lichidator. Deci numai după respectarea condiţiilor
menţionate lichidatorul este îndreptăţit să repartizeze activele persoanei juridice în modul stabilit de art.96 sau după caz de cel
din art.97.
Din dispoziţiile acestui articol rezultă că în cazul în care raportul lichidatorului întocmit în modul stipulat la art.96-97 şi
aprobat de organul care a desemnat lichidatorul lezează anumite interese, atunci cel lezat poate ataca actul de aprobare şi numai
după ce hotărârea instanţei prin care cererea a fost respinsă rămâne irevocabilă, numai atunci activele pot fi împărţite.

Articolul 99. Radierea persoanei juridice din registru

(1) După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie sa depună la organul înregistrării de stat
cererea de radiere a persoanei juridice din registru.
(2) La cererea de radiere se anexează toate actele necesare lichidării.

Radierea persoanei juridice din registru de stat unde a fost înregistrată constă într-o înscriere în registru a operaţiunii de
excludere a subiectului de drept şi încetarea existenţei acestuia. Calitatea de subiect de drept, sau altfel spus capacitatea juridică
a persoanei juridice există atâta timp cât aceasta este înregistrată în Registrul de stat (vezi art.60 alin.(1), adică de la data
înregistrării – înscrierii (înmatriculării) în Registru până la data radierii din Registru. Făcând paralelă cu persoana fizică care
apare în rezultatul naşterii şi dispare la data decesului, persoana juridică apare la data înregistrării şi dispare la data radierii.
După radierea persoanei juridice faţă de aceasta nu pot fi înaintate nici un fel de cerinţe şi acţiuni civile sau de altă natură, iar
dacă ele se înaintează, potrivit art.131 alin.(2)pct.5) din Codul de procedură civilă, judecătorul refuză primirea cererii.
Pentru radierea persoanei juridice lichidatorul este obligat să depună o cerere la organul de stat care deţine registrul în care a
fost înregistrată persoana juridică dizolvată, şi anexează la aceasta actele necesare.
Dispoziţii exprese cu privire la radiere din registru de stat există numai în Legea nr.1265/2000, pe când în celelalte fie că sunt
prevederi sumare fie că nu sunt de fel. Pentru moment până la introducerea unor modificări în legile speciale am sugera că
organele de stat care înregistrează persoanele juridice trebuie să facă uz de analogia legii aplicând dispoziţiile Legii
nr.1265/2000.
Astfel pentru a radia persoanele juridice înregistrate în registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor ţinut de Camera
Înregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale trebuie de prezentat următoarele acte: Cererea de radiere;
Bilanţul de lichidare aprobat de proprietar şi autentificat de notar; actele de constituire a persoanei juridice care se lichidează în
original; certificatul de înregistrare al persoanei juridice care se lichidează; extrasul din registrul de stat care demonstrează că
persoana juridică nu este fondator al altei întreprinderi sau organizaţii sau că aceasta nu are filiale şi reprezentanţe; actul de
confirmare a achitări integrale cu bugetul de stat eliberat de inspectoratul fiscal; actul de confirmare a închiderii conturilor
bancare eliberat de băncile în care persoana juridică a avut conturi; actul de predare spre nimicire a ştampilelor persoanei
juridice eliberat de Comisariatul de poliţie din teritoriul în care-şi are sediul; Monitorul Oficial în care au fost publicate avizele
de lichidare; actul, eliberat de Arhiva de Stat, privind predarea spre păstrare a documentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic
al Republicii Moldova;
Dispoziţiile Legii nr.1265/2000 stabileşte că actele indicate trebuie să fie prezentate în termen de 3 zile de la data aprobării
bilanţului de lichidare, însă încălcarea acestuia nu prevede nici o sancţiune şi nici nu serveşte temei pentru respingerea cererii.
Mai mult, bilanţul de lichidare poate fi aprobat de organul care a desemnat lichidatorul, însă distribuirea activelor conform
dispoziţiilor art.96 şi 97 între persoanele care au dreptul la ele poate avea loc numai târziu decât 2 luni din momentul aprobării
bilanţului de lichidare. Însă la momentul repartiţiei activelor persoana juridică încă trebuie să existe, adică nu este radiată. Din
acest considerent semnificaţia juridică a termenului stabilit la art.29 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 este anihilată, şi chiar
trebuie de exclus. Camera Înregistrării de stat după verificarea actelor prezentate adoptă decizia de radiere din registru a
persoanei juridice dizolvate şi consemnează acest fapt în regisru. Termenul de adoptare a deciziei de radiere este de 3 zile de la
data primirii actelor.
Decizia Camerei privind radierea persoanei juridice din registrul de stat poate fi atacată în contencios administrativ, dacă
această decizie s-a bazat pe acte neveridice lezând drepturile şi interesele creditorilor sau participanţilor persoanei juridice.

Articolul 100. Redeschiderea procedurii de lichidare

(1) Daca, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit sa obţină soldul ori
daca se atesta existenta unor active, instanţa de judecata poate, la cererea oricărei persoane interesate, sa redeschidă
procedura lichidării si, daca este necesar, sa desemneze un lichidator. In acest caz, persoana juridica este considerata ca
fiind existenta, dar in exclusivitate in scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit sa ceara
persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.
(2) Pentru perioada in care persoana juridica nu a existat, se suspenda cursul prescripţiei extinctive a
dreptului de acţiune a persoanei juridice sau fata de persoana juridica respectivă

Prin articolul comentat se instituie o procedură nouă, care nu a existat în legislaţia moldovenească de „reabilitare” sau
„reînviere” a persoanei juridice radiate din Registru. Se stabilesc două temeiuri de redeschidere a procedurii de lichidare: 1)
dacă apare un creditor sau o altă persoană îndreptăţită să pretindă activul repartizat între participanţi în temeiul art.96 sau
transmis în scopurile stabilite de art.97; 2) dacă sunt descoperite active ale persoanei juridice lichidate care nu au fost
valorificate de către lichidator;
În legătură cu aceste prevederi trebuie făcută următoarea precizare: redeschiderea procedurii de lichidare poate fi făcută la
cererea persoanei interesate făcută în termenul general de prescripţie stabilit la art.267, adică nu mai târziu de 3 ani de la data
când a fost adoptată decizia de radiere a persoanei juridice; solicitantul redeschiderii trebuie să demonstreze că are calitatea de
creditor a persoanei juridice care a fost deja radiată, şi că activele persoanei juridice lichidate au fost repartizate conform art.96
sau 97, sau dacă acesta este un participant al persoanei juridice lichidate să demonstreze că există active ale persoanei juridice
care nu au fost valorificate;
În calitate de pârât va figura Organul care a înregistrat radierea ???? vor fi persoanele care au preluat activele ??? Dar dacă
acesta este debitor al persoanei juriidice lichidate ??
Cererea va fi înaintată după regulile stabilirii faptelor care au valoare juridică ??? adică recunoaşterea personalităţii juridice ca
fiind existentă ????
Instanţa de judecată dacă găseşte cererea solicitantului justificată adoptă o hotărâre privind recunoaşterea persoanei juridice ca
fiind existentă, însă lichidatorul poate săvârşi numai acţiunile legate de valorificarea drepturilor stabilite.
Cine va plăti remuneraţia lichidatorului până la încasarea şi valorificarea activelor ??
Lichidatorul va fi desemnat de instanţă din rândurile persoanelor indicate de solicitant ?? din rândurile persoanelor care au
licenţa administratorului insolvabilităţii ??
Lichidatorul va efectua următoarele acţiuni:
- va deschide contul bancar pe numele persoanei juiridice;
- va solicita persoanelor care au primit activele persoanei juridice întoarcerea sumelor de bani sau a bunurilor
primite cu titlu parte din active în limita celor necesare pentru stingerea datoriei iar în caz de necesitate va iniţia un proces
judiciar de încasare forţată;
- va cere debitorului persoanei juridice a cărei procedură de lichidare s-a redeschis să restituie datoria, iar dacă
acesta nu va dori lichidatorul va intenta proces judecătoresc.
Cine va suporta cheltuielile de redeschidere a procesului ?
Trebuie să le suporte persoana care face cererea, dacă nimeni nu poartă vina pentru neinformare??
Dacă unii din cei care au primit banii sunt de acord voluntar să restituie sumele necesare iar unii nu ?
Poate unul să acopere datoria şi apoi să adreseze în regres faţă de asociatul care a primit suma de bani. Dar dacă cel care a
primit patrimoniul societăţii lichidate este statul ?

Articolul 101. Insolvabilitatea persoanei juridice

Prin hotărâre judecătoreasca, persoana juridica poate fi declarata insolvabila daca ea nu-si poate onora obligaţiile de
plata fata de creditori. Temeiurile si modul de declarare de către instanţa de judecata a persoanei juridice drept
insolvabile se stabilesc prin lege.

Persoanele juridice de drept privat pot fi declarate insolvabile, dizolvate şi lichidate forţat dacă valoarea activelor acestora
sunt mai mici decât valoarea pasivelor.
Procedura de insolvabilitate se intentează şi se desfăşoară potrivit dispoziţiilor Legii insolvabilităţii nr.632/2001, iar atunci
când aceasta nu dispune potrivit Codului de procedură civilă. Procesul de insolvabilitate poate fi intentat împotriva tuturor
persoanelor juridice de drept privat, inclusiv a celor cu scop lucrativ (numite întreprinderi) şi celor cu scop nelucrativ
(societăţile necomerciale) care sunt insolvabile şi sunt înregistrate în Republica Moldova. Legiuitorul indică expres şi băncile,
companiile de asigurare, fondurilor de investiţii şi companiilor fiduciare, care în esenţă sunt persoane juridice cu scop lucrativ
însă până la punerea în vigoare a Legii nr.632/2002 aveau o procedură distinctă de lichidare forţată ori în general nu o aveau.
Legea indică expres că nu pot fi supuse procedurii insolvabilităţii statul, unităţile administrativ teritoriale şi persoanele juridice
de drept public.
Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate sunt prevăzute în art.22 din Legea nr.632/2001. În sensul acestui
articol instanţa de judecată va intenta procesul de insolvabilitate dacă persoana juridică se află în incapacitate de plată sau a
survenit insolvabilitate.
Acţiunea de intentare a insolvabilităţii (numită cerere introductivă) o poate face debitorul (persoana juridică insolvabilă) şi
creditorii persoanei juridice care nu-şi onorează obligaţia. Pentru persoana juridică insolvabilă, numită în textul Legii
nr.632/2001 „debitor” sunt reglementate două situaţii distincte de intentare a procesului de insolvabilitate: prima este când
debitorul are dreptul de a depune cererea în instanţa de judecată (art.25 din această lege) şi cea de-a doua atunci când debitorul
este obligat să facă aceasta (art.26 ). Legea prevede procedura distinctă de depunere a cererii de către debitor şi de către
creditor, stabilind care trebuie să fie conţinutul cererii şi care acte urmează să fie anexate.
Cererea introductivă se depune în instanţa de judecată competentă de a examina cazurile de insolvabilitate, care potrivit
CPC sunt instanţele judecătoreşti economice. Instanţa, timp de trei zile de la depunere cererii este obligată să pronunţe o
încheiere de admitere (punere pe rol) a cererii sau de returnare a acesteia. Dacă cererea este admisă instanţa poate lua măsurile
adecvate de asigurare a integrităţii şi conservării patrimoniului persoanei juridice debitoare şi să desemneze un administrator
provizoriu. După admiterea cererii instanţa de judecată trebuie să întreprindă măsurile preliminare prevăzute de CPC şi de
Legea nr.632/2001 pentru examinarea cererii în fond. Legea insolvabilităţii nu stabileşte un termen anumit de examinare a
acţiunii în fond, lăsând pe seama prevederilor art.278-22 din CPC, potrivit căreia litigiile trebuie să fie examinate într-un termen
de cel mult 3 luni, dacă legea nu stabileşte un alt termen. Totuşi, luând în consideraţie scopul general al legii insolvabilităţii şi
obligaţia administratorului de activa în scopul păstrării, majorării şi valorificării masei debitoare şi a executa „cât mai deplin
creanţele creditorilor”, toate acţiunile trebuie să fie făcute în termen restrânşi, şi din acest considerent am vedea un termen
special de examinare a cererii în fond de maxim 30 de zile, similar prevederilor din fosta Lege cu privire la faliment
nr.786/1996.
După îndeplinirea acţiunilor preliminare şi pregătirii cauzei de examinare instanţa de judecată examinează cererea
introductivă şi pronunţă o hotărâre prin care fie că decide intentarea procesului de insolvabilitate (art.44), fie că respinge cererea
şi hotărăşte lichidarea debitorului dacă se constată că valoarea bunurilor debitorului este insuficientă pentru acoperirea
cheltuielilor procesului de insolvabilitate (vezi art.153 alin.(1) fie că respingă cererea de insolvabilitate ca fiind neîntemeiată
(art.44). Dacă se intentează procesul de insolvabilitate instanţa va desemna administratorul insolvabilităţii, va publica
dispozitivul hotărârii în Monitorul Oficial, va notifica toţi creditorii cunoscuţi despre hotărârea respectivă şi o va comunica
tuturor organelor de stat indicate la art.45 alin.(3) din Legea nr.632/2001. Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate
devine executorie din momentul pronunţării, deşi părţile care se consideră lezate o pot ataca cu recurs. În condiţiile art.47.
Intentarea procesului de insolvabilitate produce un şir de efecte juridice: - creanţele neajunse la scadenţă se consideră
scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate (art.56 alin.(1); - debitorul pierde dreptul de a administra şi de a
dispune de bunurile ce-i aparţin, acest drept transferându-se la administratorul insolvabilităţi (art.83 alin.(1); - activitatea
organelor de conducere a debitorului se suspendă; - plăţile care se fac către persoana juridică debitoare se transferă pe contul
special gestionat de administrator; - calcularea penalităţilor aferente datoriilor se suspendă; - calcularea dobânzilor la obligaţiile
băncii aflate în proces de insolvabilitate se întrerupe (art.84) şi altele;
Persoanei juridice faţă de care a fost intentată procedura de insolvabilitate poate să i se aplice şi procedura planului. Această
procedură are ca scop evitarea declarării insolvabile a debitorului fie restabilirea solvabilităţii debitorului fie prin satisfacerea
cerinţelor creditorilor după aplicarea unor măsuri de remediere financiară şi economică fie printr-o modalitate specifică de
valorificare a masei debitoare. Procedura planului poate fi propusă de debitor sau de administrator şi în termen de cel mult 120
de zile de la data adoptării hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate şi se confirmă de instanţă numai dacă a fost votat
la adunarea creditorilor de către majoritatea simplă a creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea creanţelor. Dacă planul a
fost confirmat, instanţa încetează procesul de insolvabilitate (art.191) şi purcede la realizarea acestuia. Pe parcursul realizării
planului debitorul reîntră în drepturile sale de gestiune şi reprezentare, însă dacă planul prevede administratorul poate
supraveghea activitatea debitorului pe perioada realizării. Dacă planul confirmat s-a realizat instanţa încetează supravegherea
debitorului.
În cazul în care planul nu s-a realizat, la cererea oricăruia dintre creditori instanţa va decide aplicarea procedurii de
insolvabilitate şi va ordona administratorului lichidarea patrimoniului în modul stabilit de art.124 – 126 şi distribuirea masei
debitoare în modul stabilit de art.139-148.
Dacă aplicarea procedurii planului nu a fost solicitată sau cererea a fost respinsă, administratorul îşi realizează atribuţiile
legale. Astfel administratorul i-a neîntârziat în primire şi administrare bunurile persoanei juridice insolvabile, întocmeşte
inventarul bunurilor i-a toate măsurile necesare pentru paza, păstrarea, conservarea, evaluarea şi vânzarea acestora, după caz
valorifică creanţele pe care le-a avut debitorul, inclusiv prin declarea nulităţii unor contracte încheiate de debitor, întocmeşte
registrul creditorilor, tabelul de creanţe, reziliază contractele şi întreprinde alte formalităţi necesare şi raportează despre acestea
instanţei de judecată şi comitetului sau adunării creditorilor.
O atenţie deosebită legiuitorul o atrage procedurii de vânzare (lichidare) a bunurilor incluse în masa debitoare (art.122- 126)
şi distribuirea banilor realizaţi între creditori (art.139-148).
După realizarea acţiunilor menţionate, în special după distribuirea tuturor bunurilor între persoanele care au dreptul la
acestea instanţa hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate, iar administratorul va prezenta organului de înregistrare toate
actele necesare pentru radierea din Registru a persoanei juridice insolvabile. Fără a ne adânci în analiza textelor legale stabilite
de art.154 şi 157 din Legea nr.632/2001 menţionăm că acestea trebuie să fie perfectate în sensul de a stabili reguli de radiere a
persoanei insolvabile din Registru şi de a descalificării debitorului persoană fizică şi a persoanelor cu funcţii de răspundere
vinovate în insolvabilitatea persoanei juridice. În caz contrar dispoziţiile legale nu-şi vor atinge scopul propus.

Articolul 102. Filialele persoanei juridice

(1) Persoana juridica poate institui filiale in Republica Moldova si in străinătate daca legea sau actul de
constituire nu prevede altfel.
(2) Filiala nu este persoana juridica.

Persoana juridică constituită în una din formele stabilită de lege are un singur sediu, şi realizarea scopului propus prin actele
constitutive este limitat de regulă la perimetru localităţii sau a zonei apropiate de această localitate. Dreptul de a constitui filiale
vine să precizeze şi să suplimenteze capacitatea civilă a persoanei juridice. Dispoziţia alin.(1) stabileşte că oricare persoană
juridică poate să constituie filiale, dacă legea sau actul prin care a fost constituită nu-i interzice. Dreptul de a fonda filiale este
recunoscut unor categorii de persoane juridice şi prin dispoziţiile unor legi speciale. În acest sens este recunoscut societăţilor pe
acţiuni (vezi art.8 din Legea nr.1134/1997), asociaţiilor obşteşti (vezi art.19 alin.(8) din Legea nr.837/1996), fundaţiilor (art.18
din Legea nr.581/1999), cooperativelor de producţie (v. Legea nr.1007/2002), cooperativelor de întreprinzători, art.9 (1) din
Legea nr.73/2001; cooperativelor de consum (art.32 alin.(1) din Legea nr.1252/2000); patronatelor ( art.16 alin.(1) din Legea
976/2000) etc.
Pentru a-şi realiza capacitatea civilă şi pentru a-şi extinde propria activitate în alte localităţi şi zone ale Republicii Moldova,
iar în legătură cu aceasta pentru a-şi asigura unitatea juridică şi patrimonială, persoana juridică poate să constituie structuri
endogene (interne), subordonate sie total şi care nu au personalitate juridică. Aceste structuri endogene poartă denumirea de
filiale şi pot să desfăşoare toate sau numai unele genuri de activitate ale persoanelor juridice care le constituie.
Reieşind din dispoziţiile articolului comentat şi din cele cu care au fost coroborate pentru a determina statutul filialei unei
persoane juridice naţionale trebuie de precizat următoarele:
a) Filiala este o structură instituţionalizată (înregistrată) a persoanei juridice amplasată în alt loc (fie în aceiaşi
localitate, fie în altă localitate) decât sediul acesteia. Persoanele juridice înregistrate la Camera Înregistrării de stat sunt obligate
să înregistreze filialele sale în modul stabilit de art.15 din Legea nr.1265/2000.
b) Filiala nu este persoană juridică, şi este în dependenţă patrimonială şi juridică de persoana juridică care a
constituit-o, iar conducătorul acesteia poate face acte în numele persoanei juridice numai în limitele stabilite de procura
deţinută. Filiala nu are o structură organizatorică proprie, nu are o răspundere proprie şi nu are un patrimoniu propriu. Filiala nu
are date proprii de identitate şi nu are voinţă proprie. Deşi poate să aibă o denumire deosebită de cea a persoanei juridice,
denumirea acesteia trebuie să conţină în sine şi denumirea persoanei juridice.
c) Filiala nu are propriul patrimoniu, iar bunurile pe care le utilizează aparţin persoanei juridice care a
constituit-o Toate obligaţiile care le angajează lucrătorii filialei, precum şi suportarea tuturor cheltuielilor legate de întreţinerea
bunurilor (impozite şi taxe obligatorii,) precum şi obligaţiile din delicte provocate de bunurile – surse de pericol sporit puse la
dispoziţia filialei aparţin persoanei juridice;
d) Filiala se constituie şi se lichidează de persoana juridică, fără respectarea formalităţilor stabilite pentru
persoana juridică, deşi ele trebuie să fie indicate în actul de constituire a persoanei juridice şi să fie înregistrate în registrul de
stat;
e) Filiala desfăşoară unele sau toate activităţile persoanei juridice. Pentru activităţile supuse licenţierii
persoana juridică trebuie să obţină copii autorizate de pe licenţă care demonstrează dreptul persoanei juridice de a desfăşura
activitatea (vezi art.14 din Legea nr.451/2001);
Constituirea şi lichidarea filialei este prerogativa organului principal a persoanei juridice. Această concluzie rezultă din
dispoziţiile art.108 şi 187 din codul civil, art.35 din Legea nr.1134/1997 etc. potrivit actele de constituire a persoanelor juridice
trebuie să cuprindă dispoziţii cu privire la filiale. În Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni deschiderea
filialelor nu este atribuţia exclusivă a adunării generale a acţionarilor, deci poate fi transmisă şi consiliului directoriu al
societăţii, însă art.35 alin.(1) lit.(9) din Legea nr.1134/1997 cere indicarea în statut a denumirii şi sediului filialei, însă
modificarea statutului este atribuţia exclusivă a adunării generale. De aceia afirmăm că şi la societatea pe acţiuni constituirea
filialei ţine de competenţa adunării generale a acţionarilor. Actul de constituire a filialei este regulamentul acesteia semnat de
administratorul persoanei juridice, care serveşte temei pentru înregistrare. Regulamentul filialei trebuie să stabilească modul de
funcţionare a filialei, patrimoniul care îi este transmis acesteia, organele filialei, atribuţiile acestora, genurile de activitate care
pot fi desfăşurate de filiale, însă acesta nu poate să conţină competenţe mai largi decât există în statut. Regulamentul filialei este
un act intern şi conţinutul lui nu poate fi opus terţilor. Toţi lucrătorii filialei sunt salariaţii persoanei juridice şi aceasta răspunde
pentru acţiunile acestora făcute în legătură cu executarea funcţiilor ce le revin.
Organul executiv este în drept să majoreze şi să reducă volumul activităţii filialei, să suspende activitatea acesteia, iar după
caz să-l reînceapă. Lichidarea şi excluderea din registru de stat a filialei se face de organul principal, însă fără respectarea
formalităţilor stabilite de art.86-101.
Prin derogare de la regulile menţionate, dacă o întreprindere cu investiţii străine a decis să deschidă o filială în Republica
Moldova, această filială potrivit dispoziţiilor art.8 alin.(3) din Legea nr.998/1992 cu privire la investiţiile străine este persoană
juridică.
Filialele persoanei juridice naţionale deschise în străinătate au un dublu regim juridic. Modul de constituire, funcţionare şi
lichidare a filialei din străinătate este guvernat de legislaţia statului pe teritoriul căruia filiala s-a constituit (vezi art.1597).
Filiala din străinătate este dependentă de persoana juridică care a constituit-o, având o dependenţă patrimonială şi
organizaţională similară celei dintre întreprinderea mamă şi întreprinderea fiică.
Persoanele juridice străine pot constitui în Republica Moldova filiale. Filiale societăţilor comerciale (întreprinderilor) din
statele străine se constituie potrivit art.21 alin.(5) din Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi şi sunt
persoane juridice. De asemenea, sunt persoane juridice şi filialele fundaţiilor străine(art.18 alin.(8) din Legea nr.581/1999)
filialele asociaţiilor obşteşti străine (art.13 şi 19 din Legea nr.837/1996) constituite în Moldova.

Articolul 103. Reprezentanta

(1) Reprezentanţa este o subdiviziune separata a persoanei juridice situata in afara sediului acesteia,
care o reprezintă si ii apără interesele.
(2) Reprezentanta nu este persoana juridica.

Reprezentarea este un raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită “reprezentant” săvârşeşte acte juridice în numele altei
persoane, numite "reprezentat", iar consecinţele juridice ale acestor acte, dacă ele sînt săvârşite în limitele împuternicirilor
acordate, apar nemijlocit pentru reprezentant. Reprezentarea se poate face de o persoană fizică şi de o persoană juridică. O
persoană fizică poate reprezenta persoana juridică în temeiul unor contracte de muncă, de mandat, de comision, de agent
comercial şi de comisionar profesionist. Persoana juridică poate să reprezinte o altă persoană juridică numai în temeiul unor
contracte de mandat sau de comision sau de comisionar profesionist.
Reprezentanţa în înţelesul articolului comentat poate efectuată numai de persoane fizice care sunt salariaţi ai persoanei juridice
care a constituit-o şi acţionează în limita împuternicirilor acrordate. Reprezentanţa, numită şi agenţie, se deosebeşte substanţial
de filială, deoarece ea nu poate să practice activităţi de producere, de executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor pentru
clientelă, aşa cum o va face filiala sau întreprinderea înseşi. Reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a persoanei
juridice, amplasată teritorial în altă parte decât sediul social, apără şi reprezintă interesele persoanei juridice care a constituit-o,
negociază şi încheie acte juridice în numele acesteia. Reprezentanţa îndeplineşte, prin natura ei, o funcţie specializată, şi anume
cea de intermediar dintre întreprinderea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care contractează cu ea.
Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire a filialei. Reprezentanţa poate fi
constituită de regulă în alte localităţi ale ţării sau în alte ţări. Ea poate fi constituită numai dacă acest lucru este prevăzut de
actele constitutive ale întreprinderii.
Actul de constituire şi funcţionare a reprezentanţei este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al întreprinderii.
Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi persoana juridică sînt raporturi juridice de muncă. Membrii
reprezentanţei îşi vor îndeplini atribuţiile în concordanţă cu prevederile Regulamentului, ale contractului de muncă, iar în
anumite cazuri împuternicirile vor fi indicate în procurile eliberate fie de şeful întreprinderii, fie de şeful reprezentanţei.
Articolul 104. Dispoziţii generale cu privire la uniunea persoanelor juridice

(1) In scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării si apărării intereselor comune, persoanele
juridice pot crea uniuni. Daca, prin hotărâre a participanţilor, se preconizează ca uniunea sa practice activitate de
întreprinzător, aceasta se reorganizează in societate comerciala sau in cooperativa in modul prevăzut de prezentul cod.
(2) Asociaţii uniunii îşi păstrează independenta si personalitatea juridica.
(3) Patrimoniul transmis uniunii de către fondatori (asociaţi) este proprietate a acesteia. Uniunea
utilizează acest patrimoniu in scopurile determinate in actul sau de constituire.
(4) Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asociaţilor săi. Aceştia poartă răspundere subsidiara pentru
obligaţiile uniunii in mărimea si in modul prevăzut in actul de constituire.
(5) Particularităţile statutului juridic al uniunii persoanelor juridice se stabilesc de prezentul cod si de
legislaţia cu privire la organizaţiile necomerciale.

Uniune este considerată persoana juridică necomercială formată de alte persoane juridice în scopul sporirii posibilităţilor
de realizare, protecţie şi apărare a intereselor comune de natură tehnico - ştiinţifică, socială, economice, financiare, de producţie
etc. creşterea eficienţei activităţii, coordonării activităţii, reprezentării intereselor profesionale comune. Particularităţile de
constituire şi funcţionare a uniunile de persoane juridice este stabilit de mai multe acte normative, inclusiv: concernele
funcţionează potrivit dispoziţiilor stabilite în art.120 din Codul civil, grupurile financiar industriale este cârmuit de dispoziţiile
Legii nr.1418 grupurilor financiar –industriale, uniunea de cooperative de producţie prin art.55-61 din Legea nr.1007/2002),
uniunea de cooperative de întreprinzător (v. Art.88-94 din Legea nr.73/2001), în uniuni de asociaţii obşteşti potrivit art.9 din
Legea nr.837/1996, uniuni sau federaţii de partide (vezi art.2 din Legea nr.718/1991 cu privire la partide şi alte organizaţii
social politice) etc.
Uniunile de persoane juridice mai sunt numite asociaţii, federaţii, concerne, holdinguri, "sisteme societare" sau "grupă de
societăţi", care sunt ansambluri de subiecte legate prin raporturi juridice de o mare diversitate.
Uniunea de persoane juridice a fost definit în literatură ca "ansamblu stabil şi durabil alcătuit din structuri asociate legate
juridic prin relaţii în temeiul cărora una dintre acestea dobîndeşte şi exercită asupra celorlalte dominaţia, făcînd să se
manifeste unitatea de voinţă şi un scop comun". Este necesar de menţionat că această definiţie a fost făcută în legături cu
definirea unor structuri de societăţi comerciale. Codul civil stabileşte unele principii de activitate a concernului. Potrivit art.120
concernul reprezintă o uniune de întreprinderi care are o conducere unică împuternicită cu anumite funcţii de reprezentare,
funcţii de cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice, de investiţii etc. şi în care întreprinderile asociate nu-şi pierd independenţa
juridică. Concernul, sub aspect comparativ cu alte uniuni de întreprinderi, este considerat o structură cu un nivel de centralizare
mai înalt şi cu o subordonare mai strictă. Concernul este o creaţie a legislaţiei germane care formează raporturi
contractuale între întreprinderea dominantă şi întreprinderile dominate. Clauzele contractuale ce leagă întreprinderea dominantă
de cele dominate permite celei dominante să dea directive celor dominate făcînd astfel să se manifeste interesul de grup. În
literatura juridică s-a menţionat existenţa unor concerne verticale şi orizontale.
Concernele verticale au o structură complexă şi includ în sine întreprinderi din diferite ramuri ale industriei, dar care sînt
legate într-un ciclu de producţie tehnologică. De exemplu: extragerea minereurilor - metalurgia - construcţia de maşini.
Concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ în sine întreprinderi dintr-o singură ramură. De exemplu din industria
materialelor de construcţie etc. Detalii cu privire la concerne a se vedea în comentariul la art.120
Uniunea de persoane juridice se constituie după regulile stabilite pentru organizaţiile necomerciale, dacă în legile speciale nu
sunt prevăzute reglementări deosebite.
O trăsătură comună a uniunilor de persoane juridice de orice formă este existenţa unei structuri dominante, şi unor structuri
dominate. Structura dominantă, mai numită şi suprastructură, sau uniune este o persoană juridică independentă care are
patrimoniul fondat din aporturile structurilor dominate şi activează pentru realizarea scopului propus prin actele de constituire.
Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asumate de persoanele juridice care întră în componenţa sa.
În calitate de structuri dominate sînt persoanele juridice-fiice sau cele care, prin contract, au delegat anumite funcţii
suprastructurii şi sînt obligate să se subordoneze acesteia. Persoanele juridice dominate activează independent şi au propria
personalitate juridică. Dispoziţiile alin.(4) arată că asociaţii uniunii mai numite şi structuri dominate răspund pentru obligaţiile
uniunii dar în limitele stabilite de statut.

Articolul 105. Publicaţiile persoanei juridice

In cazul in care legea sau actele de constituire prevăd publicarea informaţiei persoanei juridice, informaţia se publica
in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Actele de constituire pot prevedea publicarea informaţiei despre
persoana juridica si in alte mijloace de informare in masa.

Persoanele juridice întră într-un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii.
Ele au o influenţă decisivă în activitatea socială, economică, culturală şi politică a statutului, contribuie la acumularea valorilor
materiale făcând statutul mai bogat. Totodată persoanele juridice sunt în atenţia statutului datorită faptului că ele în anumite
circumstanţe prezintă un pericol major pentru investitori şi pentru creditori. Modificările patrimoniului, a actelor de constituire
reorganizarea şi lichidarea persoanelor juridice trebuie să fie cunoscute de publicul larg şi să fie aduse la cunoştinţa organului
de stat care le-a înregistrat. Din acest considerent dispoziţiile legale pun în sarcina persoanelor juridice obligaţia de face public
anumite acţiuni.
Astfel, potrivit dispoziţiilor codului civil persoana juridică este obligată să publice în MO următoarele date: - modificarea
denumirii (art.66 alin.(7); - modificarea sediului (art.67 alin.(5); - despre adoptarea hotărârii cu privire la reorganizare (art.72); -
despre dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare (art.92), dispozitivul hotărârilor şi încheierilor adoptate de instanţa de
judecată în procesele de insolvabilitate art.19 din Legea insolvabilităţii nr.632/2001. Considerăm de a fi publicat în mod
obligatoriu şi modificarea capitalului social al socităţilor comerciale. În special reducerea care poate duce la păgubirea
creditorilor.
În Monitorul Oficial trebuie să fie publicată numai atunci când legea obligă să fie făcută o asemenea publicaţie. Nu
considerăm că dacă persoana juridică doreşte să facă alte publicaţii ar fi obligată de a publica în Monitorul Oficial. Ca exemplu
ar servi publicaţiile societăţilor pe acţiuni de tip de deschis privind dezvăluirea informaţiei (vezi art.91 din Legea
nr.1134/1997, art.54-58 din Legea nr.199/1998), avizul privind convocarea adunărilor generale (vezi art.53 din Legea
nr.1134/1997), pierderile de acte, alte anunţuri care consideră necesar.

S e c t i u n e a a 2-a
SOCIETATILE COMERCIALE
§ 1. Dispozitii comune

Articolul 106. Dispoziţii generale cu privire la societăţile comerciale

(1) Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social constituit din participaţiuni ale
fondatorilor (membrilor). Patrimoniul creat din aportul fondatorilor (membrilor) si cel dobândit de societatea
comerciala in proces de activitate aparţine acesteia cu drept de proprietate. In cazurile prevăzute de prezentul cod,
societatea comerciala poate fi fondata de o singura persoana.
(2) Societatea comerciala poate fi constituita doar sub forma de societate in nume colectiv, de societate in
comandita, de societate cu răspundere limitata si de societate pe acţiuni.
(3) Societatea comerciala poate fi fondator (membru) al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor
prevăzute de prezentul cod si de alte legi.
(4) In calitate de aport la patrimoniul societăţii comerciale pot servi mijloacele băneşti, valorile mobiliare,
alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Evaluarea in bani a aportului membrului la societatea comerciala se efectuează
prin acordul fondatorilor (membrilor) societăţii si este susceptibila unui control independent exercitat de experţi (audit).

1.Literatura juridică defineşte societatea comercială ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi
beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor
activităţi comerciale (lucrative) în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Din această definiţie se desprind trei elemente specifice ale contractului de societate comerciale: Fondatorii se obligă: a) să
verse în capitalul social anumite valori patrimoniale b) să desfăşoare în comun activitatea de întreprinzător în scopul; c)
realizării şi împărţirii de beneficii.
Prin termenul de fondator sunt desemnaţi toate persoanele fizice şi furidice care au participat la constituirea societăţii, au
semnat actul de constituire şi se obligă să verse aportul subscris. Ulterior înregistrării de stat a societăţii, fondatorii devin
asociaţi, acţionari, şi sunt egali în drepturi cu persoanele (asociaţii) care au dobândit în alt mod participaţiuni la capitalul social.
Drepturile egale nu se referă la numărul de voturi care-l acordă partea din capital deţinută.
Societatea comercială este o persoană juridică care are capital social format din aportul material şi nematerial al
fondatorilor. Toate bunurile ce întră în patrimoniul societăţii aparţine acesteia. Bunurile materiale pe care fondatorii le transmit
în proprietate, precum şi cele dobândite prin cumpărare, schimb, donaţie, sau prin fabricare aparţin societăţii cu drept de
proprietate. Însă societatea poate avea în patrimoniu şi bunuri nemateriale (incorporale) care sunt de fapt drepturile drepturi de
creanţă, dreptul de servitute, de uzufruct, de superficiu, drepturi de proprietate intelectuală etc.
După cum rezultă din dispoziţiile alin.(1) precum şi din definiţia menţionată societatea comercială fiind recunoscută ca o
grupare de persoane, care doreşte să activeze în comun, cu un anumit scop în aşa fel încât să apară în raportule juridice ca unul
singur i se atribuie statutul de persoană juridică. Deci esenţial pentru o societate este că din ea fac parte mai multe persoane,
care semnează actul de constituire, varsă aporturile la care sau obligat şi întreprind toate măsurile legale pentru a activa ca o
persoană juridică în atingerea scopului propus. Cu titlu de excepţie societatea comercială poate fi constituită şi de o singură
persoană, care deşi nu este o colectivitate, legea îi permite să se constituie şi să acţioneze ca o persoană juridică. Poate fi
constituită de o singură persoană fizică şi juridică o societate cu răspundere limitată (art.145 alin.(2) şi o societate pe acţiuni
(art.156 alin.(2).
2.Formele de societăţi comerciale sunt indicate de legiuitor în mod exaustiv: Nu se poate constitui o altă formă de societate
care îmbină particularităţi ale celor indicate, cum ar fi o societate în comandită pe acţiuni, sau o societate cu răspundere
suplimentară.
3. Prin textul alin.(3) legiuitorul precizează capacitatea societăţii comerciale, arătând că ea, ca persoană juridică, are dreptul nu
numai de constitui filiale, reprezentanţe, de a face parte din uniuni de persoane juridice, dar pot constitui şi pot participa la
constituirea altor societăţi comerciale, transmiţându-le acestora o parte din bunurile sale.
Bursa de valori, care este constituită în forma societăţii pe acţiuni de tip închis, nu poate constitui societăţi comerciale, ci
poate constitui numai organizaţii necomerciale. Bursa de valori nu este în drept să distribuie între membrii săi venitul din
activitatea sa, iar în legătură cu aceasta este declarată ca organizaţie necomercială (vezi art.44 alin.(6) şi (7) din Legea
nr.199/1998.
4. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale constă din aport în numerar (în bani) şi aport în natură (nebănesc).
Indiferent de forma aportului el va fi evaluat şi exprimat în monedă naţională.
Aportul în numerar se poate face în monedă naţională sau străină. Persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova pot
face aportul numai în monedă naţională. Această cerinţe este stabilită în art. 3 şi 4 din Legea nr.1232/1992 cu privire la bani.
Aportul în monedă străină poate să-l facă investitorii străini, care potrivit Legii nr.998/1992 privind investiţiile străine pot fi
cetăţenii străini, apatrizii, precum şi cetăţenii Republicii Moldova care au domiciliul peste hotare, persoanele juridice de
naţionalitate străină şi statele străine. Vărsarea aportului în numerar se face cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3), art.14
din Legea instituţiilor financiare nr.550/1995 etc.
Aportul în natură poate consta din bunuri materiale (edificii, terenuri, utilaje, tehnică etc.) şi bunuri imateriale (drepturi de
folosinţă cu bunurile materiale, drepturi de autor, dreptul la denumire, drepturi la marca de producţie, drepturi la inveţii,
drepturi la desene şi modele industriale etc.) Aporturile în natură se fac cu respectarea dispoziţiilor art.114 din Codul civil.

Articolul 107. Constituirea societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala se constituie prin act de constituire autentificat notarial.


(2) Fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie sa contribuie, in mărimea stabilita de actul de
constituire, la formarea capitalului social.

Actul de constituire a societăţii comerciale se elaborează în formă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestei
cerinţe se sancţionează cu nulitatea actului de constituire şi chiar a înseşi societăţii (vezi art.110 alin.(2) lit.a). Legiuitorul
impune autentificarea notarială în scop de protecţie a semnatorilor actului de constituire, precum şi potenţialilor contractanţi ai
persoanei juridice. Este important că o persoană care se angajează să răspundă nelimitat pentru obligaţiile societăţii care se
constituie, sau în cazul când aceasta se obligă să transmită ca aport un bun imobil fie în proprietate sau în folosinţă. Cultura
juridică a majorităţii populaţiei în Moldova lasă de dorit şi de aceia apariţia fondatorilor în faţa unui notar este strict necesară.
În acest sens art.50 din Legea nr.1453/2002 cu privire la notariat obligă notarul să explice părţilor sensul şi importanţa
proiectului actului juridic supus autentificării, să verifice conformitatea conţinutului lui cu intenţiile reale ale părţilor şi dacă nu
este în contradicţie cu legislaţia. De asemenea notarul verifică legalitatea actelor care servesc temei pentru autentificarea actului
de constituire. Deci autentificarea notarială este impusă nu în scop de a îngreuia procesul de constituire a societăţilor
comerciale, ci pentru a asigura securitatea circuitul civil şi viabilitatea societăţii care se constituie.
Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin art.108. Condiţiile de valabilitate a acestuia sunt cele necesare oricărui act
juridic, capacitatea (art.19), consimţământul (199), obiectul (art.206) şi cauza (art.207).
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să prevadă mărimea, forma şi termenul de vărsare a aportului la capitalul
social a fiecărui fondator. Aportul la capitalul social trebuie să fie transmis de asociaţi integral nu mai târziu de 6 luni de la data
constituirii.

Articolul 108. Actul de constituire al societăţii comerciale

(1) In actul de constituire al societăţii comerciale trebuie sa se indice:


a) numele, locul si data naşterii, domiciliul, cetăţenia si datele din actul de identitate al
fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare al fondatorului persoană
juridică;
b) denumirea societăţii;
c) obiectul de activitate;
d) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare;
e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost
făcute asemenea aporturi;
f) sediul;
g) structura, atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a organelor societăţii;
h) modul de reprezentare;
i) filialele si reprezentanţele societăţii;
j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de societate.
(2) Actul de constituire al societăţii comerciale poate deroga de la prevederile prezentei secţiuni doar in
cazurile prevăzute expres.
(3) Actul de constituire al societăţii comerciale poate prevedea si alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Actul de constituire al societăţii comerciale se întocmeşte in limba de stat si se semnează de către toţi
asociaţii fondatori.
1. Actul de constituire a societăţilor comerciale pe persoane (societatea în nume colectiv şi societate în comandită) are forma de
contract bi- sau multilateral, deoarece, potrivit art.121 şi 136, în calitate de semnatare ai acestuia pot fi cel puţin două persoane.
În societatea cu răspundere limitată şi cea pe acţiuni, în dependenţă de numărul de fondatori actul de constituire va fi un act
unilateral (declaraţie) sau un contract. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte pentru societăţile pe
acţiuni şi un al doilea act de constituire – statutul. Deşi Legea nr.1134/1997 nu stipulează cine semnează actul şi dacă acesta
trebuie să fie autentificat notarial, considerăm că acesta trebuie să fie semnat de toţi fondatorii societăţii pe acţiuni şi să fie
autentificat notarial. Existenţa a două acte constitutive pune problema concurenţei dintre ele, adică care din cele două are o
valoare juridică mai mare. Potrivit art.32 din Legea nr.1134/1997 contractul de societate are prioritate faţă de statut numai până
la înregistrarea societăţii. După înregistrarea societăţii efectul contractului de constituire încetează. Dacă fondatorii nu şi-au
îndeplinit obligaţiile stipulate în contract atunci contractul va fi valabil până la executarea integrală a acestor obligaţii. Actele
normative stabileşte că şi societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă statut (vezi pct.8 din Regulamentul societăţilor
economice).
Alin.(1) stabileşte clauzele care trebuie incluse în conţinutul actului de constituire a societăţii comerciale. În dependenţă de
forma societăţii comerciale, actul de constituire trebuie suplimentat cu dispoziţiile art.122, 137, 146,157 din Codul civil,
precum şi cu alte clauze care le doresc fondatorii însă cu condiţia că acestea să nu contravină dispoziilor actelor normative.
Clauzele indicate sunt dispoziţii imperative şi neindicarea lor în actele de constituire poate servi ca temei de respingere a cererii
de înregistrare a societăţilor comerciale.
Actul de constituire trebuie întocmit în limba română, semnat de toate persoanele care participă la fondare şi potrivit
art.107 se autentifică notarial.

Articolul 109. Înregistrarea de stat a societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala trebuie înregistrata, in modul si termenul stabilit de lege, la organul înregistrării
de stat în a cărui rază teritorială se află sediul său.
(2) Dacă înregistrarea societăţii comerciale nu a avut loc in termen de 3 luni de la data autentificării
notariale a actului de constituire, membrii ei au dreptul sa fie degrevaţi de obligaţiile ce rezulta din subscripţiile lor,
daca actul de constituire nu prevede altfel.

Înregistrarea societăţii comerciale se face de către registratorii Camerei Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii
Informaţionale în modul stabilit de Legea nr.1265/2001 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor.
Spre deosebire de alte state unde înregistrarea societăţilor comerciale se face prin act judecătoresc în Moldova înregistrarea de
stat se face prin act administrativ.
Persoanele care au semnat şi autentificat actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să împuternicească, fie prin înseşi
actul constitutiv, fie prin procesul verbal al adunării de constituire persoana care va înregistra societatea comercială. Aceasta va
îndeplini toate alte formalităţi necesare constituirii şi va prezenta Camerei Înregistrării de Stat următoarele acte:
a) cererea de înregistrare de modelul stabilit;
b) actele de constituire ale societăţii care se înregistrează. În calitate de acte constituire vor fi: - pentru societatea
în nume colectiv şi cea în comandită – actul de constituire sub formă de contract de societate; pentru societatea cu răspundere
limitată şi societatea pe acţiuni două acte de constituire care apar sub forma de contract de societate şi statut. Legea
nr.1265/2000 indică ca neapărat de a prezenta şi hotărârea de fondare. În opinia mea hotărârea de fondare se întocmeşte la
constituirea societăţii pe acţiuni, la care se reglementează expres modul de desfăşurare a adunării constitutive. Pe când la
celelalte societăţi hotărârea asociaţilor rezultă din înseşi actul de constituire.
c) actele de identitate ale fondatorilor. Dacă calitatea de fondator o are o persoană fizică cetăţean a Republicii
Moldova sau un apatrid domiciliat în Moldova el va prezenta buletinul de identitate. Cetăţeanul străin şi apatrizii cu domiciliul
în străinătate care sunt fondatori vor prezenta paşaportul sau alt act de identitate eliberat de statul în care-şi are domiciliul. Dacă
calitatea de fondator o are o persoană juridică naţională, organului de înregistrare trebuie să i se prezinte actele de constituire a
acesteia, copia certificatului de înregistrare a acesteia. Dacă fondator este o persoană juridică de naţionalitate străină, acesta va
prezenta în formă autentică şi legalizate următoarele acte traduse în limba română: extrasul din registrul persoanelor juridice din
statul său, copia certificatului de înregistrare şi actele de constituire a persoanei juridice străin, certificatul de bonitate care
demonstrează solvabilitatea sau capacitatea persoanei juridice de vărsa aportul la care s-a obligat.
d) Actul de identitate a administratorului (managerului) societăţii comerciale. Dacă administrator sau
administratori vor fi persoane fizice aceştia vor prezenta buletinul de identitate şi cazierul judiciar. Dacă managerul va fi o
persoană juridică el trebuie să prezinte aceleaşi acte ca şi fondatorul societăţii comerciale, precum şi actele persoanei fizice care
administrează managerul persoană juridică.
e) Bonul de plată a taxei de timbru. Societatea comercială care se înregistrează cu un anumit capital social este
obligată să achite 0,5% din mărimea capitalului social în calitate de taxă de timbru. Nu achită taxa de timbru societăţile pe
acţiuni, societăţile comerciale şi alte persoane juridice cu scop lucrativ care sunt constituite în baza cotelor de teren echivalent şi
a cotelor valorice a fostelor întreprinderi agricole privatizate.
f) Bonul de plată a taxei de înregistrare. Mărimea plăţii taxei de înregistrare este stabilită prin Hotărârea
Guvernului nr.926/2002 privind aprobarea tarifelor la serviciile cu plată, prestate de Camera Înregistrării de stat.
g) Actul care demonstrează că fondatorii au vărsat aportul în numerar la capitalul social. Aporturile în numerar se
fac la contul bancar provizoriu care se deschide în numele societăţii comerciale care se constituie.
În cazul în care înregistrării de stat este supusă o societate comercială care va desfăşura activităţi financiare, activitatea de
asigurare, vor fonda fonduri nestatale de pensii, persoanele împuternicite vor prezenta avizul Băncii Naţionale sau după caz
avizul Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii de pe lână Ministerul
Finanţelor.
De asemenea dacă se înregistrează o societate comercială în capitalul social al căreia statul are o cotă parte este necesar
avizul organului de stat care exercită dreptul de proprietar în numele statului. Dreptul de proprietar în numele statului îl exercită
Guvernul, fiind împuternicit pentru aceasta de Parlament (vezi art.12 din Legea nr.64/1990 cu privire la Guvern). Guvernul la
rândul său a delegat împuternicirile sale autorităţilor de administrare publică centrală. Deşi nu se menţionează expres în Lege,
dar dacă o parte socială sau anumite acţiuni din capitalul social este deţinut de unităţile administrativ teritoriale, în acest caz
considerăm că este necesar şi avizul organului competent. În sprijinul acestei afirmaţii aducem art.12 alin.(29 lit. r) potrivit
căruia înfiinţarea agenţilor economici de interes local, precum şi participarea unităţii administrativ teritoriale cu cotă parte în
capitalul social al societăţilor comerciale o decide consiliul local.
Actele menţionate anterior se depun la oficiul teritorial din raza căreia îşi va avea sediul societatea care se cere să fie
înregistrată. Camera are oficii teritoriale în centrele judeţene şi în m. Chişinău. Deşi Legea nu stipulează dar camera înregistrării
de stat obligă ca toate societăţile comerciale care sunt fondate cu participarea investitorului străin să fie înregistrate în oficiul
din Chişinău.
Registratorul care a primit actele verifică legalitatea actelor şi în termen de 15 zile va adopta o decizie prin care fie va
ordona înregistrarea societăţii fie o va refuza. Refuzul înregistrării trebuie să fie făcut pentru motivele indicate în art.16 din
Legea nr.1265/2000. Dacă s-a decis înregistrarea societăţii comerciale, datele despre aceasta se includ în Registrul de stat al
întreprinderilor, iar persoanei împuternicite i se eliberează certificatul de înregistrare. În legătură cu înregistrarea în Registrul se
înscriu următoarele date: denumirea completă şi prescurtată a societăţii; sediul ; obiectul principal de activitate; termenul pentru
care a fost constituită; mărimea capitalului social; partea din capitalul social a fiecărui fondator; datele de identitate a fiecărui
fondator şi a administratorului (managerului) societăţii; data şi numărul de înregistrare; numele registratorului; în registru se
înscriu şi alte date prevăzute de alte legi speciale sau date pe care le solicită fondatorii. Toate aceste date sunt preluate din actele
de constituire, cu excepţia celor care registratorul le înscrie din proprie iniţiativă.
Ca efect al înregistrării de stat societatea dobândeşte personalitate juridică şi poate încheia în nume propriu acte juridice.
Toată informaţia scrisă în registru se consideră a fi veridică. Dacă societatea doreşte să modifice unele date care au fost înscrise
în registru ea are dreptul să o facă, dar numai prin intermediul organului suprem de decizie care poate să modifice actul de
constituire, a cărui hotărâre făcută în forma stabilită se prezintă din nou organului de înregistrare.
Alin. (2) din articolul comentat stabileşte o regulă potrivit căreia dacă societatea comercială nu a dobândit personalitate
juridică, adică nu a fost înregistrată timp de 3 luni, iar în cazul în care actul de constituire prevede un termen mai mare, în
timpul indicat acolo, de la data când actul de constituire a fost autentificat ei pot să refuze de a vărsa aporturile la care s-au
obligat şi pot cere înapoi totul ce au transmis pe contul provizoriu.

Articolul 110. Nulitatea societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala poate fi declarata nula prin hotărâre judecătorească.


(2) Hotărârea privind nulitatea societăţii comerciale poate fi pronunţată numai atunci când:
a) actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial;
b) obiectul societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
c) actul de constituire nu prevede denumirea societăţii, participaţiunile asociaţilor, mărimea
capitalului social subscris sau scopul societăţii;
d) dispoziţiile legale privind capitalul social minim nu au fost respectate;
e) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii.
(3) Dispozitivul hotărârii de declarare a nulităţii societăţii comerciale se înserează in
publicaţiile societăţii in termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

O societate comercială poate dispare dacă este declarată nulă prin hotărârea instanţei de judecată. Prezentul articol vine să
confirme că societatea comercială este un contract şi dacă, ea nu trebuia, dar totuşi a fost înregistrată cu actul constitutiv care
conţine dispoziţiile menţionate la alin.(2), poate fi anulată de instanţă la cererea persoanelor interesate. Nulitatea societăţii
comerciale diferă de nulitatea altor acte juridice care se declară potrivit art.216-232 Cod civil.
Declararea nulităţii poate fi făcută în proces de contencios administrativ sau în proces civil. În proces civil se va cere
nulitatea actelor de constituire pentru cauzele indicate la alin.(2) lit.b)-e), iar în contencios administrativ se va cere anularea
actului de înregistrare efectuat de Camera Înregistrării de Stat pentru cauza indicată la alin.(2) lit. a).
Alin. (2) stabileşte exaustiv cazurile în care o societate comercială poate fi declarată nulă. Aceste cazuri de excepţie sunt
incluse şi în unele reglementări internaţionale. Astfel ele sunt obiectul reglementării Primei Directive a Consiliului Comunităţii
Europene din 9 martie 1968 prin care se recomandă statelor membre de a le include în reglementările interne. Nulitatea poate fi
declarată numai dacă cauzele nulităţii sunt anterioare apariţiei personalităţii juridice, adică înregistrării de stat a societăţii. În
mod normal toate aceste neajunsuri trebuie să fie descoperite de registrator în procesul înregistrare dacă acesta îşi îndeplineşte
funcţiile în modul corespunzător. Dar, dacă totuşi societatea a fost înregistrată cu atare neajunsuri ea se declară nulă la cererea
persoanelor interesate. Persoane interesate care pot declara nulitatea sunt asociaţii persoanei juridice precum şi organul de stat
care efectuat înregistrarea sau cel care supraveghează respectarea legislaţiei de către autorităţile publice.
Instanţa poate declara societatea ca fiind nulă dacă actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial. Se consideră
că actul constitutiv lipseşte sau nu este autentificat atunci când el fie nu este în dosarul cu documentele de constituire a
societăţii comerciale deţinute de Camera Înregistrării de Stat fie exemplarul din acest dosar nu este autentificat. Dar dacă, actul
constitutiv totuşi există la administratorul societăţii, la unul din asociaţi cu numărul de înregistrare pus de registrator, şi acest
exemplar a fost autentificat notarial societatea nu poate fi declarată nulă. Dacă pe actul de constituire din dosarul Camerei nu
este indicat că este în formă autentică, dar la notar există un exemplar al actului constitutiv autentificat la o dată anterioară
înregistrării de stat şi conţinutul acestora este identic trebuie de considerat că actul de constituire este în formă autentică.
Nulitatea operează şi în cazul în care actul de constituire există, dar potrivit alin.(2) lit.c) în conţinutul lui nu este indicată: -
denumirea societăţii comerciale care a fost înregistrată; - dacă nu este indicată mărimea totală a capitalului social, iar potrivit
legislaţiei în vigoare societatea de tipul respectiv trebuie să aibă un anumit capital social; - nu este indicată partea din capitalul
social care revine fiecărui fondator care a participat la fondare; - nu este indicat obiectul de activitate a societăţii.
Obiectul de activitate a societăţii comerciale se consideră ilicit dacă: este interzis de a fi desfăşurat de actele normative;
pentru practicarea acestui gen de activitate este pedeapsă penală, sau administrativă; activitatea este permisă numai
întreprinderilor de stat, iar societatea comercială are capitalul deţinut şi de persoane private; societatea care desfăşoară această
activitate trebuie să obţină autorizarea organului de stat până la înregistrare (instituţiile financiare, companiile de asigurare).
Obiectul de activitate se consideră că este contrar ordinii publice, atunci când el nu este interzis expres de normele juridice, însă
activitatea respectivă atentează la ordinea publică.
Instanţa poate declara nulitatea, dacă în actul de constituire este prevăzut capitalul social, dar mărimea indicată acolo este
mai mică decât mărimea minimală indicată în actele normative. Sau deşi în actul de constituire a fost indicat capitalul social
corect, dar în realitate capitalul social format a fost mai mic decât minimul stabilit de lege. Astfel, legislaţia în vigoare stabileşte
un capital social minim de 10 000 lei pentru societăţile pe acţiuni de tip închis şi de 20 000 lei pentru cele de tip deschis, 500
000 lei pentru fondurile de investiţii nemutuale şi pe intervale şi pentru bursele de valori, 1 mln. lei pentru fondurile de investiţii
mutuale şi bursele de mărfuri etc.
Un ultim motiv de nulitate a societăţii comerciale indicat la alin.(2) lit. e) este dacă nici unul din fondatorii societăţii nu au
capacitatea civilă necesară de a participa la fondarea unei societăţi comerciale. Prin termenul de incapabil trebuie de înţeles nu
numai persoanele care au fost declarate incapabile prin hotărârea instanţei de judecată (vezi art.24) sau cele care nu au atins
vârsta de 7 ani, dar şi persoanele fizice care nu au capacitatea deplină de exerciţiu (art.21, 22,) şi persoanele juridice cărora li se
interzice prin lege sau prin propriul act de constituire să participe la constituirea unei societăţii comerciale. Al doilea moment
care merită atenţie, că societatea va fi declarată nulă numai dacă toţi fondatorii nu au capacitatea respectivă. Dacă unul din
fondatori nu are capacitatea societatea trebuie privită în aşa fel de parcă acesta nici nu ar fi. Numai dacă excluderea acestuia
duce la apariţia altor temeiuri de nulitate atunci societatea poate fi anulată, însă din alte temeiuri. Ca exemplu poate fi că
nesocotirea asociatului poate să ducă la reducerea capitalului sub minimul stabilit de lege, sau numele acestui asociat era utilizat
în denumirea de firmă.
Hotărârea instanţei care a rămas definitivă şi executare căreia nu a fost suspendată de instanţa de recurs trebuie să fie
publicată timp de 15 zile în ziarul indicat în actul de constituire a societăţii şi în Monitorul Oficial după regulele stabilite la
art.91.

Articolul 111. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale

(1) Pe data la care hotărârea judecătoreasca de declarare a nulităţii societăţii comerciale rămâne definitiva,
aceasta se dizolva si intra in lichidare. Prin hotărâre judecătoreasca de declarare a nulităţii se desemnează lichidatorul
societăţii.
(2) Nulitatea societăţii comerciale nu afectează actele juridice încheiate in numele ei, excepţie constituind
cazul prevăzut la alin.(3).
(3) Daca societatea comerciala declarata nula este insolvabila, lichidarea ei se efectuează conform legislaţiei
cu privire la insolvabilitate.
(4) Asociaţii cărora le este imputabilă nulitatea societăţii comerciale răspund nelimitat si solidar fata de
ceilalţi asociaţi si fata de terţi pentru prejudiciul cauzat prin nulitatea societăţii.

Societatea comercială care a fost declarată nulă, se consideră că a fost dizolvată la data la care hotărârea instanţei a rămas
definitivă. Hotărârea instanţei este definitivă la data expirării termenului de apel, dacă părţile nu au atacat cu apel sau la data
când instanţa a respins cererea de apel. Societatea declarată nulă potrivit art.110 întră în procedura de lichidare şi acesteia i se
aplică regulile stabilite la art. 86 alin.(2) – (6) art.89 – 99. Instanţa de judecată are obligaţia să desemneze şi lichidatorul
acesteia, dar dacă nu a făcut-o urmează a fi aplicat art.86 alin.(6).
Conceptul de nulitate a societăţii comerciale este diferit de nulitatea actelor juridice stabilită de cele stabilite în Titlul III
Capitolul III din Codul civil, care fie că are efect retroactiv, fie că încetează numai pentru viitor. Specificul nulităţii societăţii
comerciale este influenţat de natura juridică a contractului de constituire a societăţii ca consecinţă a existenţei căruia i-a naştere
o persoană juridică. Nulitatea societăţii priveşte mai puţin relaţiile dintre fondatori şi asociaţi. În mare măsură aceasta priveşte
încetarea existenţei unei persoane juridice şi ieşirea din raporturile în care aceasta a fost cu terţii. De aceia nulitatea nu afectează
actele încheiate de societatea comercială încheiate anterior datei dizolvării, precum nici nu pune capăt existenţei persoanei
juridice. Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care aceasta este necesar pentru lichidarea
patrimoniului (art.86 alin.(3) iar lichidatorul va finaliza operaţiunile începute de ea, iar în unele cazuri, poate încheia chiar şi
acte noi (vezi art.90 (7) şi dispare societatea la data radierii din Registrul de Stat.
Instanţa care examinează nulitatea societăţii nu examinează şi starea patrimonială a acesteia. Ea se pronunţă în exclusivitate
asupra temeiurilor de nulitate. Dacă după declararea nulităţii lichidatorul stabileşte că activele societăţii nu satisfac cerinţelor
creditorilor, adică există temei juridic de insolvabilitate atunci el este obligat să depună o cerere prin care să declare
insolvabilitatea şi să iniţieze procedura respectivă potrivit Legii nr.632/2001 cu privire la insolvabilitate.
Potrivit alin.(4) asociaţii cu rea credinţă care au contribuit la semnarea actelor de constituire şi la înregistrarea societăţii cu
încălcările care au dus la nulitate răspund pentru prejudiciu faţă de asociaţii cu bună credinţă şi faţă de persoanele terţe care au
suportat prejudiciu în rezultatul nulităţii. Acesta este şi efectul prevăzut de art.219 alin.(3) potrivit căruia cel prejudiciat poate să
pretindă repararea de la cel vinovat.

Articolul 112. Formarea capitalului social al societăţii comerciale

(1) Capitalul social determina valoarea minima a activelor pe care trebuie sa le deţină societatea
comerciala.
(2) Capitalul social al societăţii comerciale se formează din aporturile fondatorilor, exprimate in lei.
(3) Capitalul social se vărsa integral in cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii comerciale.
(4) Asociatul unic varsă integral aportul până la data înregistrării societăţii comerciale.

1.Una din condiţiile esenţiale ale constituirii şi funcţionării societăţii comerciale ca persoană juridică este înzestrarea acesteia cu
anumite valori patrimoniale, care permite subiectului de drept să se manifeste în circuitul civil. Reieşind din principiul general
al dreptului, potrivit căruia orice persoană dispune de un patrimoniu, societatea comercială i-a naştere cu anumite drepturi şi
obligaţii civile. Temelia patrimoniului, în sens îngust, o constituie drepturile cu care o înzestrează fondatorii societăţii,
ansamblul cărora formează, la constituire, şi capitalul propriu al acesteia, mai numit şi capital social sau capital nominal.
Capitalul social, este expresia valorică a totalităţii aporturilor – în numerar sau în natură – cu care participanţii la o societate
comercială contribuie, potrivit art.113 şi 114 la constituirea patrimoniului acesteia, spre a asigura mijloacele materiale necesare
desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. Este important de reţinut că capitalul social reprezintă o expresie valorică
(bănească) a contribuţiilor asociaţilor societăţii şi nu este un ansamblul de bunuri transmise de aceştia. Chiar dacă obiect al
aportului a fost un bun mobil sau imobil, în capitalul social se include valoarea acestuia la momentul transmiterii. Ulterior
transmiterii valoarea bunului poate creşte în rezultatul unor îmbunătăţiri aduse, sau poate scădea în rezultatul uzurii fizice sau
morale, dar capitalul social nu se va modifica în dependenţă de aceste oscilaţii.
Obligaţia societăţii ce rezultă din alin.(1) este de a păstra la activ bani sau bunuri (corporale, incorporale) cu valoare minimă
egală cu cea a capitalului social. Însă bunurile care au fost obiectul aportului pot fi înstrăinate de societate, iar locul valorii
acestui bun, la activ, va fi ocupat de contravaloarea care a obţinut-o societatea ca echivalent al bunului înstrăinat, adică preţul
(în caz de vânzare), obiectul schimbului, partea socială sau acţiunile (în cazul când bunul a fost transmis ca aport la capitalul
social al altei societăţi) sau dreptul de creanţă. Deci bunurile care sunt la activul societăţii circulă liber fără a influenţa valoarea
capitalului social.
2. Pentru ca capitalul social să fie format, adică ca el se existe în realitate, fiecare asociat trebuie să transmită aportul la
care s-a obligat. Angajamentul asociatului de a transmite aportul la formarea capitalului trebuie fixat în actul de constituire şi nu
trebuie să fie mai mic decât minimul stabilit de lege. Pentru unele societăţi minimul este stabilit de actele normative. Ca
exemplu poate servi societatea pe acţiuni a cărei capital social minim nu poate fi mai mic de 10 000 lei dacă societatea este de
tip închis şi mai mic de 20 000 mii lei dacă este de tip deschis. În funcţie de obiectul de activitate al societăţii capitalul social
minim este de o sumă mai mare. De exemplu dacă societatea este constituită sub formă de bancă ea nu poate avea un capital
mai mic decât 32 mln. lei, fond de investiţii nu mai mic decât 500 000 lei, bursă de mărfuri nu mai mic decât 1 mln. lei etc.
Indiferent de natura juridică a aportului fondatorului la capitalul social, fie în natură (bunuri materiale sau imateriale) fie în
monedă străină capitalul social trebuie să fie exprimat în monedă naţională, adică în lei.
3. Capitalul social se consideră că a fost vărsat, numai atunci când asociaţii au transmis integral aporturile la care s-au
obligat prin actul de constituire. Prin termenul de vărsare se înţelege transmiterea banilor pe contul provizoriu al viitoarei
societăţi sau pe contul de decontări a societăţii persoane juridice. Dacă aportul constă din bunuri, bunurile se transmit prin act
de predare primire de către asociat sau reprezentantul acestuia către reprezentantul societăţii. Dacă se transmit bunuri care se
supun înregistrării (imobile, acţiuni, obligaţiuni, mijloace de transport, mărci comerciale sau de producţie, desene şi modele
industriale etc.), bunul se consideră transmis la data înregistrării după societate. Actul de constituire stabileşte termenul în care
el trebuie să fie transmise aporturile de către fondatori, însă dispoziţiile respective trebuie să ţină cont de art.113 alin.(3) şi alin.
(3) din articolul comentat. Din acestea rezultă că fondatorii sunt obligaţi să transmită o sumă de bani egală cel puţin 40% din
aportul subscris de el până la data înregistrării societăţii vărsându-i pe aceştia pe un cont provizoriu. Restul aportului, asociatul
trebuie să-l transmită în termenul stabilit de actul de constituire, termen care nu poate să depăşească 6 luni de la data
înregistrării.
4. Excepţie de la dispoziţiile alin.(3) se face pentru societatea care se constituie de un singur fondator, acesta având obligaţia
să verse integral aportul său, valoarea căruia trebuie să fie egal cu mărimea capitalului social până la data înregistrării de stat a
societăţii în constituire. În legătură cu această obligaţie apare o problemă de ordin tehnic la transmiterea bunurilor, altele decât
sumele băneşti. Dacă sumele băneşti se transmit pe un cont provizoriu deschis de fondatori pe numele viitoarei societăţi (vezi
art.8 din Regulamentul privind deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova aprobat prin Hotărârea
Băncii Naţionale nr.415/1999), şi după înregistrarea societăţii acest cont se transformă în cont de decontări al acesteia, apoi
bunurile nu pot fi transmise căci societatea comercială ca subiect de drept încă nu există şi deci nu poate să le primească. De
aceia am vedea utilă o dispoziţie similară celei din art. 34 din Legea nr.1134/1997 potrivit căreia aporturile nebăneşti se predau
prin proces – verbal de către fondatorii societăţii pe acţiuni organului executiv al acesteia în termen de o lună de la data
înregistrării de stat a societăţii.

Articolul 113. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale

(1) Aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi in bani daca actul de constituire nu
prevede altfel.
(2) Prestaţiile in munca si serviciile depuse la înfiinţarea societăţii comerciale si pe parcursul existentei ei nu
pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
(3) La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat sa verse in numerar cel puţin 40
procente din aportul subscris daca legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
(4) Pentru aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se calculează dobânzi, cu excepţiile stabilite
de lege.
(5) In cazul in care asociatul nu a vărsat in termen aportul, oricare asociat are dreptul sa-i ceara in scris
aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o luna si avertizându-l ca e posibila excluderea lui din societate.
(6) Daca nu vărsa aportul in termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale si asupra
fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.

1. Principala obligaţie asumată de fondator prin contractul de societate este cea de transmitere a aportului în capitalul social.
Prin acesta el contribuie la formarea bazei materiale a societăţii, permiţând acesteia să se constituie ca subiect de drept, să se
manifeste în circuitul civil în sensul realizării de beneficii la o parte din care va putea pretinde.
Prin aport se înţelege în mod obişnuit valoarea cu care un asociat contribuie la formarea capitalului social. Asociaţii
transmiţând aportul în proprietatea sau folosinţa societăţii comerciale dobândesc ca contra-echivalent al prestaţiei făcute un
drept de creanţă, drept care incorporează în sine dreptul de a participa cu drept de vot la adoptarea deciziilor, dreptul de a
obţine dividende, şi dreptul la o parte din active în cazul lichidării societăţii. Aceste drepturi sunt de esenţa societăţii comerciale
şi asociatul nu poate fi lipsit de ele. Întinderea acestor drepturi depinde de proporţia (participaţiunea) care o deţine asociatul la
capitalul social. Participaţiunea la capitalul social deţinută de asociat mai este numit şi parte socială sau cotă parte sau acţiune
prin care se reprezintă de fapt dreptul de creanţă. Asociaţii transmiţând aporturile îşi unesc prin aceasta bunurile în scopul de a
desfăşura o activitate comună, contribuind prin aceasta la realizarea obiectului statutar. Prin activitatea comună se înţelege
colaborarea între asociaţi la adunarea asociaţilor, când aceştia determină strategia de activitate a societăţii, aleg sau desemnează
organele de conducere care vor realiza strategia, aprobă sau resping rapoartele de gestiune şi control, decid repartizarea
dividendelor sau incorporarea acestora în capitalul social, execută alte acţiuni ce ţin de funcţionarea normală a societăţii.
Pentru a putea face proba efectuării aportului de către fondator, între acesta şi societate trebuie să se întocmească un
înscris, de exemplu un act de predare primire, un proces verbal, un document bancar prin care se confirmă transferul sau
depunerea sumei de bani la contul societăţii, actul de transfer a hârtiilor de valoare, actul de transmitere a imobilului înregistrat
la oficiul cadastral etc.
În calitate de aport la capitalul social cu răspundere limitată pot fi transmise sume de bani şi bunuri corporale, incorporale
mai numite şi aporturi în natură. Dispoziţia alin.(1) stabileşte prezumţia că aportul se prezumă a fi făcut în bani dacă contrariul
nu rezultă din conţinutul actului constitutiv semnat de fondatori. Aportul în bani poate fi făcut cât în monedă naţională, atât şi în
monedă străină care circulă în Republica Moldova. Aportul făcut în monedă străină trebuie să fie exprimat în moneda naţională,
adică în lei moldoveneşti. Aportul în bani poate fi depus la contul provizoriu bancar deschis special în scopul constituirii
societăţii în numerar sau prin virament. Legislaţia stabileşte proporţia minimă a aportului bănesc, care urmează a fi transmis în
capitalul social a societăţii faţă de aporturile în bunuri materiale şi nemateriale. Din dispoziţia alin.(3) rezultă că cel puţin 40%
din capitalul social trebuie să reprezinte sumele băneşti, sume care trebuie să existe deja la momentul înregistrării de stat pe
contul provizoriu al acesteia.
2.Eforturile care sunt depuse de asociaţi la înfiinţarea societăţii comerciale ce privesc elaborarea actelor de constituire, a
planului de afaceri, îndeplinirea formalităţilor de înregistrare etc. nu pot constitui ca aport la capitalul social. Nu pot fi
considerate ca aport la majorarea capitalului social orice alte activităţi depuse de asociaţi în timpul activităţii societăţii
comerciale cu excepţiile stabilite de art.114 alin.(4).
3. Alin.(3) stabileşte o triplă condiţie pentru constituirea societăţii comerciale. Că cel puţin 40% din capitalul social să fie
transmise până la înregistrarea de stat, cel puţin 40% din capitalul social să fie în numerar şi că fiecare asociat este obligat să
verse 40 % din aportul subscris.
4. Persoana care a transmis aportul în capitalul social nu poate pretinde pentru valoarea aceasta dobânzi de la societatea sau de
la alţi fondatori. Excepţie de la această regulă poate să fie şi dispoziţia din art.44 alin.(11) care prevede că pentru aporturile
transmise pentru acţiunile emisiunii suplimentare poate fi plătită dobânda calculată dacă majorarea capitalului social nu a avut
loc.
5. Fondatorul sau asociatul care nu a transmis aportul în termenul stabilit de actul de constituire sau de lege el poate fi pus în
întârziere de oricare din asociaţi. Punerea în întârziere înseamnă că asociatului care nu şi-a onorat obligaţia cei revine i s-a
amintit despre neexecutare şi i se stabileşte un termen suplimentar de a vărsa aportul datorat. Numai dacă nici în termenul
suplimentar asociatul nu-şi onorează obligaţia el poate exclus din societate cu consecinţele indicate la alin.(6).
6. Alin. (6) stabileşte consecinţele neonorării de către fondator sau asociat a obligaţiei de transmitere a aportului. În această
situaţie el nu poate fi forţat să-şi onoreze obligaţia în natură, ci suportă consecinţele negative. Adică el pierde dreptul asupra
aportului care l-a făcut deja potrivit cerinţelor alin.(3) este lipsit de partea din capitalul social care-i revine, fiind lipsit şi de
calitatea de asociat.

Articolul 114. Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale

(1) Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate in circuit
civil.
(2) Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate daca actul de constituire nu prevede altfel.
(3) Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital
creanţele si drepturile nepatrimoniale.
(4) Asociaţii in societatea in nume colectiv si asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii in munca si la
servicii cu titlu de aport social, care insa nu constituie aport la formarea sau la majorarea capitalului social. In schimbul
acestui aport, asociaţii au dreptul sa participe, potrivit actului de constituire, la împărţirea beneficiilor si a activului
societăţii, rămânând totodată obligaţi sa participe la pierderi.
(5) Aportul in natura trebuie vărsat in termenul stabilit de actul de constituire, dar nu mai târziu de
termenul indicat la art.112 alin.(3). In cazul majorării capitalului social, aportul se vărsa in termenul stabilit de
adunarea generala, dar nu mai târziu de 60 de zile de la adoptarea hotărârii de majorare a capitalului social.
(6) Valoarea aportului in natura la capitalul social al societăţii comerciale se aproba de adunarea generala.
(7) Aportul in creanţe se considera vărsat numai după ce societatea comerciala a obţinut plata sumei de
bani care face obiectul creanţei.

Aportul în natură se consideră acel făcut în bunuri corporale(mobile şi imobile) şi cele incorporale. Ca exemplu, obiectul
aportului în natură pot fi bunurile corporale sub formă de terenuri, construcţii, mijloace de transport, tehnică de calcul, diverse
utilaje şi mijloace de producţie. Prin bunurile incorporale care pot fi transmise în capitalul social sunt mărcile de producţie şi
comerţ, desenele şi modele industriale, secrete de producţie, valori mobiliare, drepturi de folosinţă a lucrurilor corporale
(uzufruct), tehnologii precum şi alte drepturi patrimoniale. Aport în natură este considerat şi aportul în muncă şi în servicii care-
l pot să-l aducă asociaţii societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită, însă acest tip de aport nu majorează partea
asociatului din capitalul social. Bunurile care se transmit ca aport trebuie să fie utile, adică să fie posibile de a fi utilizate în
procesul de activitate a societăţii. Numai bunurile care vor putea fi utilizate în activitate de întreprinzător face societatea
eficientă şi pot aduce asociaţilor beneficii.
O condiţie importantă pentru bunurile corporale aduse ca aport la capitalul social este că acestea să fie în circuitul civil. Se
consideră în circuitul civil toate bunurile a căror circuit nu este interzis. Bunurile aflate în circuitul civil la rândul său pot fi
divizate în două categorii:
- bunuri a căror circulaţie este liberă. Circulă liber imobilele, tehnica de calcul, autoturismele, utilaje şi alte
mijloace de producţie, produse alimentare şi alte bunuri a căror circuit nu este condiţionat.
- bunuri a căror circulaţie este limitată. Sunt limitate în circuitul civil armamentul, substanţele explozibile şi
narcotice, precum şi altele a căror circuit este condiţionat de legislaţie
Nu sunt în circuit bunurile proprietate publică indicate în art.127 din Constituţie, precum şi obiectele care deşi, pot satisface
anumite nevoi, dar datorită calităţilor lor deosebite este inuman şi amoral de a le include în circuitul civil (a se vedea Legea
privind transplantul de organe şi ţesuturi umane nr.473 din 25.06.1999, potrivit căreia
anumite organe umane pot fi donate, însă nu pot fi vândute). De fapt, prin Legea nr. 1134/1997 cu privire la societăţile pe
acţiuni se stabileşte că bunurile proprietate publică pot fi transmise în capitalul social cu drept de folosinţă.
Alin.(3) stabileşte că alături de cele indicate la alin.(1) adică cele scoase din circuitul civil nu pot servi ca aport la capitalul
social al societăţilor pe capital (societatea cu răspundere limitată şi societatea pe caţiuni) creanţele şi drepturile nepatrimoniale.
Însă creanţele pot fi transmise ca aport la capitalul social al societăţilor pe persoane, adică a societăţilor în nume colectiv şi al
societăţilor în comandită (a se vedea alin.(7).
Fondatorii, prin dispoziţia actului constitutiv, sau a altui act de transmitere a aportului pot decide liber dacă bunurile
corporale care servesc obiect al aportului se transmit în proprietatea sau în folosinţa societăţii şi în dependenţă de aceasta se
face evoluarea. Dacă din conţinutul actului constitutiv sau a actului de transmitere nu se poate face concluzie cu care drept a
fost transmis bunul corporal, legea stabileşte prezumţia că acesta este considerat transmis cu drept de proprietate. Bunurile
transmise în proprietatea societăţii sînt scoase din patrimoniul fondatorului şi el nu mai este nici coproprietar. Transmiterea
operează în temeiul contractului de constituire, care datorită voinţei exprimate de fondatori devine translativ de proprietate.
După transmiterea bunurilor, fondatorul dobândeşte un drept de creanţă (partea socială) asupra societăţii egal cu valoarea
bunurilor transmise. Dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise dă o stabilitate economică societăţii. Fondatorul
(asociatul) nu poate cere înapoi bunul transmis, iar în cazul în care doreşte să iasă din societate, el va transmite dreptul său de
creanţă, materializat prin certificatul cotei de participare, altei persoane, obţinând echivalentul lui bănesc. Bunurile transmise ca
aport vor putea fi pretinse de asociat numai la lichidarea societăţii şi în cazul în care actul constitutiv prevede un asemenea
drept.
Societatea duce riscul pieirii fortuite a bunurilor care-i aparţin, cu ele sînt garantaţi creditorii sociali şi ele servesc ca bază
economică pentru activitatea de antreprenoriat. De aceea actele de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile trebuie
perfectate aşa cum prevede legislaţia, adică atunci când legea prevede ele trebuie să fie înregistrate în registrul public. Ca
exemplu poate servi înregistrarea imobilelor în registrul de imobile, sau înregistrarea acţiunilor şi obligaţiunilor în registrul
valorilor mobiliare.
Bunurile transmise în folosinţă au un regim juridic deosebit. Valoarea acestor bunuri nu intră în capitalul social. În capitalul
social va intra numai valoarea dreptului de folosinţă. În calitate de indiciu la evoluarea dreptului de folosinţă a unui bun poate fi
luată mărimea arendei pe care ar plăti-o în prealabil societatea pentru utilizarea unui asemenea bun. Această mărime
prezumabilă este valoarea dreptului de folosinţă care se include în activul societăţii şi ca aport la capitalul social. În limita
acestui aport asociatului i se acordă o parte socială, cu care acesta va vota la adunările asociaţilor şi va putea pretinde la o parte
din beneficiul repartizat.
Bunurile transmise în folosinţă pentru un anumit termen nu vor putea fi cerute înapoi pînă la expirarea acestui termen. În
cazul pieirii fortuite a bunului transmis în folosinţă, riscul va fi suportat de fondatorul care rămîne proprietar. Fondatorul
rămînînd obligat în faţa societăţii cu suma de bani care n-a fost valorificată de societate din dreptul de folosinţă asupra bunului
pierit.
Similar bunurilor corporale trebuie de considerat transmise şi bunurile incorporale. Dacă nu este stabilit termenul, limitele
şi alte criterii de transmitere neexlusivă sau temporară a bunului incorporal se consideră că a fost transmis cu drept de
proprietate industrială. Dreptul de proprietate industrială trece de la fondator la societate după înregistrarea transmiterii la
AGEPI.
Una din cele mai importante probleme care apar la transmiterea aporturilor în natură este şi evaluarea corectă a acestora.
Prin alin.(6) se stipulează că valoarea aportului este aprobat de adunarea generală, adică organul suprem al societăţii
comerciale. Evaluarea, trebuie făcută reieşind din preţurile libere existente pe piaţă şi aprobate de fondatori până la semnarea şi
autentificarea actelor constitutive, sau până la transmiterea de fapt al acestuia societăţii în cazul majorării capitalului social.
Practica arată că procesul de evaluare a bunurilor este unul anevoios, şi se datorează antagonismelor, care apar între asociaţii ce
depun aporturi băneşti şi cei ce depun aporturi în natură. Cei care depun aporturi în natură tind ca bunul transmis de ei ca aport
să fie evoluat la cel mai mare preţ posibil, pentru a obţine o cotă mai mare în capitalul social, pentru a avea o influenţă mai
mare în societate. Cel care depune aportul în bani, are o tendinţă inversă, deoarece el leagă aportul de folosul sau eficienţa pe
care aceste bunuri o vor aduce societăţii. Potrivit art.5 alin.(4) lit.i) din Legea nr.989/2002 cu privire la activitatea de evoluare,
la transmiterea bunurilor în capitalul social al societăţilor comerciale trebuie să se facă o evoluare de către un expert licenţiat.
O dispoziţie similară există şi art.41 alin(7) din Legea privind societatea pe acţiuni potrivit căreia dacă aportul nebănesc al
fondatorului depăşeşte 10% din capitalul social sau bunul ce face obiectul aportului nu circulă pe piaţa organizată, valoarea
aportului se aprobă în temeiul raportului organizaţiei de audit sau a altei organizaţii specializate care nu este persoană afiliată a
societăţii. Totuşi chiar şi evoluarea efectuată de expertul independent trebuie să fie aprobată de organul suprem al societăţii
comerciale, acesta fiind ultima instanţă care poate accepta sau respinge valoarea bunului care se transmite.

Articolul 115. Drepturile membrului societăţii comerciale

(1) Membrul societăţii comerciale are dreptul:


a) sa participe la conducerea si la activitatea societăţii in condiţiile stabilite de lege si de actul de
constituire;
b) sa cunoască informaţia despre activitatea societăţii si sa ia cunoştinţă de cărţile contabile si de
alta documentaţie in modul prevăzut de lege si de actul de constituire;
c) sa participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional participaţiunii la capitalul social;
d) sa primească, in caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor ei ramase după
satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participaţiunii la capitalul social;
e) sa întreprindă alte acţiuni prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Actul de constituire poate prevedea si o alta modalitate de repartizare a profitului societăţii sau a
activelor decât cea indicata la alin.(1), dar nimeni nu poate avea dreptul la întregul profit realizat de societate si nici nu
poate fi absolvit de pierderile suferite de ea.
(3) Daca organele de conducere refuza sa o facă, membrul societăţii comerciale este in drept sa ceara, in
numele acesteia, celorlalţi membri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat.

Calitatea de membru, mai numit şi asociat sau acţionar, al societăţii comerciale îl are persoana fizică sau juridică care a
participat la constituirea societăţii (fondatorul) şi a transmis aportul la capitalul social sau persoana care ulterior constituirii a
dobândit prin acte juridice o parte (acţiuni) din capitalul social al societăţii comerciale.
Legea enumără cu titlu de exemplu, unele drepturi ale asociatului pe care acesta îl are în raport cu societatea comercială.
Aceste drepturi ale membrului se nasc ca consecinţă a onorării de către acesta a obligaţiei principale indicate la art.116 alin.(1)
lit.a).
Dreptul asociatului de a participa la conducerea şi activitatea societăţii, constă în a) dreptul acestuia de a participa la şedinţa
adunării asociaţilor şi b) dreptul de vot la această adunare. Asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii din societatea în
comandită au dreptul să participe personal la activitatea societăţii. Dacă pentru asociatul societăţii în nume colectiv acest drept
apare numai în cazul în care actul de constituire nu prevede altfel(art.124 alin.(1), apoi comanditatul prin esenţă are nu numai
dreptul dar şi obligaţia de participa personal la activitatea societăţii în comandită. Oricare asociat, indiferent de mărimea parţii
care-i aparţine din capitalul social şi de numărul de voturi are dreptul să participe la lucrările adunării asociaţilor şi să se expună
pe marginea chestiunilor care se discută. De regulă toţi asociaţii au dreptul de vot în cadrul adunării asociaţilor. Excepţie o fac
acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale ale societăţii pe acţiuni (art.14 alin.(5) din Legea nr.1134/1997) precum şi acţionarul
interesat în încheierea unei contract de proporţii cu societatea emitentă (vezi art.86 alin.(6) Legea nr.1134/2001) precum şi
persoana care a procurat un pachet important de acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege (vezi art.84 alin.(11) Legea
nr.1134/1997). În societăţile pe acţiuni acţionarii au drepturi suplimentare stabilite expres de lege (a se vedea art.167 şi 168 din
Codul civil şi art.26 din Legea nr.1134/1997)
Participarea asociatului la conducerea societăţii în calitate de membru al organului executiv sau al altui organ depinde de
faptul dacă el este ales în această funcţie la şedinţa adunării asociaţilor sau la al altui organ stabilit de aceasta.
Fiecărui asociat i se acordă dreptul să facă cunoştinţă cu informaţia despre activitatea societăţii, i-a în legătură cu aceasta el
trebuie să aibă acces la actele ţinute de societate. În special asociatul este în drept să facă cunoştinţă cu actele constitutive şi
modificările făcute la el, procesele verbale ale adunării generale, ale consiliului şi comisiei de cenzori dacă asemenea organe
există. Asociatul are dreptul să facă cunoştinţă cu actele contabile ale societăţii şi să facă copii de pe ele. În societăţile pe
capitaluri potrivit actului de constituire există organ de control, (comisie de cenzori sau auditor) asociatul poate cere organului
de control să efectueze controlul respectiv (vezi art.168 lit.a) şi art.26 alin.(29) lit.b) din Legea nr.1134/1997). De asemenea el
are dreptul să ia cunoştinţă de materialele pentru ordinea de zi a adunării asociaţilor cu un anumit termen înainte de
desfăşurarea şedinţei pentru a avea timp să se pregătească.
Asociatul are dreptul să pretindă la o parte din beneficiul societăţii proporţional părţii din capitalul social deţinute. Astfel
fiecare asociat având o parte nominală din capitalul social, dreptul lui se extinde în aceiaşi proporţie şi asupra activelor
societăţii care depăşesc după valoare capitalul social. Repartizarea beneficiului se face de regulă la adunările ordinare anuale ale
asociaţilor care se desfăşoară după expirarea fiecărui an financiar. Însă actul de constituire poate prevedea şi o repartizare şi mai
frecventă. În deosebi repartizarea mai frecvente poate să aibă loc în societăţile pe persoane în care asociaţii aduc ca aport şi
prestaţiile în muncă şi în servicii. Societatea poate să repartizeze beneficii numai atunci când el cu adevărat există, adică
activele societăţii depăşesc valoarea capitalului social indicat în actul de constituire şi al capitalului de rezervă preconizat.
Potrivit regulii generale beneficiul se repartizează proporţional participării la capitalul social, însă alin.(2) prevede că actul
constitutiv poate să deroge de la regula proporţionalităţii, stabilind o altă regulă de repartizare a profitului, luând în consideraţie
alţi indici. Tot odată legea interzice aşa numita clauză leonină, potrivit căreia un asociat ar putea să pretindă tot profitul realizat
de societate sau ar putea fi absolvit total de la pierderile suportate de societate.
Fiecare asociat al societăţii comerciale are dreptul la o parte din activele societăţii lichidate care au rămas după satisfacerea
cerinţelor creditorilor. Dreptul la aceste active asociatul îl realizează în condiţiile stabilite de art.96 alin.(1) şi numai devreme de
termenul art.98.
Prin alin.(3) legea permite asociatului societăţii comerciale de a intenta acţiuni indirecte către alţi asociaţi care prin acţiunile
lor au păgubit societatea cerând acestora să despăgubească societatea. Asociaţii pot să prejudicieze societatea prin întârzierea
transmiterii aportului, sau acesta fiind persoană cu funcţii de răspundere face abuz de funcţia ocupată utilizând patrimoniul
societăţii în propriul său interes sau încheind contracte cu conflict de interes.

Articolul 116. Obligaţiile membrului societăţii comerciale

(1) Membrul societăţii comerciale este obligat:


a) sa transmită participaţiunea la capitalul social in ordinea, mărimea, modul si termenele
prevăzute in actul de constituire;
b) sa nu divulge informaţia confidenţiala despre activitatea societăţii;
c) sa comunice imediat societăţii faptul schimbării domiciliului sau a sediului, a numelui sau a
denumirii, alta informaţie necesara exercitării drepturilor si îndeplinirii obligaţiilor societăţii si ale membrului ei;
d) sa îndeplinească alte obligaţii prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Fără acordul societăţii de persoane, membrul nu are dreptul sa practice activităţi similare celei pe care o
practica societatea. Acordul membrilor se prezumă, până la proba contrara, pentru activităţile despre care membrii
erau informaţi la data acceptării in calitate de membru.
(3) In cazul in care membrul încalcă prevederile alin.(2), societatea poate cere repararea prejudiciului sau
cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului care rezulta din actele încheiate. Cererea privind repararea
prejudiciului sau cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului se prescrie in termen de 3 luni de la data la care
membrii au aflat sau trebuiau sa afle despre încheierea actului, dar nu mai târziu de un an de la data încheierii actului
juridic.

Principala obligaţie a asociatului societăţii comerciale este transmiterea aportului (participaţiunii) la care se obligă prin actul
de constituire. Asociatul unic trebuie să verse aportul său indiferent de natura acestuia, până la data înregistrării societăţii
comerciale (vezi art.112 alin.(4). Acţionarii au obligaţia să verse întregul aport în numerar datorat pentru acţiunile subscrise de
asemenea până la înregistrarea societăţii (art.34 alin.(4), iar aportul în natură pentru acţiunile subscrise se transmit în termen de
o lună de la data înregistrării de stat. Asociaţii altor forme de societăţi transmit aportul în modul stabilit de actul de constituire
însă cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3) şi art.112 alin.(3).
Fiecare asociat are obligaţia să păstreze informaţia confidenţială ce ţin de afacerile societăţii. Care informaţie este
considerată confidenţială pentru societate trebuie să decidă organul executiv. Organul executiv stabilind care informaţie este
confidenţială trebuie să ţină cont de dispoziţiile Legii nr.171/1994 cu privire la secretul comercial. Încălcarea obligaţiei de
confidenţialitate duce la dreptul societăţii de a pretinde despăgubiri de la persoana vinovată.
Obligaţia pusă în sarcina asociatului prin alin.(1) lit. c) este una imperfectă. Societatea nu-l poate sancţiona pe asociat
pentru neonorarea obligaţiei respective, ci asociatul suportă consecinţele toate consecinţele negative ce vor surveni. De
exemplu, acţionarul nu poate invoca faptul că nu a fost informat despre convocarea adunării generale dacă el nu a comunicat
despre schimbarea adresei sau a sediului său. Succesorul poate să nu fie admis la adunarea generală dacă în Registrul
acţionarilor nu i-a fost înscris numele sau denumirea.
Asociatul poate să aibă şi alte obligaţii pe care şi le-a asumat prin actul de constituire. De exemplu actele unor societăţi cu
investiţii străine investitorii străini îşi asumă obligaţia de a realiza producţia fabricată de societate, de permisiune de a fabrica
sub marca de producţie a acestuia. Actul de constituire trebuie să prevadă în acest caz şi consecinţele neonorării obligaţiei
respective.
Alin.(2) stabileşte obligaţia de neconcurenţă pe care o datorează asociatul societăţii pe persoane. Acesta ne având dreptul să
practice în nume propriu (întreprinzător individual) sau printr-o societate comercială constituită de acesta sau de membri
familiei sale care acelaşi obiect de activitate. Obligaţia de neconcurenţă nu va opera în cazul în care la data dobândirii calităţii
de asociat în societatea pe persoane asociatul deja desfăşura această activitate. Încălcarea dispoziilor clauzei de neconcurenţă
poate avea una din cele două consecinţe: fie repararea prejudiciului cauzat societăţii, fie să ceară asociatului vinovat ca acesta
să-i cesioneze drepturile şi oblgaţiile pe care acesta le-a dobândit prin actul juridic încheiat în dauna societăţii. Dreptul societăţii
de a cere repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor se prescrie cu termenul de maxim un an de la data efectuării actului
prin care s-a încălcat pactul de neconcurenţă, şi trei luni de la data când societatea a aflat său era obligată să afle.

Prelim art. 117 – 120


1. Realitatea economică şi reglementarea juridică. Dreptul societăţilor comerciale şi alte ramuri de drept tratează în mare
parte societăţile comerciale ca entităţi independente din punct de vedere juridic si economic, care participă la circuitul civil prin
intermediul încheierii de contracte sau prin alte mecanisme. Adeseori, insă, raporturile dintre societăţi şi anumiţi
participanţi la circuitul civil sînt mult mai stînse, decît o s-ar parea la prima vedere. Intensitatea raporturilor se poate
manifesta in moduri diverse: participarea considerabilă la capitalul social al societăţii sau dispoziţii din actul constitutiv al
societăţii care permit influenţarea deciziilor luate de către societate, cooperarea economică sau strategică intensă între două sau
mai multe societăţi, inclusiv prin constituirea comună unor intreprinderi mixte, (inter)dependenţa economică de un furnizor sau
distribuitor, etc., acestea putînd exista alternativ sau cumulativ. Cauza principală constă in tendinţa economică de concentrare şi
interferenţă a întreprinderilor în special în vederea reducerii costurilor de producţie, desfacere şi administrare precum şi a
limitării riscurilor economice şi a răspunderii juridice. Sinergia acestui fenomen poate avea atît efecte pozitive cît şi consecinţe
negative pentru participanţii la circuitul civil. Pe lîngă crearea de monopoluri care afecteaza libera concurenţă, censecinţele
negative se pot manifesta şi prin crearea de riscuri suplimentare pentru creditorii întreprinderilor sau asociaţilor minoritari ai
acestora. Asemenea riscuri pot rezulta din crearea de grupuri de întreprinderi care permit întreprinderii dominante exercitarea
influenţei sale în detrimentrul intreprinderilor dependente. Acest fenomen constituie parţial, alături de alte norme de drept,
obiectul de reglementare al dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil.
2. Origine şi excurs istoric. Dispoziţiile articolelor 117 – 120 Cod civil reprezintă in forma, conţinutul şi domeniul de aplicare
o premieră in cadrul legislaţiei Republicii Moldova. Reglementarea a fost inspirată de legea germana privind societaţile pe
acţiuni (§§ 15 – 19 Aktiengesetz din 1965), care reglementeaza raporturi similare între întreprinderi afiliate. Legea S.A.
germană conţine in §§ 15 – 22 definiţii legale generale, care, prin intermediul analogiei, se aplică de către jurisprudenţă şi
literatură raporturilor juridice dintre toate formele de societăţi comerciale. Pe lîngă acestea legea SA germană mai conţine în §§
291 urm., §§ 311 urm. şi dispoziţii speciale, dreptul subsanţial ca atare, care se aplică asupra societăţilor pe acţiuni.
Concepţia dreptului german a fost recepţionată in Codul civil doar parţial. Conţinutul normelor 117-120 Cod civil constituie
doar o preluare incompletă şi, in forma actuală, imprecisă a definiţiilor §§ 15 – 19 Aktiengesetz. Codul civil nu conţine norme
de drept substanţial privind raporturile intre întreprinderi afilate. Dispoziţiile ancorate in art. 117-120 Cod civil au suferit pe
parcursul elaborării codului civil modificări esenţiale. Versiunea proiectului de Cod civil propusă parlamentului pentru prima
lectură continea definitii consistente si neechivoce19. Modifcarile efectuate in cadrul lecturilor a doua şi a treia a Codului civil in
parlament a condus la aparitia unor definiţii incomplete. Inconsistenţa art. 117-120 Cod civil faţă de dispoziţiile paralele din
dreptul german şi din versiunea iniţiala a codului civil se datorează mai puţin unei concepţii proprii a legislatorului moldovean,
cît percepţiei neadecvate a complexităţii raporturilor juridice reglementate. Aceste inadvertenţe urmeaza a fi eliminate şi
completate prin interpretarea teleologică si sistematică adecvată a conţinutului dispoziţiilor 117-120 Cod civil.
3. Scopul reglementării. În spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi
asociaţii unei societăţi comerciale care, altfel decît asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de întreprinzător în afara
participaţiunii în societate, prezintă pericolul coliziunii de interese şi, ca urmare, de prejudiciere a societăţii in favoarea altor
întreprinderi. Scopul primar al dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil constă, de aceea, în crearea unui cadru juridic general pentru

19
Vezi Buruiană, M., Drept moldovean Nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Art. 207 – 211.
reglementarea fenomenului întreprinderilor afiliate. Prin intermediul definiţiilorilor legale se urmăreşte identificarea,
concretizarea şi sistematizarea raporturilor între întreprinderi care urmeaza a fi calificate drept raporturi de afiliere.
Identificarea acestora înseamnă stabilirea raporturilor care conţin riscuri potenţiale pentru întreprinderile angajate în raporturile
de afiliere, pentru asociaţii minoritari, pentru creditorii acestor întreprinderi sau pentru ordinea publică in general. Odată
identificate legea poate prevedea măsuri preventive adecvate. Concretizarea raporturilor de afiliere presupune determinarea
formelor în care raporturile de afiliere pot aparea. Concretizarea are drept scop subsumarea raporturilor concrete între
întreprinderi unei anumite categorii de raporturi de afiliere. Prin sistematizare trebuie de înţeles elementele organizatorice ale
dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil. Concernul in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil, de exemlu, constituie o nouă formă de
organizare in sens juridic, care poate atrage, dupa caz, aplicarea anumitor norme speciale.
Scopul secundar al dispoziţiilor privind societăţile comerciale afiliate constă în crearea unei baze normative comune şi
uniforme pentru actele normative speciale (subsecvente Codului civil) referitoare la raporturile juridice de afiliere. Cu excepţia
art. 118 alin. 3 Cod civil, reglementările art. 117-120 Cod civil nu prevăd efecte juridice concrete. Acestea urmează a fi,
reieşind din specificul fiecărei societăţi comerciale, obiectul de reglementare a normelor speciale privind societăţile comerciale.
4. Întreprinderi afiliate în cadrul altor acte normative. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil se aplică raporturilor juridice
indicate in art. 117 Cod civil. Asemenea raporturi pot cadea de asemenea sub incidenţa altor ramuri speciale de drept.
Asemenea situaţii pun problema unei eventuale coliziuni a normelor aplicabile. Totodată, unele norme se află intr-un raport de
interdependenţă cu dispoziţiile Codului civil sau au efecte indirecte asupra acestora. În afara dispoziţiilor legilor speciale
privind societăţile comerciale, asupra cărora vom reveni în context context mai jos, întrebări deosebite ridică indeosebi
următoarele reglementări.
a. Grupurile financiar industriale (GFI). Legislaţia cu privire la GFI (Legea 1418/2000) constituie lex specialis faţă de art.
117-120 Cod civil, dispoziţiile legislaţiei civile fiind aplicabile doar in cazul lipsei unor dispoziţii speciale (Art. 2 Legea
1418/2000). Distincţia de bază între întreprinderile membre a unui GFI şi intreprinderi afiliate in sensul art. 117 Cod civil
constă in condiţiile şi particularităţile speciale de constituire şi funcţionare a unui GFI. Acestea se referă indeosebi la
componenţa heterogenă a grupului, natura contractuală a acestuia, înregistrarea obligatorie a grupului, etc. O întreprindere
membră a unui GFI poate constitui, după caz, şi o intreprindere afiliată in sensul art. 117, nu şi viceversa, dacă nu sunt intrunite
condiţiile de constituire a unui GFI. În masura in care raporturile in cadrul unui GFI pot fi subsumate şi art. 117-120 Cod civil,
vom fi in prezenţa unei forme de întreprinderi afiliate menţionate la art. 117 Cod civil. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil vor fi
aplicate doar in mod complementar, in cazul lipsei unei dispoziţii speciale, inclusiv prin intermediul analogiei legii conf. art. 5
alin. 1 Cod civil.
b. Monopoluri. Concentrarea şi/sau interferenţa intreprinderilor in sensul art. 117-120 Cod civil poate atrage aplicarea
legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei (Legea 1103/2000). Asemenea dispoziţii sînt aplicabile concomitent şi alături de
art. 117 urm. Cod civil. Legislaţia privind protecţia concurenţei urmăreşte un alt scop decît art. 117-120 Cod civil, şi anume
garantarea unei concurenţe loiale între participanţii la circuitul economic prin intezicerea şi sancţionarea practicilor de limitare
sau obstucţionare a concurenţei. Dispoziţiile art. 117 urm. Cod civil, dimpotrivă, au drept scop crearea unui cadru juridic pentru
protecţia intereselor întreprinderilor dependente, a asociaţilor minoritari si a creditorilor acestora.
c. Persoane interdependente. Legislaţia fiscală (Codul fiscal 1163/1997) foloseşte termenul general de persoană
interdependentă pentru definirea paţială a raporturilor în sensul reglementat de art. 117-120 Cod civil. Întrucît prin art. 5 pct. 12
lit. b Codul fiscal 1163/1997 se urmăreşte stabilirea sferei contribuabililor, aceste norme constituie, datorită scopului lor special,
lex specialis faţă de dispoziţiile art. 117-120 Cod civil. În ce măsură art. 117 urm., şi in special noţiunea de “influenţă
dominantă” prin art. 119 alin. 1 Cod civil, ar constitui un mod mai adecvat pentru determinarea cercului de contribuabili
datorită caracterului mai extensiv al definiţiei de “influenţă dominantă” faţă de cea a “controlului”, rămîne o întrebare de
competenţa organelor fiscale.
d. Întreprinderi asociate, fiice si mixte. Legislaţia contabilităţii conţine norme proprii de definire a raporturilor între
întreprinderi (vezi HMF 174/1997, Standardul Naţional de Contabilitate 28, “Contabilitatea investiţiilor in întreprinderile
asociate” – in continuare S.N.C. 28). Definiţiile pct. 4 a S.N.C. 28 fac distincţia între întreprinderi asociate şi întreprinderi fiice.
Elementul de calificare drept întreprindere asociată il constituie “influenţa notabilă” a unei întreprinderi asupra alteia, adică
autorizarea investitorului de a participa la luarea deciziilor privind politicile financiare si de producţie ale întreprinderii
deţinute, dar fara a detine dreptul de control asupra acestor politici. Influenţa notabilă presupune deţinerea unei cote de 20-50%
din capitalul social a întreprinderii, realizată prin reprezentarea în consiliul directorilor sau în organul de administraţie
echivalent al întreprinderii asociate sau prin participarea la procesul de elaborare a politicii financiare şi de producţie, sau prin
realizarea operatiilor materiale dintre investitor si întreprinderea asociata, sau prin schimbul de personal de conducere, ori prin
furnizarea de informatii tehnice esentiale. Controlul, element determinant al întreprinderii fiice, se prezumă a exista in cazul
deţinerii unei cote mai mare de 50% din capitalul statutar. Indreprinderile mixte sînt întreprinderile “controlate mixt”, adica
atunci cînd două întreprinderi participă la capitalul social al altei întreprinderi cu o cotă de 50%.
Definiţiile legislaţiei contabile sînt importante, întrucît acestea au drept obiect de reglementare parţial întreprinedrile care
constituie şi obiectul art. 117-120 Cod civil. Definiţiile legislaţiei contabile nu se suprapun integral cu definiţiile prevăzute de
art. 117-120 Cod civil. Deşi definiţia “influenţei notabile” corespunde in mare măsură celei a “influenţei dominante” din art.
119 alin. 1 Cod civil, ultima este mai cuprinzătoare decât prima (inra art. 117, II, III). Dispoziţiile codului civil nu conţin
termenul de control, definiţia “influenţei dominante” fiind suficientă pentu reglementarea raporturilor de afiliere, o definiţie mai
flexibilă a “întreprinderii in posesiune majoritară” fiind prevăzuta la art. 118 alin. 1 Cod civil. În comparaţie cu legislaţia
contabilităţii Codul civil introduce şi posibilitatea instituirii influeţei dominante prin incheierea unor contracte speciale sau
integrării intr-o altă intreprinderi conform art. 120 alin. 2 Cod civil. În privinţa întreprinderilor mixte cunoscute de legislaţia
contabilităţii trebuie de menţionat si noua reglementare a art. 120 alin. 1 Cod civil.
Luînd in consideraţie scopul art. 117-120 Cod civil (supra 3) şi scopul legislaţiei contabilităţii de a asigura o evidenţă a
schimbarii, evoluţiei si fluctuaţiei patrimoniului întreprinderilor – fundamentul raspunderii intreprindrii pentru obligaţiile sale –,
considerăm necesară racordarea definiţiilor legislaţiei contabile la noile dispoziţii cadru ale art. 117-120 Codul civil.

Articolul 117. Societatile comerciale afiliate

Se considera societati comerciale afiliate societatile care, in raporturile dintre ele, sint:
a) intreprinderi in posesiune majoritara si intreprinderi cu participatiune majoritara;
b) intreprinderi dependente si dominante;
c) intreprinderi ale concernului;
d) intreprinderi cu participatiune reciproca.

I. Aspecte generale
1. Scurt istoric. Proiectul de bază al Codului civil propus spre aprobare Parlamentului în luna mai 2000 art. 207
(corespondentul art. 117 Cod civil) conţinea noţiunea de „întreprinderi înrudite”. Noţiunea şi terminologia se articula din punct
de vedere terminologic şi sistematic cu formularea generală a titlului § 9 (art. 207 – 211 proiect Cod civil) de „întreprinderi
înrudite”. În cadrul lecturilor in parlament art. 207 proiect a devent art. 117Cod civil, introducîndu-se modificări substanţiale.
Astfel termenul de „întreprindere” din cadrul noţiunii iniţiale a fost substituit cu termenul de „societate comercială”, iar
termenul de „înrudit” a fost înlocuit cu „afiliat”. De asemenea a fost omisă din noţiunea iniţială în actualul art. 117 Cod civil
expresia „independendent din punct de vedere juridic”.
2. Obiectul si scopul normei. Art. 117 Cod civil introduce termenul cumulativ de “societăţi comerciale afiliate”. Acest
termen cuprinde formele de intreprinderi afiliate reglementate in art. 118-120 Cod civil. Scopul normei ţine de natura tehnicii
legislative şi constă în simplificarea trimiterilor la formele de întreprinderi afiliate in cadrul Codului civil sau a altor acte
normative speciale prin folosierea unui termen general şi cumulativ pentru toate formele de afiliere.
3. Sistemul reglementării. Art. 117 Cod civil prevede patru forme de afiliere, constituind totodată dispoziţia legală generală
privind societăţile comerciale afilate. Acestea sunt definite în concret în art. 118-120 Cod civil. De remarcat este faptul că art.
117 lit. d Cod civil nu contine o reglementare speciala in articolele subsecvente. Definiţia concretă a întreprinderilor cu
participaţiune reciprocă urmează a fi elaborată de catre literatură şi jurisprudenţă.
4. Funcţia reglementării. Art. 117 Cod civil introduce o nouă reglementare in cadrul dreptului societăţilor comerciale. Este
vorba de „dreptul societăţilor comerciale afiliate”, cu alte cuvinte un cadru juridic care cuprinde întreprinderilor afiliate in una
din formele prevăzute in art. 117 Cod civil. Funcţia art. 117-120 Cod civil acestor norme constă în normarea raporturilor de
afilierea şi sistematizarea acestora. Prin aceasta se urmăreşte crearea fundamentului juridic pentru normele speciale de protecţie
a drepturilor şi intereselor întreprinderilor dependente, asociaţilor minoritari şi a creditorilor acestor întreprinderi. Una din
dispoziţiile speciale din cadrul Codului civil este art. 118 alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Societăţi comerciale. a) Definiţiile art. 117-120 Cod civil sînt definiţii neutre in ceea ce priveşte forma societăţilor
comerciale. Ele sînt aplicabile asupra tuturor formelor de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil, adică atît
asupra societăţilor comerciale de persoane, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită, cît şi societăţilor de
capitaluri, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. O importanţă deosebită o constituie aplicabilitatea normelor
privind raporturile de afiliere asupra societăţilor de capitaluri datorită principiului răspunderii limitate a asociaţilor sau
acţionarilor acestora.
b) Aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale rezultă in primul rînd din sistemul reglementării societăţilor
comerciale, dispoziţiile art. 117 urm. fiind ancorate în cadrul dispoziţiilor generale privind toate formele de societăţi
comerciale. Codul civil nu prevede nici in cadrul dispoziţiilor art. 117-120, nici in cadrul dispoziţiilor speciale referitoare la
formele societăţilor comerciale excepţii de la aplicabilitatea acestor norme.
c) În al doilea rînd domeniul de aplicabilitate este evident, dacă luăm in considerare modificările efectuate de către
parlament (sus Prelim art. 117-120, 2; art. 117, I 1) asupra dispoziţiilor din proiectul de bază a Codui civil. Terminologia
iniţială a proiectului (art. 207 proiect) „întreprindere înrudită” a fost înlocuită cu cea de „societate comercială afiliată”. Intenţia
legiuitorului a fost, pe de o parte, de a accentua aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale, şi, pe de altă parte,
de a limita domeniul de aplicare a normelor numai asupra societăţilor comerciale. Intenţia este clară şi binevenită în măsura in
care este vorba de o întreprindere in posesiune majoritară, dependentă sau a concernului în forma unei societăţi comerciale.
Reducerea aplicabilităţii normei numai asupra societăţilor comerciale în cazul în care este vorba de o întreprindere cu
participaţiune majoritară sau dominantă nu corespunde pe deplin scopului normelor art. 117-120 Cod civil de a cuprinde toate
formele şi cazurile de afiliere între întreprinderi. Această restricţie este nevoie de a fi exstinsă prin intermediul interpretării
normelor şi a noţiunii de întreprindere în sensul producerii de efecte juridice depline (infra art. 118, II-V).
2. Aspecte legate de raporturile cu elemente de extraneitate. a) Aplicarea dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil unui raport cu
elemente de extraneitate, de exemplu in cazul in care asociatul majoritar este o întreprindere străină, presupune că legea
aplicabilă este Codului civil sau alte normelor speciale modloveneşti care atrag după sine aplicarea art. 117 urm. Cod civil.
Legea aplicabilă se stabileşte conform dispoziţiilor dreptului internaţional privat. În cazul in care legea aplicabliă este legea
R.M., atunci definiţiile art. 117 urm. Cod civil se aplică şi întreprinderilor străine care îndeplinsec condiţiile din ipoteza
normelor in cauză.
b) Probleme speciale apar în situaţia atribuirii (imputaţiei) paticipaţiunilor la capitalul social sau a influenţei unei întreprinderi
străine asupra altor întreprinderi naţionale sau străine (infra art. 118, VI) . Dacă, spre exemplu, întreprinderea străină A deţine o
participaţiune in capitalul social a întreprinderii naţionale B, iar întreprinderea străină C, dependentă de întreprinderea străină A
în sensul art. 119 Cod civil, deţine o paticipaţiune majoritară în capitalul social al întreprinderii naţionale B, se pune problema,
în ce masură raportul între A şi C poate fi calificat drept raport de dependenţă conform dispoziţiilor art. 119 Cod civil.
Răspunsul este afirmativ, numai in acest fel putînd fi realizat scopul normelor art. 117 urm. Cod civil, anume de a cuprinde
toate raporturile de afiliere între întreprinderi, indiferent de naţionalitatea acestora. Numai în acest caz este posibilă elaborarea
eficientă prin intermediul normelor speciale a unor sisteme de protecţie a asociaţilor minoriatari sau creditorilor întreprinderilor
dependente. În cazul amintit mai sus întreprinderea A va fi, în urma atribuirii acesteia a paricipaţiunilor întreprinderii C, de
asemenea întreprindere dominantă faţă de întreprinderea naţională B. Aceaşi soluţie este valabilă şi pentru situaţia in care o
terţă persoană, fizică sau juridică, străină deţine in nume propriu insă in contul unei alte întreprinderi naţionale sau străine
participaţiuni la o întreprindere naţională sau exercită influenţa asupra unei asemenea întreprinderi în contul altuia. Această
soluţie este necesară pentru a garanta, că efectele juridice prevăzute pentru raporturile de afiliere în dispoziţiile normelor
speciale nu vor fi eludate prin inventarea şi folosirea intenţionată a unor structuri cu elemente de extraneitate.
III. Generalităţi privind noţiunea de întreprindere
1. Principiu. În spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi asociaţii unei
societăţi comerciale care, altfel decît asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de întreprinzător în afara participaţiunii
în societate, prezintă pericolul coliziunii de interese şi ca urmare de prejudiciere a societăţii in favoarea altor întreprinderi.
Pentru acoperirea tuturor categoriilor de asociaţi a unei societăţi comerciale legea foloseşte termenul de întreprindere.
2. Caracterul neutru. a) Art. 117 urm. introduc şi folosesc termenul de întreprindere. Legea nu defineşte acest termen. Grupa
de elaborare a Codului civil s-a lăsat inspirată la formularea art. 117 (art. 207 proiectul de bază) de concepţia legiuitorului
german, care, de asemenea, din cauza dificultălii de a defini acest termen a lăsat noţiunea de întreprindere deschisă. Mai mult,
legiuitorul moldovean a modificat in cadrul lecturilor proiectului de bază a Codului civil in parlament definiţia iniţială din
proiect, reducînd noţiunea de întreprindere la aceea de societate comercială: „se consideră societăţi comerciale afiliate
societăţile, care, în raporturile dintre ele, sînt întreprinderi ...” (supra I, 2). Textul legii este clar doar la prima vedere, avînd un
conţinut ambiguu, dacă analizăm formularea textului in detaliu.
b) Legiuitorul moldovean nu defineşte raportul dintre societatea comercială şi întreprindere. La citirea textului de lege se
creează impresia unui semn de egalitate între aceste două instituţii. Societatea comercială X care deţine o participaţiune
majoritară in capitalul social al societatii comerciale Y, sînt societăţi comerciale afiliate în sensul art. 117 lit. a, 118 alin. 1 Cod
civil. Acelaşi lucru este exprimat dacă folosim expresia de întreprindere X şi Y, termen folosit în art. 117 urm. Cod civil.
c) Noţiunea de întreprindere se deosebeşte de cea a societaţii comerciale. O întreprindere există şi în cazul desfăşurării unei
activităţi de către antreprenorii individuali, a practicării independente a unei activităţi profesionale libere (avocat, medic,
arhitect, jurnalist, etc.) sau în cazul activităţii practicate de către o cooperativă, fundaţie, asociaţie sau instituţie. Toate sînt
întreprinderi, întrucît ele constituie concentrarea, organizarea şi utilizarea, după caz, a mijloacelor de producţie, capital financiar
sau capital uman în vederea creării sau sporirii de valori, sau realizării unor scopuri determinate (vez de ex. art. 126 Legea
632/2001). Din punct de vedere juridic, noţiunea de întreprindere înseşi este neutră, ea cuprinzînd toate formele de întreprindere
fără distincţii. Întreprinderea (în sine) nu este susceptibilă nici de capacitate de folosinţă şi nici de exerciţiu. Pentru participarea
acesteia la circuitul civil este nevoie de un titular de drepturi şi obligaţii, legea prevăzînd in mod expres subiectele care dispun
de asemenea capacitate. Întreprinderea poate, de aceea, participa la circuitul civil numai prin intermediul unui purtător de
drepturi şi obligaţii, fie persoană fizică, fie pesoană juridică. În acest sens orice întreprindere este nevoită, fie de a face „uz” de
capacitatea persoanei fizice, fie (reeşind din raţionamente economice sau din scopul întreprinderii) de a face uz de forma
juridică a unei persoane juridice prevăzute expres de lege. Privind acest aspect din perspectiva titularului înseamnă: o persoană
fizică (de ex. arhitect, antreprenor individual, etc.) nu este întreprinderea inseşi, ci numai purtătorul (de drepturi şi obligaţii ale)
acesteia; o persoană juridică nu este întreprinderea inseşi, indiferent de scopul comercial sau necomercial al acestei
întreprinderi, ci doar titularul (de drepturi şi obligaţii ale) acesteia.
2. Noţiunea întreprinderii reieşind din scopul normelor art. 117 urm. Cod civil. a) Privită din această perspectivă
reglementarea art. 117 urm. Cod civil trebuie interpretată in sensul intenţiei legiuitorului moldovean de a selecta dintr-o
multitudine de întreprinderi posibile numai acele întreprinderi, a căror titular [purtător] de drepturi şi obligaţii este o societate
comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil. Raţionamentul legiutorului (a parlamentului în cadrul lecturilor a doua şi a
treia a Codului civil) este firesc, reieşind din locul dispoziţiilor art. 117 urm în cadrul Codului civil. Acest raţionament, însă, işi
pierde valoarea, dacă îl analizăm din punctul de vedere a scopului art. 117 urm. Cod civil şi anume de a cuprinde toate
raporturile între întreprinderi care prezintă riscuri pentru întreprinderea dependentă, pentru asociaţii minoritari sau pentru
creditorii întreprinderii. Reducerea sferei întreprinderilor la cele purtate de o societate comercială restrînge implicit şi sfera
întreprinderilor care, fără a activa sub egida unei societăţi comerciale, ci a altui subiect capabil de a fi purtător de drepturi şi
obligaţii, prezintă ca urmare a existenţei unui raport indicat in art. 117 Cod civil riscuri menite tocmai de a fi cuprinse de
definiţiile art. 118-120 Cod civil. Or, aceasta nu corespunde pe deplin scopului art. 117 urm. Cod civil.
b) O noţiune generală a întreprinderii in sensul utilizat de art. 117 urm. Cod civil, care ar cuprinde toate constelaţiile posibile
ale art. 117 Cod civil, nu există. De aceea, este necesară o interpretare teleologică a noţiunii de întreprindere pentru
derterminarea cercului de întreprinderi care sînt cuprinse în cadrul dispoziţiilor normative ale art 117 urm. Cod civil. În acest
context nu este vorba de o întreprindere în calitate de obiect al normei, ci in calitate de adresat al dispoziţiilor legale. Cercul
acestora trebuie determinat astfel, încît scopul urmărit de art. 117 urm., identificarea tuturor raporturilor între întreprinderi care
prezintă riscuri potenţiale pentru participanţi (vezi Prelim. art. 117-120, 3), să poată fi realizat. Pentru aceasta este nevoie de a
distinge între trei categorii de întreprinderi şi anume între întreprinderile protejate de art. 117 urm. Cod civil, întreprinderile
dependente şi întreprinderile dominante.
IV. Întreprinderi obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil
1. Societăţile comerciale. Întreprinderile care urmează a fi protejate prin crearea une baze normative în forma art. 117 urm.
Cod civil sînt întreprinderile organizate în forma uneia din societăţile comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil. Aceasta
rezultă atît din locul dispoziţiilor art. 118 în cadrul sistemului Codului civil cît şi din scopul art. 117-120 Cod civil. Aceste
întreprinderi reprezintă punctul de pornire a reglementării, ele constituind, deci, obiectul de protecţie a dispoziţiilor normative.
Calitatea de întreprindere obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil nu exlude însă şi existenţa concomitentă a calităţii de
întreprindere dominantă sau dependentă (infra V, VI), dacă întreprinderea în forma societăţii comerciale participă la rîndul ei in
captialul social sau deţine voturi a unei alte întreprinderi.
2. Alte forme de organizare. Măsura în care noţiunea de întreprindere protejată de art. 117 urm. Cod civil pot fi extinse prin
analogia legii conform art. 5 alin. 1 Cod civil şi asupra întreprinderilor în alte forme juridice organizare, urmează a fi discutat în
literatură şi decis de jurisprudenţă. O asemenea extindere poate fi acceptată, dacă necesitatea protecţiei intereselor unor
asemenea întreprinderi este comparabilă cu situaţia presupusă de art. 117-120 Cod civil, lipsa unei reglementări exprese nefiind
intenţionată.
V. Noţiunea de întreprindere (dominantă)
1. Noţiune. Scopul art. 117 urm. Cod civil constă în crearea unui cadru juridic pentru cuprinderea şi prevenirea pericolelor
coliziunii de interese înre societate şi asociaţi şi prin aceasta a prejudiciilor potenţiale care pot fi cauzate societăţii de către
asociaţii ei. Întreprindere în acest context este orice asociat, indiferent de natura şi forma juridică de organizare a acestuia, care,
pe lîngă participaţiunea in capitalul social al societăţii, dispune şi de alte interesse economice, care datorită naturii şi inentsităţii
acestora fundamentează îngrijorarea serioasă, că acesta din cauza acestor interese ar putea exercita influenţa asupra societăţii,
pe care o are datorită calităţii sale de asociat, în detrimentul acesteia.
2. Conexiunea intereselor economice. a) Simpla participaţiune in capitalul social al unei societăţi comerciale nu-l califică pe
asociat drept întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil. Aceasta este valabil şi pentru un asociat majoritar. De asemenea,
simpla concentrare a voturilor mai multor asociaţi în mîinile unui asociat prin contracte speciale nu duce la transformarea
acestuia în întreprindere, dacă nu sînt îndeplinite şi alte condiţii. Irelevant este şi faptul, că un asemenea asociat exercită o
influenţă asupra societăţii, precum şi modul exercitării influenţei.
b) Necesar şi suficient este desfăşurarea de către asociat unei activităţi de întreprinzător în afara participaţiunii în societate.
Activitatea de întreprinzător trebuie înţeleasă extensiv, nelimitîndu-se la una strict comercială. Important este existenţa unor
interese economice suplimentare participaţiunii in societate, care să permită prezumţia unei coliziuni de interese. Raţionamentul
constă în faptul, că desfăşurarea activităţii de întreprinzător (individual sau organizat intr-o anumită forma juridică) in afara
participaţiunii in societate prezintă în mod tipic pericolul promovării pe seama societăţii a intereselor propriei întreprinderi.
Indispensabil este în acest caz îngrijorarea serioasă privind coliziunea de interese cauzată de intensitatea sau de natura altor
interese economice ale asociatului. O îngrijorare este serioasă atunci cînd în circumstanţele concrete un comportament în
detrimentul societăţii este de aşteptat sau nu poate fi exclus. De ex. asociaţii antreprenori individuali, comerciaţi, fermieri sînt
întreprinderi în sensul art. 117 urm. datorită existenţei neechivoce a unor interese economice ale întreprinderii pe care o
desfăşoară in afara participaţiunii. Aceeaşi soluţie o implică şi desfăşurarea unei profesii libere, dacă posibilitatea unui conflict
de interese în detrimentul societăţii nu poate fi exclus.
c) Deţinerea concomitentă de către un asociat, alături de participaţiunea într-o societate, de participaţiuni în capitalul social sau
a unui număr de voturi al unei (sau mai multor) alte societăţi comerciale (participaţiune multiplă) pune problema, dacă şi în
ce condiţii un asemenea asociat poate fi calificat întreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil. Întrebarea este relevantă în
special in cazul acţionarilor care deţin concomitent acţiuni la mai multe societăţi pe acţiuni. Participaţiunea multiplă poate
constitui un element constituant al calităţii de întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil. Pentru aceasta este, însă, nesesară
o participaţiune considerabilă într-o altă întreprindere. Decisiv este pericolul care se naşte pentru societate atunci, cînd un
asociat influent are şi alte interese economice în afara societăţii date datorită participaţiunii sale considerabile intr-o altă
întreprindere. În acest caz persistă posibilitatea, că un asemenea asociat va da prioritate altor intereselor economice decît celor
ale societăţii. Condiţia desfăşurării unei activităţi concrete în cadrul întreprinderii uneia din societăţi sau a unei activităţi de
coordonare a întreprinderilor exercitatete de societăţile în care este asociat nu este necesară.
„Participaţiunea considerabilă” nu se cofundă cu noţiunea de participaţiune majoritară într-o altă întreprindere. Pentru
calificarea unei participaţiuni drept „considerabilă” este suficientă asumarea prezumţiei (îngrijorării serioase), că asociatul se va
comporta din cauza intereselor condiţionate de participaţiunea importantă în detrimentul societăţii. O „participaţiune
considerabilă” sau „număr de voturi considerabil” se calculează în acest caz luînd in consideraţie şi principiile de atribuire a
participaţiunilor, respectiv voturilor deţinute prin intermediul altor întreprinderi (infra art. 118, VI). Dacă, de ex., aţionarul
influent în societatea pe acţiuni X este concomitent asociat în societatea cu răspundere limitată Y, care practică o întreprindere
riscantă însă cu un coieficient de cîştig ridicat, va fi tentat de a canaliza mijloace financiare din societatea X in societatea Y
pentru a mări şansele de cîştig. Deşi un asemenea scenariu este cel mai probabil în cazul in care asociatul deţine in societatea Y
o participaţiune majoritară, un asemena comportament nu poate fi exclus nici în cazul deţinerii unei participaţiuni minoritare în
aceasta. Acelaşi rezultat poate fi atins şi atunci cînd acţionarul societăţii X deţine o participaşiune majoritara în societatea Z
care la rîndul ei este asociat în soicetatea Y, mijloacele financiare a societăţii X putînd fi transferate societăţii Y prin
intermediul societăţii Z. Această posibilitate de a favoriza alte interese datorită unei participaţiuni considerabile constituie, de
aceea, elementul determinant pentru diferenţierea între asociaţii „asociaţi privaţi” şi asociaţii „întreprinderi”, ultimii prezentînd
pericolele enunţate mai sus.
3. Cazuri speciale. a) Holding. În cazul unei societăţi holding se disting două situaţii. Dacă societatea holding deţine
participaţiuni considerabile fără a exercita drepturile rezultînd din acestea („parcarea” participaţiunilor), societatea
holding nu îndeplineşte condiţiile unei întreprinderi. Dacă societătii holding i-au fost transferate participaţiunile
asociaţilor nu doar în posesie, ci şi cu dreptul de a administra şi a exercita drepturile rezultate din participaţiunile
considerabile, societatea holding constituie o întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil; calitatea de întreprindere a
asociaţilor care au transferat participaţiunile societăţii holding încetează. Aceeaşi soluţie o necesită (cu atît mai mult) şi
cazul in care societatea holding pe lîngă administrarea participaţiunilor considerabile a altor asociaţi exercită şi o
activitate de întreprinzător proprie.
Întrebarea calităţii de întreprindere a societăţii holding trebuie distinsă de întrebarea privind calitatea de întreprindere
a asociatului societăţii holding în care acesta deţine o participaţiune considerabilă sau îi poate influenţa deciziile.
Asociatul va dobîndi, după caz alături de societatea holding, calitatea de întreprindere atunci cînd pe lîngă posibilitatea
exercitării influenţei asupra societăţii holding poate evident influenţa şi deciziile privind administrarea participaţiunilor
de către societatea holding. Întrucît aceste sfere de influenţă nu pot fi separate cu certitudine una de cealaltă, este
necesară, pornind de la scopul art. 117 urm Cod civil, aplicarea dispoziţiilor privind raporturile de afiliere şi faţă de
asociatul societăţii holding.
b) Asociaţii, fundaţii. Explicaţiile făcute mai sus la lit. a sînt valabile şi în privinţa calităţii de întreprindere a asociaţiilor,
fundaţiilor sau altor organizaţii necomerciale care sînt asociaţi in societăţi comerciale. Cu toate că, de ex., o fundaţie nu
urmăreşte sopuri comerciale, există pericolul coliziunii de interese din considerentul exercitării influenţei unilateral in
favoarea intereselor urmărite de fundaţie. Această soluţie este impusă, pe de-asupra, şi de necesitatea prevenirii eludării
dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil prin recurgerea la exercitarea influenţei asupra unei societăţi sub paravanul unor
organizaţii necomerciale. În privinţa calităţii de întreprindere a membrilor unor asemenea organizaţii, întreprinderi în
sensul art. 117 urm. Cod civil, importantă nu este calitatea de membru, ci influenţa concretă pe care o persoană o are în
cadrul organizaţiei respective, cauzală pentru influenţa asupra societaţii comerciale.
c) Statul şi unităţile administrativ teritoriale in calitate de asociaţi ai unei societăţi pot constitui întreprinderi în sensul art. 117
rum. Cod civil. Pentru aceasta nu este necesară existenţa unor interese sau ataşamente economice speciale. Pericolul care emană
din partea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale de a favoriza interesele publice în detrimentul intereselor societăţii la
care este asociat este suficient. Prejudicierea societăţii prin exercitarea influenţei asupra acesteia nu poate fi justificată de
interesele publice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile de drept civil pe poziţie de egalitate cu
ceilalţi participanţi (art. 58, 192 urm. Cod civil), fiind obligaţi la respectarea normelor de drept respective. Orice intervenţie pe
cale administrativă cu scopul justificării influenţei asupra unei societăţi are drept consecinţă dezechilibrarea balanţei de interese
garantată de dreptul privat.
VI. Noţiunea de întreprindere (dependentă)
1. Scopul normativ. Noţiunea unei întreprinderi dependente presupune definirea acesteia pornind de la scopul art. 117 urm.
Cod civil. Alături de scopul cuprinderii tuturor raporturilor de afiliere, dispoziţiile legale urmăresc de asemenea şi prevenirea
eludării acestor norme prin interpunerea şi folosirea unor întreprinderi subordonate. Realizarea scopului legii implică
posibilitatea atribuirii (imputării) participaţiunilor şi/sau voturilor în societăţile comerciale deţinute de către un alt subiect de
drepturi şi obligaţii în numele sau în contul întreprinderii dominante precum şi în cazul posibilităţii indirecte de influenţare a
unei întreprinderi prin intermediul alteia. Din acest considerent este necesară o interpretare teleologică extensivă a noţiunii de
întreprindere dependentă (subordonată), care – la fel ca şi noţiunea de întreprindere dominantă (supra V) – trec peste noţiunea
de întreprindere ca scop de protecţia a art. 117 urm. Cod civil (supra IV).
2. Noţiune. Întreprindere in acest sens este orice entitate susceptibilă de a fi titular de drepturi şi obligatii, indiferent de forma
juridică de organizare sau a naturii activităţii desfăşurate. Întreprindere dependentă este în primul rînd orice întreprindere
organizată in forma juridică a unei societăţi comerciale prevăzute la art. 106 alin. 2 Cod civil. Întreprinderi dependente pot fi de
asemenea şi cooperativele, fundaţiile, asociaţiile sau întreprinzătorii individuail. Condiţia esenţială o constituie existenţa unui
titular de drepturi şi obligaţii, adică a unui subiect capabil de a exercita drepturile ce decurg din participaţiuni sau drepturile de
vot.
VII. Independenţa din punct de vedere juridic
1. Preliminarii. În varianta proiectului de Cod civil noţiunea art. 117 (ar. 207 proiect) conţinea de asemenea sintagma
„întreprindere independentă din punct de vedere juridic”. Art. 117 Cod civil in forma acutală nu conţine expres o asemenea
condiţie. Aceasta este menţionată în art. 118 Cod civil. Legiuitorul a considerat, probabil, în cadrul modificării textului
proiectului de Cod civil, că în cazul unei societeăti comerciale o asemenea sintagmă nu este nevoie, aceasta fiind subînţeleasă.
Acest raţionament este susceptibil de interpretare, datorită noţiunilor diferite a societăţii şi a întreprinderii (supra III), pe de o
parte, şi a noţiunii specifice de întreprindere in cadrul art. 117 urm. Cod civil (supra IV-VI), pe de altă parte.
2. Noţiunea de „independenţă juridică”. Intenţia art. 117 urm. Cod civil constă în crearea unui cadru juridic în scopul
protecţiei unei întreprinderi organizate în forma juridică a unei societăţi comerciale faţă de influenţa negativă a oricărei alte
întreprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acesteia din urmă. Deoarece o întreprinderea în sine nu este
susceptibilă de capacitate de folosinţa şi exerciţiu (art. 60, 61 Cod civil), este nevoie de un titular (purtător) de drepturi şi
obligaţii a acesteia. Independente din punct de vedere juridic sînt întreprinderile care nu participă la circuitul civil prin
intermediul aceluiaşi titular, ci sînt atribuite unor titulari de drepturi şi obligaţii diferiţi. Astfel nu constituie întreprindere în
sensul art. 117 urm. reprezentaţele, filialele, sucursalele, agenţiile sau alte (sub)structuri a unei societăţi comerciale, deoarece a
acestea sunt atribuite aceluiaş titular de drepturi şi anume societăţii comerciale. De asemenea, nu constituie întreprinderi în
sensul art. 117 urm. Cod civil acele întreprinderi, a căror titulari au fuzionat creînd un titular de drepturi şi obligaţii nou.
3. Dependenţa economică. Dependenţa sau independenţa economică a unei întreprinderi este irelevantă în acest context.
Pericolul emană de la o întreprindere abia atunci, cînd aceasta poate participa prin intermediul titularului ei ca subiect
independent la circuitul civil, putînd dobîndi în acest fel şi calitatea de asociat într-o societate comercială. Împrejurările de
natură economică accentuează riscul coliziunii de interese între întreprinderea-asociat şi intreprinderea-societate. Constitutiv
pentru aplicarea art. 117 urm. Cod civil este, însă, independenţa din punct de vedere juridic.
VIII. Întreprinderi cu participaţiune reciprocă
1. Noţiune. a) Art. 117 prevede la lit. d categoria întreprinderilor cu participaţiune reciprocă, fără a o defini. O definiţie legală a
acestor raporturi nu există nici în articolele subsecvente. Prin întreprindere cu participaţiune reciprocă se înţelege
întreprinderea căreia îi aparţin participaţiuni într-o altă întreprindere, care la rîndul ei posedă participaţiuni in prima
întreprindere. Regelementarea este necesară datorită riscului diluării capitalului social a societăţilor de capitaluri.
b) Legea nu prevede o cotă din capitalul social de la care întreprinderile cu participaţiune reciprocă sînt considerate ca atare
(în proiectul de bază a Codului civil era prevăzută o cotă minimă de 25 %20). În lipsa unei prevederi legale exprese constituie
întreprinderi cu participaţiune reciprocă orice întreprinderi care deţin participaţiuni reciproc, indiferent de mărimea acestora.
Norme speciale pot prevedea cote diferite şi lega de acestea efecte juridice speciale, ca de ex. art. 118 alin. 2 Cod civil.
2. Legislaţia aplicabilă. Asupra întreprinderilor cu participaţiune reciprocă se aplică dispoziţiile art. 118-120 Cod civil în mod
corespunzător.

Articolul 118. Intreprinderea in posesiune majoritara si intreprinderea cu participatiune majoritara

(1) Daca majoritatea participatiunilor in capitalul social al unei intreprinderi independente din punct de vedere juridic
sau majoritatea voturilor in ea apartin unei alte intreprinderi, prima este o intreprindere in posesiune majoritara, iar
cea de-a doua este o intreprindere cu participatiune majoritara.
(2) Intreprinderea in posesiune majoritara nu este in drept sa detina direct sau indirect participatiuni in capitalul social
sau voturi in intreprinderea cu participatiune majoritara.
(3) Intreprinderea cu participatiune majoritara raspunde subsidiar pentru obligatiile intreprinderii in posesiune
majoritara daca ultima a devenit insolvabila in urma executarii dispozitiilor date de intreprinderea cu participatiune
majoritara.

I. Obiectul şi scopul normei.


Art. 118 Cod civil defineşte raportul de afiliere între întreprinderi în forma participaţiunii majoritare, considerîndu-l un raport
juridic de sine stătător. Acesta trebuie deosebit de raportul de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1. Cod civil. Deşi acestea de
regulă se suprapun, în situaţii de excepţie poate exista un raport de participaţiune, fără însă a exista şi un raport de dependenţă,
prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2) putînd fi răsturnată prin dovada contrariului. Efectul juridic principal al
participaţiunii majoritare este prezumpţia de dependenţă conform art. 119 alin 2 Cod civil. Totodată participaţiunea majoritară
este element constitutiv al răspunderii subsidiare a întreprinderii dominante conform alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Întreprinderi în posesiune majoritară. a) În măsura în care este vorba de întreprinderi în posesiune majoritară ca obiect de
protecţie a dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil, întreprinderi în posesiune majoritară in sensul art. 118 Cod civil cuprinde toate
formele de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV). Sintagma „independentă din punct de
vedere juridic” este în acest sens necesară pentru delimitarea acestora de alte (sub)structuri a societăţilor comerciale ca de ex.
filiale, sucursale sau reprezentanţe. În privinţa analogiei legii asupra altor forme de întreprinderi vezi supra art. 117, IV, 2.
b) În măsura în care este necesară atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi alteia (infra VI), întreprindere în posesiune
majoritară poate fi orice întreprindere, indiferent de forma juridică de organizare a titularului ei de drepturi şi obligaţii (supra
art. 117, V, VI). Asemenea întreprinderi pot fi de ex. întreprinderile de stat şi municipale (art. 179 Cod civil) , grupuri financiar
industriale (Legea 1418/2000), întreprinderi străine în forma unei alte societăţi comerciale decît a celor indicate la art. 106 alin
2 Cod civil, etc. Limitări în privinţa determinării cercului întreprinderilor în posesiune majoritară apar nemijlocit atunci, cînd
condiţia deţinerii majorităţii participaţiunilor sau a majorităţii voturilor în aceste întreprinderi nu poate fi îndeplinită. În cazul
asociaţiior, cooperativelor sau instituţiilor membrii acestora deţin doar un singur drept de vot, o concentrare a voturilor nefiind
posibilă. De asemenea în cazul fundaţiei sau a întreprinzătorului individual nu poate fi vorba de întreprindere în posesiune
majoritară. Asemenea întreprinderi pot fi, însă, dependente datorită posibilităţii de influenţare a deciziilor acestora (infra art.
119, II), ele fiind susceptibile atribuirii participaţiunilor altor întreprinderi.
2. Întreprinderi cu participaţiune majoritară. Sfera întreprinderilor cu participaţiune majoritară nu este limitată de art. 118 la
societăţi comerciale, ci cuprinde toate formele de întreprinderi în sensul indicat la art. 117 Cod civil (supra art. 117, V, VI).
Pentru determinarea calităţii de întreprindere cu participaţiune majoritară se vor aplica regulile de atribuire a participaţiunilor
(infra VI).
III. Noţiunea participaţiunii majoritare
O participaţiune majoritară există conform art. 118 alin. 1 Cod civil atunci, cînd unei întreprinderi, indiferent de forma juridică
de organizare a acesteia, îi aparţin participaţiunile în capitalul social sau majoritatea voturilor a unei întreprinderi independente

20
Vezi Buruiană, M., Drept moldovean Nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Art. 211.
din punct de vedere juridic (vezi supra II, 1). Participaţiunea majoritară poate exista atît in forma participării la capitalul
social cît şi în forma deţinerii majorităţii voturilor într-o întreprindere, termenul de „participaţiune” avînd un caracter generic.
Ambele forme de participare presupun existenţa valabilă a participaţiunii sau a dreptului de vot. Participaţiunii majoritare în
capitalul social a unei întreprinderi îi corespunde, de regulă, şi majortiatea voturilor în această întreprindere. Există însă situaţii,
de ex. în cazul acţiunilor preferenţiale fără drept de vot a unei societăţi pe acţiuni sau asociaţilor unei societăţi in nume colectiv
cu voturi multiple (art. 123 alin. 2 Cod civil), cînd participaţiunea în capitalul social şi majoritatea voturilor nu se suprapun.
Formele de participaţiune nu sînt cerute cumulativ, doar una din acestea fiind suficientă. Ambele forme de participaţiune în sine
constituie elemente constitutive a prezumţiei de dependenţă a art. 119 alin. 2 Cod civil, întrebarea răsturnării acestei prezumţii
fiind una de natură probatorie şi subordonată condiţiilor art. 119 alin. 2 Cod civil.
IV. Participaţiunea majoritară la capitalul social
1. Preliminarii. Participaţiunea în capitalul social a unei întreprinderi are loc in forma dobîndirii (cu titlu de proprietate) a unei
cote părţi din capitalul social a unei întreprinderi organizate într-o anumită formă juridică. Denumirea participaţiunilor
variază în funcţie de forma de organizare juridică a întreprinderii: participaţiuni la capitalul social în cazul societăţii în nume
colectiv şi a societăţii în comandită, părţi sociale în cazul societăţii cu răspundere limitată, acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni.
Denumirea concretă a participaţiunilor este susceptibilă de interpretare, dacă denumirea folosită nu corespunde voinţei reale a
părţilor.
2. Calculul participaţiunilor. a) Calculul participaţiunilor depinde de forma juridică de organizare a întreprinderii.
Participaţiunea într-o societate pe acţiuni se determină reieşind din raportul sumei valorii nominale (fixate) a acţiunilor
dobîndite faţă de mărimea nominală a capitalului social al societăţii pe acţiuni (vezi art. 158 alin. 2, 161 alin. 6 Cod civil, art. 12
, 40 alin. 3 Legea 1134/1997). În cazul societăţii cu răspundere limitată se aplică aceeaşi regulă, valoarea nominală a
fracţiunii părţilor sociale dobîndite raportîndu-se la mărimea valorii nominale a capitalului social al societăţii (vezi art. 147 alin.
2, 149 Cod civil). Participaţiunile la o societate în nume colecti sau în comandită se calculează, de asemenea, pornind de la
raportul participaţiunii fată de capitalul social al acesteia. În cazul societăţii în comandită este necesar calculul separat al
participaţiunilor în funcţie de calitatea asociatului de comanditat sau comanditar.
b) În cazul tuturor societăţilor comerciale nu este necesară condiţia vărsării integrale a capitalului, dacă şi participaţiunile
aferente părţii din capital încă nevărsate oferă drepturile depline aferente acestei categorii de participaţiuni. Mărirea capitalului
social al societăţii pe acţiuni şi în cazul societăţii cu răspundere limitată este luată in consideraţie de la momentul înregistrării
acesteia conform legii (vezi art. 109 Cod civil, art 27 urm. Legea 845/1992; art. 18 urm. Legea 1265/2000). Capitalul de
rezervă nu este inclus în mărimea capitalului social a societăţilor pe acţiuni (art. 46 Legea 1134/1997) şi cu răspundere limitată
(art. 148 Cod civil).
c) Din mărimea nominală a capitalului unei societăţi pe acţiuni sau cu răspundere limitată se scade fracţiunea acţiunilor,
respectiv părţilor sociale proprii dobîndite de către societate sau de către o altă persoană in numele sau contul acesteia (vezi
art. 162 alin. 2 Cod civil). Aceasta este cerută de necesitatea prevenirii eludării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 Cod civil. Necesar şi
suficient pentru scăderea unor asemenea participaţiuni din mărimea nominală a capitalului social este menţinerea costurilor şi a
riscului economic rezultînd din participaţiuni de către societate sau transferarea acestora asupra societăţii, chiar dacă societatea
nu are (permanent sau temporar) dreptul de a cere transferarea participaţiunilor în posesia sa. Asemenea situaţii pot apărea în
special în tranzacţiile cu acţiuni. Exemplu: societatea pe acţiuni X este constituită cu un capital social in mărime de 1000.000
Lei şi deţine 10% din acţiunile proprii; persoana Y deţine 10% în contul societăţii X iar societatea Z deţine 420.000 Lei de
acţiuni a societăţii X. Drept bază de calcul a participaţiunii lui Z se ia suma de 800.000 Lei, Z deţinînd o participaţiune de 4,2 :
8 (sau 52,5 %), deci o participaţiune majoritară.
De asemenea, participaţiunile prorprii deţinute de către o societate indirect prin intermediul unei întreprinderi dependente (sau
de către un terţ în numele acesteia) trebuie scăzute din mărimea capitalului social luat ca bază de calcul al participaţiunilor
majoritare. O asemenea participaţiune este interzisă conform art. 118 alin. 2 Cod civil. Necesitatea rezultă, de asemenea, din
prevenirea eludării art. 118 alin. 1 Cod civil. Dacă, totuşi, o întreprindere deţine asemenea participaţiuni se impune următoarea
soluţie. În exemplul susmenţionat, dacă societatea X nu deţine direct 10% din acţiunile proprii, ci acestea sunt deţinute de către
societatea D, întreprindere dependentă a societăţii X (sau de către un terţ T în numele societăţii D), aceste 10% trebuie de
asemenea scăzute din baza de calcul a participaţiunii lui Z. Scăderea este impusă de faptul, că societăţii D (respectiv T) îi este
interzisă exercitarea drepturilor rezultînd din aceste acţiuni în adunarea generală a societăţii X, deoarece este evident, că în
asemenea cazuri se eludează, printrea altele, interdicţia dreptului la vot a acţiunilor de tezaur prevăzută în art. 162 alin. 8 Cod
civil, art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil pentru societatea cu răspundere limitată). Interdicţia
votului întreprinderii dependente în societatea dominantă (sau a terţilor în contul întreprinderii dependente) poate fi
fundamentată din punct de vedere juridic atît prin aplicarea analogiei (conf. art. 5 alin. 1 Cod civil) art. 162 alin. 8 Cod civil, art.
13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil) cît şi prin interpretarea art. 118 alin. 2 Cod civil în sensul
interdicţiei exercitării oricăror drepturi rezultînd din participaţiunile unei întreprinderi dependente sau unui terţ în contul
acesteia la capitalul social a întreprinderii dominante. Luînd în considerare interdicţia votului întreprinderii dependente şi a
terţilor în întreprinderea indispensabilă imperativelor normative, în exemplul de mai sus, cota de 10 % din acţiuni deţinute de
societatea D (sau T) se va scădea din mărimea nominală a capitalului societăţii X, întreprinderea Z deţinînd o participaţiune
majoritară. Dacă acestea nu s-ar scădea din mărimea nominală a capitalului social, întreprinderea Z nefiind întreprindere cu
participaţiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil, ea deţinînd doar 4,2:9 (46,66 %) din acţiuni, s-ar ajunge la un
rezultat contrar scopului art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil.
V. Majoritatea voturilor
1. Preliminarii. Art. 118 alin. 1 Cod civil prevede expres în cadrul termenului generic de participaţiune şi participaţiunea
majoritară în forma deţinerii unei majorităţi a dreptulor la vot. Condiţia esenţială a aplicării dispoziţiei legale este existenţa
dreptului la vot, acesta lipsind de ex. în cazul acţiunilor preferenţiale. Existenţa valabilă a dreptului la vot se stabileşte în funcţie
de legea aplicabilă situaţiei concrete. În cazul întreprinderilor străine existenţa unui drept de vot, de ex. a unor voturi
suplimentare sau voturi de veto, etc., depinde de legea aplicabilă întreprinderii străine.
2. Caclulul voturilor. a) Calculul drepturilor la vot a unei întreprinderi într-o altă întreprindere (supra II, 1) are loc prin
raportarea drepturilor la vot pe care întreprinderea în cauză le poate exercita faţă de numărul total de drepturi la vot. Prin
numărul total de drepturi la vot se înteleg toate drepturile la vot, indiferent dacă aceste drepturi rezultă din participaţiuni la
capitalul social sau în baza altor întelegeri sau acte normative.
b) Din numărul total de voturi trebuie scăzute acele drepturi la vot pe care societatea pe acţiuni sau cu răspundere limitată le are
în baza participaţiunilor proprii sau deţinute de către un terţ în contul acesteia. De asemenea, drepturile de vot rezultînd din
participaţiunile deţinute prin intermediul unei întreprinderi dependente sau un terţ în contul acesteia se vor scădea din numărul
total de voturi. Pentru detalii a se vedea supra IV 2 c.
c) Pentru calculul majorităţii drepturilor la vot a unei întreprinderi este necesară posibilitatea exersării (directe sau indirecte) a
drepturilor la vot. Prin urmare, nu vor fi luate în calcul acele drepturi la vot care sînt supuse unor limitări (de ex. exersarea a
maximum 25% din drepturi) pentru perioada limitărilor. De asemenea drepturile aparţinînd unor terţi sau reprezentanţilor
acestora, dacă nu vor fi atribuite întreprinderii (infra VI), nu vor fi luate in consideraţie la calcularea majorităţii voturilor.
VI. Atribuirea (imputarea) participaţiunilor şi a dreptului la vot
1. Generalităţi. a) Atribuirea participaţiunilor şi voturilor aparţinînd altor titulari unei întreprinderi nu este reglementată expres
de lege. Aceasta este, însă, imanentă realizării scopului art. 117 urm., rezulînd tacit din interpretarea teleologică a art. 118
alin. 1 Cod civil. Atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi reprezintă mecanismul juridic prin care participaţiunile
aparţinînd altor întreprinderi sau terţe persoane sînt considerate ca aparţinînd concomitent şi acestei întreprinderi datorită
posibilităţii acesteia de a influenţa indirect exercitarea drepturilor rezultînd din aceste participaţiuni. Scopul atribuirii este
calculul participaţiunii majoritare reale într-o întreprindere. În caz contrar, aplicarea dispoziţiile art. 118 alin. 1 Cod civil ar
putea fi simplu eludată prin interpunerea intenţionată de întreprinderi sau terţe persoane. Mecanismul atribuirii trebuie aplicat
atît în privinţa participaţiunilor cît şi voturilor unui alt titular. Aceasta rezultă din intenţia art. 118 alin. 1 Cod civil de a
cuprinde atît participaţiunile în capitalul social cît şi majoritatea drepturilor la vot. Pot fi distinse trei situaţii în care este
necesară atribuirea participaţiunilor.
2. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd întreprinderii dependente. Participaţiuni ale unei întreprinderii sînt considerate şi
participaţiunile (participaţiuni în capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei întreprinderi dependente de aceasta.
Întreprinderea dependentă poate fi atît întreprindere cu sediul in R.Moldova cît şi o întreprindere străină. Atribuirea nu se
limitează numai la un singur raport de dependenţă (întreprinderile mamă- fiică), ci cuprinde toate segmentele subsecvente
(întreprinderile fiică-nepoată-strănepoată-etc.), dacă condiţia dependenţei este realizată. Raportul de dependenţă se stabileşte
conform art. 119 Cod civil (infra art. 119, II).
3. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd unor terţe persoane. Participaţiuni ale unei întreprinderi sînt considerate şi acele
participaţiuni (participaţiuni în capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei terţe persoane în contul întreprinderii sau
unie persoane dependente de către această terţă persoană. Prin sintagma „în contul întreprinderii” se înţelege situaţia în care
terţul este (formal) titularul participaţiunilor, costurile şi riscurile economice ale participaţiunilor fiind suportate de către
întreprindere. Cazul principal este cel al administrării fiduciare a participaţiunilor conf. art. 1053 urm. Cod civil.
4. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd întreprinzătorilor individuali. a) Pentru calculul participaţiunii (participaţiuni în
capitalul social şi/sau drepturi la vot) unui antreprenor individual într-o întreprindere, separarea participaţiunilor în
participaţiuni ţinînd de sfera întreprinderii şi participaţiuni aparţinînd sferei private sau altui patrimoniu individual nu poate
fi luată în consideraţie. În acest mod s-ar eluda dispoziţia art. 118 alin. 1 Cod civil prin simplul fapt al calificării
participaţiunilor drept participaţiuni deţinute în afara întreprinderii. Acest principiu se aplică în toate cazurile, cînd o
întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil încearcă evitarea aplicării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 prin formarea de
„categorii” de participaţiuni. Prin urmare, principiul atribuirii participaţiunilor se aplică, de ex., şi liberilor profesionişti datorită
termenului extensiv de întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil. De asemenea, în cazul statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale principiul atribuirii poate elimina eludarea legii prin crearea de categorii de participaţiuni „aparţinînd”
unor subdiviziuni administrativ-teritoriale diferite.
b) Probleme ridică atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociaţilor unei societaţi în nume colectiv sau societăţi în comandită
acestor societăţi. Problema principală rezultă din separaţia de patrimonii între patrimoniul privat al asociatului şi al societăţii,
atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociatului societăţii necesitînd transferul acestor participaţiuni în patrimoniul societăţii.
Clară este situaţia atribuirii participaţiunile societăţii în cazul în care asociatul deţine aceste participaţiuni în contul acesteia, şi
viceversa, asociatului, dacă participaţiuile sînt deţinute de societate în contul acestuia (vezi supra 2, 3). În celelalte cazuri
atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociatului societăţii (şi viceversa) depinde de numărul de asociaţi, de raporturile juridice
(reale) dintrea aceştia şi in special de modul de administrare a societăţii, adică de posibilitatea influenţării deciziilor societăţii de
către asociat. Această soluţie este necesară în vederea evitării eludării art. 118 alin. 1 Cod civil prin simpla constituire unor
societăţi în nume colectiv sau în comandită şi transferarea a unei părţi din participaţiuni în patrimoniul acestora.
5. Detalii speciale. a) Pentru atribuirea participaţiunilor nu este nevoie ca întreprinderea căreia i se atribuie participaţiunile să
deţină ea înseşi participaţiuni. Participaţiunea majoritară poate astfel exista numai din participaţiuni atribuite. Acasta este
valabil pentru toate trei alternative susmenţionate (supra 2-4).
b) Atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi nu absorbă participaţiunile celorlalţi participanţi. Dimpotrivă, participaţiunile
vor fi atribuite în continuare tuturor întreprinderilor implicate. Astfel, este posibil ca o întreprindere să se afle concomitent în
participaţiune majoritară a două întreprinderi. Exemplu: societatea X deţine direct 40 % din participaţiunile societăţii Z;
societatea Y, la care societatea X deţine 100% din participaţiuni, deţine în societatea Z restul de 60 % din participaţiuni. În
acest caz avem situaţia unei duble participaţiuni majoritare în societaeta Z: atît a societăţii Y (direct) cît şi a societăţii X
(indirect) ca rezultat al atribuirii acesteia a 60% deţinute de către Y. Atribuirea participaţiunilor deţinute de Y (60%) societăţii
X nu are drept efect absorbţia acestora, astfel că atît societatea X cît şi Y sînt întreprinderi cu participaţiune majoritară.
Neabsorbirea participaţiunilor are efecte importante în privinţa răspunderii întreprinderilor cu participaţiune majoritară conform
art. 118 alin. 3 Cod civil.
VII. Interdicţii pentru întreprinderea în posesiune majoritară (art. 118 alin. 2)
1. Generalităţi. a) Privind noţiunea de participaţiune reciprocă a se vedea supra art. 117, VIII. Art. 118 alin. 2 urmăreşte
protecţia acţionarilor minoritari şi a creditorilor.
b) Protecţia este necesară în privinţa riscului diluării capitalului. Aceasta poate apărea atît în ceea ce priveşte aportul de parţi
sociale, cît şi menţinerea sau documentarea schimbărilor legate de capital. În cazul aporturilor la capitalul social este vorba, din
punct de vedere economic, de o singură prestaţie, aceasta fiind de facto restituită societăţii prin intermediul participaţiunii
reciproce.
c) Participaţiunea reciprocă poate afecta principiile generale de administrare a întreprinderilor societăţi comerciale, acestea
necesitînd o protecţie corespunzătoare. Drepturile rezultînd din participaţiunile reciproce sînt exercitate de către organele
societăţilor, astfel că acestea vor putea influenţa, în funcţie de cota de voturi exersabile, în mod decisiv hotărîrile luate de către
adunările generale ale ambelor societăţi. Aceasta poate duce, după caz, la sustragerea organelor societăţii de sub controlul
asociaţilor prin intermediul adunării generala sau eludarea altor mecanisme de control. Totodată, participaţiunea reciprocă
considerabilă permite ocuparea de posturi în ambele societăţi, prin denumirea sau trimiterea de către fiecare societate în cealaltă
a aceloraţi persoane sau de persoane loiale, ducînd de asemenea la eludarea principiilor de organizare şi control a organelor
societăţii.
2. Participaţiunea reciprocă simplă. Participaţiunea reciprocă simplă există atunci, cînd întreprinderile deţin participaţiuni
reciproce, fără ca vreuna din acest întreprinderi să fie întreprindere cu participaţiune majoritară, respectiv în posesiune
majoritară. O asemenea participaţiune reciprocă nu este intersiză de lege lata. Termenul de posesiune majoritară este unul
generic, cuprinnzînd conf. art. 118 alin. 1 Cod civil atît majoritatea participaţiunilor în capitalul social cît şi majoritatea
drepturilor la vot (supra III). Calculul participaţiunii majoritare are loc potrivit regulilor generale a art. 118 alin. 1 Cod civil,
inclusiv a prinicipiilor de atribuire a participaţiunilor (supra IV-VI).
3. Participaţiunea reciprocă calificată. a) Participaţiunea reciprocă calificată presupune, că una din întreprinderile cu
participaţiune reciprocă este o întreprindere în posesiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil. Elementul constituv îl
constituie participaţiunea majoritară care transformă una din întreprinderile cu participaţiune reciprocă intr-o întreprindere în
posesiune majoritară. Calculul participaţiunii majoritare, participaţiuni în capitalul social sau majorităţii voturilor, are loc
potrivit regulilor generale arătate la art. 118 alin. 1 Cod civil (supra IV-VI).
b) Participaţiunea reciprocă calificată este intersiză. Interdicţia cuprinde ambele situaţii posibile. Pe de o parte este interzisă
dobîndirea de către întreprinderea în posesiune majoritară de participaţiuni (în capitalul social sau voturi) în întreprinderea cu
participaţiune majoritară. Pe de altă parte legea interzice deţinerea de participaţiuni (în capitalul social sau voturi) în
întreprinderea cu participaţiune majoritară din momentul dobîndirii de către aceasta din urmă a statutului de întreprindere cu
participaţiune majoritară. Pentru situaţia în care întreprinderea deţine deja participaţiuni în întreprinderea cu participaţiune
majoritară, art. 118 alin. 2 Cod nu prevede nici modul, nici un termen pentru înstrăinarea participaţiunilor şi nici sancţiuni
concrete pentru încălcarea art. 118 alin. 2 Cod civil.
c) Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, că, în acest caz, întreprinderea în posesiune majoritară este
obligată de a înstrăina participaţiunile reciproce. Aceasta soluţie este regula şi constituie punctul de pornire a art. 118 alin. 2
Cod civil. Desigur, participaţiunea calificată poate înceta şi prin înstrăinarea de către întreprinderea cu participaţiune majoritară
a participaţiunilor sale în întreprinderea în posesiune majoritară, dacă ea nu doreşte menţinerea statutului de întreprindere cu
participaţiune majoritară (de ex. în cazul dobîndirii prin succesiune a unei cote părţi din partiicpaţiuni, fără a exista intenţia
întreprinderii de a menţine o participaţiune majortară în întreprinderea în posesiune majoritară).
d) Înstrăinarea este necesară din momentul în care elementul constitutiv al participaţiunii reciproce calificate, adică dobîndirea
unei participaţiuni majoritare conf. art. 118 alin. 2 Cod civil (supra a), s-a realizat. Înstrăinarea participaţiunilor de către
întreprinderea în posesiune majoritară nu va avea loc, de regulă, instantaneu, astfel că pînă la înstrăinare se va scurge o perioadă
anumită de timp. Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, în acest caz, necesitatea interzicerii
întreprinderii in posesiune majoritară a exercitării, atît direct cît şi indirect, a tuturor drepturilor la vot în întreprinderea cu
participaţiune majoritară. Numai în acest fel este posibilă realizarea deplină scopului art. 118 alin. 2 Cod civil.
e) Înstrăinarea de către întreprinderea în participaţiune majoritară a participaţiunilor deţinute în întreprinderea cu participaţiune
majoritară presupune cunoaşterea de către întreprinderea aflată în participaţiune majoritară a existenţei unui raport de
participaţiune reciprocă calificată. Obligaţia de publicitate a participaţiunilor nu este prevăzută expres de art. 118 alin. 2 Cod
civil. O asemenea obligaţie rezultă din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil. În măsura în care asemenea
obligaţii nu există deja în baza unor legi speciale (pentru societăţile pe acţiuni Legea 1134/1997, Legea 199/1998, legislaţia
antimonopolistă, dispoziţii speciale ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; pentru asociaţii societăţilor cu răspundere
limitată şi societăţile de persoane de ex. conorm dispoziţiilor privind exercitarea dreptul de preempţiune), realizarea scopului
art. 118 alin. 2 Cod civil implică obligaţia generală a întreprinderii care dobîndeşte o participaţiune majoritară într-o altă
întreprindere de a comunica aceasta imediat întreprinderii în participaţiune majoritară. Obligaţia de publicitate revine
dobînditorului şi atunci, cînd dobîndirea de participaţiuni are loc indirect, prin intermediul altor persoane în contul
dobînditorului. Această obligaţie rezultă implicit din noţiunea de „participaţiune majoritară” a art. 118 alin. 1 Cod civil, care
cuprinde datorită atribuirii pariticpaţiunilor (supra VI) şi dobîndirea indirectă de participaţiuni.
4. Aspecte de lege ferenda. Legea prevede participaţiunea majoritară drept criteriu de calificare a participaţiunii reciproce
calificate. Într-adevăr, aceasta constituie cazul principal. Pentru realizarea scopului art. 117 urm. Cod civil considerăm, de lege
ferenda, necesară luarea raportului de dependenţă drept criteriu de referinţă pentru interzicerea perticipaţiunii reciproce
calificate. Noţiunea de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil este mai largă decît cea de participaţiune majoritară,
cuprinzînd şi cazurile în care nu există o participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 1, însă întreprinderea are posibilitatea de a
influenţa deciziile celeilalte întreprinderi. De aceea, interdicţia deţinerii de participaţiuni trebuie formulată pornind de la
întreprinderea dependentă, respectiv posibilitatea influenţării (reciproce a) deciziilor, numai astfel putînd fi realizat pe deplin
scopul formulat în art. 118 alin. 2 Cod civil. Participaţiunea majoritară constituie doar cazul principal al dependenţei, aceasta
fiind prezumată conf. art. 119 alin. 2 Cod civil, nu însă şi singurul caz de dependenţă (infra art. 119, II, III). Luarea dependenţei
în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil drept element constitutiv pentru participaţiunea reciprocă calificată duce la extinderea
interdicţiei de a deţine participaţiuni în întreprinderea dominantă, creînd un cadru juridic mai restrictiv. Instanţa poate aplica
regimul juridic prevăzut în art. 118 alin. 2 Cod civil şi în cazul participaţiunilor reciproce între întreprinderi dominante şi
dependente prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
VII. Răspunderea pentru cauzarea insolvabilităţii (art. 118 alin. 3)
1. Generalităţi. Scopul direct al art. 118 alin. 3 Cod civil îl reprezintă instituirea răspunderii juridice pentru cauzarea
insolvenţei unei întreprinderii în posesiune majoritară. Răspunderea este necesară în vederea protecţiei acţionarilor minoritari şi
a creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară. Scopul indirect al art. 118 alin. 3 este unul preventiv, constînd în
prevenirea cauzării insolvenţei unei întreprinderi sub sancţiunea raspunderii juridice subsidiare.
2. Condiţiile răspunderii.
a) Întreprindere. Atragerea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa calităţii de întreprindere a titularului unei
participaţiuni majoritare. Art. 118 alin. 3 nu prevede o noţiune specială de întreprindere. Calitatea de întreprindere titularului
unei participaţiuni majoritare se stabileşte pornind de la noţiunea generală a întreprinderii în sensul art. 117 Cod civil (supra art.
117, III, V, VI). Întreprinderea în participaţiune majoritară este orice societate comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil
(supra IV, art. 117, IV).
b) Participaţiunea majoritară. Întreprinderea subiect al răspunderii trebuie sa deţină direct sau indirect o participaţiune
majoritară în întreprinderea în posesiune majoritară. Noţiunea participaţiuniii majoritare se determină potrivit art. 118 alin. 1
Cod civil, (supra III). Pentru calculul paricipaţiunii majoritare şi a regulilor de atribuire a participaţiunilor deţinute indirect a se
vedea supra IV-VI.
c) Dispoziţia dată de întreprinderea cu participaţiune majoritară. Art. 118 alin. alin. 3 Cod civil nu concretizează
circumstanţele în care se va realiza condiţia existenţei unor dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune majoritară
întreprinderii în participaţiune majoritară. Condiţia presupune determinarea conţinutului a două elemente esenţiale: a noţiunii de
„dispoziţie” şi a „dării” dispoziţiei. Noţiunea de dispoziţie trebuie înţeleasă pornind de la scopul urmărit de art. 118 alin. 3
Cod civil, adică protecţia întreprinderii în participaţiune majoritară împotriva oricărei influenţe a întreprinderii cu participaţiune
majoritară care poate cauza insolvenţa primei. Pentru cuprinderea tuturor riscurilor eventuale este necesară o noţiune extensivă
a noţiunii de dispoziţie. Prin urmare, prin dispoziţie se întelege orice influenţă asupra întreprinderii în participaţiune majoritară.
Dispoziţia poate fie exercitată în orice formă: ordin, directivă, recomandare, sfat, plan, dorinţă, formularea unor scopuri, etc.
Caracterul obligatoriu al unei dispoziţii (obligaţia de a realiza dispoziţia) nu este necesar. Natura favorabilă sau defavorabilă a
dispoziţiei date întreprinderii în participaţiune majoritară este irelevantă, art. 118 alin. 3 Cod civil nelimitînd aplicabilitatea sa
doar la cazul existenţei unor dispoziţii defavorabile (acestea pot fi doar aparent favorabile). Din punct de vederea practic, însă,
natura acesteia este significantă pentru stabilirea existenţei raportului de cauzalitate între dispoziţie şi insolvabilitate, întrucît o
dispoziţie favorabilă nu va cauza, de regulă, insolvabilitatea unei înterprinderi. Caracterul prejudiciabil sau nu al unei dispoziţii
se va determina pornind de la interesele întreprinderii în posesiune majoritară.
„Darea” unei dispoziţii presupune posibilitatea atribuirii influenţei exercitate asupra întreprinderii în participaţiune majoritară
întreprinderii cu participaţiune majoritară. Prin urmare, dispoziţia trebuie să emane de la întreprinderea cu participaţiune
majoritară. Nu numai influenţa directă prin intermediul organelor de conducere a întreprinderii cu participaţiune majoritară
asupra organelor de conducere a întreprinderii în participaţiune majoritară constituie dispoziţii date de întreprinderea majoritară.
Orice altă influenţă exercitată indirect prin alte persoane sau titulari de drepturi va realiza condiţia „darii de dispoziţii”. Aceasta
este realizată de ex. atunci, cînd influenţa are loc prin trimiterea de reprezentanţi în organele de conducere a întreprinderii în
participaţiune majoritară, deţinerea de mandate duble, trimiterea de reprezentanţi (persoane cu funcţii de răspundere) în
subdiviziunile întreprinderii în participaţiune majoritară sau alte cazuri similare, dacă prin aceasta se realizează influenţarea
deciziilor întreprinderii în posesiune majoritară.
d) Executarea dispoziţiei date de întreprinderea cu participaţiune majoritară. Dispoziţia dată unei întreprinderi trebuie
executată pentru a produce efecte. Numai executarea unei dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune majoritară poate
atrage răspunderea acesteia. Dispoziţiile neexecutate nu produc efecte juridice. Exercutarea nu presupune obligativitatea
executării unei dispoziţii, dispoziţiile executate benevol constituind de asemenea dispoziţii în sensul art. 118 alin. 3 Cod civil.
e) Insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majoritară. Aplicarea dispoziţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil intervine
atunci, cînd întreprinderea în posesiune majoritară a devenit insolvabilă. Insolabilitatea unei întreprinderi se determină conform
Legii 632/2001. Art. 118 alin. 3 Cod civil nu deosebeşte între temeiurile insolvabilităţii, aceasta putînd aparea atît în forma
incapacităţii de plată (art. 22 alin. 2 Legea 632/2001) cît şi a supraîndatoririi (art. 22 alin. 3 Legea 632/2001) întreprinderii în
participaţiune majoritară.
f) Raportul de cauzalitate între dispoziţia întreprinderii cu participaţiune majoritară şi insolvabilitate. Răspunderea
subsidiară a întreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa unui raport de
cauzalitate între dispoziţia (sau dispoziţiile) date de aceasta şi insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majortară.
Raportul de cauzalitate există şi în cazul în care executarea mai multor dispoziţii succesive sau date unor organe diferite sau de
o intensitate diferită luate ca un tot unitar au cauzat insolvabilitaea întreprinderii.
g) Lipsa condiţiei culpei. Art. 118 alin. 3 Cod civil instituie o răspundere objectivă a întreprinderii cu participaţiune majoritară
indiferent de existenţa, inexistenţa sau gradul culpei acesteia. De lipsa condiţiei culpei trebuie deosebit cazul în care
întreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada, că actele juridice sau măsurile luate de întreprinderea în
posesiune majoritară ca urmare a dispoziţiilor sale ar fi fost luate în asemenea circumstanţe şi de un organ de conducere a unei
întreprinderi independente (infra 5). În asemenea cazuri nu lipseşte culpa, ci elementul constituant al prejudiciului.
3. Efectele juridice. a) Realizarea elementelor constitutive ale art. 118 alin. 3 Cod civil are drept efect raspunderea juridică
subsidiară a întreprinderii cu participaţiune majoritară pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară. Prima va
răspunde în măsura în care patrimoniul societăţii în participaţiune majoritară nu este suficient satisfacerii creanţelor creditorilor
ei.
b) Răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune constatarea insuficienţei
patrimoniului întrerpinderii în participaţiune majoritară într-un proces de insolvabilitate sau cel puţin deschiderea acestuia
conform art. 17 urm. Legea 632/2001.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede expres răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de întreprinderea în
participaţiune majoritară. Astfel, dreptul de a cere plata creanţelor rămase neacoperite după desfăşurarea procesului de
infosvabilitate a întreprinderii în participaţiune majoritară din patrimoniul întreprinderii cu participaţiune majoritară aparţine
creditorilor titulari ai creanţelor rămase neacoperite.
d) Executarea unor dispoziţii defavorabile intereselor întreprinderii în participaţiune majoritară poate, după caz, atrage şi
răspunderea organelor întreprinderii în posesiune majoritară pentru încălcarea obligaţiilor de loialitate şi diligenţă faţă de
întreprinderea condusă. Organele de conducere a întreprinderii în participaţiune majoritară sînt obligate, înainte de executarea
unei dispoziţii, de a verifica caracterul defavorabil al acestora vis-à-vis de interesele întreprinderii. Răspunderea membrilor
organelor de conducere sau a altor persoane cu funcţii de răspundere se determină conform regulilor generale sau speciale
prevăzute pentru forma juridică concretă de organizare juridică a întreprinderii. Întreprinderea cu posesiune majoritară nu se va
putea elibera de răspundere bazîndu-se pe faptul, că organele întreprinderii în posesiune majoritară sînt obligate la verificarea
caracterului favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor date de întreprinderea în participaţiune majoritară.
4. Exonerarea de raspundere. În cazul lipsei unui element constitutiv a răspunderii prevăzută de art. 118 alin. 3 Cod civil
lipseşte răspunderea însăşi. Evaluarea intereselor luate în vedere de către legiuitor la instituirea răspunderii subsidiare în art.
118 alin. 3 Cod civil impune tacit şi un caz special, în care întreprinderea cu participaţiune majoritară trebuie exonerată de
răspundere. Este vorba de situaţia în care întreprinderea cu participaţiune majoritară face dovada, că actele juridice sau măsurile
luate de întreprinderea în posesiune majoritară, ca urmare a dispoziţiilor sale, ar fi fost luate în asemenea circumstanţe şi de un
organ de conducere diligent a unei întreprinderi independente. Exonerarea de răspundere este necesară, întrucît art. 118
alin. 3 Cod civil nu are drept scop transferarea tuturor riscurilor proceselor decizionale şi riscurilor economice a întreprinderii
în participaţiune majoritară asupra întreprinderii în participaţiune majoritară. Art. 118 alin. 3 Cod civil intenţionează
sancţionarea numai acelor riscuri care decurg din influenţa exercitată de întreprinderea majoritară şi care nu corespund
exigenţelor obligaţiilor de conducere a unei întreprinderi independente.
5. Sarcina probei. a) Dovada existenţei unor dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune majoritară şi a raportului de
cauzalitate între acestea şi insolvabilitatea înterprinderii în participaţiune majoritară revine reclamantului. Art. 118 alin. 3 Cod
civil nu prevede o prezumţie generală, confrom căreia dispoziţiile date de o întreprindere cu participaţiune majoritară ar fi
cauzale pentru insolvabilitatea întreprinderii în posesiune majoritară.
b) Administrarea integrală de către reclamant a probelor privind existenţa unor dispoziţii din partea întreprinderii cu
participaţiune majoritară precum şi dovada raportului de cauzalitate între dispoziţii şi insolvabilitate vor constitui, de regulă,
impedimente majore în implementarea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil. Acest rezultat nu corespunde scopului art. 118 alin.
3 Cod civil. Pentru crearea unui echilibru între interesele participanţilor considerăm necesară dovada prima facie. Totuşi,
simpla dovadă a existeţei unei participaţiuni majoritare nu este suficientă. Reclamantul poate face, însă, dovada existenţei unei
sau mai multor dispoziţii directe (supra 2 c) date de către întreprinderea cu participaţiune majoritară, a existenţei unor relaţii
interpersonale strînse între întreprinderi, a unor dispoziţii indirecte sau a unor indicii ferme de natură a permite asumarea
prezumtiei, că acestea datorită naturii lor ar fi putut cauza insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majoritară. Pîrîtului
(întreprinderii cu participaţiune majoritară) îi va reveni, în acest caz, dovada lipsei dispoziţiilor date întreprinderii în posesiune
majoritară sau a lipsei raportului de cauzalitate între influenţa exercitată asupra întreprinderii în participaţiune majoritară şi
insolvabilitatea acesteia.
c) Sarcina probei în vederea exonerării de răspundere a întreprinderii cu participaţiune majoritară (supra 4) îi revine acesteia
în calitate de pîtît.
6. Aspecte de lege ferenda.
a) Răspunderea subsidiară prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil are ca punct de pornire participaţiunea majoritară, directă sau
indirectă, în capitalul social al unei întreprinderi sau majoritatea voturilor acesteia. Neîndeplinirea acestei condiţii are drept
efect lipsa răspunderii. Totuşi, există situaţii cînd o întreprindere care nu deţine participaţiunea majoritară inntr-o altă
întreprindere poate, după caz, exercita o influenţă asupra acesteia ce poate cauza insolvabilitatea întreprinderii. Aceste cazuri nu
vor putea fi subsumate art. 118 alin. 3 Cod civil, întrucît lipseşte condiţia existenţei unei participaţiuni majoritare.
Asemenea situaţii au fost reglementate de art. 119 alin. 1 Cod civil sub noţiunea de dependenţă. Pentru realizarea scopului art.
117 urm. Cod civil este necesar und corectiv legislativ. Acesta se poate realiza prin transferarea art. 118 alin. 3 în art. 119 alin.
3 şi substituirea condiţiei participaţiunii majoritare cu aceea a raportului de dependenţă. Pînă la o modificare eventuală a
textului de lege insanţa poate, oricum, aplica art. 118 alin. 3 Cod civil şi asupra celorlalte cazuri prin intermediul analogiei legii
conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
b) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de întreprinderea în
participaţiune majoritară. Prin urmare, întreprinderea în participaţiune majoritară însăşi nu are dreptul de a cere de la
întreprinderea cu participaţiune majoritară acoperirea creanţelor creditorilor săi. De asemenea, nici administratorul
insolvabilităţii nu poate exercita un asemena drept împotriva întreprinderii dominante, întrucît un asemena drept al
întreprinderii în participaţiune majoritară nu există. Dreptul de a trage la răspundere întreprinderea cu participaţiune majoritară
aparţine creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară cu creanţe nesatisfăcute din masa debitoare. Considerăm această
situaţie defavorabilă pentru creditori. Aceştia sînt nevoiţi de a acţiona în mod individual întreprinderea cu participaţiune
majoritară, nedispunînd adesea nici de experienţa şi nici de accesul deplin la informaţiile legate de afacerile şi de aspectele
legate de conducerea societăţii în participaţiune majoritară. De asemenea, riscul suportării cheltuielilor de judecată va constitui
o barieră majoră în exercitarea acestui drept. De regulă, doar creditorii instituionalizaţi sau cei versaţi vor reuşi exercitarea cu
succes a unei asemena acţiuni în răspundere subsidiară. De aceea, considerăm necesară configurarea răspunderii subsidiare a
întreprinderii cu participaţiune majoritară drept răspundere faţă de întreprinderea în participaţiune majoritară. Într-un
asemenea caz, dreptul întreprinderii în participaţiune majoritară ar putea fi exercitat în cazul procesului de insolvabilitate de
către administratorul insolvabilităţii.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil prevede expres doar răspunderea juridică a întreprinderii cu participaţiune majoritară. Întrucît
participaţiunea majoritară poate exista şi indirect, prin interpunerea de alţi titulari, este necesară instituirea răspunderii
subsidiare solidare a întreprinderilor angajate în deţinerea participaţiunii majoritare (art. 530 urm. Cod civil). Aceasta rezultă
din scopul art. 118 alin. 3 Cod civil de a proteja interesele creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară, indiferent de
modul de deţinere a participaţiunii majoritare. Exemplu: întreprinderii X şi Y le aparţin cîte 40% din participaţiunile
întreprinderii Z; întreprinderii X îi aparţin 100% din acţiunile întreprinderii Y; întreprinderea X va fi întreprindere cu
participaţiune majoritară faţă de întreprinderea Z. Protecţia maximă a creditorilor întreprinderii Z impun răspunderea subsidiară
solidară a întreprinderilor X şi Y, întrucît acestea acţionează în comun la darea de dispoziţii întreprinderii Z care duc la
insolvabilitatea acesteia. Răspunderea solidară nu va împiedica, ulterior, exercitarea drepurilor la regres între debitorii solidari
(X şi Y) conform regulilor generale (art. 544 Cod civil).

Articolul 119. Intreprinderea dependenta si intreprinderea dominanta

(1) Intreprindere dependenta este intreprinderea asupra careia o alta intreprindere (intreprinderea dominanta) poate
exercita in mod direct sau indirect o influenta dominanta.
(2) Se prezuma ca o intreprindere in posesiune majoritara este dependenta de intreprinderea cu participatiune
majoritara in ea.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 119 alin. 1 Cod civil reglementează raportul de dependenţă între două întreprinderi. Legea prevede
dependenţa drept un raport de afiliere de sine stătător (art. 117 lit. b). Totodată, raportul de dependenţă este conceput ca şi
noţiune centrală a raporturilor de afiliere. Raportul de dependenţa este completat, pe de o parte, de prezumţia de dependenţă a
art. 119 alin. 2 Cod civil, care stabileşte legătura cu art. 118 Cod civil. Pe de altă parte, dependenţa constituie fundamentul
prezumţiei existenţei unui concern a art. 120 alin. 3 Cod civil, dacă existenţa unui raport de dependenţă nu poate fi combătută
(infra art. 120, III, V, VI).
2. Deosebiri. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1 Cod civil se deosebeşte de raportule juridice de dependenţă
cunoscute pînă în prezent de legislaţia în vigoare. Noţiunea este foarte largă (infra II), cuprinzînd toate posibilităţile directe sau
indirecte, garantate din punct de vedere juridic, de influenţare a deciziilor unei întreprinderi. Legea nu prevede elemente
constitutive suplimentare, ca de ex. art. Art. 9 alin. 8 Legea 1134/1997. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1
Cod civil cuprinde toate raporturile de depenendenţă, inclusiv cele în care influenţa dominantă este exercitată sau poate fi
exercitată într-un mod sigur şi decisiv datorită participaţiunii majoritare în capitalul social sau deţinerii majorităţii de voturi.
Art. 119 alin. 1 Cod civil nu deosebeşte între intensitatea dependenţei („dependenţă simplă” sau „dependenţă
calificată”=control), întrucît în toate cazurile existenţei unei posibilităţii influenţei dominante pot apărea riscuri specifice pentru
întreprinderea dependentă sau creditorii acesteia.
II. Raportul de dependenţă (art. 119 alin. 1)
1. Preliminarii. a) Legiuitorul a ales o definiţie extensivă a noţiunii de dependenţă în vederea cuprinderii tuturor situaţiilor
posibile de influenţare directă sau indirectă a unei întreprinderi. Impedimentele practice la stabilirea existenţei unei inflenţe
dominante în circumstanţe neclare nu pot servi drept cauză pentru restrîngerea definiţiei de dependenţă. Din contra, noţiunea
largă a dependenţei este menită de a cuprinde şi acele situaţii, în care o întreprindere recurge la metode sau structuri confuze în
vederea exercitării influenţei dominante asupra alteia în scopul eludării dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil.
b) Un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil există atunci, cînd, privită din perspectiva unei întreprinderi
independente din punct de vedere juridic (supra art. 117, III-VI), aceasta se află în situaţia în care o altă întreprindere poate
exercita direct sau indirect o influenţă dominantă asupra acesteia. Posibilitatea de a exercita o influenţă dominantă este
suficientă. Această posibilitate trebuie însă să fie constantă, cuprinzătoare şi fundamentată juridic.
2. Posibilitatea exercitării influenţei dominante. a) Influenţa dominantă. Noţiunea influenţei dominante rezultă tacit din
scopul art. 119 alin. 1 Cod civil de a cuprinde toate influenţele posibile asupra întreprinderii de natură a dezechilibra balanţa
între organele de conducere, inclusiv de control, prevăzută pentru întreprinderile independente. Dezechilibrul creat în urma unei
influenţe asupra întreprinderii are drept efect posibilitatea implementării unor scopuri proprii în detrimentul întreprinderii,
asociaţilor minoritari sau a creditorilor întreprinderii. O influenţă este dominantă atunci, cînd prin natura acesteia ea corespunde
cel puţin nivelului influenţei rezultînd dintr-o participaţiune majoritară în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil. Condiţia posibilităţii
de impunere a executării de către întreprinderea dependentă a dispoziţiilor rezultînd din influenţa dominantă a unei alte
întreprinderi nu este necesară, ea îngustînd in mod neîntemeiat domeniul de aplicare a art. 119 alin. 1 Cod civil. Numirea de
persoane loiale în organele de conducere a unei întreprinderi permite asumarea eventualităţii unui comportament loial
întreprinderii dominante.
b) Posibilitatea exercitării. Exercitarea efectivă a influenţei dominante asupra unei întreprinderi nu este necesară conform art.
119 alin. 1 Cod civil, posibilitatea exercitării fiind suficientă („poate exercita”). Posibilitatea exercitării influenţei dominante
trebuie, însa, să fie constantă şi cuprinzătoare.
Constant înseamnă posibilitatea exercitării influenţei pentru o anumită perioadă de timp, fără condiţia existenţei unui cadru
temporal legal prestabilit. Este vorba mai mult de certitudinea exercitării, decît de continuitatea acesteia. Posibilitatea doar
accidentală de a exercita o influenţă momentană asupra întreprinderii este insuficientă. În cazul în care posibilitatea exercitării
influenţei depinde de colaborarea (benevolă) a altor titulari (de. ex. alţi asociaţi în baza unor convenţii de exercitare a
drepturilor la vot într-un anumit mod) dependenţa există doar atunci, cînd colaborarea acestora este constantă pentru o anumită
perioadă de timp. Ea încetează odată cu încetarea colaborării titularilor de drepturi.
Posibilitatea exercitării unei influenţe dominante este cuprinzătoare atunci, cînd influenţa poate fi exercitată cel puţin asupra
politicii personalului întreprinderii, întrucît prin numirea de persoane loiale în cadrul organelor acesteia se poate asigura o
racordare a întreprinderii la interesele întreprinderii dominante. O întreprindere va fi dependentă chiar şi în cazul în care
influenţarea politicii personalului întreprinderii este imposibilă, dacă o altă întreprindere poate influenţa unul sau mai multe din
sferele centrale ale activităţii întreprinderii ca de ex. a politicii financiare, de producţie, de desfacere, de investiţie, etc.
c) Fără impotanţă este modul în care întreprinderea are direct sau indirect, prin intermediul altor titulari, posibilitatea
exercitării inlfuenţei dominante.
3. Modurile de influenţare. a) Posibilitatea exercitării influenţei dominante trebuie să fie fundamentată juridic de dreptul
privind organizarea juridică a întreprinderilor (după caz a dreptului societăţilor comerciale), adică să pătrundă în structura
internă a întreprinderii.
b) Dependenţa de facto faţă de o întreprindere, de. ex. în baza unor contracte de credit, de livrare sau distribuire, nu constituie
dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil, nici atunci, cînd acestea coexistă cu participaţiuni într-o întreprindere, care de
sine stătătăr nu oferă posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Chiar şi în cazul contractelor just-in-time sau a
contractelor de franchising (art. 1171 urm. Cod civil) care pot avea ca efect o dependenţă economică considerabilă faţă de
întreprindere nu constituie un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil).
c) Participaţiunea majoritară (în capitalul social sau a majorităţii drepturilor la vot) atrage implicit prezumţia de
dependendenţă art. 119 alin. 2 Cod civil. Participaţiunile minoritare (în capitalul social sau a unui număr minoritar de drepturi la
vot) vor fi suficiente pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil atunci, cînd datorită circumstanţelor concrete (prezenţei reduse a
asociaţilor în adunările generale; dispoziţii speciale ale actelor constitutive ale întreprinderilor; convenţii între asociaţi, etc.)
acestea oferă (constant) posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Doar posibilitatea de blocare a deciziilor în organele
întreprinderii nu constituie influenţă dominantă, întrucît aceasta nu poate canaliza cu siguranţă întreprinderea în direcţia dorită
şi nici nu o poate forţa la adoptarea anumitor decizii concrete. În cazul societăţilor pe acţiuni, drepturile exercitate de către
instituţiile de credit rezultînd din acţiunile deţinute in depot nu constituie influenţă dominantă, deoarece instuţiile exercită
drepturile în bază de mandat (oricînd revocabil) şi sînt supuse indicaţiilor acţionarilor.
c) Un contract de subordonare a administrării întreprinderii unei alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil; infra art. 120, IV) va
constitui prin definiţie un concern şi, implicit, un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Contractele de
transfer a venitului unei întreprinderi alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil) nu conduc per se şi la existenţa unui raport de
dependenţă. Un asemenea contract, totuşi, poate constitui un indiciu ferm pentru asumarea unui asemenea raport. Încorporarea
unei întreprinderi (art. 120 alin. 2 Cod civil) alteia presupune existenţa unui raport de dependenţă.
III. Formele dependenţei
1. Dependenţa directă şi indirectă. Conform Art. 119 alin. 1 Cod civil un raport de dependenţă poate exista atît prin
posibilitatea directă cît şi indirectă de a exercita o inlfuenţă dominantă asupra unei întreprinderi. Indirect înseamnă că o
întreprindere are posibilitatea (supra II 2) exercitării unei influenţe dominante prin interpunerea unei sau mai multor alte
întreprinderi sau terţi (supra art. 118, VI).
2. Dependenţa multiplă. a) Dependenţa multiplă simplă există atunci, cînd un terţ (întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod
civil) cu posibilitatea de a exercita o influenţă dominantă asupra unei întreprinderi este obligat de a exercita această influenţă
conform dispoziţiilor unei alte întreprinderi. În acest caz nu este necesară dependenţa terţului de întreprindere, obligaţia
executării dispoziţiilor întreprinderii de către terţ putînd avea temei contractual sau legal. Cazul în care terţul nu este dependent
de întreprinderea a cărei dispoziţii este obligat să le execute este numită dependenţă multiplă simplă.
b) Dependenţa multiplă suprapusă există în cazul în care un terţ (întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil), pe lîngă
posibilitatea exercitării unei influenţe dominante asupra unei întreprinderi, este la rîndul său dependent de o altă întreprindere.
Acesta este cazul întreprinderilor mamă-fiică-nepoată-etc., în care întreprinderea fiică este dependentă de întreprinderea mamă,
iar întreprinderea nepoată de întreprinderea fiică. Întreprinderea nepoată va fi dependentă direct de întreprinderea fiică şi
indirect de întreprinderea mamă. Dependenţa multiplă suprapusă nu se limitează doar la unul sau două segmente, acestea putînd
fi continuate de nenumărate ori, în măsura în care sînt întrunite condiţiile existenţei unui raport de dependenţă în fiecare
segment conf. art.119 alin. 1 Cod civil.
3. Întreprinderi comune (joint ventures). Înfiinţarea unor întreprinderi comune nu fundamentează în mod automat un raport
de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Un asemenea raport depinde de împrejurările de fapt concrete şi de raporturile
între întreprinderile fondatoare. În cazul în care o întreprindere fondatoare poate exercita o inflenţă dominantă asupra
întreprinderii comune, aceasta va fi întprindere dominantă faţă de întreprinderea comună. În cazul în care nici una din
întreprinderile fondatoare nu poate influenţa întreprinderea comună (de ex. participaţiunea 50:50 sau 33,3:33,3:33,3), existenţa
unui raport de dependenţă depinde de faptul, dacă între întreprinderile fondatoare există un cadru contractual bine definit care
permite exercitarea comună a influenţei dominante asupra întreprinderii comune. În asemenea cazuri întreprinderile fondatoare
vor fi întreprinderi dominante.
IV. Prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2)
1. Scop, condiţii, efectle juridice. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil prevede prezumţia de dependenţă a unei întreprinderi în
posesiune majoritară faţă de întreprinderea cu posesiune majoritară. Întrucît raportul de dependenţă va rezulta, de
regulă, din participaţiunea în capitalul social sau deţinerea de voturi într-o întreprindere, legiuitorul a reglementat acest
caz în mod deosebit. Scopul normei este completarea noţiunii raportului de dependenţă, contribuind astfel la crearea
unui cadru juridic stabil.
b) Condiţia aplicării art. 119 alin. 2 Cod civil este existenţa unei participaţiuni majoritare în sensul art. 118 alin. 1 Cod
civil (supra art. 118, III-V, VII). Regulile privnd atribuirea participaţiunilor se aplică în mod corespunzător la
calcularea participaţiunii majoritare (supra art. 118, VI).
c) Efectul juridic direct al prezumţiei art. 119 alin. 2 Cod civil este răsturnarea sarcinii probei. Sarcina probei privind
independenţa întreprinderii (lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante) revine aceluia care o invocă,
acesta fiind, de regulă, întreprinderea cu participaţiune majoritară. Efectul juridic indirect al prezmţiei dependenţei este
prezumpţia existenţei unui concern conf. art. 120 alin. 3 Cod Civil (infra art. 120, VI).
2. Răsturnarea prezumţiei de dependenţă. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil instituie o prezumţie de dependenţă relativă, ea
putînd fi răsturnată prin dovada independenţei întreprinderii în participaţiune majoritară.
b) Prezumţia de dependenţă poate fi răsturnată prin dovada lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante.
Faptul neexercitării (de facto a) influenţei dominante asupra întreprinderii este irelevant, pentru aplicarea art. 119 alin.
1 Cod civil fiind suficientă posibilitatea exercitării influenţei dominante (supra II). De asemenea, simpla promisiune a
întreprinderii cu participaţiune majoritară de a nu exercita inflenţa dominantă nu este suficientă pentru dovada
independenţei unei întreprinderi. Indispensabil pentru independenţa întreprinderii este un fundament neechivoc, care
să garanteze lipsa posibilităţii de exercitare a influenţei dominante.
3. Probe. a) În cazul existenţei unei participaţiuni majoritare în capitalul social în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil
întreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada lipsei majorităţii drepturilor la vot în întreprinderea în
participaţiune majoritară, dovedind astfel lipsa influenţei dominante. Totuşi, simpla dovadă a lipsei majorităţii
voturilor nu este suficientă, necesară fiind concomintent şi dovada lipsei posibilităţii exercitării de facto a influenţei, de
ex. datorită prezenţei reduse a asociaţilor în adunarea generală a întreprinderii în participaţiune majoritară.
b) În cazul participaţiunii majoritare prin deţinerea majorităţii voturilor într-o întreprindere, întreprinderea cu
participaţiune majoritară poate face dovada, că datorită dispoziţiilor actelor constitutive ale întreprinderii în
participaţiune majoritară, a unor restricţii a drepturilor la vot, a unor contracte speciale de transferare a dreptului la
vot unui terţ independent, etc., nu are posibilitatea exercitării unei influenţei dominante asupra întreprinderii în
participaţiune majoritară. În cazul societăţilor de persoane important este, de asemenea, dacă în actul de constituire a
societăţii s-a prevăzut un alt mod de conducere a societăţii decît cel prevăzut de lege (art. 123 alin. 2; art. 138 alin. 1, 123
alin. 2 Cod civil). O neexercitare de facto a influenţei dominante nu este suficientă, indispensabilă fiind imposibilitatea
fundamentată juridic de a exercita o influenţă dominantă asupra întreprinderii în participaţiune majoritară.

Articolul 120. Concernul si intreprinderea concernului

(1) Daca mai multe intreprinderi, fara ca sa depinda una de alta, sint reunite sub o conducere unica, atunci ele formeaza
un concern. Fiecare este intreprindere a concernului.
(2) Se considera ca formeaza un concern intreprinderile intre care exista un contract prin care o intreprindere
subordoneaza administrarea sa unei alte intreprinderi sau se obliga sa verse intregul venit unei alte intreprinderi ori
intreprinderile dintre care una este integrata (incorporata) alteia.
(3) Se prezuma ca intreprinderea dominanta formeaza cu intreprinderea dependenta un concern.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 120 Cod civil introduce noţiunea de concern. Criteriul pricipal de definire a concernului este
reunirea a două sau mai multe întreprinderi (independente din punct de vedere juridic [supra Art. 117, VII], dar nu neapărat şi
din punct de vedere economic) sub o conducere unică. Scopul normei este cuprinderea întreprinderilor reunite sub o conducerea
unică într-un termen unic de concern. Importanţa reglementării este la momentul actual greu de stabilit, deoarece în prezent nici
în Codul civil şi nici în alte acte normative nu există dispoziţii concrete care să folosească concernul drept criteriu de referinţă
pentru anumite efecte juridice. Pentru curpinderea riscurilor rezultînd din raporturile de afiliere este suficient deja existenţa unui
raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (altfel în cazul concernelor orizontale, infra II).
2. Noţinea de conducere unică. a) Condiţia principală a existenţei unui concern o constituie conducerea unică a două sau mai
multe întreprinderi. Legea nu defineşte termenul de conducere unică. Aceasta poate fi privită atît un sens restrîns cît şi într-un
sens larg.
b) În sens restrîns, prin conducere unică a două sau mai multor întreprinderi se înţelege o conducere (planificare, executare,
contol) cuprinzătoare şi armonizată a tuturor (sau majorităţii) segmentelor organizatorice şi domeniilor de activitate a
întreprinderilor antrenate într-un concern. O noţiune stricto sensu a conducerii unice are drept efect conceprea concernului ca o
entitate economică, întrucît conducerea unică trebuie să cuprindă coordonarea tuturor (sau majorităţii) domeniilor de activitate a
tuturor întreprinderilor concernului.
c) În sens larg, prin conducere unică a mai multor întreprinderi se întelege conducerea (planificare, executare, contol)
armonizată a cel puţin unui segment de activitate a întreprinderilor concernului, ca de ex. producţia, desfacerea, planificarea,
organizarea, etc. În special conducerea unică a finanţelor întreprinderilor este suficientă pentru existenţa unui concern.
Considerăm definiţia lato sensu a conducerii unice ca fiind cea mai apropiată scopului urmărit de art. 117 urm. Cod civil.
Noţiunea stricto sensu restrînge în mod neîntemeiat domeniul de aplicare a art. 118 Cod civil. Chiar şi în cazul în care art. 117
urm. Cod civil vor fi interpretate ca fiind concomitent şi un fundament pentru organizarea juridică a activităţii economice a mai
multor întreprinderi sub o conducere unică, noţiunea lato sensu a conducerii unice este suficientă pentru cuprinderea şi a
întreprinderilor conduse unic într-un sens restrîns.
3. Formele conernelor. Concernele pot fi împărţite în orizontale şi verticale. Deosebirea între acestea constă în existenţa unui
raport de dependenţă (în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil) în cazul concernelor verticale, concernele orizontale fiind constituite
din întreprinderi independente. În funcţie de fundamentul juridic al dreptului de a exercita conducerea unică, concernele pot fi
împărţite în contractuale şi de fapt. În cazul primelor, fundamenul juridic este un contract menţionat la art. 120 alin. 2 sau o
decizie de încorporare. Conducerea unică în cazul concernelor de fapt nu are fundament contractual, acesta variind în funcţie de
circumstanţele concrete (infra IV).
4. Întreprindere a concernului. Toate întreprinderile reunite (orizontal sau vertical) sub o conducere unică sînt întreprinderi
ale concernului. Astfel, nu numai întreprinderea mamă şi fiică constituie asemenea întreprinderi, ci, de asemenea, şi
întreprinderea nepoată, strănepoată, etc., precum şi acele întreprinderi nepoate, strănepoate, etc. care aparţin unor întreprinderi
fiice diferite constituie între ele întreprinderi ale concernului.
5. Protecţia concurenţei. Aplicarea art. 120 Cod civil nu exclude aplicarea normelor privind protecţia concurenţei (de ex.
Legea 1103/2000). Ambele reglementări se vor aplica concomitent. Art. 118 Cod civil nu constituie un fudament juridic pentru
legitimarea unor grupuri de întreprinderi de natura a leza libera concurenţă. Formarea de concerne în sensul art. 118 Cod civil
este supusă în continuare controlului normelor privind protecţia concurenţei.
II. Concern orizontal (Art. 120 alin. 1)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 1 Cod civil reglementează concernul orizontal. Termenul de „concern orizontal” nu este prevăzut de
lege, acesta poate fi însă utilizat ca termen generic pentru identificarea mai simplă a elementelor constitutive ale art. 129 alin. 1
Cod civil.
2. Condiţii. a) Întreprinderile antrenate într-un concern orizontal trebuie să fie întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil
(supra art. 117, III-VI). b) Întreprinderile trebuie reunite sub o conducere unică. Legea nu prevede modul de reunire sub o
conducere unică, aceasta putînd avea loc atît pe cale contractuală, cît şi prin alte intrumente de fapt. c) Întreprinderile trebuie
reunite în scopul conducerii unice (supra I 2). Considerăm conducerea unică în sens restrîns ca fiind necesară şi suficientă. d)
Un concern orizontal conf. art. 120 alin. 1 Cod civil este doar atunci posibil, cînt între întreprinderi nu există un raport de
dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil este condiţia independenţei din punct
de vedere juridic a întreprinderilor antrenate este indispensabilă. În caz contrar va exista un concern vertical (infra III, IV). f)
Existenţa unui conern în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil presupune existenţa a cel puţin două întreprinderi. Această condiţie
nu este prevăzută expres de lege, ea rezulînd însă tacit din esenţa unui grup de întreprinderi.
3. Concern orizontal contractual. a) Un concern orizontal contractual în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil există atunci, cînd
reunirea a două sau mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere unică are loc prin
încheierea unic contract. Legea nu prevede nici condiţii de formă şi nici privind conţinutul acestuia, acestea fiind lăsate la
latitudinea participanţilor conform principiului libertăţii contractuale. Fără importanţă este modul de conducere unică a
întreprinderilor prevăzut în conctract, adică dacă aceasta se realizează în comun, doar de o singură întreprindere sau prin crearea
unor organe speciale în acest scop. Necesar este, însă, ca prin încheierea contractului să nu se nască între întreprinderi sau faţă
de un terţ un raport de dependenţă (art. 118 alin. 1 Cod civil), deoarece în acest caz vom fi în prezenţa unui concern contractual
vertical (art. 120 alin. 2 Cod civil). Natura juridică a unui contract de reunire a întreprinderilor sub o conducere unică va fi, de
regulă, un contract de societate civilă în sensul art. 1339 Cod civil. De asemenea, încheierea unui contract de administrare
fiduciară între întreprinderi poate da naştere, după caz, unui concern orizontal contractual.
b) Un contract prin care se naşte un concern orizontal contractual în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil trebuie deosebit de
contractul de subordonare a administrării întreprinderii unei alteia în sensul Art. 120 alin. 2 Cod civil, întrucît prin reunirea
sub o conducere comună nu se nasc raporturi de subordonare între întreprinderi, acestea ramîn în continuare pe poziţie de
egalitate (idependente).
c) La încheierea unui contrat de reunire a mai multor întreprinderi sub o conducere unică se vor respecta dispoziţiile privind
protecţia concurenţei (supra I, 5).
4. Concern orizontal de fapt. Reunirea mai multotr întreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere
unică poate avea loc şi fără încheierea unui contract. Modul de reunire sub o conducere unică trebie stabilit în fiecare caz
concret. Conducerea unică poate fi realizată, de ex., prin exercitarea unor funcţii de conducere a mai multor întreprinderi de
către aceeaşi persoană. Condiţia esenţială, în toate cazurile, este lipsa unui raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod
civil. Simpla coordonare a activităţii întreprinderilor nu este suficientă, necesară fiind exercitarea unei conduceri unice (supra I,
2).
III. Concern vertical (noţiune)
Art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil nu prevăd nici termenul de concernului vertical şi nici o definiţie a acestuia. Termenul de concern
vertical urmează a fi folosit în comentar în scopul simplicării identificării art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil. Definiţia concernului
vertical rezultă din esenţa art. 120 alin. 2 Cod civil, acesta existînd atunci, cînd două sau mai multe întreprinderi (independente
din punct de vedere juridic) dependente una de alta, sînt reunite sub o conducere unică. Un concern vertical presupune, deci,
existenţa unui raport de dependenţă între întreprinderile concernului reunite sub o conducere unică. În cazul art. 120 alin. 2
acest raport de dependenţă şi implicit existenţa unui concern vertical este prezumat absolut. Art. 120 alin. 3 Cod conţine o
prezumţie relativă a existenţei unui concern vertical. În funcţie de fundamentul juridic al raportului de dependenţă pot fi
deosebite concerne verticale contractuale şi concerne verticale de fapt.
IV. Concern vertical contractual sau prin încorporare (Art. 120 alin. 2)
1. Prezumpţia absolută. Art. 120 alin. 2 Cod civil instituie prezumţia absolută a existenţei unui concern în cazul în care între
întreprinderi există un contract de subordonanre a administraţiei unei alteia sau unui contract de transfer a venitului unei
întreprinderi precum şi în cazul încorporării unei întreprinderi alteia. Prezumţia este absolută („se consideră”). Dovada contrarie
nu este admisibilă. Enumerarea cazurilor este exhaustivă, interpretarea art. 120 alin. 2 Cod civil fiind permisă doar restrictiv.
2. Concern vertical contractual. a) Legea prevede două cazuri, în care încheierea unui contract duce la naşterea unui concern
vertical. Dispoziţiile legale sînt foarte sumare, necesitînd stringent, datorită efectelor juridice a acestora asupra întreprinderilor
antrenate într-un concern, o concretizare cît mai detaliată. Legea nu conţine detalii în privinţa formei sau conţinutului
contractelor. Considerăm cel puţin forma scrisă necesară. În special în vederea protecţiei întreprinderii dependente
autentificarea notarială a contractului şi/sau înregistrarea acestuia în registrul de stat al întreprinderilor oferă protecţie maximă.
De asemenea, legea nu prevede nici condiţia existenţei unei hotărîri a adunării generale a întreprinderilor contractante. În
măsura în care o asemenea condiţie nu rezultă din dispoziţiile speciale privind formele societăţilor comerciale concrete,
considerăm de lege ferenda includerea unei asemenea condiţii generale precum şi a unui cvorum adecvat (3/4 din numărul de
voturi sau capital social) drept indispensabile pentru garantarea drepturilor asociaţilor minoritari şi a creditorilor întreprinderilor
contractante. La calificarea unui contract drept contract de subordonare a administraţiei unei întreprinderi altei întreprinderi sau
de vărsare a venitului unei alte întreprinderi este important conţinutul acestora, nu denumirea lor.
b) Contract de subordonare a administraţiei unei întreprinderi alteia se încheie între două întreprinderi în sensul art. 117
urm. Cod civil. Privite prin prisma scopului dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil, întreprinderile a căror conducere este
subordonată alteia vor fi întreprinderile organizate în forma societăţilor comerciale (supra art. 117, IV). Din contra,
întreprindere cărora li se poate suborodona conducerea unei altor întreprinderi pot fi orice întrprinderi, indiferent de forma
juridică de organizare a acestora (supra 117, V, VI).
Contractul trebuie să subordoneze administrarea întreprinderii alteia. Noţiunea de administrare variază în funcţie de forma de
organizare juridică a întreprinderii. În general va fi vorba de subordonarea domeniilor de planificare, coordonare, control,
numirea personalului, etc. conducerii unei alte întreprinderi supraordonate. Subordonarea administrării unei alte întreprinderi nu
implică subordonarea tuturor sferelor de administrare, suficient fiind dreptul întreprinderii supraordonate de a determina
unilateral direcţiile prioritare de activitate a întreprinderii subordonate şi posibilitatea impunerii acestora conducerii
întreprinderii subordonate.
Subordonarea înseamnă dreptul întreprinderii supraordonate de a impune o anumită administrare întreprinderii subordonate.
Acest drept poate fi realizat de ex. prin dispoziţii obligatorii sau prin trimiterea de persoane loiale în organele de conducere a
întreprinderii subordonate. Prin subordonare organele întreprinderii subordonate rămîn acesleaşi, ele exercitînd în continuare
conducerea întreprinderii, însă luînd în considerare dispoziţiile sau directivele obligaroriii ale întreprinderii supraordonate (a se
deosebi de contractul de administrare fiduciară a unei întreprinderi conf. art. 1053 urm. Cod civil, după care funcţiile organelor
sînt preluate integral de o altă întreprindere).
c) Contractul de vărsare a venitului unei întreprinderi alteia există atunci, cînd una din întreprinderi se obligă a transfera
întregul venit altei întreprinderi. Privind părţile contractului a se vedea comentariile asupra contractului de subordonare a
administraţiei unei întreprinderi altei întreprinderi (supra b). Contractul se va încheia de către organele de conducere a
întreprinderilor. Dispozţiile speciale prevăzute pentru unele societăţi comerciale referitoare la formă sau la condiţia aprobării de
către adunarea generală a unor asemenea contracte se vor aplica în mod corespunzător. A se vedea comentariile de mai sus
(supra 2 a). În privinţa conţinutului indispensabilă este obligaţia de transfer a întregului venit a întreprinderii. Prin venit se
înţelege venitul anual care ar fi fost indicat în raportul financiar anual (art. 43 urm. Legea 426/1995; MF 147/1997), dacă nu ar
fi existat obligaţia de vărsare a venitului altei întreprinderi (un venit pozitiv nu va exista, întrucît prin transferul venitului acesta
va fi trecut în partea pasivă a balanţei). În principiu, venitul trebuie vărsat întreprinderii cocontractante, întrucît aceasta va
suporta riscul insolvabilităţii întreprinderii (art. 118 alin. 3 Cod civil analog). Un contract de varsare a întregului venit în
favoarea unei terţe persoane poate fi acceptat doar cu condiţia răspunderii subsidiare solidare a întreprinderii cocontractante şi
a terţului beneficiar conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog pentru insolvabilitatea întreprinderii, evitîndu-se astfel tendinţa
interpunerii de întreprinderi pentru evitarea aplicării dispoziţilor legale.
3. Concern vertical prin încorporare. a) Legea nu defineşte termenul de încorporare, fiind necesară o intervenţie legislativă
concretă. Prin urmare, expunerile de mai jos reprezintă doar cîteva puncte de reper de lege ferenda pentru o eventuală
reglementare sau pentru jurisprudenţă.
b) În general prin încorporare se înţelege integrarea din punct de vedere juridic a unei întreprinderi într-o altă întreprindere în
vederea simplificării unor formalităţi şi procese de administrare imanente întreprinderilor independente. Prin îcorporare puterea
de decizie în toate domeniile administrării trece în mîinile întreprinderii în care este încorporată întreprinderea, aceasta putînd fi
condusă ca o simplă filială sau sucursală.
c) Încorporarea poate avea loc între întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil (supra art. 117, III-VI). De regulă,
întreprinderea încorporată va fi o societate pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Întreprinderea în care urmează a fi încorporate
o altă întreprindere poate fi orice întreprindere.
d) Încorporarea presupune dobîndirea tuturor participaţiunilor sau a unei participaţiuni de cel puţin 95% din capitalul social al
întreprinderii ce urmează a fi încorporată (detalii vizînd societăţile pe acţiuni a se vedea art. 84 Legea 1134/1997; Legea
119/1998). Încorporarea necesită o hotărîre a adunării genereale a întreprinderii ce urmează a fi încorporată cît şi o hotărîre a
adunării generale a întreprinderii în care se va încorpora întreprinderea. Întrucît încorporarea va avea drept rezultat răspunderea
subsidiară întreprinderii centrale pentru obligaţiile întreprinderii integrate conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog (inra 4), necesar
este aplicarea unui cvorum prevăzut pentru modificarea capitalului social al întreprinderii. Deciziile de încorporare trebuie
înregistrate în registrul de stat al întreprinderilor în vederea publicităţii acestora. În cazul existenţei de asociaţi minoritari legea
trebuie să prevadă dreptul de opţiune a acestora de a rămîne în continuare în întreprinderea încorporată sau a de a ieşi din
aceasta. Posibilă este, de asemenea, reglementarea condiţiilor în care asociatul majoritar ar avea dreptul de a „elimina” asociaţii
minoritari (squeeze out). În ambele cazuri este necesară prevederea modului de compensare a asociaţilor minoritari. De
asemenea, este necesară crearea unui mecanism de acordare de garanţii pentru creditorii întreprinderii încorporate, dacă aceştia
fac dovada plauzibilă a existeţei unor riscuri rezultînd din încorporarea întreprinderii.
4. Efectele juridice. a) Instituirea unui concern vertical pe cale contractuală sau prin încorporare atrage după sine răspunderea
subsidiară a întreprinderii supraordonate conform 118 alin. 3 (după caz analog conform art. 5 alin. 1 Cod civil). Răspunderea
rezultă din caracterul sinalagmatic a unui contract, dreptului de a conduce întreprinderea, respectiv de a obţine venitul unei alte
întreprinderi, corespunzîndu-i obligaţia de a prelua riscurile juridice şi economice a întreprinderii subordonate (paralelismul
competenţei şi a răspunderii). În cazul existenţei unei participaţiuni majoritare la încheierea unui contract de subordonare a
administrării întreprinderii sau a vărsării întregului capital sau în cazul unei hotărîri de încorporare, art. 118 alin. 3 Cod civil se
va aplica direct (supra art. 118, VII). Art. 118 alin. 3 Cod civil se va aplica în mod analog conf. art. 5 alin. 1 Cod civil atunci,
cînd la încheierea unui contract meinţionat la art. 120 alin. 2 Cod civil întreprinderea supraordonată nu este întreprindere cu
participaţiune majoritară în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil.
b) Fundamentarea răspunderii întreprinderii supraordonate ar fi mult mai simplă (de lege ferenda), dacă raspunderea prevăzută
la art. 118 alin. 3 Cod civil ar porni de la existenţa unui raport de dependenţă şi nu a participaţiunii majoritare (supra art. 118,
VII, 6). În cazurile unui concern vertical întreprinderea subordonată sau încorporată este dependentă de întreprinderea
supraordonată.
V. Concern vertical de fapt
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil conţine prezumţia unui concern în cazul existenţei unui raport de dependenţă între
întreprinderi (infra V). Legea nu defineşte elementele constitutive a unui asemenea concern. Noţiunea acestuia rezultă din art.
120 alin. 3 Cod civil analizat cumulativ cu alineatele 1 şi 2 a art. 120 Cod civil. Prin conern vertical de fapt se înţelege
raportul juridic în care una sau mai multe întreprinderi dependente sînt reunite sub o conducere unică a întreprinderii
dominante, fără ca raportul de dependeţă să existe în baza unui contract sau hotărîre de încorporare prevăzute la art. 120 alin. 2
Cod civil. În acest caz întreprinderea dominantă va exercitata o conducere unică de facto.
2. Condiţii. a) Un concern vertical de fapt poate lua naşte doar între întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil.
Întreprindere dominantă poate fi orice întreprindere (supra art. 117, III, V). Întreprindere dependentă va fi orice întreprindere
organizată în forma unei societăţi comerciale prev. la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV). În măsura în care raportul de
dependenţă
există indirect, prin interpunerea de alţi titulari (întreprinderea A deţine o parte din participaţiuni în întreprinderea B prin
intermediul unei fundaţii C, avînd ca fondator unic întreprinderea A), aceşti titulari se vor considera, după caz, întreprinderi
dominante, respectiv dependente (fundaţia C va fi considerată drept întreprindere dependentă de întreprinderea A, şi, după caz,
întreprindere dominantă faţă de întreprinderea B) (supra art. 117, V, VI). Întreprinderile trebuie să fie independente din punct de
vedere juridic, excluse fiind filialele, sucursalele, agenţiile, etc. (supra art. 117, VII).
b) Între întreprinderi trebuie să existe un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (supra art. 119, II, III). În
cazul existenţei unei participaţiuni majoritare raportul de dependenţă se prezumă conf. art. 119 alin. 2 Cod civil (supra art. 119,
IV). Raportul de dependenţă nu trebuie să rezulte dintr-un contract de subordonare a administraţiei întreprinderii alteia, de
vărsare a întregului venit altei întreprinderi sau dintr-o hotărîre de încorporare, în aceste cazuri existînd un concern vertical în
sensul art. 120 alin. 2 Cod civil (prezumţie absolută).
c) Întreprinderile dependente trebuie reunite sub o conducere unică. Pentru noţiunea de conducere unică a se vedea supra I, 2.
Exercitarea conducerii unice depinde de specificul formei de oganizare a întreprinderii. În cazul societăţii pe acţiuni dependente
impunerea conducerii unice presupune respectarea tuturor rigurozitaţilor şi formalităţilor impuse de Legea 1134/1997 şi de
statutul societăţii. Posibilitatea impunerii une conduceri unice societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor de persoane
depinde de dispoziţile legale speciale şi, datorită libertăţii mai largi de dispoziţie a asociaţilor, de prevederile concrete ale
actelor constitutive a acestor societăţi. Conducerea unică nu este limitată la un singur segment (întreprinderea mamă-fiică),
aceasta putînd cuprinde concomitent mai multe segmente (întreprinderile mamă-fiică-nepoată-etc.).
d) Conducerea unică a întreprinderilor dependente trebuie exercitată în mod efectiv. Simpla posibilitate de a exercita
conducerea unică nu este suficientă pentru existenţa unui concern. Exercitarea reală a conducereii unice reprezintă criteriul de
diferenţiere între întreprinderile dependente în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil şi întreprinderile (dependente ale) concernului în
sensul art. 120 alin. 3 Cod civil. Ultimile sînt, pe lîngă raportul de dependenţă, conduse unic efectiv de către întreprinderea
dominantă, exercitarea conducerii transformîndu-le în întreprinderi ale concernului; în cazul neexercitării efective a conducerii
unice, chiar şi în prezenţa posibilităţii exercitării acesteia, întreprinderile vor fi doar dependente în sensul art. 119 alin. 1 Cod
civil.
e) Concernul vertical de fapt este prezumat în cazul existenţei unui raport de dependenţă între întreprinderi conf. art. 120 alin.
3 Cod civil (infra V).
3. Efectele juridice. Existenţa unui concern vertical de fapt presupune exercitărea efectvă a conducerii unice a întreprinderilor
dependente. Impunerea efectivă a conducerii unice însemnă, prin urmare, obligarea la executarea anumitor dispoziţii a
întreprinderii dominante. În cazul realizării condiţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil, întreprinderea dominantă va fi ţinută de a
răspunde subsidiar pentru obligaţiile înterprinderilor dependente ale concernului (supra art. 118, VII). În cazul în care raportul
de dependenţă nu se datorează participaţiunii majoritare, art. 118 alin. 3 se va aplica analog (art. 5 alin. 1 Cod civil). A se vedea
în acest sens supra III, 4 şi art. 118, VII 6.
VI. Prezumţia existenţei unui concern vertical de fapt (Art. 120 alin. 3)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil prevede prezumţia existenţei unui concern între întreprinderea dominantă şi întreprinderea
dependentă. Legea instituie o prezumpţie relativă („se prezumă”; altfel art. 120 alin. 2 Cod civil - „se consideră”), dovada
contrarie fiind posibilă. Prezumţia existenţei unui conern este ultimul segment din lanţul reglementărilor legale a raporturilor de
afiliere: o întreprindere în participaţiune majoritară (art. 118 alin. 1) se prezumă (art. 119 alin. 2) a fi dependentă (art. 119 alin.
1) de întreprinderea cu participaţiune majoritară, formînd împreună cu aceasta un concern (art. 120 alin. 3). Scopul prezumţiei
concernului este răsturnarea sarcinii probei, dovada contrariului (lipsei concernului) revenindu-i întreprinderii pîrîte.
2. Proba contrarie. a) Întreprinderea concernului poate răsturna prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil prin dovada lipsei unuia
din elementele constitutive ale concernului vertical de fapt (supra IV). În cazul în care întreprinderea dovedeşte inexistenţa
unui raport de dependenţă lipseşte prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil ca atare, întrucît va lipsi un element constitutiv al
prezumţiei înseşi. Dovada neexercitării conducerii unice are ca efect răsturnarea prezumţiei concernului. Lipsa exercitării
conducerii unice nu implică, însă, şi lipsa automată a unui raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil.
b) Dovada concretă necesară răsturnării prezumţiei conernului depinde de noţiunea largă sau restrînsă a conducerii unice a
concernului (supra I, 2), deoarece în funcţie de noţiunea acesteia va trebui dovedit un volum diferit de fapte. Dovada prima
facie nu este suficentă, necesare fiind dovezi substanţiale de natură a răsturna neechivoc prezumţia legală a concernului.

§ 2. Societatea in nume colectiv

Articolul 121. Dispoziţii generale cu privire la societatea în nume colectiv

(1) Societate în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în conformitate cu actul de
constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia.
Clauza prin care se limitează răspunderea nu este opozabilă terţilor.
(2) Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică
sau juridică poate fi asociatul numai al unei societăţi în nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate în nume colectiv” sau
abrevierea “S.N.C.”, numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor asociaţilor,
în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba
de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”.

1. Consideraţii introductive. Societatea în nume colectiv este considerată drept cea mai veche dintre societăţile comerciale
reglementate de dreptul comercial contemporan. În doctrină se afirmă că primele societăţi comerciale - datând din îndepărtata
antichitate - se înrudesc, cel puţin unele dintre ele, cu societatea în nume colectiv, reglementată de dreptul actual, iar altele se
aseamănă cu societatea în comandită simplă, consacrată, de asemenea, prin normele legale în prezent în vigoare. Apreciabila
vechime a societăţii în nume colectiv este legată de simplitatea funcţionării acestei societăţi. De altfel, această simplitate
explică, pe de o parte, şi faptul că multă vreme această formă juridică societară a fost considerată de doctrină ca fiind arhetipul
societăţii comerciale.
Societatea în nume colectiv se caracterizează prin întrunirea a două elemente: (a) asociaţii îşi exercită activitatea de
întreprinzător sub o firmă (denumire) colectivă şi în numele societăţii şi (b) răspund în mod solidar şi nemărginit pentru
obligaţiile sociale. Astfel, dintre toate societăţile comerciale reglementate de legislaţia în vigoare, în societatea în nume colectiv
responsabilitatea asociaţilor este cea mai gravă din câte se pot imagina, aceasta fiind în acelaşi timp nelimitată şi solidară. De
asemenea, retragerea asociatului din societatea în nume colectiv este grevată de îndeplinirea anumitor condiţii, iar în caz de
retragere răspunderea acestuia pentru obligaţiile sociale născute anterior respectivului moment subzistă pe o perioadă destul de
lungă.
Datorită acestor elemente, societatea în nume colectiv se înfăţişează ca fiind cea mai personală; în cazul ei, elementul intuitu
personae şi importanţa lui pentru constituirea şi funcţionarea societăţii este ridicat la paroxism. Din acest motiv, de cele mai
multe ori, societatea în nume colectiv se înfăţişează ca o societate familială, constituită între membrii aceleiaşi familii (părinţi şi
copii, sau fraţi şi surori ori rude de grad mai îndepărtat), iar alteori ea este uzuală în cadrul unei anumite profesiuni (caz în care
se constituie cu participarea unor membri ai aceluiaşi corp profesional). Desigur, nimic nu se opune ca o societate în nume
colectiv să fie înfiinţată de persoane fizice între care nu există nici legături de rudenie şi nici activităţi profesionale, ci există
doar relaţii de prietenie ori de consideraţie reciprocă.
Trebuie menţionat că, în ultimii 50 de ani, în toate statele europene ponderea societăţilor în nume colectiv în ansamblul
societăţilor comerciale a scăzut simţitor, ceea ce demonstrează relativ slaba atractivitate pe care acestea o prezintă acum pentru
cei interesaţi să constituie o societate comercială. În prezent, societatea în nume colectiv suportă concurenţa societăţii cu
răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, care din raţiuni practice sunt preferate de participanţii la activitatea de
antreprenoriat. Există o explicabilă predilecţie a marii majorităţi a celor care doresc să creeze o societate comercială să-şi
valideze această dorinţă constituind fie o societate cu răspundere limitată (şi mai ales o astfel de societate), fie o societate pe
acţiuni, deoarece aceste forme juridice societare le conferă mai multă certitudine şi mai multă securitate juridică cel puţin în
ceea ce priveşte patrimoniul lor. Într-adevăr, avantajele oferite de societatea în nume colectiv decurgând din simplitatea
formalităţilor de constituire şi a mecanismului de funcţionare sunt în mare măsură umbrite de responsabilitatea nelimitată a
asociaţilor pentru datoriile sociale. Acest gen de responsabilitate creează în persoana asociaţilor un puternic sentiment de
insecuritate referitor la patrimoniul lor, şi totodată o remarcabilă reţinere de a-şi asuma riscurile inevitabile pe care le implică
orice afacere comercială. Ori, în cazul societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, ambele constituite pe ideea
responsabilităţii limitate a asociaţilor pentru datoriile sociale, fiecare participant are sentimentul deplinei securităţi a propriului
său patrimoniu, ceea ce îi conferă şi curajul necesar pentru asumarea riscurilor pe care le implică afacerile comerciale. În aceste
condiţii, societatea în nume colectiv continuă să rămână preferată ca formă juridică pentru organizarea de mici întreprinderi la
care participă un număr restrâns de asociaţi, pe care îi uneşte deplina încredere reciprocă şi care nu au veleităţi de a realiza
venituri apreciabile.
Totuşi, cu toate că numărul societăţilor în nume colectiv este într-o continuă descreştere, în ultimele decenii, în statele Europei
occidentale, se observă o folosire din ce în ce mai frecventă a acestui tip de societate ca tehnică de organizare a unor filiale
comune în cadrul unor grupuri de societăţi. Astfel, societatea în nume colectiv tinde să devină dintr-o societatea de persoane
fizice o societate de societăţi.
Societatea în nume colectiv este reglementată, sub diferite denumiri, în majoritatea statelor lumii: “société en nom collectif”
(Belgia, Franţa, Luxemburg), “полноe товариществo” (Federaţia Rusă), “società in nome collettivo” (Italia), “sociedade em
nome colectivo” (Portugalia), “Sociedad Colectiva” (Spania), “offene handelsgesellschaft” (Germania, Austria),
“Kollectivgesellschaft” sau “société en nom collectif ” (Elveţia), “interessentskaber” (Danemarca), “Avoin yhtiö” (Finlanda).
Menţionăm şi faptul că există state care nu reglementează un asemenea tip de societate, şi anume: Olanda, Grecia, Norvegia,
Suedia, Liechtenstein.
2. Definiţia societăţii în nume colectiv. Cea mai veche şi, în acelaşi timp, cea mai simplă formă de societate comercială,
societatea în nume colectiv, este definită în doctrină ca “societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două
sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii”. O definiţiei apropiată este dată
şi de Codul civil în art.121 alin.1, şi anume, “societate în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în
conformitate cu actul de constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile acesteia”.
Din definiţia legală a societăţii în nume colectiv rezultă următoarele caractere ale acesteia:
(a) societatea este constituită în scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat şi are personalitate juridică distinctă de cea a
asociaţilor21. Această concluzie poate fi trasă atât din faptul că dispoziţiile care reglementează societatea în nume colectiv au
fost plasate în capitolul II din cod – “Persoana juridică”, cât şi din faptul că asociaţii societăţii în nume colectiv exercită
activitatea de antreprenoriat în numele societăţii - persoană juridică, iar nu în nume propriu. În acest context, este important de
remarcat că în cuprinsul Codului civil nu au fost reluate dispoziţiile art.15 şi 16 din Legea nr.845-XII/1992 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi şi a pct.6 din Regulamentul societăţilor economice (R.S.E.), aprobat prin H.G. nr.500/1991,
potrivit cărora societăţile în nume colectiv şi în comandită nu au personalitate juridică, iar patrimoniul lor este inseparabil de cel
al asociaţilor;
(b) la baza asocierii şi funcţionării societăţii în nume colectiv stă actul constitutiv (contractul de societate), în cadrul societăţii în
nume colectiv manifestându-se cel mai pregnant caracterul contractual al societăţii comerciale;
(c) toţi asociaţii societăţii participă nemijlocit la activitatea acesteia. Deoarece în societatea în nume colectiv toţi asociaţii îşi
riscă întreaga avere, este firesc ca aceştia să coopereze şi să se controleze reciproc;
(d) toţi asociaţii societăţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile contractate de aceasta, orice clauză care ar înlătura sau
limita această răspundere este nulă. Aceasta reprezintă o derogare de la regula generală, înscrisă în art.68 alin.2 din Codul civil,
conform căreia fondatorii (membrii) persoanei juridice nu răspund pentru obligaţiile persoanei juridice. Astfel, societatea în
nume colectiv reprezintă pentru creditorii sociali cea mai avantajoasă formă de societatea comercială, deoarece în caz de
neexecutare a obligaţiilor societăţii ei pot fi despăgubiţi atât din bunurile societăţii, cât şi din bunurile personale ale asociaţilor.

21
Această trăsătură delimitează societatea în nume colectiv de societatea civilă, reglementată de art.1339-1354 C. civ., care nu este persoană
juridică.
3. Constituirea societăţii în nume colectiv. Constituirea societăţii în nume colectiv este reglementată, în principal, de
dispoziţiile art.106-115 din Codul civil, ce constituie dreptul comun în materia constituirii societăţilor comerciale, dispoziţii
care se completează cu normele speciale cuprinse în art.121 din cod. Întrucât regulile generale privind constituirea societăţilor
comerciale au fost examinate în cadrul comentariilor la articolele menţionate, vom aborda doar unele aspecte specifice
constituirii societăţii în nume colectiv.
Pot fi asociaţi într-o societate în nume colectiv atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Întrucât legea nu distinge, înseamnă
că şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai societăţii în nume colectiv.
Participarea persoanelor juridice la o societate în nume colectiv poate ridica o serie de probleme determinate atât de
răspunderea nelimitată a asociaţilor pentru obligaţiile sociale cât şi de gradul de implicare în activitatea unei asemenea societăţi.
Astfel, în doctrină s-au purtat discuţii în legătură cu posibilitatea dobândirii calităţii de asociat la o societatea în nume colectiv a
societăţilor cu răspundere limitată şi pe acţiuni, avându-se în vedere aparenta incompatibilitate între răspunderea limitată pentru
obligaţiile sociale a acestor societăţi şi a asociaţilor lor şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor societăţii în nume
colectiv. În acest context s-a arătat că participarea unei societăţi cu răspundere limitată sau pe acţiuni la înfiinţarea unei societăţi
în nume colectiv nu are nici o legătură cu extinderea răspunderii propriilor asociaţi pentru datoriile sale. Oricare dintre
societăţile menţionate este subiect de drept distinct de societatea la care dobândeşte calitatea de asociat, iar responsabilitatea pe
care şi-o asumă în această calitate este propria sa responsabilitate şi nu a asociaţilor. Vom fi astfel în prezenţa a două
responsabilităţi diferite ce se situează şi se analizează în două planuri diferite, şi anume: responsabilitatea societăţii asociat faţă
de creditorii societăţii la care participă şi responsabilitatea propriilor săi asociaţi faţă de propriii creditori sociali, întinderea celei
dintâi responsabilităţi este concordantă cu forma juridică a societăţii înfiinţate, iar întinderea celei de-a doua responsabilităţi
corespunde formei juridice a societăţii participante. În cazul în care societatea înfiinţată este o societate în nume colectiv, iar
societatea participantă este o societate cu răspundere limitată sau o societate pe acţiuni, aceasta (adică societatea participantă)
va trebui să contribuie, aidoma oricărui alt asociat al unei societăţi în nume colectiv, după epuizarea subscripţiei sale de capital
cu întregul său patrimoniu la acoperirea datoriilor sociale faţă de creditorii ultimei societăţi (adică a societăţii în nume colectiv).
Pe de altă parte, având în vedere gradul de implicare a asociaţilor unei societăţi în nume colectiv în activitatea acesteia, precum
şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor, legiuitorul a înţeles să interzică participarea la o asemenea societate atât a
autorităţilor administraţiei publice, cât şi a întreprinderilor de stat şi a societăţilor pe acţiuni în care statul deţine cel puţin 30 la
sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E.22). Menţionăm că în proiectul Codului civil23 se prevedea o asemenea interdicţie doar pentru
stat şi unităţile administrativ-teritoriale, însă această dispoziţie a proiectului nu se mai regăseşte, din păcate în forma finală a
codului.
Legea limitează numărul asociaţilor dintr-o societatea în nume colectiv la 20 de persoane. Astfel, potrivit art.121 alin.2 fraza I
din cod, numărul asociaţilor într-o astfel de societatea nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau
juridice. Limitarea numărului de asociaţi este dispusă de legiuitor tocmai pentru a asigura caracterul intuitu personae a societăţii
în nume colectiv. Trebuie, totuşi, de precizat că o asemenea limitare nu este cunoscută şi de alte legislaţii continentale, şi nici
chiar de legislaţia Federaţiei Ruse din al cărui Cod civil au fost, de altfel, preluate majoritatea dispoziţiilor referitoare la
societatea în nume colectiv.
O altă limitare instituită de lege se referă la posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a participa doar la o singură
societate în nume colectiv (art.121 alin.2 fraza a II-a din cod). Precizăm, de asemenea, că în dezvoltarea acestei interdicţii,
art.136 alin.2 din cod stipulează că asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale) din
societatea în comandită nu va putea fi asociat într-o societate în nume colectiv, şi, respectiv, nici asociatul unei societăţi în nume
colectiv nu va putea deveni membru comanditat într-o societate în comandită. Deşi prin aceste interdicţii legiuitorul a urmărit
protejarea creditorilor sociali, prin evitarea unor situaţii în care prin participarea unei persoane la mai multe societăţi în nume
colectiv (sau societăţi în comandită) s-ar diminua întinderea răspunderii acesteia pentru datoriile sociale, ele sunt, totuşi,
criticabile, întrucât nu vor reuşi să asigure o protecţie eficace a drepturilor de creanţă a creditorilor sociali, fiind uşor de
imaginat o mulţime de alte circumstanţe care ar putea afecta solvabilitatea asociatului cu răspundere nelimitată, circumstanţe pe
care legea nu le poate prevede.
4. Firma societăţii în nume colectiv. Pentru identificarea ei în activitatea comercială societatea în nume colectiv, ca orice
persoana juridică, trebuie să aibă o firmă şi un sediu, determinarea cărora se realizează prin actul constitutiv. Firma folosită de
societatea în nume colectiv trebuie să cuprindă, potrivit art.121 alin.3 din cod, două elemente de identificare, ambele constând
din cuvinte scrise. În primul rând, se cere ca în firmă să figureze numele sau denumirea asociaţilor. Dacă firma societăţii în
nume colectiv nu poate include numele sau denumirea tuturor asociaţilor, aceasta va cuprinde, în mod obligatoriu, numele sau
denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. În cazul în care
un asociat al cărui nume sau denumire figurează în firma societăţii a ieşit din societate, firma acesteia va fi modificată în mod
corespunzător. Cel de-al doilea element component al firmei constă în menţiunea obligatorie “societate în nume colectiv”,
scrisă în întregime sau cu abrevierea “S.N.C.”.

Articolul 122. Actul de constituire al societăţii în nume colectiv

22
Având în vedere art.2 lit.b) din Legea nr.1125-XV/2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova, considerăm că
dispoziţiile R.S.E. sunt aplicabile, în lipsa unei abrogări exprese, şi în continuare, dar doar în măsura în care nu contravin prevederilor codului. În
mod concret, deoarece modificările implicite ale dispoziţiilor R.S.E. în materia societăţilor în nume colectiv sunt destul de numeroase, vom apela
la prevederile actului normativ menţionat numai în măsura în care dispoziţiile sale acoperă anumite lacune ale textelor Codului civil.
23
Elaborat de Comisia specială pentru definitivarea proiectului Codului civil constituită prin Hotărârea Parlamentului nr.1315/26.10.2000.
(1) În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii în nume colectiv trebuie să se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
(2) Actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor asociaţilor.

1. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv. Potrivit legii, la baza constituirii societăţii în nume colectiv se află
contractul de constituire (de societate)24, semnat de toţi asociaţii (membrii) societăţii (art.62 alin.1 şi 108 alin.4 din Codul civil
şi pct.8 din R.S.E.). Deşi legea nu cere fondatorilor şi redactarea unui statut (ca, de exemplu, în cazul societăţilor pe acţiuni),
nimic nu-i împiedică pe aceştia să redacteze şi un asemenea act. Această concluzie se impune având în vedere principiul
libertăţii convenţiilor în conformitate cu care părţile contractante sunt libere să încheie orice act juridic cu condiţia ca acesta să
nu aducă atingere dispoziţiilor imperative ale legii. Ori, statutul unei societăţi comerciale este şi el, lato sensu, un act juridic, un
produs al voinţei asociaţilor prin care aceştia statornicesc reguli privind funcţionarea societăţii. Aşadar, legea nu cere în mod
obligatoriu statutul pentru valabilitatea constituirii societăţii în nume colectiv, dar nici nu interzice asociaţilor ca, dacă aceştia
doresc, să-l întocmească. Într-o asemenea ipoteză s-ar putea pune problema forţei juridice a unui asemenea statut. Considerăm
că, şi în această situaţie statutul societăţii rămâne în esenţa lui o convenţie conexă contractului de constituire, pe care îl
întregeşte, fie în sensul ca îl completează, fie în sensul că îl explicitează. Astfel că, în situaţia în care prevederile statutului vor
fi, sub anumite aspecte, contradictorii cu cele ale contractului de constituire vor avea prioritate întotdeauna stipulaţiile
contractului, deoarece legea cere pentru înfiinţarea unei societăţi în nume colectiv numai contractul de constituire nu şi statutul.
Orice neconcordanţă dintre stipulaţiile contractuale şi prevederile statutare nu poate legitima concluzia că acestea din urmă le-ar
modifica pe cele dintâi, căci statutul nu poate fi privit în nici un caz ca act juridic de modificare a contractului de constituire.
Ca orice act juridic, şi contractul de constituire trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate: capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil al părţilor care se obligă, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită. În plus, acesta va trebui
să prezinte şi anumite elemente specifice care îl particularizează faţă de celelalte contracte. Ne referim aici la intenţia de a
colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea
patrimoniului societar, precum şi participarea la beneficii şi la pierderi. Întrucât toate aceste condiţii au mai fost analizate nu
vom mai reveni asupra lor. Precizăm doar că, în societatea în nume colectiv elementul affectio societatis este mai pregnant decât
în cadrul altor societăţi. Asociaţii dintr-o asemenea societate participând “de regulă” direct şi nemijlocit la activitatea societăţii.
În ceea ce priveşte conţinutul contractului de constituire a societăţii în nume colectiv, acesta, pe lângă menţiunile obligatorii
prevăzute la art.108 alin.1 din Codul civil va trebui să cuprindă şi o serie de dispoziţii, care sunt prevăzute de art.122 alin.1 din
Codul civil. Întrucât clauzele generale au mai fost analizate vom examina în continuare numai aspectele specifice societăţii în
nume colectiv.
Toate clauzele unui contract de societate, obligatorii potrivit legii, pot fi grupate după cum urmează:
a) Clauze de identificare. Includem aici clauzele referitoare la identificarea fondatorilor societăţii în nume colectiv şi clauzele
referitoare la individualizarea viitoarei societăţi, prin care se stabilesc denumirea (firma), forma juridică şi sediul societăţii.
Precizăm că denumirea (firma) societăţii în nume colectiv trebuie să respecte cerinţele prevăzute de art.121 alin.3 din cod;
b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Avem în vedere clauzele privind obiectul şi capitalul social prezumat al societăţii.
Mai exact, potrivit art.122 alin.1 lit.a)-b) din Codul civil, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, va trebui să indice atât
cuantumul cât şi structura şi modalitatea de constituire a capitalului social al societăţii, inclusiv prin precizarea aporturilor
fiecărui asociat, în numerar sau în alte bunuri, precum şi răspunderea asociaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a
acestora.
Menţionăm că, deşi în cazul societăţii în nume colectiv legea nu cere un minim de capital pentru înfiinţarea societăţii, aceasta
nu înseamnă că o astfel de societate s-ar putea constitui şi funcţiona fără capital social. Acest lucru este greu de presupus tocmai
datorită faptului că, capitalul social reprezintă principalul instrument economic pentru realizarea scopului în vederea căruia
societatea a fost constituită. Este adevărat că importanţa capitalului social în cazul societăţii în nume colectiv este întrucâtva
diminuată datorită faptului că acesta nu mai constituie singura garanţie a creditorilor sociali pentru datoriile societăţii, ei
putându-se îndrepta împotriva oricărui asociat care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Din aceste
considerente, legiuitorul, deşi prevede obligativitatea menţionării capitalul social în actul constitutiv, nu stabileşte şi un
minimum de capital necesar constituirii societăţii. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această atitudine a legiuitorului nu
trebuie interpretată în sensul că se lasă o libertate deplină asociaţilor de a fixa cuantumul capitalului social. Asociaţii dintr-o
societate în nume colectiv nu vor putea indica un capital simbolic, impropriu ca valoare economică de a asigura îndeplinirea
scopului societăţii. Un asemenea capital ar fi de natură să îndeplinească numai formal cerinţa instituită de art.122 alin.1 lit.a)
din cod, relativă la necesitatea precizării în cuprinsul actului constitutiv a mărimii capitalului social, ceea ce ar contraveni
finalităţii urmărite de legiuitor. De aceea, în opinia noastră, cerinţa legală despre care este vorba poate fi considerată îndeplinită
doar atunci când asociaţii societăţii în nume colectiv stabilesc în actul constitutiv al respectivei societăţi un capital rezonabil.
Sintagma capital rezonabil urmând a desemna o valoare minimă a capitalului social care, raportat la finalitatea societăţii
24
Contractul de constituire a unei societăţi (sau, cum mai este denumit, contract de societate comercială) diferă de contractul de societate civilă
reglementat de art.1339-1354 din Codul civil. Astfel, în timp ce primul contract are ca efect constituirea unui patrimoniu prin aporturile
fondatorilor, cel de-al doilea creează doar o indiviziune de bunuri. În consecinţă, în timp ce societatea civilă nu va avea niciodată personalitate
juridică în vreme ce societatea comercială, indiferent de formă, are o asemenea personalitate.
comerciale avută în vedere, ar putea fi apreciat ca îndestulător pentru realizarea obiectului de activitate şi, deci, implicit al
finalităţii societăţii avută în vedere de asociaţi la înfiinţarea acesteia.
O altă precizare importantă se impune cu privire la tipurile de aport permise la constituirea societăţii în nume colectiv. După
cum s-a mai arătat aporturile la capitalului social al unei societăţi comerciale pot fi în numerar, acestea fiind obligatorii
indiferent de forma societăţii, şi în natură, ce au ca obiect orice bun cu valoare economică care prezintă interes pentru
activitatea societăţii. Ca regulă generală, prestaţiile în muncă şi servicii ale asociaţilor nu pot constitui aport la formarea sau
majorarea capitalului social (art.113 alin.2 din Codul civil). O asemenea interdicţie este motivată de faptul că aporturile în
muncă şi servicii nu pot servi drept garanţie pentru creditorii sociali, ori anume aceasta este funcţia de bază a capitalului social.
Totuşi, în cazul societăţilor în nume colectiv (dar şi în comandită) legea permite asociaţilor să efectueze astfel de aporturi,
având în vedere că asociaţii răspund cu întregul lor patrimoniu pentru datoriile sociale, iar drepturile creditorilor sociali nu sunt
afectate în nici un fel. Aporturile constând în prestaţii în muncă şi servicii nu sunt cuprinse în capitalul social al societăţii, dar
asociaţii vor avea dreptul în schimbul acestora să participe, în limitele stabilite de actul constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a
activului societăţii, fiind totodată, obligaţi să participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil). Menţionăm totodată că, în
accepţiunea legii, un aport în muncă şi servicii constă în obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a pune la dispoziţia societăţii
cunoştinţele sale tehnice, serviciile şi munca sa.
c) Clauze privind funcţionarea societăţii. Legea cere ca în actul constitutiv al societăţii să se precizeze structura, atribuţiile,
modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii, precum şi modul de reprezentarea a acesteia (art.108 alin.1 lit.g)-h)
din Codul civil). În plus, potrivit art.122 alin.1 lit.d)-e) din cod, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv trebuie să
prevadă: procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi, procedura de admitere a noilor membri, precum şi temeiurile şi
procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Deşi formularea acestui text de lege sugerează obligativitatea
includerii unor asemenea clauze în actul constitutiv, considerăm că din economia articolelor următoare reiese în mod clar că
asemenea precizări nu sunt obligatorii. Asociaţii vor stipula în contractul de constituire clauze cu privire la reprezentarea
societăţii, procedura de adoptare a hotărârilor sau de retragere ori excludere din societate, numai în măsura în care înţeleg să
deroge de la unele norme dispozitive ale codului. Astfel, din analiza coroborată a textele legale în materia societăţii în nume
colectiv, conchidem că asociaţii vor putea prevedea, de exemplu: situaţiile când o hotărâre se va putea adopta cu majoritatea
voturilor membrilor, prin derogare de la regula conform căreia conducerea societăţii se exercită prin acordul tuturor membrilor
(art.123 alin.1 din cod); atribuirea unui număr de voturi proporţional cotei de participare a asociaţilor, prin derogare de la regula
“un asociat – un vot” (art.123 alin.2 din cod); persoanele care vor reprezenta societatea în nume colectiv (art.125 din cod).
d) Clauze privind modalitatea de participare la beneficii şi pierderi. Asociaţii vor preciza în actul constitutiv al societăţii în
nume colectiv modul şi proporţia de participare a fiecăruia la câştigurile şi pierderile societăţii. Cu alte cuvinte, asociaţii vor
putea stabili modul de împărţire a profitului rezultat din activitatea societăţi, inclusiv periodicitatea şi termenele în care se va
efectua această operaţiune, şi, în mod corelativ, modul în care se va face imputarea pierderilor, derogând de la regula instituită
de art.127 alin.1 din Codul civil conform căreia repartizarea veniturilor şi imputarea pierderilor se face între asociaţi
proporţional participaţiunilor fiecăruia la capitalul social. Precizăm doar că, nu va fi posibilă inserarea unor clauze numite în
doctrină leonine, precum clauza prin care totalitatea beneficiilor se atribuie unuia dintre asociaţi sau clauza conform căreia unul
dintre asociaţi să fie dispensat de obligaţia de a participa la pierderi. Tot leonină este considerată în literatura de specialitate şi
clauza prin care se garantează unuia dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare
la pierderi.
Contractul de constituire a societăţii în nume colectiv va putea cuprinde orice alte clauze pe care asociaţii le consideră necesare,
cu condiţia ca prin asemenea clauze să nu se aducă atingere dispoziţiilor imperative ale Codului civil.
Contractul de constituire se va încheia în mod obligatoriu în limba de stat şi se va semna de toţi asociaţii fondatori (art.108
alin.4 din Codul civil). Precizăm, de asemenea, că actul constitutiv al societăţii în nume colectiv trebuie încheiat în formă
autentică (art.107 alin.1 din cod), care este cerută ad validitatem, întrucât art.110 alin.2 lit.a) din cod sancţionează cu nulitatea
lipsa acesteia. Contractul de constituire va fi supus autentificării notariale în modul stabilit de Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu
privire la notariat. La efectuarea actelor notariale, notarii vor verifica printre altele dacă contractul de societate nu cuprinde
clauze ce contravin legislaţiei, iar în cazul existenţei unor asemenea clauze vor refuza autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea
cu privire la notariat).
În sfârşit, menţionăm că actului constitutiv încheiat de către asociaţii fondatori îi sunt incidente principiile generale de drept
conform cărora retragerea unui contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau interdicţia unuia
dintre ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către moştenitori, revenirea de comun acord asupra
clauzelor iniţial stabilite.
2. Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv. După cum am menţionat actul constitutiv al societăţii în
nume colectiv este contractul de constituire (de societate), a cărui problematică juridică a fost analizată mai sus. Aşadar, atunci
când se vorbeşte despre modificarea actului constitutiv al societăţii menţionate este vizat însuşi contractul de constituire prin
care se înfiinţează o astfel de societate.
Deoarece contractul de constituire a societăţii în nume colectiv este opera voinţei comune a asociaţilor exprimată în armonie cu
principiul libertăţii convenţiilor, el va putea fi modificat tot prin voinţa comună a asociaţilor căci ceea ce s-a făcut mutuum
consensus poate fi desfăcut mutuum disensus. Această regulă este consacrată expres şi de dispoziţiile Codului civil în materia
societăţilor în nume colectiv, potrivit cărora “actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor
asociaţilor” (art.122 alin.2 din cod).
Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv este dominată de principiul simetriei actelor juridice care
presupune ca actul juridic modificator să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă şi de fond care s-au cerut îndeplinite de actul
juridic modificat la momentul perfectării. Aşadar, contractul de constituirea a societăţii în nume colectiv poate fi modificat din
punct de vedere juridic prin voinţa comună a tuturor asociaţilor cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond care s-au cerut
îndeplinite la perfectarea lui.
Dar care este momentul de când pot fi aduse modificări contractului de constituire şi momentul până la care pot fi aduse
asemenea modificări? După cum s-a arătat şi în doctrină, actul constitutiv al oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv al
societăţii în nume colectiv, de principiu poate fi modificat începând cu momentul imediat următor celui al perfectării lui.
Asociaţii păstrează nealterată facultatea de a modifica actul constitutiv până la momentul desfiinţării acestuia, fie prin
declararea judecătorească a nulităţii lui, fie prin rezilierea lui de către asociaţi, fie ca urmare a intervenţiei unei cauze generale
sau speciale de dizolvare a societăţii.
În sfârşit, menţionăm că, având în vedere faptul că contractul de constituire a societăţii în nume colectiv reprezintă cea mai
importantă sursă de informare pentru terţele persoane care intră în contact cu societatea, legiuitorul a instituit obligativitatea
înregistrării modificărilor contractului la Camera Înregistrării de Sat în termen de maxim 7 zile de la data efectuării lor, acestea
dobândind eficienţă juridică numai de la data înregistrării (art.18 din Legea nr.1265-XIV/05.10.2000 cu privire la înregistrarea
de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor).

Articolul 123. Conducerea societăţii în nume colectiv

(1) Conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. În actul de constituire al societăţii
pot fi prevăzute cazurile în care hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor.
(2) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot dacă actul de constituire nu prevede altfel.

1. Conducerea societăţii în nume colectiv. Organizarea societăţii în nume colectiv este la fel de simplă ca şi cea a societăţilor
civile. Legea conferă asociaţilor o libertate mai accentuată în ceea ce priveşte modul de organizare a activităţii unei asemenea
societăţi spre deosebire de societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Astfel, art.123 din cod nu instituţionalizează o adunare generală a asociaţilor ca organ suprem de conducere a societăţii în nume
colectiv, deşi atribuie prerogativele decizionale privind activitatea societăţii tuturor asociaţilor. Soluţia aleasă de legiuitor se
justifică prin numărul mic de asociaţi într-o asemenea societate spre deosebire de alte forme societare. Legiuitorul s-a limitat să
instituie regula unanimităţii în ceea ce priveşte luarea deciziilor privind activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.123 alin.1 fraza
I din Codul civil, conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. Instituirea acestei reguli este
determinată de necesitatea ca fiecare dintre asociaţi să aibă un cuvânt de spus în funcţionarea societăţii, avându-se în vedere
faptul că aceştia răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile sociale. Totuşi, regula enunţată nu are un caracter imperativ,
asociaţii putând prevedea prin actul constitutiv diverse situaţii în care o hotărâre să se adopte cu majoritatea voturilor (art.123
alin.1 fraza a II-a din cod), excepţie făcând hotărârile de modificarea a actului constitutiv, care se vor lua, în mod obligatoriu,
prin votul unanim al asociaţilor (art.122 alin.2 din cod). În mod concret, asociaţii ar putea prevedea regula majorităţii la
adoptarea hotărârilor cu privire la: repartizarea beneficiilor şi pierderilor (art.127 alin.1 din cod); acceptarea succesorilor
membrului decedat în calitatea de asociaţi în societate (art.132 alin.1 din cod); alegerea administratorilor, dacă aceştia nu au fost
desemnaţi prin actul constitutiv; aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual; alte chestiuni pentru a căror soluţionare
legea nu cere unanimitatea. Asociaţii vor stabili, de asemenea, şi felul majorităţii necesare adoptării unor asemenea hotărâri -
simplă sau calificată, precum şi modul în care se va proceda în cazul parităţii de voturi. Pe de altă parte, în tăcerea legii,
considerăm că dacă majoritatea asociaţilor va adopta o hotărâre prin care se contravine actului constitutiv sau unei dispoziţii
legale imperative, minoritatea de asociaţi care a votat împotrivă va putea ataca respectiva hotărâre în justiţie solicitând anularea
ei.
La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat are, dacă actul de constituire nu prevede altfel, un singur
vot (art.123 alin.2 din cod). În consecinţă, asociaţii vor putea prevedea în contractul de constituire un alt mod de atribuire a
voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat, fără ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă
lipsirea totalmente de vot a vreunui asociat.

Articolul 124. Administrarea societăţii în nume colectiv

(1) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii dacă actul de constituire
nu prevede că toţi membrii administrează societatea în comun sau că administrarea este delegată unor anumiţi membri
sau unor terţi.
(2) Împuternicirile administratorului se limitează la domeniul de activitate al societăţii. Pentru săvârşirea de acte ce
depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.
(3) În cazul administrării în comun, deciziile trebuie luate în unanimitate. Dacă administrarea societăţii se deleagă unei
sau mai multor persoane, ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele societăţii, trebuie să aibă procură de
la prima (primele). În raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se
limitează împuternicirile membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în
momentul încheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să
acţioneze în numele societăţii.
(4) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv, indiferent de faptul este sau nu împuternicit să administreze
societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia privind administrarea.
Clauza prin care se exclude sau se limitează acest drept este nulă.

1. Desemnarea administratorilor. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine sunt administratorii societăţii sau nu prevede
nimic cu privire la modul de administrare al societăţii se presupune că fiecare asociat are dreptul de a acţiona în numele acesteia
din partea celorlalţi asociaţi, având dreptul de a încheia toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii. Posibilitatea
participării oricărui asociat la administrarea societăţii este o consecinţă firească a răspunderii nelimitate a asociaţilor pentru
datoriile sociale.
În practică, totuşi, nu vom întâlni numeroase acte constitutive care să nu desemneze modul concret de administrare a societăţii,
inclusiv persoanele desemnate ca administratori, de vreme ce art.108 alin.1 lit.h) din Codul civil cere în mod expres inserarea în
actul constitutiv a unei asemenea menţiuni. În consecinţă, se punea în mod firesc întrebarea care ar fi opţiunile asociaţilor în
ceea ce priveşte modul de administrare a societăţii? Răspunsul este dat de dispoziţiile art.124 din cod, potrivit cărora asociaţii
pot prevedea în actul constitutiv ca (a) administrarea societăţii se fie exercitată în comun, de către toţi asociaţii, sau ca (b)
administrarea să fie delegată unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. În fine, asociaţii ar putea stipula
în actul constitutiv ca (c) administrarea societăţii să fie exercitată de către fiecare dintre asociaţi, care să îndeplinească în mod
individual toate atribuţiile pe care le presupunea calitatea de administrator.
În practică, în cele mai multe cazuri, asociaţii de la societăţile în nume colectiv preferă să încredinţeze administrarea societăţii
unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. Posibilitatea de a desemna un administrator neasociat este
criticabilă la prima vedere25, întrucât caracterul intuitu personae al societăţii în nume colectiv şi existenţa unei răspunderi
nemărginite a asociaţiilor ar impune ca aceştia să conducă direct activitatea socială şi să nu o încredinţeze unor persoane străine
de societate. Tocmai din acest considerent legiuitorul a instituit, ca regulă, administrarea societăţilor în nume colectiv prin
administratori asociaţi. Totuşi, avându-se în vedere că o asemenea regulă vizează în primul rând protejarea asociaţilor, acestora
li se acordă posibilitatea ca în funcţie de interesele pe care le au să opteze pentru desemnarea unui administrator neasociat.
Acesta nu trebuie să fie neapărat o persoană fizică, ci această calitatea poate să fie încredinţată şi unei persoane juridice.
Administratorii societăţii în nume colectiv vor putea fi numiţi prin actul constitutiv sau, ulterior constituirii, aleşi de către
asociaţi. Administratorii desemnaţi prin actul constitutiv sunt aleşi prin consensul tuturor asociaţilor. În cazul în care
desemnarea administratorilor nu s-a făcut prin actul constitutiv al societăţii, aceştia vor putea fi aleşi ulterior înregistrării
societăţii în conformitate cu dispoziţiile art.123 alin.1 din Codul civil, fie cu unanimitate de voturi (regula unanimităţii), fie cu
votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, dacă o asemenea modalitate este prevăzută de actul
constitutiv.
Serviciile făcute de administratorii societăţii în favoarea acesteia, în îndeplinirea funcţiilor lor, sunt, de regulă, remunerate.
Asociaţii au deplină libertate să decidă dacă administratorii beneficiază de o remuneraţie sau nu, ori să stabilească cuantumul
acesteia. În principiu, se acordă administratorilor o remuneraţie lunară fixă. Legea nu interzice însă ca asociaţii să decidă
stabilirea remuneraţiei administratorilor sub forma unei sume variabile, reprezentând o cotă-parte aprioric predeterminată din
beneficiile realizate de societate. În fine, este posibilă şi o a treia soluţie care să rezulte din combinarea primelor două
menţionate. O astfel de soluţie, comportând o remuneraţie mixtă, se justifică mai cu seamă atunci când administratorul nu
cumulează în persoana sa calitatea de asociat, pe lângă cea de administrator.
2. Puterile administratorilor. În raporturile care se stabilesc între administratori şi societate, pe de o parte, şi administratori şi
asociaţi pe de altă parte, puterile administratorului sunt determinate prin actul constitutiv al societăţii în nume colectiv (care este
contractul de constituire) şi lege.
Administratorii desemnaţi pot manifestă iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale care se circumscriu celor efectuate în mod
obişnuit de societate, fără să aibă nevoie în acest sens de acordul prealabil al celorlalţi asociaţi. Este însă posibil ca, în
exercitarea atribuţiilor sale, un administrator să aibă iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele determinate de domeniul
curent de activitate al societăţii, dar care, în acelaşi timp, nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de
activitate. Potrivit art.124 alin.2 din cod, pentru săvârşirea de acte ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor
asociaţilor.
În practică, destul de frecvent, mai cu seamă în cazul societăţilor în nume colectiv cu potenţial economic ridicat, prin actul
constitutiv se prevede că administrarea societăţii va fi asigurată de o pluralitate de administratori. Într-o atare ipoteză, tot actul
constitutiv va fi cel care va stabili modul cum se distribuie între administratori sarcinile privind administrarea societăţii.
Totodată, prin actul constitutiv se poate stipula organizarea unui consiliu de administraţie, precum şi condiţiile în care acesta va
delibera. Este însă posibil ca din actul constitutiv să lipsească orice stipulaţie privind repartizarea sarcinilor între multiplii
administratori, ipoteză în care considerăm că fiecare administrator privit separat este investit cu prerogativa generală de a
îndeplini toate actele de gestiune cerute de interesele societăţii şi care se circumscriu, bineînţeles, obiectului de activitate a
societăţii.
Din punct de vedere al sferei puterilor, nu există nici o deosebire între administratorii asociaţi şi cei neasociaţi, cu o singură
menţiune: în îndeplinirea actelor de administrare, administratorul asociat exprimă atât voinţa sa de asociat, cât şi pe aceea de
administrator, astfel încât, în caz de abuz de putere, el poate suporta dubla sancţiune a revocării puterii de reprezentare şi a
excluderii din societate (a se vedea art.126 aln.1 şi art.129 alin.2 din Codul civil).
25
De altfel, o asemenea dispoziţie nu există în alte legislaţii. Trebuie, totuşi, de precizat că dacă în unele legislaţii (Federaţia Rusă) posibilitatea
de a delega administrarea societăţii în nume colectiv unor terţe persoane este exclusă de plano, în altele (Franţa, România), deşi textele legale nu
menţionează în termen expliciţi o asemenea posibilitate, opinia dominantă a doctrinei este în sensul că, în principiu, asociaţii pot desemna ca
administrator un terţ faţă de societate.
O situaţie particulară este şi aceea în care prin actul constitutiv s-a prevăzut administrarea societăţii de către toţi asociaţii în
comun. În acest caz orice decizie luată de ei va fi considerată valabilă numai dacă a fost adoptată în unanimitate (art.124 alin.3
fraza I din cod). Administrarea societăţii pe baza unanimităţii reprezintă sistemul cel mai prudent, dar în acelaşi timp şi cel mai
greoi de funcţionare, deoarece în situaţia existenţei unor divergenţe între administratorii asociaţi nu se va putea realiza
unanimitatea, şi prin urmare nu se va putea încheia nici actul sau operaţiunea proiectată. Sigur, un asemenea sistem prezintă
marele avantaj al eliminării unor eventualele erori sau abuzuri pe care le-ar putea săvârşi administratorul individual, dar cum se
va proceda în situaţia în care întrunirea unanimităţii nu este posibilă datorită unor factori obiectivi? cum ar fi de exemplu,
absenţa îndelungată a unuia dintre administratorii asociaţi din localitate. Sau cum se va proceda în cazul în care trebuie luată o
decizie în cazuri de urgenţă iar unii administratori sunt în imposibilitate de a fi contactaţi sau de a lua parte la deliberarea asupra
acelei decizii? Se pot, de asemenea, imagina şi numeroase situaţii când unul din asociaţi se opune în mod nejustificat adoptării
unei decizii, blocând astfel activitatea societăţii. Din păcate, Codul nostru civil, spre deosebire de alte legislaţii (cum ar fi, de
exemplu, cea franceză, română), nu răspunde la aceste întrebări26. În ceea ce ne priveşte, considerăm că asociaţii, în virtutea
libertăţii conferite de legiuitor în privinţa modului de organizare a activităţii societăţii în nume colectiv, vor putea stipula felul
în care vor fi reglementate şi asemenea situaţii. Astfel, asociaţii ar putea stabili ca divergenţele existente între administratorii
asociaţi să fie soluţionate prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. De asemenea, asociaţii
ar putea să prevadă, prin actul constitutiv, posibilitatea adoptării de hotărâri doar de către un singur administrator sau de către o
parte dintre ei în situaţiile în care ceilalţi administratori sunt “în imposibilitate” de a participa la administrare sau în situaţiile în
care necesitatea luării deciziei este motivată de un caz urgent, când neîndeplinirea urgentă a unui act de administrare ar fi de
natură să pricinuiască un prejudiciu semnificativ societăţii. În lipsa unor asemenea prevederi, în toate cazurile când se încalcă
regula unanimităţii administratorii care a luat respectiva decizie vor putea fi obligaţi să suporte prejudiciul pe care, eventual, 1-
au cauzat societăţii. În ceea ce priveşte exprimarea voinţei asociaţilor obligaţi a administra împreună, în lipsa unei stipulaţii
exprese în actul constitutiv, aceasta va putea îmbrăca orice formă. Desigur, în măsura în care legea impune pentru un act o
anumită formă, aceasta trebuie respectată. Codul civil nu impune ca exprimarea voinţei să se facă simultan.
În sfârşit, menţionăm că şi prin clauzele stipulate în actul constitutiv pot fi stabilite anumite limite ale acestor puteri în sensul
precizării că anumite acte, enumerate limitativ, pot fi îndeplinite de administratori numai cu acordul tuturor asociaţilor sau, cel
puţin, a acelora dintre ei care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Depăşirea acelor limite se sancţionează cu
asumarea implicită a responsabilităţilor personale a administratorului care a nesocotit stipulaţiile actului constitutiv al societăţii.
Printre actele de acest gen s-ar putea menţiona: înstrăinarea imobilelor, contractarea de împrumuturi peste o anumită valoare
prestabilită, gajarea sau ipotecarea bunurilor societăţii pentru garantarea unor credite acordate de o bancă comercială în
favoarea altei societăţi comerciale sau a unor terţi sau chiar a unui asociat etc. În doctrină s-a remarcat însă pe bună dreptate că
actul constitutiv nu trebuie să fie prea restrictiv în această privinţă. Administratorilor trebuie să li se lase o marjă suficient de
largă pentru a-şi putea manifesta, în mod liber şi nestânjenit, iniţiativa în îndeplinirea actelor de gestiune a patrimoniului social.
În acest context s-ar putea discuta dacă prevederile actului constitutiv prin care sunt desemnaţi administratorii societăţii, precum
şi cele care prevăd restricţii impuse administratorilor sunt opozabile terţilor. Şi asta deoarece pot fi imaginate numeroase situaţii
în care un asociat care nu are nu are dreptul de a administra societatea şi nici procură pentru a încheia acte juridice în numele
societăţii încheie totuşi astfel de acte, ori situaţii în care un administrator, deşi legal desemnat, încheie un act juridic cu
depăşirea limitelor împuternicirilor conferite prin actul constitutiv. Astfel, pe de o parte, prin prisma principiului relativităţii
contractului, aceste restricţii nu ar trebui să fie opozabile terţilor, deoarece aceştia nu au participat la perfectarea actului
constitutiv. Pe de altă parte, însă, acest principiu nu poate primi câmp liber de aplicare în cazul contractului prin care se
constituie societatea comercială, deoarece clauzele acelui contract sunt supuse publicităţii în momentul înregistrării societăţii,
prin înscrierea lor în Registrul de stat al întreprinderilor. În soluţionarea acestei probleme trebuie avute în vedere atât interesele
societăţii şi cât şi drepturile terţului cocontractant, care nu poate fi pus în situaţia inechitabilă de a suporta consecinţele relei-
credinţe a unui asociat sau unui administrator al societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin.3 fraza a III-a din Codul civil, în
raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează împuternicirile
membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în momentul încheierii actului juridic,
cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să acţioneze în numele societăţii. Astfel că, după
părerea noastră, în cazul în care limitarea împuternicirilor asociaţilor a fost înscrisă în Registrul de stat al întreprinderilor,
societatea va putea invoca cu succes acest fapt împotriva unui terţ, întrucât din momentul înscrierii aceste informaţii devin
publice şi sunt accesibile terţului. Deşi dispoziţia legală se referă în mod expres doar la situaţia asociatului, considerăm că nimic
nu se opunea ca acelaşi principiu să se aplice şi în cazul administratorului care şi-a depăşit împuternicirile.
3. Obligaţiile administratorilor. Potrivit literaturii de specialitate, administratorii societăţii în nume colectiv au următoarele
îndatoriri principale:
a) să administreze afacerile societăţii cu diligenta unui bun comerciant şi să depună aceleaşi eforturi pe care le-ar depune în
cazul în care şi-ar administra propriile afaceri;
b) să nu abuzeze de semnătura socială. Totuşi, dacă operaţiunea încheiată de administrator nu este îndeplinită în mod curent de
societate, dar nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de activitate şi puterile administratorului, ea
poate fi îndeplinită, însă numai dacă toţi asociaţii sunt de acord în prealabil cu săvârşirea ei (art.124 alin.2 din cod). În caz
contrar, el va fi răspunzător pentru daunele cauzate societăţii, dar societatea rămâne obligată faţă de terţii de bună-credinţă;
c) să îndeplinească îndatoririle lor în conformitate cu legea, actul constitutiv şi hotărârile asociaţilor.

26
Din păcate în forma finală nu se mai regăsesc unele dispoziţii ale art.215 şi art.219 din proiectul Codului civil care reglementau asemenea
situaţii.
4. Controlul gestiunii societăţii. Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului redus al activităţii, societatea în nume
colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum
sunt cenzorii în societăţile de capitaluri. În absenţa unor cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator al societăţii
va exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii. Acest drept se exercită atât prin participarea la luarea deciziilor de către
asociaţi în problemele esenţiale ale activităţii societăţii, cât şi prin verificarea tuturor documentelor ce ţin de activitatea
societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin4 din Codul civil, fiecare membru al societăţii în nume colectiv, indiferent de faptul este
sau nu împuternicit să administreze societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata
documentaţia privind administrarea. Orice clauză prin care s-ar exclude sau limita acest drept este nulă.

Articolul 125. Reprezentarea societăţii în nume colectiv

(1) Dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea în nume colectiv îl au toţi membrii ei.
(2) Actul de constituire poate stipula dreptul unuia sau mai multor membri de a reprezenta societatea. În acest caz,
ceilalţi membri nu au dreptul să o reprezinte.
(3) În cazul în care dreptul de reprezentare aparţine mai multor membri, fiecare are dreptul să acţioneze de sine stătător
dacă actul de constituire nu prevede că ei trebuie să acţioneze în comun.
(4) În cazul desemnării administratorilor dintre terţi, dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv poate fi
stipulat în actul de constituire.
(5) Persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv sunt obligate să notifice despre desemnarea
lor organul de stat unde este înregistrată.
(6) Prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv nu
sunt opozabile terţilor de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă.

1. Reprezentarea societăţii în nume colectiv. Art.125 din Codul civil stabileşte regula în materia reprezentării societăţilor în
nume colectiv, şi anume că ori de câte ori nu se prevede altfel prin actul constitutiv fiecare asociat are dreptul de a reprezenta
societatea şi, implicit de a încheia orice act în numele societăţii, în limitele legii şi ale obiectului de activitate. Această regulă
este o particularizare a celei înscrise în art.124 alin.1 din cod. Considerăm că tehnica aleasă de legiuitor de a reglementa printr-
un articol separat reprezentarea societăţii în nume colectiv nu este cea mai indicată, deoarece dispoziţiile alin.1-4 ale art.125 din
cod le reformulează practic pe cele ale art.124 din cod care reglementează administrarea societăţii. Şi aceasta deoarece, în
principiu, sub raportul statutului juridic, administratorul cumulează în persoana sa o dublă calitate, şi anume: pe de o parte, el
este un organ de gestiune, iar, pe de altă parte, administratorul este şi se manifestă şi ca un organ de reprezentare a societăţii în
raporturile juridice ale acesteia. Ca organ de gestiune a patrimoniului social, administratorul este abilitat să decidă în tot ceea ce
priveşte patrimoniul societăţii, în vederea realizării obiectului de activitate al societăţii şi a scopului avut în vedere la
constituirea acesteia. Ca organ de reprezentare a societăţii, administratorul acţionează nu în numele său personal, ci în numele şi
pe contul societăţii. Actele juridice pe care el le îndeplineşte în această calitate, produc efecte direct în persoana societăţii.
Astfel fiind, considerăm că funcţia de reprezentare a societăţii este de natura activităţii administratorului, acesta putând
reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, chiar dacă actul constitutiv nu menţionează nimic în această privinţă. În consecinţă, nu
găsim nici o raţiune pentru reglementarea separată a dreptului de reprezentare a societăţii separat de dispoziţiile legale privind
administrarea societăţii. Sigur, au existat şi opinii în literatura de specialitate, care au rămas însă izolate, potrivit cărora
administrarea societăţii nu se confundă cu reprezentarea, iar administratorii reprezintă, în regulă generală, simple organe
deliberative, dar nu şi organe prin care se exprimă voinţa socială; astfel încât, pentru a putea reprezenta societatea în relaţiile cu
terţii, o persoană, asociat sau administrator, ar trebui să fie învestită expres cu această putere, fie la constituirea societăţii, fie
ulterior. Din punctul nostru de vedere, aceste opinii nu sunt justificate. Considerăm că, singurele limitări care ar putea fi aduse
puterilor administratorilor sunt cele stipulate în actul constitutiv. Astfel, este posibil, dacă se prevede prin actul constitutiv, ca un
administrator să nu aibă drept de reprezentare al societăţii în relaţiile cu terţii.
Potrivit art.125 alin.4 din cod, persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv sunt obligate să notifice
despre desemnarea lor organul de stat unde societatea este înregistrată. O asemenea notificare este importantă deoarece din
momentul înscrierii acestui fapt în Registrul de stat al întreprinderilor persoana respectivă va putea încheia acte juridice valabile
în numele societăţii, şi pentru societate, acte apte să genereze obligaţii şi drepturi subiective valabile atât pentru societate, cât şi
pentru terţii cu care aceasta intră în raporturi juridice. Totuşi, în ceea ce priveşte terţii de bună credinţă, societatea nu va putea
invoca prevederile actului de constituire prin care se limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv
(art.125 alin.6 din cod27).

Articolul 126. Lipsirea şi renunţarea la dreptul de administrare şi de reprezentare a societăţii în nume colectiv

(1) Dacă există motive întemeiate, la cererea oricărui membru, instanţa de judecată poate priva persoana de dreptul de
a administra şi a reprezenta societatea în nume colectiv. Motive întemeiate sunt, printre altele, încălcarea gravă a
obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor.

27
Această dispoziţie nu reprezintă altceva decât o reluare inexplicabilă a dispoziţiilor alin.3 al art.124 din Codul civil.
(2) Printr-o declaraţie adresată persoanelor cu drept de administrare şi reprezentare, fiecare membru poate renunţa în
orice moment la dreptul de a administra şi a reprezenta societatea.

1. Încetarea dreptului de administrare a societăţii în nume colectiv. Dreptul de a administra şi reprezenta societatea în nume
colectiv încetează fie prin revocarea administratorului (art.126 alin.1 din cod), fie prin renunţarea acestuia la dreptul de a
administra şi reprezenta (art.126 alin.2 din cod), precum şi prin expirarea termenului duratei mandatului încredinţat, moartea
sau incapacitatea administratorului ori dizolvarea societăţii (acestea din urmă cazuri de încetare a funcţiilor administratorului,
deşi nu sunt prevăzute expres de Codul civil, nu comportă nici o discuţie deoarece sunt împrejurări obiective care nu antrenează
modificarea actului constitutiv şi deci nu necesită îndeplinirea unor formalităţi sau proceduri speciale de către asociaţi).
a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorului Codul civil prevede că, în cazul în care există motive
întemeiate, instanţa de judecată, la cererea oricărui asociat, “va putea priva persoana de dreptul de a administra şi reprezenta
societatea în nume colectiv” (art.126 alin.1 din cod). După opinia noastră, formularea legală este deficitară din mai multe
considerente. Astfel, aşa cum am arătat mai sus, este nejustificată abordarea separată a dreptului de administrare şi a dreptului
de reprezentare, întrucât ambele reprezintă prerogative ale funcţiei de administrator. În ceea ce priveşte situaţiile în care
societatea este reprezentată de alte persoane decât administratorii acesteia se vor aplica întotdeauna regulile de la mandat.
Această concluzie rezultă fără nici o urmă de îndoială din dispoziţiile art.124 alin.3 fraza a II-a din cod, potrivit cărora, dacă
administrarea societăţii este încredinţată unor administratori, asociaţi sau nu, ceilalţi asociaţi au nevoie de procură de la
administratorii desemnaţi pentru a încheia acte juridice în numele societăţii. Pe de altă parte, dispoziţiile art.126 nu ţin cont de
faptul că, calitatea de administrator poate fi dobândită atât de către unul sau mai mulţi asociaţi cât şi de către persoane din afara
societăţii. În acest din urmă caz, considerăm că ar fi normal şi logic ca asociaţii societăţii, atâta timp cât au înţeles să renunţe la
posibilitatea de a administra ei înşişi societatea şi au încredinţat administrarea societăţii unor administratori neasociaţi, să-i
poată oricând revoca pe aceştia, respectând, bineînţeles, principiul simetriei actelor juridice, în sensul că revocarea
administratorilor neasociaţi să se facă cu acelaşi număr de voturi cu care s-a făcut desemnarea. Mai mult chiar, considerăm că
revocarea administratorului neasociat poate interveni oricând şi independent de vreo culpă a acestuia, fiind vorba de o revocare
ad nutum. În susţinerea teoriei enunţate se poate argumenta şi cu faptul că dispoziţiile art.126 alin.1 din cod urmăresc în mod
prioritar protejarea intereselor asociaţilor, prin evitarea posibilităţii de înlăturare abuzivă a unui asociat de la administrarea
societăţii, ştiindu-se că aceştia poartă o răspundere nelimitată pentru datoriile sociale.
În considerarea celor expuse mai sus, apreciem că dispoziţiile art.126 alin.1 din cod se vor aplica doar în ceea ce priveşte
revocarea administratorilor care întrunesc în aceeaşi persoană două calităţi distincte, şi anume aceea de asociat şi aceea de
administrator. Revocarea administratorului asociat se va putea face, aşadar, la solicitarea oricărui asociat dar numai prin
hotărâre judecătorească şi numai dacă există temeinice în acest sens. Existenţa sau, după caz, inexistenţa unor asemenea motive
este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, legea făcând doar o enumerare exemplificativă. Astfel, potrivit art.126 alin.1
fraza a doua din cod, sunt considerate motive întemeiate: încălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor.
În acest din urmă caz, considerăm că nu poate fi vorba de o imposibilitate obiectivă (cum ar fi, moartea sau incapacitatea
administratorului, în asemenea ipoteze funcţia de administrator încetând de drept), ci, mai degrabă, de o nepriceperea sau
inabilitatea profesională. Ar putea constitui motive temeinice pentru revocarea administratorului şi neglijenţa gravă în
îndeplinirea atribuţiilor sau însărcinărilor ce i-au fost încredinţate, precum şi incorectitudinea (indiferent de natura ei sau de
modul în care se manifestă).
Revocarea administratorului va produce efecte fată de societate din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost
pronunţată, iar faţă de terţi numai din momentul înscrierii, cu titlu de menţiuni, a hotărârii de revocare în Registrul de stat al
întreprinderilor. Ipotetic vorbind, până la acea dată, administratorul în cauză va putea încheia acte juridice cu terţii ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. Acele acte juridice îşi vor produce efectele normale atât în persoana societăţii, cât şi în ce priveşte pe
terţii implicaţi.
b) Renunţarea la dreptul de administrare a societăţii în nume colectiv. Renunţarea la dreptul de administrare este o manifestare
unilaterală de voinţă a administratorului, în sensul de a-şi declina această calitate, iar asociaţii nu îl pot obliga pe acela care şi-a
exprimat voinţa într-un atare sens să revină asupra deciziei luate. Renunţarea are un caracter discreţionar, putând interveni în
orice moment, singura condiţie cerută de lege este aceea a notificării celorlalţi administratori asupra renunţării (art.126 alin.2
din cod). Desigur, în condiţiile în care datorită renunţării societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu, aceasta va avea dreptul la
despăgubiri.
O anumită particularitate o reprezintă ipoteza administratorului renunţător care a fost desemnat în această funcţie prin actul
constitutiv al societăţii ca unic administrator. Într-o atare ipoteză asociaţii vor fi puşi în situaţia de a numi un alt administrator,
ceea ce de facto presupune modificarea contractului de constituire.

Articolul 127. Repartizarea veniturilor şi pierderilor societăţii în nume colectiv

(1) Veniturile şi pierderile societăţii în nume colectiv se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la
capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul membrilor nu prevede altfel. Acordul cu privire la înlăturarea
membrului societăţii de la participarea la veniturile sau pierderile societăţii este nul.
(2) Asociatul care a acţionat în interesul societăţii în nume colectiv fără împuternicire are dreptul, dacă societatea nu a
acceptat actele juridice încheiate de el, sa-i ceară compensarea cheltuielilor suportate, în limita beneficiului sau a
economiilor obţinute de societate ca rezultat al acţiunilor lui.
(3) Dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii în nume colectiv vor deveni mai mici decât
capitalul ei social, venitul obţinut de societate nu va fi repartizat între membrii ei până când valoarea activelor nete nu
va depăşi cuantumul capitalului social.

1. Distribuirea beneficiilor şi a pierderilor înregistrate de societate. Scopul urmărit de asociaţi cu ocazia constituirii
societăţii în nume colectiv, ca de altfel a oricărei societăţi comerciale, este acela de a realiza beneficii şi de a le împărţi între ei.
Însă activitatea comercială desfăşurată poate înregistra şi pierderi, în acest caz, datorită legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii
trebuie să participe şi la suportarea pierderilor.
În general, asociaţii preferă să stabilească modul de împărţire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor înregistrate de societate
prin actul constitutiv al societăţii. Totuşi, pentru ipoteza în care asociaţii nu fac asemenea precizări în actul constitutiv, art.127
alin.1 din Codul civil, stabileşte regula conform căreia beneficiile şi pierderile societăţii în nume colectiv se repartizează între
asociaţi proporţional participării lor la capitalul social. Această regulă însă poate fi amendată prin stipulaţii contractuale
contrare din actul constitutiv sau chiar printr-o hotărâre luată în unanimitate de către asociaţi. Astfel, asociaţii au facultatea să
stipuleze ca repartizarea beneficiilor să se facă ţinându-se seama de gradul de participare al fiecăruia dintre ei la realizarea
activităţii comerciale a societăţii sau la administrarea societăţii. Principiul care va guverna orice acord a asociaţilor privind
împărţirea beneficiilor şi pierderilor decurge din însăşi finalitatea societăţii – toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să
participe la împărţirea pierderilor, iar clauzele derogatorii de la regula proporţionalităţii distribuirii dividendelor sunt admise
până la limita în care ele frizează clauza leonină. Depăşirea acestei limite se sancţionează cu nulitatea absolută a lor. Astfel, nici
un asociat nu va putea fi exclus de la beneficii sau exonerat de a suporta pierderile (art.127 alin.1 fraza a II-a din cod). După
opinia noastră, în contractul de constituire nu vor putea fi înserate nici clauze prin care unul din asociaţi să fie limitat la
beneficii vădit derizorii sau clauze prin care se garantează unuia dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că acestea
echivalează cu excluderea participării la beneficiile sau pierderile societăţii. Sancţiunea prevăzută de lege în aceste situaţii este
nulitatea unei asemenea clauze, urmând ca celelalte clauze ale actului constitutiv să-şi menţină valabilitatea. Cât priveşte
împărţirea beneficiilor şi pierderilor societăţii în acest caz, se va aplica regula consacrată de art.127 alin.1 din cod.
Asociaţii au deplina libertate să decidă dacă întregul profit este supus distribuirii, sau dacă numai o parte a acestuia va primi o
astfel de destinaţie, cealaltă parte a profitului urmând a fi folosită în alte scopuri (cum ar fi, de exemplu, constituirea sau
alimentarea unui fond de rezervă sau a de dezvoltare, etc.).
Menţionăm că distribuirea de beneficii asociaţilor se va putea face numai din profitul net obţinut de societate. Astfel, dacă, drept
urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii au devenit mai mici decât capitalul ei social, venitul obţinut de
societate nu va putea fi repartizat între membrii ei până când valoarea activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social
(art.127 alin.3 din cod). În ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea restricţie este superfluă în cazul societăţilor în nume
colectiv, întrucât răspunderea pentru datoriile societăţii nu este limitată doar la patrimoniul acesteia ci toţi asociaţii răspund
nelimitată şi solidară cu tot patrimoniul lor pentru orice obligaţie a societăţii, ori în aceste condiţii orice diminuare a activelor
nete ale societăţii nu va afecta în nici un fel interesele creditorilor