Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
AN III NUMÃR 6
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis-review of history and culture, year III, No. 6, 2015
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015 EDITORIAL BOARD:
Review edited by ASTRA
Nãsãud Department, Salva Circle Mihai-Octavian Groza (Cluj-
Napoca), Iuliu-Marius Morariu
and (Cluj-Napoca), Diana-Maria
,,Vasile Moga” Department from Sebeş Dãian (Cluj-Napoca), Andrei
Pãvãlean (Cluj-Napoca), Adrian
Director: Ana Filip Iuşan (Cluj-Napoca), Grigore-
Toma Someşan (Cluj-Napoca),
Deputy director: Iuliu-Marius Morariu Andrei Faur (Cluj-Napoca),
Gabriela-Margareta Nisipeanu
Editor-in-chief: Mihai-Octavian Groza (Cluj-Napoca), Daria Otto
(Wien), Petro Darmoris (Liov),
Flavius Cristian Mãrcãu (Târgu-
FOUNDERS: Jiu), Olha Soroka (Liov), Tijana
Petrovic (Belgrade), Robert
Ioan Seni, Ana Filip, Romana Fetti, Vasilica Augusta Gãzdac, Mieczokwski (Warsaw)
Luminiţa Cuceu, Iuliu-Marius Morariu
Translation of abstracts:
SCIENTIFIC COMMITTEE:
Daniela-Maria Stanciu
PhD. Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;
Gabriela-Margareta Nisipeanu
PhD. Lecturer Daniel Aron Alic, ,,Eftimie Murgu" University, Reşiţa;
PhD. Emil Arbonie, ,,Vasile Goldiş” University, Arad;
PhD. Assist. Prof. Ludmila Bãlţat, ,,B. P. Haşdeu” University, Cahul; Covers:
PhD. Lecturer Maria Barbã, ,,B. P. Haşdeu” University, Cahul;
PhD. Prof. Nicolae Bocşan, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; Ana Platon (Cluj-Napoca)
PhD. Assoc. Prof. Ioan Cârja, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;
PhD. Luminiţa Cornea, Independent Researcher, Sfântu Gheorghe;
Phd. Lecturer Mihai Croitor, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;
PhD. Prof. Theodor Damian, The Romanian Institute of Orthodox Theology and
Spirituality/Metropolitan College, New York; Indexation:
PhD. Dorin Dologa, National Archives of Romania, Bistriţa-Nãsãud Districtual
Service; Ulrich’s Periodicals Directory,
PhD. Prof. Lucia Fetcu, University of Bucharest; IndexCopernicus International,
PhD. Assoc. Prof. Olimpia Iacob, ,,Ion Popescu de la Brad” University, Iaşi;
PhD. Bogdan Ivanov, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;
Ebsco, RePEc, CEEOL, Google
PhD. Assoc. Prof. Rastko Jovic, University of Belgrade; Academic, ORCID, Universal
PhD. Lecturer Adriana Denisa Manea, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; Impact Factor.
PhD. Victor Mãruţoiu, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;
PhD. Assist. Marius Andrei Mocan, University of Medicine and Pharmacy, Cluj-
Napoca;
PhD. Lecturer Ioan Morariu, ,,Titu Maiorescu” University, Bucharest;
PhD. Assist. Ioana Iacob Mudure, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; ISSN 2393-4727
PhD. Luiza Palanciuc-Şora, ,,Benjamin Fondane” Institute, Paris; ISSN-L 2344-1887
PhD. Vlad Popovici, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;
PhD. Lilia Rufanda, University of Kapokidistrian, Athens;
PhD. Assoc. Prof. Ana Victoria Sima, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;
PhD. Doru Sinaci, ,,Vasile Goldiş” University, Arad;
PhD. Prof. Grigore Smeu, ,,Constantin Brâncuşi” University, Târgu-Jiu; The responsibility for the articles
PhD. Assist. Radu Suciu, University of Genève/University of Fribourg; and studies published it belongs
PhD. Assoc. Prof. Inocent-Maria Vladimir Szaniszlo, Catholic University of to the authors.
Ružomberok, Košice;
PhD. Mihai Şora, Independent Researcher, Honorary Member of Romanian Please send any e-mail to the
Academy, Bucharest; following address:
PhD. Valentin Talpalaru, Museum of Romanian Literature, Iaşi;
PhD. Assoc. Prof. Teofil Tia, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; astrasalva@yahoo.com
PhD. Assoc. Prof. Vasile Timiş, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; astrasalva@gmail.com
PhD. Assist. Lucian Turcu, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca.
2 grozamihai@ymail.com
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
CUPRINS/CONTENTS
Editorial……………………………………………..………………p. 7
ISTORIE/HISTORY:
Denis LIBONI
Identitatea provincialã între imaginar politic şi istoriografie: coordonatele
spaţiale şi temporale ale Novorosiei (1825-1845)/The Provincial Identity
between Political Imaginary and Historiography: the Spatial and
Chronological Coordinates of Novorossiya (1825-1845)…………...…p. 10
Cristian CONSTANTIN
Impactul carantinei dunãrene asupra comerţului internaţional cu cereale
din regiunea Dunãrii de Jos (1829-1953)/The Impact of the Danube
Quarantine on the International Trade with Grains in the Lower Danube
Region (1829-1853)………………………………………………...p. 21
Mihai-Octavian GROZA
Din istoria mai puţin cunoscutã a Marelui Rãzboi. Instituirea ,,graniţei
culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români
transilvãneni în Ungaria (1916-1918)/From the less known History of
the Great War. The Establishment of ,,Cultural Border”, Arrests,
Incarceration and Deportation of Romanian Priests from Transylvania in
Hungary……………………………………………………………p. 43
Ionel SIGARTEU
Legiunea Românã de Vânãtori transilvãneni şi bucovineni în rãzboiul
civil din Rusia (1918-1920)/The Romanian Huntsman Legion of
Transylvanians and Bukovinians in the Russian Civil War (1918-
1920)…………………………………………………………….…p. 61
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Lucian TURCU
Între credinţã şi ţarã. Reconcilierea regelui Ferdinand I al României cu
Biserica Catolicã (etapa postbelicã)/Between Faith and Country. The
Reconciliation of King Ferdinand I of Romania with the Catholic
Church (Postwar Stage)………………………………………….…p. 73
Silviu MUREŞAN
Preocupãri istoriografice la Ioan Dimitrie Suciu: ,,Macedo-
Românii”/Historiograpghic Interests at Ioan Dimitrie Suciu: ,,The
Macedo-Romanians”……………………………………………….p. 88
Flavius-Cristian MÃRCÃU
Revolution from Sibiu (1989)/Revoluţia din Sibiu (1989)……………112
Valeria CHELARU
The New Dynamic of Centre-Periphery Relation: Vladimir Putin and
Ramzan Kaydov in the North Caucaus/Noua dinamicã a relaţiei centru-
periferie: Vladimir Putin şi Ramzan Kadyrov în Caucazul de
Nord……………………………………………………………...p. 120
Emilia-Sanda CÎRCEIE
Dezvoltarea inteligenţei preşcolarilor şi şcolarilor mici/The
Development of the Preschools and Primary School Students
Inteligence………………………………………………………...p. 137
Delia MUSTE
Aspecte privind motivaţia pentru învãţare la vârsta adultã/Aspects
regarding the Learning Motivation at the Adult Age………………p. 147
Maria BARBÃ
Educaţia centratã pe copil la vârsta preşcolarã în Republica
Moldova/The Child-Centered Education at the Pre-School Age in the
Moldavia Republic………………………………………………...p. 152
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Corina RADU
Familia temporar dezintegratã: factor ce afecteazã succesul preşcolar al
elevului (Studiu de caz: Republica Moldova)/The Temporarily
Disintegrated Family: an Aspect that Affects the Pupil’s School Success
(Case Study: Moldavia Republic)……………………………….…p. 162
EVOCÃRI/EVOCATION:
Nicolae DUMBRÃVESCU
Petru Bonta: un martir uitat al Revoluţiei de la 1848-1849 din
Transilvania/Petru Bonta: a Forgotten Martyr of the 1848-1849
Revolution from Transylvania…………………………………….p. 173
Iuliu-Marius MORARIU
Preotul Vasile Dumbravã (1854-1907) şi activitatea lui pastoralã în
localitãţile Bichigiu şi Salva/Priest Vasile Dumbravã (1854-1907) and his
Pastoral activity in Bichigiu and Salva……………………………..p. 180
Mãdãlina MÃRGINEAN
Episcopul militar Partenie Ciopron şi reforma instituţiei clerului
militar/Military Bishop Partenie Ciopron and the Reform of the
Institution of Military Clergy……………………………………...p. 187
CRONICÃ/CHRONICLE:
Ana FILIP
Adunarea Generalã a Despãrţãmântului Nãsãud al ASTREI (13 februarie
2016)…………………………………………………………...…p. 196
Gabriela NISIPEANU
Lansare de carte la Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca……p. 201
RECENZII/BOOK REVIEWS:
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Regimentul I românesc de graniţã (nr. 16) din Transilvania de la înfiinţare pânã la
sfârşitul rãzboaielor napoleoniene (1762-1815), ediţie, traducere, studiu
introductiv, note explicative şi anexe de Costin Feneşan, Cluj-Napoca,
Centrul de Studii Transilvane, 2015, 302 p.+VIII ilustraţii (Mircea-
Gheorghe Abrudan)………………………………………………p. 208
Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele, Iaşi, Polirom, 2015, 144 p. (Andrei
Sabin Faur)………………………………………………………..p. 212
Mite Kremnitz, Regele Carol al României. Povestea unei vieţi, traducere din
limba germanã şi note de Roland Schenn, prefaţã Sorin Liviu Damean,
Bucureşti, Editura Corint Books, 2014, 160 p. (George Paul
Moldovan)………………………………………………………...p. 215
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
EDITORIAL
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
În final, dar nu în ultimul rând, calde mulţumiri aducem tuturor
acelor care şi-au adus aportul la apariţia acestui numãr al revistei noastre
prin studiile, cronicile sau recenziile trimise spre publicare.În egalã
mãsurã, sentimente cu totul specialeexprimãm membrilor comitetului
ştiinţific în seama cãrora a cãzut sarcina verificãrii calitãţii şi autenticitãţii
manuscriselor trimise spre publicare, precum şi membrilor comitetului
editorial care au pregãtit, cu mult profesionalism, acest numãr. Excelsior!
Vivat, floreat, crescat ASTRA!
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Istorie/History
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
IDENTITATEA PROVINCIALĂ ÎNTRE IMAGINAR POLITIC
ŞI ISTORIOGRAFIE: COORDONATELE SPAŢIALE ŞI
TEMPORALE ALE NOVOROSIEI (1825-1845)
The Provincial Identity between Political Imaginary and
Historiography: the Spatial and Chronological Coordinates of
Novorossiya (1825-1845)
Dionisie LIBONI
Abstract: This study of the southern half of the actual Ukrainian State and
Bessarabia (named New Russia/Novorossiya during the imperial period) between 1825 and
1845 reveals that the Russian Administration succeeded in development of the local cultural
identity like as a constituent sub-unity of the pan-Imperial conscience. The success is indicated
by attempts of the first historians of the region, especially Apollon Skal’kovskii and Nikolai
Murzakevich, to establish an own vision of the past, which was ahistorical before the
instalment of regular administration of the Duke Potemkin-Tavricheskiy, according to their
vision.
Keywords: New Russia/Novorossiya, symbolical geography,
Skal’kovskii, invention, settlement.
10
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
punct de plecare ipoteza potrivit căreia Novorosiadin Secolul Luminilor
a fost prima versiune oficială a viitorului Rusiei.2
Istoric al mentalităţilor colective, Larry Wolff a remarcat prezenţa
conceptelor din ,,geografia filosofică” în discursul elitei intelectuale de la
sfârşitul veacului al XVIII-lea.3 Una dintre caracteristicile acestei practici
discursive, care mai apoi va migra spre domeniul politicii pragmatice, o
reprezenta lejeritatea cu care se puteau inventa entităţi noi, cu propriile
denominaţii.Fiind promovată de ,,despoţii luminaţi”, mecanismele
acesteia au fost identificate de către Wolffîn cazul Galiţiei.4 La rândul lor,
Novorosia şi Basarabia de după 1812 constituie exemple de invenţie
grandioasă. Procesul complex, de lungă durată, presupunea promovarea
unor politici de omogenizare în interiorul entităţilor administrative. În
plus, se dorea amplasarea lor în alt context economic şi politic, rezultând
diferenţe cardinalefaţă de zonele învecinate, care nu făceau parte din
imperiu. Maşinăria de stat urmărea să creezetabularasa,astfel
încâtinstituţiile noi să poată lua locul celortradiţionale.5
De asemenea, pentru călătorii şi funcţionarii din epoca Luminilor,
imaginea celuilalt era un punct de referinţă pentru întreaga structură a
textului de călătorie. În acest context, Noua Rusie n-a reprezentat vreo
excepţie de la regulă. Dintr-o asemenea perspectivă, putem analiza mai
coerent relatările scriitorilor, istoricilor şi etnografilor ruşi despre
diferenţele incontestabile dintre regiunile imperiului.6 Analiza acestor
jurnale e cu atât mai importantă, cu cât descoperim partea utilitară a lor.
Unele dintre acestea au servit în calitate de instrumente de lucru pentru
marii demnitari ai imperiului în dorinţa acestora de a organiza
interacţiunea cu autohtonii, cum a fost cazul impresiilor despre Basarabia
scrise deFilip F. Vigel. Însemnările de călătorie au fost înregistrate, sub
forma unor memoriişi prezentate guvernatorului general, Voronţov, care
2 Willard Sunderland, Taming the Wild Field: Colonization and Empire on the Russian Steppe,
Ithaca&London, Cornell University Press, 2004, p. 70.
3 Larry Wolff, Изобретая Восточную Европу: Карта цивилизации в сознании эпохи
of Galicia: History and Fantasy in Habsburg Political Culture, Stanford, Stanford University
Press, 2010, passim.
5 Idem, ,,Inventing Galicia: Messianic Josephinism and the Recasting of Partitioned
Imperial Center in the Nineteenth and Early Twentieth Centuries”, în Jane Burbank,
Mark von Hagen, Anatolyi Remnev (eds.) Russian Empire. Space, People, Power, 1700-1930,
Bloomington&Indianapolis, Indiana University Press, 2007, p. 74.
11
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
le-a fructificat în elaborarea strategiei politice. În consecinţă, acesta scria
din postura observatorului interesat, pentru că deţineafuncţia de
viceguvernator al Basarabiei. Exerciţiul său consta în interpretarea
caracteristicilor zonei, inclusivşi realizareabilanţuluideosebirilor dintre
cele două părţi ale guvernământului. Concluzionând, autorulafirma:
,,Nistrul încă era o linie clară de separare dintre două populaţii, guvernate
dupăobiceiuri distincte”.7Disjuncţia dintre Basarabia şi Novorosia este
explicabilă pentru prima perioadă de dominanţă a imperiului, însă
observăm că acest discurs a fost perpetuat şi în relatările ulterioare ale
călătorilor ruşi. După exact trei decenii din momentul călătoriei lui
Vighel, profesorul Universităţii din Kiev, Nikolai D. Ivanişev, emitea o
observaţie similară: ,,Am traversat Nistrul, parcurgând o porţiune din Basarabia.
Nu este nici aceeaşi naturăşi nici aceiaşi oameni”.8 În viziunea noastră,
observaţiile reflectă o anumită stare de inerţie a autorilor jurnalelor de
călătorie, care tind să-şi confirme supoziţiile, bazate pe relatările şi
scrierile deja cunoscute.
După cumam menţionat, spre deosebire de Vechea Rusie, tabloul
demografic al teritoriului urma să fie modificat prin colonizări. Se dorea
o ameliorare a condiţiilor, astfel încât această Rusie săfie atractivă în ochii
străinilor, în mod prioritar acelora care erau persecutaţi în ţările lor de
origine.9 Noii veniţi erau instruiţi şi coordonaţi spre activitateaagricolă,
dând un suflu nou economiei. Crearea manufacturilor, inaugurarea căilor
comerciale spre Orient, diversificarea resurselor agricole reprezentau
oportunităţi pentru ,,noul imperiu”.10 Statul absolutist a încercat să se
erijeze în protector public al potenţialului economic. În dorinţa de a-şi
extinde influenţa, Rusia începe să-şi creeze propriile politici monetare
pentru a se autofinanţa.11 În consecinţă, construcţia raţională a spaţiului
de colonizare prin divizarea în districte şi loturi proporţionale stăsub
semnul influenţei cameralismului, de inspiraţie prusacă. În locul stepei
pustii, apar aşezări permanente amplasate de-a lungul drumurilor
poştale. Tendinţa de a maximaliza profitul şi-a găsitexpresie în atribuirea
N.D. Ivanișev]”, în KS, volum 4, anul I, numãr 10, Kiev, 1882, p. 85.
9 Ibidem, p. 74.
10Ibidem, p. 75.
11 Marc Raeff, ,,The Well-Ordered Police State and the Development of Modernity in
12
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
unor specializări economice celor patru gubernii din cadrul
guvernământului.12
13
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Rusii.16 Skal’kovski, supranumit mai târziu,,Nestor al Noii Rusii”şi „arhiva
vie a Odesei”,s-a născut într-o familie de nobili ucraineni din gubernia
Kiev, în anul 1808. A studiat medicină la Universitatea din Wilno, apoi a
urmat cursuri de ştiinţe juridice la Universitatea din Moscova. Licenţa
obţinutăîn drept i-a permis săfie selectat pentru serviciul în cancelaria
guvernatorului general de la Odesa.17 Monografiile şi studiile sale au
produs inaugurarea istoriei regionale, axată pe teza rupturii spectaculoase
dintre trecutul ,,barbarilor” şi prezent. De fapt, prezentul relua tradiţiile
antecesorilor din antichitate şi fundamenta drumul „glorios” spre viitor.
Creşterea interesului faţă de preocupările culturale îşi avea
originea în dorinţa Ministrului Instrucţiunii Publice, Serghei S. Uvarov,
de a-i familiariza pe înalţii demnitari ai imperiului cu realizările recente
din ştiinţăşi educaţie.18 Cercetarea unor subiecte actuale din istoria
imperiului era încurajată.19 Modul în care educaţia şi ştiinţa regională
putea servi în interesele întregului imperiu era discutată în corespondenţa
particulară dintre Uvarov şi Voronţov. Guvernatorul, ,,mai mult un lord
englez decât cinovnik rus”,20 oferea drept model tradiţiile instituţiilor
educaţionale britanice, în speţă, ale studiilor clasice de la Oxford şi
Cambridge. Într-un mod admirabil, acestea creau elitele tinere ale
statelor, transformându-i pe studenţii europeni în ,,falangă conservatoare”.21
În accepţiunea lui Voronţov, aceasta era singura cale de a estompa
spiritul „liberalismului fals” al Franţei şi al statelor germane, care îi
deturna pe tineri spre imoralitate şi ireligiozitate. Ministrul Iluminării
Publice avea o viziune similară pe marginea subiectului, dezvăluind
intenţia de a transforma Universitatea ,,Sfântul Vladimir” din Kiev în
,,Oxfordul nostru”.22 Instituţia trebuia să joace un rol central în crearea
14
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
reţelei, scopul căreia era propagarea ,,spiritului rus” în provinciile
detaşate de la Polonia.
Uvarov îl informa despre referinţele privitoare la dezvăluirea
gradului de implicare a autorităţilor locale în iniţiativele Centrului pe care
le-a inclus în raportulde activitate. Ministrul afirma că l-a nominalizat,
alături de alţi câţiva guvernatori, în lista celor remarcaţi.23 Atenţia care i-a
fost acordată era determinată de activismul guvernatorului în afacerile ce
ţineau de gestiunea şi răspândireainformaţiei. În unele cazuri, schimbările
anunţate de Voronţov nu erau privite cu ochi buni de decidenţii politicii
culturale. Iniţiativa de editare a ,,Almanahului Odesei”, sub auspiciile
propriei instituţiei, a trezit discuţii vii în cercurile înalte ale Imperiului.
Ministrul îi reamintea lui Benckendorf despre privilegiul Academiei de
Ştiinţe de a publica calendarele oficiale. Specificând că o face în
detrimentul relațiilor amicale menținute de-a lungul anilor, Uvarov
explicita atenţionările privitoare la depăşirea atribuţiilor în acest sens.24 În
cele din urmă, iniţiativa editorială a prins contur şi a început să apară cu
regularitate.25
Skal’kovski a încercat să demonteze supoziţia conform căreia o
formaţiune administrativă relativ recent creată nu putea să etaleze o
istorie proprie.26 Metoda sa era bazată pe sistematizarea proceselor şi
evenimentelor care au marcat avansarea Imperiului Rus spre sud. În
calitate de moment „zero” era luat episodul creării ,,Liniei Ucrainene”
(1730-1731).27 Din această cauză, procesul de valorificare a trecutului nu
reclama neapărat apelul la mărturiile arheologice.28 Cuvântul înainte la
lucrarea de referinţă: Хронологическое обозрение истории Новороссийского
края [Retrospectiva cronologică a istoriei Novorosiei] suscită interes din
perspectiva studiului metodei lui Skal’kovski de a (re)produce trecutul
Noii Rusii.
23 Ibidem.
24Ibidem, p. 423 (15 decembrie 1832, Sankt-Petersburg, S.S. Uvarov c. A.H.
Benckendorf).
25 În primii şase ani de existenţă, almanahul a fost editat sub patronajul Cancelariei
Guvernatorului general, fiind transferat, mai apoi, sub custodia Liceului ,,Richelieu” (O.
Zaharova, Генерал-фельдмаршал светлейший князь М. С. Воронцов [Generalul-feldmareşal
cneazul M. S. Voronţov], Moskva, Țentrpoligraf, 2001, p. 308).
26 A. A. Skal’kovski, Изустные предания о Новороссийском крае [Tradiţii despre regiunea
frontiera dintre Rusia şi Hanatul Crimeii pe o distanţă de 250 km, între fluviile Orel şi
Donets. Vezi: John P. LeDonne, The Grand Strategy of the Russian Empire, 1650-1831,
Oxford&New York, Oxford University Press, 2004, p. 48.
28 A. A. Skal’kovski, Изустные предания о Новороссийском крае, p. 1.
15
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Pe toată durata desfăşurării proiectului, coordonarea era asigurată
de către M.S. Voronţov.Nikolai Murzakevici ne lasă o relatare a
circumstanţelor în care guvernatorul îl descoperă pe „junele” căutător de
documente: ,,Kiriakov, împreună cu mine, l-am recomandat lui Fabr, iar acesta a
prezentat lui Voronţov planul călătoriei academice la arhivele regiunii Novorosia
pentru colectarea materialelor istorice”.29 Guvernatorul general va reţine lapidar
întâlnirea în notiţele sale: ,,Fiind parte a personalului meu, consilierul de curte
Skal’kovski, la începutul anului 1835, mi-a prezentat proiectul constituirii arhivei
istorice la Odesa, manifestând dorinţa de a vedea arhivele importante din Novorosia
şi Basarabiaşi de a extrage, de acolo, toate dosarele şi documentele, care au tangenţă
cu istoria regiunii”.30Demnitarul a aprobat iniţiativa, acordându-i suport
financiar. Demersul implica mobilizarea resurselor, iar documentele deja
cunoscute urmau să fie preluate de istoricul curţii. Murzakevici i-a
furnizat actele pe care le-a colectat în vederea redactării şi publicării celor
şase articole cu tematică istoricăîn ,,Mesagerul Odesei”. Pentru o
perioadă de timp, istoricul se detaşează de preocupările sale
anterioare.31Guvernatorul îi prezintă instrucţiuni privitoare la strategia de
lucru, constituită din trei paşi:1) de a merge în toate arhivele din regiune
care pot conţine documente importante;2) de a găsi şi a sistematiza
documentele care pot oferi esenţa evenimentelor din momentul în care
stepa pustie a Noii Rusii a devenit parte a istoriei europene;3)
constituirea istoriei regiunii din materialul informativ acumulat.32
În ansamblu, stilul specific istoriografului era inspirat din lucrarea
fundamentală a lui Karamzin: История Государства Российского[Istoria
Statului Rus]. Chiar şi pornind de la acest aspect, ne putem da seama că
autorul apelează la naraţiune descriptivă, bazată pe relatări despre
acţiunile personalităţilor politice şi militare ale Rusiei din secolul al
XVIII-lea. În deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, tradiţia
„canonică” a fost supusă criticii de către istoricul favorit al lui Serghei S.
cronologică a istoriei Novorosiei . 1730 – 1823], volum 1, 1730 – 1796, Odesa, 1836, p. II.
16
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Uvarov: Nikolai G. Ustrialov.33 Noua linie urma să dezavueze viziunea
fragmentară.34 În primii ani ai deceniului '4 al secolului al XIX-lea, o serie
de catedre de istorie şi literatură a Rusiei au completat structura
academică a universităţilor din imperiu.35 La nivelul imperiului, „noua
istorie” justifica dezvoltarea, în condiţii particulare, a statului rus.
Existenţa acestuia, spre deosebire de statele europene, era asigurată de
factorii continuităţii: ortodoxia şi autocraţia.36 În disertaţia sa, Ustrialov
evoca două deficienţe fundamentale ale studiilor care urmeazămetoda lui
Karamzin: insuficienţa bazei documentare şi alegerea nereuşită a
punctului de prezentare a evenimentelor.37 De altfel, biograful lui
Skal’kovski, A. Markevici,atesta prezenţa unor verigi slabe, cea mai
evidentă dintre elefiind utilizarea exclusivă, ca sursă de documentare, a
Colecţiei Complete de Legi ale Imperiului Rus pentru volumul întâi al Istoriei
Novorosiei.38 Totuşi, anumite variaţii de metodă erau admise în cazul unor
istorii provinciale, în zonele unde situaţia nu era tensionată, iar statul nu
era pus în situaţia de a-şiapăra legitimitatea. După cum recunoştea
Skal’kovski, în timp ce exponenţii de vârf ai istoriografiei se preocupau
cu nordul şi vestul imperiului, el avea libertatea de a-şi îndrepta atenţia
spre sud.39 Cu certitudine, cercetările istoricilor din Novorosia nu erau,
pe deplin, sincronizate cu demersurile de edificarea istoriei naţionale, în
sensul modern al cuvântului, capabilă să susţină legitimitatea separării
,,Guberniilor de Vest” de corpul teritorial al Regatului Poloniei. Andrei
Cuşco susţine că Societatea de Istorie şi Antichităţi de la Odesa, sub
auspiciile căreia au apărut lucrările istoricului, deşi s-a aflat sub control
guvernamental, a fost deschisă demersurilor de identificare a
contelui Uvarov. Lecţia lui Alexey Miller], 11 aprilie 2007, accesat la 30 septembrie 2015,
http://polit.ru/article/2007/04/11/uvarov/.
34 Cynthia Whittaker, Граф Сергей Семенович Уваров и его время[Contele S. S. Uvarov şi
pragmatice ruseşti], teză de doctorat, Universitatea din Sankt-Petersburg, 1836, pp. 3-4.
38 A. Markevici, ,, ,,А.А. Скальковский”, p. 29.
39 A. Skal’kovski, Сравнительный взгляд на Очаковскую область в 1790 и 1840
17
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
particularităţilor locale şi nu s-a alăturat, în totalitate, strategiilor de
naţionalizare a ştiinţei.40
Discursul ştiinţific al lui Skal’kovski era fundamentat pe
principiul conform căruia trecerea timpului înseamnă, în mod
obligatoriu, dezvoltare continuă, fiind influenţatăde prezenţa unor legităţi
proprii. Siguranţa în viziunea de durată lungăa guvernului, care direcţiona
mereu lucrurile spre progres, reprezenta un punct de reper. De aici
derivaşi preferinţa spre elaborarea unor lucrări de evocare a schimbărilor
pe o durată scurtăşi medie. Acest gen de lucrare istorică avea, în vedere,
două limite cronologice bine definite, fiind bazată pe statistici abundente
ale diverselor paliere ale activităţii umane. De regulă, ele făceau referinţă
la progresele anumitei regiuni din cuprinsul Noii Rusii. Modelul oferit de
volumul lui Skal’kovski: Perspectiva comparată a regiunii Oceakov în anii 1790
şi 1840 a găsitoglindire fidelă în lucrarea semnată de un alt istoricdin
sudul Rusiei, Nikolai N. Murzakevici:Retrospectiva succeselor regiunilor Noua
Rusieşi Basarabia în cei 25de ani scurşi, de la 1820 la 1846.
Autorul era decis să investigheze performanţele ,,sudului Rusiei,
acolo unde s-a realizat, practic, cel mai mare progres al unei populaţii”.41
Pe de altă parte, dublarea populaţiei timp de 25 de ani s-a datorat
,,ospitalităţii Rusiei”, subliniind unicitatea proiectului de colonizare,
mecanism ce n-a fost implantat în alte state.
Fie că au scris despre Oceakov sauBasarabia, primii istorici
moderni au insistat asupracomplexităţii proiectului imperial, pornind de
larezultatele fulminante obţinute într-un timp scurt. Din acest punct de
vedere, regiunii nu i se puteau găsi omologi în spaţiul european. Totuşi,
eraamintită performanţa economică a Statelor Unite ale Americii, însă
aceasta era situată prea departe pentru a fi supusă unei analize mai ample.
Continentul american era atât de puţin cunoscutpublicului rusesc, încât
era, practic, imposibil de realizat o comparaţie.42 Novorosia nu putea
decât să se înscrie pe filonul unui secol al perfecţionării continue, al
dezvoltării rapide a tuturor sferelor cunoaşterii umane.43
18
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
În plus, prin instituţionalizarea preocupărilor istorice, influenţa
politicului va creşte şi mai mult. La nivelul regiunii, procesul a debutat în
martie 1839, atunci când a avut loc prima şedinţă a Societăţii de Istorie şi
Antichităţi din Odesa. Contele Voronţov a fost ales preşedinte de
onoare,44 iar fostul funcţionar al Ministerului de Finanţe Publice şi tutore
al Districtului Educaţional al Odesei, Dmitrii Kniajevici, a preluat
responsabilităţile de coordonare.45Primatul politic a avut mai mult decât
implicaţii simbolice, aşa cum rezultă din scrisorile lui Voronţov adresate
lui Nikolai Murzakevici, profesor de istorie la Liceul „Richelieu” şi
membru activ al societăţii. În primul rând, autorităţile regionale se
implicau în activitatea internă, prin coordonarea alegerilor şi stabilirea
priorităţilor. Astfel, guvernatorul regional sugera alegerea mitropolitului
de Kharkov şi Taurida, Gavriil, în funcţia de preşedinte al societăţii. În
acelaşi timp, se recomanda eliminarea din listă a candidatului preferat de
membrii comunităţii: Andrey Fabr cu intenţia de a-l lăsa să exercite doar
atribuţiile administrative.46Preşedintele onorific stabilea contacte cu alţi
demnitari importanţi pentru a-i convinge să adere sau să susţină
activităţile societăţii istorico-culturale. Aflându-se la Genova, Voronţov îl
convinge pe vice-consulul, Yegor Betzzo, să accepte alegerea sa în
calitate de membru al asociaţiei.47
În al doilea rând, contele îşi expunea poziţia pe marginea unor
probleme de metodă. De exemplu, guvernatorul îi recomanda istoricului
să editeze Cronica lui Nestor cu litere obişnuite şi nu cu caractere slavoneşti
şi, obligatoriu, la Odesa.48 Într-o altă situaţie, Voronţov îi recomanda lui
Murzakevici să publice doarmanuscrisele parţial sau complet
necunoscute.49
„Noua Rusie” teritorială este consonantă cu cea temporală.
Ambele reprezintă, mai puţin, victorii asupra ,,Vechiului”, ci mai curând,
44 Din această postură, Voronţov obţine, încă din primul an de activitate, beneficii
importante care vor defini activităţile ulterioare: buget anual de 5000 ruble; privilegiul
de a realiza săpături arheologice pe întreg teritoriul sudului Rusiei, patronajul simbolic
din partea prinţului moştenitor, marele cneaz Alexandru (O. Zaharova, Генерал-
фельдмаршал светлейший князь М. С. Воронцов, p. 307).
45,,Письма князя М. С. Воронцова кН. Н. Мурзакевичу [Scrisorile lui M.S. Voronțov
19
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
asupra atemporalităţii şi inexistenţei în sine.50Cât de paradoxal n-ar suna,
între modul în care trebuia să se construiască ,,La Nouvelle Russie” şi
finalitatea acesteia în calitate de proiecţie filosofică exista o falie imensă.
În acest sens, opţiunea oficialităţilor şi cea a multora dintre intelectuali,
precum Nikolai Gogol sau Vasilii Odoevski, coincidea: în secolul al XIX-
lea, Rusia trebuia să urmeze o traiectorie „perpendiculară” în raport cu
ţările occidentale. Însă, la final, spaţiul trebuia să obţină admiraţie din
partea europenilor. Încă, conceptele de ,,civilizare” şi ,,iluminare” îşi
menţin statutul de termeni-cheie ai discursului, iar în acest sens, în Noua
Rusie lucrurile se construiesc după modelul celei Vechi. Însă, resortul
economiei concurenţiale o face diferită: motorul dezvoltării Novorosiei şi
alBasarabiei eracomerţul extern.51
În consecinţă, deceniile ’3-’5 ale secolului al XIX-lea ne aduc, în
prim-plan, modificarea de optică în înţelegerea „Noii Rusii”. Fiind creată,
în epoca Luminilor, ea reprezenta doar o anexă a „proiectului grecesc” a
Ecaterinei a II-a. Deci, la origini, ea constituia un instrument de
implementare a moştenirii Antichităţii. În acelaşi timp, era încă un pas
pedrumul lung spre Constantinopolşi implicit,obţinerea controlului
asupra Strâmtorilor. Însă, în perioada lui Nicolae I, spaţiul se va construi
în ideea progresului continuu. Noua Rusie va fi adusă în
atenţiaobservatorilor europenipentru a contura realizările din agricultură
şi comerţ.
20
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
IMPACTUL CARANTINEI DUNÃRENE ASUPRA
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL CU CEREALE DIN
REGIUNEA DUNÃRII DE JOS (1829-1853)
The Impact of the Danube Quarantine on the International Trade
with Grains in the Lower Danube Region (1829-1853)
Cristian CONSTANTIN
Abstract:During the 18th and 19th centuries, a large part of the world grain trade
was controlled by certain intermediate ports, where it was stored for lengthy periods and sold
when market conditions seemed favourable. This procedure was called deposit trade, and it
occupied most of the commerce of large ports such as Hamburg and Amsterdam in Northern
Europe, Marseille, Genoa, Leghorn and Trieste in the Mediterranean. By the early 1830s,
Danubian grain entered this commercial pattern, following the provisions of the Russian–
Turkish Peace of Adrianople (1829). It granted the two Romanian Principalities of
Wallachia and Moldavia full freedom to pursue commerce and to navigate on the Danube,
turning the ports of Brăila and Galaţi into important suppliers of grain on the European
markets. In the following two decades, Danubian grain supplied the Mediterranean deposit
ports, before a decisive shift took place following the repeal of the Corn Laws in Britain, when
most of the Danubian wheat and maize was carried directly to the British archipelago. The
original writings of several foreign travellers who visited the Romanian Principalities provided
us with important information about the Danubian quarantine established at the mouth of
the Danube (or in Dobrudja) in the 19th century. The works of the foreign travellers included
in the series of foreign travellers about the Romanian Principalities in the 19th century,
managed to portray the manner in which the quarantine was organized and how disinfection
measures were applied to both people and goods.
Keywords: Brăila, Galaţi, ports, quarantine, foreign travellers, grains.
Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul „Excelenţă
interdisciplinară în cercetarea ştiinţifică doctorală din România-EXCELLENTIA”
cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contract nr. POSDRU/187/1.5/S/155425.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
puneau în forţa de compensare a celor două Principate Române faţă de
monopolul rusesc. Lumea care urmează să fie descrisă pare desprinsă din
romanele lui Charles Dickens, plină de măsuri represive şi de indivizi
oportunişti dornici de acumularea rapidă a unui capital substanţial. În
cele ce urmează o să descriem una din acţiunile întreprinse de autorităţile
de la Sankt-Petersburg pentru a favoriza comerţul cu cereale din porturile
hinterlandului nord pontic, în special Odessa, în detrimentul schelelor
Ţării Româneşti şi Moldovei (Brăila şi Galaţi).
Serviciul de carantină din cele două Principate Române a fost
instituit prin prevederile Tratatului de la Adrianopol şi statutul său a fost
organizat prin adoptarea Regulamentelor Organice. În ambele state s-a
înfiinţat câte un comitet sanitar care avea obligaţia să supravegheze
asupra sănătăţii publice şi întreţinerii carantinelor. Aparent o invenţie
menită să aducă protecţie împotriva diverselor epidemii care ucideau în
epocă mai mult ca oricare război, carantina s-a dovedit o armă în mână
noii puteri protectoare care vedea dincolo de propria armatã de ocupaţie
şi alte metode de constrângere a Principatelor Danubiene. Conducerea
era alcătuită dintr-un comitet director şi unul medical. Rusia numea
inspectorul general pentru cele două Principate şi alături de ministrul
Treburile din Lăuntru (Interne), şeful poliţiei şi medicul şef formau
comitetul director al carantinelor. Graniţa pe Dunăre a Principatelor, de
la Vârciorova şi până la Prut, a fost supravegheată de un întreg sistem
defensiv şi totodată represiv. Cordonul sanitar era format din soldaţii
aflaţi în serviciul Principatelor, special constituit pentru „serviciul
carantinelor, al vămilor şi al ordinii interioare”.1 Serviciul carantinei a fost
cel care se întreţinea din taxele percepute pentru acest serviciu pe malul
stâng al Dunării, dar şi din controlul vaselor şi insulelor şi încasarea
drepturilor de vamă şi veniturile care proveneau din pescuit.2 În scopurile
amintite mai sus, armata deţinea birourile carantinelor, vămilor şi toate
punctele considerate importante pentru supravegherea şi menţinerea unei
stări de ordine şi securitate după bunul plac al puterii protectoare.3
Cel mai întins sistem de carantină a fost instituit în Ţara
Românească, unde au fost organizate trei carantine de clasa întâi: la
22
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Giurgiu, Călăraşi şi Brăila, cinci de clasa a doua (Severin, Calafat, Turnu,
Zimnicea şi Olteniţa) şi trei de clasa a treia (Izvoarele, Bechet şi Gura
Ialomiţei). Moldova dispunea de un singur punct de carantină de clasa
întâi, la Galaţi. Clasificarea era realizată pe baza traficului comercial şi
uman de pe cele două maluri ale Dunării.4 Pentru străinii care au trecut
prin Principate înainte de izbucnirea Războiului Crimeii, pichetele
carantinelor arătau cât de rudimentare şi totodată cât de eficiente au fost
măsurile „protectoare” ale Rusiei: „De-a lungul râului, pe jumătate inundate,
vedem căsuţe din scânduri sau din trunchiuri de copaci ridicate pe piloni la doi metri
deasupra solului. În jurul acestora se află o galerie protejată, împotriva ploii şi a
soarelui, de un acoperiş. În acest soi de balcon, o santinelă, îmbrăcată în camaşă albă
vara sau de pânză groasă iarna, veghează neîncetat asupra râului”.5
În Ţara Românească un pichet de carantină era repartizat spre
pază la 120 de familii, care aveau obligaţia să întreţină pichetul respectiv
cu patru oameni înarmaţi şi doi luntraşi. Pichetele aveau rolul de a veghea
la paza malului românesc al Dunării între două sectoare ale carantinei.
Paza pichetelor era destinată sătenilor contribuabili care aveau vârsta
cuprinsă între 20 şi 50 de ani, aflându-se subordonaţi unui caporal şi unui
soldat. Frontiera Valahiei era apărată de 35.040 de familii, dintre care
1.720 de persoane se aflau în serviciu permanent, la care se adaugă cei
584 de caporali şi soldaţi. Totalul grănicerilor permanenţi a fost în Ţara
Românească de 2.336 la un total de 217 pichete.6 Paza frontierei din
Moldova a fost distribuită celor 15 pichete, care aveau fiecare câte doi
călăreţi şi doi infanterişti. De unde rezultă un efectiv de 60 de persoane
care se aflau permenent în serviciu. Carantina din cele două Principate
Române număra la începutul Războiului Crimeii un efectiv de pază de
2.396 de oameni gata să intervină pentru a stopa infiltarea în Principate a
23
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
vreunui „virus” periculos nu atât pentru pentru populaţie, cât mai ales
pentru Rusia ţaristă.7
Carantina de la Brăila dispunea în anul 1831 de 58 de persoane
ale miliţiei, dintre care 8 erau călăreţi, şi o cazarmă pentru 5 ofiţeri, 70 de
soldaţi şi un grajd pentru 16 cai. La acestea se adaugă locuinţa şefului
companiei.8 De la Brăila şi până unde se varsă Siretul în Dunăre se aflau
3 avanposturi cu câte 5 paznici tereştri şi 2 călăreţi. Distanţa dintre
pichete era de 3 ceasuri (ore). Ceea ce însumează 15 paznici tereştrii, 6
călăreţi, 3 cazarme şi un „lăcaş pentru un ofiţer unde se varsă Siretul în
Dunăre”.9 Carantina din oraşul Brăila avea 26 de civnovici, care primeau
împreună lunar pentru salarii şi cheltuieli 3.550 de lei. De unde rezultă o
cheltuială anuală de 42.600 de lei. Pentru cumpărarea de afumători şi
lemne pentru încălzirea odăilor se acordau 400 de lei lunar. Pentru hrana
a patru cai distribuiţi în mod egal directorului şi doctorului carantinei au
fost alocaţi 60 de lei lunar. Poştalionul, o singură persoană, care era
însărcinat cu îngrijirea carelor primea 40 de lei lunar, iar cei doi
tulumbagii primeau fiecare câte 50 de lei în fiecare lună.10
În perimetrul carantinei se desfăşurau aproape toate operaţiunile
importante şi de lungă durată din port, depozitarea şi taxarea vamală a
produselor de către contracciul vămilor.11 În acest mod s-a legalizat
privarea de libertate (între 4 zile şi 2 săptămâni) şi violarea intimităţii în
numele sănătăţii publice şi cu girul protector al Rusiei.12 Fiecare oficiu de
carantină avea obligaţia de a înregistra într-o condică pasagerii care intrau
sau ieşeau din Principat. Extrase ale registrului au fost trimise lunar
Comitetului Carantinelor. Călătorul, la intrarea în Principate, avea
obligaţia să prezinte autorităţilor paşaportul sau alte documente de
călătorie, supuşii occidentali puteau să utilizeze paşapoartele eliberate de
consulatele lor.13 În acest mod era controlată demografia Principatelor şi
în funcţie de banii şi documentele pe care le aveau asupra lor erau
7 Adolphe Laurent Joanne, Voyage en Orient, volum I, Bruxelles, 1850, p. 118; vezi şi C.
Ardeleanu, Gurile Dunării-o problemă europeană, p. 72.
8Analele Parlamentare ale României, tom I, „partea I a Ţării Româneşti”, 1831, 1890, p.
288.
9Ibidem.
10Ibidem, p. 296.
11 Ştefan Petrescu, ,,Migraţie şi carantine în porturile dunărene: controlul documentelor
24
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
încadraţi în peregrini şi „posibili atentatori la ordinea impusă de puterea
protectoare” (s.n.).
Metoda utilizată pentru completarea condicii era ce a
interogatoriului. Cinovnicul carantinei nota datele în funcţie de rubricile
registrului său. Acestea se refereau la numele călătorului, locul de
provenienţă, destinaţia, paşaportul cãrei ţări îi aparţine, neamul şi
meseria. La acestea se adaugă datele considerate de directorul carantinei
ca fiind importante pentru ulterioare informări ale autorităţilor central.14
Porturile dunărene deveniseră puncte importante pentru intrarea
străinilor în Principate, cam singurele care contau în lipsa unei
infrastructuri terestre solide, iar mişcarea populaţiei putea fi observată
din aceleaşi surse ale carantinei de care nu scăpa nimeni, indiferent de
rang sau avere. Spre exemplu, în carantinele din porturile Dunării
româneşti erau mai mulţi pasageri ca în lazaretul de la Marsilia.15
Charles Joseph Edmond de Bois-Le-Comte a fost un important
diplomat francez care a relatat, pe parcursul anilor 1833-1834, pentru
Ministerul Afacerilor Străine de la Paris situaţia din cele două
Principate.16Bois le Comte nota în raportul său pentru Ministerul de
Externe francez, din 1833, următorul aspect: „Guvernul muntean a organizat
în toate porturile acestea carantine formând 11 puncte de 1.122 infanterişti şi 344 de
călăreţi. Moldova n-are decât carantina de la Galaţi. În 1833, a primit până la
4.000 de călători; cea de la Giurgiu a primit 2.108 şi cea de la Brăila 1.900.
Excelenţa Voastră îşi va da mai bine seama de activitatea acestor pasageri
amintindu-şi că lazaretul din Marsilia n-a primit în 1832 decât 3.982 de
călători”.17 Consulul englez la Bucureşti, Blutte considera că măsurile luate
de autorităţile române după izbucnirea epidemiei de ciumă la Silistra au
fost foarte drastice şi că în spatele lor nu se ascund de fapt chestiuni
sanitare, ci raţiuni economice. În acea perioadã în porturile Galaţi şi
Brăila carantina pentru navele venite din Turcia a fost extinsă la 40 de
zile în loc de 14 zile cât se efectuau în porturile ruseşti, Ismail şi Reni.
Favorizarea fiind făcută de către ruşi portului Odesa, în dauna celor două
porţi ale Principatelor Danubiene, Brăila şi Galaţi.18 Peregrinii erau
96.
17Ibidem, p. 152.
18 Raportul lui Blutte din 13 mai 1832 către centrala engleză; P.R.O., F.O., dosar
25
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
obligaţi la intrarea în carantină să declare toate bunurile aflate asupra lor,
în caz contrar pedeapsa era dublarea numărul de zile pe care le petrecea
în condiţiile neplăcute ale izolării din carantină.19
Un caz interesant a avut loc în 1832 la Brăila. Constantin Epites,
doctorul carantinei locale, a raportat Comitetului Carantinei că trei fraţi
greci (ot Kefalonia) aveau asupra lor bani nedeclaraţi. După procedura
vremii directorul carantinei trebuia să preia banii de la cei aflaţi în
carantină şi să-i treacă prin procedura de decontaminare. Cum
afumătorile au fost ocupate cu mărfurile şi hainele lor, pasagerii au fost
nevoiţi să aştepte trei zile până când s-au schimbat de haine şi le-au
predat împreună cu lucrurile la afumătoare. Medicul a descoperit în
încăperea grecilor, după sobă, între mai multe bucăţi de săpun, o sumă
mare de bani. Grecii au spus că doctorul „s-au pus la ceartă cu mine, precum
cei mai mulţi chefaloniţi” şi „m-au necinstit cu limba lor fără de hotar”. Comitetul
Carantinelor a sancţionat conducerea carantinei pentru că nu a respectat
regulamentul, întârziind aplicarea măsurilor carantineşti. Chefaloniţii, deşi
„au fost îndemnaţi de necunoştinţa datoriilor lor către carantină”, pentru a lor
„netrebnică faptă, cât şi spre pilda altora”, au fost osândiţi a face termenul de
carantină îndoit, iar ocârmuitorul judeţului trebuia să cerceteze dacă banii
erau ai lor sau fuseseră furaţi.20 Atât pentru contemporani, fie români sau
occidentali, carantina era o certitudine că ruşii controlează toate aspectele
cotidiene ale localnicilor şi a celor aflaţi în tranzit.21
O problemă esenţială a ridicat-o în epocă şi apartenenţa la altă
confesiune decât cea oficială, ortodoxă. Persoanele aflate în tranzit şi care
aveau alte confesiuni nu au fost mereu primite cu încredere şi ospitalitate
de către autorităţi. La carantina din Brăila s-a produs în anul 1838 un
eveniment demn de evocat. În lazaretul carantinei au intrat doi tineri
veniţi din Tulcea, care s-au declarat ruşi. La expertiza medicală „pă pielea
goală [...] s-au găsit scopiţi pe amândoi”.22 Direcţia Carantinei a cerut lămuriri
porturile dunărene”, p. 103; Date sumare despre conflictele dintre autorităţile române,
care serveau drept paravan celor de ocupaţie ruseşti şi grecii ionieni care acostau la
Brăila apar şi în Paul Cernovodeanu, Relaţii comerciale româno-engleze, p. 61.
21 Mihai Popoviciu, Mariana Popoviciu, ,,Consideraţii privind reorganizarea carantinei
Naţionale Istorice Centrale (în continuare SANIC), Fond Comitetul Carantinelor, dosar
26
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Comitetului de la Bucureşti. Aceştia din urmă au primit punctul de
vedere al Departamentului Treburilor din Lăuntru. În rezoluţia
ministerului se spune „dacă acei doi pasageri ruşi de la carantina Brăila sunt
împuterniciţi cu trebuincioase acturi şi vrednică chezăşie pentru paşnica lor petrecere,
apoi împrejurarea numai a religiilor nu poate opri a lor intrare în prinţipat”.23
J.A. Vaillant, dincolo de aluziile la rolul politic pe care l-a jucat
existenţa carantinei dunărene şi controlul exercitat de către Rusia asupra
acestui perimetru, evidenţiază eficienţa pe care serviciul de carantină l-a
avut împotriva ciumei din anul 1838: „atunci când, de partea cealaltă a
fluviului, la Rusciuk de exemplu, unde mă aflam, mureau câte 90-100 de persoane
pe zi” în spaţiul românesc situaţia nu era nici pe departe primejdiosă.24
Impunerea carantinei constituia şi un impediment pentru exportul de
cereale otomane din Dobrogea. Lipsa infrastructurii din porturile Măcin,
Isaccea, Tulcea şi Constanţa a impus transportarea cerealelor către Brăila
şi Galaţi şi implicarea cercurilor occidentale pentru a atrage mărfurile
turceşti (din Dobrogea) şi ruseşti (din Basarabia) către porturile din
Principate şi a reduce rigorile carantinei.25 Contemporanii considerau că
„regulile dure de carantină care au fost impuse fac imposibil ca produsele provinciilor
turceşti să găsească un debuşeu în această direcţie, ceea ce împinge aceste produse, cu o
cheltuială nejustificată, către Varna sau alte porturi ale Mării Negre”.26 Perioada
de carantină a variat în funcţie de situaţia sanitară din Imperiul Otoman:
4, 8, 16, 24 de zile. S-au făcut şi excepţii la intervenţia consulilor, având la
bazã buna stare de sănătate care exista la Constantinopol, iar domnitorul
a putut reduce perioada de decontaminare.
801/1838, f. 80, Carantina Brăila către Comitetul Carantinelor (22 iulie 1838), apud
Ştefan Petrescu, ,,Migraţie şi carantine în porturile dunărene”, p. 109.
23Ibidem, f. 85 (7 august 1838).
24 J. A. Vaillant, La Roumanie ou Histoire, p. 47.
25 ,,Turkey and Russia-the Danube and Dardanelles”, în British Quarterly Review, volum
XVIII, august-noiembrie 1853, p. 248 şi Henry Stephens, ,,The Danube”, în Notes and
Queries, seria a II-a, numãr 16, ianuarie-iunie 1856, p. 310, apud C. Ardeleanu, Gurile
Dunării-o problemă europeană, p. 73 şi Idem, International Trade and Diplomacy at the Lower
Danube, p. 70; Mihaela Mehedinţi, Cecilia-Alina Sava, ,,Vinegar, Fumigation ad Arson:
Plague and the Romania Area (18th-19th Centuries)”, în Medicine, Hygiene and Society from
the Fifteenth to the Twentieth Centuries, editori Constantin Bărbulescu şi Alin Ciupală, Cluj-
Napoca, Editura Mega, 2011, pp. 273-275.
26 Laurence Oliphant, The Russian Shores of the Black Sea in the Autumn of 1852 with a
Voyage the Volga, and a Tour through the Country of the Don Cossacks, Edinburgh şi Londra,
1853, p. 348. Vezi şi ,,Exports of Grains from the Danube”, în The Farmer’s Magazine,
volum XI, ianuarie-iunie 1845, p. 349, ,,Russia and the Danube”, în New Montly
Magazine and Humourist, tom XCI, 1851, pp. 362-370.
27
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Regulamentele Organice au prevăzut pe larg măsurile care
trebuiau luate la sosirea pasagerilor şi a mărfurilor în lazaretul unei
carantine. Peregrinii erau duşi într-o afumătoare unde se dezbrăcau de
toate hainele care le aparţineau şi se îmbrăcau şi încălţau în halatul şi
papucii pe care îi primeau de personalul carantinei. După aceea erau
conduşi la camerele în care urmau să efectueze perioada de carantină.
Hainele proprii le primeau a doua zi, iar acest aspect a rămas în memoria
unor călători în modul următor: „abia a doua zi de dimineaţă ne-am primit
toate lucrurile înapoi şi am predat la dezinfecţie tot ceea ce mai purtam şi aveam cu
noi. Între prima şi a doua afumare a lucrurilor, se veghează cu mare stricteţe, ca nu
cumva să îmbraci vreo haină afumată până când nu au fost puse cu totul deoparte
obiectele care mai urmează să fie afumate. Odată terminată această ceremonie, în
timpul căreia trebuie să te dezbraci aproape în întregime în prezenţa unui
supraveghetor, poţi, în fine, avea contact neîngrădit cu toţi cei cu care ai venit în acelaţi
timp, în timp ce rămâi despărţit atât de cei veniţi devreme, cât şi de cei sosiţi mai
târziu sau măcar putându-te întreţine cu ei doar în prezenţa unui
supraveghetor”.27Călătorul Jean Henry Abdolomyne Ubicini a trebuit să
prezinte oficialităţilor carantinei din Giurgiu „o listă amănunţită a rufelor,
hainelor şi a cărţilor” sale. A „fost silit” să precizeze „câte parale” are şi „câte
perechi de ciorapi, pantaloni, cămăşi”.28
Principalul port românesc la Dunăre după 1829 a fost Galaţi
unde acostau şi vapoarele societăţii austriece DDSG şi călătorii efectuau
carantina. Cheiul folosit se afla la marginea oraşului şi era separat de
drum „printr-un gard dublu de lemn, înalt până la nivelul pieptului”,29oferindu-le
localnicilor un spectacol cotidian. Diplomatul prusian Karl Otto Ludwig
von Arnim afirma că lungimea cheiului la care acostau navele avea
aproximatic 400 de paşi şi o lăţime de 100 de paşi, iar perimetrul era
delimitat pe ambele laturi de palisade care mergeau până la Dunăre. Tot
acesta afirma că odată „ajuns aici, urci puţin şi ajungi într-un loc unde nu se află
altceva, pe cele două laturi ale sale, decât grajduri construite din lemn. Îndată ce
închizi uşa acestora, nu mai pătrunde lumina zilei, şi ca mobilier nu zăreşti nimic
altceva decât un prici de lemn. Aceste două rânduri de grajduri sunt unite în partea
lor de pe uscat de asemenea prin palisade. Tot aici se află poarta păzită necontenit de
27 Karl Otto Ludwing von Arnim, Flüchtige Bemerkungen eines flüchtigen Reisendem, volum
III, Berlin, 1838, pp. 104-105.
28 Emil Gheorghiu, ,,Fumigaţia, ca mijloc de dezinfecţie în carantinele din Ţara
28
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
o santinelă. Ea este închisă în timpul nopţii. Dincolo de poartă, în imediata
apropriere a intrării, locuieşte boierul căruia îi este încredinţată conducerea carantinei.
În întreg stabilimentul, nu se află decât o singură clădire mai bună decât cele amintite
mai înainte. Este vorba de o casă zidită din piatră. Aceasta are faţada de 6 ferestre
şi tot atâtea în partea din spate, 4 uşi, câte 3 pe fiecare din părţile laterale. Fiecare
uşă duce la un antreu, din care alte 2 uşi te conduc una de-a dreptul la camera
principală, iar cealaltă la o cămăruţă aflată alături, anume în aşa fel încât întreaga
casa poate găzdui patru grupuri diferite de călători, fiecare având o cameră de zi, o
bucătărie şi un antreu. Dar şi în această clădire nu exista alt mobilier în afară de
priciurile amintite”.30
Conform Regulamentui Organic din Moldova: „Insĕ spre a nu se
înpedica negoţul, trecerea călătorilor şi între malul din a dreapta Dunării, precum şi a
corăbiilor ce vin din Marea Neagră, această comunicaţie va fi slobodă numai pe la
treĭ locurĭ, anume pe moşia Ţiglina unde se află aşezată carantina, între aceasta şi
oraşul Galaţiĭ, o barieră de exportaţie, iar mai gios de Galaţiĭ, la intrare în acest
oraş, se va aşeza bariera importaţieĭ, pentru lucrurile ce nu sînt supuse carantineĭ.
Art. 202”.31 Paza pe uscat se realiza de câte 15 pichete cu câte doi strejeri
tereştrii şi doi călăreţi aflaţi sub ascultarea unor căpitani. Paza pe linia
Dunării a fost încredinţată căpitanului schelei Galaţi, care avea în
subordinea sa 40 de jandarmi, 20 de „vozarĭ” cu două caiace de două
vâsle.32 Mai jos de Galaţi se înfiinţa o barieră pentru vasele care soseau de
la locurile învecinate cu provizi de mâncare şi alte lucruri care nu erau
supuse carantinei şi se curăţau doar cu apă, iar personalul vaselor şi
călătorii nu coborau la această barieră.33 Personalul carantinei din Galaţi a
fost format în anul 1831 dintr-un director, cu un venit lunar de 500 de
lei, un vice-director, 300 de lei lunar, un doctor care dispunea şi de o
farmacie, renumerat cu 500 de lei lunar, o moaşă, 150 de lei lunar, 2
scriitori, câte 100 de lei lunar fiecare, 3 comisionari, câte 200 de lei lunar
fiecare, 6 slujitori, fiecare primea câte 60 de lei lunar. La aceştia se
adăugau: 8 slujbaşi la magazii, renumeraţi fiecare cu câte 50 de lei, 2
tulumbagii, câte 50 de lei lunar fiecare, un comisar la bariera de export,
retribuit lunar cu 200 de lei, un scriitor la bariera de export, 75 de lei
lunar, 4 supraveghetori la primirea mărfurilor destinate exportului, 125
de lei lunar fiecare. La bariera de export de lângă liman se găseau: un
29
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
comisar, plătit cu 200 de lei lunar, un scriitor, 75 de lei lunar, un
supraveghetor la târguieli, 125 de lei lunar, 2 supraveghetori la barieră,
fiecare primea câte 60 de lei lunar, un căpitan, 200 de lei lunar, 20 de
„vosari” (vâslaşi), fiecare plătit cu 65 de lei lunar.34
Nerespectarea prevederilor carantinei putea duce la judecarea şi
condamnarea supuşilor străini de către consulii statelor de a căror
protecţie beneficiau, iar a localnicilor de către autorităţile române.
Pedepsele pentru neglijenţă în serviciu priveau destituirea persoanei, iar
pentru faptele de o gravitate mai mare se ajungea până la pedeapsa
capitală. Pentru cei aflaţi în carantină care încălcau regulile impuse se
mărea numărul de zile petrecute în lazaret.35 Acţiunea Rusiei ţariste s-a
dovedit benefică sistemului sanitar din cele două Principate Române, dar
a avut un impact crescut asupra popularizării vieţii cotidiene şi a mediului
comercial din porturile Dunării de Jos. Războiul Crimeii (1853-1856)
avea să schimbe total realităţile de la gurile Dunării şi să marcheze
libertatea totală oferită negustorilor străini pentru accesul la cerealele
hinterlandului danubian.
34Ibidem, p. 171.
35Ibidem, pp. 169-170; C. Ardeleanu, Gurile Dunării-o problemă europeană, p. 73.
30
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ANEXÃ:
31
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
FRAGMENTE DIN ISTORIA ZBUCIUMATÃ A UNUI LÃCAŞ
DE CULT UITAT: BISERICA DE LEMN DIN ŞOIMENI
Excerpts from the Troubled History of a Forgotten Worship Place:
the Wooden Church from Şoimeni
Abstract: The history of the wood church in Şoimeni village started, according to
some sources around the last decades of the XVII century and according to others in the first
half of XVIII century. The existing data shows that the church was build in a short period
due to the effort made by the entire community of the village. With this scope, was hired a
professional church builder, the artisan Dumitru Ispas from Mărgău, Cluj county. The
church served as parish church for two centuries. Starting the year 1883 the wood church was
removed from the liturgical use because it was built a brick church and the old one was moved
on the parish field. Since then, it started to degrade. At the beginning of the XX century, its
tower was demolished and the rest was transformed in granary. Later, was tried to obtain,
restored and relocated on the old location, but this initiatives weren’t successful. Today, it
continues to be a granary.
Keywords: Transylvania, Şoimeni, church, priest, granary.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
mijlocul secolului al XVIII-lea, fără a preciza clar anul.2 Controversa s-a
iscat datorită faptului că a doua cifră din iscripţia cu litere chirilice, lăsată
de meşterul Dumitru Ispas, nu este foarte clară. Biserica a fost
construită pe un teren care a devenit ulterior cimitir, respectivul loc
rămânând în memoria colectivă dept „ulicioara bisericii din cimitirul vechi”.3
Dacă anul construirii este 1688, lăcaşul de cult a aparţinut ortodocşilor
din acest sat. Trebuie precizat că biserica de lemn avea toate elementele
unui lăcaş de cult bizantin (pronaos, naos şi altar), singura deosebire fiind
aşezarea turlei deasupra pronaosului (întâlnit la toate bisericile în stil
maramureşan) şi nu deasupra naosului.
Până în 1703 se cunoaşte clar că locuitorii satului Şoimeni erau
ortodocşi. Din 1703 găsim o menţiune documentară conform căreia
printre protopopii consemnaţi ca aparţinând Episcopiei de Alba-Iulia şi
Făgăraşşi care au acceptat ,,unirea”, se afla şi preotul David din Uifalău
(Vultureni) cu 48 de preoţi.4 Printre cei 48 de preoţi, în fruntea cărora se
afla protopopul David, este foarte posibil să se fi numărat şi preotul sau
preoţii din Şoimeni. În lipsa altor consemnări, nu putem cunoaşte dacă
preoţii sau preotul din Şoimeni a acceptat „unirea” cu Roma în acel an.
În 1733 satul a fost înregistrat ca fiind de confesiune greco-catolică,5 iar
biserica de lemn, în lipsa altui lăcaş de cult, aparţinea acestei confesiuni.
Ea a fost administrată cel mai probabil de cultul greco-catolic şi în
următoarele două decenii, credincioşii din acest sat (317 suflete) fiind
consemnaţi ca având această confesiune şi în 1750.6 Situaţia s-a schimbat
în 1762, când credincioşii din această parohie s-au declarat din nou
ortodocşi. Această afirmaţie se bazează pe rezultatele conscripţiei
efectuate în Transilvania din ordinul generalului Adolf von Bucow. În
documentul menţionat se arată că în această localitate nu erau deloc
credincioşi de confesiune greco-catolică.7 Parohia era păstorită de doi
preoţi ortodocşi, exista biserică, casă parohială şi teren aflat în
2 Simion Chita, Monografia istorică a comunei Vultureni, Cluj-Napoca, Editura Diotima,
2005, p. 96.
3 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu.
4 Simion Chita, Monografia istorică, p. 73; Nicolae Popea, Vechea mitropolie ortodoxă română
a Transilvaniei. Suprimarea și restaurarea ei, Editura tipografiei lui S. Filtsch (W. Krafft),
Sibiu, 1870, p. 116.
5 Simion Chita, Monografia istorică, p. 73.
6Transilvania, an XXX, numãr 9, noiembrie 1901, p. 238.
7Anuarul Institutului de Istorie Naţională, volum III, pe anii 1924-1925, coord. Alexandru
Lapedatu, Ioan Lupaş, Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, 1926, p.
647.; Simion Chita, Monografia istorică, p. 76.; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, volum II, ediţia a 3-a, Iaşi, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, 2006, pp. 336-338.
33
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
proprietatea bisericii (parohiei).8 Biserica în care oficiau slujbele cei doi
preoţi ortodocşi nu era alta decât biserica de lemn. În sat, nu se cunoaşte
să mai fi existat o altă biserică funcţională în perioada respectivă.
Datorită „nestatorniciei” credincioşilor din această parohie (dar şi din alte
parohii) în confesiunea greco-catolică, au urmat represalii dure ordonate
de generalul Bucow împotriva lor. Aceste triste evenimente au fost
transmise pe cale orală de la o generaţie la alta, păstrându-se neîntrerupt
în memoria colectivă a locuitorilor, după cum am aflat în urma interviului
realizat cu profesorul Nicolae Chişu, „fiu” al satului Şoimeni: „satul nostru
a fost lovit, în 1762, de armata lui Bucow, iar urmările au fost tragice. Bătrânii
spuneau că majoritatea românilor din sat au fost maltrataţi în biserica veche, nu
biserica de lemn, ortodoxă, ci o biserică veche ungurească sau românească, nu pot să
mă pronunţ exact. Pe locul unde a fost biserica veche s-a construit ulterior o casă
particulară, moment în care s-a găsit o groapă comună, oamenii spunând că a fost din
vrăjbi (nr. războaie) dar nu a fost din vrăjbi. Eu am cercetat acest aspect şi am ajuns
la concluzia că a fost făcută în timpul disputelor religioase. Cel mai probabil această
groapă a fost făcută în timpul generalului Bucow când au avut loc şi cele mai dure
represalii la adresa ţăranilor care nu au voit să renunţe la credinţa lor şi să treacă la
Unire”.9
Dată fiind situaţia din acele vremuri, păstrarea intactă a bisericii
de lemn poate fi considerată o minune. Nici până în prezent nu se
cunosc motivele care l-au determinat pe Bucow să lase biserica neatinsă.
Până în jurul anului 1800 credincioşii ortodocşi din Şoimeni
puteau merge, pentru a lua parte la diferite slujbe, şi la mănăstirea de
maici „Sfânta Ecaterina” din satul Cătălina10 (sat situat în comuna
Panticeu, judeţul Cluj). În anul 1778, mănăstirea amintită a fost
menţionată într-un document oficial.11 Existenţa ei este însă mult mai
veche.12 În 1837, pe locul numit „Pustă”, se vedeau ruinele unui lăcaş de
cult.13 Documentele ulterioare nu menţionează în ce mod a dispărut
8Anuarul Institutului de Istorie Naţională, volum III, p. 647.; Simion Chita, Monografia
istorică, p. 76.
9 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu.
10 Hognogi Dănuţ Liviu, Lăcaşuri monahale ortodoxe din Transilvania până la începutul sec. al
Liviu, Lăcaşuri monahale, p. 150; Mariana Pintilie, Comuna Panticeu-studiu monografic, pp. 27-
28.
34
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
mănăstirea de la Cătălina. Tradiţia orală păstrează amintirea unei
mănăstiri care a exista o perioadă îndelungată în acest sat. Această
mănăstire, alături de schitul de la Vechea,14 (comuna Chinteni, judeţul
Cluj) erau cele mai apropiate vetre monahale de satul Şoimeni. Alte
mănăstri ortodoxe, dar mai îndepărtate au fost: Feleac, Dumbrava,
Rugăşeşti15 (amplasarea mai crează încă discuţii;16 azi satul se află în
comuna Căşeiu, judeţul Cluj) şi Monor (din fostul judeţ Cojocna).17 În
afară de vetrele monahale menţionate mai existau şi altele pe teritoriul
Transilvaniei, dar cele mai multe se aflau deja în posesia greco-
catolicilor,18 fuseră incendiate sau nu au funcţionat în diferite perioade
din cauza lipsei vieţuitorilor.19 Am limitat prezentarea posibilelor
„pelerinaje” pe care le-ar fi putut face credincioşii ortodocşi din Şoimeni
doar la teritoriul actualului judeţ Cluj deoarece mobilitatea majorităţii
locuitorilor din mediul rural era destul de redusă în secolele XVII-XIX.
În 1805, în acest lăcaş de cult se oficiau tot slujbe ortodoxe,
întreg satul fiind consemnat ca având această confesiune.20 Presiunea
asupra credincioşilor ortodocşi era una foarte mare în această perioadă.
Episcopului român, Vasile Moga (numit în 21 decembrie 1810 şi instalat
la 10 august 1811),21 îi erau impuse anumite restricţii umilitoare printre
care se regăsea şi neopunerea în calea propagării unirii cu Biserica
Romei,22care şi-a făcut simţită prezenţa, periodic, şi în parohia Şoimeni.
Efectele acestor presiuni au fost evidente, cel puţin la nivel declarativ. În
1816, parohia Şoimeni a fost înregistrată ca parohie greco-catolică.23 Este
foarte greu de crezut că toţi credincioşii ortodocşi din Şoimeni au
începutul secolului al XIX-lea, Rohia, Editura Mănăstirii Rohia, 2009, pp. 251-252.
17 Ştefan Meteş, Mănăstirile Româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 70.
18 Pentru o prezentare extinsă se poate vedea: Zenovie Pâclişanu, „Vechile mănăstiri
româneşti”, pp. 151-170; Ştefan Meteş, Mănăstirile Româneşti din Transilvania, pp. 66-74;
George Mânzat, „Vechile mănăstiri din ţinutul Someşului”, în Cultura Creştină, an XVI,
numãr 10, 1936, pp. 583-591.
19Macarie Motogna, Monahismul ortodox din Maramureşşi Transilvania Septentrională, pp.
185-268.
20 Simion Chita, Monografia istorică, p. 104.
21 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe, volum II, p. 58.
22Ibidem, pp. 58-61.
23Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum diocesis Fogarasiensis, pro anno a Christo
nato MDCCCV, Typis Seminarii Dioecesanae, Blasii, 1835, p. 106; Schematismus venerabilis
cleri graeci ritus catholicorum diocesis Fogarasiensis, pro anno a Christo nato MDCCCXLII,Typis
Seminarii Dioecesanae, Blasii, 1842, p. 112; Simion Chita, Monografia istorică, p. 108.
35
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
adoptat confesiunea greco-catolică într-un timp atât de scurt. Dacă în
timpul represaliilor ordonate de Bucow împotriva celor care împiedicau
răspândirea unirii, majoritatea credincioşilor din Şoimeni nu s-au sfiit să
se declare oficial ca fiind ortodocşi, riscându-şi viaţa, cu atât mai mult în
această perioadă, era aproape imposibil să nu fi existat credincioşi
ortodocşi. Totuşi, în statisticile oficiale nu au fost consemnaţi.
În condiţiile declarării acestei parohii ca fiind greco-catolică,
biserica de lemn (cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) a fost dată
în administrarea confesiunii menţionate anterior. Toate slujbele se
desfăşurau în aceast lãcaș de cult deoarece nu mai exista altul funcţional
pe teritoriul acestei localităţi. Confirmarea faptului că această biserică era
deţinută în continuare de confesiunea greco-catolică a venit indirect, prin
rezultatele recensământului din 1850, care arată 92% dintre locuitorii din
Şoimeni erau greco-catolici.24 Un moment dramatic din istoria acestei
parohii a avut loc în 1854 sau 1855, când un puternic incendiu a distrus
total casa parohială. O pagubă însemnată a fost pierderea mai multor
documentele din arhiva parohiei, după cum găsim consemnat în Cartea
de Aur a bisericii: „matriculele sunt numai de la anul 1858. Matriculele mai vechi
au ars împreună cu casa parohială”.25 Biserica de lemn nu a avut de suferit de
pe urma acestui incendiu deoarece se afla la o distanţă destul de mare de
casa parohială. În condiţiile pierderii locuinţei şi a bunurilor, preotul
Vasile Bene a luat decizia de a-şi construi o casă proprie pe un teren
cumpărat anterior de la un credincios din Şoimeni. Construirea unei noi
case parohiale nu a mai constituit o prioritate pentru preotul Vasile Bene,
acest lucru rămânând în sarcina succesorilor săi la conducerea parohiei.
Din consemnările făcute de preotul Vasile Borgovan, în Cartea de Aur a
parohiei, reiese că printre motivele care l-au determinat pe preotul Vasile
Bene să nu mai reconstruiască casa parohială se regăseau: configuraţia
necorespunzătoare a terenului pe care fusese amplasată vechea casă
parohială şi faptul că acest teren se afla pe o „ulicioară lăturalnică şi
strâmtă”.26
Existenţa unui număr însemnat de credincioşi de confesiune
greco-catolicãşi degradarea bisericii din lemn a făcut ca din deceniul şapte
al secolului al XIX-lea să se pună problema construirii unei biserici de
dimensiuni mai mari:„biserica veche de lemn de pe vremuri era ameninţată cu
surparea şi aşa încă sub păstorirea preotului Vasile Bene s-a făcut începutul la
36
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
zidirea unei biserici solide de piatră care din munificienţia (n.a. contribuţia, ajutorul)
poporului s-a şi ziditşi sfinţit sub preoţia lui Nicolau Bene”.27 Până la realizarea
acestui proiect, oficierea slujbelor a continuat să aibă loc în biserica de
lemn din cimitir. Mai exact, în acestă biserică s-au oficiat slujbe până în 5
august 1883, când noua biserică de zid a fost sfinţită. Trebuie menţionat
că în 1880 comunitatea a organizat o colectă în urma căreia s-a adunat
suma de 1400 de florini, bani cu care a fost cupărat un teren şi o casă
care a devenit casă parohială.28 După ce bunurile menţionate au intrat în
posesia parohiei, preotul împreună cu consilierii parohiali au hotărât să
demoleze casa cumpărată şi să construiască o casă parohială nouă.
Conform informaţiilor din documente, lucrările de construcţie a noii case
parohiale se desfăşurau în paralel cu cele de construcţie a bisericii de zid.
Nu se cunosc oficial cauzele pentru care nu s-au realizat lucrări de
consolidare şi restaurare a bisericii de lemn în a doua parte a secolului al
XIX-lea. Utilitatea acestora era evidentă întrucât, conform relatării din
Cartea de Aur a parohiei, lăcaşul de cult avea semne vizibile de degradare
încă din timpul păstoririi preotului Vasile Bene29 (184230-1875).31
În 1883, după sfinţirea bisericii noi, preotul Nicolae Bene a decis
scoaterea din uzul liturgic a bisericii din lemn şi mutarea ei pe
proprietatea părinţilor săi, adică pe terenul cumpărat de tatăl său, preotul
Vasile Bene. Nu se găsesc nici un fel de informaţii referitoare la un
eventual protest al credincioşilor faţă de acestă decizie a preotului.
Renunţarea la biserica de lemn şi lăsarea ei pe vechiul amplasament putea
însemna renunţarea majorităţii credincioşilor la confesiunea greco-
catolică. Existenţa unui lăcaş de cult ortodox, nefolosit, putea constitui o
posibilitate reală pentru puţinii credincioşi ortodocşi din această parohie
(oficial, nu era nici unul), dar şi pentru cei din satele vecine, să-şi practice
cultul şi să aibă preot ortodox în mijlocul lor. Cel mai probabil, acest
lucru a fost luat în calcul de preotul greco-catolic, Nicolae Bene, care a
găsit drept soluţie însuşirea bisericii ca pe oricare alt bun personal. În
acest fel a fost înlăturată orice posibilitate de trecere masivă la ortodoxie
a credincioşilor din acestă parohie.
27Ibidem.
28Ibidem, p. 5.
29Ibidem, p. 4.
30 Şematismul veneratului cler a nou-înfiinţatei Dieceze greco-catolice a Gherlei pe anul 1867,
37
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
După decesul preotului Nicolae Bene, survenit la 24 august
32
1899, terenul şi bunurile, printre care şi biserica de lemn, au fost
moştenite de fratele său, Mihai Bene. Acest lucru s-a întâmplat deorece
preotul Nicolae Bene nu s-a căsătorit, alegând să fie hirotonit ca preot
celib.
În anul 1905, biserica de lemn a intrat în proprietatea unei familii
din sat care a achiziţionat conacul şi terenul pe care se afla amplasată
biserica de lemn.33 Ulterior, biserica de lemn a fost moştenită ca oricare
alt bun, proprietarii nedorind să renunţe la ea. Turla a fost demontată, iar
acoperişul, refăcut din şindrilă, a fost extins şi pe locul turlei pentru a nu
se mai cunoaşte la prima vedere că în interior s-a săvârşit Sfânta Liturghie
aproape două secole. Din lăcaş sfânt, biserica de lemn a fost
transformată în magazie de cereale, fiind utilizată în acest nepotrivit scop
de mai bine de un secol. Actualul proprietar al terenului pe care se află
biserica de lemn, foloseşte lăcaşul de cult (în mod normal, monument
istoric de categoria B)34 pe post de magazie de cereale şi nu doreşte să
accepte nici un fel de dialog în care să fie adusă în discuţie posibilitatea
de a returna biserica, comunităţii.
Din relatările profesorului Nicolae Chişu se pare că interiorul
bisericii din lemn a fost modificat, fără teamă sau remuşcări, de actualul
proprietar, fiind compartimentat pentru a obţine mai multe spaţii de
depozitare: „interiorul bisericii a fost modificat după nevoile acestui gospodar, fiind
folosit pe post de depozit de cereale, inclusiv altarul”.35
Canonul 24 de la Sinodul IV Ecumenic (Calcedon 451)
reglementează în mod clar situaţia lăcaşelor de cult sfinţite: „mănăstirile (şi
bisericile) odată sfinţite cu învoirea episcopului să rămână pentru totdeauna mănăstiri
şi bunurile ce ţin de ele să se păstreze. Acestea să nu se facă lăcaşuri lumeşti, iar cei
care ar îngădui să se facă aceasta să fie supuşi cercetărilor celor din canoane”.36
Datorită faptului că această practică nu a dispărut complet, Sfinţii Părinţi
adunaţi la Sinodul VII Ecumenic (Niceea 787) au hotărât să
releglementeze această problemă. Astfel, prin canonul 13 erau readuse la
32Ibidem,f. 43.
33 Simion Chita, Monografia istorică, p. 140.
34http://www.patrimoniu-rper.com/legislatie-patrimoniu/90-legea-privind-protejarea-
monumentelor-istorice.html; http://lege5.ro/Gratuit/gq3tmmrv/norma-metodologica-
de-clasare-si-evidenta-a-monumentelor-istorice-din-13062003?d=2015-12-10;
http://lege5.ro/Gratuit/geytonbwgu/norma-metodologica-de-clasare-si-inventariere-a-
monumentelor-istorice-din-18.04.2008, pagini accesate în data de 10.12.2015.
35 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu.
36 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţie îngrijită de Sorin
38
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
cunoştinţă măsurile care se vor lua împotriva celor care vor profana
lăcaşele de cult şi obiectele de cult: „de vreme ce din pricina necazului care,
pentru păcatele noastre, s-a abătut asupra bisericilor, au fost răpite de oarecare
bărbaţi unele sfinte lăcaşuri (biserici şi aşezăminte), episcopii şi mănăstiri şi s-au
prefăcut în sălaşe de rând (adăposturi obşteşti, case de rând). Dacă, aşadar, cei care le
stăpânesc pe acestea voiesc să le dea înapoi, ca să fie aşezate din nou după vechea
stare, bine şi frumos lucru este; iar de nu, poruncim să se caterisească aceştia dacă
sunt din catalogul (cinul) preoţesc, iar dacă sunt monahi sau laici, să se afurisească, ca
fiind osândiţi de către Tatăl şi de către Fiul şi de către Sfântul Duh, şi să fie aşezaţi
unde viermele nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge (Mc. 9, 44-46), fiincă se împotrivesc
glasului lui Dumnezeu, care zice: Nu faceţi casa Tatălui meu, casă de negustorie”
(In. 2,16).37
Cei mai de seamă oameni din sat, printre care profesorii Nicolae
Chișu și Simion Chita, au încercat să-i convingă pe actualii proprietari că
biserica de lemn este un bun al comunităţii şi trebuie restituit.
Demersurile lor au rămas fără rezultat până în prezent, după cum am
aflat din declaraţiile unuia dintre iniţiatorii acestui dialog: „eu am încercat de
mai multe ori să-l conving să dea biserica înapoi, să fie restaurată şi apoi reaşezată pe
vechiul ei amplasament, adică în cimitirul vechi. Dânsul nu vrea să o restituie. Ar fi
frumos să ne-o dea şi să fie restaurată pentru că este o biserică foarte veche şi
valoroasă”.38 Persoanele amintite, sprijinite şi de părintele paroh Ioan
Ciupei, au încercat să facă demersuri pe lângă autorităţile locale, judeţene
şi bisericeşti pentru ca biserica de lemn să ajungă în proprietatea Bisericii
Ortodoxe Române şi să fie restaurată. Rezultatele sunt nule până în
prezent. Implicarea autorităţilor locale, în vederea recuperării acestui bun
public şi de patrimoniu, este inconsistentă sau poate, chiar, inexistentă.
Public, nu sunt cunoscute rezultatele demersurilor (dacă ele au existat sau
există) efectuate de autorităţile menţionate anterior în vederea recuperării
acestui bun de patrimoniu.
Nerecunoşterea unei valori sau indiferenţa faţă de valoare face ca
demersul pentru recuperarea acestui bun de patrimoniu să se oprească
doar la graniţele localităţii sau a judeţului. În această situaţie, persoanelor
care s-au implicat într-un fel sau altul pentru rezolvarea acestei cauze de
interes public nu le rămâne decât să nădăjduiască că într-o zi solicitarea
lor va primi un răspuns favorabil.
În situaţia de faţă, recuperarea imediată a bisericii de lemn,
restaurarea ei şi înscrierea pe lista monumentelor istorice trebuie să fie
prioritară pentru toate instituţiile abilitate în acest sens.Acordarea atenţiei
37Ibidem, p. 191.
38 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu.
39
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
cuvenite înseamnă salvarea de la distrugere a unui lăcaş de cult de mare
valoare.
Este de la sine înţeles că în cazul neimplicării imediate, acest
important monument se va degrada complet şi nu va mai putea fi
recuperat vreodată. Desigur, avem credinţa că acest nefericit lucru nu
este dorit de nimeni. Până la o eventuală recuperare şi restaurare, biserica
de lemn continuă să fie un bun hambar pentru cereale şi să reziste
aproape intactă, intemperiilor.
39Curierul Creştin. Organ oficial a Eparhiei de Cluj-Gherla. Cu un adaos neoficial, an XV, numãr
7 din 1 aprilie 1933, p. 71.
40Cartea de Aur a bisericei gr. cat. din Şinteu, p. 78.
41Ibidem, p. 79.
40
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
(partea de deasupra), uşile paraclisului, fereastra acestuia, o cruce de lemn
pentru altar şi două sfeşnice.42 Sfânta Masă a trebuit refăcută deoarece
din vechea masă nu mai rămăsese decât piciorul de piatră unde fusese
cândva hrisovul. Partea de deasupra nu mai exista deoarece se degradase
complet din cauza intemperiilor care au lovit-o aproximativ trei decenii.43
Pe măsură ce lucrările înaintau, alţi membrii din comunitate s-au arătat
dispuşi să contribuie cu materiale sau prin muncă la ridicarea paraclisului.
În scurt timp s-au format mai multe echipe de lucru. Una a transportat
piatra pentru fundaţie (George Coşarcă, Niculae David, Niculae Chiş,
Simeon Crişan, Simeon Coşarcă şi Ioan Răchită), alta, formată din zidari
(Ilie Aşchilean, Ilie Chiş, Mihai Păcurarşi Simion Tarcea), a executat toate
lucrările care ţineau de această parte, alta, formată din tâmplari (Ioan
Tode, Ioan Măcicăşan şi Ştefan Dorogi), au continuat să prelucreze
materialul lemnos, iar Niculae David, un cunoscut zugrav din localitate, a
văruit pereţii. Cei care nu au putut lua parte efectiv la lucrări, dar au dorit
să contribuie la înfrumuseţarea acestuia (peste 20 de familii), au donat
icoane, cruci pentru altar şi pentru turla paraclisului, acoperăminte pentru
Sfânta Masă, scânduri pentru poditul interiorului sau şindrile gata
şlefuite, pentru acoperiş. Valoarea întregii lucrări s-a ridicat la suma de
3000 de lei.44 În apropierea paraclisului a fost ridicată şi o cruce de lemn
de dimensiuni mari. S-a hotărât, ca după sfinţire, să se săvârşească Sfânta
Liturghie în acest paraclis cel puţin o dată pe an, la sărbătoarea Sfântului
Mare Mucenic Gheorghe, hramul bisericii de lemn şi cel al actualei
biserici parohiale. Înafara acestei sărbători, se mai recomanda săvârşirea
Sfintei Liturghii sau a altor slujbe „şi la alte ocasiuni deosebite”.45
Toate lucrările au fost finalizate la începutul lunii octombrie,
aşteptând sfinţirea. Ziua aleasă pentru acest eveniment a fost duminică
15 octombrie 1933. Preotul Vasile Borgovan l-a invitat pe episcopul Iuliu
Hossu să săvârşească această slujbă, dar ierarhul a declinat invitaţia din
motive necunoscute. Delegat pentru acest eveniment a fost canonicul
Ion Agârbiceanu care a săvârşit, împreună cu preotul Vasile Borgovan,
Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a paraclisului şi a troiţei ridicate în
apropierea acestuia.46
42Ibidem, p. 82.
43Ibidem, p. 79.
44Ibidem, pp. 82-84.
45Ibidem, p. 81.
46Ibidem, pp. 83-86.
41
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Aceste realizări au fost considerate drept o împlinire a
dispoziţilor date de Centrul Eparhial pentru a marca cum se cuvine
„Anul Sfânt”.47
Prin această „reconstrucţeț” a altarului, în memoria colectivă (în
special a bătrânilor) a continuat să se păstreze vie imaginea vechii biserici
de lemn a satului. În condiţiile prezentate, nu este întâmplător că s-a
recomandat oficierea Sfintei Liturghii, din ziua hramului, în acest loc.
Din tradiţie se cunoaşte că în anii în care nu s-a oficiat Sfânta Liturghie în
paraclis, zona din proximitatea lui a fost lovită de trăsnete. În prezent, la
Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe sau a doua zi de Paşti, se
merge în procesiune cu prapori şi se oficiază Sfânta Liturghie la care
participă majoritatea credincioşilor parohiei.48
Paraclisul (refăcut în ultimii ani) are meritul de a păstra neocupat
locul pe care a fost amplasată biserica de lemn, dar el nu poate şi nu va
putea să o înlocuiască vreodată.
data de 27.04.2013.
42
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
DIN ISTORIA MAI PUŢIN CUNOSCUTÃ A MARELUI
RÃZBOI. INSTITUIREA ,,GRANIŢEI CULTURALE”,
ARESTAREA, ÎNCARCERAREA ŞI DEPORTAREA
PREOŢILOR ROMÂNI TRANSILVÃNENI ÎN UNGARIA
(1916-1918)*
From the less known History of the Great War. The Establishment
of ,,Cultural Border”, Arrests, Incarceration and Deportation of
Romanian Priests from Transylvania in Hungary (1916-1918)
Mihai-Octavian GROZA
Abstract:The First World War, besides the chaos, the mess, the devastation and
many other, also led to problems connected with to a refugees, the hospitalized people, prisoners
of war, phenomenon that can only be understood through the differences between the different
admission systems. Careful supervision, concentration, admission and civil deportation, that
were thought by the decision makers as necessary in sustaining the war efforts, it became in the
war years a usual practice. By far, the most illustrative case is the one of Austro-Hungarian
monarchy where, even before the outburst, there were plans and regulations made in the
exceptional, in the regions populated by diverse nationalities, authorities to be able to oversee,
restrict, censorship their activity. Of course, in Transylvania, as a part of Hungaria, this
policy was present, starting with 1907, when Antal Huszar, official in the political section of
the govern in Budapest, published a book, specially for the govern members, under the name of
Black Book, in which the author presents all „Daco-Romans”, priests and common people,
that would be enrolled in the case of an war in the region. Starting from this, we will try in
our paper to analyze from the point of view of cultural history, an incident almost unknown in
the history of Transylvania (Transylvania, Banat, Crişana and Maramureş), that happened
between 1916-1918. We are talking about the arrest, incarceration and deportation of the
Romanian priests in west of Hungaria.
Keywords: First World War, Transylvania, cultural border, priests,
incarceration, deportation.
* Prezentul studiu face parte dintr-un şir de cercetãri, demarate începând cu anul 2015:
Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului
(1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
supravegherea atentã, concentrarea, internarea şi deportarea civililor,
socotitã de factorii decizionali necesarã pentru susţinerea efortului de
rãzboi, a devenit în anii Marelui Rãzboi o practicã uzualã.2 De departe,
cel mai reprezentativ caz este acela al monarhiei austro-ungare unde, încã
înainte de izbucnirea conflictului, s-au elaborat planuri şi regulamente
pentru ca, în cazuri excepţionale, în zonele locuite de naţionalitãţi,
autoritãţile sã poatã supraveghea, restrânge, cenzura sau obstrucţiona
activitatea acestora.3 Fireşte cã Transilvania, ca parte componentã a
Ungariei, nu a fost ocolitã, încã din anul 1907 Antal Huszár,4 funcţionar
al secţiei politice din guvernul de la Budapesta, publicând o carte,
destinatã exclusiv membrilor guvernului, intitulatã Cartea neagrã, în
paginile cãreia autorul îi prezintã pe toţi ,,daco-românii”, preoţi şi mireni,
care urmau a fi încarceraţi în cazul izbucnirii unui conflict în zonã.5
Pornind de la aceste coordonate vom încerca, pe parcursul demersului
nostru, sã analizãm, din perspectiva istoriei culturale, faţetele unui episod
aproape necunoscut din istoria Transilvaniei (înţeleasã în sens larg,
volum III, Civil Society, editat de Jay Winter, Cambridge, Cambridge University Press,
2014, p. 257.
3 Ioan Bolovan, Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania. Familie,
moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleanã, 2015, pp. 33-34.
4 Dupã prezentarea în faţa membrilor guvernului maghiar, cartea, publicatã în doar 25
44
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
cuprinzând Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul), consumat în
intervalul cronologic 1916-1918 şi anume ridicarea, încarcerarea şi
deportarea preoţilor români în vestul Ungariei, având ca principal suport
documentar mãrturiile culese şi publicate în perioada interbelicã de
preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu, 6
precum şi alte texte memorialistice.
Pe fondul desfãşurarii Primului Rãzboi Mondial, al intrãrii
Regatului României în rãzboi de partea Triplei Înţelegeri, al ofensivei
trupelor române în Transilvania (începutã în noaptea dinspre 14/27 spre
15/28 august 1916), campanie soldatã însã cu un eşec datoritã
înfrângerilor suferite de români pe frontul de sud,7 al derutei şi al panicii
provocate de trupele române în rândul maghiarilor şi saşilor,8 respectiv a
euforiei trãite de românii transilvãneni,9 autoritãţile austro-ungare au
dispus, prin ordinul ministrului de interne cu numãrul 4845, din data de
31 august 1916, supravegherea şi urmãrirea ,,mişcãrilor naţionaliştilor
români”.10
A doua etapã a mãsurilor guvernamentale maghiare a avut un
caracter represiv deoarece a prevãzut, pe de o parte, arestarea,
încarcerarea şi deportarea intelectualilor transilvãneni, acuzaţi de ,,trãdare
de patrie”, ,,simpatie faţã de Regatul Român”, ,,instigare împotriva autoritãţilor”,
,,spionaj în favoarea României”, iar, pe de altã parte, numirea unor comisari
6 Reunite de curând, în cadrul variantei adãugite a lucr ãrii preotului Sebastian Stanca,
Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului (1916-1919),
ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe
Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura
Argonaut, 2015.
7 Pentru mai multe date legate de participarea României la Primul Rãzboi Mondial a se
vedea excelenta lucrare semnatã de istoricul Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi
Mondial, traducere de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014.
8 Emil Sigerus (ed.), Aus der Rumänenzeit. Ein Gedenkbuch an sturmbewegte Tage. Zugunsten
care descriu atmosfera primirii trupelor române de cãtre braşoveni, adresele de salut şi
sentimentele de bucurie exprimate de diferiţi români ardeleni faţã de armata românã.
Detalii la: Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie
1918, ediţia a II-a, Bucureşti, s.n., 1972, pp. 464-466; Ioana Elena Ignat, Viaţa cotidianã
în Fãgãraş în anul 1916: însemnãrile vicarului Iacob Popa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane, 2011, pp. 136-183.
10 Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, pp. 464-465.
45
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ministeriali maghiari în toate ,,preparandiile confesionale române”,11 precum şi
instituirea unei ,,graniţe culturale” de-a lungul lanţului carpatic, de la
Orşova pânã la Vatra Dornei, ce însemna de fapt etatizarea şi
maghiarizarea tuturor şcolilor confesionale româneşti ortodoxe şi greco-
catolice, în interesul ,,siguranţei statului”.12 Cu alte cuvinte, autoritãţile
maghiare au intenţionat reţinerea, încarcerarea şi alungarea din mijlocul
comunitãţilor româneşti a liderilor formatori de opinie, în mod special a
preoţilor,13 deoarece, dupã cum avea sã noteze ulterior Sebastian Stanca,
,,[…] preoţii au fost vestalele care au ţinut pururea vie flacãra focului credinţei
naţionale în poporul românesc”.14 În acest sens, conform istoricului Ioan
Bolovan, autoritãţile austro-ungare au procedat la înfiinţarea unor
instituţii şi la adoptarea unor mãsuri speciale pentru coordonarea
arestãrilor şi internãrilor, în cadrul Ministerului de Interne de la
Budapesta activând o secţie specialã a deportaţilor şi internaţilor români,
prezidatã de consilierul ministerial Jekelfallussy Zoltán.15
O mãrturie sugestivã referitoare la motivul arestãrii, încarcerãrii şi
deportãrii preoţimii româneşti din Transilvania a oferit-o cunoscutul
romancier Liviu Rebreanu care, în romanul sãu Pãdurea spânzuraţilor,
publicat în anul 1922 în memoria fratelui sãu Emil, executat în timpul
rãzboiului, amintea douã cazuri de preoţi internaţi în Ungaria,
protopopul octogenar Groza din Parva şi preotul Constantin Boteanu,
ambii arestaţi deoarece fuseserã percepuţi drept ,,periculoşi pentru liniştea”
comunelor. Romancierul, care cunoştea atât de bine viaţa satului
românesc, a subliniat totodatã vina de care preoţimea românã se fãcea
vinovatã în faţa autoritãţilor austro-ungare, anume faptul cã aceasta
predica de la amvon pãstrarea cu sfinţenie a limbii şi credinţei
11 Mircea Pãcurariu, Politica statului ungar faţã de Biserica româneascã din Transilvania în
perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp. 240-241.
12Ibidem, p. 242; de exemplu, conform unei statistici întocmite de Lazãr Triteanu, în anul
1919, în aceasta ,,graniţã culturalã” au fost înglobate circa 236 de şcoli confesionale
ortodoxe din Arhiepiscopia Transilvaniei.
13 Petru Pinca, ,,Contribuţia preoţimii române la înfãptuirea unirii de la 1 decembrie
1918”, în Astra Blãjeanã, numãr 4 (73), 2014, p. 6; Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxã
Românã între anii 1885-2000, volum III, Tom I, Bisericã. Naţiune. Culturã, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, pp. 565-569;
Gheorghe Naghi, ,,Preoţii din Banat şi evenimentele anilor 1914-1918”, în Mitropolia
Banatului, an XXVIII, numãr 10-12, 1978, pp. 602-610.
14 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
neamului, p. 42.
15 Ioan Bolovan, Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania, p. 45.
46
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
strãmoşeşti.16 Or, tocmai din aceste motive autoritãţile austro-ungare,
odatã cu prelungirea conflictului, cu intrarea Regatului României în
rãzboi şi cu nemulţumirea crescândã a populaţiei lipsitã de cele necesare
traiului de zi cu zi, au dorit, prin mãsurile punitive luate la adresa clerului
român din Transilvania, sã evite escaladarea mişcãrii naţionale româneşti,
în slujba şi în fruntea cãreia se puseserã încã din veacul al XVIII-lea
ierarhii, protopopii şi clerul parohial.
Referitor la numãrul preoţilor care au avut de suferit în perioada
Marelui Rãzboi,17 preotul Sebastian Stanca (1878-1947)18 a realizat şi
publicat în anul 1925, pe baza informaţiilor colectate de la preoţii închişi,
internaţi şi refugiaţi, urmãtoarea statisticã: 16 preotese şi 252 preoţi,
ortodocşi şi uniţi, din Transilvania şi Banat, mai ales din vecinãtatea
graniţei cu România (Caraş-Severin, Haţeg, Hunedoara, Sibiu, Fãgãraş,
Braşov, Covasna, Harghita, Mureş), internaţi în lagãrele din jurul oraşului
Şopron (astãzi în vestul Ungariei, la graniţa cu Austria); 3 preotese şi 111
preoţi ortodocşi şi uniţi încarceraţi în închisorile din Cluj, Fãgãraş, Târgu-
Mureş, Odorhei, Timişoara, Seghedin şi Vaţ; 106 preoţi octodocşi şi uniţi
obligaţi sã se refugieze alãturi de armata românã dincolo de Carpaţi; 15
preoţi şi-au pierdut viaţa în perioada arestului, interogaţiilor, internãrilor
şi a pribegiei, iar alţi 28 decedând, în urma suferinţelor şi a lipsurilor
îndurate, la scurtã vreme dupã ce au revenit la casele lor.19
realizate sub egida ASTRA în anii 1921-1922, s-a calculat un numãr de 1734 de români
arestaţi şi internaţi în închisori şi lagãre. Numãrul acestora a fost însã cu siguranţã mai
mare, deputatul bucovinean Constantin Isopescu-Grecul vorbind despre circa 6000 de
deţinuţi. Alte surse vorbesc despre ,,sute şi mii de români” care au fost arestaţi, deportaţi
sau bãtuţi şi umiliţi de autoritãţile austro-ungare în cursul anilor 1916-1918 (Teodor V.
Pãcãţian, Jertfele românilor din Ardeal, Bãnat, Crişana, Sãtmar şi Maramurãş, aduse în rãsboiul
mondial din anii 1914-1918, Sibiu, Editura Asociaţiunii, 1923, Anexa A, p. 25; Ion
Popescu-Puţuri, Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, p. 468; Ioan Bolovan,
Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania, p. 45).
18 Un portret biobibliografic al preotului Sebastian Stanca a se vedea la Mihai-Octavian
neamului, p. 162.
47
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
O a doua statisticã, întocmitã şi publicatã la mijlocul anilor
treizeci ai secolului trecut de Romulus Cândea (1886-1973),20 cu referire
doar la clericii Mitropoliei Ortodoxe cu sediul la Sibiu, prezintã
urmãtoarele date statistice: din Arhidieceza Ardealului (în care în anul
1915 slujeau 1037 de clerici: 930 preoţi, 24 administratori parohiali, 54
capelani, 18 preoţi pensionari, 2 arhimandriţi şi 9 diaconi)21 au fost
internaţi 97 de preoţi şi 6 elevi seminarişti, arestaţi 45 de preoţi şi pribegi
106 preoţi; din Episcopia Aradului au fost internaţi 17 preoţi, iar alţi 12
au fost puşi sub arest la domiciliu; din Episcopia Caransebeşului au fost
internaţi 13 preoţi şi 3 elevi seminarişti.22
Cea de-a treia statisticã a fost realizatã cãtre sfârşitul perioadei
interbelice de cãtre preotul profesor Grigore N. Popescu (1901-1961)23
care, în urma centralizãrii informaţiilor primite de la autoritãţile locale
(primãrii şi oficii notariale) şi regionale (preturi de plasã şi prefecturile
judeţene) de pe întreg teritoriul ţãrii, coroborate cu cifrele oferite de
lucrarea lui Sebastian Stanca, a publicat, în anul 1940, o lucrare în douã
volume, intitulatã sugestiv: Preoţimea românã şi întregirea neamului. În cel de-
al doilea volum, este realizatã o statisticã alfabeticã, pe judeţe, a tuturor
clericilor arestaţi, judecaţi, încarceraţi, internaţi în lagãre, refugiaţi sau
care şi-au pierdut viaţa în cursul rãzboiului. La scara întregii Românii
interbelice, statistica finalã a preotului Grigore N. Popescu oferã
urmãtorul tablou: 252 preoţi întemniţaţi (199 ortodocşi şi 53 greco-
catolici), 208 preoţi internaţi (166 ortodocşi şi 52 greco-catolici), 96
preoţi refugiaţi (83 ortodocşi şi 13 greco-catolici), 130 preoţi bãtuţi,
maltrataţi (114 ortodocşi şi 16 greco-catolici), 21 preoţi morţi în temniţe
şi în urma suferinţelor (20 ortodocşi şi 1 greco-catolic), 35 preoţi ucişi
(31 ortodocşi şi 4 greco-catolici), 67 preoţi naţionalişti, ,,apãrãtori ai
populaţiei” (53 ortodocşi şi 14 greco-catolici).24
1916, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1916, p. 74; Sebastian Stanca, Contribuţia
preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 24.
22 Romulus Cândea, ,,Biserica ardeleanã în anii 1916-1918”, în Candela. Revistã teologicã şi
Bucureşti, Tipografia Vremea, 1940, 357; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din
Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 25-26.
48
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
O ultimã statisticã a fost realizatã de cãtre pãrintele academician
Mircea Pãcurariu care, pe baza celor trei statistici amintite mai sus, a altor
titluri bibliografice şi a unor date inedite, furnizate de Arhiva Mitropoliei
Ardealului de la Sibiu, prezintã urmãtoarea situaţie: 141 preoţi închişi în
diferite temniţe din Transilvania, Banat şi Ungaria, 218 preoţi deportaţi în
Ungaria, 136 preoţi refugiaţi în România, 10 preoţi morţi în închisori sau
lagãre, 3 preoţi morţi în refugiu, 9 preoţi ucişi în toamna anului 1918 şi
primãvara anului 1919, 6 preoţi condamnaţi la moarte şi salvaţi de armata
românã sau de cãtre cei pãstoriţi, 19 preoţi decedaţi la scurt timp dupã
eliberarea din temniţe şi lagãre, 2 preoţi alienaţi mintal din cauza
tratamentului aplicat, 17 preotese şi fiice de preoţi încarcerate sau
deportate, 6 elevi seminarişti deportaţi, 7 elevi seminarişti refugiaţi în
România şi 1 elev seminarist împuşcat.25
Dincolo de caracterul rigid, statistic, am considerat necesarã
redarea acestor cifre pentru a înfãţişa o imagine matematicã mai clarã a
dimensiunii suferinţei preoţimii române din Transilvania în intervalul
cronologic 1916-1918, cifrele demonstrând cã slujitorii altarelor, liderii
incontestabili ai poporului român din Transilvania, realitate constatatã şi
de Nicolae Iorga care, în anul 1902, afirma cã ,,[…] istoria Ardealului
românesc e o istorie de sate şi de preoţi”,26 au plãtit, alãturi de alţi intelectuali,
un preţ mult prea mare pentru faptul cã şi-au iubit limba, neamul şi
credinţa.27
Pe lângã datele statistice, anchetele amintite mai sus, au meritul
redãrii unor mãrturii ale preoţilor români transilvãneni, referitoare la
reţinerea, încarcerarea şi deportarea în Ungaria, precum şi la despãrţirea
de familie, tratamentul şi condiţiile de încarcerare, alimentaţia
sãrãcãcioasã a celor deţinuţi etc.
Majoritatea fragmentelor memorialistice culese de preoţii
Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu, pomenesc ca
şi cauze ale ridicãrii şi încarcerãrii clericilor comportamentul acestora în
timpul campaniilor electorale, atitudinea faţã de procesul
Memorandului,28,,fraternizarea cu românii” şi pomenirea regelui Ferdinand
25 Mircea Pãcurariu, Politica statului ungar faţã de Biserica româneascã din Transilvania, pp.
179-199, 260-282; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru
întregirea neamului, pp. 26-27.
26 Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, ediţie criticã de I. Oprişan, Bucureşti, Editura
49
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
în timpul Sfintei Liturghii,29 acuzaţiile de spionaj în favoarea României,30
tipãrirea unor texte considerate ,,periculoase” (a se vedea cazul
protopopului greco-catolic de Cluj, Elie (Ilie) Dãianu31 care, în lipsa unor
dovezi concrete, a fost acuzat cã a tipãrit lucrarea Rugãciunea românilor din
Basarabia,32 inclusã apoi în broşura Închinãciunea creştinului. Rugãciune pentru
toate lipsele creştinilor de lege româneascã) etc.33 La toate acestea, conform
mãrturiei preotului Romulus Cândea, se adãugau furia, panica şi
disperarea autoritãţilor austro-ungare34 obligate sã facã faţã atât frontului
extern, cât şi celui intern, mãcinat de problemele naţionale.
Demn de reţinut este şi faptul cã majoritatea preoţilor, pentru a
spori efectul produs de mãsurile autoritãţilor austro-ungare, au fost
ridicaţi în timpul serviciului divin, elocventã, în acest sens, fiind mãrturia
preotului Aurel Nistor,35 din Arpãtac (astãzi Araci, judeţul Covasna):
,,[…] În ziua de Sântãmãrie, la sfârşitul serviciului divin, m-au deţinut doi
jandarmi, bruscându-mã şi fãrã sã-mi permitã sã mai dau faţa cu familia. Legat
între baionete m-au purtat prin sat spre groaza poporului”.36 Aceasta metodã este
doveditã şi de mãrturia studentului seminarist George Nichita Farcu care,
într-o notã publicatã în volumul dedicat împlinirii a douãzeci de ani de la
Marea Unire, nota urmãtoarele: ,,[…] unii preoţi au fost ridicaţi chiar din altar,
în timpul Sf[intei] Liturghii. Nu i-au lãsat nici sã termine serviciul divin sãvârşind,
nu numai o nelegiuire, ci şi un sacrilegiu”.37
Din lucrarea preotului Sebastian Stanca, dedicatã contribuţiei
preoţilor români transilvãneni la rãzboiul pentru întregirea neamului, se
desprinde calmul cu care acesta a întâmpinat momentul deţinerii,
29Ibidem, p. 74.
30Ibidem, p. 195.
31 Un portret biobibliografic al preotului Elie (Ilie) Dãianu a se vedea la Ilie Dãianu,
Scrieri, ediţie îngrijitã, prefaţã, note şi bibliografie de Ilie Moise, Alba-Iulia, Editura
Reîntregirea, 2010, pp. 5-16.
32 Publicatã în anul 1912 cu prilejul comemorãrii a 100 de ani de la rãpirea Basarabiei de
Valentin Orga, Maria Aldea, Cosmin Budeancã, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2002,
p. 10.
34 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
neamului, p. 236.
35 Un portret biografic al preotului Aurel Nistor, a se vedea la: Ioan Lãcãtuşu, Aurel
Nistor, Aurel Nistor: o paginã din istoria bisericii şi a neamului: volum de studii şi documente,
Sfântu Gheorghe, Editura Carpaţii Rãsãriteni, 1999.
36Ibidem, p. 100.
37 George Nichita Farcu, ,,Evreul popã valah”, în volumul Douãzeci de ani de la Unire.
Monografie comemorativã a unirii, volum I, Cum s-a fãcut Unirea, coordonat de Tiron Albani,
Oradea, Institut de Arte Grafice ,,Grafica”, 1938, p. 73.
50
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
menţionând cã: ,,[…] Ce mari şi minunate sunt lucrãrile lui Dumnezeu în
împãrãţia sufletului omenesc. În momentele cele mai grele ale vieţii, dã acestui suflet
energii neînchipuite. O linişte grozavã mi-a cuprins sufletul în aceste momente, liniştea
înspãimântãtoare, care ca un preludiu cuprinde natura întreagã în preajma furtunei ce
clocote înãbuşitã în adâncime. Îmi fãcusem repede seama cu mine. Dacã atâtea sute şi
mii de mucenici au sângerat pentru înfãptuirea unui ideal visat de veacuri, cu atât mai
vârtos acum când înfãptuirea e în prag, reclamã acest ideal jertfã şi mai multã de
sânge. Iar dacã Dumnezeu mi-a scris ca şi eu sã dau acest tribut glorios şi sfânt, fie
voia Domnului. Acum înţeleg pe deplin, de ce cei mai mari nevinovaţi ai istoriei au
pãşit pe treptele eşafodului cu atâta linişte şi bãrbãţie”.38 De reţinut este faptul cã
o parte semnificativã a preoţilor români transilvãneni au avut aceastã
atitudine demnã, acceptând umilinţa încarcerãrii şi deportãrii, pe când
alţii au preferat sã plece în refugiu odatã cu retragerea armatei române
sau sã se înroleze voluntari în armata austro-ungarã ca preoţi militari,39
aşezând crucea lângã sabie, dupã cum remarca Elie (Ilie) Dãianu.40
Înainte de a fi internaţi în Ungaria, preoţii au fost încarceraţi şi
anchetaţi în închisorile Clujului, Odorheiului sau Seghedinului, fiind
maltrataţi şi înjosiţi ,,ca cele mai urgisite animale, alãturi de toţi tâlharii,
vagabonzii, bicherii, haimanalele, ţiganii şi prostituatele”. Acelaşi Sebastian
38 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
neamului, p. 46.
39 Despre activitatea capelanilor militari români în timpul Primului Rãzboi Mondial a se
51
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Stanca, într-o conferinţã susţinutã la Cluj în data de 6 martie 1927 şi
publicatã ulterior în paginile gazetei ,,Renaşterea”,41 mãrturisea cã aceastã
etapã a fost una din cele mai înjositoare, preoţii fiind obligaţi sã doarmã
,,pe scândurile goale, fãrã nici un fel de aşternut”, sã suporte prezenţa
elementelor de la marginea societãţii, ,,ţigãniile şi prostituatele, care se
dezbrãcau în faţa lor şi cu vorbe şi gesturi triviale îşi bãteau joc de ei”, sã rabde de
foame, cãci ,,alimentaţia varia dupã felul închisorii, dar în cele mai multe închisori
numai odatã pe zi, o bucatã de pâine neagrã şi uscatã”. Deasupra tuturor a stat
tratamentul brutal aplicat în timpul investigaţiilor, acelaşi document
precizând urmãtoarele: ,,[…] legaţi în lanţuri, care le tãiau în carne, deţinuţii
erau târâţi în faţa judelui de instrucţie. Interogatoriile erau însoţite de pãlmi, pumni,
ghionturi şi maltratãri. Bieţii mucenici se întorceau în celule cu degetele zdrobite de
ciocane, cu picioarele ucise de potcoavele cizmelor jandarmilor, cu rãni adânci în piept,
în braţe, în spate şi plini de sânge cu obrazul umflat şi plin de vânãtãi, cu unghiile şi
pãrul smuls, cu capul plin de cocori. Pe mulţi îi aduceau, pe sus, schingiuiţi şi mai
mult morţi şi îi aruncau cu înjurãturi sãlbatice în mijlocul celulei ca pe nişte hoituri
netrebnice”.42 Alimentaţia precarã şi lipsa igienei sunt tot atât de des
invocate, ilustrativã în acest sens fiind mãrturia preotului Romul
Jurchescu, din localitatea Peştere (Caraş-Severin), închis la Seghedin: ,,În
temniţã cãpãtam de mâncare odatã la zi, o bucãţicã de pâine şi ceva lãturi cãldãrite.
Din coada lingurii mi-am fãcut cuţit, ascuţind-o de piciorul patului, ca sã taie pâinea,
pe care o tãiam bucãţele şi o uscam în fereastrã ca sã ajungã de pe o zi pe alta.
Dimineaţa nu mâncam nimica, iar seara, cina era clopotul de culcare şi rugãciunea de
odihnã. Eram silit sã frec singur podelele celulei […] Pãduchii şi râia mã chinuiau
groaznic”.43 Toate acestea le-au distrus sãnãtatea şi vlãguit trupurile, însã
nu au reuşit sã le zdruncine credinţa pentru cã, aşa cum remarca Elie
(Ilie) Dãianu, suferinţele au ,,durut, fãrã sã mã doarã; m-a jignit, fãrã sã mã
rãneascã; m-a rãnit, fãrã sã mã rãpunã, pentru cã m-a atins într-un punct în care nu
sunt vulnerabil”.44
Odatã scãpaţi de furia anchetatorilor, cei mai mulţi preoţi au fost
expulzaţi în interiorul Ungariei, memoria colectivã reţinând condiţiile
inumane în care aceştia au cãlãtorit, precum şi umilinţa la care au fost
supuşi: ,,[…] Dupã o zi de chin, istovitor de lung, ni se ia naţionalul cu sentinţa:
neamului, p. 86.
44 Elie Dãianu, Însemnãri din închisoare şi exil, volum I, p. 40.
52
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Pahod na Şopron. Un ordin laconic ne înşiruie în rânduri de câte doi şi ne porneşte
spre garã, înconjuraţi de toate pãrţile de jandarmi cu arma în mânã şi detectivi cu
revolverele trase. Un detectiv evreu ne destineazã un vagon de cãrbuni somându-ne sã-l
ocupãm. Dibuind prin întunericul vagonului, m-am trezit cu un picior într-un vas cu
apã, iar cu celãlalt pe botul unui porc, care îşi fãcea liniştit digestia nocturnã.
Protestul indignat al porcului a fost secondat de alţi patru tovarãşi voluminoşi. Am
protestat şi noi, detectivii ne ziceau sã ocupãm vagonul, cãci acolo suntem noi buni, cu
porcii […] Din graţia şefului, ne-am instalat în alt vagon, tot de cãrbuni […]
Înghesuiala ne prinde bine. Dupã zbuciumul sufletesc al unei zile trudite ne cuprinde
moleşeala şi ne biruie. Uruitul roatelor îşi cântã melodia monotonã care ne amorţeşte
simţurile […] Scândurile vagonului, presãrate cu rãmãşite de cãrbuni, taie vânãtãi în
carnea trupului istovit […] Un vânt rãtãcitor dinspre apus urzeşte o pânzã de nori
care deodatã cu noaptea începe sã cearnã o ploaie mãruntã şi rece. Ploaia biciuitã de
vânt ne bate în faţã, straşina pãlãriilor ne picurã boabe reci de apã pe umeri şi pe
genunchi şi fluidul se furişeazã pânã la piele, fulgerând cu fiecare strop fiori reci în
vinele noastre”.45
Ajunşi la destinaţia finalã aceştia sunt pur şi simplu abandonaţi în
necunoscut, obligaţi sã se descurce singuri, sã îşi gãseascã un adãpost, o
sursã de alimentare: ,,[…] Zdrobiţi, amãrâţi, flãmânzi şi nenorociţi ne târâm la
poliţia de graniţã, de aici la preturã, unde prim-pretorul Blasek, de origine slovac, cu
afabilitate cavalereascã, ne ia naţionalul şi ne dã libertate sã ieşim singuri în oraş.
Scãpaţi de tutela urgisitã a agenţilor secreţi care ne-au purtat pe la icoane, ca pe cei
din urmã tâlhari, rãsuflãm mai uşor”.46
Sebastian Stanca, într-un stil plastic, a descris momentul ajungerii
în localitatea Rust, limitrofã oraşului Şopron, menţionând cã: ,,[…] În
amurgul serii de 5 septembrie pe când ciurzile de vite coboarã de pe colinã intram în
sat şi amestecaţi cu aceste vite blânde, care cãscau ochii mari la veneticii necunoscuţi,
ne facem intrarea ,,festivã” în cuibul, care avea sã închidã pe lungã vreme cu lanţurile
nelegiuirilor suspinele sufletelor noastre obosite. Un poliţai ursuz ne ia din nou
pomelnicul şi dupã ce ne ceteşte regulile aspre ale internãrii de dã drumul în comunã.
Zadarnicã ne-a fost reclamaţia cã n-avem bani, n-avem haine, n-avem alimente,
n-avem nimic şi zadarnicã cererea ca sã ne dea un adãpost. O ridicare din umeri a
fost tot rãspunsul. Noroc cã în comunã erau multe case goale, pe care mai cu binele,
mai cu forţa le ocupam câte doi-trei în tovãrãşie”.47
45 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
neamului, pp. 49-50.
46Ibidem, p. 53.
47Ibidem, pp. 54-55.
53
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Cu acelaşi lux de amãnunte, Sebastian Stanca a descris şi viaţa
exilaţilor (,,expuşi primejdiei de a pieri aici de foame”),48 relaţia cu autoritãţile
maghiare (cãrora ,,suferinţa noastrã le oferã prilej de plãcere şi satisfacţie”),49 lipsa
de ocupaţie a celor internaţi (,,lipsiţi de orice ocupaţie fizicã şi intelectualã nu ne
rãmâne alta decât sã hoinãrim vagabonzi pe uliţi, pe malul lacului şi prin vii”),50
precum şi alimentaţia precarã (,,Cu alimentaţia o ducem tot mai rãu.
Voluminoasa noastrã cârciumãriţa ne înãspreşte tratamentul din zi în zi. Carnea de
bou bãtrân pusã la fiert la 11 ni se aşterne caldã la ora 12, garnisitã cu legume
crude, stropite cu apã rece şi oţet. Zgârciurile de stomac ne silesc adeseori sã postim
ziua întreagã”).51
Izolarea, lipsa unor activitãţi fizice sau intelectuale, contactele
sporadice cu familia prin intermediul corespondenţei, precum şi atenta
supraveghere a autoritãţilor îi determinã pe internaţi sã îşi gãseascã o cale
de refugiu: ,,[…] singurul loc de refugiu ne este cimitirul şi o poieniţã de lângã el,
unde suntem feriţi de ochii spionilor ce ne pasc la tot pasul”. Încercãrile repetate
de ocupare a unor posturi rãmase vacante din cauza rãzboiului, care sã le
permitã preoţilor un minim de decenţã, au fost primite cu ostilitate de
autoritãţile maghiare: ,,[…] Dupã ce pe urma mobilizãrii, unele oficii publice au
rãmas fãrã slujbaşi ne adresãm primãriei locale, oferindu-ne serviciile în schimbul unei
remuneraţii modeste, din care sã ne putem susţine. Rãspunsul obraznic şi jignitor nu
întârzie: ca oameni periculoşi pentru interesele statului nu putem fi aplicaţi la nici un
fel de serviciu public”, singura posibilitate fiind aceea a colaborãrii cu
populaţia localã în sectorul agricol.52
Unul dintre cei mai mari duşmani a fost, folosind o sintagmã
consacratã de istoriografie, ,,generalul iarnã”, asprimea iernii influenţând
comportamentul preoţilor români transilvãneni internaţi în Ungaria,
nevoiţi sã îşi asigure singuri, prin orice mijloace, sursa de încãlzire: ,,[…]
Frigul se înteţeşte. În urmã soseşte un transport de cãrbuni şi petrol. Dar nu pe
seama noastrã. Nevoia, care iscodeşte multe soluţii, ne îndeamnã sã mituim cu câteva
coroane pe bãtrânul servitor al primãriei. Bacşişul deschide poarta ferecatã a pivniţei
uriaşe şi sub scutul întunericului de searã ne strecurãm domol în catacomba secularã,
cu sticle culese de pe maidanele din capul satului şi cu saci împrumutaţi de la bãcanul
evreu […] Preţioasele materii, plãtite de noi, îl duce în ispitã sã ne repete operaţia
48Ibidem, p. 56.
49Ibidem, p. 57.
50 Ibidem, p. 58.
51Ibidem.
52Ibidem, p. 59.
54
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
încã de douã-trei ori pânã în noapte târziu şi suntem fericiţi cã cel puţin pe câtva timp
putem lupta cu frigul”.53
Având credinţa cã în oraşul Şopron traiul era mai confortabil, o
parte a preoţilor internaţi în localitãţile limitrofe, printre care s-a aflat şi
preotul Sebastian Stanca, şi-au cerut transferul în oraş, curând având sã
constate cã atmosfera de aici era mult mai apãsãtoare, fiind încãrtiruiţi în
mahalaua oraşului, ,,[…] în locuinţe acomodate şubredei noastre situaţii
financiare”, supravegheaţi la fiecare pas şi obligaţi sã se prezinte la poliţie
de douã ori pe sãptãmânã, ,,[…] cu opreliştea strictã de a cerceta localurile
publice şi ieşirea din oraş”.54
La începutul anului 1917, în urma numeroaselor intervenţii ale
populaţiei locale, depãşitã de situaţie şi incapabilã sã întreţinã numãrul
mare de încarceraţi,55 autoritãţile maghiare au procedat la eliberarea unui
însemnat numãr de deţinuţi. Eliberarea nu le-a adus preoţilor români
transilvãneni uşurarea situaţiei, dimpotrivã, odatã întorşi acasã şi-au aflat
avutul ,,pustiu”, în ,,jaf şi mizerie”, fiind obligaţi sã se prezinte sãptãmânal la
poliţie şi sã suporte supravegherea fiecãrei acţiuni de cãtre organele de
ordine maghiare.56
Cu toate acestea, dupã pãrerea noastrã, deţinerea, încarcerarea şi
deportarea preoţilor români transilvãneni în Ungaria a fost exagerat
comparatã, de unii istorici, cu sistemul concentraţionar din perioada
comunistã.57 Trebuie precizat cã cei deţinuţi şi deportaţi au beneficiat de
o ,,pensie” de internare (care varia de la câteva coroane, pânã la câteva
zeci de coroane şi care îi permitea celui deţinut asigurarea unui minim
alimentar), de colete cu alimente expediate de familii sau de diferitele
bãnci şi asociaţii româneşti (bãncile Albina din Sibiu, Victoria din Arad şi
Ardeleana din Orãştie fiind cele mai active în acest sens), puteau trimite
şi primi corespondenţe, aveau acces la diferitele periodice ale vremii,
neamului, p. 67.
57 Aceasta teorie este susţinutã şi de istoricii Stéphane Audoin-Rouzeau şi Annette
55
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
inconvenientul, pentru un intelectual, fiind arestul la un domiciliu stabilit,
într-un teritoriu strãin, condiţiile improprii, ocara populaţiei maghiare,
precum şi limbajul aspru şi jignitor utilizat de autoritãţile de ordine
austro-ungare în raportul cu deţinuţii.
Demn de reţinut este şi faptul cã de aceste mãsuri nu a fost
scutitã nici conducerea superioarã a celor douã biserici româneşti
transilvãnene, în intervalul 1916-1917 atât membrii Consistoriului
ortodox de la Sibiu, cât şi ai celui greco-catolic de la Blaj, fiind mutaţi în
,,refugiu”,58 împreunã cu cele douã seminarii teologico-pedagogice, la
Oradea-Mare, departe de linia frontului, de unde activitatea acestora
putea fi mai uşor supravegheatã.59
Prãbuşirea fronturilor, dezagregarea monarhiei austro-ungare,
izbucnirea revoluţiei, preluarea puterii politico-administrative de cãtre
români, prin intermediul consiliilor naţionale şi realizarea actului unirii cu
Regatul României, nu îi vor scuti pe preoţi de suferinţe, aceştia cãzând
victime trupelor bolşevice maghiare ce operau pe teritoriul Transilvaniei,
situaţia acestora înrãutãţindu-se pe mãsura înaintãrii armatei române:
,,[…] teroarea devenea tot mai violentã cu cât armata roşie se vedea silitã sã se
retragã din faţa armatei române. Asasinatele se ţineau lanţ. Oameni, a cãror figurã
nu le plãcea teroriştilor, erau acuzaţi de spioni ai armatei române, pe simpla bãnuialã
şi erau ucişi fãrã nici o judecatã. Ba unii erau torturaţi grozav ca sã denunţe pe cei ce
au legãturi cu armata românã şi în baza numelor pronunţate au fost arestaţi,
schingiuiţi şi ucişi mulţi intelectuali şi ţãrani”.60 De asemenea, dupã ocuparea
Banatului de cãtre trupele sârbeşti, în urma convenţiei de armistiţiu dintre
Antanta şi Ungaria, încheiatã la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, dupã
refuzul preoţilor de a pomeni pe regele Petru al Serbiei, în locul regelui
Ferdinand al României, la Sfânta Liturghie, sârbii, comportându-se ca o
neamului, pp. 123-124, 231; Roman Ciorogariu, Zile trãite, p. 79; Marius Eppel, Un
mitropolit şi epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitarã
Clujeanã, 2006, pp. 370-372; Mirela Popa-Andrei, Diana Covaci, ,,The Ecclesiastical
Authorities’ Refuge from the Advancing Frontlines during World War I. Case Studies:
Oradea (1916-1917)”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Perspectivã istoricã şi istoriograficã,
pp. 377-388.
60 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
neamului, p. 142.
56
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
adevãratã armatã de ocupaţie,61 au iniţiat o serie de persecuţii
antiromâneşti, preoţii fiind cei mai avizaţi, un numãr semnificativ fiind
arestaţi şi închişi la Vârşeţ şi Belgrad.62
Lipsiţi de ,,pãstorii sufleteşti” românii transilvãneni au avut, din
punct de vedere spiritual, mult de suferit, preoţii rãmaşi acasã fiind
incapabili sã satisfacã toate nevoile celor pãstoriţi: ,,[…] Preoţii rãmaşi încã
pe la vetrele lor nu izbuteau sã satisfacã nevoile sufleteşti ale tuturor; şi în multe sate
morţii trebuiau înmormântaţi fãrã preot; copii nou-nãscuţi rãmâneau nebotezaţi.
Când un preot venea sã facã serviciu divin, era o adevãratã sãrbãtoare”.63 Luând ca
şi exemplu comitatul Treiscaune, Romulus Cândea sublinia faptul cã
preoţii români erau atât de rari, încât ,,[…] poporul credincios venea ca în
pelerinaj din toate pãrţile la preotul nostru militar şi-l ruga sã le serveascã la bisericã
mãcar odatã” (de altfel, la insistenţele Consistoriului din Sibiu, acest preot
militar, pe numele sãu Aurel Crãciunescu,64 cu permisiunea
comandamentului militar austro-ungar, a primit învoire pentru a sãvârşi
serviciul divin în satele lipsite de preot).65 Lipsa preoţilor, cumulatã cu
sãrãcia, cu rechiziţiile, colectele şi împrumuturile de rãzboi, au creat,
conform Eugeniei Bârlea, o stare de alertã, de suprasolicitare psihicã, de
demoralizare şi de degradare a moravurilor, în numeroase localitãţi fiind
înregistrate cazuri de concubinaj, de naşteri ilegitime, alcoolism,
comportament imoral, viaţã dezordonatã etc.66
Arestarea şi internarea preoţilor, suferinţele şi umilinţele îndurate,
depãrtarea şi dorul de casã al acestora, a dat naştere unei adevãrate
literaturi a detenţiei, exponenţii principali ai acestui curent fiind, de
departe, preoţii Sebastian Stanca şi Elie (Ilie) Dãianu. Pe lângã scurtele
schiţe memorialistice inserate în deschiderea anchetei publicate în anul
61 Pentru mai multe detalii a se vedea: Carmen Albert, ,,Ocupaţia sârbã din Banat în
memorialistica bãnãţeanã”, în Analele Banatului, numãr XIX, 2011, pp. 449-456.
62 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
neamului, pp. 149-150; Daniel Alic, Eparhia Caransebeşului în perioada pãstoririi episcopului
Miron Cristea: 1910-1919. Bisericã şi societate, Cluj-Napoca/Caransebeş, Presa Universitarã
Clujeanã/Editura Episcopiei Caransebeşului, 2013, pp. 364-381.
63 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
neamului, p. 240.
64 Un portret biobibliografic al preotului Aurel Crãciunescu a se vedea la Mircea
Pãcurariu, Dicţionarul teologilor români, pp. 186-187; Idem, Cãrturari sibieni de altãdatã, ediţie
întregitã şi adãugitã, Sibiu, Editura Andreiana, 2015, pp. 437-440; Idem, Douã sute de ani
de învãţãmânt teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu, s.n., 1987, pp. 295-296.
65 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea
57
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
1925, Sebastian Stanca şi-a exprimat dorul de casã, de familie, greutãţile
detenţiei, într-o serie de poeme, impregnate de o sensibilitate aparte,
trimise de acesta redacţiei ziarului ,,Telegraful Român” şi publicate în
paginile acestuia: ,,În exil”,67 ,,Dor de ţarã”,68 ,,Trist”,69 ,,Resignare”,70
,,Toamnã”,71 ,,Vântul”,72 ,,Toamnã târzie”,73 ,,În cimitir”,74 ,,Rugãciune”.75
Observãm, chiar din titlurile poeziilor, cã singurãtatea şi dorul de
meleagurile natale sunt motivele regãsite în majoritatea poemelor
compuse de Sebastian Stanca în exil: ,,Vremea trece, ‘n al meu suflet/Creşte
jalea val cu val,/Când te-oi mai vedea eu iarã/Mult iubitul meu Ardeal?” (,,În
exil”), ,,Gându-mi sboarã’n depãrtare/Drum de ţarã pânã’n zare,/Trece’n fugã
deal cu deal/La iubitul meu Ardeal/Vãd pe culmi un mândru plai,/Unde adesea
mã purtai/Doina de mi-o trãgãnai./Turma iese’n aluniş/Din huceagul de-
aluniş/Doina glasul şi-l înstrunã/Şi de multã voie bunã/Sunã codrul de rãsunã”
(,,Dor de ţarã”), ,,Mi dor de chipul scump al ţãrii mele/Şi-l caut cu ochii-n zarea
de mãtasã/Dar plâng nemângâiat şi’n suflet se pogoarã/Povara grea a dorului de
casã” (,,Trist”), iar exemplele pot continua. Elie (Ilie) Dãianu, protopopul
greco-catolic al Clujului, este memorialistul detenţiei prin excelenţã,
acesta dedicând perioadei petrecute în Şopron nu mai puţin de 48 de
caiete, însumând circa 1000 de file, o adevãratã cronicã a suferinţelor
îndurate. Pe lângã trãirile personale, emoţiile, sentimentele de frustrare,
acesta a dedicat un spaţiu considerabil evenimentelor istorice,
evenimentelor politice, decupajelor din presa vremii, preocupãrilor sale
culturale, detaliilor legate de alimentaţie, prognoze meteo, evoluţia
naturii, precum şi însemnãrilor autobiografice. Conform editorilor
acestor însemnãri, acestea ,,reconstituie imaginea unei lumi bulversate de rãzboi,
mãcinate de griji, sãrãcite şi înfometate, doritoare de pace”.76 Pe lângã paginile
consemnate de cei doi preoţi amintiţi mai sus, fragmente memorialistice
67 Sebastian Stanca, ,,În exil”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 16, sâmbãtã 4/17
martie 1917.
68 Idem, ,,Dor de ţarã”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 17, marţi 7/20 martie 1917.
69 Idem, ,,Trist”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 19, marţi 14/27 martie 1917.
70 Idem, ,,Resignare”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 20, sâmbãtã 18/31 martie
1917.
71 Idem, ,,Toamnã”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 21, marţi 21 martie/3 aprilie
1917.
72 Idem, ,,Vântul”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 22, sâmbãtã 25 martie/7 aprilie
1917.
73 Idem, ,,Toamnã târzie”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 24, joi 6/19 aprilie 1917.
74 Idem, ,,În cimitir”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 26, joi 13/26 aprilie 1917.
75 Idem, ,,Rugãciune”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 40, marţi 30 mai/12 iunie
1917.
76 Elie Dãianu, Însemnãri din închisoare şi exil, p. 14.
58
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
consistente despre internarea preoţilor în Ungaria au lãsat Septimiu Popa
(cu lucrarea Temniţele Clujului. Din însemnãrile unui popã românesc, publicatã
în anul 1937)77 şi George Moldovan (cu lucrarea Fragmente din viaţa
internaţilor smulşi de la vetrele lor de deregãtoriile maghiare şi duşi prin lumi streine
dupã intrarea României în rãzboiu, 1916-1918, publicatã în anul 1919).78
La capãtul acestor consideraţii, observãm cã în ceea ce priveşte
prigoana îndreptatã împotriva liderilor formatori de opinie, în special a
preoţilor, putem vorbi despre trei ipostaze: clerici ,,refugiaţi” în oraşele
de graniţã (cu o relativã libertate de mişcare), clerici ,,internaţi” într-o
anumitã localitate în interiorul Ungariei şi clerici ,,întemniţaţi”. Despre
condiţia fiecãrei categorii de prizonieri, episcopul Roman Ciorogariu
remarca urmãtoarele: ,,[…] soarta celor dintâi era neplãcutã, dar suportabilã.
Internaţii din Şopron aveau 1 coroanã pe zi pentru întreţinere din care trebuia sã
trãiascã, cãci cea mai mare parte era tãiatã de casã şi familia lor, care i-ar fi putut
ajuta. Unicul lor noroc a fost cã populaţia germanã din Şopron îi privea drept
refugiaţi şi pe internaţi, ceea ce le-a uşurat, în câteva rânduri, condiţiile de trai. Dar
întemniţaţii din Aiud, Cluj, Seghedin etc. îndurau groaza temniţelor grele şi a
judecãţii la moarte”.79
Cum afirmam şi în rândurile de mai sus instituirea ,,graniţei
culturale”, arestarea, internarea şi deportarea preoţilor români
transilvãneni în Ungaria pe de-o parte, refugierea unor preoţi dincolo de
Munţii Carpaţi în Vechiul Regat şi Basarabia, precum şi înrolarea
benevolã în armata austro-ungarã ca preoţi militari pe de altã parte, s-a
resimţit atât la nivelul comunitãţilor româneşti, lipsite de liderii spirituali
şi politici, cât şi la nivelul individului simplu rãmas, fãrã îndrumare
spiritualã, pradã diferitelor tentaţii şi deprecierii moravurilor. Fãrã a avea
vreo pretenţie de exhaustivitate, demersul nostru şi-a propus prezentarea
unui episod foarte puţin cunoscut din istoria noastrã naţionalã, care
înfãţişeazã experienţa individualã şi colectivã din perioada Primului
Rãzboi Mondial a unui segment social-profesional şi vocaţional-cultural,
care a exercitat în istoria românilor o influenţã majorã asupra
comunitãţilor româneşti şi a naţiunii în ansamblul sãu,80 în speranţa cã
77 Septimiu Popa, Temniţele Clujului. Din însemnãrile unui popã românesc, Cluj, Institutul de
Literaturã şi Tipografie ,,Minerva” S.A., 1937.
78 George Moldovan, Fragmente din viaţa internaţilor zmulşi de la vetrele lor de deregãtoriile
maghiare şi duşi prin lumi streine dupã intrarea României în rãzboiu, 1916-1918, Orãştie,
Tipografia Libertatea, 1919.
79 Roman Ciorogariu, Zile trãite, p. 79; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din
neamului , p. 32.
59
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
rezultatele la care am ajuns vor constitui un punct de plecare în
analizarea detaliatã a fenomenului.
60
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
LEGIUNEA ROMÂNÃ DE VÂNÃTORI TRANSILVÃNENI ŞI
BUCOVINENI ÎN RÃZBOIUL CIVIL DIN RUSIA
(1918-1920)*
The Romanian Huntsmen Legion of Transylvanians and
Bukovinians in the Russian Civil War (1918-1920)
Ionel SIGARTEU
* Aceastã lucrare a fost posibilã prin sprijinul financiar oferit de Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social
European, în cadrul proiectului POSDRU/187/1.5/S/155383, cu titlul ,,Calitate,
excelenţã, mobilitate transnaţionalã în cercetarea doctoralã”.
1 Legiunea Română din Siberia îşi trage originile din foştii prizonieri de război
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
români din Rusia a fost mult mai mic în comparaţie cu cel al cehilor şi
slovacilor. Prin urmare, Legiunea Cehă şi Slovacă din Rusia constituie
una dintre problemele prioritare pentru istoriografia cehă şi
internaţională,2 deoarece această armată a fost şi continuă să fie
considerată un factor major în crearea Cehoslovaciei independente.
Pentru românii din Rusia, Legiunea Cehă şi Slovacă a constituit
tot timpul un model, organizându-se după tiparul ei şi luptând pentru
cauze comune cum ar fi destrămarea monarhiei austro-ungare şi
formarea statelor naţionale. Aceste date sunt des întâlnite în istoriografia
română, dar ceea ce lipseşte cu desăvârşire este descrierea situaţiei
cehilor, slovacilor şi românilor care au rămas în Rusia după încheierea
Primului Război Mondial până în 1920.
După ieşirea Rusiei din război, Antanta a dus o campanie de
susţinere financiară şi militară pentru partizanii ţarismului. Rusia a
devenit în consecinţă în anii 1918-1921 teatrul unui război sângeros, în
care s-au înfruntat Armatele Albgardiste comandate de ofiţeri care au
servit sub Imperiul Ţarist şi Armata Roşie a bolşevicilor.3 Declanşarea
acestor evenimente a dus inevitabil la blocarea pe teritoriul Rusiei a
naţionalităţilor din Austro-Ungaria şi implicarea lor în problemele interne
ale Rusiei.4 În istoriografia străină există mai multe interpretări5 despre
intervenţia militară a aliaţilor în Siberia din anul 1918, printre acestea
aflându-se şi teoria protejãrii şi salvãrii voluntarilor de bolşevici.
York, Routledge, 1988; Kinvig Clifford, Churchillʼs Crusade. The British Invasion of Russia,
1918-1920, Cornwall, MPG Books Ltd, 2006; Maddox Robert J., The unknown war with
Russia. Wilson’s Siberian Intervention, California, Presidio Press, 1977; Richard Carl J.,
When the United States invaded Russsia. Woodrow Wilson̕s Siberian Disaster, New York,
Rowman&Littlefield Publishers Inc, 2013.
62
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Acest fenomen al prezenţei mai multor armate străine şi
participarea lor la confruntările de pe teritoriul Rusiei a fost considerat de
istorici ,,un război civil internaţional”. S-au implicat în evenimente mai
multe guverne străine (german, englez, francez, american, japonez,
cehoslovac, polonez, român, grec şi italian) iar de partea Armatei Roşii au
luptat maghiari, chinezi, germani şi coreeni.6 Dintre armatele străine cehii
şi slovacii au jucat un rol cheie în războiul civil. În istoriografia sovietică
Legiunea Cehă şi Slovacă a fost văzută ca o forţă armată care a sperat
prin intervenţiile sale să reorganizeze armata imperială distrusă de
bolşevici.7 Din iunie până în septembrie 1918 cehii au pregătit pentru
luptă peste 30.000 de soldaţi ai Komuch-ului, cunoscut sub numele de
,,Armata Populară”.8
După cehi şi slovaci un important aport la evenimente l-au adus
polonezii şi apoi românii transilvăneni şi bucovineni. Un batalion
românesc a asigurat spre sfârşitul anului 1918 securitatea căii ferate de la
Samara până în apropierea Munţilor Ural,9 iar specialişti în artele militare
au fost trimişi pentru a-i ajuta pe cehi să organizeze unităţi ruseşti pentru
front.10 În scopul unei mai bune organizări, românii au fost trecuţi sub
comanda generalului Maurice Janin, şeful Misiunii Militare Franceze din
Rusia. Acesta a dorit ca aceste armate alogene combinate cu armata
amiralului Kolceak să nimicească forţa militară a bolşevicilor.11 În
consecinţă, în martie 1919 potrivit unei opţiuni mai vechi a francezilor de
a schimba denumirea Corpului Voluntarilor Români,12 cele două
regimente Horia şi Mărăşeşti au fost transformate în două batalione.
Fiecare batalion a fost compus din patru companii de infanterie, o
companie de mitraliere, o unitate de legătură şi o companie de depozit,
24.
9 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 30, din 17 august 1924.
10 Simion Ghișa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia 1918-1920, Baia-Mare, Editura
63
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
corpul primind denumirea de ,,Legiunea Română de Vânători
Transilvăneni-Bucovineni”.13 Soldaţii au fost pregătiţi pentru noile
necesităţi de pe front prin organizarea unor cursuri de specializare în
lupta cu grenade şi mitraliere. Mulţumiţi de rezultatele obţinute în timpul
antrenamentelor reprezentanţii misiunilor militare străine şi autorităţile
militare din Armata Albă au dat o petrecere în cinstea soldaţilor români
pentru a le mulţumi pentru devotamentul lor.14
Încheierea războiului mondial a dus însă la scăderea
entuziasmului voluntarilor cehi şi slovaci. Cei mai mulţi doreau să se
întoarcă în patria lor nou înfiinţată, care era pusă în pericol de comuniştii
maghiari şi de celelalte ţări vecine care au pus sub semnul întrebării
graniţele Republicii Cehoslovace. Pe lângă toate acestea, aliaţii occidentali
nu au intervenit cu forţa lor militară împotriva bolşevicilor, ci doar au
privit cum greul luptelor era dus de voluntari. Astfel, din ce în ce mai
mult, aceştia s-au simţit a fi pioni într-un joc necunoscut şi incert, în care
nu mai aveau interese.15 În consecinţă în decursul anului 1919 s-au făcut
eforturi pentru evacuarea trupelor din Siberia, dar aceste încercări nu au
primit concursul aliaţilor, deoarece în primăvara anului 1919 amiralul
Kolceak a pregătit un atac general pentru a ocupa Moscova.Totuşi cehii,
slovacii şi italienii au lucrat pe cont propriu reuşind să evacueze din
efectivele lor. În aceste circumstanţe generalul Janin şi-a manifestat
pesimismul său referitor la această acţiune, într-un raport către Paris în
care se exprimase că odată cu retragerea cehilor, Kolceak nu va fi în stare
să lanseze o ofensivă victorioasă. Orice sfat din partea aliaţilor nu l-a
îndreptat pe amiral de la această decizie, ofensiva fiind stabilită pentru
luna martie a anului 1919.16 Dacă ar fi reuşit să-i învingă pe bolşevici şi să
ocupe capitala, probabil albii siberieni ar fi stabilit în Rusia un alt regim,
dar nu s-a întâmplat acest lucru.17 Frontul Armatei Roşii a fost rupt,
trupele albgardiste au pătruns adânc în teritoriul inamic,18 dar din cauza
lipsei unei colaborări în plan strategic cu armata lui Denikin care a pornit
64
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
de la Don spre Ucraina şi Orel, Kolceak a fost înfrânt la Samara.19 Din
cauza terorii inspirate de bolşevici, o parte din populaţie se va retrage
împreună cu trupele Armatei Albe. Efectele au fost dezastruoase, pe
parcursul drumului au pierit zecii de mii de persoane din cauza tifosului
şi a iernii.20
Până la plecarea definitivă Legiunea Cehă şi Slovacă s-a implicat
doar în apărarea căii ferate între Novonikolaevsk şi Irkutsk.Atât timp cât
soldaţii armatelor alogene rămâneau în Siberia, mai exista o speranţă de
schimbare pentru Armata Albă.21 În acest interval trupele române au fost
întrebuinţate doar la prestarea unor servicii de pază la diferite puncte
strategice din apropierea oraşului Irkutsk şi la verificarea tuturor
taberelor de prizonieri ( din Armata Roşie, din Armata Austro-Ungară şi
Germană).22 Pentru ca legiunea să fie implicată cât mai repede în
evenimentele propriu-zise, guvernul francez a acţionat la Conferinţa de
Pace de la Paris pe lângă Brătianu. În schimbul aprobării de a lupta în
Siberia, Brătianu a primit promisiunea că guvernul amiralului Kolceak va
recunoaşte dreptul României asupra Basarabiei.23 În consecinţă, în 10 mai
1919 guvernul român îşi dă acordul ca soldaţii românii din Siberia să ia
parte la operaţiile militare ale aliaţilor sub conducerea generalului Maurice
Janin.24 Peste o săptămână legiunea a primit misiunea să asigure siguranţa
căii ferate transsiberiene între oraşul Nijne-Udinsk şi halta Kutulik pentru
ca aprovizionarea şi legăturile cu frontul din Ural să nu fie periclitate de
partizanii bolşevicilor.25
Aceste grupuri înarmate numite ,,partizani” s-au născut din
conflictul ceho-bolşevic din mai 191826 când trupele de voluntari au
preluat controlul transsiberianului pentru a se putea deplasa în siguranţă
până în portul Vladivostok şi de acolo în Franţa.27 Persoanele care au
scăpat în urma confruntărilor s-au refugiat în taiga, la nord şi sud de linia
19 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice, de la Lenin la Stalin, Bucureşti, Editura Corint,
2000, p. 21.
20 Fleming Peter, The fate of admiral Kolchak, London, Rupert Hart-Davis, 1963, p. 169.
21 Smele Jon, Civil War in Siberia: The Anti-Bolshevik Government of Admiral Kolchak, p. 198.
22 SJIAN, Colecţia Profesor Victor Cădere, dosar 2, f. 4.
23 Arhivele Naţionale Centrale Bucureşti, Fond Preşedinția Consiliului de Miniştri, dosar
9/1919, f. 1.
24 SJIAN, Colecţia Profesor Victor Cădere, dosar 2, f. 53.
25 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 30, din 17 august 1924.
26 Pentru mai multe informaţii despre conflictul ceho-bolşevic a se vedea: Kalvoda
Josef, The genesis of Czechoslovakia, New York, Columbia University Press, 1986, pp. 304-
338.
27 Elie Bufnea, ,,Formaţiile de voluntari”, p. 125-126; Idem,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În
Siberia lui Kolceak, volum II, Baia-Mare, Editura Marist, 2008, p. 32.
65
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ferată. Iarna din 1918 i-a scăpat de urmărirea penală a autorităţilor albe,
supravieţuind pe seama locuitorilor care le-au oferit adăpost, alimente şi
arme din simpatie sau frică. Retragereaparţială atrupelorjaponezeîn
lunaaprilie a anului 1919 şi ştirile despre revoluţiabolşevicădin Ungaria
şisuccesulArmatei Roşiiînsudul Rusiei, i-au îndemnat pe partizani să
treacă la acţiune.28 Pe parcursul războiului civil au lansat acţiuni lipsite de
orice morală: au distrus calea ferată, au atacat trenurile şi au jefuit regiuni
întregi.29
Pentru a preveni orice presupus atac din partea acestora, soldaţii
români au proclamat neutralitatea sectorului ocupat pe o distanţă de 10
kilometri la sud şi 10 kilometri la nord de calea ferată.30 Acest sector s-a
dovedit cu timpul cel mai bogat în atacuri, securitatea lui fiind aproape
imposibilă deoarece în zona de taiga regulile locale au fost făcute de
importanţi şefi ai bolşevicilor, cum ar fi Moskvitin, Bici, Bezrukii,
Ciudonin sau Jakovlenko.31 Aşadar, românii au primit misiunea de a
distruge sau împrăştia bandele de partizani şi de a păstra securitatea
locuitorilor din acest sector. Pentru ca rezultatele să fie pozitive şi în
zonă să domine siguranţa, locuitorii trebuiau să colaboreze cu trupele
române. Orice deplasare de trupe sau orice persoane suspecte care
tranzitau sectorul românesc, trebuia anunţată la timp comandamentelor
trupelor, în caz contrar primarii răspundeau în faţa tribunalelor militare.
Conform principiilor de drept internaţional pedepsele se aplicau după
codul justiţiei militare ruse, iar sentinţele erau semnate de cele mai multe
ori de ofiţeri ruşi, detaşaţi în serviciul Legiunii Române. Pedeapsa era de
obicei moartea prin ştreang sau vechea pedeapsă rusească ,,knutul”, care
a fost transformată cu timpul într-o bătaie aspră cu bâta.32
Comandamentul aliat i-a poziţionat pe români în mijlocul
Legiunii Cehe şi Slovace pentru a putea colabora cu aceste trupe care se
aflau în Taişet, la vest de Nijne-Udinsk. Taişetul a devenit unul dintre
cele mai importante focare ale bolşevismului, cehii trebuind să lupte
împotriva a 300-400 de partizani care au încercat să distrugă
transsiberianul pentru a întrerupe comunicaţiile.33 Această amplasare a
66
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
românilor s-a făcut probabil şi datorită încrederii aliaţilor în potenţialul
de luptă al acestora, fiind recent introduşi pe front. Din decembrie 1918
până în martie 1919 cehii au luptat în prima linie, devenind astfel prea
obosiţi pentru a mai ajunge la timp pe front.34 Prin urmare, în partea de
est se afla divizia I cehă cu garnizoana în Irkutsk, iar la vest divizia a III-a
cu garnizoana principală în oraşul Krasnoiarsk. În afară de cehi şi slovaci
în regiune mai staţionau şi câteva garnizoane ruseşti. În localiatea
Ceremhovo se afla un detaşament rusesc condus de colonelul Bogatuov,
un român basarabean, care asigura aprovizionarea căii ferate cu cărbune
din regiunea Siberiei Centrale. La Nijne-Udinsk se afla colonelului rus
Hofman, iar la Kansk staţionau trupele de cazaci şi trupele ruseşti din
regiunea Kansk-Ensey conduse de atamanul Krasilnov.35
La sfârşitul lunii mai 1919 au avut loc primele confruntări între
români şi bolşevici. Participarea românilor la aceste lupte a rămas
consemnată de militari în jurnalele şi analele de campanie. Supravieţuirea
acestor jurnale de operaţiune36 constituie un material bogat pentru istoria
militară a României, deoarece acţiunea militară din Siberia poate fi
considerată cea mai îndepărtată expediţie a armatei române din secolul al
XX-lea. În total românii au realizat 37 de expediţii pe teritoriul Siberiei,
la care au luat parte toate unităţile legiunii.
Prima expediţie s-a realizat în jurul râului Uda şi a fost condusă
de însuşi comandantul legiunii, colonelul ceh Kadlec.37 În urma
confruntărilor românii au câştigat bătălia cu bolşevicii lui Grişa Bezrukii,
aceasta fiind prima lor victorie.38 Rezultatul a fost bine primit de
comandantul Legiunii Cehe şi Slovace, generalul Jan Syrovy, care le-a
adresat o felicitare trupelor pentru distinsa victorie: ,,În timpul când Trupele
Române duc lupta crâncenă cu ungurii la graniţa Transilvaniei, trupele tinere ale
67
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Legiunii Trans.-Bucov. întră în lupta cu aliaţii ungurilor, cu bolşevicii, cu o deosebită
bucurie. Vă felicit trupe măreţe ale legiunii cu ocazia învingeri de la Ukar”.39
După această victorie românii au primit de la aliaţi un nou sector
de pază între gările Tinskaia şi Zamzor.40 În luna august a anului 1919 a
avut loc o expediţie pe un teren de aproximativ 500 de kilometri ce
cuprindea localităţile Buzicanovo-Dolghii Most-Kucertzovo.41 În
localitatea Kucertzovo au avut de întâmpinat 800 de bolşevici, dintre care
150 erau călăreţi. Pentru distrugerea acestor bande s-a declanşat o
expediţie în colaborare cu gărzile albe.42 Confruntările au durat mai multe
zile şi au depăşit graniţele sectorului românesc. Strălucita colaborare cu
trupele ruseşti a fost apreciată de Marele Stat Major Rus din guberniul
Enisey, adresându-i mulţumiri Legiunii Române pentru ajutorul acordat
împotriva bolşevicilor din districtul Kansk.43
În cele din urmă, datorită situaţiei critice prin care treceau albii în
urma pierderii punctului strategic din Munţii Ural, T.G. Masaryk,
preşedintele Republicii Cehoslovace, a început să se ocupe de repatrierea
cehilor şi slovacilor în conformitate cu planurile aliaţilor.44 Chiar dacă
socotelile din Rusia s-au apropiat de final, comandantul Legiunii
Române, Kadlec a continuat să se implice în evenimentele din Siberia
prin declanşarea unei operaţiuni ample spre nordul transsiberianului în
plină iarnă.45 Această deplasare de trupe spre nord trebuia să împingă
partizanii spre zonele mai puţin populate, dar stabilirea unei garnizoane
româneşti la o distanţă mare de calea ferată a dus la declanşarea unor
atacuri de hărţuire. Războiul s-a transformat în unul de uzură, românii
începând să simtă oboseala psihică a frontului. Gerul siberian de peste
-40 de grade şi lipsa echipamentului adecvat condiţiilor a dus la
retragerea garnizoanei româneşti din taiga.46 Desfiinţarea acestui punct
strategic a dus însă la dislocarea partizanilor în zona liniei ferate, unde
s-au adunat aproximativ 800 de persoane înarmate. Pentru a putea face
68
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
faţă inamicului, românii au luat legătura cu Batalionul de Asalt Ceh şi
Slovac care s-a aflat în apropierea sectorului românesc. Trupele cehe şi
române au declanşat un atac combinat care s-a încheiat cu ocuparea
localităţii Şitkina. Această victorie nu a fost îndeajuns să-i îndepărteze pe
partizani, deoarece temperaturile scăzute îi apropiau tot mai mult de
calea ferată şi de zonele locuite. Numai renumele legiunii de Dikaia
Divizia (divizia sălbatică) i-au mai oprit pe partizani din jafurile lor.47
În ciuda condiţiilor geografice şi meteorologice din Siberia,
trupele au mai primit misiunea de a distruge bandele bolşevicului
Musakov care au ocupat fosta garnizoană română din nord. Dintre toţi
şefii bolşevicilor cu care s-a confruntat românii, Musakov a fost cel mai
priceput luptător care a cauzat cele mai dureroase pierderi legiunii.
Acestea au constat în dezertarea unor voluntari şi înscrierea lor în
rândurile bolşevicilor.48 Acest fenomen al dezertărilor la inamic a dus la
naşterea unui detaşament specializat care a avut misiunea de a controla
toate trenurile ce treceau prin sectorul românesc şi de a face percheziţii
în garnizoanele unde erau semnalate intenţii de dezertare.49
Anul 1919 se încheie pentru români cu misiuni grele şi cu o vizită
neaşteptată. În 25 decembrie amiralul Kolceak a vizitat garnizoana
românească din Taişet şi i-a decorat pe soldaţii care au luptat cu vitejie
pentru cauza aliaţilor din Siberia. Acest gest al amiralului a dus la
recunoaşterea existenţei Legiunii Române, deoarece până în 25
decembrie acesta nu a recunoscut existenţa unei armate române în Rusia.
În tot acest timp amiralul le-a acordat voluntarilor doar un statut
privilegiat datorită protecţiei Armatelor Aliate.50 Toate aceste s-au produs
datorită chestiunii Basarabiei. Amiralul nu a recunoscut actul istoric de
unire a Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918, considerând
graniţa dintre cele două ţări pe cea dinainte de război.51
Din sectorul românesc amiralul a trecut în sectorul cehilor şi al
slovacilor, unde a fost obligat să rămână timp de două săptămâni. La
începutul anului 1920 Janin i-a comunicat amiralului că va fi escortat
până la Irkutsk sub protecţia aliaţilor cu condiţia că va abandona
Mondial şi Marea Unire din 1918, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press, 2003, p. 206.
69
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
convoiul său şi va călători în custodia cehilor.52 Situaţia era critică datorită
înaintării avangardei Armatei Roşii formată din 2 regimente (6
batalioane), cu un efectiv de 3000 de baionete şi 3 escadroane de
cavalerie.53
În acest timp românii ar fi trebuit să se retragă spre est, dar cum
în zonă predomina această situaţie, cehii au folosit toate trenurile pentru
evacuarea trupelor lor. În consecinţă,românii au rămas cu o singură
locomotivă şi cu cele două ale trenurilor blindate. În aceste condiţii ar fi
trebuit să parcurgă o distanţă de 750 de kilometri în marş de campanie
până la Irkutsk.54 Nu s-a mai recurs la această soluţie deoarece cehii au
schimbat strategia. Centrul politic socialist din Irkutsk, care ameninţa
trecerea voluntarilor spre Vladivostok a cerut pentru încetarea tuturor
problemelor în regiunea Irkutsk şi în zona critică a tunelurilor din Baikal,
pe amiralul Kolceak. Cehii aflaţi într-o situaţie disperată au acceptat
propunerile bolşevicilor. Regimentului 6 ceh şi slovac care îl aveau pe
Kolceak în custodie pentru a-l proteja, la ordinele generalului Janin şi a
comandantului operaţional, generalul ceh Syrovy, l-a predat pe Kolceak
în Irkutsk. Prin aceste fapte Janin şi Syrovy au comis un act de înaltă
trădare faţă de trupele ruse.55
Chiar dacă situaţia s-a ameliorat, românii au continuat să se ocupe
de paza regiunii. Batalionul Mărăşeşti, Escadronul de Lăncieri, un
detaşament de distrugere din Compania de Pioneri, trenul blindat
Mărăşeşti şi trenul ceh Kurganetz s-au aflat concentrate în gara Şeragu,
iar restul trupelor la est, în gara Kuitun. Avangarda bolşevică a ajuns în 3
februarie la o distanţă de câţiva kilometri de gara Şeragu. Pentru a se
preveni un atac, s-a întărit paza în sudul căii ferate prin amplasarea de
avanposturi, iar în nord a fost amplasat un batalion din Regimentul 12
ceh şi slovac pentru a păzit drumul de legătură cu Moscova.56
Inevitabila luptă s-a declanşat în noaptea de 3 spre 4 februarie
1920.57 Armata Roşie a început atacul din nord unde batalionul ceh şi
slovac apăra flancul drept al Legiunii Române. Surprinşi de atac, cehii şi
slovacii s-au retras fără să-i mai anunţe pe români lăsându-le flancul
descoperit. Deşi luaţi prin surprindere, românii nu au abandonat
52 Dominique Venner, Les blancs et les rouges. Histoire de la guerre civile russe 1917-1921,
Paris, Pygmalion Gerard Watelet, 1997, pp. 269-270.
53 A.M.N.U.A.I., Colecţia Corpul Voluntarilor Români din Siberia, dosar IV (Acţiunea
70
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
apărarea. Companiile din avanposturi şi detaşamentul de lăncieri au
contraatacat prin formarea un semicerc de trăgători, iar trenul blindat
Mărăşeşti a început să bombardeze poziţiile inamicului. Lupta decisivă
s-a dat la sud de linia ferată, victoria aparţinând trupelor române datorită
trenurilor blindate Mărăşeşti, Horea şi Kurganetz.58 În confruntările din
Siberia trenurile blindate s-au dovedit a fi cea mai bună armă de luptă.
Având montată o turelă blindată similară cu cele de pe navele de luptă,
trenul putea transporta combustibil, arme, soldaţi, alimente fără niciun
pericol şi putea bombarda puncte strategice cu cea mai mare uşurinţă.59
În urma acestei victorii, Legiunea Română a părăsit gara Şeragu
îndreptându-se spre Zima.60 În timpul retragerii lor, bolşevicii au lansat
noi atacuri dar nereuşind să schimbe rezultatul luptei61 au trimis delegaţi
pentru a negocia un armistiţiu. Aceştia au fost respinşi deoarece trupele
române nu aveau putere de decizie, ele fiind trupe subordonate aliaţilor.
Emisarii bolşevicilor au fost trimişi în gara Zima, la Statul Major al
Diviziei a III-a cehă şi slovacă, unde pe 7 februarie 1920 se încheie
armistiţiu între bolşevici şi cehi. Acest armistiţiu a creat o zonă neutră
între avangarda Armatei Roşii şi ariergarda voluntarilor pe o distanţă de
50 de kilometri, spaţiu în care nu trebuiau să se desfăşoare confruntări
armate.62
În consecinţă, până la Vladivostok deplasarea românilor nu a mai
fost perturbată decât de unele probleme datorate mişcărilor de trupe
aliate sau de necesităţile de aprovizionare cu alimente şi combustibil. Pe
30 aprilie legiunea a ajuns în Vladivostok după un drum lung de aproape
3000 de kilometri parcurs în 3 luni de zile.63
Pentru evacuarea voluntarilor din Rusia guvernul de la Bucureşti
condus de Alexandru Vaida Voevod a trimis o misiune militară sub
conducerea maiorului în rezervă Victor Cădere.64 În data de 10 mai 1920,
în numele Guvernului Român, voluntarii au fost premiaţi pentru
contribuţiile aduse aliaţilor prin remiterea unui drapel al legiunii. Această
neamului, Alba-Iulia, Editura Aeternitas, 2003, p. 241; Neamul Românesc, Vladivostok, II,
numărul 23 din 25 mai 1920.
64 Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Timişoara, Editura Augusta, 1996, pp. 112-113.
71
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
zi a decernării i-a adunat pe toţi reprezentanţii autorităţilor aliate din
Vladivostok. Serviciul divin împreună cu sfinţirea drapelului a avut loc în
faţa catedralei din localitate, ceremonia fiind oficiată în limba română de
un preot militar rus care a fost pe frontul din Dobrogea. Voluntarii au
jurat credinţă Majestăţii Sale Regele, după care Regimentul 9 ceh şi slovac
a intonat ,,Imnul Regal”.65 Acest eveniment grandios a încheiat epopeea
românilor din Siberia, după care a urmat o adevărată muncă pentru
realizarea repatrierii lor.66
În Rusia transilvănenii şi bucovinenii au luptat pentru unirea
tuturor românilor din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. După
şase ani de război au plecat bucuroşi spre ţara visurilor lor: ,,România
Mare”. Ei nu au plecat oricum, ci potrivit unui martor rus ,,[...] tot aşa de
săraci cum au venit. Ca adevăraţi soldaţi, românii n-au luat nimic din Siberia”.67
65 B.C.U., Arhiva Victor Cădere, Mss. V-170, mapa I, Capitolul VI: Serbările misiunii
române şi inspecţia D. Găvănescu, f. 1-2.
66 Pentru informaţii referitoare la repatriere a se vedea: Cornel Ţucă, Prizonierii români din
72
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
ÎNTRE CREDINŢÃ ŞI ŢARÃ. RECONCILIEREA REGELUI
FERDINAND I AL ROMÂNIEI CU BISERICA CATOLICÃ
(ETAPA POSTBELICÃ)
Between Faith and Country.The Reconciliation of King
Ferdinand I of Romania with the Catholic Church (Postwar Stage)
Lucian TURCU
1 Francesco Dante, „Sui rapporti tra Santa Sede e Romania tra Ottocento e
Novecento”, în Ion Cârja (a cura di), I Romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia
ecclesiastica, Bucarest–Roma, 2004, p. 129.
2 Istoria românilor, volum VII, tom 1, Constituirea României moderne, Bucureşti, 2003, pp. 553-
555.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Ortodoxe din sânul ei.3 Altfel spus, ortodoxia devenise unul dintre pilonii
identităţii naţionale, ceea ce făcea ca aşezarea semnului de egalitate între
„român” şi „ortodox” să fie cât se poate de firească. Această logică a
raporturilor dintre statul român şi Biserica Ortodoxă a fost în măsură să
afecteze şi apartenenţa confesională a descendenţilor primei generaţii de
capete încoronate ale României. Concret, am în vedere prevederea
constituţională care impunea obligaţia ca „coborâtorii Măriei Sale să fie
crescuţi în religiunea ortodoxă a răsăritului”.4 Respectivul articol al legii
fundamentale din 1866 a fost pentru prima dată activat în cazul prinţesei
Maria, unicul copil al cuplului regal Carol I şi Elisabeta, însă aplicarea
legii salice şi mai ales moartea prematură a augustei progenituri au făcut
ca pomenita stipulaţie constituţională să nu poată produce efectele
scontate. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul nepotului de frate al
regelui Carol I, care a consimţit să-i succeadă primului Hohenzollern pe
tronul României. Chiar dacă aidoma unchiului său, Ferdinand nu a fost
obligat să îmbrăţişeze confesiunea ţării de adopţie, în cazul său deja
citatul articol 82 al textului de lege fundamentală a produs efecte nu
numai asupra descendenţilor săi, ci şi asupra sa. Cea mai gravă consecinţă
a fost cea a refuzului administrării de către Biserica Catolică, răstimp de
nu mai puţin de două decenii, a sacramentelor confesiunii şi euharistiei
viitorului suveran al României. O măsură atât de drastică care echivala cu
excomunicarea era considerată de către Sfântul Scaun pedeapsa justă
pentru trădarea credinţei şi pentru comportamentul iresponsabil faţă de
Biserica Catolică, de care era acuzat moştenitorul tronului României. Pe
bună dreptate, compromisul făcut de către prinţul Ferdinand în
momentul acceptării poziţiei de succesor la cârma Regatului român în
ceea ce priveşte educaţia religioasă a propriilor copii părea să contrasteze
flagrant cu abnegaţia pe care o demonstrase de-a lungul timpului faţă de
Biserica ocârmuită de urmaşii Sfântului Apostol Petru. Aparţinând
ramurii catolice a familiei regale prusace de Hohenzollern, prinţului
Ferdinand i s-a inspirat de mic un respect aparte faţă de dogmele şi
valorile morale pe care le propovăduia Biserica universală.5 Ataşamentul
său faţă de credinţa catolică era exprimat în primul rând prin frecventarea
cu regularitate şi cu fervoare a serviciilor religioase duminicale şi din
74
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
zilele festive. Ca un bun catolic, s-a achitat de obligaţia de a-şi celebra
căsătoria şi printr-o ceremonie în ritul specific propriei credinţe,
complicata „piaţă” a mariajelor monarhice din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea rezervându-i drept soţie, după cum se ştie, o
principesă de confesiune anglicană.6 Se pare că pentru viitorul monarh al
României confesiunea celei care avea să-i devină consoartă s-a aflat la loc
de cinste pe lista criteriilor de eligibilitate ale viitoarei regine a unei ţări
ortodoxe, care avea pretenţia de la suveranii săi să-şi încredinţeze urmaşii
credinţei majoritare a populaţiei. Bănuind că o principesă catolică ar
accepta cu greu acea exigenţă constituţională, prinţul Ferdinand a luat
exemplul unchiului său, alegându-şi de soţie o principesă care aparţinea
confesiunii protestante, de la care putea spera o maleabilitate mai mare în
problemele religioase.7 Chiar şi aşa, căsătoria din ianuarie 18938 de la
Sigmaringen a prinţului de Coroană al României cu Maria de Edinburgh
s-a consumat în trei acte distincte: civil, catolic şi protestant, ceremoniei
catolice, oficiată la catedrala din oraş, revenindu-i rolul principal.9
Aparţinând unei familii la rândul ei mixte din punct de vedere
confesional,10 viitoarei regine a României nu i-a fost tocmai dificil să
accepte ataşamentul pe care ţara care se pregătea să o înfieze îl avea faţă
de ortodoxie. Mama ei, marea ducesă Maria Alexandrovna Romanov,
unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea, practica cu multă râvnă credinţa
pravoslavnică a ţării natale, nevoită fiind să se resemneze cu faptul că cei
cinci copii ai săi trebuiau să urmeze confesiunea protestantă a tatălui lor
englez, prinţului Alfred, ducele de Edinburgh.11 La aflarea veştii că Maria
urma să devină regină într-o ţară majoritar ortodoxă, marea ducesă din
spiţa imperială rusească i-a recomnadat fiicei sale să respecte Biserica,
credinţa şi obiceiurile religioase ale românilor, în semn de preţuire pentru
noua ei ţară.12 Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat, regina Maria
26.
10 Marie, Queen of Rumania, „The Story of My Life”, part 1, în The Saturday Evening
1984, p. 63.
12 Marie, Queen of Rumania, „My Life as Crown Princess”, part 1, în The Saturday
75
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
dovedindu-se de-a lungul timpului nu numai o admiratoare, ci şi o
promotoare a tradiţiilor creatoare de identitate ale românilor, inclusiv ale
celor religioase, manifestând respect faţă de Biserica dominantă a ţării şi
cinstind sărbătorile oficiale prin participarea la ceremonii.13 Dacă pentru
regina Maria un astfel de comportament s-a dovedit inofensiv şi fără
repercusiuni din prisma afilierii confesionale, nu acelaşi lucru poate fi
spus despre soţul ei, suveranul ţării. Pentru el, respectarea cutumelor
religioase ale românilor, dar mai ales aprobarea dată de a-şi boteza copiii
în credinţa pe care marea lor majoritate o profesau, s-a soldat cu
consecinţa nefericită de a fi exclus din rândul Bisericii căreia îi aparţinea.
Dacă căsătoria prinţului Ferdinand cu o principesă protestantă a generat
tensiuni între el şi Biserica Catolică,14 încreştinarea celor şase copii ai săi
în rit ortodox şi educarea lor religioasă în sfera de influenţă a Bisericii
Răsăritene a fost în măsură să provoace ruperea, aparent reversibilă, a
relaţiilor sale cu Sfântul Scaun. De altfel, situaţia nu era singulară în
zonă.15 Şi casa domnitoare de Saxa-Coburg-Gotha a vecinilor bulgari se
afla într-o postură similară. Şi în cazul ei, încredinţarea de către
Ferdinand a prinţului-moştenitor Boris educaţiei religioase a Bisericii
Ortodoxe a făcut ca rebelului monarh să-i fie refuzată absolvirea
păcatelor şi împărtăşirea până la îndreptarea gravei erori. În cazul
românesc însă, soluţiile de ieşire din situaţia-limită în care a fost pus
suveranul ţării au fost diverse: cea mai curajoasă dintre ele avansa ideea
ca urmaşii cuplului Ferdinand-Maria să treacă la confesiunea greco-
catolică.16 Sfântul Scaun nu a emis semnale că ar fi împotriva unei
asemenea alternative, însă elita politică românească s-a opus categoric
punerii în aplicare a respectivei posibilităţi. Motivaţia unei atitudini atât
de tranşante a decidenţilor politici de la Bucureşti avea la bază percepţia
pe care formula greco-catolică o avea în spaţiul românesc extracarpatic.
76
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Mai exact, deşi era privită ca una dintre piesele de rezistenţă ale apropierii
românilor de civilizaţia europeană occidentală, Bisericii Unite ardelene i
se reproşa „stricarea legii” şi a tradiţiilor de credinţă răsăritene şi, mai
regretabil, întreţinerea unei dihotomii confesionale în rândul românilor
transilvăneni. De altfel, clasa politică de la sud de Carpaţi percepea
confesiunea familiei domnitoare ca pe o raţiune de stat (raison d’état); mai
exact, ca pe un instrument de integrare a membrilor ei în rândul naţiunii
pe care o diriguiau şi de demonstrare a fidelităţii lor faţă de ea.
Convingere expusă, de altfel, papei Pius al X-lea de către şeful
cabinetului de la Bucureşti, Ion I. C. Brătianu, cu ocazia vizitei pe care
acesta a întreprins-o la Sfântul Scaun la începutul anului 1910.17 Acelaşi
fruntaş liberal român, profund deranjat de intransigenţa cu care oficialii
pontificali tratau problema confesiunii odraslelor prinţului Ferdinand,
urmărea cu atenţie interesată schimbările survenite la vârful Bisericii
Catolice, nutrind speranţa ameliorării atitudinii cercurilor pontificale
vizavi de dinastia din România.18 De altfel, în răstimpul Primului Război
Mondial, mai multe personalităţi laice şi ecleziastice au intensificat
eforturile de ridicare a excomunicării regelui Ferdinand.19 Situaţia de la
acea dată a suveranului ţării era agravată de faptul că pe lângă excluderea
sa din Casa regală de Hohenzollern (consecinţă a opţiunii politico-
militare a României din vara anului 1916 de a se alătura în război în
tabăra opusă Puterilor Centrale), exista pericolul ca acesta să fie înlocuit
din fruntea Regatului român cu o persoană de sânge albastru mult mai
fidelă intereselor Germaniei în regiune.20 Deznodămâtul războiului a adus
României nu numai şansa de a-şi dilata la maximum frontierele statale, ci
şi un capital sporit de prestigiu intern şi internaţional pentru perechea
regală aflată în fruntea ei.21 De pe această poziţie de ascensiune a cotei de
popularitate a cuplului regal român s-a redeschis dosarul reconcilierii
regelui Ferdinand cu Biserica Catolică. Cel însărcinat de această dată cu
purtarea tratativelor din partea suveranului României a fost omul de casă
al acestuia, prinţul Barbu Ştirbei. La începutul lunii noiembrie 1919,
acesta s-a deplasat în Italia, unde a avut întrevederi cu persoane de la
vârful ierahiei Bisericii Catolice, care puteau facilita obţinerea mult doritei
împăcări a monarhului României cu Sfântul Scaun.22 Cel mandatat de
284-288.
22 Maria, regina României, Însemnări zilnice, volum I, p. 344, 346.
77
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
către instanţa pontificală supremă cu purtarea tratativelor reconcilierii,
încă de pe vremea exilului Curţii în Moldova, a fost Ulderico Cipolloni,
administratorul apostolic al diecezei romano-catolice de Iaşi.23 Lui i-a fost
destinată în acele zile sumbre pentru România o scrisoare papală care
conţinea condiţiile considerate necesare de către Sfântul Scaun pentru a-l
reprimi pe nefericitul suveran în braţele Bisericii Catolice.24 Chiar dacă
importantul document nu a ajuns la destinatar imediat după emiterea lui,
o copie i-a fost înmânată cu prilejul vizitei pe care pater-ul însărcinat cu
chivernisirea temporară a eparhiei catolice din Moldova a întreprins-o la
Roma, după încheierea războiului.25 La sfârşitul anului 1919, Ulderico
Cipolloni putea transmite cu satisfacţie Sfântului Scaun faptul că regele
Ferdinand îşi anunţase disponibilitatea de a da curs condiţiilor formulate
pentru ridicarea excomunicării sale, fără ca acceptul suveranului
României să ia însă forma unui angajament scris.26 Aşadar, pe baza
făgăduielii verbale date de regele Ferdinand mandatarului Sfântului Scaun
s-a produs reconcilierea sa cu Biserica Catolică. Reaşezarea raporturilor
dintre cele două părţi pe făgaşul normalităţii s-a tradus prin primirea
confesiunii regelui României de către părintele Josef D’Ester,
înmiercurea din SăptămânaPatimilor a anului 1920, pentrucaînJoia Mare
(1 aprilie), acelaşimisionar apostolic la Bucureşti (care-i servisedrept
confessor şiregelui Carol I) să-i administrezesuveranuluiînexerciţiu,
înbisericaDomnişoarelorengleze din Bucureşti, sacramental
27
euharistiei. Odatăconsumatăşiaceastăetapă, apeletulburi ale
raporturilordintreregelenoiiRomâniişiSfântulScaun din
ultimeledouădeceniipăreausă se limpezeascăprinidentificareauneisoluţii
care mulţumeaambelepărţi.
Înperioadaimediaturmătoare, comportamentulaugustuluimonarh,
reintratîncomuniune de credinţă cu Biserica ale căreiînvăţături le violase,
păreasăconfirmebunele sale intenţii de a redeveni un suverancatolic
model, pedeplinconştient de favoarea care i se făcuse.
Participarearegulată la celebrărileeuharistice,28prezenţa la
1920), traducere de Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, notă asupra ediţiei şi note de
Vasile Arimia, Bucureşti, 2003, p. 103.
28 Maria, regina României, Însemnări zilnice, volum II, p. 103, 268.
78
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
manifestărileculturalepatronate de Biserica Catolică etc. au
devenitmonstre ale unuicomportament regal exemplar înraport cu
Bisericacondusă de suveranulpontif. Dar buneleintenţii ale
regeluiRomânieişiîndeplinireapromisiunilorfăcuteSfântuluiScauncagaranţi
eaîmpăciuirii au fostpusepentru prima dată sub semnulîntrebării la
distanţă de doar un an dinmomentulasumăriilor. Mai exact, la 27 martie
1921, Francesco Marmaggi, nunţiul apostolic din România,
îiadresasecretarului de stat al SfântuluiScaun un ampluraportreferitor la
suveranulRomâniei.29Ceinformaţiiconţineamai exact respectivul
document? Prima lui parte era consacratărelatăriidialoguluipe care
capelanulcomunităţiicatolice germane din Bucureşti, Josef D’Ester,
îlavusese cu regele Ferdinand (la solicitareaacestuia) la
sfârşituluneiliturghii la care participaseşisuveranulţării, într-una din
duminicileaceleiluni. Părintele D’Ester i-a mărturisitfiuluisău spiritual că
era îngrijoratpentruviaţaluişi a familiei regale,
avândînvederefaptulcăspaţiul public
românescîşidemonstrasevulnerabilitateaînacelezile, aşa cum se întâmplase
cu ocaziaatentatului de la Senat, de la sfârşitulanului
1920.30Dorindsăîlştieperegepedeplinîmpăcat cu Dumnezeuşi cu Biserica
din care făcea parte, Josef D’Ester i-a
adresatsuveranuluiRomânieiîntrebareadacăconsideracăangajamenteleluate
faţă de SfântulScaunînmomentulacordăriiclemenţei au fostîndeplinite.
Tot confesorulregelui a fostcel care a formulatşirăspunsulnegativ,
ceeaceîlconducea la concluziaregretabilăcăabsolvireapăcatelor cu
ocaziasărbătorilorpascale din acel an nu îiputea fi acordată.
Implacabilasentinţă l-a pus peregepegânduri, creându-i o stare evidentă
de disconfort interior, ţinesăsubliniezeînscrisoareasareprezentatul
diplomatic al SfântuluiScaunînRomânia. A doua parte a
epistoleiesteconsacrată de cătrenunţiulMarmaggirelatăriimoduluiîn care el
s-a implicatpână la aceadatăînproblemagenerată de
neîndeplinireaobligaţiilorînvirtuteacărora se realizasereconcilierearegelui
Ferdinand cu Biserica Catolică. Mai exact, înduminica de Florii,
nunţiulprimisevizitaprinţuluiBarbuŞtirbei, care fusesemandatat de regesă-
i transmitã faptulcă era profundnemulţumit de faptulcăînacel an nu a
fostabsolvit de păcateşi i-a fostrefuzatdreptul de a
primicomuniuneapascală, sub pretextulcă nu ar fi
p. 3.
79
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
îndeplinitcondiţionalităţileimpuse de SfântulScaun.
Pelângăcomunicareaacestuimesaj, omul de încredere al regelui i-a
transmisnunţiuluiinvitaţia de a-l vizitapesuveran la
Palatînsearazileiurmătoare.Prelatul-ambasador a dat curs invitaţieiprimite,
prilej cu care suveranul i-a făcutmărturisireacăsperacaînacel an
săprimeascăîmpărtăşaniapascală din mâinileprimuluinunţiu apostolic
înRomânia.31Exprimându-şi regretful căaceadorinţă nu i-a putut fi
satisfăcută, regele s-a arătatcontrariat de faptulcădeşi a
mărturisitmereuaceeaşicredinţăşi a rămasdevotatBisericii Catolice,
SfântulScaun continua să se îndoiască de bunele sale intenţiişisă-i refuze
administrareasacramentelor. „De ce o asemenea duritate şi intransigenţă
cu un rege catolic?”, s-ar fi întrebat, plin de amărăciune, suveranul
României. La acest dur rechizitoriu, nunţiul Marmaggi l-a invitat pe
augustul său interlocutor să reflecteze asupra faptului dacă Sfântul Scaun
i-ar fi impus vreo condiţie în plus faţă de cele pe care le consimţise în
momentul reconcilierii lui cu Biserica Catolică. În plus, ambasadorul
papei i-a atras atenţia monarhului României Mari că obligaţiile lui civile
faţă de Biserica Ortodoxă a ţării în fruntea căreia se afla erau surclasate
de legea divino-naturală, care le era superioară. În privinţa sarcinilor
asumate, prin care regele parafase (chiar şi verbal) împăcarea sa cu
Biserica Catolică, două dintre ele au reţinut în mod special atenţia
nunţiului: cea a popularizării în cele mai importante jurnale din Bucureşti
a veştii administrării sacramentelor suveranului României şi, mai
important, cea a educării după preceptele Bisericii Catolice a copiilor
familiei regale. Această din urmă condiţie părea să cântărească decisiv în
balanţa viitoarelor raporturi dintre suveranul României şi Sfântul Scaun.
Motiv pentru care nunţiul îi expunea adresantului scrisorii sale situaţia
copiilor cuplului regal al României: doi dintre aceştia, Carol şi Elisabeta,
erau căsătoriţi cu membri ai familiei regale greceşti; Maria depăşise vârsta
majoratului; principele Nicolae, student la acea vreme în Anglia, urma să
împlinească şi el vârsta majoratului în luna august a acelui an; singurul
membru minor al familiei regale fiind principesa Ileana, în vârstă de 12
ani. Asupra acestor ultimi doi membri ai familiei regale era obligat regele
prin angajamentele luate să-şi canalizeze atenţia în sensul apropierii lor de
învăţăturile de credinţă ale Bisericii Catolice. Asigurându-şi conlocutorul
că doreşte să trăiască şi să moară ca un fiu credincios al Bisericii Catolice,
regele i-a oferit nunţiului libertatea de acţiune în ceea ce priveşte
reglementarea raporturilor sale, din nou fragilizate, cu Sfântul Scaun. În
80
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
plus, i-a făgăduit aceluiaşi că îi va adresa o scrisoare suveranului pontif,
pentru a-i explica motivele care l-au împiedicat să pună în aplicare
promisiunile făcute. Pornind de la cele declarate de către rege,
reprezentatul diplomatic al Sfântului Scaun îşi exprima convingerea că
suveranul României era, de această dată, bine intenţionat, motiv pentru
care îşi permitea să recomande Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun
să manifeste clemenţă faţă de monarh şi să nu impună condiţii noi sau
chiar mai dificile pentru realizarea reconcilierii depline. Nunţiul se angaja
să depună mărturie despre comportamentul regelui, iar dorinţa sinceră a
acestuia de a redeveni un fiu întru totul supus Bisericii Catolice era
garantată şi de afirmaţia pe care o făcuse arhiepiscopului de Bucureşti,
Raymund Netzhammer, că era pregătit să abdice dacă tronul României
reprezenta un impediment pentru buna lui înţelegere cu Sfântul Scaun.
Pe acest ton optimist, dat de abnegaţia declarată a conducătorului
Regatului Român pentru Biserica Catolică, a ajuns scrisoarea nunţiului
apostolic de la Bucureşti la Roma. Odată cu ea, şi epistola adresată de
regele Ferdinand suveranului pontif. Nefiind în măsură să cunoaştem
conţinutul acestui din urmă document, ne rezumăm a pune în evidenţă
reacţia pe care raportul trimis de nunţiul Marmaggi a generat-o în rândul
înaltelor cercuri pontificale, a Secretariatului de Stat mai exact.32
Cardinalul Pietro Gasparri s-a grăbit să transmită nunţiului, după o atentă
chibzuire a datelor problemei, condiţiile considerate necesare pentru ca
regele României „să se simtă în mod efectiv reconciliat cu Sfânul Scaun”.
În privinţa primei condiţii, aceea a publicării reconcilierii regelui cu
Biserica Catolică, cardinalul-secretar de stat îi recomanda nunţiului să
profite de una din proximele solemnităţi ecleziastice pe care urma să le
celebreze în Bucureşti şi în timpul sacrificiului divin să îi administreze
regelui sacramentul euharistiei. Un astfel de eveniment va fi de interes
public, era convins cardinalul Gasparri, motiv pentru care îi recomanda
nunţiului să transmită ştirea celor mai citite jurnale din capitala României,
conferindu-i conţinutul care putea avea impactul cel mai mare asupra
cititorilor. Secretarul de stat nu se sfia să sugereze el însuşi formula care
putea deveni ştire de presă în jurul respectivului eveniment: „frumuseţea
sărbătorii religioase a fost amplificată de prezenţa Majestăţii Sale, care cu
mare pietate a acceptat să primească din mâinile nunţiului sfânta
comuniune”. În ceea ce priveşte educaţia odraslelor regale, cardinalul
Gasparri opina că vârsta majoră a primilor trei (Carol, Elisabeta şi Maria)
şi apropiata vârstă a maturităţii în cazul celui de-al patrulea (Nicolae)
81
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
făceau dificilă orice încercare de reafiliere religioasă. Totuşi, secretarul de
stat făcea recomandarea ca regele să găsească un prilej pentru a le explica
copiilor săi majori raţiunea pentru care au primit botezul Bisericii
Ortodoxe, făcându-i să înţeleagă că în mod normal ei trebuiau să se
regăsească printre membrii Bisericii Catolice. În ceea ce-l privea pe unicul
copil minor al familiei regale, principesa Ileana, încreştinată la rândul ei în
rit ortodox, Pietro Gasparri era de părere că în privinţa sacramentului
botezului, care era unul valid, nu era nimic de făcut. În schimb, acelaşi
înalt oficial pontifical considera obligatoriu ca odraslei regale să i se
asigure un preceptor, cu rolul secret de a o intrui în credinţa catolică. În
plus, ea trebuia să-şi însoţească părintele la ceremoniile religioase, cât mai
des posibil. Acestea erau principalele instrucţiuni pe care Sfântul Scaun
urma să i le transmită printr-o scrisoare regelui Ferdinand, nunţiul fiind
solicitat să le discute cu suveranul României la proxima întâlnire pe care
cei doi urmau să o aibă. Regele trebuia făcut să înţeleagă, „cu delicateţe,
dar în mod ferm”, că cele transmise reprezintă condiţiile minime, dar
obligatorii pe care Sfântul Scaun i le putea oferi şi că îndeplinirea lor nu
reprezenta decât o consecinţă a statutului său de cap de familie catolic.
Odată formulate noile condiţii de către Sfântul Scaun, nunţiului
de la Bucureşti i-a revenit sarcina vegherii asupra modului în care urmau
să fie puse în aplicare. Înainte de a le transmite destinatarului lor,
Francesco Marmaggi le-a discutat cu o altă faţă bisericească, implicată la
rândul ei în perioada anterioară în problema reconcilierii regelui
Ferdinand cu Biserica Catolică. Este vorba despre arhiepiscopul romano-
catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer.33 La aflarea noilor condiţii
impuse suveranului României, erudirul călugăr benedictin nu s-a reţinut
să-şi manifeste insatisfacţia faţă de atitudinea mult prea binevoitoare,
după evaluările lui, a Sfântului Scaun vizavi de monarhul României. Tot
el s-a declarat sceptic că regele ar accepta ca actul comuniunii să se
consume în catedrala arhiepiscopală, aşa cum intenţiona nunţiul să îi
propună, considerând că atunci când era vorba de acte care implicau
voinţă şi curaj, suveranul românilor prefera mai degrabă să facă pasul în
spate. Fără a fi în măsură să poată contrazice această trăsătură de caracter
atribuită regelui, nunţiul apostolic era interesat să-şi ducă la îndeplinire
importanta sarcină trasată de către Sfântul Scaun. Motiv pentru care a
solicitat audienţă la rege, fiind primit în vinerea de dinaintea sărbătorii
Rusaliilor din acel an.34 La respectiva întâlnire, prelatul-ambasador i-a
înmânat regelui scrisoarea adresată lui de către Sfântul Scaun, care
82
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
conţinea noile condiţii ale împăcării depline. După luarea lor la
cunoştinţă de către rege, cei doi au discutat modalităţile optime de
punere a lor în practică. În privinţa alegerii lăcaşului de cult unde avea să
se consume administrarea sacramentului euharistiei, nunţiul i-a sugerat
regelui că acel act trebuia să aibă loc nu într-o capelă, ci într-o biserică
propriu-zisă, cea mai adecvată fiind catedrala arhiepiscopală. Nunţiul l-a
lămurit pe rege că variantele pe care le avea la îndemână pentru a se
împărtăşi erau Bărăţia, biserica italiană şi catedrala. Ţinând cont de faptul
că în circumstanţe solemne, cea mai cercetată de monarh fusese cel din
urmă spaţiu sacru, nunţiul a insitat ca regele să se împărtăşească la
catedrală, propunere acceptată în final de către monarh. În privinţa celei
de-a doua condiţii, care impunea suveranului obligaţia de a presta în faţa
familiei sale o declaraţie de ataşament la Biserica Catolică şi de a le
explica copiilor săi motivele pentru care ei nu fac parte din aceeaşi
comunitate de credinţă, regele a invocat faptul că era dificil să-i reunească
pe toţi membrii familie sale, în condiţiile în care cea mai mare fiică,
Elisabeta, se căsătorise recent şi se afla la Atena, iar cel mai mic fiu,
Nicolae, se găsea la studii la Londra. Ţinând cont de această situaţie,
nunţiul a considerat suficient ca respectiva îndatorire să se îndeplinească
chiar şi numai în prezenţa membrilor familie regale care puteau fi reuniţi
în perioada imediat următoare la Bucureşti. În privinţa celei de-a treia
condiţionări, regele l-a propus pe profesorul de germană al mezinei
familiei regale să îndeplinească rolul de a o educa pe aceasta din punct de
vedere religios. Dar etnia germană a lui Karl Fischer nu a fost în măsură
să-i ofere nunţiului garanţia ducerii la îndeplinire a misiunii pe care urma
să o asume preotul-profesor. De aceea, invocând faptul că respectivul era
cunoscut ca fiind capelan la biserica Domnişoarelor engleze de la Pitar
Moş şi pentru a fi respectate întocmai indicaţiile primite în scrisoarea de
la Sfântul Scaun, în care se vorbea despre un „preceptor catolic”, nunţiul
a avansat numele lui Hildebrand Frollo, care putea să devină profesorul
de limbă italiană al principesei Ileana şi, în secret, cel care să o introducă
în tainele credinţei catolice. Hildebrand Frollo nu a fost, cu siguranţă, o
propunere făcută la întâmplare de către prelatul-ambasador. Caracterizat
ca un „coltissimo Signore cattolico di pietà e vita edificante”, Frollo
oferea nu numai garanţia transmiterii riguroase a fundamentelor de
credinţă catolice mezinei familiei regale, ci şi şansa unei colaborări
confidente cu nunţiul, prin prisma originii lor etnice identice.
Recomandarea făcută de Francesco Marmaggi a fost receptată pozitiv de
către regele Ferdinand, fapt ce i-a oferit satisfacţie deplină nunţiului.
Mulţumit de roadele convorbirii cu mandatarul papei, suveranul i-a
83
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
solicitat acestuia un răgaz pentru a reflecta la cele discutate, făgăduind că-
i va transmite hotărârea sa prin mijlocirea prinţului Barbu Ştirbei. Lucru
care s-a întâmplat la distanţă de numai patru zile de la consumarea
respectivei întâlniri, nunţiul fiind invitat alături de alţi diplomaţi la vila
consilierului regelui de la Buftea. Cu acel prilej, prinţul Ştirbei i-a
transmis prelatului-diplomat că regele accepta bucuros toate condiţiile
impuse de Sfântul Scaun; ba mai mult se şi achitase deja de obligaţia de a
mărturisi membrilor familiei sale ataşamentul său la Biserica Catolică. În
privinţa datei de administrare a sacramentului euharistiei, regele se
decisese asupra duminicii Sfintei Treimi, sărbătoare marcată în calendarul
catolic la distanţă de o săptămână de la prăznuirea Rusaliilor. Când
transmitea pe adresa Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun toate aceste
informaţii, reprezentantul diplomatic al papei în România era în măsură
să confirme faptul că regele începuse să frecventeze capela
Domnişoarelor engleze de la Pitar Moş, însoţit fiind adesea de fiica sa cea
mică, Ileana, care manifesta un comportament docil faţă de părintele său.
Cunoscând data la care regele dorea să fie împărtăşit, nunţiul a
depus eforturi pentru a conferi respectivului act o vizibilitate cât mai
mare. Prin urmare, a implicat Institutele italiene din Bucureşti, a dat
anunţ în ziarul Le Progrès că va conduce serviciul liturgic din duminica
Sfintei Treimi la catedrala arhiepiscopală; de asemenea, pentru a imprima
un plus de solemnitate ceremoniei l-a invitat pe renumitul organist
Desideriu Jarosy să acompanieze muzical serviciul divin şi, în fine, a luat
legătura cu parohul catedralei, Karl Auner, pentru a pregăti în cele mai
mici detalii evenimentul. În preziua sărbătorii, regele primise dezlegare
pentru păcatele sale din partea confesorului său, Josef D’Ester.
Înduminicastabilită, biserica-catedrală a fostplină de credincioşi, cu
puţintimpînainte de începerealiturghieiajungândşiregele, care a
fostîntâmpinatprinintonareaimnului regal. Ceremoniareligioasă a
fostoficiată de nunţiulMarmaggi, împreună cu
parohulcatedraleiarhiepiscopaleşi cu secretarulNunţiaturii, Vittorio
Cavagnis.Când a sositmomentulcuminecării, regele a fostpoftitînlocul
special pregătit, aîngenuncheatşi a primit„con veramente pieta edificante”
sacramental euharistiei. Dupăterminarealiturghiei, regele a fostcondus de
cătrenunţiupână la ieşirea din lăcaşul de cult, ceidoisalutându-se
şidespărţindu-se cu entuziasm, sub privirilemulţimiicredincioşilor.
Nunţiul nu uităsăsubliniezeapăsatsatisfacţiadeplinăafişată de
cătresuveranînmomentuldespărţiriicelordoi. Evenimentul nu a ajunsştire
de presădecât la câtevaziledistanţă de la consumarealui; tot ziarulLe
Progrès a fost cel care l-a găzduit în paginile lui, după care a fost preluat de
84
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
alte jurnale bucureştene, iar pentru a se conforma în totalitate indicaţiilor
primite, nunţiul a formulat ştirea în termenii sugeraţi de Pietro Gasparri.
La 27 iunie 1921, cardinalul-secretar de stat răspundea raportului trimis
de către nunţiu, transmiţându-i faptul că conţinutul său a fost comunicat
suveranului pontif, care a fost încântat de informaţiile pe care respectivul
document le conţinea.35 Se pare că papa Benedict al XV-lea a apreciat
înadins modul în care Francesco Marmaggi s-a achitat de dificila misiune
care i se încredinţase; şi cardinalul Gasparri se grăbea să aprecieze zelul
cu care reprezentantul diplomatic al Sfântului Scaun în România a
cooperat la obţinerea liniştii sufleteşti a suveranului României.
Cu acest episod părea să se pună punct delicatei probleme a
reconcilierii regelui Ferdinand cu Biserica Catolică. Totuşi, în perioada
care a urmat, o serie de semnale lăsau să se înţeleagă faptul că problema
nu fusese definitv soluţionată. Mai exact, pe adresa Sfântului Scaun au
început să sosească informaţii alarmante, referitoare la faptul că condiţia
educării mezinei familiei regale din România era eludată, iar promisiunile
regelui României nu erau mai mult decât un simplu joc de imagine, abil
premeditat.36 Nu e de mirare că o astfel de acuzaţie gravă a determinat
Sfântul Scaun să obţină informaţii precise. Congregaţia Sfântului Oficiu a
solicitat demararea unei anchete, responsabilitatea furnizării informaţiilor
revenindu-i tot nunţiului de la Bucureşti.37 Pentru nunţiul Marmaggi,
clarificarea situaţiei era cu atât mai importantă cu cât el fusese cel care
avansase ideea meditării principesei Ileana cu ore de italiană şi-l
nominalizase pe profesorul însărcinat cu respectiva misiune, garantând
pentru calitatea lui umană şi intelectuală. Aşa se face că după o
documentare temeinică, nunţiul a fost în măsură să ofere lămuririle
solicitate de către Sfântul Scaun.38 Mai exact, la 25 mai 1922, nunţiul îi
scria lui Pietro Gasparri, anunţându-l că studierea limbii italiene de către
principesa Ileana şi implicit educarea ei religioasă după preceptele
credinţei catolice nu a fost posibil să înceapă mai devreme de toamna
anului precedent, întrucât peste vară întreaga familie regală se retrăgea la
reşedinţa de la Sinaia. După lămurirea acestei situaţii, nunţiul se grăbea să
confirme calităţile pentru care îl propusese pe Hildebrand Frollo să se
ocupe de educaţia religioasă a odraslei regale (pe lângă doza de încredere
firească conferită de apartenenţa la aceeaşi gintă latină). Şi de această dată
limbajul era cât se poate de encomiastic la adresa filologului român cu
35Ibidem, f. 63r-v.
36Ibidem, f. 65r-67r.
37Ibidem, f. 69r.
38Ibidem, f. 72r-79r.
85
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
origini italieneşti; la fel, şi calităţile morale ale Frollo erau întărite,
argumentul invocat de această dată fiind faptul că acesta se spovedea în
fiecare zi de joi şi primea sacramentul euharistiei zilnic, fie la biserica
Bărăţiei, fie la capela Surorilor Carităţii. Hildebrand Frollo fusese pus la
curent de către Francesco Marmaggi cu privire la misiunea secretă pe
care trebuia să o îndeplinească, manifestând-şi disponibilitatea de a se
implica şi angajându-se să-i livreze nunţiului rapoarte la termene precise.
Tocmai în aceste relatări periodice stătea dezlegarea situaţiei reale
referitoare la educaţia religioasă a principesei Ileana. Cel însărcinat să se
ocupe cu această misiune o descria pe principesă ca fiind „bună şi simplă,
de inteligenţă mediocră”. Dar nu aceste atribute erau cele care stăvileau
progresul ei în cunoaşterea învăţăturilor de credinţă ale Bisericii catolice.
Hildebrand Frollo relata faptul că augusta copilă se afla sub influenţa
dominatoare a mamei sale, regina Maria, „o protestantă, mai degrabă
indiferentă” faţă de problemele religioase, care în loc să-şi încurajeze
copila să studieze, o îndemna să practice mult sport „în toate formele
imaginabile”. În privinţa meditaţiior la limba italiană, care trebuiau să
constituie prilejul pentru a o iniţia pe principesă în tainele credinţei
catolice, acelaşi raportor sublinia faptul că la respectivele lecţii asista (la
solicitarea reginei) şi guvernanta principesei, care era persoana de
încredere a stăpânei casei, de aceeaşi etnie şi confesiune cu ea. În acele
condiţii, planul croit de Frollo consta să o înveţe pe mezina familiei
regale noţiunile elementare de limbă şi gramatică italiană, care ulterior să
fie consolidate şi extinse prin utilizarea unor manuale de religie,
instrumente care trebuiau să servească educării principesei în spiritul
credinţei catolice. Pentru remedierea situaţiei, nunţiul a prezentat regelui
nemulţumirea lui Frollo legată de prezenţa guvernantei la lecţiile de
italiană ale principesei, suveranul sugerând că întreaga problemă trebuia
tratată cu multă delicateţe întrucât guvernanta era o intimă a reginei, iar a
o ofensa însemna a-i trezi suspiciuni suveranei, ceea ce putea genera
complicaţii. De altfel, regele îi mărturisise nunţiului că îi propusese soţiei
sale ca cel mai mic copil al lor să abandoneze ortodoxia şi să îmbrăţişeze
confesiunea catolică, variantă respinsă categoric de către suverană. Nici
contextul confesional nu era tocmai favorabil realizării unui asemenea
pas, se grăbea să adauge nunţiul. Francesco Marmaggi amintea de agitaţia
de ordin politic şi religios, ce reuşise să antagonizeze societatea
românească în acele zile, referitoare la oportunitatea încheierii
Concordatului cu Sfântul Scaun.39 În ciuda acelui context tulbure, regele
86
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
rămânea unul dintre oamenii de bază ai Bisericii Catolice din România,
ţinea să precizeze nunţiul. El punea chezăşie pentru bunele intenţii ale
suveranului României faţă de Biserica Catolică, afirmând că regele şi-a
îndeplinit obligaţiile impuse de Sfântul Scaun ca condiţii ale reconcilierii.
Mai mult, el credea că toate acuzaţiile care îl priveau pe rege erau
formulate de un grup de persoane de altă naţionalitate decât cea română,
care nu îl vedeau cu ochi buni şi care erau dispuşi să îl judece şi să îl
trateze cu severitate. Nunţiul îşi încheia scrisoarea adresată cardinalului
Gasparri, şi de această dată, într-un ton optimist, afirmând că regele
Ferdinand îşi înnoise în faţa lui hotărârea de a înfrunta toate obstacolele
(chiar cu preţul propriei abdicări) care puteau sta în calea bunei sale
înţelegeri cu Biserica Catolică, de care, era de părere, trebuia să-şi lege
viitorul însăşi ţara pe care o conducea.
Odată ajuns la Roma, amplul raport întocmit de nunţiul
Francesco Marmaggi a fost în măsură să liniştească într-o oarecare
măsură cercurile pontificale în ceea ce priveşte atitudinea regelui
Ferdinand faţă de Biserica Catolică.40 De altfel, respectiva relatare nu a
fost decât prima dintr-o serie de documente similare, rezultate de pe
urma supravegherii atente în perioada care a urmat a comportamentului
suveranului României.41 Dincolo de informaţiile pe care ele le conţineau,
existenţa lor era dovada faptului că Sfântul Scaun era dispus să acorde
iertarea „fiilor săi rătăcitori” doar în schimbul unor sacrificii din partea
acestora cel puţin egale cu gravitatea greşelilor de care erau responsabili.
87
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
PREOCUPĂRI ISTORIOGRAFICE LA IOAN DIMITRIE
SUCIU:,,MACEDO-ROMÂNII”
Historiographic Interests at Ioan Dimitrie Suciu:
,,Macedo-Romanians”
Silviu MUREŞAN
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
cu o istorie diferită de cea a Ardealului cu care era adesea confundat, a
făcut caz de studiu o viaţă întreagă pentru istoricul născut la Lugoj.
Încă din studenţie (1937-1941) manifestă interes pentru istoria
românilor bănăţeni. Sentimentul pentru provincia bănăţeană îl afişează
pentru prima dată la două gazete timişorene interbelice: ,,Vestul”şi
,,Voinţa Banatului”,1 cotidiene înfiinţate şi patronate de Sever Bocu,
figură emblematică şi de referinţă a Banatului dintre cele două războaie
mondiale. Discursurile politice ale ,,tribunului Banatului”, cum era numit
în acea epocă Sever Bocu, pledau todeauna pentru trecutul istoric al
provinciei. Nu lipseau din cuvântările sale evocări ale unor fapte şi
personalităţi bănăţene care au contribuit la dezvoltarea sentimentului
naţional. Evenimente istorice precum: ,,Revoluţia de la 1848-1849 în
Banat”, ,,despărţirea ierarhică”, ,,mişcarea memorandistică”, ,,Unirea
Banatului cu România”ş.a., sau a unor personalităţi implicate în mişcarea
naţională din Banat precum, Dimitrie Ţichindeal, Paul Iorgovici,
Constantin-Diaconovici-Loga, Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin
Toma Bojincă, Eftimie Murgu, Nicolae Tincu-Velia, Andrei şi Alexandru
Mocioni ş.a.
La Ioan D. Suciu, temele istorice abordate se confundă adesea cu
cele ale lui Sever Bocu. Tematica, personajele, uneori chiar şi stilul,
demonstrează că Ioan D. Suciu a fost influenţat de concepţia istorică a
politicianului bănăţean. Am aminti aici doar un singur exemplu care ne-a
convins că spusele de mai sus au un temei credibil. Recent, am avut
ocazia să cercetăm un dosar de documente din arhivaIoan D. Suciu care
conţinea un manuscris cu următorul titlu: ,,Comemoroarea
Memorandului la Universitatea Populară ,,Nicolae Iorga” din Vălenii de
Munte. Conferinţa d-lui Ioan Dimitrie Suciu”.2 Această comemorare a
fost evocată în vara anului 1942 de Suciu la Universitatea ,,N. Iorga”.3Tot
în acest an, tot acelaşi eveniment istoric, a fost rostit şi de Sever Bocu la
1 Vezi: Silviu Mureşan, ,,Istorie şi politică la Ioan D. Suciu în perioada studenţiei (1937-
1941)”, în Restituiri Bănăţene, volum II, Timişoara, Editura Eurostampa, 2014, p. 410-
438, unde am redat şi articolele apărute la aceste cotidiene.
2 Document în: Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, Fond familial I. D. Suciu,
invitaţii adresate de ,,Liga Culturală” lui Ioan Dimitrie Suciu privind conferenţierea
acestuia la cursurile de vară ale Universităţii Populare ,,Nicoale Iorga” din Vălenii de
Munte (1942-1942)”, în Restituiri Bănăţene, volum III, Timișoara, Editura Erostampa,
2015, p. 399-411.
89
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Timişoara.4 Exemplele ar mai putea continua dar nu acesta este scopul
cercetării noastre acum.
Printre multitudinea şi diversitatea subiectelor istorice tratate,
referitoare la Banatul secolelor XVIII-XX, Ioan D. Suciu a fost
preocupat şi de macedo-români. Această temă istorică nu se poate
indentifica mai devreme de 1942. Acum apare pentru prima dată
interesul său faţă de cei câţiva colonişti macedo-români aşezaţi în Banat
în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceast interes desigur
că a fost mai întâi observat la unchiul său Sever Bocu, care în discursurile
sale politice şi comemorative s-a folosit de portretele macedo-românilor
Andrei (1812-1880) şi Alexandru Mocioni (1841-1909) pentru a încuraja
atunci aspiraţiile politco-naţionale ale românilor bănăţeni. Am mai putea
adăuga şi faptul că, două dintre personalităţile acestei ilustre familii
macedonene, Alexandru şi fratele său mai mic Eugeniu, (1844-1901) au
corespondat cu tatăl lui Ioan D. Suciu, Dimitrie Suciu (?-1928),5 prim-
notar, învăţător şi mai apoi participant la Adunarea Naţională de la Alba-
Iulia la 1918.6
Legăturile lui Sever Bocu şi ale tatălui său Dimitrie Suciu cu unii
membrii ai familiei Mocioni, cu siguranţă că au dat un impuls conştiinţei
tânărului istoric pentru cercetarea istoriei macedo-românilor din Banat.
Aceste preocupări aveau să fie încurajate însă de profesorul şi bunul său
prieten Victor Papacostea (1900-1962). Cu acesta a întreţinut o relaţie de
prietenie, chiar dacă vârsta nu-i apropia prea mult, manifestată şi prin
cele câteva colaborări, mai ales acelea de la Institutul de Istorie Naţională
din Bucureşti,unde funcţionau amândoi ca membrii, precum şi alegerea
lui V. Papacostea în comisia de susţinere a doctoratului lui Ioan D. Suciu
în 1943.7 Papacostea era fondatorul şi directorul Institutului de Cercetări
şi Studii Balcanice din Bucureşti şi întemeietor al revistei ,,Balcania”,
având originea de aromân. Originea şi preocuparea lui Papacostea pentu
istoria Balcanilor explică şi colaborarea lui Ioan D. Suciu cu institulul şi
revista acestuia care aborda o serie de subiecte istorice care făceau
trimitere la aromânii/macedo-românii pătrunşi din Balcani în principatele
şi provincile româneşti.
manuscris.
7 Dintre membrii comisiei mai făceau parte: Gheorghe Brătianu, Constantin C.
90
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Preocupările sale istoriografice în privinţa macedo-românilor vor
viza pentru început două elite intelectuale: Ioan Constantini8şi fratele său
Dimtrie Constantini.9 Studiul referitor la Ioan Constantini îl publică în
1942 la,,Revista Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice”.10
Contribuţia lui I. D. Suciu în această privinţă este semnificativă şi inedită.
Chiar dacă personalitatea acestui macedo-român a mai fost cercetată în
epocă, aşa cum specifică în introducere, lucrarea sa economică aflată în
manuscris la Muzeul Banatului şi care poartă titlul de: ,,Denkschrift über
die banatter Bergwerke Oraviţa, Moldova, Sasca, Dognascka, Bogschan,
Recsitza, und ihre filialen mit Rücksicht auf das Gemeindewesen als
Beitrag zur Geschichte dieser Bergwerke”, nu era cunoscută până atunci
istoriografiei române. Trecând în revistă cuprinsul lucrării, acesta
indentifică menţiuni care stabilesc că, familia Constantini a emigrat din
Satisla (Macedonia) la Oraviţa în anul 1770, precum şi extragerea unor
informaţii din lucrare, care prezentau situaţia grea a şcolilor şi bisericilor
româneşti din regiunea montană a Banatului faţă de cele germane
sprijinite de cercurile înalte ale Vienei. Despre Ioan Constantini şi
lucrarea sa economică, acesta va mai susţine încă două comunicări, în
1943 când primeşte invitaţia de a conferenţia pe această temă chiar de la
Victor Papacostea11şi în 1948 la Institutul de Istorie Naţională din
Bucureşti.12
Cel de-al doilea studiu îl dedică lui Dimitrie Constantini, fratele
mai mic a lui Ioan, cercetarea fiind legată într-o oarecare măsură tot de
personalitatea lui Victor Papacostea care, împreună cu Constantin
Marinescu şi Alexandru Rosetti, erau solicitaţi de directorul Institutului
de Istorie Naţională din Bucureşti, Constantin C. Giurescu, cu editarea
unui volum de studii închinat lui Constantin Giurescu (tatăl). Astfel în
volumul Amintirea lui Constantin Giurescu la două zeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875-
1918), Bucureşti, 1944, p. 503-510. Articol redat şi în Vestul, XIV, numãr 3052-3053,
1944, p. 2-3.
10 Comitetul revistei era condus de Victor Papacostea (director şi profesor la
335-336.
12 I. D. Suciu, ,,Ion Constantini şi lucrarea sa ,,Denkschrift uber die Banater Bergwerke”
91
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
aprilie 1943 i se va solicita lui I. D. Suciu colaborarea, printr-o invitaţie
semnată de Papacosteaşi Rosetti.13
Personalitatea lui Dimitrie Constantini este prezentată în aceeaşi
ordine de idei ca şi cea a fratelui său Ioan. Pentru partea referitoare la
viaţa şi activitatea acestuia, I. D. Suciu se foloseşte de istoriografia
bănăţeană care a consemnat date şi mărturii în legătură cu acest macedo-
român. Contribuţia nouă adusă de Suciu este numai-decât valorificarea
operei lui Dimitrie Constantini. Cuprinsul şi descrierea lucrării: Istoria
Vest şi Ost Românilor de Dimitrie Constantini Orăviţanu, Timişoara la anul
1857, era redată atunci istoriografiei româneşti pentru prima dată. Deşi
nu recurge la o abordare în totalitate critică asupra lucrării, alegând doar
forma de expunere, I. D. Suciu atrage atenţia asupra importanţei şi valorii
ei istorice: ,,[...] din punct de vedere istoric, Dimitrie Constantini a fost printre
primii Români care au încercat să dea în limba neamului său o istorie a Românilor.
Iar din punct de vedere social, pe lângă el, cei doi membrii ai familiei lui, Gheorghe şi
Ioan Constantini au avut o contribuţie aleasă la ridicarea neamului românesc din
Banat [...]”.
Intelectual activ, implicat mai totdeauna în evenimentele
cotidiene şi culturale ale societăţii româneşti din anii ‘40, I. D. Suciu se
găseşte receptiv atunci când la 3 aprilie 1943 se stinge ultimul urmaş în
linie bărbătească a ilustrei familii Mocioni din Banat. În acest sens, scrie
pentru revista ,,Le monde Balkanique”un articol comemorativ dedicat lui
Anton Mocioni de Foeni la un an de la moartea acestuia. Deşi tipărirea
revistei nu s-a mai produs,14 necrologul lui Anton Mocioni de Foeni se
găsește astăzi în fondul arhivistic I. D. Suciu15. Din conţinutul
necrologului se poate observa faptul că I. D. Suciu cunoştea în amănunt
istoria acestei familii macedo-române stabilite în Banat la mijlocul
secolului al XVIII-lea şi despre care, aşa cum am amintit la începutul
studiului, a întreţinut o corespondenţă şi cu tatăl său Dimitrie Suciu. Cu
92
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
siguranţă că acesta a fost şi unul dintre motivele care l-au determinat să
evoce figura lui Anton Mocioni de Foeni.
Un ultim exemplu pe care îl vom menţiona în cele ce urmează
vine să întărească faptul că, macedo-românii bănăţeni au intrat serios în
preocupările sale istoriografice din deceniul ’4 al secolului XX. În fondul
arhivistic I. D. Suciu se dispune şi de un ,,contract” între acesta şi
Institutul de Cercetării şi Studii Balcanice, reprezentat de Victor
Papacostea şi unde se fac referiri la o lucrare care trebuia să trateze
subiectul: ,,Colonizările macedo-române din Banat”, lucrare ce trebuia să
fie tipărită în 1000 de exemplare şi predată institutului pentru a se ocupa
de editarea ei până la data de 1 ianuarie 1944.16 În acest caz, din păcate,
ne lipseşte atât manuscrisul cât şi unele indicii care pot să confirme sau să
infirme dacă lucrarea a fost s-au nu tipărită şi editată.
Este lesne de înţeles acum care au fost factorii care au contribuit
la interesul lui I. D. Suciu faţă de cercetarea istoriei acestei populaţii
Balcanice aşezate în Banat încă de la jumătatea secolului XVIII. În
primul rând, aşa cum aminteam deja, un prim rol l-a avut chiar unchiul
său Sever Bocu17 care l-a putut iniţia în cunoaşterea trecutului istoric al
provinciei bănăţene şi desigur a famililor macedo-române care au avut un
rol însemnat în dezvoltarea societăţii de aici. Nici varianta unei moşteniri
familiale, precum cea a corespondenţei tatălui său Dimitrie Suciu cu unii
membrii ai familiei Mocioni nu poate fi lipsită de importanţă.
Desigur că preocupările sale în această direcţie au luat contur mai
ales datorită lui Victor Papacostea, acesta putând să canalizeze
cunoştiinţele tânărului istoric spre un astfel de subiect, făcând numai-
decât să răsară o preocupare nouă care până atunci lipsea din atenţia
istoricului bănăţean.
Macedo-Românii vor continua să prezinte un interes şi în
perioada postbelică, chiar dacă nu sub forma unor studii speciale
dedicate acestora. Lucrările sale precum: Revoluţia de la 1848-1849 în
Banat, Monografia Mitropoliei Banatului s-au Istoria modernă a Banatului,
lucrare rămasă în manuscris, au făcut numeroase referiri la rolul macedo-
românilor în dezvoltarea societatăţii Banatului din secolele XIX-XX,
evidenţiind mai ales forţa intelectuală a acestei familii de proveninţă
Balcanică.
93
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Pentru confirmarea cercetării noastre, redăm în anexă cele două
studii care au fost publicate de I. D. Suciu referitoare la fraţii Ioan şi
Dimitrie Constantini, pentru a putea servi cercetătorului preocupat de
această familie macedo-română dar şi pentru că ele au fost publicate în
volume mai greu accesibile astăzi. De asemenea, textele sunt confirmate
şi de cele două invitaţii adresate lui I. D. Suciu precum şi necrologul lui
Anton Mocioni de Foeni şi contractul referitor la lucrarea ,,Colonizările
macedo-române din Banat”, documente inedite păstrate în fondul
arhivistic familial I. D. Suciu.
94
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ANEXE DOCUMENTARE:
95
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ocazii.19Această menţiune este foarte importantă deoarece face parte
dintre puţinele cazuri când se arată cu preciziune anul imigrării în Austria
a unui colonist macedo-român precum şi localitatea de origine.
Demn de remarcat este şi capitolul privitor la starea şcolilor şi
bisericilor. Aflăm expuse în mod sistematic situaţia acestor două instituţii
de cultură din toată regiunea muntoasă a Banatului de acum un secol. Nu
vom intra în amănunte statistice ci ne mulţămim doar a da unele părţi de
ordin istoric. Astfel despre originea şcoalelor şi bisericilor din comunele
montaniste se pronunţă în felul următor: ,,Înaltul Consiliu Montanar, ca
patron al credincioşilor bisericii romano-catolice a clădit şcolile şi
bisericile acestora, le-a întreţinut şi a salarizat atât preoţii cât și învăţătorii.
Şcolile greco-neuniţilor le-a clădit şi întreţinut tot înaltul Consiliu
Montanistic şi tot el i-a salarizat pe învăţători. Bisericile însă au fost
făcute de comune care le-au şi întreţinut. În Oraviţa Montană, un
oarecare Hagi Nicolae Dimitriu, care a imigrat în 1760 din Castoria
(Macedonia) a clădit din fondurile proprii biserica greco-neunită şi a
înzestrat-o şi cu diferite ornamente din Ierusalim. În general, comunele
Montane de religie greco-neunită, doresc în mare parte zidirea bisericilor
lor ,,Grecilor” veniţi din Macedonia în a doua jumătatea a secolului al
XVIII-lea”.20 Iată o a doua informaţie importantă care, dacă va fi
verificată, ne va da o ideie asupra rolului important pe care l-au avut
macedo-românii la desvoltarea culturală a regiunii muntoase a Banatului.
Nu mai puţin interesante sunt comparaţiile ce le face Constantini între
salarizarea preoţilor şi învăţătorilor catolici şi cei ortodocşi: Preoţii
romano-catolici au o congră de 300 florinţi încartiruire, 15 maje de
fructe, 15 maje porumb, 30 maje ovăz şi 10 m.c. (metri cubi n.n.) de
lemne apoi stola. Învăţătorii au un salariu anual de 150-250 florinţi,
încartiruire de locuinţă (anual 20-30 fl.), 12 maje de fructe şi până la 5
m.c. lemne.
Învăţătorii greco-neuniţi sunt retribuiţi cu 120 fl. anual afară de
încartiruire şi 6 fl. anual pentru lemne. Preoţii greco-neuniţi primesc în
locul încartiruirii legale, un echivalent de 150 fl. anual. Pe lângă aceasta ei
au stola reglementară şi din partea fiecărui cap de familie de lucrători 18
criţari, de la meşteşugari 34 criţari şi de la neguţători un fl. 8 cr., aşa zisa
Ber care este încasată împreună cu Catastrum şi plătită de casieria
comunală...”.21 ,,De câte ori s-a vorbit de mărirea numărului învăţătorilor
19Ibidem, p. V-VI.
20Ibidem, p. 86. Pasagiul e utilizat de Pesty Frigyes, Krasső Vármegye tőrténete, II/1,
Budapest, 1884, v. 11/2, pp. 86-87.
21Op. cit., p. 17.
96
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
de religia greco-neunită şi de dotarea lor din casa parohială după cum
sunt plătiţi dascălii romano-catolici, direcţia montanară răspundea că,
această problemă a sporirii numărului depinde de organizaţia comunei,
casa parohială având alte scopuri decât ajutorarea învăţătorilor. În ceeace
priveşte pe învăţătorii germani, ei primesc aceeaşi contribuţie din caseria
parohială ca mai înainte, deşi muncitorul român contribuie la această
caserie tot atât de mult ca şi cel german şi din cauza lipsei de dascăli şi
localuri suficiente de şcoală cam jumătate din copiii din religia greco-
neunită rămân fără instrucţiune şcolară”.22
Pentru îndreptarea acestor stări de lucruri ,,autorul prezentului
memoriu-fiind însuşi directorul şcolii regionale româneşti din Oraviţa
Montană încă din anul 1851-a făcut mai multe petiţii pentru a răsplăti
încrederea ce i-a acordat-o comuna şi autorităţile şcolare însă fără succes
pretextându-se motivul: ,,Până vor fi organizate comunele”.23 Iată deci o
serie de lămuriri foarte preţioase, din care reiese situaţia materială
inferioară a factorilor culturali româneşti faţă de cei germani sprijiniţi de
cercurile mai înalte. Desigur că pentru viitorul biograf a lui Constantini
nu sunt lipsite de interes nici încercările lui de a îndrepta situaţia vitregă a
elementului românesc. De aceea opera lui Constantini ar fi bine să fie
cercetată în amănunt şi contribuţia lui la ridicarea regiunilor miniere a
Banatului să fie redată istoriei.
I. D. SUCIU
22Ibidem, p. 89.
23Ibidem, p. 90.
97
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
În general, marele lor merit constă în faptul că fiind conştienţi de
originea lor românească, nu au trecut de partea Sârbilor, cu toate că în
acest timp ierarhia acestora era atot puternică în biserica Românilor din
Ardeal şi Banat. Ei s-au asimilat neamului nostru şi prin ajutoarele ce le-
au dat, precum şi prin fundaţiile înfiinţate, au contribuit în măsură
hotărâtoare la formarea unei clase intelectuale româneşti şi mai ales a
unei burghezii înstărite. Aceasta cu atât mai mult, cu cât nevoia unei
burghezii se simţea mult în oraşele imperiului Austriac: ,,În concepţia
monarhiei autoritare, cu baze mercanteliste, burghezia aceasta nouă şi
străină împlinea o importantă misiune de stat; întărită prin privilegii şi
ridicată la însemnate roluri nobiliare, ea trebuia opusă nobilimii
tradiţionale şi mai ales vechilor oraşe ce persistau în regimul economic al
cetăţii”.24
Numai când vor fi cunoscute istoriografiei româneşti toate
sacrificiile acestor familii vom putea face un bilanţ al marii lor contribuţii
la renaşterea noastră. De aceea, în cele ce urmează, vom încerca să
reactualizăm viaţa unuia dintre aceşti macedo-români, care prin munca
lui a binemeritat dela Românii Bănăţeni.
***
Mulţumită datelor ce le avem, familia Macedo-Română
Constantini, poate fi urmărită încă dela venirea ei din Macedonia. Astfel,
în introducerea din fruntea volumului ,,Denkschrift über die banatter
Bergwerke”,25 datorită lui Ioan Constantini se menţionează originea lui
macedo-română, precizând chiar că tatăl lui, Gheorghe Constantini a
venit ca neguţător din Satistla (Macedonia), în anul 1770. Deci, la această
dată Gheorghe Constantini se stabileşte în Oraviţa, care începuse să
devină un important centru minier. De altfel, se pare că în această epocă
Oraviţa constituia un deosebit punct de atracţie pentru coloniştii
macedo-români. Numărul lor ajunse-se atât de mare, încât în 1784
reuşesc cu propriile lor mijloace să-şi clădească o monumentală biserică,26
operă la realizarea căreia Gheorghe Constantini îşi are un merit
deosebit.27 Nu cunoaştem cu precizie data morţii lui. În tot cazul se pare
24 Victor Papacostea, ,,Pentaglosarul lui Nicolae Ianovici”, în Rev. Ist. Rom., an IX,
1939, p. 322.
25 Cu titlul întreg: Denkschrift über die banatter Bergwerke Oraviţa, Moldova, Sasca, Dognascka,
Bogschan, Recsitza, und ihre filialen mit Rücksicht auf das Gemeindewesen als Beitrag zur Geschichte
dieser Bergwerke, Temesvar, 1857, pp. V-VI.
26 Sim. Sam. Moldovan, Oraviţa de altă dată..., Oraviţa, 1938, p. 17; cf. Pesty Frigyes,
98
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
că în 1816 nu mai era în viaţă, deoarece nu figurează în lista donatorilor
pentru înfiinţarea teatrului din Oraviţa.
Activitatea începută de Gheorghe Constantini va fi continuată de
cei doi fii ai lui, Ioan Constantini şi preofesorul Dimitrie Constantini
(1792-1865).
Ioan Constantini a fost controlor şi mai apoi şef al sindicatului
minier din Oraviţa.28 Îl aflăm în fruntea tuturor manifestaţiilor româneşti
din timpul lui. Astfel, datorită zelului depus de el, se clădeşte de către
arhitectul macedonean Niuni, teatrul din Oraviţa, care se menţine până în
zilele noastre. În anul următor (1818) începe redactarea unei gazete
săptămânale în limba germană ,,pentru manifestarea opiniei publice”,
care apare până la 1820.29 Prin acest ziar, deşi scris într-o limbă străină,
Ioan Constantini este primul ziarist ce-l avem în trecutul nostru.
Interesul pentru instituţiile culturale nu-i scade nici mai târziu. Astfel în
1852, îl aflăm ca director al şcolii confesionale ortodoxe române din
Oraviţa.30
Pe lângă activitatea culturală, trebuie să menţionăm şi activitatea
lui profesională, care constă în organizarea vieţii minerilor din Banat. În
acest scop face pentru cercurile conducătoare din Viena două memorii
de mare importanţă socială: primul în 1819, care a rămas până azi în
manuscris,31 iar al doilea pe care îl tipăreşte în Timişoara la 1857 e
intitulat: Denkschrift über die banatter Bergwerke Oraviţa, Moldova, Sasca,
Dognascka, Bogschan, Recsitza, und ihre filialen mit Rücksicht auf das
Gemeindewesen als Beitrag zur Geschichte dieser Bergwerke. Din nenorocire
această operă a rămas cunoscută unui cerc prea restrâns. Totuşi
istoriograful maghiar Pesty Frigyes îi reproduce părerile cu respect
citându-i opera şi numindu-l ,,un vechi minier”;32 iar cercetătorul
bănăţean Sim. Sam. Moldovan, ocupându-se de el se pronunţă cu mult
entuziasm: ,,Având în vedere concluziile ei sociologice, care se desprind
din analiza faptelor, făcută cu atâta pătrundere psihologică ea ar fi putut
folosi întregei Europe”.33
Şi celălalt frate, Dimitrie Constantini, prin munca lui onestă şi
mai ales prin felul în care a condus diferitele instituţiuni ce i-au fost
99
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
încredinţate a lăsat cele mai frumoase amintiri, entuziasmând pe toţi
biografii de mai târziu.
S-a născut în 1792 la Oraviţa. După terminarea studiilor
gimnaziale, în anul 1810 urmează filosofia la Seghedin pe care o termină
în 1813.34
În anul următor (1814) este numit ,,profesor de gramatică şi
sintaxă latină în Oraviţa Montană, la gimnaziul cel mic latin”-după cum
însuşi mărturiseşte.35 Aici urmând gestul filantropic al fratelui său,
contribuie la ridicarea teatrului cu 4 fl.36 La Oraviţa nu stă decât doi ani,
căci în 1815 devenind vacantă catedra lui Ion Mihuţ, la preparandia din
Arad, colegiul profesoral îl recomandă inspectorului suprem Nestorovici,
spre a fi numit în locul vacant. Forurile superioare acceptând numirea, în
15 Iulie s. v. 1817 este ,,introdus în oficiu cu solemnitatea
obicinuită”.37Asupra materiilor ce le preda avem însuşi mărturisirea lui:
,,De aci (din Oraviţa) am căpătat chemarea ca profesor de pedagogie
universală, de ambele metodice şi de istoria maghiară în institutul
preparandiei române, unde am fost până la anul 1837 şi senior”.38 Într-
adevăr, în 1817, în urma unor împrejurări necunoscute, Nestorovici
numeşte pe Constantini ca senior al preparandiei în locul lui
Diaconovici-Loga,39 iar peste doi ani este definitivat la catedră. Între
timp, personalitatea tânărului profesor se impune tot mai mult
superiorilor, încât la 1824, în urma morţii directorului local Sava Arsici,
Constantini e numit şi ,,preşedinte al conferinţei profesorale”.40
În noua lui demnitate luptă pentru ridicarea prestigiului
Institutului şi pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a corpului
profesoral. La 13 Septembrie 1825, în urma morţii lui Nestorovici, e
delegat să depună împreună cu Dimitrie Isailovici recursul la treptele
tronului, pentru numirea noului inspector suprem şi director al
preparandiilor greco-neunite din Austria, susţinând pe Luca Kengyelatz,
directorul districtului literar din Timişoara. În 20 0ctombrie 1825 sunt
primiţi în audienţă de suveran, fără însă ca memoriul lor să aibă vreun
rezultat.41 Zelul ce-l arată pentru progresul Institutului se dovedeşte şi în
34 Dr. T. Botiş, Istoria Şcoalei Normale şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad,
Arad, 1922, p. 386.
35 D. Constantini, Scurtă deducere..., Timişoara, 1856, p. 1, nota.
36 Sim. Sam. Moldovan, op. cit., p. 92.
37 Dr. T. Botiș, op. cit., p. 39.
38 D. Constantini, op. cit., p. 1, nota.
39 Dr. T. Botiș, op. cit., p. 42.
40Ibidem, p. 47.
41Ibidem, p. 49-50.
100
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
urma morţii profesorului Fritz (1829) când predă în mod gratuit limba
germană.42
Viaţa i s-ar fi scurs ca profesor la Arad dacă nu ar fi fost chemat
în 1837 la Oradea ca administrator al districtului şcolar vacant.43 Totuşi
catedra dela Arad nu o părăseşte complet decât în 1843, în urma numirii
lui Constantin Ianovici ca director al preparandiei, când îşi numeşte
suplinitor pe medicul Dr. Atanasie Şandor.44 În 1845 fiind definitivat în
postul ce-l ocupa şi mai ales, din cauza neînţelegerilor cu Ianovici,
renunţă definitiv la catedră, ocupându-se de organizarea şcoalelor din
districtul Orăzii.
În noua lui demnitate pregăteşte terenul pentru înmulţirea
şcoalelor din Bihor, al căror număr se va ridica şi mai mult în epoca
absolutismului. După liniştirea tulburărilor din 1848-1849 îndrumă
învăţătorimea la ordine şi continuarea activităţii didactice.45
Nu mai are prilejul să-şi continue activitatea didactică deoarece în
1850, odată cu începerea absolutismului, fiind pensionat, se retrage la
Oraviţa. Înainte de a se îndepărta definitiv de preparandie are un gest de
mărinimie: donează bibliotecii şcoalei, 39 de cărţi în valoare de 61 fl.46
Încă dela Oradea începe redactarea operei lui mai importante
Istoria Vest şi Ost Românilor, din care apare primul volum la Timişoara în
1857.
La 17 Octombrie s. v. 1865, în urma bătrâneţelor, moare la
Oraviţa iubit şi stimat de toţi cei ce l-au cunoscut. Despre personalitatea
lui, toţi biografii se pronunţă în mod elogios. Astfel Iuliu Vuia spune că
,,a fost un bărbat de valoare ştiinţifică şi limbist erudit”;47 iar Dr. T. Botiş
îl consideră ca ,,un bărbat distins al neamului şi bisericii noastre. Născut
şi crescut dintr-o familie fruntaşă, înzestrat cu un spirit ager, vorbind şi
scriind în limba română, latină, germană şi fiind în cele materiale bine
situat, se bucura de autoritate şi trecere în societatea română şi străină din
Arad. Era asesor al comitatelor Arad, Cenad şi Sirmiu. Graţie acestor
42Ibidem,p. 58.
43 D. Constantini, op. cit.,: ,,La anul 1837 am fost denumit ca administrator directoratului
orădean”; cf. şi T. Botiş, op. cit., p. 61.
44 Dr. T. Botiş, op. cit., p. 63.
45 N. Firu, Date şi documente privitoare la istoricul şcoalelor române din Bihor, Arad,
1910, p. 39.
46 Dr. T. Botiş, op. cit., p. 372.
47 I. Vuia, Fragmente din istoricul pedagogicului confessional gr. ort. Roman din Arad, Panciova,
1887, p. 39.
101
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
consideraţii a ştiut să scutească şi să apere existenţa şi cinstea Institutului
în faţa tuturor primejdiilor ce-l ameninţau”.48
***
Pe lângă activitatea didactică, Dimitrie Constantini ne-a lăsat şi
primul volum dintr-o lucrare mai mare privitoare la istoria Românilor şi
Grecilor, care a apărut în 1857 la Timişoara sub titlul: Istoria Vest şi Ost
Românilor de Dimitrie Constantini Orăviţanu, Timişoara la anul 1857. Apariţia
acestui volum a fost anunţată publicului printr-o broşură care explică
motivele ce l-au determinat la tipărirea lucrării şi cuprinsul primului
volum, cerând să-l sprijinească prin prenumerare.49
Motivele care l-au determinat a scrie această lucrare sunt: lipsa
unei istorii a Romanilor şi Bizantinilor în limba română; recunoştinţa
pentru încrederea ce i-a fost arătată ca profesor la Arad şi dorinţa de a
apropia publicul românesc ,,către adevărata cunoştinţă a stărilor...
Romanilor, neuitaţilor strămoşilor noştri”.50 De aceea această carte se
adresează în primul rând clasei de mijloc a Românilor: ,,...nu-mi fu scopu
a scrie istoria critică, au hronica popoarelor, nici a mă cufunda în
disputăciuni adânci şi groase disertăciuni; ci scriu pentru clasa Românilor
noştri cea de mijloc, după putinţa însuşirilor mele şi pentru mai uşoară
pricepere a iubiţilor mei cetitori; scriu ca şi sholariu să priceapă şi prin
cetire cu înţelegere pe ai săi acasă şi pretutindenea să-i desfăteze, să-i
înveţe”.51
Şi pentru ca informaţia să fie cât mai exactă s-a ţinut de ,,calea de
mijloc” urmărind ,,cu credinţă mare... adevărul lucrurului” căci
,,... istoriograful caută şi trebiue să fie întru toate deducerile şi scrierile
sale istorice, nepărtinitor, sârguitor, de adevăr iubitor, cu autoritate şi
dreptate”.52 După aceste consideraţii care sunt complectate cu câteva
lămuriri privitoare la editare, urmează ,,programul, adecă scurtă arătare
despre cuprinderea istoriei acesteia peste tot”53 pe care-l expune între
paginile 9-22 ale broşurii.
102
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Desigur că-după numărul prenumeranţilor-planul lui Constantini
a fost bine primit, încât în anul următor apare la Timişoara, în aceeaşi
tipografie, format 8ᵒ, volumul întâi al istoriei, având al doilea titlu mult
mai lămuritor: ,,Istoria a Vest Romanilor şi Ost Bizantinilor. Tomul I:
dela popoarele cele mai vechi în Italia şi dela împărţirea ei înainte de
numerarea cea hristiană până la ridicarea cetăţii Roma la împărăteasca
domnire şi demnitate, adecă de la anul 1325 înainte de numărarea cea
hristiană, până la epoha cea mai mare a lumei a nascerii Mântuitorului
Isus Hristos sau până la anul I-iu a mântuirei omeneşti, adecă dela anul
2675 dela crearea universului (a lumei) până la anul 4000 d.c.l. Un
răstimp de 1325 de ani, înainte de numărarea hristiană. Cu privinţă şi
sprea alte popoare şi ginte, care erau în Italia pe atunci, eară spre altele
care acolo mai târziu au descălecat s-au aşezat şi s-au împoporat de
Dumitriu Constantini Orăviţanu n. o. profesor, senior şi actuale director
de shole române a legii drept credincioase răsăritene. Culeasă şi pusă în
fir hronologic la anul 1856”. Deci primul volum cuprinde Istoria
Romanilor ,,încă dela timpurile poetice” până la naşterea lui Hristos.
Pentru o mai uşoară orientare dăm titlurile capitolelor II şi XII, adecă
începutul şi sfârşitul lucrării: ,,Descrierea Italiei înainte de numărarea cea
hristiană”; împărţirea ei; popoarele cele mai vechi ale Italiei şi altor mai
învecinate, iară mai vârtos din Asia venite... Pelasgii, Elinii, Grecii şi
Evandru. Cei dintâi domnitori în Italia încă de la începuturile poetice
adecă: Joun, Saturn, Picu, Faun, de aci Latin cu latinii săi. Ercule-cea
dintâi cultură în Italia, Troia Antenor, Enea şi Ascaniu cu Troianii săi în
Laviniu. Latin regele în Laţiu. Turnu regele Ratulilor bătut de Latin prin
ajutorul lui Enea, acesta cu fiica lui Latin anume Lavinia căsătorit îşi
deschide calea la domnia Italiei. Oraşele Lavinia, Alba-Longa, muma
Romei; Daun, Diomed, Regii din Argos, Argirii, Etruscii şi cultura lor în
Italia. Numitor prin Amuliu detronat. Rea Silvia, gemenii ei Romul şi
Remul, ridicarea cetăţii prin Romul, aşezarea domniei monarhico-
regească printrânsul în ţinuturile romano-italiene”.54 Iar capitolul XII, cu
care se închee lucrarea, tratează următoarele: ,,Cauza scăpătării şi a
derăpănării republicei romane a fost adunarea visteriilor răpite din Asia,
Europa şi Africa pe lângă care se mai adaugă moliciunea, nînfrânarea
întru desfătări şi sburdărniciile orientale; aşa Romanii moleşindu-se pierd
cu încetul patriotismul şi egoismul lor cel vechiu, făcând toate de
vânzare, fiindcă toţi tindeau numai la averi... Urmează hronologia sau
timpul stăpânirei şi a domnirei romane sub regi, şi consulate, sub
dictatură şi tribunate. Timpul întinderii aristocraţiei şi democraţiei la
54Scurtă deducere..., p. 9.
103
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Roma; timpul sub ambele triumvirate până la ridicarea Romei la
împărăteasca demnitate. Statul domniei romane politic şi militar”.55
Din simpla înşirarea a capitolelor ne putem da seama că autorul
nu a urmărit decât a da în limba românească, în mod didactic, fără vreo
pretenţie de originalitate, o sinteză a Imperiului Roman.
Totuşi în capitolul I privitor la ,,introducerea în istorie peste
tot”56 tratează unele chestiuni de metodologie care nu pot fi lipsite de
interes.
Luând ca bază originea etimologică a cuvântului іоτοр ,,uşor
pricepem că istoria însemnează o ştiinţă”. De aceea şi între maximele din
fruntea volumului pune şi una de a lui cu următorul cuprins: ,,Nu căuta
aicea fabule, nici poezii, ci adevăr istoric lămurit fără de fantasii”.
Fiind o ştiinţă, istoria ,,trebuie să ne arate folosurile (sic!) şi
scăderile întâmplate între oameni din veacuri, ca aşa bine cunoscându-le
să ne povăţuiască în viaţa noastră de fapte bune, ferindu-ne de cele
rele”.57 Spre a corespunde acestui scop, istoria trebuie să ne arate pe
lângă virtuţile şi slăbiciunile personalităţilor şi statelor şi evoluţia
,,ştiinţelor, maestriilor şi alte deprinderi mehanice şi tehnice” şi să ,,ne
descopere cum omenirea a devenit prin creştere, prin învăţătură şi
deprinderi folositoare la mai mare perfecţiune...şi mai pe urmă cum s-a
ridicat cultura morală, religioasă, literară şi socială”.58
De aceea istoria cuprinde mai multe ,,ramuri”: politică,
ecleziastică, literară, polemică (militară) etc.59 Din punct de vedere al
extinderii sunt două categorii mai importante: istoria universală, care ,,ne
arată faptele şi lucrurile vrednice de ştiut, care s-au întâmplat dela facerea
lumii şi ţine întins firul până în ziua de astăzi” şi istoria particulară, care
se ocupă de istoria unui singur neam.60 Pentru o mai uşoară orientare,
istoria a fost împărţită ,,în istoria timpului celui vechiu, dela facerea lumii-
395 d. H., a celui de mijloc, 395-1517 şi a celui nou dela 1517 încoace.
Împărţirea aceasta nu e la toţi istoriografii asemenea: mulţi împart istoria
lor în epohe, în ere, în perioade, în secole, în capete şi alt: adecă fără de a
ţinea oricareva sistemă”.61 De aceea autorul precizează felul în care îşi
împarte lucrarea lui: epoca întâi, dela facerea lumii până la întemeierea
104
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Romei; epoca doua până la naşterea lui Hristos şi a treia dela naşterea lui
Hristos încoace.62
Un bun istoriograf ,,caută să se ţină de un metod cât mai uşor
întru povestirea sa”. De aceea unii scriu sub formă ,,povestitoare”, fără
arătări sau dovezi măcar că scriu istoriile lor încopciate cu autoritate
istorică”, alţii au adoptat metoda pragmatică căutând ,,a pune înainte
cauzele, influenţele şi urmările evenimentelor, iar alţii au adoptat metoda
critică, prin care istoricul ,,aduce isvoarele pe care cercându-le toate cu
deamănuntul le înşiră înainte”.63
Pentru ca un istoriograf să fie cât mai obiectiv, trebuie să ţină
seama de geografie, care ,,arată unde s-a adus fapta cea vrednică de ştiut”
şi de ,,hronologie care arată timpul, adecă anul, luna şi ziua când s-a
întâmplat lucrul cel vrednic de ştiut”. De asemeni ,,se mai cere dela un
istoriograf ca să aibe aceste două calităţi: ...deplină cunoştinţă despre
lucrul ce-l scrie şi să fie despre adevăr bine încrezut, aducând în
descoperirea sa mărturie îndestulătoare şi vrednică de tot crezământul”.64
Mărturia istorică la rându-i e de două feluri: ,,mută şi
cuvântătoare”. Mărturia ,,mută” nu are urme scrise, spre deosebire de cea
,,cuvântătoare” care constă în diplome, privilegii, inscripţii, tradiţii etc”.65
Interesant e felul în care se pronunţă despre tradiţie ca mărturie
istorică: ,,Tradiţiile nu sânt alta decât nesce povestiri trecute din gură’n
gură, de la un genunche de oameni la altul; de unde pe românie uricele,
fiindcă lăţirea acestora se face cu urechea, adecă prin auz, acestea nu sânt
de prea mare încrezământ, căci unii vorbindu-le mai adaugă, iarăşi alţii
mai scurtă din ele; fieştecare după plăcerea sa fără de cea mai puţină
autoritate istorică”.66
În ceea ce priveşte pe istoriografi şi aceştia sunt de mai multe
categorii: contemporani ,,cari au vieţuit tocmai pe timpul... când s-au
întâmplat faptele, supari adecă nemijlocit următori contemporanilor,
domestici care au scris întâmplările ţărilor în care locuesc şi străini care
scriu întâmplările... altor ţări”.67
Seria acestor consideraţii se închee prin următoarele precizări:
,,Descrierea istoriilor de popoare sau ginte e ca şi un câmp mare şi larg
de aceea nu poate să ţină tot una, ci trebuie să aibă o împărţire, de cumva
62Ibidem, p. 26.
63Ibidem, pp. 26-27.
64Ibidem, p. 27.
65Ibidem, p. 28.
66Ibidem, p. 29.
67Ibidem, p. 29.
105
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
scriitorul n-ar voi să ostenească mintea cetitorului peste măsură; căci ştiut
este că memoria noastră e scurtă, lunecoasă, ba arareori şi
necredincioasă”.
,,Iată că numai din aceste puţintele (cuvinte) ne convingem că
oricareva împărţire în istorie nu numai că e de lipsă, ci şi de folos şi
aceasta a fost cauza că istoria aceasta am împărţit-o în capete şi paragrafi,
după cum au urmat epocele întrânsa”.68
Tomul II al Istoriei nu a mai apărut, cu toate că fusese anunţat
încă din 1850, menţionând că va cuprinde ,,Istoria Romanilor sub
domnia monarhică a Împăraţilor” şi invitând publicul la prenumerare.69
Cauzele nu se cunosc, probabil că ,,publicul cetitoriu” nu a primit aşa
cum trebuia tomul I ,,dela primirea şi trecerea căruia va atârna boldul,
sârguinţa, emulaţiunea a înşira, a continua şi a scrie şi mai departe aceste
începute.70
Poate că şi stilul prea confuz, cu construcţia frazei luată după
limba germană a făcut pe cetitori, care mai ales după revoluţia de la 1848
deveneau tot mai pretenţioşi, să nu mai dea importanţa cuvenită operei
lui Constantini.
Totuşi efortul lui, acum după un secol aproape, când putem face
bilanţul culturii noastre istorice din acea vreme, merită toată consideraţia,
deoarece din punct de vedere istoric Dimitrie Constantini a fost printre
primii români care au încercat să dea în limba neamului său o istorie a
Românilor. Iar din punct de vedere social, pe lângă el, cei doi membrii ai
familiei lui, Gheorghe şi Ioan Constantini au avut o contribuţie aleasă la
ridicarea neamului românesc din Banat.
I. D. SUCIU
106
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Cu el dispare un nume istoric care a luat parte la toate actele mari
ale Neamului Românesc, începând dela 1848 încoace.
În 1747 preotul Constantin Popovici vine din Macedonia în
imperiul austriac. Oraşul de origine pare a fi fost Moscopolea. Prin cei
doi fii, Mihai şi Andrei, familia Mocioni ajunge la sfârşitul veacului al
XVIII-lea nobilă şi cu situaţie materială înfloritoare. Datorită acestei
situaţii, precum şi unei frumoase tradiţii de familie, prin care nici un
membru nu se putea desnaţionaliza, familia Mocioni a intrat cu toată
însufleţirea în cadrul luptelor politico-naţionale, unii dintre membrii ei
ajungând chiar a conduce destinul Neamului Românesc din Ardeal şi
Banat.
Astfel, în 1847 încă Petru Mocioni de Foeni, fiul lui Andrei,
reuşeşte să treacă în Dieta Ungară art. XX din legea prin care Congresul
Mitropoliei Sârbeşti dela Carloviţ e obligat să aibe 100 deputaţi aleşi cu
respectarea limbei poporului. Această lege va fi primul temeiu pe cale
legislativă a desrobirei ierarhice de mai târziu.
În 1848 familia Mocioni ia parte la frământările contemporane,
cu toată hotărârea, fiind alături de Şaguna, în tabăra monarhiştilor. În
această calitate, Ioan Mocioni de Foeni, împreună cu fiul său Lucian,
iscălesc alături de Şaguna, Petiţia Naţiunii Române, iar în anul următor
(1849) cer pe Patriciu Popescu ca episcop al diecezei de Caransebeş-
Vârşeţ. Concomitent, fratele lui Ioan, Petru, figurează la Viena ca ,,bărbat
de încredere” al Românilor Bănăţeni.
Restabilindu-se situaţia în urma eşecului politic lui Murgu, apare
Andrei Mocioni, care cu o energie şi înţelepciune nemaipomenită va
conduce peste un sfert de veac viaţa politică a Românilor din Banat şi
Ardeal. În calitate de Comisar Imperial pentru Banat (1850-1852) apără
cu multă căldură drepturile Românilor înglobaţi în voivodină.
Ca membru în Senatul Imperial din Viena militează cu înfocare
pentru autonomia Banatului, care urma să constituie o ţară a Coroanei,
organizată pe o îndreptăţire egală, din punct de vedere politic, naţional şi
social a popoarelor locuitoare.
În acest sens, pe lângă că prezintă împăratului un memoriu,
convoacă la Timişoara în 18 Noiembrie 1860 Adunarea Naţională a
Românilor din Banat care în unanimitate cere autonomie pentru Banat,
urmând ca Românii Bănăţeni să constituie un ,,Căpitanat Român”. Dar
cu toate aceste demersuri, teza lui Mocioni cade şi Banatul e alipit
Ungariei.
Nereuşind să realizeze aceste desiderate politice îşi îndreaptă
toată energia pentru realizarea celeilalte mari probleme ale Banatului,
107
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
desrobirea ierarhică. Începe această acţiune imediat după moartea
patriarhului Raiacici prin celebrul articol-manifest ,,Ortodoxia noastră şi
Carloviţul”. Tot în urma iniţiativei lui se formează impunătoarea
delegaţie din 1862 care obţine promisiunea Monarhului pentru înfiinţarea
Mitropoliei, iar în 1864 reprezintă atitudinea deputaţilor români la
Congresul sârbesc pentru alegerea noului Mitropolit.
După retragerea lui Andrei, locul îi este luat de Alexandru de
Mocioni (1841-1909) care continua să aibe un rol covârşitor în viaţa
Neamului Românesc din Ardeal şi Banat.
Ca om politic reprezintă în mod demn neamul său în parlamentul
din Budapesta din 1865 până în 1874, când dându-şi seama de zădărnicia
luptei lui, se retrage din dietă, adoptând metoda pasivităţii, hotărâtă de
Ardeleni în conferinţa dela Miercurea. Totuşi continuă să activeze,
ajungând până la înalta demnitate de prezident al Partidului Naţional din
Ardeal. Ca ziarist contribuie la înfiinţarea celor două mari ziare
româneşti ,,Albina” din Viena şi ,,Dreptatea” din Lugoj. Ca om de
cultură a fost preşedintele Astrei, a Societăţii pentru fondul de teatru
român şi a publicat nemeroase studii; ca economist a fost printre
fondatorii băncii Albina din Sibiu şi primul ei preşedinte.
Dacă la aceştia adăugăm şi pe ceilalţi membrii ai familiei ca Anton
Mocioni de Foeni, deputat şi membru al Comisiei de despărţire ierarhică,
Gheorghe Mocioni de Foeni deputat şi membru al Sinodului eparhial din
Caransebeşşi Eugen de Mocioni, deputat şi membru în adunările
eparhiale, ne putem da seama de rolul jucat de această familie în trecutul
nostru.
Desigur că după sbuciumul atâtor generaţii, după atâta energie
risipită, ultimul urmaş al acestor oameni mari îi era greu de a-i întrece sau
măcar egala. Şi ochii lui albaştrii, cu privirea pierdută, arătau oboseala
generaţiilor.
Totuşi în viaţa lui restrânsă, lipsită de sgomot şi furtuni a ştiut să
poarte cu cinste numele ce-l avea până când Bunul Dumnezeu s-a
îndurat a-l chema alături de străbunii lui, încheind prin moartea lui un
capitol glorios al istoriei Românilor din Ardeal şi Banat.
I.D.SUCIU
108
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
4) INSTITUTUL DE STUDII ȘI CERCETĂRI BALCANICE:
DOMNULE COLEG,72
DIRECTORUL INSTITUTULUI,
Prof. Victor Papacostea
5) SCRISOARE:
Domule Coleg,73
109
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
6) CONTRACT:
CONTRACT74
74 SJTAN, Fond familial I. D. Suciu, nr. 25/1944, f. 5. Notă: Cuvintele ajustate de noi cu
110
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
contract un acont de 30.000 (treizeci mii) lei, în cursul facerii corecturilor
şi imprimării ................ iar la apariţia volumului restul.
Voi preda manuscriptul lucrării de mai sus la data de 1 Ian. 1944
I.D. Suciu
111
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
REVOLUTION FROM SIBIU (1989)
Revoluţia din Sibiu (1989)
Flavius-Cristian MĂRCĂU
Abstract: Sibiu is one of the three key points of the bloody events of 1989, with
Timişoara and Bucharest. However, considering the large number of dead and wounded (99
dead and 272 wounded), Sibiu is the city with most deaths reported to population. If Sibiu in
1993 triggered a conflict secrecy, unknown by the public, between SRI and the Cotroceni
Palace on the report by SRI Sibiu on the events during the revolution in the city. This is
because the information it contained and nature revealing as to who had caused deaths in
Sibiu.
Key words: communism, December ’89, Sibiu, revolution.
1Marc Bloch, The Case for history, Cluj-Napoca, Tribune Publishing House, 2007.
2 Sorin Dan Sandor, ,,Methods and techniques of research in social sciences”,
http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Suport-MTCS-Ro.pdf, accessed
4.IV.2015.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
counterintelligence. The first of these is the basis of several columns
entrance of the city’s cars registered in the USSR ,,in which were two-four
men, usually young people, who do not hotel, sleeping in cars and realizing contacts
with Romanian citizens”.3 The second event, presented in SRI report
describes the hot points at which the shooter. Besides this, we also find a
mention about the presence of fighters DIA (Department of Military
Intelligence), before the bloody events in missions time is the struggle:
,,An important aspect is the presence in Sibiu, in the year of 1989 of a detachment of
soldiers from the Battalion 404 Buzău-depth research, belonging by the Information
attached to the Army General Staff. The soldiers concerned were in plain clothes,
armed with walkie-talkies and made observations and photographs of the buildings
located in the vicinity of units of the Defence Ministry and MI and recorded points in
their vicinity or other strategic points in the city on a map, as the hotels Continental
Boulevard, BTT, UM 01473. Coincidentally or not they were hot spots in the events
of 1989”.4
The case of the DIA agents is narrated by Colonel (r) Ioan
Rusan, former head of department of Anti-Stasi Special Unit of the
Department of State Security 0110, Anti-KGB dubbed, in an interview
with Alex Mihai Stoenescu: ,,It was a very interesting case in Sibiu. We traced
operatives sent in Sibiu for recognition, but they were not strangers, but from Battalion
404. There were guys at DIA. I watched, I did not understand what they were doing
there, but no longer the case to Security, but UM 01512, that is to Dragomir.Before
the event, Dragomir was involved in their operation in receiving, concealing, feeding
them, they start again Dragomir being shaped conspiring and acting but without their
presence or their missions being recorded somewhere.Preparing the ground for what they
did in December. Roofs, bridges houses, streets and alleys.Security Sibiu I discovered
that are unusual and arrested him. They had to admit, that they were DIA agents”.5
Regarding the presence of officers on the territory of the city, we
want to emphasize that it was known at the time that DIA deals with
missions for ,,testing vigilance”, but this time we cannot talk about that
because the tasks in question were removed from the mold. ,,Such
vigilance testing operations were in missions DIA unit in Buzău, only to come out
well in control, unit commanders concerned were usually announced before discreetly.
They are stealing his hat alone. This time the mission was a very strange conduct, we
can not speak of a mission to test the vigilance of military units as long as the fighters
photographed and marked on the map hotels in Sibiu, blocks of flats and houses in
3 Alex Mihai Stoenescu, History of coups in Romania, volume 4, part II, Bucureşti, Rao, 2004,
p. 574.
4 Romanian Intelligence Service, Report on the December 1989 events in Timiş, pp. 12-13.
5 Alex Mihai Stoenescu, Interviews about revolution, Bucureşti, Rao, 2009, pp. 123-124.
113
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
the city bridges. Security maps remained caught in possession, constitute evidence by
notes written on them, the fact that the action was not covered by DIA in testing
vigilance”.6
The two events outlined above demonstrates that it was known,
what was going to happen or simply meant Security subsequent maps.
Romanian Army has been put on the alert throughout Romania
as a result of the demonstrations in Timişoara. On the evening of
December 17, 1989, 19:00, General Ion Hortopan, commander of
Information and tanks, sent personally thelt. col. Dragomir Aurel, called
,,Radu the Handsome”. This indicative became operational through its
effects only when triggered by surprise, or in case of a risk, triggering an
attack on one/several foreign armies. The order was illegal (no civilians
had weapons, demonstrating legal according to Art. 28 of the
Constitution of the Republic that proclaimed the state of emergency).
After the issue of a battle by General Milea, the security units and
barracks inside and outside, armed patrols and equipped with war
ammunition watched all the time were reinforced.
The day after Nicolae Ceauşescu’s televised speech, that in the
morning of 21 December 1989 lt. col. Dragomir Aurel ordered assembly
staff and students of UM 01512 Sibiu, Plateau school, during which he
made the apology after Ceauşescu’s communist regime and gave the
floor to some of the participants who condemned the demonstrations in
Timişoara. Moreover after the meeting, students from UM 01512 were
introduced in lecture halls where, in order lt. al. Dragomir gave control
work on ,,position of our Party and State, Comrade Ceauşescu to events in
Timişoara”. Meanwhile lt. col. Dragomir, as stated by witnesses, made
public statements about the need to use weapons against demonstrators.
In December 1989 the garrison from Sibiu had a formidable force in the
sense that there were 11 military units on alert with a mood induced by
the commander of the military.7
This phenomenon, out in the street, not late to appear for the
morning of 21.12.1989, around 8:30 a group of about 30 people from
the former enterprise ,,Balance” in Sibiu headed to downtown . Being a
very small number of demonstrators were easily dispersed by police
within MI. Several people were detained but released later research.
Shortly after, demonstrators in increasing numbers rallied in the hotel
114
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
,,Boulevard” in Republic Square (now ,,Revolution Square”) in the center
of Sibiu continuing to shout slogans against the regime and even to carry
out violent actions as they were for example, breaking windows at a few
bookstores where the books were removed by Nicolae Ceauşescu who
have burned.8
After being informed of the events, the first secretary, Nicu
Ceauşescu, ordered to be sent to the market party ,,Shield”, subordinated
special militia group whose members were trained specifically for
interventions to restore order.
The latter were received with hostility by protesters, and their car
was overthrown and burned. This was reported immediately as being
Nicu Ceauşescu’s. ,,At that time lt. al. Aurel Dragomir, located near the first
secretary and asked him its agreement to restore order because the militia these are not
worthless”.9 We note that this is where lt. al. Dragomir receives ,,power”
needed to restore order, and the army came into play. The permission
granted by the first secretary with the approval of General Milea and
General Ion Hortopan. I note further that it not only opened fire against
demonstrators but also against MI staff.
On 21.12.1989, Dragomir orders, from 10:00, removing his
military in Sibiu, to confront the demonstrators, these forces being
backed shortly firefighters and soldiers of the battalion Security Sibiu.
The first victims appear with the arrival of one of the detachments of
students. The soldiers were greeted with jeers and stones and incendiary
bottles. ,,In this situation, Capt. Cristian Teodorescu ordered warning shot, executed
order his subordinates. It is now recorded the first victims in Sibiu”.10
Following this incident, Aurel Dragomir reported to Bucharest to
General Ioan Hortopan that due to the opening of fire by the military,
one of the students made several casualties among the demonstrators. In
the afternoon of December 21, extend public demonstrations in
different areas of the city, so that the number of protesters increased to
several thousand. This rapid expansion is due to open fire on
demonstrators by military school students and killing one of the
protesters addition injuring another four. There are various statements
by witnesses who claim that the person killed by gunshot had been shot
by another demonstrator, which is totally untrue because it would have
been shot from behind while forensic report clearly shows that the bullet
entered through the front and out back.
8Ibidem, p. 4.
9Ibidem, p. 5.
10Ibidem, p. 8.
115
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
11 Romanian Intelligence Service, Report on the December 1989 events in Sibiu, p. 17.
12Ibidem,p. 19.
116
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
teaching MI 01512, and in the coming days surrendered or were arrested and office
staff, each of which is subject to research on the use of weapons and previous work,
after which solutions were ordered not to prosecute, except for a few frames that were
prosecuted. On the night of 22/23.12.1989, and in the coming days in Sibiu
continued to draw. This was due to generalized state of confusion and uncertainty,
false information being circulated even through the media, alarming rumors spread by
various unidentified generalized suspicion that caused minor to be hyperbolized
gestures. State of panic and uncertainty has been amplified by a new element
represented by lifting into the air by helicopters UM 01989 Sibiu, who carried fire
with machine guns on board at some buildings where it was supposed to shoot the
diversionary elements. Also they were found deficiencies in command of troops. Thus,
in many cases, soldiers, excitedly prolonged stress due to which they were subjected,
opened fire on his own initiative, often unjustified. There have been cases where people
living in the vicinity of the military were shot in their houses, believing that there was
fired on military units”.13
An example of the airstrike was carried on worker Nicholas
Crace. On December 23, around noon, going the route Dumbrăvii with
a woman who had a conversation on the street: ,,When a crosswalk to cross
to the Municipal cemetery, I saw a helicopter flying at the height of a telegraph pole,
immediately began to <<sizzle>> bullets pavement around us (...). The helicopters
were military, I saw clearly. The woman who was with me started screaming. I pushed
her to the ground and was housed under the cover portions of the cemetery. For me and
threw a grenade from a helicopter. I heard a big bang and I collapsed to the ground.
When I had broken up all the meat from the legs. The woman went to call for help.
After 15 minutes came and I took a bus from ITS (Sibiu Transport Company).
When I get into it, the helicopter came back from the cemetery, had shot there by
crypts. They started firing and over the bus, but no longer hurt anyone”.14
2010.
117
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
workers MI, trying to seek refuge in the courtyard UM 01512 jumping over fence net
unit at the checkpoint because he could not enter the Military unit due to a large group
of demonstrators who were blocking access through it and behaved violently towards
workers MI, caught in the area. The violence culminated in an unexpected reaction
military MND who until by the aforementioned collaborated perfectly frames MI, and
unjustifiably opened fire with all their weapons, including heavy weapons against the
building IMJ Sibiu and workers MI”.15
This bloody incident, acknowledged in part by Colonel Moses
Gheorghe in that it consistently said it fired on groups of frames MI, as
they jumped the fence into the yard UM 01512, recounted such Popa
Vasile: ,,After we passed fence in the yard of the military unit without warning fired
toward inspectorate and us. We fell down in front of the Command considering that
we abstain. Say that I cried since the fence we’re coming to surrender, we col. Vasile
Popa Head of the Municipal Militia. Prostrate position I continued to shout above
asking to stop firing on us”.
The unit UM 01512, has pulled virtually all types of weapons or
tanks, machine guns TAB and grenades antitank AG7, with the obvious
purpose of destroying buildings headquarters Inspectorate MI-Sibiu and
kill persons in this building, which led to the destruction of the building
and property of the aforementioned, as well as killing and injuring
several people. ,,The documents drawn up that UM 01512 until 12/28/1989
were drawn 67.320 7.62 mm bullet cartridges short ordinary 44.800 cartridges of
7.62 mm pistol, 4400 cartridges of 7.62 mm bullet usual long , 13.200 7.62 mm
cartridges maneuvering and 2648 cartridges of 7.62 mm bullet incendiary short”.16
From all said, we see that the main character of their unfortunate
happenings in Sibiu is lt. al. Dragomir Aurel. The latter is the main
culprit for opening fire and crimes in those days, he had the entire
garrison command in Sibiu, which had 11 units military garrison at the
time. Although there have been numerous pressure on Ceasefire,
Dragomir refused to follow direct orders received from Bucharest, it is
one non-compliance of orders to cease fire. He kept in touch with
General Atanasie Stănculescu, the main pawn in the Romanian
Revolution of December 1989, which he misinformed constantly telling
him that is attacked, it totally untrue, and asking permission to defend
himself, Dragomir being attacked by terrorists security.
118
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
The paradox is that in 1990, Aurel Dragomir was considered a
,,Sibiu hero” who cleaned the city of terrorists. In the meantime, the
optics was changed, while he became ,,Sibiu executioner”.
119
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
THE NEW DYNAMIC OF CENTRE-PERIPHERY
RELATION: VLADIMIR PUTIN AND RAMZAN KAYDROV
IN THE NORTH CAUCAUS
Noua dinamicã a relaţiei centru-periferie: Vladimir Putin şi
Ramzan Kadyrov în Caucazul de Nord
Valeria CHELARU
Abstract: The current paper dwells on the impact Chechnya has had on Russian
Federation in the following years after the dismemberment of the Soviet Union. It shows how
in the light of the incresing Islam extremism in the North Caucasus a series of terrorist
attacks on Russian territory, and the precedents of secessionist demands of Chechens, made
Russia adopt an assertive stance towards this region starting with the late 1999. Moreover, it
emphasizes Putin`s federal alterations based on Russian military, as an attempt to replicate
the success of the Second Chechen War. Further, it argues that Moscow`s strategic plan of
combating terrorism in Chechnya, backed by its centralizing reforms, materialized through
implementing the chechenization programme. Final conclusions will be drawn based on the
newly-institutionalized centre-periphery dialogue, characterized by a total dependence between
Moscow and Grozny.
Keywords: North Caucasus, federal reforms, chechenization, terrorist
atacks, Soviet Union.
1Alex Marshall, The Caucasus Under Soviet Rule, London, Routledge, 2010, pp. 293-294.
2 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, in
Robert Bruce Ware, How the Caucasus Shaped Russia, New York , Bloomsbury, 2013, p.
187.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
in that system.The Soviet mechanism was highly centralized on political
level and partly decentralized on its administrative structures.According
to a multi-layered system, the majoritarian nations enjoyed a certain
degree of autonomy within a territory on which they were known as
titular nations. This type of organization relied on a hierarchical model
determined by factors such as demographics and geographical position.3
The superior status was held by the union republics (SSR) which formally
had the right to secede. They were followed by the autonomous republics
(ASSR), which despite having their own constitutions and other features
of partial statehood, had not enjoyed the same privileges as the union
republics. The autonomous regions (AO) represented the smallest entities
and the last ones on the Soviet ladder.4 Stalin`s plan to forge a
supranational entity: Sovietskiynarod(the Soviet people), was implemented
in 1922-24 and accordingly, some ethnic groups, or nationalities, were
classified as ,,first class nationalities”, others as ,,second class”, or even
,,third class nationalities”, while others were not recognized at all and
were incorporated within larger ethnic communities. As only fifteen out
of a more than a hundred nationalities acquired the ,,first class status”
and were entitled to form their own union republics, the rest of them
were assigned either to an autonomous republic, an autonomous
province (krai), an autonomous region (oblast`) within a union republic,
or completely deprived of any form of autonomy. Under the new
national-administrative hierarchy, in the North Caucasus there emerged
the autonomous republics (ASSR) of Dagestan, Kabardino-Balkaria,
Checheno-Ingushetia5 and North Ossetia.6The dissolution of the
hypercentralized Soviet system was accompanied by the fragmentation of
political authority and statehood revision. The efforts towards building
federalism were obstructed by the regions which operated through a
system based on bottom-up structures. Due to the lack of an articulated
ethnic group of „Vainakh people” (lit. „ourfolk”). Ekaterina Sokirianskaia, Getting Back
Home? Towards Sustainable Returns of Ingush Forced Migrants and Lasting Peace in Prigorodny
District of North Ossetia, Report for Open Society Institute, 2005-2006, p. 5.
6 Galina M. Yemelianova, Russia and Islam.A Historical Survey, London, Palgrave, 2002,
pp. 116-117.
121
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
strategy during Boris Yeltsin`s presidency, the relations between the
regions and Moscow became weaker, being affected not only by financial
and governmental issues, but also tackling aspects of
sovereignty.7Moreover, it was the implementation of the new
Constitution adopted on 12 December 1993 which institutionalized the
regional fragmentation by stipulating the administrative division of the
Russian Federation in 89 regions under the term of federal subjects. The
segmentation was based on Soviet legacy as the new organization of the
regions followed the same principle of delineating ethnically-based
administrative units subordinated to the central authority. Owing to this
legacy of dependence, the new system set up propitious conditions for
segmented regionalism, and consequently, Moscowgave way to a process
of asymetrical negotiations with the federal subjects, from which
Chechnya and Tatarstan requested their independence.8As prime
minister, and lately president of Russian Federation, Putin`s response to
Chechen secessionism was relaunched with enormous human and
material costs yet sent the clear message that Russia will not follow the
Soviet path towards disintegration.9His next strategies were determined
by the fragile situation in the North Caucaus, where instabilities posed
the threat of a chain reaction throughoutthe federation. By stating that „a
strong state, means also a strong federation”10 Putin announced his intentions
of combating the centrifugal order initiated by Yeltsin.The manner in
which the latter tackled the conflict legacy in the Caucasus starting with
the first Chechen War, stressed the precariousness of the Russian system
and augmented the vicious circle of confrontations between the Kremlin
and this troubled region.Despite Yeltsin`s declaration of having
contributed to state consolidation, Putin has largely equated the post-
Soviet politics with ,,disintegration of the statehood”.11Well before December
1999, when he was officially assigned Yeltsin`s successor, Putin had
managed to build himself a name, due to his uncompromising approach
to military operations in Dagestan and the series of Russian apartment
7 Richard Sakwa, Putin Russia`s Choice, London, Routledge, 2004, pp. 130-131.
8 Ibidem, p.131.
9 George W. Breslauer, ,,Regimes of Political Consolidation”, in Alex Pravda, Leading
Russia, Putin in Perspectives, New York, Oxford University Press, 2005, p. 50.
10 President Vladimir Putin`s annual address to the federal assembly of the Russian
122
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
bombings.12 The military campaign in Chechnya, compared to those of
NATO troops in Kosovo, marked a rapid victory on AslanMaskhadov`s
army, ,,washing off Russia`s humiliation at Khasavyurt”, as many voices
pronounced at that time.13
The importance of the two Chechen Wars in the context of
Soviet collapse and the threat of contagious disintegration of the entire
federation shed a different light on Kadyrov`s assessment of the saving
role of Chechnya. The two military confrontations between Moscow and
Grozny not only have reshaped the views of Russians on the conflict,
but also set their country on a different political path. It was mainly the
impact of the Second Chechen War which triggered certain reactions in
both Russia and abroad, and thus facilitating Putin`s rise to power and
further leading to the series of centralizing reforms of the state.Following
the immediate Soviet collapse, the first Chechen War took by surprise
the already fatigued Russian society. Unsurprisingly, the Russians
condemned the military actions in the North Caucasus, whereas the
West, still under the shock of Soviet dismemberment and the fragile
reconciliation with Moscow after the end of the Cold War, displayed a
rather lenient position towards the events in the former Soviet space.14
Conversely, the invasion of Dagestan and the series of terrorist
attacks on Russia as a prelude to the Second Chechen War, amplified by
rapid victory over the troops led by ShamilBasaev and Ibn al-Khattab,
changed the Russian spirits. Considering the retreat of separatist troops
in Chechnya, eventual regrouping for more attacks could be expected at
any times, which made for three thirds of Russian population to plead
for decisive measures against the rebels. This repositioning was not the
preserve of civil society only-parties and social-political movement
became actively engaged in the armament programme initiated by the
Kremlin. Similarly, the West altered its reactions too unleashing a storm
of criticism against Moscow, accompanied by threats of imposing harsh
sanctions on Russia. In the light of events in the Caucasus, the western
first decade of post-Soviet Russia], Moscow, Mezhdunorodnye Otnoshenia, 2004, pp. 426-
428; For more details concerning US policy towards the First Chechen War, see Maria
Y. Omeliceva, ,,Russia’s Counterterror Policy: Variations on an Imperial Theme”, in
Terrorism Research Initiative, volume 3, Number 1, 2009.
123
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
reactions made for another pressure on Russian society, intensifying
patriotic expression and stressing the importance of national security.
The need for a strong leader facilitated Putin`s advancement and also
fortified his image of Pater Patriae, engaged in achieving stability and
combating terrorism.15 As George Breslauer has noted, Putin`s first
presidential term was accompanied by a set of actions aimed at fortifying
the instruments of state power and endorsing specific social groups,
which had been alienated by the transformative measures of the previous
regime.16In contrast to Yeltsin, by redefining the approach to conflicts in
the North Caucasus, Putin uncompromisingly rejected the idea of
secession, implementing a new wave of reforms to limit the regional
autonomy and strengthen state centralism. Therefore, the president has
assumed the full authority to dismiss the regional governors, as well as to
remove them from the Federal Council, whereas by obliging the regional
legislations to comply with constitutional federal norms, he ensured the
preeminence of the centre as opposed to peripheral regions.17In addition,
the militaristic manner in which the instabilities in Chechnya had been
approached and marked the swift victory, served as a model for altering
the bureaucratic federal structures based on Russian military model. The
reforms issued in May 2000 were intended to reorganize the Russian
Federation according to the seven military districts, each district being
supervised by a federal plenipotentiary, personally appointed by the
Russian president. Paradoxically, the implementation of these reforms
transgressed the Russian legislation, as compared to all the other
administrative subdivisions constitutionally accepted-the Federal
Structure, articles 65-79-the new districts could not be linked with any
existing federal entity. In spite of articles 66 and 67.3 allowing certain
amendments concerning the frontiers or statuses of federal subjects,
there was no provision permitting administrative or structural division of
these subjects.18 Thus, the idea of administrative-territorial reorganization
15 It is well-known in this sense Vladimir Putin`s heated declaration ,,to hit [the
terrorists] even in the latrine”. See: Путинпожалелобобещаниимочить в сортире
[Putin regretted the promise to ,,hit in the latrine”],
https://lenta.ru/news/2011/07/15/vsortire/, 15.XII.15, 08.35.
16 George Breslauer, ,,Regimes of Political Consolidation”, p. 38.
17 E. Andrew Foxall, ,,Russia`s Canary in the North Caucasus`s Mine:
Stavropolskiikrai” in Robert Bruce Ware, The Fire Below, New York, Bloomsbury, 2013,
p. 160.
18 Gordon M. Hahn, Putin's Federal Reforms. Reintegrating Russia's Legal Space or Upsetting the
124
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
was far from being dictated and further legitimized by constitutional or
federal rationales. For Putin, the project expressed a managerial
stringency allowing him to put into force the dictatorship of law, and to
secure the functioning of a common legal space. Broadly, the
programme was conceived to monitor the regions in order to comply
with federal legislation and constitution, coordinate the activities of
federal officials in the regions, and observe the agencies responsible for
implementing the legislation at local level.19The new reformative
programme counteracted the federal structures during Yeltsin era which
was characterized by a large number of representatives compared to the
scarceness of resources. As each federal subject used to be bound by a
plenipotentiary entirely dependent on resources provided by the regional
governors, Putin decided not only to eradicate this dependence, but also
to abrogate any activity between ministers and federal envoys. The
programme initiated in May 2000 to consolidate the executive vertical,
produced a bureaucratic layer which provided direct connection with the
presidential administration.
125
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
region. His image as an ethno-national leader was further adjusted and
optimized in order to become compatible with his mission of standing
against Islamic extremism through calling upon traditional values
opposing Wahhabism. Similar to the situation in Tatarstan, where
measures towards invigorating the official Islam had been taken through
the programme ,,The Russian model for Muslims”, in Chechnya
Kadyrov played the role of institutionalizing the process known as
chechenization. The programmemainly focused on retraditionalizing society
and policies, through repudiating the extreme forms of Islam and
instilling a more patriotic spirit towards Chechnya and Russia.22As the
official mufti of Chechnya, Kadyrov not only rebuffedAslanMaskhadov
and accused Basaev and Khattab of disseminating the extreme Islam, but
also pleaded for the imposition of federal administration in the region as
the only solution for achieving order.23This display of declarative
dependence on Moscow played a crucial part in the process of
implementing thechechenization. On one hand it justified Kremlin`s
legislative presence in combating the rebel forces, on the other, the
Chechen leader was overtly expressing his readiness to secure loyalty and
cooperation with Moscow.As chief federal objective in the process of
federal centralization, the chechenization was initially conceived as a project
designed to act on the territories of the least integrated federal subjects.
Nevertheless, by introducing the new consolidative programme of
vertical structures in Chechnya, Moscowset up a new approach to the
regional conflicts. Concerning insurgencies, Putin relied on confining the
task to the local regime, and gradually integrating the bureaucratic
structures of the region into those of the federal centre. Considering
Kadyrov`s vast prerogatives and federal incentives, the programme
meant the transfer of administrative power, provided that Chechnya
would comply with Moscow. Up until his assassination on 9 May 2004,
AkhmedhadjiKadyrov managed to develop a strategy of absorbing the
converted rebels into his administrative system, consolidating his
position, and implicitly, secure his unofficial independence from
Moscow.
In May 2004 the chechenizationcampaignwas inherited by
Akhmed`s son, RamzanKadyrov. The centre-periphery relations between
Moscow and Chechnya remained largely the same as the new leader
inclined to observe the established system.Owing to Putin`s aversion to
22Ibidem
23 Richard Sakwa, ,,Chechnya: A just War fought unjustly?”, in Bruno Coppieters,
Richard Sakwa, Contextualizing secession, Normative studies in a comparative perspective, p. 180.
126
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
negotiate with separatist forces, considered the main flaws of the Russian
politics in the 1990`s, the Moscow-Grozny dialogue grew increasingly
based on personal loyalty, bilateral relations and deinstitutionalization.24
The Kremlin`s approach to this issuehas resulted in strong dependence
on RamzanKadyrov`s regime, and conversely, in Chechnya totally
hanging on federal subsidies. Were Russia to renounce its soft-power
mechanisms, targeted on eradicating the Chechen terrorism through
backing up the local leaders, the latter would be deprived of all incentives
to legitimize the Russian policies in the region, and also fight the
opponents of these policies.
While the ruthless tactic of suppressing the rebels fortified
Kadyrov`s position and led Russia to cease its antiterrorist operation in
Chechnya (KTO) in April 2009,25 it also has increased de
interdependence between Kadyrov and Putin, bogged down in a form of
common captivity.26 The end of operation KTO resulted in the retreat of
Russian troops from Chechnya, which considerably enabled Kadyrov to
run the country freely. His coercive policies and rampant corruption,
harsh abuses and brutal measures against the rebels and civil society27or
opponents28have brought to attention the unconstitutional situation on
the territory of Chechnya as federal subject. The irony of chechenization
lays in the fact that the much coveted independence the separatist and
Islamist Chechens had fought for, was achieved in an unsolicited
manner, accompanied by substantial funds. According to Vladimir
Putin`s declaration, between 2000 and 2010, the republics of North
Caucasus, Ingushetia, Chechnya, and Dagestan, have been granted
roughly 800 billion rubles ($25 billion), from which approximately 87-
92% benefited Chechnya.29Despite their noticeable social and economic
improvements, these financial transfers could not guarantee the security
and stability of the region. In 2011, the biggest unemployment rate was
24 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, p. 183.
25 ,,Russia Ends Operations in Chechnya”, in New York Times, www.nytimes.com,
11.I.16, 09:12.
26 Alexei Malasenko, ,,Рамзан Кадыров: российский политик кавказской национальности”
Robert Bruce Ware, The Fire Bellow. How the Caucasus shaped Russia, New York,
Bloomsbury, 2013, p. 255.
127
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
registered in the North Caucasian Federal District,3014.3% compared to
6.1% on the rest of the Federation. The situation in Chechnya, 27.25%
was exceeded only by Ingushetya 8.9%.31Putin has never displayed an
articulate attitude towards the methods in which
RamazanKadyrovapplies the local policies. In spite of being decorated
several times for his services rendered to the Federation, the Kremlin
kept a rather neutral tone concerning the reconstruction programme in
Chechnya. Conversely, Kadyrov remained a loud and loyal supporter of
the Russian President. In December 2007, when election for State Duma
were held in Russia, Chechnya paid its tribute by securing 99.36% of the
votes to the Kremlin`s Party, United Russia. Moreover, Kadyrov
expressed his regret after the end of Putin`s second presidential term,
which in his opinion should have been extended for life. His support for
Putin`s successor to power reconfirmed the loyalty and importance of
Chechnya in the process of federal consolidation. On 2 March 2008,
during the presidential election, Kadyrov`s Chechnya backed Dmitri
Medvedev by 88.7% of votes. VladislavSurkov, seen as one of the most
important ideologues of the Kremlin, stressed the tremendous role of
the Chechen leader in securing order in the region: „Currently, the stability
in the Caucasus relies entirely on the shoulders of people like RamzanKadyrov. As
long as we are surrounded by people like Kadyrov, we can be assured that in the
republic will govern constitutional order and all efforts will be made to secure peace,
stability, and prosperity in Chechnya”.32The chechenization has also
materialized through positive aspects, among which the relative cessation
of military operation, a quite diluted phenomenon if compared to the
situation in Dagestan and Ingushetia. The criminality rate has been
registered at 50% lower the national level, though the terrorist attacks in
the region still remain an alarming issue. It is understandable that the
stakes for the former insurgents now holding key-positions are to
preserve the highest possible level of autonomy. In addition, not being
able to acquire full independence, the Chechens channel the federal
funds into public reconstruction of their country-part of the price for
instituting ,,Ramzanistan” was the rebirth of a dazzling Grozny after the
devastating wars with Russia.
30 The North Caucasian District is one of the 9 federal districts of Russia, founded on
19 January 2010 by detaching 6 republics and 1 region from the South Federal District.
It comprises the republics of Dagestan, Chechnya, Ingushetia, Kabardino-Balkaria,
Carachiai-Cherkessia, North Ossetia, and Stavropol krai.
31 Anna Matveeva, ,,The Northeastern Caucasus: Drifting Away from Russia”, p. 256.
32 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, p.
185.
128
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
In April 2011 Kadyrov was renamed in his function for a period
of other 5 years. In means that even after the introducing the governor
elections in 2012, he will remain in power until 2016. Meanwhile, all
estimates are for Kadyrov carrying on abuses in spheres such as
legislation, the freedom of the press, and civil rights. Elements of cult
personality were propagated at national level through a documentary
broadcasted by NTV TV channel on 6 October 2011, in conjunction
withKadyrov`s 35th birthday. Kadyrov is also among the few regional
leaders enjoying a national profile. His lavish lifestyle, though notorious
in the Federation, remains a poorly discussed issue, along with many
other aspects of the regime.
The federal subsidies allocated to the North Caucasus maintain a
vicious circle without providing any sustainable solutions in the long run.
As Anna Matveeva has pointed out, Moscow`s involvement in the region
concerns only security issues, whereas the important aspects of domestic
policies are abandoned to the local leaders. Consequently, the centre
passively witnesses the unofficial disintegration of the region.In a state
with such a pluricultural society, containing more than 150
autochtonouscultural groups, any attempts at formal prioritization, risks
the integrity of the entire system. In the same way, even if Moscow
considered the prospect of renouncing these territories, in practical
terms, the situation is still hard to envisage. The chance was missed out
on at the beginning of 1990’s, when out of fear of giving way to a chain
reaction, Russia lost the dialogue with the secular movements for
independence. Currently, the region is devoid of any local, pro-national
agents to articulate any separation requisition.33Putin remains the most
anwavering partisan of supranational state, arguing that the secession of
whatever region in North Caucasus would spark off a domino effect. In
addition, the Russian President cites the risk of a new geopolitical
reconfiguration in the region:,,They [the republics of North Caucasus] cannot
exist as independent states. In fact, they would be immediately occupied, both
spiritually and economically, by forces of the Far East or of neighbouring countries.
Eventually, they would be used as tools to destabilize Russia”.34
At present, the experience of 1990’s and bloody disintegration of
Yugoslavia justify Putin`s position concerning consequences of an
eventual separation with Chechnya. Meanwhile, the Kremlin stresses the
fact that Russia represents a multicultural and multiconfessional society,
regardless how little attention the multiculturalism is paid to. Observing
33 Anna Matveeva, ,,The Northeastern Caucasus: Drifting Away from Russia”, p. 277.
34 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, p. 191.
129
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
the law is the prerequisite to accomplishing the national integration,
whereas in the context of current constitutional fragmentation and
segmented regionalism, this still remains a challenge for Russia.
Studii culturale/Cultural
Studies
130
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
131
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
INTERELAŢIA PROFESOR-ELEV-FAMILIE-SOCIETATE
PROMOVATĂ PRIN PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL
The Interelation Teacher-Student-Family-Society Promoted
through Educational Partnership
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
din literatura de specialitate, existenţa unor disfuncţionalităţi la nivelul
relaţiei şcoală-familie-comunitate se impune a identifica pârghii acţionale
dezirabile şi generale în plan internaţional. O viziune holistică, dincolo
de diferenţelesocio-culturale şi legislative poate deveni operaţională prin
apelul la politicieni responsabili pentru identificarea şi dislocarea de
fonduri economice necesare sistemului şcolar. Se impune asigurarea
evoluţiei relaţiei şcoală-familie-comunitate pe coordonatele colaborărilor
activ-participative şi autoasumate, prin gestiunea comună a
problematicilor educaţionale şi implementarea de strategii educaţionale
eficiente.
Valorificate în planul teoriei sociologice, cercetările empirice arată
că paradigmele transmiterii intergeneraţionale şi reproducţiei sunt utile,
dar insuficiente pentru înţelegerea proceselor educaţionale desfăşurate în
familie în toată complexitatea lor. De aceea, atât la nivel european, cât şi
mondial, educaţia în calitatea sa de ax central cu valenţe certe şi exclusiv
pozitive în formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane
este preluată în responsabilitatea statului. Şcoala asumă gestiunea
desăvârşirii educaţiei fiecărui individ. Unitatea şcolară poate transforma
coordonatele sale specifice în atuuri care să îi permită iniţierea şi/sau
dezvoltarea parteneriatului educaţional. Pentru a asuma un asemenea rol,
şcoala însăşi trebuie să admită la nivelul principiilor generale ca şi cel al
principiilor specifice o serie de principii fundamentale: lărgirea
caracterului participativ al managementului şcolar, atragerea familiei, ca
principalul partener al şcolii, extinderea colaborării către toţi factorii care
pot deveni sensibili faţă de dezvoltarea educaţiei, sensibilizarea tuturor
categoriilor care pot avea o relativă disponibilitate în raport cu
problemele şcolii şi cu susţinerea sa.2
Raportat la concepţia modernă asupra educaţiei relaţia
pedagogică presupune lărgirea statusurilor celor doi poli, formabil şi
formator, la nivelul exercitării atributelor care facilitează cooperarea,
interrelaţionarea funcţională, constructivă şi eficientă dintre ei. Din
punct de vedere social, conform Maria-Jesus Cavaa, devine importantă
percepţia elevilor privind colectivul de elevi şi relaţia cu profesorii lor.
Astfel, în evaluarea performanţelor unui elev se impune a avea în vedere
nu doar performanţa şcolară propriu-zisă ci şi nivelul de integrare socială
în colectivul de elevi (gradul de sociabilitate), calitatea relaţiei cu
profesorul şi nivelul de implicare a familiei în educaţia lui. Rezultatele
133
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
studiului indică corelaţii semnificative între stima de sine şi atitudinea
pozitivă faţă de autoritate a elevului şi scara valorică formată din cei
patru factori nominalizaţi mai sus, respectiv: integrarea socială,
competenţa academică, implicarea familiei şi relaţia profesor-elev.3
În şcoala contemporană parteneriatul educaţional devine o cheie
a succesului pedagogic. Privit ca un concept, parteneriatul educaţional
poate fi considerat drept un instrument de succes în câmpul educaţiei, un
element facilitator al şcolii incluzive datorită abordării flexibile şi
transparente a curriculumului, a problemelor educative, a potenţialităţilor
derivate. Analizând parteneriatul educaţional din perspectiva atitudinii
factorilor de decizie şi a actorilor ce-l implementează acesta evidenţiază
respectarea principiilor democratice de colaborare şi cooperare, de
interacţiune pentru realizarea scopurilor, de participare prin egalizarea
şanselor tuturor partenerilor, de toleranţă şi acceptare a diferenţelor.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează
relaţii de colaborare, clarifică diverse probleme educative, oferă un nou
cadru de dezvoltare a personalităţii elevului. Iniţierea diferitelor proiecte
de parteneriat educaţionale sunt benefice atât pentru elevi, cât şi pentru
toţi factorii implicaţi (şcoală, familie, comunitate).
Pentru ca parteneriatul educaţional să se constituie ca o soluţie
reală a marilor probleme cu care învăţământul se confruntă în prezent,
sunt imperios necesare următoarele acţiuni: precizarea axului valoric care
trebuie să direcţioneze eforturile partenerilor; elaborarea unor strategii
coerente şi pe termen lung în domeniul parteneriatului; stabilirea
direcţiilor prioritare care să unească eforturile parteneriale; precizarea
rolului asumat de diferite instituţii şi categorii în cadrul parteneriatului;
transformarea parteneriatului educaţional într-un principiu fundamental
al oricărui demers reformator în educaţie.4
Efortul îndreptat către cunoaşterea familiei ca partener potenţial
trebuie să se orienteze către statutul pe care elevul îl are în cadrul
mediului său familial, valorile şi normele pe care familia le avansează,
avantajele pe care le poate avea familia în cadrul parteneriatului dar şi
beneficiile pe care aceasta, ca partener real, le aduce şcolii. Toate tipurile
de specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice,
134
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
pediatrii, medici, psihologi, jurişti etc.) exercită un rol explicit sau implicit
pe lângă părinţi.5
Factorii care influenţează părinţii în implicarea lor în educaţia
copiilor ţin de: cultura şi nivelul lor educaţional; problemele şi
particularităţile specifice familiei în îngrijirea copiilor; influenţele
grupurilor din care fac parte; atitudinea şcolii. Există două teorii
importante privind relaţia şcoala-familie:
a) teoria profesionalismului: consideră ca un element esenţial
serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile
acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică
profesională;
b) teoria schimbului-consideră acţiunea umanã în funcţie de un
câştig personal; se consideră privilegii tradiţionale ale
profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o
competiţie restrânsă.6
Cu referire la relaţiile dintre şcoală şi autorităţile locale, se
înregistrează o mare varietate de situaţii, datorită unui complex de factori
care ţin atât de trăsăturile celor două instituţii în fiecare caz concret, cât şi
de elementele specifice contextului social actual. În acest context, în
cadrul relaţiilor dintre unităţile şcolare şi autorităţile locale pot apărea
disfuncţii generate de carenţe ale legislaţiei în vigoare, de lacune ale
mecanismelor de comunicare interinstituţională, de apariţia unor blocaje
în comunicarea interpersonală sau vicii ale sistemului de informare, de
presiunea problemelor curente, sisteme atitudinale anacronice sau de
lipsa efectivă a resurselor financiare şi materiale disponibile. Pentru a se
constitui ca un factor cheie în cadrul parteneriatului educaţional la nivelul
comunităţii, relaţia dintre şcoală şi autorităţile locale trebuie să se sprijine
pe reciprocitatea intereselor şi pe sprijinul mutual.
Centrat pe stabilirea unui echilibru între cererea şi oferta
educaţională, parteneriatul dintre şcoală şi agenţii economici poate avea
un impact semnificativ, din perspectiva dezvoltării personale a elevilor şi
a inserţiei socio-profesionale a viitorilor absolvenţi. Ca urmare a
acumulării de informaţie, de experienţă şi de expertiză la nivelul unor
organizaţii cu caracternon-guvernamental, acestea dispun de un potenţial
notabil care poate şi trebuie valorificat în cadrul parteneriatelor
educaţionale. Pornind de la finalităţile comune, parteneriatul dintre
societate/, www.referat.ro/referate.../relatia_scoala_familie_societate.html.
135
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
unităţile de învăţământ şi organizaţiile nonguvernamentale poate aduce
şcolii beneficii care ţin de valorificarea potenţialului de care dispun aceşti
parteneri în domenii cum ar fi identificarea nevoilor de educaţie la nivel
comunitar, pregătirea resurselor umane implicate în educaţie, educaţia şi
consilierea adulţilor, promovarea intereselor şi a drepturilor copiilor şi
adolescenţilor, atragerea şi alocarea resurselor materiale şi financiare,
identificarea şi atragerea unor parteneri, construirea şi derularea
parteneriatelor, promovarea imaginii instituţionale la nivelul diferitelor
medii sociale.7
În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011,
părinţii sunt consideraţi parteneri principali şi beneficiari ai procesului de
învăţământ.8 Practica indică, în şcolile de masă, dar mai ales în şcolile din
medii dezavantajate existenţa unor bariere culturale, psihologice şi sociale
care blochează nu doar colaborarea dintre şcoală-familie-comunitate
(SFC) în interesul copiilor, dar demulte ori şi o comunicare minimală
între aceşti actori. Un rol cheie în procesul de coagulare a interacţiunilor
SFC revine serviciilor de consiliere educaţională prin reţeaua de centre şi
cabinete de asistenţă psihopedagogică.
În concluzie, putem afirma că parteneriatului educaţional este o
formă de expresie a interrelaţionărilor instituţionale şi care promovează
relaţiile funcţionale şi constructive la nivelul triadei şcoală-familie-
societate în beneficiul copilului. Materializat într-o formă de comunicare
eficientă, cooperare şi colaborare parteneriatul educaţional evidenţiază şi
susţine unitatea de cerinţe, valori, principii, decizii şi acţiuni educative la
nivelul factorilor educogeni.
136
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
DEZVOLTAREA INTELIGENŢEI PREŞCOLARILOR ŞI
ŞCOLARILOR MICI
The Development of the Preschools and Primary School Students
Inteligence
Emilia-Sanda CÎRCEIE
1***,
Suport de curs, Contract POSDRU/87/1.3/S/63113, Beneficiar: MEN, Editura
ICOS, 2013.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Analiza porneşte de la faptul că fiecare şcolar mic care urmează
traseul grupa mare, clasă pregătitoare, clasa I, trebuie să obţină într-un
mod calculat şi inteligent un set de competenţe cheie în domeniile de
interes ştiinţific. În vederea pregătirii copiilor pentru a face faţă
provocărilor lumii moderne, şcoala văzută de noi ca o instituţie a ideilor
valoroase trebuie să pună un accent deosebit pe dezvoltarea inteligenţei
copiilor, asociată cu formarea la aceştia de competenţe, atitudini
transversale şi transferabile: ,,Succesul în viaţa personală, profesională şi socială e
dat tocmai de capacitatea de a ieşi din cutia disciplinară, de capacitatea de a realiza
conexiuni care să conducă la realizarea eficientă a problemelor concrete”.2
Însă, urmărind exclusiv dezvoltarea de competenţe, neglijând
stimularea tipurilor de inteligenţe identificate la şcolarii din învăţământul
primar, şcoala ar direcţiona instruirea micilor copii doar spre rezolvarea
automată a unor probleme. Ca atare, scos dintr-un context instructiv
cunoscut, bazat exclusiv pe competenţe, micul şcolar ar fi pus în
dificultatea de a nu rezolva situaţii-problemă. Însă, dezvoltarea
inteligenţei copiilor mici, sarcina majoră a şcolii actuale, presupune
dezvoltarea capacităţii de a găsi soluţii originale. Acestea pornesc de la
operaţiunea de a transfera spontan, rapid şi eficient, informaţii de la o
disciplină la alta, obţinând capacitatea de a sintetiza şi de a aplica
cunoştinţe, de a forma deprinderi, competenţe acumulate prin studierea
diverselor discipline în vederea rezolvării unor situaţii problemă.
Legătura dintre dezvoltarea inteligenţei şi a competenţelor este
obligatorie în rezolvarea situaţiilor problemă, fiecare dintre ele
constituind o soluţie insuficientă în abordarea lor, obligând la o
propunere sinergică în vederea rezolvării lor.
Inteligenţa nu este doar un dat nativ, ci aceasta poate să se
dezvolte prin diferite jocuri, prin diferite circumstanţe create prin joc,
prin problematizări şi diverse activităţi, dar, mai ales, prin conversaţii
euristice. Prin intermediul acestora preşcolarii şi şcolari mici sunt puşi să
rezolve diverse probleme sau să creeze ei probleme altora pentru
înţelegerea, clarificarea, rezolvarea şi însuşirea de noi informaţii. Ca atare,
conversaţia euristică este un procedeu metodologic modern care serveşte
la obţinerea unor cunoştinţe noi şi se aplică metodelor descoperirii şi ale
invenţiei. Aplicarea acestei metode aduce satisfacţii deosebite şcolarului
mic care devine parte activă a procesului educativ, etalând capacitatea
138
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
acestuia de a gândi şi de a opera în rezolvarea situaţiilor-problemă noi.
Acest aspect aparţine gândirii logice, constituind o etapă superioară, o
treaptă esenţială a procesului de învăţare. Descoperirea soluţiilor
constituie o satisfacţie specifică vârstei şcolarilor mici ale căror acte de
voluntariat sunt mai mari decât ale celorlalţi elevi.
Ca rezultat al aplicării conversaţiei euristice se manifestă
dezvoltarea capacităţii creatoare a elevilor mici şi îmbunătăţirea tehnicii
inovaţiei acestora de tip intelectual, anume de a distinge, de a face
diferenţieri între situaţii, lucruri şi procese diferite. Pentru a explica
procesul de dezvoltare a diferitelor tipuri de inteligenţă identificate nu
numai la preşcolari şi şcolari mici recurgem la limba latină, ştiinţa
umanistă care, după propriile afirmaţii ale lui Mircea Eliade, Eugen
Ionescu şi Emil Cioran, le-a ordonat gândirea şi le-a dezvoltat capacitatea
intelectuală. Cele mai mari personalităţi ale culturii române a căror
dimensiune intelectuală este recunoscută în întreaga lume au apreciat
rolul acestei ştiinţe umaniste în disciplinarea propriilor minţi prin
organizarea, claritatea şi forţa sintetică a mesajelor diverse.
Dezvoltarea inteligenţei este un proces de durată, în care sunt
implicate procesele a trei verbe docendi ale căror conţinuturi și capacitate
de sinteză specifică limbilor clasice este mai mare decât în limbile
moderne: intellegĕre, discĕreşi docēre. În prima fază, verbul intellego, intellegĕre,
intelexi, intelectum ale căror forme au pătruns în limba română ori prin
filieră franceză, ori prin împrumut direct din latină: înţelegere, respectiv
intelect, ultimul provenit din supinul latinesc intelectum, conţinut care
trimite la înţelegerea faptelor, situaţiilor, fenomenelor, proceselor supuse
analizei. A doua fază a procesului de dezvoltare a inteligenţei este
reflectată de conţinutul verbului latinesc disco, discĕre, didici, discitum, care
pune micul actant al procesului educativ în faţa acţiunii de a afla, apoi de a
învăţaşi de a cunoaşte bine fenomenele, lucrurile, situaţiile şi procesele
analizate comparativ şi în detaliu. Faza a treia a procesului de dezvoltare
a inteligenţei corespunde conţinutului verbului latinesc doceo, docēre, docui,
doctum, care semnifică competenţa a-lînvăţa pe altul. Ca dovadă a abilităţii
transmiterii informaţiei şi a punerii ei în aplicare, asociată cu subtilitatea
necesară stimulării curiozităţii celorlalţi, priceperea şi competenţa de
rezolvare a problemelor, micul şcolar devine doctus, un învăţat şi un
învăţător în acelaşi timp. Astfel, micul şcolar este dirijat subtil de pedagog
de a nu deveni un doctus cum libro, adică unsavant cu cartea în mână, unul care
nu exprimă idei proprii şi care se erijează într-un învăţat, ce utilizează
emfatic ceea ce a aflat din alte cărţi şi a memorat fără discernământ, când
139
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
se ştie că parada de erudiţie nu are de a face cu pasajele reţinute şi
nefiltrate logic de un astfel de citoman înveterat.
Tot atât de periculos ca mesajul dictonului doctus cumlibro sunt
utilizarea excesivă a calculatorului, jocul pe calculator sau telefon care
dezvoltă o dependenţă improprie oricărui tip de inteligenţă, dependenţă
ce obstrucţionează dezvoltarea acesteia, demonstrată prin elaborarea
opiniilor proprii ce presupun o socializare reală şi o competiţie cu ceilalţi.
Ori, accentuarea unui anumit tip de inteligenţă se poate face cu anumite
tehnologii selectate de profesori şi complementare metodelor tradiţionale
sau inovatoare. Este vorba de tehnologii care atrag prin ingeniozitate,
culoare sau sunet, şi obligă micii şcolari la o comunicare şi o competiţie
cu ceilalţi, nu la o interiorizare individuală şi la un consum neuronic
inutil. Astfel că învăţatul cu ajutorul tehnologiei este un proces extrem de
activ şi interactiv, când e folosit adecvat dezvoltării inteligenţei copiilor.
Ca dovadă a importanţei socializării şi a declanşării unei
competiţii favorabile dezvoltării inteligenţei este conţinutul altui dicton
latin din sfera procesului de învăţare: Docendo discitur, cu semnificaţia:
Înveţi învăţând pe alţii. ce include o caracteristică esenţială a actului de
dezvoltare a inteligenţei, spontaneitatea, şi trimite la ineditul şi rapiditatea
de a găsi o rezolvare la o situaţie dificilă. Maxima omonimă celei
anterioare: Disce ut doceas! cu sensul: Învaţă pentru tine ca să înveţi pe altul!
asociază cantitatea şi calitatea informaţiilor asimilate în timp cu
inteligenţa de a le transmite altora, informaţii care la rândul lor ar
constitui o tehnică de stimulare dirijată a creativităţii fie individuale, fie în
special în grupe. Este ceea ce astăzi numim brainstorming, fenomen
specific dezvoltării fiecărui tip deinteligenţă.
Teoria inteligenţei multiple, aplicată în studiul de faţă, a fost
iniţiată de renumitul profesor universitar de la Universitatea Harvard, dr.
Howard Gardner, în anul 1983.3 Acesta identifică, în final, 9 tipuri de
inteligenţă, adăugând celor 8 tipuri iniţiale un al 9-lea controversat:
inteligenţa spirituală sau existenţială.4 Conform teoriilor despre inteligenţă,
analistul american susţine că există oameni cu capacităţi şi abilităţi
deosebite, care nu ar avea rezultate prea bune la testările clasice ale IQ-
ului (coeficientul de inteligenţă). Drept consecinţă, noţiunea tradiţională
de inteligenţă bazată pe IQ are limitele ei, propunând mai întâi şapte
tipuri de inteligenţă, la care ulterior adaugă treptat alte două, acoperind
cu o paletă mult mai largă intelectul uman. Această clasificare permite
cunoaşterea de către educator a fiecărui preşcolar şi încadrarea acestuia
140
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
unui anumit tip de inteligenţă, care prin exerciţii bine alese ar putea
contribui la dezvoltarea inteligenţei cu care acesta este înzestrat nativ.
Tipurile de inteligenţă şi domeniile unde inteligenţele pot fi identificate,
coincid cu disciplinele studiate în clasa pregătitoare, clasa întâi şi clasa a
doua, constituite ca bază a învăţării integrate: Comunicare în limba română,
Matematică şi explorarea mediului, Muzică şi mişcare, Arte vizuale şi
abilităţipractice, Dezvoltare personală. Acestea permit atât identificarea tuturor
tipurilor de inteligenţă individuală, cât şi preconizarea metodelor şi
tehnologiilor selectate pentru dezvoltarea acesteia.
Drept consecinţă, cunoaşterea individualităţii celui care
beneficiază de educaţie în ciclul primar şi preşcolar, constituie premisa
oricărei acţiuni de dezvoltare a inteligenţei acestora în funcţie de tipul
predominant. În activităţile de consiliere micii elevii ar putea fi
direcţionaţi spre o categorie de activităţi, implicite sau explicite, propuse
să se desfăşoare bidimensional în timp şi spaţiu şcolar şi extraşcolar,
aceste activităţi urmărind dezvoltarea tipurilor de inteligenţă nativă,
pregătind micul elev pentru viaţă. Cunoaşterea individualităţii elevilor
presupune interconectarea actului instructiv şcolar cu cel extraşcolar, cu
analiza psihologică, pedagogică şi socială a acestora.
Teoria inteligenţelor multiple presupune încadrarea fiecărui elev
exclusiv unui anumit tip de inteligenţă predominant, cum ar fi:
1) inteligenţa verbală şi auditivă; 2) logică sau matematică şi raţională; 3) muzicală
şi ritmică; 4) vizuală şispaţială; 5) cinetică; 6) interpersonală; 7) intrapersonală; 8)
naturistă; 9) spirituală. În primul rând, abilitatea de a vorbi, a scrie, a
învăţa limbi noi, apoi de a stăpâni gramatica, cu morfologia şi sintaxa,
precum şi talentul înnăscut al şcolarului mic denotă inteligenţa verbală.
Aceasta se poate identifica şi dezvolta în cadrul disciplinei Comunicare în
limba română, studiul acestei discipline fiind început în clasa pregătitoare,
continuând până în clasa a II-a şi asigurând, prin apelarea la inteligenţa
verbală a elevilor, o dezvoltare progresivă a competenţelor, prin
valorificarea experienţei specifice vârstei, prin accentuarea dimensiunilor
afectiv atitudinale şi acţionale ale formării acestora.
Micii elevi dotaţi cu inteligenţă verbală şi auditivă doresc ca lumea
din exteriorul lor să fie reprezentată prin senzaţii auditive. Învăţământul
actual recurge la acest tip de inteligenţă, considerând că informaţiile
trebuie auzite pentru a fi asimilate. Pe lângă metodele clasice care pot
accentua inteligenţa verbală, tehnologia multimedia cu noi programe ca
„Wings of Leraning”, „Muppet Slate” permit şcolarilor mici să redacteze
sau să insereze grafice gen rebus în texte. Alte programe de la Microsoft,
141
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
precum „Pine Artist and Creative Writer” fac posibilă scrierea cuvintelor
de diferite mărimi, acompaniată de diferite efecte sonore.
În al doilea rând, atuul celor care se simt confortabil printre
numere şi deducţii logice trimite la inteligenţa logică sau matematică şi
raţională. Programa şcolară actuală pentru disciplina Matematica şi
explorarea mediul, pune în plan secund dobândirea de cunoştinţe cu scopul
informării, aşezând pe primul loc conceptele cheie şi instrumentele cu
care elevii vor surprinde inteligent şi distinctiv specificitatea fiecărui
domeniu. Micii elevi dotaţi cu inteligenţă logică se descurcă foarte bine
cu simboluri şi reprezentări grafice. Programa actuală destinată celor
două domenii facilitează o abordare integrată a conceptelor specifice
domeniilor Matematică şi Ştiinţe ale naturii, demersuri metodice ce asigură
dezvoltarea unei inteligenţe logice. Dezvoltarea capacităţii acestui tip de
inteligenţă se poate obţine prin rezolvarea unor jocuri logice, învăţarea
unui limbaj de programare sau chiar activităţi practice care au o
componentă logică esenţială: tricotatul. Pe lângă metodele clasice pot fi
utilizate tehnologii care măresc inteligenţa logico-matematică, precum
apreciatul program „Milie’s Mathouse” de la Edmark’s, care introduce
numerele și conceptele matematice copiilor preşcolari sau de la şcoala
primară.
Astfel că, micii şcolari sunt familiarizaţi cu conceptele matematice
importante, operând cu animale sau insecte vorbitoare. În vreme ce ei
cercetează şi descoperă secretele jocului, învaţă despre numere naturale,
forme geometrice, felurite mărimi, diverse tipare şi rezolvarea de situaţii-
problemă. În plus, pentru elevii din întregul ciclu primar, un alt program
numit „Math and More” de la IBM prezintă elevilor tipare, relaţii,
geometrie, probabilităţi şi statistică prin intermediul unor materiale listate
sau video foarte incitante.
În schimb, şcolarii mici, sensibili la sunete, ritmuri, note muzicale,
fie că ne referim la strofe şi refrenuri, fie la simfonii, sunt înzestraţi cu un
talent muzical, adică cu inteligenţă muzicală şi ritmică. Prin urmare, aceştia
au o percepţie fină a ritmului, simţind nevoia să găsească ritm în orice şi
să înţeleagă muzica legată de evenimentele esenţiale ale vieţii sale. Pentru
a dezvolta inteligenţa muzicală preşcolarilor şi şcolarilor mici, este
necesar să le mărim orizontul muzical, punându-i, pe de o parte, să
asculte genuri cât mai diverse, pe de altă parte, să-şi exerseze calităţile
vocale prin mini activităţi muzicale de tip karaoke. În sprijinul dezvoltării
inteligenţei muzicale pot fi momentele de linişte, când şcolarul
mic/preşcolarul este pus să asculte cu atenţie toate sunetele ambiante. Ca
tehnologie care amplifică inteligenţa muzicală este programul
142
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
„Musicland”, care permite copiilor să compună muzicã imediat prin
manipularea notelor şi a grafiilor conceptelor muzicale ale calculatorului.
Programul permite ca elevul să deseneze o formă pe ecranul
calculatorului pentru a o transforma în notaţie muzicală. Micul elev poate
colora după aceea notele, cu diferite culori pentru diferite instrumente,
după care calculatorul redă sunetul stilizat.
Comparativ cu elevii dotaţi cu tipurile de inteligenţă descrise
anterior, şcolarii mici, înzestraţi cu o inteligenţă vizuală şi spaţială evidentă
sunt uşor de identificat întrucât pot fi supuşi următoarelor operaţii: pot
să-şi imagineze, să înţeleagă şi să reprezinte vizual concepte geometrice şi
spaţiale. Cei care posedă acest tip de inteligenţă vizualizează foarte clar şi
simt nevoia să-şi reprezinte mental realitatea.
Copiii şi elevii mici, identificaţi cu inteligenţă spaţială, au un
deosebit simţ al direcţiei foarte bine dezvoltat, având o coordonare foarte
bună a mişcărilor şi o memorie vizuală deosebită. Dezvoltarea acestui tip
de inteligenţă se face prin rezolvarea unor puzzele-uri sau labirinturi şi
prin modelarea plastelinei. În plus, şcolarii mici dotaţi cu inteligenţă
spaţială pot fi puşi să rearanjeze cumpărăturile în sacoşe, pot fi numiţi
drept ghizi pe trasee mai lungi în timpul drumeţiilor şi al excursiilor.
Printre noile tehnologii care măresc inteligenţa vizual-spaţială se află
realitatea virtuală. Aflată la început de drum, această lume generată de
calculator prezintă metode de învăţare memorabile în noi dimensiuni
pedagogice. Ca ilustrare a contribuţiei realităţii virtuale oferim metoda
prin care un elev este dotat cu o cască care conţine un monitor, căşti şi o
mănuşă electrică.5Acest echipament poate fi conectat la un calculator
care dirijează coordonarea intrării senzoriale cu mişcarea fizică.
Calculatorul monitorizează locaţia mâinii cu mănuşa, creând experienţe
reale. Astfel că unul dintre primele programe a permis jucătorului să se
plimbe pe strada Aspen, să vadă împrejurimile şi chiar să modifice
anotimpurile anului. Ajungând la colţ, elevul s-a putut întoarce la stânga
sau la dreapta pentru a explora împrejurimile.
În comparaţie cu inteligenţa vizuală şi spaţială, inteligenţa
kinestezică sau cinetică, întâlnită, mai ales, la atleţi, actori, chirurgi şi piloţi,
este identificată la şcolarii mici care îşi coordonează bine mişcările
corpului. Acest tip de inteligenţă este specifică şcolarilor mici atraşi de
lucrul direct cu lemnul. Posesorii acestui tip de inteligenţă au nevoie în
timpul procesului de învăţare de a atinge şi a manipula anumite obiecte.
Apelând la jocuri ei obţin rezultate bune la învăţătură, întrucât au nevoie
şi de mişcare la nivel mental. Capacităţile acestui tip de inteligenţă se pot
143
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
dezvolta prin dans, mersul pe bicicletă, prin diverse sporturi, precum şi
prin exerciţii yoga.
Pe lângă metodele tradiţionale, dezvoltarea inteligenţei se poate
face prin jocuri video, în care dăruirea micului elev jucător este totală, iar
răspunsul fizic al acestuia este extrem de provocator. Jocuri ca „Pong” şi
„Breakout” demonstrează atracţia pentru acest tip de tehnologie.
Ulterior, „Tetris”, proiectat de matematicianul rus, cercetător în
domeniul inteligenţei artificiale, Alexei Pajitov a atras micii şcolari prin
obligaţia de lua rapid decizii, prin impunerea unei coordonări ochi-mână,
odată cu tastarea rapidă a ipotezei. În mod sigur, acest fel de provocări la
acţiune „la pachet” contribuie la captivarea elevilor, care în altă
circumstanţă n-ar fi atenţi la ore, chiar dacă sunt înzestraţi cu acelaşi tip
de gândire spaţială şi logică.
Pe lângă celelalte tipuri de inteligenţă prezentate, inteligenţa
interpersonală, specifică bunilor manageri, este prezentă la acei şcolari mici
care etalează calităţi de buni lideri, având capacitatea de a organiza şi a
motiva colegii în spiritul activităţilor preconizate a se desfăşura. Ca
urmare a identificării şcolarilor cu inteligenţă interpersonală, activitatea
educatorului devine deosebit de complexă. Rolul acestuia este de a stabili
sarcini clare celor dotaţi cu inteligenţă interpersonală, dar şi de a cuprinde
acţiuni şi demersuri care urmăresc obiective şi sarcini educaţionale
destinate dezvoltării acesteia. Odată aleşi sau numiţi manageri ai clasei,
şcolarii mici, dotaţi cu inteligenţă interpersonală reuşesc să unească
colectivul de elevi şi să-i dirijeze cu o uşurinţă incredibilă în activităţi
colective. Aceştia se implică în proiecte de grup, menţin contactul cu
colegii lor şi învaţă foarte bine în echipe. Elementul esenţial al acestui tip
de inteligenţă este comunicarea, absolut necesară unui lider obligat să
poarte negocieri de succes.
Dezvoltarea acestui tip de inteligenţă se face prin ascultarea cu
răbdare a celor din jur. Explicaţiile unui coleg cu privire la un concept
nou sau povestirea unei întâmplări cu o intrigă bogată şi redarea acesteia
detaliată şi nuanţată, însă cu ajutorul unui vocabular uşor diferit
constituie exerciţii eficiente pentru dezvoltarea inteligenţei
interpersonale.
Întâlnită la scriitori, filosofi, psihologi şi teologi, inteligenţa
intrapersonală poate fi definită la şcolarii mici ca o capacitate deosebită a
acestora de a-şi explora propriile emoţii şi motivaţii, într-un mod
obiectiv. Inteligenţa intrapersonală este specifică singuraticilor aflaţi
mereu în meditaţie, fiind specifică celor care aleg să gândească în mod
diferit şi să iasă în mod ostentativ din tiparele societăţii pentru a reflecta
144
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
singuri, ei cu sine. Aceşti mici şcolari, dotaţi cu inteligenţă intrapersonală,
simt nevoia de a sta singuri şi de a gândi profund pentru a înţelege totul.
Cerinţa expresă a acestor elevi este ca în jur să fie linişte şi să nu
fie deranjaţi. Ca urmare a acestui fapt, dezvoltarea acestui tip de
inteligenţă porneşte de la dictonul latin: Nosce te ipsum!, adică Cunoaşte-te pe
tine însuţi!.În acest scop, educatorul pune micul şcolar să rezolve câteva
teste de personalitate specifică vârstei sale. Apoi, îl poate dirija să scrie, în
propoziţii clare şi simple, un jurnal şi să mediteze asupra memoriilor sale
în aşa fel încât să fie cât mai aproape de propriile gânduri şi sentimente.
În schimb, inteligenţa naturistă întâlnită la mici şcolari este dovedită
fie de talentul deosebit la grădinărit, fie de uşurinţa acestora de a
comunica foarte bine cu animalele sau chiar de a le dresa şi îmblânzi.
Dezvoltarea inteligenţei naturiste poate fi dirijată de educator prin
creşterea sensibilităţii faţă de natură, prin practicarea grădinăritului,
începând de la îngrijirea câtorva ghivece. Referitor la îmbunătăţirea
comunicării cu animalele, micul şcolar poate fi îndrumat pentru a deveni
voluntar la un centru de îngrijire a animalelor abandonate. Aprofundarea
cunoştinţelor despre clasificarea speciilor de plante şi animale contribuie
la stimularea inteligenţei naturiste.
Întrucât cel de al 9-lea tip de inteligenţă, cea spirituală sau
existenţială nu este asociată cu o anumită specializare a creierului acesta
este contestat de psihologi şi pedagogi. Însă s-a dovedit, prin studii
medicale, că rugăciunea şi meditaţia pot ameliora comunicarea între
părţile componente ale creierului. Acestea micşorează fluxul sanguin
către lobii parietali, fapt ce dirijează micul şcolar spre percepţii subiective
referitoare la timp şi spaţiu. Stimularea inteligenţei spirituale poate fi
dirijată de profesorul de religie prin familiarizarea micilor şcolari cu
sisteme religioase şi filosofice cunoscute şi prin discuţiile referitoare la
descoperirile copiilor dotaţi cu această inteligenţă spirituală, discuţii
desfăşurate cu semenii lor interesaţi de aceste subiecte.
În concluzie, procesul instructiv-educativ desfăşurat la nivelul
clasei pregătitoare, clasa I şi clasa a II-aeste necesar să fie centrat, în
primul rând, pe identificarea tipului predominant de inteligenţă al fiecărui
elevşi utilizarea de metodologii specifice, de tehnologii adecvate acelui tip
de inteligenţă. În al doilea rând, centrarea pe competenţe ne aşteptăm să
contribuie sinergetic la fixarea dimensiunii acţionale a cadrului didactic,
respectiv la alegerea de strategii didactice adecvate formării personalităţii
elevului din ciclul primar. Inteligenţa şi competenţa şcolarilor mici
accentuează rolul esenţial al şcolii în dezvoltarea societăţii, respectiv
pregătirea viitorilor cetăţeni competenţi şi responsabili, care pot astfel să
145
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
devină oameni de ştiinţă, exploratori, manageri sau consilieri ai acestora,
practicieni eficienţi, buni cetăţeni într-un proces economic în plină
evoluţie.
146
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
ASPECTE PRIVIND MOTIVAŢIA PENTRU ÎNVĂŢARE LA
VÂRSTA ADULTĂ
Aspects regarding the Learning Motivation at the Adult Age
Delia MUSTE
1http://eur-lex.europa.eu/legal- content/EN/TXT/?uri=celex:32006H0962.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
modalităţile de atragere a cursantului înspre activitatea de cunoaştere,
precum şi cele de implicare efectivă în procesul instructiv-educativ.
Cunoscând faptul că motivaţia pentru învăţare reprezintă o formă
particulară a motivaţiei, ce poate fi analizată în raport cu aspectele
cognitive ale dezvoltării umane şi cu eficienţa procesului de cunoaştere,
considerăm absolut necesară atenta supraveghere a condiţiilor în care
adulţii învaţă, deoarece factorii declanşatori ai actului de cunoaştere
precum: nevoia de a şti mai mult, interesele cognitive, motivele învăţării
suferă modificări o dată cu vârsta.
Definită ca ,,activitate organizată de cadrul didactic, în scopul obţinerii de
schimbării comportamentale la nivelul personalităţii celui care învaţă, prin
valorificarea capacităţilor de achiziţionare de cunoştinţe, de formare de deprinderi şi
atitudini cognitive”,2 învăţarea şcolară reprezintă un aspect esenţial al
procesului instructiv-educativ. Înţelegerea mecanismelor care stau la baza
acestei învăţări a suscitat interesul numeroşilor cercetători, tocmai
datorită importanţei pe care acest act o are în dezvoltarea umană.3
Cu toate că formele motivaţiei pot migra într-o direcţie sau alta,
în raport cu tipologia specifică,4 vârsta participanţilor reprezintă un
criteriu de opţiune pentru una din ele, criteriu de care trebuie să ţinem
cont. Cunoaşterea, în sine, presupune efort, implicare în experienţe noi,
achiziţii diversificate, experienţe neaşteptate, dar şi reconsiderări
permanente ale achiziţiilor preexistente.5
Problematica legată de modul în care adulţii învaţă nu reprezintă
o preocupare recentă, încă de la jumătatea secolului trecut existând
direcţii strategice urmărite de specialiştii în domeniul educaţional. Prima
abordare în domeniu îi aparţine lui Malcom Knowles,6 care diferenţiază
modalităţile de învăţare specifice adulţilor de cele deja destul de
cunoscute ale copiilor. Teoriile lui, alături de cele ale lui Raymond J.
2 Miron Ionescu, Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a, Arad, Editura Universităţii de Vest
,,Vasile Goldiş”, 2007.
3 R. J. Wlodkowski, Enhancing adult motivation to learn. Third edution, Jossey-Bass, USA,
2008.
4 D. Schunk, P. R. Pintrich, J. Meece, Motivation in education. Theory, research and
applications, London, Pearson Education Ltd., 2010.
5 Delia Muste, Stimularea motivaţiei la elevi prin intermediul unui program educaţional specific,
148
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Wlodkowski7 reprezintă baza celor mai multe dintre teoriile actuale
privind educaţia adulţilor.
Astfel, Knowles evidenţiază câteva caracteristici ale învăţării la
vârsta adultă:
-scăderea nevoii de îndrumare permanentă în timpul studiului;
-accent pe relevanţa informaţiilor primite şi pe raportul acestora
cu nevoile de formare profesională;
-evidenţierea valenţelor practice ale cunoştinţelor dobândite în
cadrul procesului de instruire;
-nevoia de exprimare liberă a opiniilor bazate pe experienţa
anterioară;
Adulţii care învaţă sunt deţinătorii unei experienţe de viaţă sau
profesionale net superioară şi deţin abilitatea de a compara în manieră
critică credinţele proprii cu experienţele deja trăite. Studii de specialitate
axate cu precădere pe identificarea modalităţilor de activizare a adulţilor8
arată că cursanţii au ca motiv principal de participare nevoia de a-şi
îmbunătăţi bagajul informaţional deţinut atât în scopul exercitării
meseriei pe care o au, cât şi în scopul reprofilării profesionale. Vorbim,
astfel, de predominanţa motivelor interne, care stau la baza exercitării
actului învăţării.
7R. J. Wlodkowski, Enhancing adult motivation to learn: A comprehensive guide forteaching all
adults, San Francisco, Josey-Bass Publishers, 1999
8 W. R. Lucas, Coaching Skills: A Guide for Supervisors, New York, Irwin Professional
Publishing, 1994.
149
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
muncă, de dorinţa de a-i sprijini pe ceilalţi sau de interesul personal de
orice factură.9
Astfel, considerăm necesar să discutăm despre ele în contextul
mai larg al identificării motivelor care stau la baza acestor acţiuni:
-motive individuale, care se referă la nevoia de afirmare;
-motive profesionale, care explică determinarea de a învăţa, prin
dorinţa acestuia de a fi un bun profesionist în meseria aleasă;
-motive socio-morale, care derivă din dorinţa de a obţine
aprecierea celor din jur;
-motive afective, precum frica de pierdere a locului de muncă;
-motive stimulatorii, concretizate în laudă, apreciere încurajare;
-motive grupate în jurul dorinţei de succes;
-motive relaţionale, care apar pe fondul relaţiilor cu ceilalţi
participanţi direcţi sau indirecţi la procesul educativ;
-motive ale autorealizării, care sunt legate de aspiraţii pentru
împlinirea personală;
-motive inhibitorii, materializate în apariţia unor stări
conflictuale.10
Motivaţia pentru învăţarea permanentă evoluează pe tot parcursul
vieţii, fiind asociată cu dezvoltarea psihică şi fizică. De aceea, inducerea
unei tensiuni afective îi solicită adultului capacităţile rezolutive, lucru care
aduce cu sine starea de satisfacţie şi creşte dorinţa de împlinire a
aspiraţiilor.
150
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
-competenţe de control asupra situaţiilor – utilizarea tehnicilor de
muncă eficientă;
-competenţe de participare ca cetăţean-contribuţia la valorizarea
diversităţii culturale.
În condiţiile în care punem în permanenţă accent pe coroborarea
modului de formare a adulţilor cu specificul conţinuturilor predate,
considerăm că eficienţa actului instructiv-educativ desfăşurat cu aceştia se
poate transforma într-o acţiune specifică şi consistentă din punct de
vedere al respectării nevoilor de formare ale lor.
151
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
EDUCAŢIA CENTRATĂ PE COPIL LA VÂRSTA
PREŞCOLARĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA
The Child-Centered Education at the Pre-School Age in the
Moldavia Republic
Maria BARBĂ
Abstract:The global and local changes from the last years and the reforms in
the educational system retain once more the proper support of the school personnel, so that
this should be able to cope with the challenges of a knowledge-based society. Each child
being unique, which means an individualized approach, the individuality being defined as
the totality of the characteristics that express the human being’s unicity as compared to
anothers. The individual can learn as long as he is supported in learning and exploring
the cognitive potential process. So, the education subject (the child), the individual or the
groups have and demonstrate a conscious and creative pro-activity, freedom in knowing
themselves, auto-efficiency in changing the surrounding reality. At the same time,
education subject, the individual and/or collective teacher, defines the assumption of
explicit pedagogical roles and has the pedagogic and social capacity of projecting, of
realizing the formation activity, of developing the human personality in a formal or
unformal institutionalized sphere. The first, pre-school education constitutes the
fundament whose force depends on the quality of the acquisitions accumulated by the
individual educated in the elementary school, in the highschool or in the university. This
fact invests the pre-school institution a specific role in the achievement of the success when
implementing the curriculum within the whole learning system, we mean the process of
shaping the personality of the future citizen.
Keywords: education, curriculum, child, pre-school education.
1S. Pavlicenco, ,,Univers postmodernism”, în Didactica Pro, numãr 1 (5), 2001, pp. 36-37.
2V. Chicu, O. Dandara, V. Goraș-Postică, V. Guţu, A. Solcanu, Educaţia centrată pe cel ce
învaţă. Ghid metodic, Chişinău, CEP USM, 2009, p. 8.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Schimbările globale şi locale din ultimii ani şi reformele în
sistemul educaţiei solicită tot mai mult sprijinirea corespunzătoare a
cadrelor didactice, astfel încât acestea să răspundă provocărilor unei
societăţi bazate pe cunoaştere. Orice copil fiind unic presupune o
abordare individualizată, individualitatea fiind definită ca totalitatea
caracteristicilor care exprimă unicitatea unui om în comparaţie cu
ceilalţi.3 El poate să înveţe în măsura în care este sprijinit în procesul
de învăţare, de exploatare a potenţialului cognitiv şi aptitudinal.
Astfel, subiectul educaţiei (copilul), individul sau grupul de indivizii,
posedă şi dă dovadă de proactivitate conştientă şi creativă, de
libertate în cunoaşterea de sine, autoeficacitate în schimbarea realităţii
înconjurătoare.4 În acelaşi timp, subiectul educaţiei, „educatorul”individual
şi/sau colectiv, defineşte asumarea unor roluri explicit pedagogice şi
are capacitatea pedagogică şi socială de proiectare, de realizare a
activităţii de formare, de dezvoltare a personalităţii umane într-un
cadru instituţionalizat de tip formal sau nonformal.
Educaţia timpurie, preşcolară, constituie fundamentul a cărei
trăinicie depinde de calitatea achiziţiilor acumulate de cel educat în
gimnaziu, liceu, universitate. Acest fapt îi conferă instituţiei
preşcolare un rol aparte în reuşita implementării curriculum-ului în
întregul sistem de învăţământ, adică în reuşita procesului de formare
a personalităţii viitorului cetăţean.5 Cercetările recente în domeniul
psihologiei, pedagogiei demonstrează importanţa perioadei timpurii
din viaţă pentru formarea personalităţii. Teoriile ce stau la baza
educaţiei timpurii şi preşcolare pleacă de la teoria stadială a dezvoltării
cognitive a psihologului elveţian Jean Piaget. Conform autorului,
stadiile semnificative în procesul de învăţare şi formare a
personalităţii copilului sunt: stadiul inteligenţei senzorio-motorii
cuprins între 0-2 ani; stadiul gândirii pre-operaţionale, cuprins între
2-6 ani; stadiul operaţiilor concrete cuprins între 6-7 ani şi 10-11 ani;
stadiul operaţiilor formale-după 11 ani.6 Astfel, copilul
interacţionează cu forţele externe mai degrabă activ decât pasiv: el
desfăşoară o activitate mentală extrem de intensă în timp ce se
străduieşte să găsească explicaţie evenimentelor şi lumii din jurul lor.
153
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Rolul adultului este de a preda, a stimula şi susţine învăţarea activ-
participativă, cu atât mai mult cu cât copiii pot avea un rol activ în
determinarea propriei dezvoltări. Ei sunt experimentatori înnăscuţi
dacă li se oferă posibilitatea şi susţinerea pentru a explora. Învăţarea
are loc pe etape care diferă prin calitatea judecăţii copiilor, modul în
care acţionează şi învaţă aceştia despre lumea din jurul lor. Se pleacă
de la o învăţarea senzorială, bazată pe aicişi pe acum, pentru ca ulterior
structurile mintale, inclusiv cea interpersonală să se formeze prin
interacţiunea copilului cu mediul.
Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget este completată de
teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson.7 Dezvoltarea este un
proces de integrare a factorilor biologici individuali cu factorii de
educaţie şi cu cei socioculturali. Pe parcursul vieţii, omul traversează
8 stadii polare reflectate conform tezei ce subliniază că potenţialul de
dezvoltare al individului capătă împlinire pe tot parcursul existenţei.
Fiecare stadiu este sensibil pentru achiziţionarea unor anumite calităţi
(încredere, autonomie, iniţiativă, hărnicie, fidelitate, dragoste,
înţelepciune, îngrijire) care de la un stadiu la altul rămân, se
acumulează. Crizele apar din conflictul dintre posibilităţile de
relaţionare ale persoanei şi cerinţele mediului social. Stadiile urmează
într-o anumită structură şi consecutivitate. Fiecare stadiu poate
decurge (angajând persoana prin anturaj) pozitiv sau negativ, iar în
final se soldează cu un produs psihologic pozitiv sau negativ ce
marchează dezvoltarea ulterioară a personalităţii.
Lev Vîgotski s-a impus în literatura de specialitate prin teoria
învăţării socioculturale şi zona proximei dezvoltări. Cu referire la
caracterul social al învăţării autorul evidenţiază faptul că informaţia
nouă este dobândită zilnic, înglobată în evenimente cotidiene şi
capătă semnificaţie în virtutea relevanţei sale prin importanţa,
complexitatea, natura ei interactivă şi caracterul social al
experienţelor. În contextul zonelor dezvoltării diferenţiem: zona
actualei dezvoltări, adică ,,spaţiul” solicitărilor în care subiectul
rezolvă independent situaţiile de problemă, structurile psihologice
sunt mature; zona proximei dezvoltări, adică spaţiul în care copilul
ajunge să soluţioneze problema, dar numai cu ajutorul adultului.
Esenţială rămâne disponibilitatea de a accepta şi a profita de ajutor.
Structurile psihologice se află în proces de dezvoltare. Orientarea
învaţă, p. 13.
154
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
procesului educaţional spre zona proximei dezvoltări este condiţie
apriori pentru învăţământul formativ.
John Dewey şi-a consfinţit celebritatea prin afirmaţia cum că
lumea întreagă este laboratorul nostru de creaţie iar copilul trebuie să
iasă din bancă şi să meargă în lume. Educaţia este o dezvoltare în,
prin şi pentru experienţă. Educaţia este acea reconstrucţie sau
reorganizare a experienţei care se adaugă la înţelesul experienţei
precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia experienţei
care urmează. Experienţa este o experienţă vitală în învăţare. Ea, este
în primul rând, acţiune. Astfel, dacă pe un copil îl interesează cum
funcţionează un oraş, nu ne limităm la a sta în încăpere şi a citit cărţi
despre acesta, ci ieşim în oraş, urmărim, explorăm, cercetăm. Sau
dacă apare interesul copiilor faţă de cum curg râurile, ieşim să
observăm râul în mediul lui natural şi abia apoi ne întoarcem apoi în
sala de clasă şi citim despre acestea, scriem, modelăm, desenăm.
Experienţa este cea care apare în condiţii speciale, solicităm un mediu
specializat. Experienţa presupune cunoaştere, iar cunoaşterea ne
permite să adaptăm mediul la nevoile noastre şi să adaptăm scopurile
şi dorinţele noastre situaţiei în care trăim. Fiinţa trăieşte prim mediu,
cu ajutorul acestuia, care devine, astfel, parte a experienţei sale vitale.
Mediul este totalitatea condiţiilor implicate în desfăşurarea
activităţilor unei fiinţe vii. Clasa poate fi un exemplu de democraţie:
copiii pot constitui o comunitate bazată pe principii democratice;
educatorul are multiple roluri; copiii au posibilitatea să ia singuri
decizii; învăţarea este parte componentă a comunităţii democratice.
Carl Rogers este exponentul metodelor pedagogice
nondirective centrate pe copil. Învăţarea trebuie în primul rând
facilitată, să fie semnificativă, personală şi autodeterminată. Învăţarea
autentică are loc în măsura în care educatorul acceptă copilul aşa cum
este el şi înţelege sentimentele acestuia. Cadrul didactic trebuie sa
acorde copilului o consideraţie pozitivă necondiţionată. Situaţia
pedagogică presupune întâlniri individuale cât mai des posibil sau
munca în grupuri mici. Când învăţarea angajează persoana în
integritatea sa, cu sentimentele şi inteligenţa proprie, penetrează cel
mai profund şi se reţine pentru mai mult timp. Democraţia
presupune că învăţământul îi ajută pe copii să fie capabili de iniţiativă
şi de asumarea responsabilităţilor; de alegeri inteligente; de adaptarea
la situaţiile schimbătoare; de a recurge la experienţa lor în mod
creator. Ovide Decroly, ca reprezentant al şcolii centrate pe copil,
consideră că omul este o unitate biologică şi nu poate fi conceput în
155
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
afara mediului sãu natural şi social. Cunoaşterea la copil are loc ca o
privire, interpretare a întregului. Ca metodă pedagogică, metodă
globală vizează ansamblurile de cunoaştere, corespunzătoare
necesităţilor ce se derulează în interiorul unei unităţi didactice numite
centre de interes, grupate sub genericul Omul şi nevoile sale şi se
concretizează în observaţii, asociaţii şi expresii creative (a simţi, a
gândi, a lucra şi a se exprima). Spaţiile educaţionale trebuie amenajate
astfel încât să se constituie în mini ateliere şi laboratoare de lucru.
Activităţile interactive trebuie derulate în consonanţă cu nevoile
formabililor. Metoda proiectului este o metodă activă de învăţare şi o
cale interesantă şi sigură de integrare. Programul zilei trebuie să fie
dominat de preocuparea de a-l face pe copil să înţeleagă ce face şi de
a-l determina să se disciplineze pe sine însuşi. Personalul de lucru
trebuie să fie activ, inteligent, să posede imaginaţie creatoare, să
iubească copilul, să fie dornic de a se instrui.
Howard Gardner a contribuit prin teoria inteligenţelor
multiple, conform căreia orice modalitate uniformă de predare este,
evident, nesatisfăcătoare, de vreme ce fiecare copil este atât de diferit.
Fiecare persoană este posesor al unui anumit tip de inteligenţă, care îi
determină randamentul asimilării cunoştinţelor, al angajării
intelectuale, al implicării profesionale, al interiorizării şi al explicării
relaţiilor, al autoexprimării de succes. Până în prezent se fac referiri la
9 tipuri de inteligenţă: corporal-chinezească, lingvistică, logică-
matematică, logico-spaţială, muzicală, interpersonală, intrapersoanlă,
existenţială. Procesul educaţional, planificat şi realizat din perspectiva
multiplelor inteligenţe, condiţionează centrarea pe copil şi
individualizarea, facilitează interacţiunea cu lumea, asigură şi susţine
succesul de autoexprimare, consolidează imaginea de sine şi
sentimentul de competenţă.8
Teoriile lui J. Dewey, D. Elconin, E. Erikson, J. Piajet, L.
Vîgotski asupra evoluţiei copilului au contribuit la conturarea unei
viziuni integrale asupra educaţiei, conform căreia copilul este autorul
propriei personalităţi. Sursa învăţării o constituie diversitatea
experienţelor (cognitive, sociale, emoţionale, fizice) trăite de copil.
De aceea, este semnificativ a încuraja necesităţile naturale de
explorare, de experimentare; a consolida curiozitatea, dorinţa de a
comunica şi a relaţiona. O asemenea viziune asupra copilului
modifică şi concepţia asupra esenţei procesului educaţiei care, şi în
156
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
perioadele timpurii, constă în interacţiunea între subiecţi, între două
părţi active nu doar în influenţa educatorului asupra celui educat.9
Noua viziune, precum şi schimbările ce se produc în
Republica Moldova la ora actuală, cât şi în lume, necesită o
reconsiderare a curriculum-ului pentru educaţia timpurie şi preşcolară
din perspectiva asigurării tuturor condiţiilor pentru dezvoltarea
integrală normală şi deplină a copilului în funcţie de potenţialul de
care dispune. Principiile de bază la elaborarea curriculum-ului
educaţiei copiilor de vârstă timpurie şi preşcolară sunt:
principiul educaţiei centrate pe copil (respectarea şi
valorizarea unicităţii copilului, a nevoilor şi caracteristicilor
acestuia);
principiul respectării drepturilor copilului (dreptul la
educaţie, dreptul la libera exprimare etc.);
principiul învăţării active (crearea de experienţe de învăţare
în care copilul este autorul propriei formări);
principiul dezvoltării integrate (printr-o abordare integrată
a activităţilor, transdisciplinară);
principiul interculturalităţii (cunoaşterea, recunoaşterea şi
respectarea valorilor naţionale şi ale celorlalte etnii);
principiul echităţii şi nondiscriminării (asigurarea de
oportunităţi de dezvoltare pentru toţi copiii, indiferent de
gen, etnie, religie sau statut socio-economic);
principiul educaţiei ca interacţiune dintre educator şi cel
educat (dependenţa rezultatelor educaţiei de ambele părţi
participante în procesul de individualitate a copilului, cât şi
de personalitatea educatorului).10
Curriculum-ul aplicat azi în Republica Moldova respectă
principiul individualizării (organizarea activităţilor se efectuează ţinându-
se cont de ritmul propriu de dezvoltarea al copilului, de nevoile şi
interesele sale asigurându-se libertatea acestuia de a alege activităţi şi
sarcini în funcţie de preocupările şi trebuinţele individuale); principiul
învăţării bazat pe joc (jocul este activitatea primordială a copilului de
1-7 ani prin care acesta se dezvoltă natural; jocul trebuie să stea la
baza conceperii activităţilor de învăţare de toate tipurile); principiul
157
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
diversităţii contextelor şi situaţiilor de învăţare (oferirea de contexte şi
situaţii de învăţare cât mai variate care să solicite implicarea copilului
sub multiple aspecte: cognitiv, emoţional, social, motoriu); principiul
alternării formelor de organizare a activităţii şi a strategiilor de învăţare;
principiul parteneriatului instituţiei preşcolare cu familia și comunitatea
(care să asigure continuitatea şi coerenţa în demersul educaţional;
familia trebuie considerată un partener activ nu doar receptor al
informaţiilor furnizate de educator referitoare la progresele realizate
de copil; totodată este importantă înţelegerea valorii educaţiei în
perioada timpurie şi preşcolară pentru comunitate şi participarea
comunităţii).11
Educatorul este partenerul copilului în interacţiunea acestuia
cu mediul în scopul de a-l însuşi, a-l stăpâni şi a-l transforma. El
trebuie să asigure şanse egale pentru toţi copiii, confort emoţional,
protecţia vieţii şi sănătăţii lor, de asemenea să le respecte drepturile
sociale şi personale. Cadrul didactic dispune de libertatea de a alege
strategiile didactice care răspund cel mai bine exigenţelor educaţiei
centrate pe copil. Educatorul este responsabil de crearea mediului în
care copiii îşi petrec aproape jumătate de zi şi care, la rândul său, este
un model al lumii reale în care copilul va fi „aruncat” mai târziu şi va
trebui să se descurce. Educatorul trebuie să cunoască fiecare copil
pentru a decide asupra modului în care interacţionează cu el şi cu
familia lui, a modului în care organizează contextele şi experienţele de
învăţare, abordează jocul şi demersul instructiv-educativ.12
Educatorul contemporan trebuie să facă dovada flexibilităţii
cognitive, să caute variante conceptuale şi metodologice, soluţii
alternative sau complementare la cele clasice sau curente în practica
educaţiei copiilor de vârstă timpurie şi preşcolară sau în
recomandările metodice şi să ia decizii optime, fundamentale,
ştiinţifice în diferite contexte educaţionale centrate pe copil.13
În educaţia centrată pe copil apar noi roluri ale educatorului.
Principalele dimensiuni ale rolurilor exercitate de educator sunt de:
facilitator al învăţării, observator al progresului copilului luând în
consideraţie particularităţile individuale, interesele şi nevoile lui;
deţinător al unor atitudini creative în rezolvarea problemelor
educaţionale cu care se confruntă; acceptarea noului şi a soluţiilor
care să corespundă multiplelor nevoi ale copiilor, flexibilitate în
11Ibidem,p. 12.
12A. Bolboceanu, V. Moldovanu-Bătrânac, N. Veleşco, Ghidul cadrelor didactice, p. 104.
13V. L. Guţu, Pedagogie, Chişinău, 2013, p. 468.
158
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
planificări, decizii şi activităţi; partener real; cooperarea cu colegii cu
specialiştii şi cu membrii comunităţii care îi pot sprijini efortul
educativ; secretar, regizor, arhitectura, consilier etc.14 Ca secretar cadrul
didactic creează un model care demonstrează că lexemele rostite pot
fi citite şi scrise, creează diverse reprezentări scrise şi picturale ale
jocului şi limbajul copilului, consemnează literalmente limbajul
copiilor prin fixarea ideilor, susţine eforturile copiilor în descrierea
creaţiei lor. Rolul de regizor este foarte important în educaţia centrată
pe copil. Cadrul didactic cunoscând şi acceptând fiecare copil creează
oportunităţi echitabile pentru grupul de copii ţinând cont de
diferenţele lor individuale, ajustează sarcinile la interesele şi
posibilităţile copilului. Pentru a-i spori încrederea în forţele proprii,
educatorul pune în valoare calităţile esenţiale ale copilului, îl
încurajează să-şi asume riscurile. Ca arhitect cadrul didactic
personalizează spaţiul sălii de grupă, îl adaptează la necesităţile şi
interesele copiilor, selectează mijloacele didactice adecvate vârstei
acestuia, reamenajează permanent mediul grupei, integrează elemente
din mediul exterior şi interior, explorează sunetele, culorile şi textura.
Ca manager ţine seama de caracteristicile unice ale fiecărui copil,
asigură un mediu adecvat vârstei, intereselor şi posibilităţilor copiilor;
selectează în colaborare cu copiii teme şi materiale sugestive,
intervine cu noi mijloace şi idei pe parcurs, încurajează lucrul în
echipă, implică familia, comunitatea în procesul instructiv-educativ.15
Familia are un rol decisiv în educaţia centrată pe copil. Ea
constituie mediul socio-cultural în care copilul s-a născut şi creşte.
Părinţii trebuie să regăsească în instituţia de educaţie timpurie şi
preşcolară un sprijin pentru a colabora cu educatorii şi a participa la
activităţile realizate cu copiii, ei trebuie să ia cunoştinţă de informaţii
privind particularităţile de vârstă ale copilului, importanţa
intervenţiilor educaţionale, rolul mediului stimulativ cu care copiii
interacţionează, necesitatea asigurării unui climat securizant pentru
sănătatea fizică şi psihică a copilului, activităţile desfăşurate în
instituţia de educaţie timpurie. Cooperarea dintre părinţi şi educatori
este esenţială pentru a asigura coerenţa şi consecvenţa acţiunii
educaţionale. Cunoaşterea şi înţelegerea familiei în calitate de
partener constant şi autentic devine o prioritate mai ales în contextul
14***, Programul „Pas cu pas” să facem cunoştinţă, Chişinău, Editura Epigraf, 2001, p. 42.
15 A. Bolboceanu, V. Moldovanu-Bătrânac, N. Veleşco, Ghidul cadrelor didactice, p. 106.
159
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
actual, în care familia însăşi trebuie să se adapteze unor schimbări
semnificative.16
Educaţia centrată pe copil se realizează în baza standardelor
de învăţare şi dezvoltare a copiilor de la naştere până la 7 ani.
Standardele reprezintă un set de afirmaţii care reflectă aşteptările
privind ceea ce ar trebui copiii să ştie şi să poată să facă. Acestea sunt
definite pentru a sprijini creşterea şi dezvoltarea copiilor de la naştere
până la intrarea în şcoală, atât în mediul familial, cât şi în cadrul altor
servicii de educaţie timpurie. Formularea standardelor pentru învăţare
şi dezvoltare timpurie a copiilor de la naştere la 7 ani în Republica
Moldova reprezintă un reper important în a formula explicaţii în
privinţa a ceea ce copilul trebuie să ştie, să poată să facă la această
vârstă înainte de a intra în şcoală.17 Standardele de învăţare şi
dezvoltare timpurie recunosc: unicitatea copilului, caracterul global şi
integrat al dezvoltării lui, rolul activ al copilului în construcţia sinelui
şi a propriei învăţări, importanţa respectării drepturilor fundamentale
ale copilului, rolul fundamental al adultului în îngrijirea, creşterea,
dezvoltarea şi educaţia copilului în perioada timpurie. Asigurarea
continuităţii standardelor educaţionale în învăţământul preşcolar se
realizează prin respectarea documentelor normative şi de politică
educaţională: Concepţia dezvoltării educaţiei preşcolare din Republica
Moldova; Buletin informativ 1997; Strategia naţională ,,Educaţia
pentru toţi” pe anii 2004-2005; Hotărârea Guvernului nr. 410 din
04.05.03; Regulamentul instituţiei de educaţie preşcolară (Colegiul
Ministerului Educaţiei, Hotărârea nr.8.5 din 16 decembrie 2010,
Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 04 din 4 ianuarie 2011;
www.edu.md); Regulamentul instituţiei de învăţământ ,,Grădiniţă-
Şcoală primară” (Colegiul Ministerului Educaţiei, Hotărârea nr. 8.7
din 16 decembrie 2010, Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 04 din 4
ianuarie 2011; www.edu.md); Regulamentul cu privire la organizarea
obligatorie a pregătirii copiilor către şcoală de la vârsta de 5 ani
(Colegiul Ministerul Educaţiei, nr. 07, 4 ianuarie 2011; www.edu.md);
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Centrelor Comunitare de
Dezvoltare Timpurie a copiilor de 3-6 (7) ani; Hotărârea Guvernului
nr. 567 din 10.09.09; Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
160
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
144-147 (3477-3480) din 18.09.09; Curriculum-ul educaţiei copiilor
de vârstă timpurie preşcolară (1-7 ani) în Republica Moldova
(Ministerul Educaţiei şi Tineretului, anul 2008); Standardele de
învăţare şi dezvoltare pentru copilul de la naştere până la 7 ani
(Ministerul Educaţiei, anul 2010); Standardele profesionale naţionale
pentru cadrele didactice din instituţiile de educaţie timpurie
(Ministerul Educaţiei şi Tineretului, anul 2010); Ghidul cadrelor
didactice pentru educaţie timpurie şi preşcolară (Ministerul Educaţiei
şi Tineretului, anul 2008); Ghidul educatorilor „1001 Idei pentru
educaţie timpurie de calitate” (Ministerul Educaţiei, anul 2010); Ghid
pentru cadrele didactice şi manageriale din sistemul educaţional
preşcolar şi pentru specialişti din serviciile specializate din
recuperare/reabilitare a copiilor cu dezabilităţi ,,Incluziunea socio-
educaţională a copiilor cu dizabilităţi în grădiniţa de copii, 2012;
Codul educaţiei al Republicii Moldova (Ministerul Educaţiei, anul
2014).
Putem concluziona că parteneriatul grădiniţă-familie-
comunitate facilitează învăţarea şi asigură continuu-mul educaţional.
În acelaşi timp, educaţia centrată pe copil în Republica Moldova este
o practică ce se realizează în baza curriculumului integrat, a
standardelor de învăţare şi dezvoltare derivate din documentele
normative de politică educaţională.
161
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
FAMILIA TEMPORAR DEZINTEGRATĂ: FACTOR CE
AFECTEAZĂ SUCCESUL ŞCOLAR AL ELEVULUI
(STUDIU DE CAZ: REPUBLICA MOLDOVA)
The Temporarily Disintegrated Family: an Aspect the Affects that
Pupil’s School Success (Case Study: Moldavia Republic)
Corina RADU
Abstract:Family represents the main institution of the society as well as the first
educative environment where the child is raised and educated as a certain personality, the
family being responsible for the quality of the instructed individual and for their rapid
integration within the social life. Family reproduces people and values. Unconsciously but
inevitably, each generation assimilates values that shape the essential human relations: from
parents and children, brothers and sisters, husband and wife. Family becomes the principal
source for the fundamental values of the society. The contemporary family is defined by a
multitude of problems and situations, that make her unable to solve them by itself. So,
numerous families do not dispose of the authority, the flexibility and the capacity to adapt
themselves to the changes scored in the contemporary society. The difficult and long period of
transition has affected family life, determining many parents to adopt a decision in the favour
of improving its financial state and neglecting the benefit of the child’s vulnerable soul. It
becomes obvious that in the fulfillment of the educative function, family is dealing with an
urgent necessity of cultural resources as well as material resources, whereas the high rate of
poverty and dissocuppation has made one or even both parents emigrate with the intention of
ensuring a better future for the new generation.
Keywords: Moldavia Republic, temporarily disintegrated family, pupil,
school success.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
generaţii, care sunt de o importanţă crucială pentru evoluţia societăţii
umane.1
Am putea spune, în linii mari, că raporturile dintre societate şi
familie sunt identice cu raporturile dintre întreg şi partea sa componentă.
Influenţând familia, societatea exercită influenţă şi asupra individului,
asupra generaţiei în creştere. Familia se află într-o relaţie directă sau
indirectă cu toate sferele vieţii sociale, ceea ce îi permite să se manifeste
ca model original al trecutului şi prezentului şi să transmită din valori
tinerei generaţii.
Familia contemporană este caracterizată printr-o multitudine de
probleme şi de situaţii, care o fac inaptă de a şi le rezolva singură. Astfel,
numeroase familii nu dispun de puterea, flexibilitatea şi capacitatea de a
se adapta la schimbările survenite în societatea contemporană. Perioada
dificilă şi prelungită de tranziţie a afectat modul de trai al familiei,
determinându-i astfel pe mulţi părinţi să adopte o decizie în favoarea
îmbunătăţirii stării financiare a acesteia şi în detrimentul bunăstării
sufletului fragil al copilului. Este evident faptul că în realizarea funcţiei
educative, familia simte o necesitate astringentă atât de resurse culturale
cât şi de resurse materiale, iar rata înaltă a sărăciei şi a şomajului a
determinat pe unul sau ambii părinţi să emigreze în vederea asigurării
unui viitor prosper generaţiei în creştere.
Tot mai des sursele mass-media publică cazuri şocante în care
sunt implicaţi copiii din această nouă categorie de familie: familia temporar
dezintegrată/dezorganizată în urma migraţiei. Cu certitudine familia temporar
dezintegrată a devenit una dintre noile tipuri spre care se îndreaptă
evoluţia familiei contemporane, care vizează atât stiluri noi de viaţă cât şi
de interrelaţionare. Cercetătoarea Victoria Gonţa, doctor în psihologie,
susţine că familia temporar dezintegrată (prin aceasta autoarea are în
vedere orice familie în care s-a produs o separare: familia divorţată sau în
situaţie de divorţ, familia în care un membru este în detenţie, familia în
care unul din membri este plecat pe termen lung din familie şi chiar
familia cu un membru decedat) este o formă alternativă a familiei
nucleare şi că ea apare în urma ,,mutaţiei valorice ale unei societăţi aflate în
tranziţie”.2 Deducem că familia imigrantă face parte din grupul familiilor
temporar dezintegrate.
163
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
În opinia specialiştilor care efectuează studii referitor la
problematica în cauză, noţiunea familie temporar dezintegrată-
dezorganizată în urmamigraţiei,se referă la familiile în care unul sau ambii
părinţi sunt plecaţi pe termen lung peste hotarele ţării fiind catalogată în
rândurile familiilor dezorganizate.3 Orice despărţire îndelungată poate
duce inevitabil la schimbări radicale în funcţionarea familiei, fapt ce se
răsfrânge asupra calităţii vieţii şi personalităţii membrilor săi, în special
asupra copiilor. Aceştia, de multe ori, sunt expuşi riscurilor, abandonului
şcolar, traficului, violenţei, vagabondajului. Pierderea celor mai apropiate
fiinţe pentru ei înseamnă: pierderea mediului familial stabil;pierderea
contactului cu alţimembrii ai familiei; pierderea ataşamentului;pierderea
dragostei şi a sprijinuluipărintesc.
Separarea temporară de părinţi presupune un stres resimţit de
copil ca o senzaţie de insecuritate ce dezvoltă anxietate, nevroze,
agresivitate.4 În Republica Moldova, la fel ca şi în Ucraina şi România, a
apărut o categorie nouă de copii: copii abandonaţi şi neglijaţi emoţional,
în această categorie incluzându-se copii ai căror părinţi sunt plecaţi la
muncă peste hotarele ţării şi care sunt crescuţi fie de un singur părinte,
fie de bunici, fie de alte rude, fie de persoane străine. Nu putem nega
faptul că aceşti copii sunt avantajaţi din punct de vedere material, dar nu
putem trece cu vederea faptul că aceştia sunt lipsiţi de dragostea
parentală, fapt care nu rămâne fără repercusiuni asupra dezvoltării
personalităţii. Experienţele trăite de aceşti copii, adesea pe parcursul mai
multor ani, lasă o amprentă negativă asupra sănătăţii lor psihice, schimbă
radical valorile umane promovate precum şi atitudinea faţă de sine şi faţă
de lume. Menţionând despre consecinţele absenţei unuia sau a ambilor
părinţi pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, putem vorbi
despre două categorii de copii din familii dezintegrate:
Copii care nu au nici o veste de la părinţi: aceştia sunt puţini la
număr, ei aflându-se însă în cel mai mare pericol, întrucât trăiesc
cu iluzia revenirii părinţilor;
Copii ai căror părinţi sunt plecaţi, ei fiind susţinuţi financiar şi
moral de la distanţă;
I. Mitrofan şi D. Buzducea au divizat reacţia la separare în 4 faze:
Faza de şoc: presupune o reacţie de negare a realităţii. Este o
stare tampon, o protecţie naturală folosită de psihic pentru a face
3***,Raport de studiu. Situaţia copiilor rămaşi fără îngrijire părintească în urma migraţiei.
UNICEF, CIDDC, 2006, p. 96
4M. Vîrlan, ,,Impactul separării temporare de părinţi asupra comportamentului
164
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
faţă şocului. Copiii pot nega realitatea şi ajung să se bucure de
amintirile pe care le au, să privească pozele cu familia, fiind
capabili de orice compromis pentru a-şi vedea părintele sau, cel
puţin, pentru a-i auzi vocea la telefon;
Faza de suferinţă şi dezorganizare: este perioada în care se
resimte impactul pierderii relaţiei cu cel drag. Durerea este
intensă şi caracterizată prin suferinţă emoţională acută, depresie,
gânduri suicidale, tulburări de somn, anxietate, sentiment de
abandon, vinovăţie, furie, afectarea imaginii de sine;
Faza de reorganizare: reprezintă trecerea de la o stare de mâhnire
intensă la cea de tristeţe moderată;
Faza de acceptare: este etapa în care copiii acceptă situaţia şi
realitatea, încercînd să-şi gestioneze propria viaţă, cu mici
susţineri din partea îngrijitorilor de moment;5
Dreptul copiilor de a creşte în familie este garantat prin
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului. De fapt, mediul familial este crucial pentru sănătatea şi
dezvoltarea copiilor. În context, problemele pe care le generează migraţia
adulţilor sunt foarte complexe şi soluţiile lor nu pot fi simple. Cert este
că aceşti copii au nevoie de ajutorul nostru astăzi.6
O consecinţă directă a migraţiei părinţilor este cea a privării
copilului de afectivitatea parentală şi de supravegherea necesară
dezvoltării normale a acestuia. În condiţiile plecării părinţilor pe perioade
mai lungi şi a rămânerii copiilor în grija unor persoane care nu au
capacitatea şi/sau competenţa de a oferi sprijinul emoţional şi educativ,
aceste două consecinţe pot produce la rândul lor efecte negative în ceea
ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea psihică a copilului, implicarea în
activităţi şcolare şi rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente
deviante sau neconcordante cu vârsta copiilor şi supunerea la exploatare
sau abuzuri de altă natură.7
Pornind de la aceste premise am considerat important să
cercetăm aspectul succesului şcolar al elevului cu părinţi emigranţi.
Astfel, din studiile deja efectuate am reţinut câteva idei cu privire la
problematica în cauză pe care le prezentăm în continuare. Studiul
calitativ „Necesităţile specifice ale copiilor şi vârstnicilor lăsaţi fără îngrijirea
165
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
membrilor de familie plecaţi la muncă peste hotare”,8 relevă faptul că migrarea la
munci peste hotare devine o sursă de venit care, în majoritatea cazurilor,
permite asigurarea copilului cu toate cele necesare pentru şcoală.
Remitenţele contribuind substanţial atât la pregătirea copilului pentru
începutul anului şcolar, cât şi la asigurarea necesităţilor şcolare cotidiene,
acestea oferă posibilitatea de continuare a studiilor la treptele ulterioare
de învăţământ.
Procesul de formare a personalităţii umane are loc în cadrul
activităţii sistemice, organizate, instituţionalizate de educaţie care,
împreună cu cea de învăţare, formează o entitate unică. Aceasta însă nu
trebuie să condiţioneze doar asimilarea de informaţii, dar şi formarea
capacităţilor de orientare, a gândirii divergente, creativităţii etc., care
permit copilului adaptarea optimă la condiţiile sociale. Succesul şcolar
cuprinde capacităţi intelectuale formate, cunoştinţe, abilităţi de aplicare a
acestora, trăsături non-cognitive de personalitate, precum şi implicarea în
activitatea extraşcolară. Reuşita şcolară (randamentul adecvat) este trăită
de elev ca un sentiment de succes, iar nereuşita (randamentul scăzut) este
percepută ca un insucces. Datele colectate în cadrul studiului menţionat
demonstrează că factorii familiali sunt deosebit de relevanţi în realizarea
reuşitei şcolare. Implicarea părinţilor în procesul de organizare a
regimului şcolar este esenţială, părinţii având roluri atât de monitorizare,
cât şi de orientare. Astfel a fost relevat faptul că ,,lipsa controlului şi
suportului conduce la o frecvenţă redusă, ocazională, sau chiar la abandon şcolar”.
Acest lucru ar putea fi explicat astfel: dacă în cazul unei familii cu ambii
părinţi există o distribuire a responsabilităţilor, rolurile parentale
exercitându-se în direcţie complementară şi compensatorie, în cazul
familiei conduse numai de un părinte tensiunea şi încordarea în
adoptarea rolului parental cresc, întrucât obligaţiile ce revin ambilor
părinţi trec în sarcina unuia. Situaţia este şi mai gravă atunci când toate
aceste responsabilităţi cad pe umerii copiilor care, fiind nevoiţi să poarte
de grijã fraţilor mai mici sau chiar de întreaga gospodărie, nu reuşesc să
ajungă la timp la şcoală sau să-şi facă temele. Mai gravă este situaţia în
care părintele rămas acasă sau îngrijitorul nu acordă importanţă şcolii
indicând copilului alte priorităţi.
Maturitatea emoţional-afectivă (voinţa, capacitatea de
autoreglare) a copilului este decisivă în conturarea gradului de dezvoltare
a personalităţii şi a întregii activităţi şcolare a acestuia. Reuşita şcolară
este influenţată şi de particularităţile individuale ale elevilor: nivelul de
166
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
aspiraţii, motivaţiile, atitudinea faţă de şcoală, încrederea în instituţia
şcolară. Printre motivele identificate ca fiind cauze ale eşecului şcolar la
elevii cu cerinţe educaţionale speciale Denisa Manea menţionează a se
număra şi dificultăţile de învăţare, oferta educaţională săracă, capacitatea
redusă de evaluare şi expertiză a cerinţelor speciale, formarea
psihopedagogică insuficientă a cadrelor didactice.9
Apreciind efectele plecării părinţilor, copiii semnalează schimbări
în ambele sensuri la capitolul reuşita şcolară. Scăderea randamentului
şcolar este asociată de copii cu absenţa suportului şi încurajării din partea
părinţilor. Pe de altă parte, creşterea acestuia se datorează dorinţei
copiilor de a recompensa efortul părinţilor sau de a corespunde
cerinţelor înaintate de ei.10 Un rol esenţial în succesul şcolar al elevului îl
au cadrele didactice care trebuie să deţină informaţii despre aceste familii
pentru a sprijini atât copiii, cât şi părinţii să devină factori pozitivi în
dezvoltarea copiilor.
Ne-am propus să chestionăm 50 studenţi din cadrul Universităţii
,,Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul, studenţi ai căror părinţi sunt
plecaţi peste hotarele ţării, cu privire la: problemele cu care s-au
confruntat după plecarea părinţilor, persoanele care le-au fost alături în
rezolvarea diferitelor situaţii critice, intenţia acestora de a pleca în altă
ţară şi nu în ultimul rând aspectul activităţii şcolare după plecarea
părinţilor.
Plecarea părintelui/părinţilor la muncă în străinătate poate marca
apariţia unei serii de probleme, fie de ordin şcolar sau financiar, medical,
social etc. Pentru respondenţii din cadrul universităţii, cele mai frecvente
probleme care au apărut după plecarea părinţilor au fost problemele şcolare
(38%) şi problemele de sănătate (22%). Atunci când pleacă în străinătate
doar unul din părinţi, pot apărea diverse probleme între copil şi părintele
rămas acasă, acest gen de situaţie fiind întâlnită în rândul a 16% din
respondenţi. 6% dintre cei chestionaţi au afirmat că au avut situaţii
conflictuale cu vecinii după plecarea părinţilor în străinătate. În urma
analizei datelor chestionarului a fost evidenţiat şi faptul că 18% din
respondenţi nu au întâlnit dificultăţi după plecarea părinţilor.
9 Adriana Denisa Manea, Educaţia incluzivă. Teorie şi aplicaţii, Cluj-Napoca, Editura Eikon,
2014, p. 37.
2 C. Gavriliuc, D. Platon, V. Afteni, Raport de studiu. Situaţia copiilor rămaşi fără îngrijire
167
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
40% 38%
30% 22% 18% 16%
20%
6%
10%
0%
Probleme Probleme de Nu au avut Probleme cu Probleme cu
şcolare sănătate probleme părintele vecinii
rămas
25% 20%
20% 16% 14%
15% 12% 12% 12% 10%
10% 4%
5%
0%
168
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
munci, deoarece salariile din Republica Moldova sunt foarte mici. Pentru
condiţii de viaţă mai bune ar pleca 14% din respondenţi. Un procent
destul de însemnat l-a ocupat cariera profesională, 22% din respondenţi.
Pentru realizarea studiilor peste hotare au optat 10%.
28%
40%
32%
169
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Plecarea părinţilor peste hotarele ţării în cele mai multe cazuri
determină preluarea rolurilor acestora de către tineri. Ne-am propus să
elucidăm dacă acest fapt determină absenţa tinerilor de la cursurile
şcolare. Astfel respondenţii au acumulat 32% în favoarea absenteismului
motivând prin faptul că îndeplinesc munca care o făceau părinţii acasă,
alt motiv este faptul că nu le place să înveţe iar părintele plecat este unica
persoană care îl determina pe subiect să frecventeze cursurile. 68%
afirmă că nu absentează de la ore deoarece nu vor ca părinţii să fie
dezamăgiţi de ei.
32%
68%
170
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
acasă cu celălalt părinte, controlul parental este mai mic, deoarece
părintele rămas singur preia din sarcinile părintelui plecat, ceea ce
conduce la o supraîncărcare a celui dinainte.
Migraţia determină, de asemenea, o transformare esenţială a
percepţiei familiei şi educaţiei din perspectiva valorilor promovate.
Familia, alături de instituţiile de educaţie şi învăţământ sunt principalii
factori care formează şi dezvoltă la tânăra generaţie un sistem complex
de valori. Trăim astăzi într-o lume dominată de globalizare, într-un secol
al vitezei în care tehnica evoluează rapid şi din păcate suntem martorii
fenomenului ,,timpul înseamnă bani”, în care găsim din ce în ce mai
puţin timp pentru adevăratele valori, printre care se numără şi educaţia
copiilor noştri. Funcţionarea eficientă a unui sistem educaţional depinde
mult de onorarea responsabilităţilor asumate de părţile implicate şi de
crearea unui parteneriat constructiv şi eficient. Parteneriatul dintre
familie şi şcoală constituie o condiţie indispensabilă a educaţiei copiilor,
iar stabilirea unor relaţii strânse între părinţi şi profesori asigură buna
funcţionare a instituţiei de învăţământ, având impact direct asupra
calităţii educaţiei. Chiar dacă se află la distanţă, părinţii trebuie să îşi
asume responsabilitatea de a-i creşte şi educa în mod corespunzător. Ei
trebuie să cunoască toate succesele şi insuccesele copilului, să se implice
activ în soluţionarea problemelor şi în împărtăşirea bucuriei succesului.
Într-o comunitate puternică şi unită, cu un aparat legislativ şi
executiv capabil să asigure protecţia şi promovarea drepturilor copilului
se impune ca fenomenul migraţiei părinţilor să fie luat în considerare ca o
problemă stringentă, ce impune soluţii ferme şi rapide, fără a ne rezuma
doar la analizarea datelor statistice.
171
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Evocãri/Evocation
172
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
PETRU BONTA UN MARTIR UITAT AL REVOLUŢIEI DE
LA 1848-1849 DIN TRANSILVANIA
Petru Bonta: a Forgotten Martyr of the 1848-1849 Revolution in
Transylvania
Nicolae DUMBRÃVESCU
Abstract:A great deal of attention has been paid by historians to the leading
figures of the 1848-1849 Revolution in Transylvania, yet those from the second and third line
have fallen into oblivion. Such an example is the case of Petru Bonta, the tribune from Seuşa,
the county of Turda. He had completed his studies in Blaj, where he was also to be found once
the revolution breaks out. His was an active role in organizing its proceedings and he also
took part in the national meetings in Blaj. Following the September meetings, Bonta was
named tribune of the Third Plains Legion lead by Vasile Moldova. He became actively
involved in its dealings and so caught the eye of the Hungarian revolutionaries who slaughtered
him in the autumn of 1848 in Ogra, as we are told by the report of the priest George
Răchită.
Keywords:Tribune, the Revolution of 1848-1849, legion, revolutionary
youth, prefect.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Adunării Naţionale de la Blaj de la Duminica Tomi şi a Marii Adunări
Naţionale de la Blaj din 3/15 mai 1848. Tot o serie de tineri au mers
alături de episcopul ortodox Andrei Şaguna la împărat pentru ai duce
acestuia doleanţele românilor transilvăneni. Din această delegaţie au făcut
parte 30 de tineri după cum urmează:Vasile Nopcea, Vasiliu Raţiu,
Timotei Cipariu, Alexandru Şterca Şuluţiu, Moise Fulea, Iosif Igianu,
Ioan Popazu, George Anghel, A. Treboniu Laurian, George Bariţiu,
Dimitrie Boeriu, Vasiliu Maiorescu, Constantin Ioan, Ioane Bran Pop de
Lemeny, Ioan Bardoşi, Demetriu Făgăraşiu, Agustin Ladai, Constantin
Secăreanu, Vasiliu Lancea junior, Tulbaşiu, Clococeanu, Mihăilaşiu,
Leone Pop, Leone Lachi, Novacu, Al. Verza, Georgiu, Vas, Georgiu
Făgăraşiu, Ioane Iuga, Ioacob Balcheşiu, Demetriu Borcea, Şerbianu
Giurculeţiu, Sava Popovici, Teoc Todor, Oprea Circa, Nicolae
Martinoviciu, Dionisiu Tobias, Iancu Ionuţiu, Porea, Ioane Pauleti.2 Şi
din delegaţia condusă de episcopul Ioan Lemeny ce a mers la Dieta de la
Cluj au făcut parte o serie de tineri învăţaţi români dintre care amintim
pe: Francisc Boer, Ioan Pop, Parteniu Trombiţaş, Petru Pop, Andrei
Pop, Agustin Pop, Ioan Dragomir, Ioan Chirilă, Ioan Sacalai, Ilie Farago,
Petru Suciu, Ioan Mărginean, Nicolae Găitan, Bucur Găitan, Petru
Dobra, Iosif Barac, Giorgiu Burbea, Ioan A. Navrea, Nicolae Voinescu,
Dominic Iordan, Alexandru Iacob, Neagoe Popia, Petru Drăghiciu,
Vasiliu Anca, Iosif Velişca, Nicolae Bota, Alexandru Vaida, Georgiu Gal,
Constantin Duma, Nicolau Popoviciu, Ioan Corcheş, Petru Ionete, Ioan
Corbu, Ioan Lemeni, Georgiu Valea, Radu Leca, Barbu Cepescu, A.
Stoica, Nicolae Măciucă, Vasiliu Fodor, Ioan Gligor, Amos Tobias, Ioan
Tipeiu, Ioan Rusu, Alexandru Coloşa, Iosif Şuluţiu, Ilie Măcelariu şi alţi.3
Pe aceşti tineri îi caracteriza foarte frumos Ioan Oros alias Rusu, care la
aproape o jumătate de secol de la dieta de la Cluj, scria urmãtoarele
rânduri: „… Deputaţiunea română s-a adunat la casa parohială greco-unită din
Cluj la protopopul Ioan Fechete Negruţiu de unde în 29 mai, înainte de a se deschide
dieta, în rând câte doi cu episcopul Ioan Lemeny în frunte, au mers peste piaţa
Clujului care era plină de unguri curioşi şi inimici, la cortelul gubernatorului
transilvan Iosif Teleki de i-am predat petiţiunea cestiunată iar de acolo ne-am dus la
comisarul regesc baron Antoniu Puchner de l-am salutat în numele naţiuni române
din Transilvania, iar după ieşire am petrecut pe episcopul Ioan Lemeny până la
protopopul Ioan Fechete Negruţiu, de unde apoi ne-am împrăştiat prin oraş,
aşteptând deschiderea dietei cu mare curiozitate. Deputaţiunea noastră cu episcopul
2Documente privind Revoluţia de la 1848 din Ţările Romane C. Transilvania, volum IV,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998, p. 44.
3Ibidem, pp. 48-49.
174
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Ioan Lemeny în frunte au constat din vicari, protopopi parohi, profesori, advocaţi
amploiaţi mai ales din Sibiu, cancelişti de la Tabla Regească din Oşarheiu,
neguţători din Braşov şi alţi inteligenţi din toată Transilvania îmbrăcaţi în gală şi cu
mânuşi albe şi când am trecut peste piaţă către castelul gubernatorului unguri se uitau
la noi cu ochi de tigrii ca la minune şi ziceau: de unde atâţia români? Era şi ceva
impunător şi surprinzător de a se vedea în rândul celor mai fanatici maghiari în Cluj
deodată atâţia români zdraveni cu tipurile lor romane”.4 După aceea realizări
măreţe, tinerii români transilvăneni au reuşit cu mari sacrificii să ţină o a
doua adunare la Blaj (13 septembrie) şi o a treia (24 septembrie), în care
s-a hotărât ca românii transilvăneni să se înarmeze şi să ia toate măsurile
împotriva terorii.5
Momentul coincide cu preluarea conducerii revoluţiei de către
aceştia în mod oficial, urmat de cea a puterii, pe baza principiului
majorităţii care deschide perioada unui război civil, care duce la rândul
său la afirmarea unei întregi galerii de figuri remarcabile de tineri precum:
Avram Iancu,6 Constantin Romanu Vivu,7 Ioan Buteanu,8 Simeon
4 Ioan Oros alias Rusu, Memorii, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Ranca,
Bucureşti, 1989, pp. 43-44.
5 Silviu Dragomir, Studii privind istoria Revoluţiei române de la 1848, ediţie îngrijită şi studiu
Dudaş, Avram Iancu-eroul românilor, Oradea, Editura Lumina, 1993; Gelu Neamţu,
Avram Iancu-mit, realitate, simbol, Cluj-Napoca,Editura Argonaut, 2012; Ştefan Pascu,
Avram Iancu-viaţa şi faptele unui erou şi martir, Bucureşti, Editura Meridiane,1972; Ioan
Ranca, Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatări contemporane ale unor apropiaţi şi
adversari, Târgu-Mureş, Editura Pax-historica,1996; Ion Ranca, Valeriu Niţu, Avram
Iancu. Documente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974; Pompiliu Teodor, Avram Iancu în
memorialistică, Cluj-Napoca,Editura Dacia, 1972.
7 Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Târgu-Mureş,
Editura Casa de Editură Petru Maior, 1997, pp.104-113. Ioan Chiorean, „Constantin
Român-Vivu”, în Profiluri Mureşene, volum I, Târgu-Mureş, 1971, pp. 119-130.
8 Vasile Iuga, Ioan Buteanu, fiu al Sighetului, erou şi martir naţional, Cluj-Napoca, Editura,
Societăţi culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2012; Călin Dorin Petric, „Repere
ale istoriei locale buceşene. Ioan Buteanu (1821-1849)-eroicul prefect al Zarandului”, în
Perspective istorice. Revista Asociaţiuni profesorilor de istorie din România „Clio”- filiala Hunedoara,
2010, numãr 1, pp. 34-41; Iosif Pop junior, „Ioan Buteanu, fiu al Sighetului şi erou al
neamului românesc”, în Maramureş vatră de istorie milenară, volum V, 2004, pp. 311-312;
Valer Hosu, „Două destine împletite tragic-Ioan Buteanu şi vărul sau Mihai Lupu
Hosu”, în Maramureş vatră de istorie milenară, volum V, 2004, pp. 307-310. Ioan M. Bota,
„Cinstirea unui mare şi vrednic înaintaş-prefectul Ioan Buteanu”, în Maramureş vatră de
istorie milenară, volum V, 2004, pp. 303-306; Eugen Hulea, „Ioan Buteanu”, în Apulum,
numãr X, 1972, pp. 387-395; Silviu Dragomir, Ioan Buteanu prefectul Zarandului în ani
1848-49, Bucureşti Editura Casei Şcoalelor, 1928.
175
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Balint,9 Petru Dobra,10 Mihai Andreica,11 Nicolae Solomon,12 Gheorghe
Anghel,13Vasile Moldovan,14 Ioan Oros alias Rusu,15 Pentru Bonta,
Alexandru Bătrâneanu, Vasile Simionaş,16 Ioan Axente Sever,17 Nicolae
9 Ioan Furdui, „Simion Balint şi alte personalităţi ale Roşiei Montane”, în Istorie şi
societate. Studii şi comunicări, volum I, Ploieşti, 2010, pp. 85-87; Gelu Neamţu, „Arestarea,
cercetarea, deţinerea şi eliberarea lui Simion Balint la 1848”, în Naţiunea Română. Idealuri
şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, Bucureşti, 2006, pp. 270-289; Traian
Rus, Simion Balint fiu al Ţări Moţilor, Cluj-Napoca, Editura Eta, 2003; Teodor Şandor,
„Simion Balint, prefectul vechilor saline (Turda)”, în 1848 Blajul şi amintirea Revoluţiei,
Blaj, 1998, pp. 194-202; Eugen Hulea, „Simion Balint”, în Apulum, numãr X, 1972, pp.
421-431; Nerva Hodoş, Simion Balint: Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la
1848-1849, Bucureşti 1913; E. Hodoş, Simion Balint: din istoria vieţii sale, fapte şi lupte din
Munţii Apuseni ai Ardealului în 1848-1849, Sibiu, Editura Arhidiecezană.
10 Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu, pp. 94-103; Gheorghe
Oglinda Literară, numãr 120, 2011, pp. 7350-7351, şi numãr 121, p. 7630; Paul Abrudan,
Prefectul Paşoptist Vasile Moldovan, Bucureşti, Editura Militară, 1970; Petre Baciu, Prefectul
Legiuni a-III-a, Bucureşti, Editura Litera, 1976.
15 Nicolae Dumbrăvescu, „Ioan Oros alias Rusu o viaţă, o istorie, un destin”, în
Sentenţia, Târgu-Jiu, Editura Academica Brâncuşi, 2013, pp. 61-78; Maria Totu
(coordonator), Bărbaţi ai datoriei 1848-1849. Mic Dicţionar, Bucureşti, Editura Militară
1984, pp. 244-245; Ioan Chiorean „Ioan Oros (Rusu)”, în Profiluri Mureşene, volum I,
Târgu-Mureş, 1971, pp. 81-90; Vasile Netea, „Un memorialist paşoptist. Ioan Oros alias
Rusu”, în Studii. Revistã de Istorie, tomul 22, numãr 3, 1969, pp. 517-529.
16 Pentru mai multe amănunte despre viaţa şi activitatea prefectului respectiv
Axente Sever”, în Astra Salvensis, an III, numãr 5, 2015, pp. 55-71; I. Gheorghe Biriş,
176
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Vlăduţiu18 şi alţi. Prin urmare, după cum putem observa din istoriografia
românească, dedicată Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania,
acestor tineri conducători ai revoluţiei li s-au dedicat remarcabile
monografii, însă cei din „linia a doua şi a treia” au rămas în uitare.
Un bun exemplu în acest sens este şi cazul Petru Bonta,
originar din localitatea Seuşa comitatul Turda. Acesta îşi face studiile la
Blaj, unde trăieşte revoluţia ca student-teolog în anul al IV-lea după cum
aflăm din Protocollum Classificationum ductum pro Auditoribus Studiorum
Theologicum in Seminario Diocesano Blasiense.19 Colegi i-a avut pe Nicolae
Albani, Simion Mihali, Vasile Pop, Ioan Pop, George Raţiu, Ioan Cioara,
Iosif Tamaş, Vasile Turcu.20 Se implică activ în organizarearevoluţiei de la
1848-1849 din Transilvania, fiind unul dintre tinerii teologi blăjeni, care a
răspândit proclamaţia lui Aron Pumnu, prin care îi chema pe români la
adunarea de la Duminica Tomi de la Blaj.
Participă la Marea Adunare Naţională de la Blaj şi la cele din
toamna anului revoluţionar 1848 (13 respectiv 24 septembrie), adunări în
urma cărora este numit tribun al Legiuni a III-a de Câmpie, condusă
Vasile Moldovan. De la prefectul Vasile Moldovan, primeşte misiunea de
a organiza cele 11 sate din împrejurimile Cetăţi de Baltă. Tribunul Bonta
adună încă de la începutul luni octombrie gloate de români din satele:
Blăjel, Peucea şi Dîrlos, cam 400 de persoane, pe care îi va duce în 14
octombrie 1848 la Mediaş, aliniaţi în ordine militară şi cu sunet de tobe
pentru a depune jurământ. Acest eveniment este descris de protopopul
Ioan Axente Sever şi timpul său, ediţia a II-a revizuită şi completată cu adnotări, texte şi alte
documente şi fotografi de Liana Biriş, Vochiţa Ionescu, Blaj, Editura Astra, 2011; C.
Constantin Gomboş, „Prefectul Axente Sever în timpul revoluţiei transilvane de la
1848-1849”, în Columna 2000, numãr 37-38, 2009, pp. 27-29; Finca Lazăr, File Salvate:
aspecte din activitatea lui Axente Sever, Sibiu, Editura Psihomedia, 2008; Ioan Gabor, Ioan
Axente Sever. Un nume pentru neuitare (1821-1906), Sibiu, Editura Tribuna, 2006;
Gheorghe Stănescu, „Ioan Axente Sever, simbol al demnităţi naţionale (3/15 aprilie
1821-13 august 1906)”, în Dacoromania, numãr 25, 2006, pp. 33-34; Gheorghe Stãnescu,
„Un erou transilvănean: Ioan Axente Sever”, în Historia, numãr 59, 2006, pp. 41-43;
Adrian T. Pascu, Ioan Axente Sever (1821-1906): viaţa şi activitatea militantă, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1985.
18 Petre Baciu, Prefectul Câmpiei ardelene, Bucureşti, Editura Litera, 1977; Ioan Chiorean,
,,Nicolae Vlăduţiu”, în Profiluri Mureşene, volum II, Târgu-Mureş, 1973, pp. 17-30; Ioan
Oltean, „Momente din activitatea Prefectului Câmpiei, Nicolae Vlăduţiu”, în Apulum,
numãr X, 1972, pp. 397-406.
19Iacob Mârza, ,,Şcolile de la Blaj şi Revoluţia de la 1848 -1849 din Transilvania”, în
volumul ,,Omagiu Părintelui Profesor Ioan Mitrofan la 65 de ani de viaţa şi 35 de ani de preoţie”,
coordonat de William A. Bleiziffer, Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeană, 2014, pp.
316.
20Ibidem, p. 317
177
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Ştefan Moldovan în memoriile sale, care spunea că a văzut această
mulţime tocmai când mergea cu preotul din Proştea să îngroape un
mort:„[…] M-am uimit de această apariţie neaşteptată şi întrebând pe conducătorul
Petru Bonta că unde merg, el a răspuns, că la Mediaş. Eu am mai adăugat că pentru
ce? El a răspuns „ca să vestim păcatele ungurilor şi să jurăm pe oameni”. După
aceasta l-am întrebat că aţi dat de ştire cuiva? El mi-a răspuns că la nimeni, că nu-i
de lipsă, pentru că şi saşi sunt ai împăratului şi noi suntem ai împăratului”.21 Tot
din memoriile protopopului din Mediaş, aflăm că Petru Bonta a ajuns cu
mica lui armată în piaţa Mediaşului, unde li s-a citit jurământul de către
maiorul Clococeanu. Mulţimea în frunte cu Petru Bonta a exaltat de
bucurie cu ,,vivate pentru împărat, pentru guvernul ţări, consulul cetăţi şi oficiali
lui, pentru d. Clococeanu şi notarul cetăţii”.22
Manifestările de la Mediaş, care l-au avut în prim plan pe
tribunul Legiunii a III-a de Câmpie, Petru Bonta, nu au trecut
neobservate de autorităţile maghiare care vor încerca prin orice mijloace
să-l captureze. Este încercuit la un moment dat în localitatea Hăranglab
de către armata revoluţionară maghiară, însă scapă de la moarte cu
ajutorul ţăranilor.23 Acest eveniment va lăsa urme adânci în sistemul său
nervos, după cum ne precizează Ştefan Moldovan în memoriile sale:
„[…] spaima aceea i-a clătinat mintea, încât vorbea de multe ori fără niciun sens şi
nu putea dormi noaptea’.24
Protopopul de Mediaş, observând că starea de sănătate a
tribunului Legiunii a III-a de Câmpie este precară, a hotărât după cum
aflăm din propriile memorii că după adunarea pe care Pentru Bonta a
ţinut-o la Dârlos, în 15 octombrie să liniştească populaţia românească, iar
pe Petru Bonta să-l trimită la Blaj pentru a fi ferit de primejdie întrucât
revoluţionarii maghiari doreau să scape cu ori ce preţ de el. Ajuns la Blaj
tribunul lui Vasile Moldovan, Petru Bonta, nu zăboveşte foarte mult
timp în oraşul de pe Târnavă întrucât, spre sfârşitul lunii octombrie îl
regăsim din nou preocupat de organizarea celor 11 sate din jurul Cetăţii
de Baltă.
Pe la sfârşitul lunii octombrie a anului 1848 pe fondul acutizării
luptelor dintre trupele revoluţionare maghiare şi cele româneşti, prefectul
Vasile Moldovan, după ce face o colectă de 60 florini îl trimite pe Petru
21 Ştefan Moldovan, „Extras din ziarul vieţii mele de la 15 martie 1848 până la 18
ianuarie 1848”, în Transilvania, an VIII, numãr 8, p. 92.
22Ibidem, p. 92.
23 Silviu Dragomir, Studii privind istoria Revoluţiei române de la 1848, ediţie îngrijită,
178
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Bonta la Mediaş pentru a cumpăra: praf de puşcă, gloanţe, alice de lup,
cremeni,25 întrucât puţinele puşti pe care le aveau luptătorii Legiunii a III-
a de Câmpie erau de diverse modele.26
Întorcându-se de la Mediaş cu muniţia necesară ostaşilor
Legiunii a III-a de Câmpie, Petru Bonta este surprins de trupele contelui
Lazăr în Cucerdea după cum aflăm din memoriile lui Isaia Moldovan:
„[…] ajunşi în Blăşinel am mers la căpitan unde sau întrunit mai multe persoane şi
ne-au povestit că Petru Bonta în râtul Cucerzi a fost atacat şi bătut”.27 Scapă cu
fuga fiind călare pe un cal sur al lui Dumitru Filimon, este ajuns în Ogra
unde, după cum aflăm din raportul preotului George Răchită, Petru
Bonta a fost măcelărit împreună cu alţi însoţitori de ai săi, între care
amintim pe Ioan Bretian, Ioan Oltean, Petru Viciu, Simion Cîmpianu,
Matei Cîmpianu, Vasile Cîmpianu Bardas, Vasile Gligor, Borza Ioan,
Susan Georgie, Vasii Pînzariu, Toader Curicean şi Ion Vlăduţ.28 În urma
sa a rămas un tată singur, cu mari datorii şi fără de niciun ajutor.
Prin devotamentul său putem spune că Petru Bonta a făcut
parte din rândurile acelor tineri, care şi-au jertfit viaţa pentru naţiunea
română, luptând până la ultima picătură de sânge pentru a vedea naţiunea
lor cel puţin pe aceeaşi treaptă cu celelalte din Transilvania.
25 Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii. Note şi schiţe, ediţie îngrijită şi studiu introductiv
179
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
PREOTUL VASILE DUMBRAVÃ (1854-1907) ŞI ACTIVITATEA
LUI PASTORALÃ ÎN LOCALITÃŢILE BICHIGIU ŞI SALVA
Priest Vasile Dumbravã (1854-1907) and his Pastoral Activity in
Bichigiu and Salva
Iuliu-Marius MORARIU
Abstract:In this study, the author presents the life and activity of the priest Vasile
Dumbravă (1854-1907), which ruled the parishes from Bichigiu (1879-1891) and Salva
(1891-1907) and built the stone Church from Salva, which is still in use today. Using
documents provided from the National Archives, Bistriţa-Năsăud Direction, but also
published information from sources like The Schematism (the census published by the Greek-
Catholic Church) or the yearly report of the Border Gymnasium from Năsăud, a detailed
presentation of his life and activity is being offered. The research returns to the historiography
the personality of the priest Vasile Dumbravă from Salva and Bichigiu, and a part of the
history of the Greek-Catholic Church of the area. At the end of the text, it also offers two of
the most important documents about the life and activity of this priest, consisting in the
decision of the diocese of Gherla to appoint him as priest of Salva parish.
Keywords: curacy, clergy, church, founder, Greek-Catholic Church.
1 Dionisie Piciu ,,Biserica şi slujitorii ei”, în Ana Filip, Ioan Morariu (coordonatori),
Salva-repere monografice, Bistriţa, Editura ,,George Coşbuc”, 2005, pp. 213-223.
2 Login Ceuca, ,,Scurtă istorie a parohiei greco-catolice din Salva”, în Ibidem, pp. 224-
231.
3 Iuliu-Marius Morariu, ,,Preotul astrist Iuliu Morariu din Salva”, în Virgil Şerbu
Cisteianu (coordonator), Reporter prin Ţara Năsăudului, Alba-Iulia, Editura Gens Latina,
2012, pp. 66-72.
4 A se vedea, de exemplu: Gabriela Sermeşan, Elemente de cultură tradiţională în comuna
Salva, Beclean, Editura Clubul Saeculum, 2009; Măricuţa Codrea, Vasilica Augusta
Puica, Salva, schiţă monografică, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş
,,Dragoş Vodă”, 2003; Vasilica Augusta Găzdac, Salva, monografie istorică, demografică şi
antropologică, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2012; Ana Filip, Iuliu-Marius Morariu, Istoria
Mănăstirii ,,Izvorul Tămăduirii” Salva, Blaj, Editura ,,Astra”, 2013; Iuliu-Marius Morariu,
,,Comuna Salva în perioada 1880-1910. Studiu demografic”, în Arhiva Someşană, seria a
III-a, numãr 13, 2014, pp. 71-76.
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Cu toate acestea, multitudinea de documente păstrate atât în
arhivele bistriţene, cât şi în cele clujene, oferă încă spaţiu şi informaţii
pentru viitoare cercetări originale. O astfel de cercetare se doreşte şi cea
de faţă, dedicată preotului Vasile Dumbravă, paroh în localităţile Bichigiu
şi Salva, pomenit pe alocuri în istoriografia locală, dar insuficient
cunoscut astăzi. În cadrul ei, vom încerca, pe cât posibil, reconstituirea
traseului său biografic şi prezentarea unor aspecte privitoare la pastoraţia
lui în localităţile pomenite.
Acesta s-a născut în anul 1854 în localitatea Ragla,5 aflată
actualmente pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud6 şi a studiat între anii
1867-1873, la Gimnaziul Grăniceresc Năsăudean, pe care nu l-a absolvit
însă,7 transferându-se, cel mai probabil, la finele clasei a şasea, la
Academia Teologică de la Gherla.
Ca elev, nu s-a remarcat prin performanţe deosebite în plan
şcolar, reuşind să se menţină, pe tot parcursul studiilor gimnaziale, în
prima jumătate valorică a clasei. În clasa întâi, când, la finele anului s-a
clasat al 15-lea între cei 34 de elevi ai şcolii,8 l-a avut ca diriginte pe
Teodor Dumbravă,9 pe care însă nu îl va păstra în anii următori.10În clasa
5 Cu privire la locul naşterii lui, autorii optează pentru mai multe variante. Astfel, de
exemplu, Vasile Tutula, în monografia dedicată localităţii Telciu, de care aparţine şi
localitatea Bichigiu, susţine că s-a născut în Budacu Român (Vasile Tutula, Comuna Telciu
(1245-2004)-judeţul Bistriţa-Năsăud. Repere monografice. Un sat de pe Valea Sălăuţei-Muza lui
George Coşbuc, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2004, p. 111; Cf. Nicolae Târgoveţ, Bichigiu-
străveche vatră românească. Moment aniversar-500 de ani de atestare istorică a Bisericii Ortodoxe din
localitate, Bistriţa, Editura Charmides, 2001, p. 13), în timp ce Dionisie Piciu, plasează
locul naşterii lui la Ruşii Munţi (Dionisie Piciu ,,Biserica şi slujitorii ei”, p. 221;). Cu
toate acestea însă, atât rapoartele Gimnaziului grăniceresc năsăudean, al cărui elev a fost
(Cf. ***, A doua programa dela Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr.catolicu de in Naseudu
pre anulu scolastecu 1870-71 (cu un apendice statistecu alu scolei normali principali si de fetite romane
gr. cat. dein Naseudu), Bistritia, Tipografia Filtsch, 1871, p. 49), cât şi cercetători precum
Lazăr Ureche, care s-au preocupat de istoria zonei, arată că era născut în localitatea
Ragla (Cf. Lazăr Ureche, Fondurile grănicereşti năsăudene (1851-1918), Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2001, p. 193).
6 Dionisie Piciu ,,Biserica şi slujitorii ei”, p. 221.
7 Fapt ce explică lipsa numelui său din lista absolvenţilor şcolii năsăudene pe care au
Gimnasiulu romanu greco-catholicu din Naseudu pentru anulu scolastecu 1867-8, Bistritia, Tipariul
lui J. E. Filtsch, 1868, p. 4.
181
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
a doua şi în cea de-a treia, va avea aceleaşi calificative la materiile predate.
Astfel, purtarea va fi clasată în ambii ani drept bună,11 limba latină şi cea
română vor fi evaluate cu calificativul ,,mulţumitoriu”, iar celelalte
materii vor primi toate ,,destulitoriu”.12 Dirigenţia va fi de asemenea
clasată în ambii ani cu calificativul pomenit anterior. În clasa a treia însă,
evaluatorul va fi Ioan Marţian.13 Începând cu clasa a treia, dirigintele lui
va fi Ioan Mălaiu.14 Calificativele vor rămâne şi ele similare în clasele a
patra15 şi a cincea, la finele celei din urmă acesta fiind însă clasificat cu
situaţia generală ,,prima”,16 fapt ce denotă un oarecare progres.
Anul şcolar 1872-1873 este ultimul în care Vasile Dumbravă mai
apare în cataloagele şi foile matricole ale şcolii de la Năsăud. Atunci, el se
va clasa de asemenea în prima jumătate a clasei sale, însă din cei 34 de
elevi câţi au început studiile la Năsăud, vor fi rămas atunci doar 17.17 În
scolastecu 1868-9,p. 8; ***, Programa dela gimnasiulu romanescu gr-catolecu de in Naseudu pre
anulu sc olastecu 1869-70, Tipografia Filsch, Bistritia, 1870, p. 38.
12 ***, Reportu anuale despre Gimnasiulu romanu greco-catolicu dein Naseudu pentru anulu
scolastecu 1868-9, p. 8; ***, Programa dela gimnasiulu romanescu gr-catolecu de in Naseudu pre
anulu sc olastecu 1869-70, p. 38.
13 ***, ,,Planulu de invetiamentu in cele siepte clasi gimnasiali”, în Programa dela
Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr.catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1870-71 (cu
un apendice statistecu alu scolei normali principali si de fetite romane gr. cat. dein Naseudu),
Bistritia,Tipografia Filtsch, 1871, p. 43; ***, ,,Sciri scolastece”, în A treia programa dela
gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu
1871-72, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1872, p. 47; ***, ,,Sciri scolastece”, în A patra
Programa dela gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de in Naseudu pre
anulu scolastecu 1872-73, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1873, p. 30.
15 ***, A doua programa dela Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr.catolicu de in Naseudu pre
anulu scolastecu 1870-71 (cu un apendice statistecu alu scolei normali principali si de fetite romane gr.
cat. dein Naseudu), p. 49.
16 ***, A treia programa dela gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de in
Naseudu pre anulu scolastecu 1871-72, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1872, p. 52.
17 ***, A patra Programa dela gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de
in Naseudu pre anulu scolastecu 1872-73, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1873, p. 36.
182
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
anul următor, numele lui nu mai apare în lista anuală a absolvenţilor,18
fapt ce îl poate duce pe cercetător cu gândul la trei posibilităţi: abandonul
şcolar, faptul de a fi rămas repetent sau transferul la o altă şcoală. Dacă ar
fi vorba despre primele două situaţii, acest lucru s-ar fi menţionat desigur
în raportul anual. E vorba însă despre transferul lui la Academia
Teologică Greco-Catolică din Gherla. Lazăr Ureche, care a analizat
Fondurile Grănicereşti Năsăudene, instituţia ce se ocupa cu stipendierea
tinerilor studioşi ai zonei, îl menţionează în lista celor care au beneficiat
de o bursă din partea acestora între anii 1875,1876 şi 1878-1879.19 Din
analiza statisticii pe care ne-o pune la dispoziţie, deducem că au existat
întreruperi în perioada sa de studii, datorate fie lipsei de resurse
financiare, fie faptului de a nu fi fost un şcolar foarte studios.
În anul finalizării studiilor, a fost hirotonit preot pe seama
parohiei Bichigiu, o localitate destul de mică din perspectivă
demografică.20 Aici a fost iniţial numit ca administrator interimar şi apoi,
din data de 30 noiembrie, la câteva săptămâni după ce a poposit în
localitate, a devenit paroh al satului.21Ca preot în acest sat însă, s-a găsit
în repetate rânduri în imposibilitatea de a se întreţine, fapt ce l-a făcut să
îşi depună constant dosarul în vederea obţinerii unei parohii mai bune
(1886 la Ciceu-Cristur,22 Chiuza, în 188923 sau 1890 la Feldru),24 după
cum aflăm de la Mirela-Popa Andrei:,,Problema exagerării ,,competinţelor”
stolare nu avea să-şi găsească rezolvare definitivă în acea perioadă. Ea a rămas o
problemă mai ales în parohiile sărace ale vicariatului, unde disperarea preoţilor,
18 ***, Programa a cincea a gimnasiului superriore romanu gr.-catolicu dein Naseudu publicata la
finea anului scolastecu 1873-74, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1874, p. 44.
19 Lazăr Ureche, Fondurile grănicereşti năsăudene (1851-1918), p. 193.
20 ***, Schematismus cleri diocesis Syamosujvariensis gracei ritus catholicorum pro anno a Christo
a fost dispus ca administrator interimar preotul nou hirotonit, Basiliu Dumbravă. Prin intermediul
mai multor cereri adresate verbal, fruntaşii comunei au cerut ca acesta să le fie desemnat preot local.
Pentru a putea lua pulsul lucrurilor, vicarul s-a deplasat la faţa locului într-o zi de duminică, 30
noiembrie, participând şi la cultul religios ţinut de V. Dumbravă. Cu această ocazie, după ce s-a
încheiat slujba, în cancelaria comunală a fost luată o declaraţie scrisă a bichigenilor, care cuprindea
mărturisirea unanimă că-l voiesc preot pe acesta, precum şi angajamentul împlinirii a câtorva condiţii
de natură materială”. Mirela Andrei, La graniţa Imperiului. Vicariatul Greco-Catolic al Rodnei în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, p. 199.
22 SJBNAN, Fond Vicariatul Rodnei, dosar 598/1888, f. 131-132.
23 Ibidem, dosar 615-1889, f. 21.
24 Ibidem, dosar 632/1890, f. 111 r şi 112 r.
183
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
izvorâtă din teama că nu aveau să poată asigura subzistenţa de zi cu zi a familiilor,
i-a determinat uneori să forţeze nota. A fost şi cazul preotului din Bichigiu, Vasile
Dumbravă, care din dorinţa de a-şi ameliora existenţa materială, a candidat în mai
multe rânduri pentru a obţine o altă parohie oriunde în dieceză (Ciceu-Cristur în
1886, Chiuza în 1889) sau a apelat deseori la oficiul vicarial în vederea obţinerii
unui ajutor din fondul religionar”.25
Problemele financiare ale preotului Dumbravă se vor încheia însă
la finele anului 1891, când va fi numit preot în localitatea Salva, ce avea,
la acea vreme, un număr de 1636 credincioşi greco-catolici.26 Poposit aici
într-un context agitat, la finele unei dispute între susţinătorii preotului din
Măluţ, Gavrilă Petri, originar din Salva,27 el va prelua parohia de la
Demian Popa, care va deveni, la rândul lui, preot în Bichigiu. În
momentul sosirii lui aici, în localitate exista, conform şematismului de la
1900, o biserică închinată Maicii Domnului, edificată la anul 1700.28
Aceasta va fi înlocuită în timpul său de o frumoasă şi spaţioasă Biserică
de zid, a cărei construcţie a început în anul 1898 şi a fost finalizată în
anul 1901.29De asemenea, din punct de vedere administrativ, preotul s-a
remarcat şi prin alte activităţi gospodăreşti, precum îngrădirea cimitirelor
comunale din Mocirlă şi Poderei.30
Vreme de 17 ani el s-amai preocupat şi de problemele pastorale ale
comunei. Multele circulare episcopale păstrate în fondul parohial în
timpul său ni-l relevă ca pe un iubitor de istorie,31 în vreme ce, registrele
parohiale arată că avea o activitate amplă şi în ceea ce priveşte botezurile
şi înmormântările.32
altfel, această calitate este reliefată şi de bogata sa implicare în cadrul ,,Astrei”. Cf. Ioan
Seni, Pagini din istoricul Despărţământului ASTRA Năsăud, col. ,,Conferinţele Bibliotecii
ASTRA”, volum 132, Sibiu, Biblioteca Judeţeană ,,Astra”, 2011, p. 11; Iuliu-Marius
Morariu, ,,Înfiinţarea cercului ,,Astra” al Salvei (11 februarie 1900)-o restituire istorică”,
în Pisanii Sângeorzene, an III, numãr 5 (21), 2014, pp. 54-578.
32 A se vedea, de exemplu: SJBNAN, Fond Sfatul Popular Salva, dosar nr.
184
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Destul de tânăr încă, părintele Dumbravă va muri răpus de cancer
în luna aprilie a anului 1907, lăsând în urma lui o amintire frumoasă şi
multe realizări în plan gospodăresc (între ele, cea mai importantă o
constituie în mod cert, edificarea bisericii de zid a localităţii, funcţională
şi astăzi). Respectul de care s-a bucurat în rândul confraţilor săi preoţi
este reliefat şi de faptul că, opt dintre aceştia, respectiv vicarul Rodnei,
Ciril Deac, Alexandru Haliţă şi Ioan Năşcuţiu, preoţi în Năsăud, Mihail
Făgărăşan, protopop de Tăure, Onisim Rotariu, paroh în Rebra, George
Moldovan, preot în Nepos, Valeriu Vârtic, parohul Mocodului, Teodor
Dumitru de la Runcu Salvei şi Damian Popa, cu care făcuseseră schimb
de parohii33 îl vor conduce pe ultimul drum.
Acestea sunt aşadar, principalele repere din biografia preotului
Vasile Dumbravă. Bun gospodar, vrednic slujitor al altarului, consecvent
principiilor şi vocaţiei lui, el se înscrie cu cinste în lista preoţilor de seamă
ai localităţilor Salva şi Bichigiu, alături de nume precum Sebastian
Coşbuc, Ioan Catone sau Iuliu-Morariu senior, fapt pentru care,
considerăm că nu trebuie uitat.
185
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ANEXE DOCUMENTARE:
186
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
EPISCOPUL MILITAR PARTENIE CIOPRON ŞI REFORMA
INSTITUŢIEI CLERULUI MILITAR
Military Bishop Partenie Ciopron and the Reform of the Institution
of Military Clergy
Mădălina MÃRGINEAN
Abstract: The relation between Romanian Church and the Romanian Army is
one of the oldest links between those two fundamental institutions of Romania. In this case, it
can be admitted that the Institution of Military Clergy was established only during the late
period of the nineteen century. For instance, in 1870, was established the Statute for Military
Clergy, by Royal Decree nr.603. Also, in 1924, in Alba Iulia, the Military Bishopric has
been established. During the interwar period the institution was found in a truly process of
reorganization and it needed new perspectives and approaches towards these new hard times,
in order to continue its entire existence. Partenie Ciopron represented the best solution in this
situation and his main aim during his military clerical activity was to reform the institution.
It is important to mention that, due to his military skills gathered because of his participation
to the 1st World War, and his clerical knowledge, he succeeded in being the best Military
Bishop and reforming the institution.The most important measures that he had taken as
Military Bishop were about: consolidating the relations between the Army and Ecclesiastic
members; the approval of different statutes, orders and laws for the organization and
development of the Military Clergy Institution; the augmentation of the number of active
military priests; to realize sketches of military cemeteries and lists with the dead soldiers on the
battlefield; to publish a Journal, which was made to be the main periodical of Military
Bishopric. For this research paper it has been used an interdisciplinary approach (historical
perspectives, theology concepts, anthropology, arts and literature) and it is based on the
analysis of documents-the journals and the materials found in the State’s Archives are the
most important sources of documentation for our paper.
Keywords: Partenie Ciopron, reform of the Institution of Military
Clergy, relations between Army and Military Priests, 2nd World War.
Această lucrare/articol a beneficiat de suport financiar prin proiectul „Doctorat
European de Calitate-EURODOC”, Contract nr. POSDRU/187/1.5/S/155450,
proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
1 Regăsim această expresie în studii precum: Ilie Manole, Sinteză privind participarea clerului
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
românesc a generat o conlucrare frecventă la nivelul celor două instituţii,
astfel încât, din punctul nostru de vedere, putem afirma că cele două
entităţi s-au dezvoltat şi au evoluat împreună-crearea unor structuri şi
identificarea unor elemente comune putând fi considerate o dovadă
incontestabilă a afirmaţiei noastre.
Cu toate că respectul pentru instituţia Bisericii este des întâlnit în
istoria noastră modernă, demersurile pentru stabilirea şi reglementarea
relaţiilor dintre cele două instituţii încep să prindă contur abia în secolul
al XIX-lea, mai exact în anul 1850, moment în care ,,Mitropolitul Nefron
şi domnitorul Barbu Ştirbei au numit trei preoţi pentru regimentele
militare din garnizoanele Bucureşti, Brăilă şi Craiova”.2 De asemenea, tot
în această perioadă au fost publicate Îndatoririle preoţilor de oştire, document
prin care erau stipulate aspecte privind misiunile preoţilor militari,
precum şi codul vestimentar pe care clerul militar trebuiau să-l respecte.
Ţinând cont de contextul internaţional neprielnic, accentuarea
nevoii de permanentizare a serviciului de asistenţă religioasă în sânul
Armatei Române a atins punctul culminant în anul 1870, an în care a fost
promulgat, prin Decretul Regal nr. 603 din 06 aprilie 1870, Regulamentul
pentru clerul militar permanent.3
Un alt moment cheie în ceea ce priveşte instituţionalizarea
clerului militar îl reprezintă anul 1924, moment în care a fost
promulgatãLegea privitoare la organizarea clerului militar, prin care s-a
înfiinţat, la Alba Iulia, Episcopia Armatei, o punte de legătură între
reprezentanţii Armatei şi cei ai Bisericii. În acest context este important
să amintim poziţia generalului de brigadă Ioan Răşcanu, cel care a
susţinut ideea conform căreia ,,armata nu se poate dispune de serviciul
sufletesc nepreţuit al preoţimii”.4
Primul episcop militar, în persoana lui Justinian Teculescu, a fost
cel care a trebuit să pună în aplicare prevederile Legii privind organizarea
un preot, care era integrat Marelui Stat Major şi trebuia să se ocupe de oficierea
slujbelor religioase, acordarea de servicii religioase celor aflaţi în suferinţă etc.
4 Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei (cu sediul la Alba Iulia) între anii 1921-1948, Alba
188
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
clerului militar.În ciuda faptului că acesta a beneficiat de o pastoraţie
limitată ca şi timp, putem susţine că a contribuit totuşi, într-o oarecare
măsură, la clădirea şi dezvoltarea instituţiei Episcopiei Militare, cea mai
mare realizare a sa fiind elaborarea Regulamentului pentru punerea în aplicare a
legii privitoare la organizarea clerului militar.5
În perioada premergătoare izbucnirii celei de a doua conflagraţii
mondiale, instituţia clerului militar se găsea într-o situaţie dificilă, aflată în
pragul desfiinţării şi cu o acută nevoie de reorganizare. Din punct de
vedere al pastoraţiei episcopului militar Ioan Stroia, sursele documentare
atestă faptul că cei doisprezece ani petrecuţi în fruntea instituţiei nu au
fost prielnici deloc pentru aceasta, acesta manifestând mai degrabă
preocupări pentru sfera culturală şi pentru activităţi intelectuale.
189
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
cuvântului”,7pentru a întări legăturile dintre reprezentanţii armatei şi
slujitorii bisericii.
În primul număr al revistei ,,Arma Cuvântului” (intitulat
,,Începem”)8P.S. Partenie Ciopron a identificat o serie de probleme care
au afectat apariţia revistei. Conform acestuia, s-a sesizat o lipsă a cărţilor
religioase, necesare desfăşurării activităţilor religioase în diverse condiţii;
realizarea de obiecte bisericeşti (cruciuliţe, icoane, calendare) vitale
funcţionării bisericilor militare; nevoia de reorganizare a sediului
episcopal de la Alba-Iulia.
Reforma instituţiei clerului militar, din punctul de vedere al
episcopului Partenie Ciopron, s-a aflat în strânsă relaţie şi cu numărul
preoţilor militari. Conform datelor statistice identificate din diverse surse
de documentare, a reieşit că numărul preoţilor militari a sporit de la 30,
în anul 1937, la 108-până în 1941. De exemplu, numărul 3, an I (1940), al
revistei ,,Arma Cuvântului”a scos la iveală două articole extrem de
interesante ca şi conţinut (şi de ce nu, ca şi dovadă pentru ideile expuse
în prezentul material), ambele semnate de către colectivul redacţiei
Episcopiei Armatei. Primul dintre ele făcea referire la avansările în grad a
unor preoţi militari, 15 au fost avansaţi la gradul de maior, iar câte unul
pentru gradul de locotenent colonel şi colonel. Cel de al doilea articol
făcea trimitere la organizarea unui nou concurs pentru ocuparea funcţiei
de preot militar. Conform datelor din pagina documentului a reieşit că, la
concurs au fost scoase 21 de posturi vacante, pentru preoţi de diferite
rituri. În urma studierii acestui articol, putem conchide că articolele
publicate în eevista Episcopiei Militare au reprezentat şi continuă să
reprezinte o veritabilă sursă de informare a tuturor celor interesaţi de
activitatea instituţiei clerului militar, precum şi a situaţiei de pe front şi
dintre membrii corpului ofiţeresc şi cel clerical.
La data de 15 aprilie 1940, noul episcop militar a organizat o
conferinţă a preoţilor militari. Din articolul publicat în ,,Arma
cuvântului”a reieşit că acest prim eveniment organizat sub egida lui
Partenie Ciopron a avut ca şi scop principal consolidarea instituţiei
clerului militar activ, precum şi intensificarea colaborării dintre instituţia
patronată de acesta şi preoţii militari activi. De exemplu, autorul
articolului menţionează că prin intermediul acestei reuniuni s-a avut în
vedere identificarea situaţiei curente a fiecărui preot militar activ.
Considerăm important a fi amintit şi despre redarea unor informaţii
190
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
preţioase cu privire la activitatea desfăşurată de clerul militar activ atât pe
câmpul de luptă, cât şi în ţară, situaţia spitalelor militare, crearea unor
legături cât mai strânse între preotul militar şi bolnavul aflat pe patul de
suferinţă.9
Cunoscând situaţia conflictuală întâlnită pe câmpul de luptă, P.S.
Partenie a demonstrat că poate fi un exemplu, atât pentru corpul
ofiţeresc, cât şi pentru reprezentanţii instituţiei coordonate de acesta,
astfel încât în 1941 s-a numărat printre participanţii la Campania din Est,
pentru eliberarea populaţiilor civil-ortodoxe de sub jugul ateismului
impus de bolşevici. De asemenea, s-a ocupat şi de situaţia preoţilor
militari de alte confesiuni, sprijinindu-i pe aceştia să se integreze în rândul
clerului militar.
Înfiinţarea unui serviciu de evidenţă contabilă în cadrul
Episcopiei Militare de la Alba-Iulia a fost o altă măsură de bun augur,
întreprinsă de P.S. Partenie Ciopron, astfel încât a reuşit o chivernisire
mult mai eficientă a resurselor materiale (băneşti, alte obiecte aferente
desfăşurării activităţii preoţeşti).
Cunoscând importanţa întocmirii de documente, schiţe şi planuri,
cel mai de seamă episcop al armatei, a solicitat preoţilor militari activi
(aflaţi pe front) să realizeze planuri şi schiţe ale cimitirelor militare, să
întocmească liste cu cei căzuţi la datorie, pentru a putea uşura procesul
de identificare.
Caracterul puternic, valorileşi virtuţile (precum tenacitatea,
puterea de sacrificiu, spiritul tânăr, pregătirea profesională şi
patriotismul) l-au calificat pe P.S. Partenie Ciopron, drept cel mai de
seamă reprezentant al Episcopiei Armatei.10În concluzie nu putem spune
altceva decât că, încă din cele mai vechi timpuri, teritoriile Ţărilor
Române s-au aflat în vecinătatea unor spaţii conflictuale, lucru care le-a
marcat întreaga istorie. Aceste situaţii nu au făcut altceva decât să sprijine
crearea şi dezvoltarea unor legături între două instituţii fundamentale ale
statului roman: biserica şi armata. Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus în
prim-plan situaţia instituţiei clerului militar, instituţie care era alături de
armată, însă, care nu beneficia de existenţa unui cadru legislativ coerent şi
9 Despre prima conferinţă a preoţilor militari, din promoţia 1939, vezi: Gheorghe
Secaş, ,,Cronica internă”, în Arma Cuvântului, , numãr 1, 1940, pp. 30-31.
10 Pentru mai multe informaţii cu privire la persoana episcopului militar Partenie
Ciopron, vezi: Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, pp. 218-252; Petre Otu, „Din
activitatea Episcopului General de Brigadă dr. Partenie Ciopron, în anii 1940-1948”,în
Armata şi Biserica, Bucureşti, numãr 4, 1996, pp. 232-239; Ilie, Manole, „Clerul militar
între pastoraţie, înregimentare şi desfiinţare”, în Revista de Istorie Militară, numãr 4, 1997,
pp. 17-19.
191
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
adaptat contextelor respective.Încercările timide de asigurare a cadrului
legal de funcţionare a clerului militar, în sânul armatei române, nu a fost
în zadar, astfel încât, după anul 1870, au fost adoptate o serie de
Regulamente, Instrucţiuni şi Legi cu privire la organizarea clerului militar, atât pe
timp de pace, cât şi în vremuri de război. Pentru istoria instituţiei clerului
militar, un eveniment extrem de important pentru evoluţia acesteia, a
fost alegerea lui Partenie Ciopron ca şi episcop al armatei, în anul 1937, la
Alba-Iulia. Cu toate că prestaţia acestuia a avut un rol benefic asupra
întăririi relaţiilor dintre cele două entităţi, perioada de după 23 august
1944, a generat desfiinţarea instituţiei clerului militar şi şubrezirea
interacţiunilor interinstituţionale, interacţiuni care s-au reluat abia după
anul 1990. În rândurile de mai jos, pentru a ne întări afirmaţiile
prezentate în cadrul acestui articol, redăm un pasaj dintr-o ,,Cronică
internă”, publicată în numărul I (1940), al revistei ,,Arma Cuvântului”, cu
privire la persoana episcopului armatei şi la influenţa acestuia în ceea ce
priveşte cârmuirea instituţiei: ,,P.S. Sa a declarat că este mulţumit de
rezultatele la care s-a ajuns până acum şi că are nădejdea de-a vedea
cimentându-se tot mai mult instituţia clerului militar, mai ales că în
vremea din urmă, numărul preoţilor confesori a crescut simţitor şi
numără elemente de valoare”.11 În final, nu putem să nu ne întrebăm care
ar fi fost impactul asupra relaţiilor dintre cele două entităţi (armată şi
biserică) dacă ar fi avut, încă de la începuturi, un om în frunte, precum
Partenie Ciopron. Din punctul nostru de vedere, fiecare dintre cei patru
episcopi ai armatei a avut un rol mai mare/mai mic în destinul instituţiei
clerului militar, materialele documentare existente în Arhivele Statului şi a
altor instituţii putând fi dovada vie şi solidă a celor exprimate mai sus.
192
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ANEXE FOTOGRAFICE:
193
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
194
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Cronicã/Chronicle
195
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
ADUNAREA GENERALÃ A DESPÃRŢÃMÂNTULUI NÃSÃUD
AL ASTREI (13 FEBRUARIE 2016)
Ana FILIP
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Cei peste 200 de participanţiau vizitat apoi noul Centru Naţional
de Informare şi Promovare Turistică din Năsăud, fiind primiţi cu multă
prietenie şi căldură de gazdele centrului: doamna Dana Someşan şi
Gabriela Onul, care au oferit oaspeţilor informaţii şi materiale de
promovare a turismului în Ţara Năsăudului.
Adunarea propriu-zisă s-a desfăşurat în Sala Festivă a Primăriei,
unde participanţii au ascultat cu emoţie imnul ASTRA (compus de
Andrei Bârseanu şi Iacob Mureşanu), în interpretarea corului Laudatio,
condus de către arhidiaconul profesor Cornel Pop.
Lucrările Adunării Generale au fost deschise de domnul profesor
Ioan Seni, care a prezentat programul desfăşurării acesteia, după care s-a
purces la alegerea comisiilor de lucru.
După mesajul primarului Năsăudului, domnul profesor Mircea
Romocea, a urmat, conform tradiţiei ce se păstrează din anul 1861,
conferinţa adunării, susţinută de domnul prof. univ. dr. Ironim Marţian,
de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, intitulată: ,,Omagiu
Academicianului Dumitru Protase la împlinirea vârstei de 90 de ani”.Au
fost evocate momente din viaţa şi activitatea marelui istoric clujean, atât
din activitatea sa la catedră, cât şi din cea desfăşurată în cadrul ASTRA şi
au fost evidenţiate o seamă de lucrări de înaltă valoare ştiinţifică, create şi
publicate de domnul academician.
După conferinţă, domnul profesor Ioan Seni a prezentat raportul
anual al ASTRA, cu aspecte fotografice proiectate pe ecran, enumerând
toate activităţile desfăşurate pe parcursul anului 2015. Prezentarea
dânsului s-a bucurat de mult interes din partea participanţilor, fiind
răsplătită cu aplauze puternice.Au urmat apoi: raportul financiar,alcătuit
de doamna Vica Istrate;raportul comisiei de cenzori, prezentat de către
doamna economist Mariana Dâmbu, preşedinta comisiei; proiectul de
activităţi pe anul 2016, prezentat de domnul Ioan Mititean,
vicepreşedinte al despărţământului, care a menţionat şi frumoasa
colaborare a ASTRA cu Liga Scriitrilor Năsăudeni şi cu editura ,,Ecou
Transilvan”.
Pe marginea documentelor prezentate au luat cuvântul mai mulţi
astrişti. Doamna Floarea Pleş a completat raportul cu prezentarea
activităţilor petrecute în ultimele zile, respectiv Concursul de Literatură
,,Ocrotiţi de Eminescu” de la Blaj, la care, un grup de elevi de la Clubul
Elevilor din Năsăud, coordonaţi de doamna profesor Maria Gonda Rus,
a participant, câştigând mai multe premii şi menţiuni.
Domnul colonel dr. Vasile Tutula, de la Cluj-Napoca, a adus în
atenţie problema predării istoriei, a limbii latine şi a limbii române în
197
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
gimnazii şi licee, cele trei materii riscând să fie reduse sau să dispară din
programele şcolare. Dânsul a propus să se alcătuiască o scrisoare către
Senatul României şi să se ceară rezolvarea imediată a problemei, având în
vedere valoarea importantă pe care aceste discipline o au în educarea
tinerilor ca buni cetăţeni şi cu o cultură generală bogată.
Domnul inginer Valeriu Toderici, din Cluj-Napoca, a apreciat
apoi colaborarea deosebitãexistentă între ASTRA Năsăud şi Societatea
Culturală ,,Virsus Romana Rediviva” de la Cluj-Napoca, în cadrul căreia
mulţi tineri poeţi şi scriitori năsăudeni au debutat şi au publicat în
antologiile editate de către asociaţie.
Doamna învăţătoare Lucreţia Mititean a prezentat apoi mesajul
transmis de astriştii braşoveni, din care reiese că este necesar ca cele două
despărţăminte să îşi unească eforturile, să intervină pe lângă organele
superioare pentru ca istoria, limba latină şi o oră de limba română să nu
fie scoase din programa şcolară.
Domnul profesor Romulus Berceni a intervenit şi dânsul şi a
adus în atenţia participanţilor necesitatea educării populaţiei şi mai ales a
elevilor şi tinerilor în direcţia conservării ecosistemului local şi zonal prin
acţiuni concrete de igienizare a albiilor râurilor, conştientizarea urmărilor
dezastruoase în viitor a defrişărilor de păduri şi alte acţiuni similare.
Domnul Constantin Costea, delegate din partea despărţămintelor
din Harghita şi Covasna, i-a felicitat pe năsăudeni pentru acţiunile
valoroase organizate în ultimii 25 de ani şi le-a propus o mai strânsă
colaborare, având în vedere problemele deosebite cu care se confruntă
despărţământul de aici. De asemenea, i-a adresat mulţumiri domnului
doctor Traian Dascăl din Năsăud pentru statuile donate.
Mesajul astriştilor din Sebeş a fost prezentat de părintele Maxim
(Iuliu-Marius) Morariu, care a menţionat faptul că Despărţământul
ASTRA Năsăud a fost un adevărat far călăuzitor în crearea şi
desfăşurarea activităţilor Despărţământului ,,Vasile Moga” Sebeş.
Părintele Sergiu Boldirescu de la Floreşti (Republica Moldova) a
prezentat apoi mesajul astriştilor de peste Prut şi a mulţumit
organizatorilor pentru revista Astra năsăudeană, ce i-a fost dăruităşi avea
pe copertă o minunată fotografie color a membrilor ASTRA din Floreşti.
Apoi, domnul inginer Ştefan Ghioc a accentuat importanţa
predării istoriei, a limbii latine şi a limbii române, arătând că ele sunt ,,un
mijloc de ocrotire a naţiunii”.
A urmat apoi cuvântul domnuluiprof. univ. dr. Ironim Marţian
de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, care a făcut mai multe
propuneri: sărbătorirea a 150 de ani (1866-2016) de la naşterea poetului
198
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
George Coşbuc în data de 20 octombrie, continuarea editării monografiei
oraşului Năsăud (respectiv a volumului III), revigorarea activităţii
Muzeului Memorial ,,Liviu Rebreanu” de la Prislop, predarea orelor de
religie în bisericile fiecărui cult de care aparţin elevii, acţiuni mai
puternice pentru atragerea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Domnul economist dr. Radu Gavrilă, preşedintele
Despărţământului ,,Teodor Mihali”Dej, i-a felicitat apoi pe năsăudeni,
mulţumindu-le pentru ajutorul acordat tuturor despărţămintelor din ţară
şi din diaspora. Ulterior, doamna profesoară Ligia Dănilă, preşedinta
ASTRA de la Beclean, i-a felicitat pe năsăudeni şi în special pe domnul
profesor Ioan Seni, numindu-l ,,mentor de cultur㔺i a propus tinerilor să
poarte costume populare la adunările astriste, deoarece acestea sunt
,,hainele de sărbătoare ale noastre”.
La rândul ei, doamna lect. univ. dr. Maria Barbă de la
Universitatea ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul, preşedinta ASTRA
din localitate, a venit împreună cu câteva studente, toate îmbrăcate în
costume naţionale, îndemnându-i şi pe alţi tineri să le urmeze exemplu.
Ea însăşi a purtat cu mândrie pe toată durata adunării un frumos costum
popular din Ilva Mare. În mesajul dânsei, a accentuat faptul că astriştii de
la Cahul militează pentru o şcoală ,,prietenoasă”, din care să se elimine
orice formă de violenţă.
Doamna lect. univ. dr. Adriana Denisa Manea, delegata
Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, i-a felicitat şi dânsa pe
astriştii năsăudeni pentru numeroasele activităţi desfăşurate şi pentru
modul în care continuă spiritul astrist în promovarea valorilor morale ale
poporului român.
La final, domnul profesor Romulus Berceni a realizat o sinteză a
rezoluţiunii adunării, accentuând necesitatea atragerii tineretului la
ASTRA, combaterea abandonului şcolar, mai strânsa colaborare a
asociaţiunii cu autorităţile locale, promovarea principiului reciprocităţii la
nivel etnic şi interetnic şi publicarea materialelor de interes imediat.
De asemenea, domnul Alexandru Ştirbul a propus înlocuirea
denumirii de ,,Despărţământ”, pe considerente semantice, cu un alt
termen potrivit.
În încheierea adunării a vorbit domnul prof. univ. dr. Dumitru
Acu, preşedintele ASTRA de la Sibiu, mulţumind autorităţilor locale
năsăudene pentru preţiosul ajutor acordat Asociaţiunii. De asemenea, a
propus ca în acest an ASTRA să aniverseze cei 150 de ani de la
înfiinţarea Academiei Române, mai ales pentru că, iniţiatorii acestei
prestigioase instituţii au fost marii intelectuali ardeleni astrişti, şi a
199
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
anunţat că Adunarea Generală a ASTREI centrale, din anul 2016, va avea
loc în zilele de 7-9 octombrie la Alba-Iulia.
La final, au fost supuse aprobării adunării documentele
prezentate, ce au fost votate în unanimitate, iar oaspeţii au fost invitaţi la
restaurantul Sălăuţa, la o agapă prietenească. Pe tot parcursul adunării şi a
agapei, toţi cei prezenţi au semnat şi au consemnat impresii în Cartea de
onoare a ASTREI năsăudene.
200
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Lansare de carte la Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Gabriela NISIPEANU
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Universităţii „Franz Joseph” din Cluj, studii încununate de obţinerea
titlului de doctor în istorie. În teza sa de doctorat, coordonată de istoricul
Ioan Lupaş, realizează o monografie a vieţii şi activităţii episcopului
Vasile Moga, prin care a contribuit la reabilitarea imaginii episcopului.
202
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Lucrarea Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru
Întregirea Neamului a fost publicată în anul 1925 şi iată, reeditată la 90 de
ani prin contribuţia istoricilor Mihai-Octavian Groza şi Mircea-Gheorghe
Abrudan. Cartea, combinaţie între memorialistică şi cercetare istorică,
contribuie la un subiect mai puţin cercetat. Urmăreşte evenimente
petrecute în Transilvania sub administraţia maghiară, petrecute imediat
după intrarea României în război, de partea Antantei şi deci împotriva
Puterilor Centrale (din care făcea parte Imperiul Austro-Ungar).
Administraţia a intensificat procesul de maghiarizare, identificând în
intelectualii români, în special preoţi, trădători ai imperiului. Într-o primă
etapă aceasta adoptă un decret,
prin care ministrul de interne
cerea ca în toată Transilvania
să fie urmărite şi supravegheate
acţiunile naţionaliştilor români.
O a doua etapă capătă un
caracter represiv deoarece se
aprobă arestarea, încarcerarea
şi deportarea intelectualilor
români (preoţi, învăţători,
notari, avocaţi şi ziarişti, etc.). care erau acuzaţi de părtinire faţă de
Regatul Român.Numărul acestora variază şi în cel de-al doilea studiu
introductiv, editorii dezbat asupra cifrelor existente. Cartea este
structuratã în două pãrţi: prima parte este o lucrare memorialistică în care
autorul relateazã etapele prin care a trecut ca şi internat, lipsurile şi
umilirile la care a fost supus, iar cea de-a doua parte tratează biografiile şi
experienţa preoţilor internaţi. Autorul identifică limita cercetării sale prin
faptul că la momentul respectiv, nu avea cunoştinţă de toţi preoţii şi
intelectualii care trecuseră prin această experienţă. Aici intervine
contribuţia editorilor, care completează cartea cu patru addenda din care
prima este tot a lui Sebastian Stanca şi care aprofundează teme,
evenimente, idei privind preoţii români transilvăneni, internările şi
întemniţările acestora, ce nu fuseseră cunoscute în anul 1925.
Editorii sunt absolvenţi ai Facultăţii de Istorie şi Filosofie, din
cadrul Universităţii ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi au urmat sau încă
urmează un doctorat în istorie modernă. Mihai-Octavian Groza,
preşedinte al Despărţământului ASTRA „Vasile Moga” Sebeş este
apropiat de Sebastian Stanca atât prin organizaţia pe care o conduce, cât
şi prin alegerea episcopului Vasile Moga ca şi părinte spiritual al
organizaţiei. Tânărul istoric şi-a dedicat activitatea cercetãrii istoriei
203
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Primului Război Modial, în special asupra formãrii şi evoluţiei
structurilor de putere româneşti în toamna şi iarna anului 1918. Pe de altă
parte, Mircea-Gheorghe Abrudan şi-a completat pregătirea academică şi
printr-un doctorat în teologie. Lucrarea sa de doctorat în istorie a fost
dedicată relaţiilor dintre Biserica Ortodoxã şi Biserica Evanghelicã din
Transilvania în intervalul 1848-1918. Contribuţia celor doi editori se află,
în primul rând, în redescoperirea acestei lucrări şi aducerea ei în atenţia
publicului la 90 de ani după ce a văzut pentru prima dată tiparul. Apoi au
completat lucrarea cu peste 900 de note de subsol, au introdus două note
introductive, una care lămureşte biografia autorului şi cea de-a doua
pregăteşte autorul pentru subiectul cărţii. În final, cei doi editori
completează cercetarea lui Stanca cu altele ulterioare în aşa fel încât
cititorul să aibă o imagine completă şi să găseasca toată informaţia în
acelaşi loc.
Revenind la evenimentul de lansare, acesta s-a bucurat de un real
succes. Toţi trei invitaţii, respectiv domnul profesor Ioan Bolovan,
domnul profesor Ioan Chirilă şi domnul profesor Valentin Orga, au
apreciat eforturile de a aduce această lucrare de memorialistică în atenţia
publicului, în contextul comemorării a 100 de ani de la izbucnirea
Primului Război Mondial. Domnul Valentin Orga, a subliniat faptul că
aceasta este parte dintr-o
tendinţa generală, un efort
organizat, vizibil de a publica
şi republica lucrări, izvoare,
documente memorialistice
referitoare la Marele Război şi
în acest context, abordarea
memorialistică oferă o axă
relativ nouă în România de a
pune în perspectivă aceste
evenimente. De aici, rezultă o explozie a istoriografiilor naţionale
referitoare la Marele Război. Domnul Ioan Bolovan a completat că deşi
această tendinţă este vizibilă şi la noi, performanţele în domeniu sunt
departe de a atinge rezultatele obţinute la nivel european şi internaţional,
acest lucru datorându-se lipsei de sprijin, mai ales de sprijin financiar. Pe
acelaşi ton, domnul Ioan Chirilă insistă asupra faptului că sunt puţini
cercetători ce activează în acest domeniu şi de aceea este
responsabilitatea mediului academic să dezvolte o publicistică amplă şi
ancorată în contemporaneitate. Trecând peste aceste impedimente, cei
doi editori, în colaborare cu partenerii lor, au reuşit să reediteze cartea la
204
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
cea mai înaltă calitate şi folosind toate rigorile ştiinţifice ce se cer unei
lucrări academice moderne.
O altă temă de discuţie între cei trei invitaţi, a fost legatã de
autorul acestei cărţi, accentuându-se contribuţia acestuia la literatura
privind acest subiect, atât de puţin cercetat. Domnul Ioan Chirilă face o
descriere interesantă a acestuia: „Stanca era un om detaşat, nu plângăreţ şi care
urmăreşte să descrie soarta preoţimii”, în timp ce domnul Ioan Bolovan insistă
asupra faptului că nu înţelege neglijarea acestui om cu o cultură şi
activitate bogată, cunoscut în epoca sa.
Cartea trebuie citită pentru a vedea meşteşugul itoricului care face
ediţii critice la texte, pentru a conştientiza suferinţa umană a celor de pe
front, a celor ce au fost pe front, dar şi a celor din spatele frontului,
rãmaşi acasă. Noua ediţie a cãrţii preotului Sebastian Stanca ne oferă
şansa să ne întâlnim cu elitele transilvănene de la început de secol XX,
oferind o cronică a vieţii din epoca respectivă. Oferă mici biografii a
unor adevăraţi „eroi ai românismului” şi se încăpăţânează, astfel, să rămână
fidel identităţii fiecăruia, dintr-un sentiment sublim al recunoştinţei.
În final, a venit rândul celor doi editori să vorbească. Pe lângă
mulţumirile de rigoare adresate familiei şi prietenilor, Mihai-Octavian
Groza a ţinut să mulţumească, în mod special, coordonatorului său de
doctorat, mentorului său, domnul profesor universitar doctor Nicolae
Bocşan, care i-a încurajat să pornească acest demers şi ulterior i-a sprijinit
în corectarea materialelor şi cu sfaturi atunci când s-au aflat în impas.
Într-o notă distinctă, Mircea-Gheorghe Abrundan a anunţat agenda
viitoare de cercetare (în arhivele de la Viena, acesta a descoperit o listă
mult mai amplă a preoţilor deportaţi, ce urmează a fi analizată în viitor).
Cei doi editori, au reuşit să restaureze imaginea lui Sebastian
Stanca în literatură, au completat cercetarea acestuia şi au făcut-o mai
accesibilă cititorului de rând. Pentru această iniţiativă, îi felicităm şi
aşteptăm cu interes cercetările şi activităţile viitoare, convinşi fiind de
contribuţia semnificativă pe care aceştia pot să o aducă la literatura de
specialitate. Le urăm succes în continuare şi aşteptãm ca lucrarea lor să
apară în curricula Facultăţii de Istorie şi Filosofie.
205
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Recenzii/Book reviews
206
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Ioan-Aurel Pop (coordonator), Mihai Dăncuş, Adinel Ciprian
Dincă, Andreea Mârza, Diplome maramureşene din secolele XVI-
XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, Cluj-
Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 448 p.:
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
maramureşeană, daniile primite de la regii Ungariei şi principii
Transilvaniei, dar şi informaţii generale despre relaţiile cu autorităţile
centrale. În plus, sunt reliefate o serie de caracteristici ale puterii funciare
a nobilimii, despre acţiunile militare la care aceasta a luat parte, activitatea
clerului local, a vicecomiţilor, a juzilor nobiliari, etc. Conflictele locale
între nobili reprezintă o altă faţetă a realităţilor reflectate de documente,
în contextul ambiţiilor şi lăcomiei elitei locale.
Într-o istoriografie în care editarea izvoarelor latine medievale nu
ocupă locul pe care îl merită în ansamblul cercetării ştiinţifice, volumul
de faţă reprezintă un mare câştig şi un pas important în cunoaşterea unor
detalii semnificative din viaţa Maramureşului medieval şi modern.
Realităţile surprinse de documente pot fi analizate din mai multe
perspective, fie că este vorba de genealogia unor familii nobiliare,
onomastica acestora, relaţiile de putere apărute pe plan local, extinderea
puterii funciare a unor familii, politica matrimonială, diversele tradiţii
locale, ocuparea funcţiilor din cadrul comitatului, raporturile cu puterea
centrală etc. Dată fiind bogăţia de informaţii oferite de acest corpus de
documente, cercetărilor viitoare le rămâne misiunea de a evidenţia
caracteristicile locale ale unor comunităţi complexe, active şi fidele
păstrării vechilor tradiţii româneşti.
Marian HORVAT
208
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca (1971-1978) şi la
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti (1988-1998), iar între
anii 1978-1988 a deţinut funcţiile de arhivist principal la Direcţia
Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti şi de director general al
Arhivelor Naţionale ale României (1998-2002). Intim legat de spaţiul
transilvănean şi bănăţean prin obârşie şi parcurs academic nu este de
mirare faptul că publicaţiile sale s-au axat în mod principal asupra istoriei
medii şi moderne a Transilvaniei şi Banatului, cu un accent special pe
editarea profesionistă a izvoarelor medievale şi premoderne.
Rodul unei asemenea munci profesioniste de traducere şi editare
a unui izvor istoric inedit din secolul al XIX-lea este reprezentat de
volumul pe care-l supunem acum atenţiei. Publicat în condiţii grafice
excelente sub egida Centrului de Studii Transilvane din cadrul Academiei
Române, volumul a ieşit de sub tipar în toamna anului 2015 la Cluj-
Napoca şi restituie un capitol foarte puţin cunoscut din istoria graniţei
militare austriece transilvănene, anume parcursul istoric al regimentului I
românesc de la Orlat între anii 1762-1815 în lumina unui manuscris în
limba germană păstrat la Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti.
În studiul introductiv intitulat „Regimentul I românesc de graniţă
(nr. 16) din Transilvania de la înfiinţare până la sfârşitul războaielor
napoleoniene (1762-1815)-o istorie uitată şi regăsită” (pp.7-15), editorul
reconfigurează itinerariul şi circumstanţele intrării manuscrisului în
posesia Direcţiei Generale a Arhivelor Statului din Bucureşti, Colecţia
documente transilvănene, încearcă identificarea autorului, stabileşte
intervalul temporal al întocmirii manuscrisului între anii 1883-1890,
prezintă izvoarele care stau la baza textului documentar, creionează
contextul istoriografic al întocmirii acestuia, schiţează cuprinsul
manuscrisului, indică documentele primare transcrise de autor din
diferite arhive şi inserate în text şi, în cele din urmă, face o comparaţie a
istoriei manuscrise a Regimentului I românesc de graniţă cu monografia
din 1890 a lui Gustav Ritter Amon von Treuenfest despre istoria
aceleiaşi unităţi confiniare. Pentru a sublinia importanţa şi relevanţa
istoriografică a editării manuscrisului, Costin Feneşan enumeră
contribuţiile principale de până acum referitoare la istoria graniţei militare
austriece din Transilvania, în general, şi a Regimentului I românesc, în
special, sesizând că istoria acestuia „era cel mai puţin cunoscută în raport cu
aceea a celorlalte unităţi confiniare din Transilvania şi Banat” (p.8), ceea ce a
motivat şi justificat traducerea manuscrisului în limba română şi
realizarea ediţiei de faţă. Totodată, cunoscutul cercetător atrage atenţia
lumii ştiinţifice asupra arhivei Corpului XII armată, păstrată la Arhivele
209
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Naţionale Sibiu, dar mai ales a arhivei fostului Regiment de graniţă I
românesc care se află în fondurile Arhivelor Naţionale Braşov sub
numărul de inventar 168 şi denumirea „Regimentul românesc de graniţă
nr. 16 infanterie (1768-1856)”, observând că aceasta a „fost până în prezent
ignorată de istorici” (p.12, nota 20). Tot în aceeaşi trimitere spre surse este
amintit un alt manuscris german „de mare interes pentru istoria regimentelor
confiniare româneşti din Transilvania”, păstrat în fondul de documente
Brukenthal de la Arhivele Naţionale Sibiu, anume: lucrarea lui Joseph
Benigni von Mildenberg, Pragmatische Geschichte der siebenbürgischen
Militärgrenze (Istoria pragmatică a Graniţei Militare Transilvănene). Costin
Feneşan îi invită, aşadar, pe tinerii istorici ai Tranilvaniei şi pe toţi cei
dornici de a descoperi pagini inedite din trecutul graniţei militare
austriece ardelene să nu se rezume în elaborarea unor lucrări ştiinţifice
doar la parcurgerea bibliografiei tematice existente, ci să acceseze sursele
inedite, care ascund fărâme din viaţa transilvănenilor de altădată,
singurele capabile să producă o înnoire semnificativă a istoriografiei.
Conform uzanţelor împământenite, editorul a realizat o notă
asupra ediţiei în care precizează o serie de amănunte referitoare la
structura primară a manuscrisului, la modalitatea de stabilire a textului
final, deoarece documentul are alte trei ciorne, şi la documentele incluse
de autor în textul expunerii, doar o parte a acestora fiind integrate în
ediţia de faţă, toate fiind însă menţionate în formă de regeste în anexa D
a volumului. Este amintit, de asemenea, faptul că manuscrisul de 232 de
file, redactat cu patru grafii diferite, nu are un titlu stabilit de autor, acesta
fiind fixat de editor.
În urma studiului introductiv şi a notei asupra ediţiei este restituit
manuscrisul atât în traducere românească (pp.21-154), cât şi în transcriere
germană modernă (pp.155-287), volumului garantându-i-se astfel o
difuzare mult mai largă în spaţiul istoriografic european. Textul românesc
este însoţit de notele explicative ale editorului care nu numai că
elucidează o serie de chestiuni din text, ci trimit la o bibliografie
suplimentară referitoare la organizarea regimentelor de graniţă, la
parcursul istoric al acestora, precum şi la diferite fapte, personalităţi sau
evenimente ce necesită o explicitare pentru mai buna înţelegere a textului
de către lectorul contemporan. Trebuie să observ, totodată, că traducerea
românească este de foarte bună calitate, Costin Feneşan dovedindu-se a
fi nu numai un fin cunoscător al limbilor germană şi română, ci şi un bun
traducător care a avut în vedere cursivitatea limbajului şi exprimarea în
spiritul limbii române, evitând o reproducere fidelă sau literală din
210
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
germana cazonă a autorului din secolul al XIX-lea, fără însă a trăda câtuşi
de puţin tonul şi exactitatea frazelor.
În ceea ce priveşte documentul în sine, acesta se deschide cu un
„Cuvânt-înainte”, apoi este structurat în trei secţiuni: de la înfiinţare până
la războiul de succesiune bavarez (1762-1778); de la războiul de
succesiune bavarez până la răscoala românească (1778-1784) şi în timpul
răscoalei românilor ardeleni (1784-1785). Deşi nu apare în structura
realizată de autor la începutul lucrării partea următoare a textului, de la
răscoala lui Horea până la sfârşitul războaielor napoleoniene, constituie
din punct de vedere spaţial mai bine de jumătate din planul întreg al
lucrării, textul fiind subîmpărţit sau delimitat printr-o serie întreagă de
subtitluri care marchează participarea regimentului la diferite campanii
militare sau vorbesc despre istoria acestuia între anumite jaloane
temporale, marcate de regulă pe ani. Diversitatea şi varietatea
informaţiilor cuprinse nu-mi permit să insist asupra lor, ci mă voi rezuma
să amintesc că autorul prezintă cu lux de amănunte numele, numărul şi
originea ofiţerilor şi al subofiţerilor, anii promovării acestora, efectivele şi
cheltuielile Regimentului I de graniţă românesc în a doua jumătate a
secolului XVIII, participarea şi tributul uman şi material al regimentului
în cele mai importante campanii militare la care a luat parte etc. Între
aceste campanii poate cea mai spectaculoasă, care a intrat adânc în
memoria colectivă a grănicerilor, a fost cea de la Arcole din 15-17
noiembrie 1796 (pp.108-113), pe care autorul o pomeneşte descriind
„participarea eroic㔺i „sacrificiile mari” pe care grănicerii români le-au adus la
oprirea avansului trupelor franceze conduse de generalul Napoleon
Bonaparte, informaţiile din acest volum întregindu-le şi îmbogăţindu-le
pe cele existente, dar puse uneori sub semnul întrebării, în istoriile
cunoscute ale Regimentului II românesc de la Năsăud.
Volumul este întregit cu un număr de patru anexe constituite din:
A) Dicţionarul biografic al generalilor şi ofiţerilor superiori din armata
imperială habsburgică, prusacă şi franceză, respectiv al demnitarilor civili
amintiţi în text; B) Lista comandanţilor Regimentului I românesc de
graniţă din Transilvania (1762-1851); C) Lista acţiunilor militare la care
au participat unităţi din Regimentul I românesc de graniţă şi a pierderilor
înregistrate; şi D) Lista şi regestele documentelor referitoare la
Regimentul I românesc publicate în textul şi în anexa manuscrisului de
faţă, precum şi în cartea lui Gustav Ritter Amon von Treuenfest.
Acestora li se adaugă un număr de opt ilustraţii color de foarte bună
calitate care reprezintă o hartă din 1800 a teritoriului Regimentului I
românesc de graniţă din Transilvania; legenda şi titlul hărţii din 1800 a
211
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
teritoriului graniţei militare austriece cu înşiruirea celor 17 regimente de
graniţă (de la Marea Adriatică până în Ţara Năsăudului), păstrată în
colecţia de hărţi a Arhivei de Război de la Viena (Kriegsarchiv,
Kartensammlung, B IXa 750), hartă ce constituie de fapt şi ilustraţia
forzaţului volumului; şi cinci pagini din manuscrisul de la Bucureşti, între
care una ilustrează schiţa de teren a bătăliei de la Arcole.
În final, nu pot decât să-l felicit pe Costin Feneşan pentru munca
deloc facilă depusă în scopul scoaterii la lumină a istoriei manuscrise a
Regimentului I românesc de graniţă între anii 1762 şi 1815, care
întregeşte puţinele informaţii cunoscute până în prezent despre trecutul
acestei unităţi confiniare austriece din Transilvania îmbogăţind în mod
incontestabil istoriografia românească şi europeană a temei, dar
îndemnându-i, totodată, pe istoricii români să-şi îndrepte atenţia spre
arhiva încă neexploatată a regimentului în speranţa unei evaluări oneste şi
a aflării unui loc cuvenit în istoria românilor ardeleni.
Mircea-Gheorghe ABRUDAN
Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele, Iaşi, Polirom, 2015, 145 p.:
212
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
o duceau foarte greu. Din acest motiv, copilăria autorului nu s-a deosebit
prea mult de cea a ţăranilor în privinţa condiţiilor de trai şi a educaţiei, el
avându-l ca prim învăţător pe preotul din sat. Primul eveniment marcant
al vieţii sale a avut loc în 1808, când familia sa l-a dat în grija unchiului
mamei sale, Fotachi Ciurea, care a dorit să-l facă moştenitorul averii sale,
dar se pare că s-a răzgândit repede, lăsându-l pe copilul Teodor în grija
servitorilor săi. Băiatul a trecut după câţiva ani la alte rude şi acolo a fost
găsit de naşa sa, Safta Leonard, care l-a convins pe fratele ei, prosperul
negustor bucureştean Constantin Ladà, să îl ia în grijă.
Noul său protector s-a angajat să îi poarte de grijă lui Teodor şi să îi
facă un rost,fără a cere altceva în schimb decât recunoştinţa tânărului.
Acesta însă l-a dezamăgit prin comportamentul său, iar Ladà, în loc să îl
înscrie la şcolile din Viena, l-a lăsat la Sibiu cu un dascăl grec. Şederea
băiatului la acest profesor a fost de scurtă durată, întrucât Vârnav a
început să îl jefuiască, cu complicitatea bucătăresei. Dascălul l-a trimis din
nou la Bucureşti, unde „pocrovitelul” (protectorul) său, pentru a-l
disciplina, l-a dat pe mâna pedagogului Panaioti Corfioti, cunoscut în
Bucureşti pentru severitatea sa excesivă.
O schimbare majoră în viaţa sa a avut loc în anul 1816, când
negustorul Constantin Ladà a decedat, iar cei care au preluat
administrarea averii sale au hotărât ca adolescentul Vârnav să îşi
abandoneze studiile pentru a învăţa o meserie. Băiatul a ales atunci să
intre ucenic la un lipscan (negustori de pânzeturi) din Bucureşti, pe nume
Nazlâm, unde şi-a petrecut următorii doi ani. Sarcinile sale erau legate în
principal de curăţarea prăvăliei, rămânându-i astfel mult timp liber, pe
care tânărul l-a dedicat lecturilor de „cărţi istoriceşti, asupra cărora
începusem a avea o nesăţioasă plecare” (p. 47) şi întâlnirilor amoroase cu
prostituatele din mahala. Tocmai pentru a „câştiga mai multă intrare şi mai de
aproape prieteşug” (p. 48) la o prostituată, Teodor Vârnav a sustras din
prăvălie câteva bunuri pe care intenţiona să le dăruiască. Prins asupra
faptului, a fost judecat, pus să semneze o declaraţie prin care îşi
recunoştea faptele şi trimis din Bucureşti în Moldova, unde avea de ales,
fie să revină acasă la părinţi, fie să intre ucenic la un lipscan în Iaşi.
În anul 1818, Vârnav a părăsit capitala Ţării Româneşti,
îndreptându-se spre Moldova. Intenţiona să meargă la Iaşi pentru a
deveni lipscan acolo dar, trecând pe lângă satul unde îşi aveau casa
părinţii săi, s-a abătut pe acolo şi şi-a schimbat planurile. Tatăl său murise
între timp iar mama sa îl crezuse mort în timpul „ciumei lui Caragea”,
care a afectat Bucureştiul în anii 1813 şi 1814. Timpul petrecut cu familia
sa, deşi încărcat de momente emoţionante, a fost relativ scurt, întrucât
213
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
prin protecţia unei rude s-a ivit oportunitatea unei slujbe în Basarabia, pe
atunci parte a Imperiului Ţarist. În luna septembrie a anului 1818,
Teodor Vârnav a trecut Prutul devenind „scriitor de limbă moldovenească” la
nou înfiinţata judecătorie a Hotinului. Atunci începe şi ascensiunea sa pe
scara socială, tânărul implicându-se în afaceri legate de strângerea
impozitelor, camătă şi luarea în arendă a unor moşii, care i-au adus în
câţiva ani o frumoasă situaţie financiară. În anul 1828 s-a căsătorit cu
Zoiţa Ghiţescu, fiica unui moşier român din Basarabia şi a decis să
rămână definitiv în Imperiul Ţarist. S-a stabilit definitv la Stângăceni în
anul 1840, a avut cinci copii iar sfârşitul său, incert, se plasează în jurul
anului 1868.
În memoriile sale, redactate la vârsta deplinei maturităţi, autorul nu
precizează motivul care l-a determinat să îşi aşterne amintirile. Acest text
se prezintă ca o sinceră mărturie a unei vieţi, fiind evocate episoade
ruşinoase pentru autor, ca de pildă furturile la care s-a dedat în copilărie,
de la rude, profesori sau patroni, ori frecventarea prostituatelor în
tinereţe. Ca aspecte de viaţă cotidiană, această autobiografie surprinde
prezenţa pronunţată a violenţei în viaţa unui copil, în prima jumătate a
secolului al XIX-lea. Teodor Vârnav a fost bătut mult: de unchiul său
Fotachi Ciurea, care a ajuns să-l bată cu biciul şi chiar să-l lege în lanţuri,
şi de către dascălii săi, între care se remarca, prin cruzimea faţă de elevii
săi, dascălul Panaioti Corfioti, despre care autorul spunea că „nu era de
cuviinţă a se numi dascăl, ci călău, pentru că el pe băieţi mai mult îi muncea şi îi
schingiuia decât îi învăţa” (p. 41). Amintirile sale ne dau preţioase indicii
despre viaţa cotidiană a boierilor şi negustorilor din Principate, despre
obiceiurile lor în privinţa timpului liber şi a alimentaţiei şi despre o epocă
în care Ţările Române se situau între influenţa orientală şi cea
occidentală. Evenimentele politice lipsesc aproape total din această
autobiografie, semn că pe Vârnav nu l-a interesat niciodată politica şi a
încercat mereu să se descurce, să depăşească acea condiţie precară pe
care a cunoscut-o în timpul copilăriei şi adolescenţei. Singura problemă
pe care o evocă legată de politică a fost în 1831, când autorităţile din
Moldova au vrut să îl aresteze, bănuind că era ostil Regulamentului
Organic, însă şi-au dat seama că era nevinovat.
La vârsta rememorării vieţii, Vârnav regreta lipsa educaţiei şi greşeala
făcută faţă de protectorul său, de a mânca nişte bomboane destinate unui
prieten al acestuia, care l-a determinat pe Ladà să-l lase la Sibiu în loc de
a-l da la şcoală la Viena. În legătură cu condiţia sa prezentă, autorul
declara că trăieşte în bună înţelegere cu vecinii, ferindu-se de certuri,
procese şi mai ales de datorii. Unica grijă care i-a mai rămas este de a
214
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
înmulţi averea spre a-i ajuta pe cei cinci copii ai săi atunci când vor porni
pe drumul vieţii.
Scrisă cu un mare talent de povestitor şi mai ales bogată în
informaţii despre societatea românească de dinainte de Revoluţia de la
1848, istoria vieţii lui Teodor Vârnav merită citită şi cunoscută de oricine
doreşte să cunoască şi să înţeleagă mai bine trecutul acestei ţări. Această
ediţie cuprinde şi un foarte bun glosar de arhaisme, care poate fi folosit şi
în alte cercetări istorice, precum şi o postfaţă a cercetătorului şi
dramaturgului ieşean Laurenţiu Faifer, reprezentând un comentariu şi o
încadrare a acestei opere în literatura română.
215
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
von Bardeleben, Mite Kremnitz s-a născut în anul 1852 în Germania la
Greifswalde într-o familie bună, tatăl ei fiind medic chirurg şi profesor
universitar. Mite a urmat studii de literatură, istorie, filosofieşi artă în
Germania şi în Anglia. În cel din urmă loc, Mite s-a căsătorit cu doctorul
Wilhelm Kremnitz în anul 1872, iar la distanţă de trei ani de la acest
eveniment s-a stabilit împreună cu soţul său la Bucureşti. Ulterior,
Wilhelm a asumat rolul de medic personal al familiei regale din România,
postură care i-a oferit Mitei şansa de a frecventa cercurile culturale aflate
sub patronajul Curţii de la Bucureşti, ea ajungând să traducă în limba
germană o serie de poeme şi basme româneşti. Ba mai mult, a ajuns chiar
să scrie împreună cu regina Elisabeta câteva piese de teatru. După
moartea soţului ei în anul 1897, Mite Kremnitz se stabileşte la Berlin,
unde publică în anul 1903 biografia regelui Carol I, dar şi una consacrată
reginei Elisabeta, cu care colaborase pe teren literar (Carmen Sylva. Eine
Biographie). Până la moartea ei în 1916, Mite a rămas în contact cu Casa
Regală din România. Dovada apropierii dintre cele două familii e şi faptul
că prin testament, regele Carol I le-a acordat membrilor familiei
Kremnitz o rentă viageră.
Dar acest raport de apropiere dintre cele două familii este
important şi din altă perspectivă. Admiraţia şi preţuirea pe care Mite le-a
purtat regelui Carol I şi-au pus amprenta şi asupra lucrării pe care i-a
dedicat-o acestuia. Aceste sentimente răzbat nu o dată din volumul
autoarei, care tinde să păstreze pe parcursul lui un ton encomiastic la
adresa suveranului României. Acest fapt nu tinde să împieteze valoarea
cărţii pe care i-a dedicat-o; din contră, volumul aduce, după cum
afirmam, o serie de completări importante datelor pe care le cunoaştem
deja din biografia şi activitatea monarhului.
Structural, această primă ediţie în limba română a cărţii lui Mite
Kremnitz dedicată regelui Carol I este divizată în XXIX de părţi; unele
dintre aceste episoade fie i-au fost povestite de către însuşi Carol I, altele
însă sunt reproduse prin prisma faptului că autoarea a fost martora lor.
La rândul lor, aceste mini-capitole pot fi grupate în trei secţiuni tematice.
În prima parte care subsumează primele VII capitole autoarea
prezintă într-un ritm alert reperele biografice ale prinţului Carol până la
sosirea lui în România. Carol s-a născut în anul 1839 într-o familie cu
vechi ramificaţii nobiliare în Europa, amintindu-se aici înrudirea cu
familiile imperiale din Prusia şi cu cea a suveranului Franţei de la acea
dată, Napoleon al III-lea. A fost al treilea copil din cei şase ai prinţului
Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi a prinţesei Josephine.
Educaţia şi cultura pe care Carol le-a deprins din partea părinţilor i-au
216
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
fost utile odraslei de sânge albastru, mediul familial insuflându-i şi
valorile liberalismului politic. Carol a respectat tradiţia familiei, asumând
o instrucţie militară, mai exact a absolvit şcoala de cadeţi din Münster şi
pe cea de artilerie şi genişti din Berlin. După desăvârşirea studiilor
militare, destinul lui Carol s-a schimbat, acest fapt i s-a datorat
problemelor politice care s-au petrecut în România. Deşi nu ştia absolut
nimic de ţara în care urma să domnească, Carol porneşte spre România;
nici problemele de ordin diplomatic dintre Prusia şi Austria nu l-au oprit
să pornească la drum. După intrarea în ţară şi pe tot parcursul drumului
spre Bucureşti, Carol începe să cunoască ţara şi îşi dă seama câte
nejunsuri avea România; primele impresii despre ţară şi despre capitală îl
lasă pe rege cu un gust amar, totul era într-o dezordine şi nimic nu avea
nicio noimă.
Al doilea grupaj acoperă o plajă mai extinsă din punct de vedere
cronologic. Accentul cade asupra implicaţiilor pe care prezenţa lui Carol
pe tronul României le-a avut în politica internă şi externă a ţării de
adopţie; marile transformări care s-au produs la nivelul ţării cât şi
imaginea pe care România a căpătat-o în Europa pe parcursul celor patru
decenii de domnie ale suveranului de neam german.
Pe parcursul episoadelor narate de autoare putem observa faptul
că deşi regele având o vastă cultură şi idealuri de la care nu se abătuse
niciodată, lucrurile nu au stat tocmai aşa cum îşi imaginase el, proiectele
şi ideile pe care le avea erau mai greu de întreprins în ţara de adopţie. La
venirea regelui în ţară mai toate lucrurile au fost lăsate în voia sorţii,
Carol a avut mult de muncă, întâmpinând şi diverse obstacole pe care
tocmai marii politicieni ai vremii i le puneau regelui. Printre marile
realizări de când regele s-a stabilit în România se pot enumera: adoptarea
unei noi constituţii; reformele pe care le-a făcut în armată, dar şi
investiţiile în armament şi echipament; construirea de cale ferată care să
poată lega ţara de Europa şi să dezvolte economia, fapt ce i-a ridicat de
multe ori mari probleme şi nu în ultimul rând dorinţa de abdicare;
construirea de poduri care de multe ori erau inexistente. Pe plan extern a
încercat să fie în bune relaţii cu marile puteri vecine Rusia, Austria şi mai
ales cu Poarta, dar şi cu cele mai îndepărtate Prusia, Franţa, Anglia. Se
pune în lumină perioada de stabilitate guvernamentală în România, adică
cei cinci ani în care Lascăr Catargiu s-a aflat în bune relaţii cu regele şi
astfel ţara a cunoscut progrese importante în varii domenii. Pe lângă
subiectele care ţin de politica ţării, Mite Kremniz introduce şi episoade
care ţin de viaţa personală a regelui. Putem aminti aici relaţiile
suveranului cu familia sa; căsătoria cu Elisabeta care a avut loc în timpul
217
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
voiajului petrecut după scurtă vreme de la preluarea domniei; venirea pe
lume a unicului copil a cuplului princiar, dar şi trecerea la cele veşnice a
Măriucăi, la o vârstă fragedă; locurile în care Carol se retrăgea pentru a
avea momentele lui de intimitate. Totuşi autoarea nu menţionează
episoade din viaţa personală care l-ar putea denigra pe rege sau a-i aduce
prejudicii de imagine.
Un alt grupaj însemnat este acela în care sunt prezentate
preambulul, demersurile şi deznodământul războiului ruso-turc la care şi
România s-a implicat mult nu numai prin permisiunea acordată armatei
ruse de a traversa ţara, cât mai ales prin ajutorul pe care armata română l-
a oferit armatei ţariste la Plevna, acolo unde însuşi Carol a condus
operaţiunile militare împotriva turcilor. Totuşi după încheierea războiului
şi semnarea tratatelor de pace, România a fost nevoită să cedeze o parte
din Basarabia în schimbul Dobrogei. După ce Marile Puteri au
recunoscut independenţa României, guvernul se hotărăşte să îi acorde
titulatura de alteţă regală lui Carol. Un alt punct care este dezbătut în
aceast grupaj este problema naturalizării evreilor, deoarece la conferinţa
de la Berlin s-a hotărât ca evreii să primească cetăţenie română iar
guvernul atunci în funcţie nu era de acord, acest episod încheindu-se cu
acordarea cetăţeniei tuturor evreilor. După ce România s-a proclamat
regat a urmat o lungă perioadă în care problemele cu care s-a confruntat
regele de-a lungul timpului au început să dispară.
În ultima parte a acestui volum, autoarea pune reflectoarele pe
vizitele întreprinse de regele Carol în Europa. Se vorbeşte de vizita făcută
acasă la familia sa, acolo unde se decide viitorul moştenitor la tronul
României, în persoana lui Ferdinand. Nenumăratele vizite pe care le-a
fãcut Carol în Austro-Ungaria au demonstrat bunele înţelegeri pe care
suveranul din România le-a avut cu împăratul de la Viena; se vorbeşte
despre bunele impresii ale lui Franz Joseph de pe urma vizitării
României. Pe lângă cele enumerate mai sus regele Carol a mai fost în
Germania la împăratul Wilhelm, în Anglia unde a cunoscut-o pe regina
Victoria şi în Rusia acolo unde ţarul Nicolae al II-lea l-a primit cu multă
căldură. În ultimul capitol al cărţii de faţă autoarea trece în revistă
realizările regelui Carol de la venirea lui în România şi până la începutul
secolului XX. Cât de multe investiţii s-au făcut în infrastructură, în
cultură, armată, instituţii şi cât de mult a crescut bugetul ţării pe parcursul
anilor.
Deşi grevată de un subiectivism incontestabil, cartea tocmai
prezentată are meritul de a pune în lumină figura primului rege al
românilor dintr-o perspectivă complementară discursului istoriografic
218
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
tradiţional. Parte a cercurilor de sociabilitate din jurul Casei Regale a
României, Mite Kremnitz zugrăveşte un tablou în nunţe calde a regelui
Carol I, accentuând meritele pe care acesta le-a avut în mondernizarea şi
dezvoltarea după model occidental a societăţii româneşti. Situată la
graniţa dintre memorialistică şi istorie, lucrarea Mitei Kremitz are meritul
de a aminti că marile schimbări trebuie să vină tot timpul din interior,
chiar dacă uneori e necesar impulsul unor personalităţi providenţiale
venite din exterior, aşa cum a fost regele Carol I în istoria românilor.
George-Paul MOLDOVAN
219
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
vinovăţiei care decurge din implicarea în război, precum şi asupra
deznodământului şi consecinţelor acestuia.
Neajunsurile frapante pe care le sesizăm chiar din primele pagini
ale volumului constau în carenţele oricăror baze metodologice, precum şi
lipsa explicării unor concepte teoretice care ar fi ajutat la o înţelegere
extinsă a ideilor expuse. În schimb, autorul precizează că această lucrare
nu are pretenţia de a fi „completă”, ci este un eseu istoriografic. Cu toate
acestea, nu putem să nu sesizăm faptul că o astfel de abordare se
dovedeşte perdantă din punct de vedere al acurateţei scrierii istorice,
considerând că este foarte de dificil de analizat un subiect atât de vast în
cadrul unui eseu.
În primul capitol, intitulat ,,Un dezastru care se putea evita”,
autorul se arată preocupat de conceptul de cauzalitate, încercând să îi
confere înţelesuri mai aprofundate, în dezacord cu maniera abstractă de
analiză. În schimb foloseşte conceptul de interdependenţă între o serie
de factori: cauzele mari (cele de natură structurală), cauzele mici
(evenimentele care au capacitatea de a genera consecinţe mari) şi
reprezentările pe care le-au avut oamenii epocii şi în baza cărora au
acţionat. În acest fel, Lucian Boia intră în conflict de idei cu istoricii
tributari ideii de inevitabilitate a războiului, considerând această manieră
de abordare drept eronată, dat fiind faptul că majoritatea istoricilor
analizează fenomenul prin prisma unei înţelegeri rigide a conceptului de
cauzalitate.
În cel de-al doilea capitol, „Vinovaţii”, Lucian Boia analizează
gradul de implicare a tuturor beligeranţilor Primei Conflagraţii Mondiale.
Astfel, într-o notă blândă, autorul consideră că responsabilitatea pentru
izbucnirea şi desfăşurarea Primului Război Mondial nu trebuie să cadă
exclusiv asupra Germaniei ori a Imperiului Austro-Ungar, ci şi asupra
celorlalţi combatanţi. Departe de a încerca să exonereze cele două puteri
menţionate anterior, în acelaşi timp afirmând că ,,nu este cazul să ne facem
iluzii cu privire la obiectivitatea istoriei sau a istoricilor”, istoricul bucureştean
încearcă să menţină un discurs apropiat de realitatea istorică, arătând că
astăzi, la fel ca în urmă cu un veac, discursul ideologic (de data aceasta al
solidarităţii europene, nu al atitudinii războinice) se manifestă în varii
domenii.
Al treilea capitol, ,,Germania: o victorie posibilă”, şi-a propus să
dezbată implicarea Germaniei în desfăşurările Primului Război Mondial.
Astfel, autorul analizează o întreagă gamă de resorturi care au influenţat
soarta Germaniei în Marele Război, neezitând să afirme că la momentul
izbucnirii războiului, cei care o dădeau drept câştigătoare nu erau deloc
220
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
idealişti ori naivi. Ne sunt precizate totodată cauzele majore care au dus
la declinul Germaniei: insuficienţa controlului asupra puterii
(militarizarea conducerii statului), războiul submarin nelimitat (generând
intrarea în război a Statelor Unite ale Americii de partea Aliaţilor),
declaraţiile de război ale României şi Italiei, tergiversarea negocierilor de
pace cu Rusia, transferul lent ori incomplet al efectivelor armate de pe
frontul de est pe cel de vest, precum şi defecţiunile propriilor aliaţi (în
care autorul vede mai mult o piedică decât un ajutor real).
Al patrulea capitol, ,,România: atât de mult noroc”, este cel care a
suscitat cele mai multe controverse în rândul istoricilor şi a opiniei
publice din România. Plecând de la vorbele lui Petre P. Carp, care spunea
că România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de oameni
politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării, Lucian Boia plasează
intrarea României în război de partea Antantei pe seama unor factori
care, la prima vedere, ar părea ca fiind lipsiţi de argumentaţie, apreciind
că Ion I. C. Brătianu nu a făcut altceva decât să ,,arunce ţara într-un
neînchipuit dezastru” (p. 68), negându-i-se acestuia din urmă orice abilitate
ori tact politic.
Ceea ce surprinde cel mai tare este modul trunchiat în care
autorul analizează faptele istorice. Momentul în care România a decis să
intre în război (1916) este considerat drept unul în care efervescenţa
naţională nu reprezenta o preocupare majoră pentru populaţia ţării ori a
provinciilor în care românii erau majoritari din punct de vedere etnic,
dorind să lase impresia că opinia celorlalte popoare care erau deja
implicate în război fusese unanimă în dorinţa de a se angaja total într-o
conflagraţie de asemenea proporţii.
Dincolo de aceste aspecte, Lucian Boia creează confuzie şi pare
că doreşte să animeze spiritele naţionale româneşti şi maghiare printr-o
afirmaţie intrigantă (p. 81.): ,,Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România?
Să zicem că da, dar nu mai mult decât doreau rămânerea în interiorul unei monarhii
habsburgice reformate. Cele două dorinţe nu se aflau în acelaşi registru. Unirea cu
România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În
plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul
unirii cu România, ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei
Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei.
Între România, aşa cum era ea, şi o monarhie habsburgică, aşa cum şi-ar fi dorit să
fie (o confederaţie de naţiuni egale), preferinţa românilor transilvăneni ar fi mers
probabil spre cea din urmă. Doar că nu a fost aşa: la capătul războiului rămăsese
doar soluţia românească (se mai sugerase o posibilă, dar îndepărtată strategie de
221
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
unire: nu prin ruperea Transilvaniei, ci, invers, prin aderarea României la monarhia
habsburgică)”.
Caracterul instigator poate fi observat şi din faptul că pune soarta
Basarabiei în contrast cu cea a Transilvaniei şi Bucovinei, afirmând că
,,Transilvania plus Bucovina păreau a fi o răsplată suficient de convingătoare, pentru
a uita cu totul cealaltă provincie românească, Basarabia, de care nici nu putea fi
vorba în condiţiile alianţei cu Antanta” (p. 69). Un detaliu de natură istorică
pe care autorul îl pierde este atunci când vorbeşte despre condiţia
românilor din Imperiul Austro-Ungar, în care precizează că ,,peste toate
păcatele care i se puteau aduce, Ungaria era totuşi un stat de drept, constituţional şi
parlamentar” (p. 73). În realitate, statul Ungaria nu exista la acea dată, ci
era parte a imperiului.
Ceea ce ar mai fi de reproşat pentru informaţiile din acest capitol
este lipsa trimiterilor bibliografice, valabil pentru întregul volum, dar aici
cu precădere (chiar dacă la începutul cărţii afirmă că va cita doar lucrările
din care a preluat pasaje sau interpretări personale ale autorilor), în
decursul celor 20 de pagini existând doar două note de subsol, una dintre
ele fiind dintr-o altă lucrare a sa.
Totodată, în opinia lui Lucian Boia, cea mai ofertantă opţiune a
României rămânea cea a neutralităţii, în finalul capitolului precizând că o
armată intactă ar fi putut oferi României un atu important. Însă
problema rămâne suspendată, autorul nereuşind să explice într-un mod
propriu cum ar fi putut beneficia de acest plus.
Capitolul al cincilea, ,,Dreptate şi nedreptate la Versailles”,
dezbate problema modului în care a fost abordată Conferinţa Păcii de la
Paris, din anul 1919 şi urmările pe care le-au avut tratatele de pace de
după Primul Război Mondial. În acest capitol autorul redevine moderat
în analiza sa, subliniind importanţa deosebită a caracterului naţional în
construirea unui nou tip de discurs istoric, în care accentul să nu mai
cadă pe acuzaţii sau părtiniri, ci pe realitatea „din teren”, adică a modului
în care Europa naţiunilor a luat locul Europei imperiilor multinaţionale.
În concordanţă cu opinia majorităţii istoricilor, Lucian Boia pune
ascensiunea curentelor extremiste pe seama nedreptăţilor care li s-au
produs unor state, aprofundând soarta Germaniei.
În ceea ce priveşte aspectele privitoare la Transilvania, istoricul
reproşează faptul că nu a fost organizat un referendum prin care întreaga
populaţie transilvăneană să fie consultată, condiţie care, spune autorul,
dacă ar fi fost îndeplinită, ar fi dus la o unire neunanimă. De altfel, modul
în care problematizează acest aspect ne apare anacronic şi desuet. Unirea
Transilvaniei cu România s-a realizat în conformitate cu dreptul
222
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
internaţional al vremii, context în care este evident că liderii minorităţilor
se arătau, în mare parte, ostili unirii. Minorităţile etnice din Transilvania
(ungurii, secuii şi saşii) erau privite de români drept asupritoare, iar
românii erau percepuţi drept „slugi”, situaţie în care a întreba categoriile
dominante din punct de vedere politic dacă vor să elibereze „supuşii”
devenea imposibilă. Considerăm că era firesc ca într-un spaţiu multietnic
şi multinaţional să existe diverse curente de opinie, prin urmare şi voci
care să se opună unirii. Însă nu trebuie pierdut din vedere că acest
fenomen este unul valabil pentru toate statele naţionale apărute în
preajma Primului Război Mondial.
Ultimul capitol, ,,Consecinţe”, se concentrează asupra analizei
urmărilor pe care le-a avut Primul Război Mondial asupra lumii.
Încercând să răspundă întrebării „cum ar fi arătat lumea de azi fără Primul
Război Mondial?”, Lucian Boia apreciază că, din punctul de vedere al
efectelor produse, Marele Război a constituit o veritabilă revoluţie
continentală, ale cărei ramificaţii s-au întins pe întreaga perioadă
interbelică şi au culminat cu izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial. În opinia lui, Primul Război Mondial a adus lumea în epoca
democratică, în care regimurile totalitare reprezentau alternativa la
democraţie, în special în ţările care nu fuseseră pregătite pentru un astfel
de salt, aducând în discuţie în special regimul lui Kerenski din Rusia care
a precedat Revoluţia Bolşevică. Argumentaţia autorului continuă,
precizând cauzele care au dus la fragmentarea Europei: multiplicarea
entităţilor „naţionale” şi proiectele sociale care au făcut ca multe dintre
ţările lumii să opteze fie pentru o democraţie de tip occidental, fie pentru
regimuri totalitare.
În accepţiunea lui Lucian Boia, Primul Război Mondial şi
sistemul de la Versailles reprezintă imboldurile care au dus la izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa de revanşă a unei Germanii
care fusese umilită la Versailles (propus de Hitler într-o variantă
atrăgătoare pentru poporul german), ascensiunea puterii Rusiei în
variantă sovietică şi dereglarea echilibrului european au făcut ca Europa
Centrală să cadă pradă unui vid de putere, devenind astfel extrem de
vulnerabilă în faţa celor două state cu pretenţii expansioniste. În acest fel,
„bătrânul continent” a intrat într-un declin profund, fiind pus în faţa unei
incapacităţi de autogestionare, ceea ce a favorizat intrarea sub dublă
tutelă: americană în Occident şi sovietică în Est.
Un detaliu care ne atrage atenţia reprezintă lipsa aceleiaşi măsuri
atunci când discută despre două situaţii istorice asemănătoare. Astfel,
atunci când vine vorba despre România, autorul nu „înţelege” de ce unii
223
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
istorici au reclamat constrângerile asupra ţării noastre de Puterile
Centrale prin pacea de la Buftea-Bucureşti din primăvara anului 1918,
Lucian Boia precizând că se impuneau condiţii dure, dat fiind faptul că
România fusese cea care declarase război Germaniei. Totuşi, în
momentul în care analizează tratamentul impus germanilor după
încheierea ostilităţilor, acesta omite faptul că Franţa şi Belgia au fost cele
atacate, şi nu invers.
Construit cu argumente alese, nu cuprinzătoare, volumul de faţă
reprezintă o încercare diferită de analiză istorică. Lucrarea lui Lucian Boia
constituie mai mult un exerciţiu imaginativ decât un demers istoric clasic
în metodologie şi surse bibliografice. Cu toate că autorul însuşi ne atrage
atenţia asupra faptului că nu este o operă de erudiţie, trebuie să
remarcăm faptul că suntem confruntaţi deseori cu o expunere constantă
de idei trunchiate, lipsite de temeinicie şi logică istorică. Scoase din
context ori abordate superficial, ideile din acest volum, prezentat pe un
ton fluctuant, când moderat, când instigator, în funcţie de teza pe care îşi
propune să o demonstreze, încearcă să ofere o nouă perspectivă asupra
cauzelor care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial, participanţii
şi gradul lor de motivaţie în angrenarea în război, precum şi urmările
produse după încheierea conflictului armat.
Ionuţ FILIPESCU
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Sheffield i-a acordat titlul onorific de doctor pentru „servicii aduse istoriei şi
televiziunii” (2005). În 2006, a câştigat premiul pentru cea mai bună carte
de istorie a anului (British Book Award), precum şi premiul BAFTA pentru
seria televisivă pe care a scris-o şi a regizat-o. Cele mai recente producţii
cinematografice rămân seriile Carisma întunecată a lui Adolf Hitler (2012) şi
Al Doilea Război Mondial: În spatele uşilor închise. Stalin, Naziştii şi Vestul
(2008). Laurence Rees este autorul lucrărilor Naziştii: un avertisment al
istoriei (1997), Războiul secolului (1999),Oroare în Est (2001), Auschwitz:
Naziştii şi „soluţia finală” (2005), respectiv Al Doilea Război Mondial: În
spatele uşilor închise. Stalin, Naziştii şi Vestul (2009).
Lucrarea Auschwitz. Naziştii şi „soluţia finală” reprezintă un tribut
adus istoriei Holocaust-ului prin dimensiunea sa de radiografie a politicii
naziste faţă de evrei: istoria lagărului de exterminare de la Auschwitz este
reconstituită prin prisma celor peste 100 de interviuri cu gărzile şi
supravieţuitorii în vederea conferirii unui plus de autenticitate şi
veridicitate evenimentelor istorice narate. Analiza debutează cu intervalul
cronologic 1920-1930, marcat de emiterea unor reglementări faţă de
evreii de pe teritoriul Germaniei şi de semnalarea unor violenţe
neoficiale, dar aprobate de autorităţi. Ideile antisemite sunt o dată în plus
alimentate de lucrarea lui Adolf Hitler, Mein Kampf, în care Führer-ul
exprima clar faptul că soluţia imaginată era „gaz otrăvitor pe cei 10.000-
12.000 dintre aceşti evrei care ne distrug naţiunea”. Perioada de relativ calm
este descrisă de Lucille Green, schimbarea în atitudinea autorităţii
centrale faţă de minoritatea evreiască survenind o dată cu venirea la
putere a lui Adolf Hitler: „Până în anul 1933, era o viaţă foarte frumoasă şi
comodă… dar, odată cu venirea la putere a lui Hitler, copiii care locuiau în aceeaşi
clădire cu noi nu ne mai vorbeau; aruncau cu pietre în noi şi ne batjocoreau. Iar noi
nu înţelegeam ce făcusem ca să merităm asta…Este ceva trecător. Lucrurile vor reveni
la normal”.
Intensificarea violenţelor naziştilor faţă de evrei atinge cote
alarmante în 1938 prin aşa-numita „Noapte de cristal” (Kristallnacht),
urmată în 1939 de discursul explicit al Führer-ului: „Dacă finanţa
internaţională şi evreimea din interiorul şi din afara Europei vor reuşi să arunce
lumea într-un război mondial, rezultatul va fi nu bolşevizarea pământului şi victoria
evreimii, ci anihilarea rasei evreieşti din Europa”. Din acest moment, consideră
Laurence Rees, drumul spre distrugerea proprietăţilor evreieşti, a
sinagogilor, internarea evreilor în lagăre de concentrare şi uciderea
acestora în lagărele de exterminare era deschis. Punctul de turnură în
politica autorităţilor germane faţă de populaţia evreiască a fost
reprezentat de ocuparea Poloniei în 1939, „problemei” evreilor din
225
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Germania adăugându-se spre soluţionare „problema” evreilor din
Polonia, găsirea de locuinţe pentru etnicii germani aduşi în Polonia,
respectiv „problema” polonezilor. În debutul celui de-al Doilea Război
Mondial, soluţiile imaginate erau diverse: emigrarea evreilor în districtul
Lublin, înfiinţarea ghetto-urilor, respectiv divizarea Poloniei în zone
germane şi negermane potrivit „gândurilor referitoare la tratamentul populaţiei
străine din Est” regăsite în memorandumul lui Heinrich Himmler. În acest
punct al argumentaţiei, inserarea mărturiei Esterei Frenkiel este grăitoare:
„Eram obişnuiţi cu anitisemitismul...antisemitismul polonez era poate mai mult de
natură financiară. Dar antisemitismul nazist era: De ce exişti? Nu ar trebui să
trăieşti! Trebuie să dispari!”.
Analiza construită de Laurence Rees se focusează în continuare
pe rolul lagărului de la Auschwitz în politica naziştilor faţă de evrei,
arătând evoluţia celei mai notorii instituţii naziste de la statutul de lagăr
de concentrare pentru prizonierii polonezi la spaţiul în care a avut loc cel
mai mare genocid din istoria omenirii, soldat cu moartea a aproximativ
un milion de evrei. În momentul în care Rudolf Hoess ajungea
comandantul lagărului de la Auschwitz/Oswiecin (30 aprilie 1940),
această instituţie avea funcţia de lagăr-carantină. Autorul atrage atenţia
asupra faptului că primii prizonieri sosiţi la Auschwitz în luna iunie a
anului 1940 nu au fost evrei, ci au fost 30 de criminali germani transferaţi
din lagărul de la Sachsenhausen, precum şi un număr de prizonieri
polonezi. La câteva luni distanţă venea propunerea de mărire a capacităţii
lagărului de la Auschwitz, iar I. G. Farben susţinea amplasarea unei
fabrici de cauciuc sintetic în cadrul complexului. Wilhelm Brasse descria
munca depusă de prizonieri germani şi polonezi: „prizonierii erau puşi să
care pietre. Era o muncă dificilă şi foarte istovitoare. Şi eram bătuţi...Lucram la
demolarea caselor care aparţinuseră familiilor poloneze”, respectiv „aceia dintre
kapos care erau deosebit de cruzi primeau recompense din partea SS-o porţie
suplimentară de supă, pâine sau ţigări. Am văzut eu însumi acest lucru”.
În contextul planificării operaţiunii Barbarossa (22 iunie 1941), se
punea problema că cea mai bună cale de a pune capăt războiului era
distrugerea URSS-ului. Pe de o parte, Germania acţiona prin unităţile de
intervenţie (Einsatzgruppen), ameninţând evreii din Uniunea Sovietică, iar
pe de altă parte pe măsura avansului pe cele trei direcţii, se proceda la
transferul prizonierilor sovietici la Auschwitz. Potrivit mărturiei lui Jerzy
Bielecki, prizonierii sovietici erau supuşi la un tratament înjositor:
„împingeau roabele pline cu nisip şi pietriş în pas alergător. Nu era o activitate fizică
normală; era iadul pe care gardienii SS îl creaseră pentru aceşti prizonieri de război
sovietici”.
226
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Transformarea lagărului de la Auschwitz din lagăr de
concentrare, în lagăr de exterminare survine aşadar în vara anului 1941,
odată cu uciderea prizonierilor prin gazare în cadrul programului nazist
„de eutanasiere a adulţilor” şi în cadrul extinderii politicii din Est asupra
femeilor şi copiilor evrei: „Îi aşezau pe evrei la marginea gropii, iar ofiţerii le
spuneau soldaţilor să aleagă un evreu în care să tragă. Apoi toţi începeau să tragă şi
evreii cădeau imediat. Ofiţerul alegea apoi evrei puternici pentru a-i pune să arunce
cadavrele în groapă” (Oleksei Mulevici). Creşterea numărului de prizonieri
i-a determinat pe nazişti să gândească o „îmbunătăţire”a metodelor de
exterminare, precum aruncarea în aer a victimelor, gazarea acestora sau
folosirea substanţei chimice Zyklon B. Planurile de construcţie a altor
lagăre se materializează prin apariţia unui nou lagăr de concentrare,
destinat prizonierilor de război, la Birkenau şi a unor noi unităţi de
exterminare la sfârşitul anului 1941 la Chelmo şi Belzec cu scopul precis
de „ucidere a evreilor neproductivi”. Evoluţia celui de-al doilea Război
Mondial în defavoarea Germaniei nu a făcut altceva decât să ofere
dovada că evreimea internaţională stătea la baza conflictului: „În ceea ce
priveşte problema evreiască, Führer-ul este hotărât să facă curăţenie. El a făcut
profeţia că dacă evreii vor declanşa un nou război mondial, vor fi exterminaţi” (J.
Goebbels). În anul 1942, la Auschwitz aveau să sosească primii evrei din
afara Poloniei (Slovacia). Silvia Vesela descria deposedarea evreilor de
bunurile personale de către autorităţile germane: „într-o zi a venit un ofiţer
SS influent şi a început să strige la noi. Am văzut coşuri mari-3 coşuri mari-în care
trebuia să depunem aurul nostru, argintul, banii şi alte obiecte de valoare. Ni s-a spus
că vom merge să muncim şi că nu avem nevoie de aceste valori”. Alte transporturi
de evrei continuau să sosească din Franţa, Belgia, Olanda şi insulele
Canalului: „Erau, într-adevăr, momente dificile. Copiii se agăţau de mamele lor,
ţipând şi plângând, iar jandarmii erau depăşiţi” (Michel Muller). Ca urmare a
ordinului lui Heinrich Himmler de asasinare a evreilor polonezi până la
sfârşitul anului 1942, la Belzec, Sobibor şi Treblinka a fost înregistrat un
număr de 1.271.166 de victime.
La momentul anului 1943, Auschwitz continua să aibă o funcţie
dublă: lagăr de concentrare şi lagăr de exterminare. Argumentaţia aduce
în prim-plan rolul doctorilor în comiterea asasinatelor atât prin
participarea la procesul de selecţie, cât şi prin experimentele medicale.
Concepţia medicilor de la Auschwitz poate fi rezumată prin declaraţia
mai mult decât relevantă a lui Fritz Klein: „desigur, sunt doctor şi doresc să
apăr viaţa. Din respect pentru viaţa umană, aş extirpa un apendice cangrenos dintr-
un organism bolnav. Evreii sunt apendicele cangrenos în organismul omenirii”.
Faptul că „soluţia finală” suferă o serie de transformări în raţiunea de a fi,
227
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
a fost atribuită de istorici dorinţei de a crea spaţiu în Est pentru noul
imperiu german (1941-1942), dorinţei de răzbunare pentru eşecul german
pe frontul din Est (1943), precum şi dificultăţilor întâmpinate în
implementarea „soluţiei finale” în Bulgaria, România, Italia, Ungaria ca
urmare a situaţiei economice şi a politicii oscilante a autorităţii centrale:
„Am văzut vagoane de vite! I-am spus surorii mele: <Este o greşeală! Au adus aici
vagoane pentru vite-doar nu intenţionează să călătorim cu ele!>” (Alice Lok
Cahana).
Laurence Rees identifică apogeul lagărului de la Auschwitz în
anul 1944: „erau oameni care începeau să realizeze că se întâmplă ceva ciudat, dar
nimeni nu putea face nimic. Ştiţi, procesul trebuia să continue. Germanii făcuseră
totul. Ei organizaseră totul cu mulţi, mulţi ani înainte, aşa că totul mergea aşa cum
era planificat” (Dario Gabbai). Paralel cu stoparea deportării evreilor
maghiari, autorităţile naziste au procedat la exterminarea ţiganilor. În
contextul apropierii Armatei Roşii (ianuarie 1945) a început aducerea
prizonierilor în Reich în cadrul aşa-numitului „marş al morţii”: „ne-au
adunat în mijlocul nopţii şi oricum nu ştiam niciodată ce zi şi ce oră este, nimic.
Fusesem rupţi de lume. Oricine îndrăznea doar să se aplece sau să se oprească pentru
un moment era împuşcat” (Ibi Mann). Eliberarea evreilor şi întoarcerea
acestora din lagăre este descrisă de Linda Breder: „Când mă uitam la
ferestrele acestor case, aveam impresia că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea...toţi
păstrau distanţa ca şi cum aş fost ciumată sau altceva. Am plecatînziuaurmătoareşi
nu m-am maiîntorsniciodată. Întoarcerea acasă a fost una dintre cele mai neplăcute
experienţe prin care am trecut”. Anii postbelici au fost martorii creării statului
Israel, pedepsirii celor implicaţi în implementarea „soluţiei finale”
(capturarea lui Adolf Eichmann, arestarea lui Rudolf Hoess), dar şi ai
acţiunilor de răzbunare din partea evreilor.
Lucrarea lui Laurence Rees investighează mentalitatea şi
motivaţiile naziştilor, în cadrul acesteia autorii crimelor vorbind pentru
prima dată despre acţiunile lor. Este istoria criminalităţii, a curajului, a
brutalităţii, a salvării şi a supravieţuirii, însoţită de mărturii vitale despre
modul în care o tragedie umană de o asemenea brutalitate a fost posibilă.
Parafrazându-l pe David von Drehle (Washington Post), cercetarea lui Rees
este devastantă, impecabilă şi pătrunzătoare. Laurence Rees reuşeşte să
facă în ultimă instanţă ceea ce Hannah Arendt a atins în urmă cu 40 de
ani la nivelul filosofiei: îl forţează pe cititor să sustragă Holocaust-ul din
sfera coşmarului sau a ororii gotice şi să-l privească drept ceva mai mult
decât uman.
Diana-Maria DÃIAN
228
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Sorin Mitu,La historia de Asia moderna. Desde los grandes
descubrimientos geográficos hasta la Primera Guerra Mundial,
traducido por Fabianni Belemuski y Javier de la Fuente,
Madrid/London/New York, Niram Art, 2014, 168 p.:
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
dintre puţinele excepţii de la regula enunţatã mai sus pe de-o parte
datoritã faptului cã depãşeşte graniţa Europei, tratând istoria Asiei
moderne, un subiect destul de puţin tratat în istoriografia româneascã, iar
pe de altã parte datoritã stilului şi limbajului accesibil, atractiv, lejer,
literar pe alocuri care, încã de la primele pagini, fascineazã lectorul.
Lucrarea debuteazã cu o scurtã introducere (pp. 11-16), în care
autorul îşi precizeazã clar delimitãrile cronologice (perioada 1498-1918,
de la momentul cãlãtoriei lui Vasco da Gama, care a dus la inaugurarea
drumului maritim dintre India şi Europa, pânã la sfârşitul Primului
Rãzboi Mondial), obiectivele, întrebãrile de cercetare, metoda de lucru,
toate aceste aspecte metodologice dovedindu-se extrem de utile pentru
înţelegerea întregii lucrãri.
Deşi este structuratã în opt capitole, luând ca şi criteriu de bazã
dispoziţia geograficã a teritoriilor studiate, lucrarea semnatã de istoricul
Sorin Mitu poate fi împãrţitã în trei segmente diferite: una dedicatã
spaţiului sud-vestic (Imperiul Otoman, Persia, Afganistan, mergând pânã
în spaţiul caucazian), una dedicatã spaţiului central asiatic (China, India,
Tibet, Nepal, Butan) şi una dedicatã Extremului Orient (Japonia,
Indochina). Dacã luãm în calcul criteriul religios, am putea spune cã
vorbim despre o Asie musulmanã (Asia de Sud-Vest), o Asie creştinã
(care cuprinde anumite teritorii din Rusia, respectiv Siberia şi Extremul
Orient rusesc) şi o Asie eterogenã (în care includem: China cu regimul
celor ,,trei doctrine”: confucianismul, budismul şi taoismul; India de
unde îşi trag rãdãcinile hinduismul, sikhismul, budismul şi jainismul, care
coexistã cu islamul şi creştinismul; Japonia unde principalele religii sunt
budismul şi şintoismul, împreunate printr-un adevãrat proces de
sincretism religios etc.).
Primul segment, dedicat spaţiului asiatic sud-vestic, trateazã o
serie de problematici legate de moştenirea istoricã şi culturalã a spaţiului
dintre fluviile Tigru şi Eufrat, de religia islamicã şi de cele trei ramuri ale
islamului (sunniţi, şiiţi şi kharigiţii), de moştenirea culturalã persanã,
precum şi de schimbãrile politice survenite în acest spaţiu la începutul
secolului al XVI-lea. Istoria Persiei şi a Afganistanului sunt tratate în
paralel, de la ceea ce se numeşte ,,epoca imperialã” la ,,epoca statului
tampon”, pentru ca în final sã fie tratatã problematica expansiunii ruseşti
în spaţiul caucazian, central asiatic şi în Siberia, politica de colonizare
promovatã de Imperiul Ţarist, precum şi încercãrile de coabitare sau de
integrare a populaţiilor din aceste zone. Al doilea segment, dedicat
spaţiului central asiatic, trateazã evoluţia Indiei (de la Imperiul Marilor
Moguli din secolele XVI-XVIII, pânã la cucerirea şi dominaţia
230
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
europeanã), Chinei (de la sfârşitul dinastiei Ming, la realizãrile dinastiei
Qing în secolele XVII-XVIII, la relaţiile dintre China şi statele din jur şi
nu numai, la criza internã care a lovit China în secolul al XIX-lea şi care a
generat pãtrunderea şi creşterea influenţei europenilor, la eşuarea
încercãrilor de modernizare a statului la sfârşitul secolului al XIX-lea,
pânã la prãbuşirea regimului imperial) şi a statelor din Himalaya (Tibet,
Nepal şi Butan, influenţate constant de India şi China). Cel de-al treilea
segment şi ultimul, dedicat Extremului Orient, trateazã evoluţia Japoniei
(de la perioada medievalã, dominatã de puternicii shoguni Tokugawa, la
prãbuşirea shogunatului, la începutul Erei Meiji care, prin reformele
adoptate, a dus la o deschiderea spre Occident începând cu mijlocul
secolului al XIX-lea), Coreei (în timpul dinastiei Yi, puternic influenţatã
de cele douã vecine: China-care întotdeauna şi-a dorit sã îşi menţinã
dominaţia în Coreea, întrucât aceasta reprezenta poarta de acces spre
Manciuria şi Japonia-pentru care Coreea reprezenta calea cea mai scurtã
de pãtrundere pe continent, implicit primul obiectiv al intenţiilor
expansioniste), Insulindei şi Indochinei (de la istoria medievalã, la
cucerirea europeanã şi reacţiile provocate de aceasta). Ne oprim aici
întrucât nu ne-am propus sã prezentãm pe larg conţinutul lucrãrii,
privilegiul descoperirii conţinutului revenind cititorului.
Lucrarea se încheie printr-o serie de consideraţii (pp. 165-168) în
care profesorul Sorin Mitu precizeazã cã deşi Asia a fost consideratã,
începând cu Herodot, ,,leagãnul civilizaţiei”, ,,leagãnul umanitãţii”,
aceasta a reprezentat întotdeauna pentru Europa şi pentru europeni un
element de alteritate, un ,,altceva” din exterior. Modernizarea, chestiunea
crucialã în istoria Asiei de-a lungul perioadei studiate, este vãzutã ca o
consecinţã directã a pãstrãrii legãturilor dintre civilizaţiile asiatice şi
Europa (în realitate, modernizarea reprezintã adoptarea modelului
occidental în toate domeniile vieţii sociale, politice, culturale, economice
etc.). Însã aceastã afirmaţie reprezintã punctul de vedere al europeanului,
care creazã o proiecţie subiectivã asupra istoriei moderne a Asiei.
O noutate propusã de istoricul Sorin Mitu şi un punct în plus al
lucrãrii este faptul cã acesta ne propune un nou mod de interpretare,
abandonând tradiţionala analizã strict cronologicã a evenimentelor,
încercând sã scoatã în evidenţã un adevãrat repertoriu al identitãţii
culturale, spirituale şi naţionale a spaţiului asiatic, care a contribuit la
procesul de modernizare.
La capãtul acestor consideraţii generale, considerãm necesar sã
remarcãm şi sã apreciem faptul cã istoricul Sorin Mitu nu ne prezintã o
lucrare pur ştiinţificã, rigidã, ci o lucrare elaboratã într-un stil accesibil
231
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
oricãrui cititor, nu doar celor iniţiaţi în tainele cercetãrii istorice, care se
remarcã prin claritatea discursului şi a ideilor, prin originalitatea
interpretãrilor şi care ne oferã un veritabil ,,voiaj”, în timp şi spaţiu, prin
tulburata istorie modernã a îndepãrtatei Asii. În cele din urmã îi felicitãm
pe cei care au ostenit la traducerea prezentei lucrãri (Fabianni Belemuski
şi Javier de la Fuente), cu îndemnul de a continua aceastã muncã de
traducere şi de promovare a operei anumitor scriitori români.
Mihai-Octavian GROZA
232
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Un punct forte al tuturor studiilor prezentate în acest volum este
reprezentat de caracterul ştiinţific al fiecărui text în parte, prin sistemul
de citare în conformitate cu normele în vigoare ale Academiei Române.
Astfel, fiecare istoric îşi legitimează opera prin lecturile, cărţile fişate sau
dosarele de arhivă, acestea urmând a fi găsite în subsolul paginii.De
asemenea, cu riscul de a ne repeta, diversitatea şi calitatea caracterizează
acest volum istoric, dovedindu-se astfel interesul fiecărui cercetător
pentru şantierul istoric abordat şi materializat într-un articol de diferite
întinderi. Astfel, acest volum este format din unsprezece articole, dupã
cum urmeazã:Maria Aurelia Diaconu, ,,Ahitectura, forme de organizare şi
politici de sistematizare în satul oltenesc’’; Dan Cantemir Dorian,
,,Conceptul de ,,Sărăcie” în opera lui Dimitrie Cantemir. Aspecte
semantice’’;Ionuţ Stigleţ, ,,Evoluţia habitatului uman istoric pe cursul
mijlociu al Moldovei. Sectorul oraşului Frasin’’;Nicolae Dumbrăvescu,
,,Ziua de 18 iunie 1848 reflectată în opera memorialiştilor mureşeni Isaia
Moldovan, Vasile Moldovan şi Ioan Oros alias Rusu’’;Răducu Ruşeţ,
,,Observaţii privind evoluţia demografică a comunităţilor greco-catolice
din satul Lujerdiu, comuna Corneşti, în perioada 1858-1910’’;Ana
Ursulescu, ,,Preleminarii,socotelui şi capitaluri bisericeşti din
protopopiatele Caransebeş, Lugoj şi Făget’’;Nicolae Dumbrăvescu,
Gheoghe Dumbrăvescu ,,O famile de aromâni ce a dat un deputat în
parlamentul de la Viena’’;Silviu Caius Bejenaru ,,Contribuţia
caranşebesenilor la înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918’’;Laurenţiu
Mânăstireanu ,,Religie prescrisă-religie trăită în comunităţile de creştini
din nordul Dobrogei în pragul secolului al XX-lea”;Mihai-Octavian
Groza, ,,Din istoria culturală a Primului Război Mondial: ,,Religia
războiului’’. Studiu de caz: Românii ortodocşi din armata Austro-
Ungară”;Mihaela Andreea Ciorei, Flavius-Cristian Mărcău, ,,Dreptul
internaţional şi normele aplicabile în timpul conflictelor armate’’.
În altă ordine de idei, din toată această muncă materializată prin
scris reiese că istoricii aflaţi la început de drum au fost bine educaţi şi
instruiţi de către profesorii lor pe un anumit subiect, de unde şi
diversitatea textelor realizate şi au reuşit întocmirea unor texte ştiinţifice,
dovedindu-şi astfel măiestria de a lucra şi de a valorifica anumite surse şi
materiale istorice.
Pentru a accentua acest aspect ce priveşte mai mult metodologia
cercetării ştiinţifice care reprezintă o parte esenţială în munca unui istoric,
la o privire mai atentă, se poate evidenţia din acest volum bogatul
material imagistic reprezentat de fotografii, desene, anexe, tabele cu date
demografice, hărţi istorice, diagrame, date referitoare la recensăminte, cu
233
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
precizarea că fiecare dintre acestea este explicat foarte bine şi citatele
corespund cu sursele care au fost consultate. Fiecare text din acest bogat
material respectă spiritul şi redă specificul epocii despre care ni se
vorbeşte în articol.
Dacă ar fi să conchidem, volumul coordonat de Nicolae
Dumbrăvescu, se doreşte a fi o punte, un punctde plecare ce merită
încurajat, la fel cum prin această carte este practic evidenţiată o anumită
parte a istoriei prin scris; ea trebuie cultivată şi pe viitor, iar cercetarea
istorică trebuie dusă la un nivel cât mai înalt posibil. Nu rămâne decât să
ne dorim ca această iniţiativă să nu fie pasageră, ea trebuie să fie
continuată cu articole, studii şi recenzii tot mai bune, iar numărul celor
care scriu trebuie să sporească şi el.
Iuliana BAGHICI
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
(2011), Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (2008), Patristique et oecuménisme.
Thèmes, contextes, personnages (2010). Emanuel Conţac este lector la catedra
de Noul Testament a Institutului Penticostal din Bucureşti şi secretar
general de redacţie al jurnalului teologic ,,Plērōma”. Are un doctorat în
filologie obţinut la Universitatea din Bucureşti. Cercetările sale se
concentrează asupra studiilor biblice, cu un interes deosebit faţă de
istoria traducerii Bibliei în limba română, critica textului biblic, filologie
biblică, semantică biblică şi lexicografie biblică. A realizat şi traduceri ale
unor cărţi din limba engleză.
Studiile cuprinse în această lucrare sunt realizate de teologi,
istorici şi cercetători preocupaţi de rolul şi importanţa credinţei în
perioadele de persecuţie. Cartea se deschide cu o notă preliminară
realizată de Cristian Bădiliţă şi un cuvânt înainte scris de Ana Blandiana
şi are următorul cuprins: ,,Reflecţii despre martiriul creştin în
Antichitate” (Cristian Bădiliţă), ,,Mărturisitori şi martiri în Biserica
primelor trei secole” (Cristian Langa), ,,Persecuţiile anticreştine de la
Nero până la Constantin cel Mare. Antichitatea reflectată în oglinda
pătimirilor moderne” (Attila Jakab), ,,Faptele şi pătimirile martirilor din
Antichitatea creştină” (Lucian Dîncă), ,,Interpretări ale martiriului în
Antichitate: Tertulian, Origen şi Clement din Alexandria” (Otniel Vereş),
,,Martiri ai Bisericii Greco-Catolice” (Episcop Virgil Bercea), ,,Rezistenţa
prin credinţă” (Romulus Rusan), ,,Constantin Caraman în luptă cu
ateismul” (Vasilică Croitor), ,,Vladimir Ghika şi teroarea istoriei” (Andrei
Brezianu), ,,Martiriu şi mărturie: Vladimir Ghika la Jilava” (Emanuel
Cosmovici), ,,Metode de tortură şi persecuţie a creştinilor basarabeni,
practicate de comunişti în timpulocupaţiilor sovietice” (Nina Negru),
,,Tăcere şi cuvânt: Biserica ortodoxă mărturisitoare şi martiră. Trei
sferturi de veac de prigoană în Rusia” (Monica Papazu), ,,Un scenariu de
tip hold-up: botezul într-o celulă de închisoare (Cazul N. Steinhardt)”
(George Ardeleanu), ,,Persecuţia baptiştilor în România comunistă şi
cazul pastorilor informatori. În căutarea unei soluţii de reconciliere
biblică între informatori şi persecutaţi, cu referire la o istorie personală”
(Marius David Cruceru), ,,Două ideologii ale morţii, nazismul şi
comunismul; două morţi spre viaţă: Maximilian Kolbe şi Jerzy
Popiełuszko” (Ioan Irineu Fărcaş), ,,Pastorul luteran Dietrich
Bonhoeffer, martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler”
(Emanuel Conţac), ,,Credinţă, mistică şi misionarism în Gulagul
românesc” (Ruxandra Cesereanu), ,,Persecuţii împotriva creştinilor în
lumea de azi” (Didier Rance). La sfârşitul cărţii există o fişă bio-
bibliografică a autorilor.
235
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
Studiile au o tematică diversă, unele analizând relaţia dintre
biserică şi stat, altele prezentând biografii ale unor mărturisitori.
Volumul, după cum rezultă din diversitatea tematicii abordate are o
dimensiune ecumenică: ,,Martiriul nu e un fenomen specific unei singure tradiţii
creştine, ci tuturora (ortodoxă, catolică, greco-catolică, baptistă, penticostală, aşa cum
reiese limpede şi din paginile cărţii de faţă. Dar tradiţiile sau confesiunile creştine apar
târziu în istorie, abia în secolul al XI-lea, proliferând ulterior, odată cu Reforma” (p.
5).
Tema volumului este una complexă şi ne reaminteşte faptul că
religia creştină este o permanentă provocare pentru lume, pe de o parte,
şi pentru credincioşi pe de alta. Asumarea credinţei a presupus în
anumite perioade riscul pierderii anumitor drepturi şi chiar a vieţii. Apoi
nu trebuie uitat faptul că martiriul este şi o realitate a vremurilor noastre.
Prigoana împotriva creştinismului se manifestă în diverse ţări ale lumii şi
astăzi după cum reiese şi din studiul cu care se încheie cartea. Această
lucrare nu doar că ne oferă informaţii despre un aspect al istoriei creştine,
ci ne pune în faţă modele de vieţuire creştină şi de ,,rezistenţă prin credinţă’’.
236
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
vorba de o monografie a scriitorului. Avem în faţă un studiu aprofundat
al poeziei lui Sorescu, fiind vorba de o ,,revizitare” a poeziei acestuia.
Intenţiile autorului sunt deja anunţate în incipit: ,,Analiza amănunţită a
poeticii lui Marin Sorescu poate implica un conglomerat de efecte: atât demonstrarea
lipsei de fundament a învinovăţirii generalizate a literaturii sub comunism, cât şi
înţelegerea modului în care s-a configurat teoretic poezia unuia dintre cei mai
importanţi scriitori postbelici, precum şi urmărirea etapelor cristalizării unui program
artistic caracteristic (oricâte nuanţe ar rămâne de adăugat) generaţiei neomoderniste”.
Poezia lui Marin Sorescu se pare că mai prezintă ,,interes” doar pentru
scriitori şi criticii care au început să publice în anii '58, '59, '60, Eugen
Simion (critic şi istoric literar), Ion Pop.
Autorul vorbeşte despre cei care publică în anii '80, '90 şi 2000,
observând atitudinea acestora vis-à-vis de poezia lui Marin Sorescu:,,Dacă
,,optzeciştii” îl caricaturizează sau, în cele mai fericite cazuri, îl califică drept o
pasiune adolescentină, ,,nouăzeciştilor” şi ,,douămiiştilor” le este complet indiferent”.
Marin Sorescu nu este doar ,,singur printre poeţi”, ci şi ,,singur printre
canonici”, Borza încercând să explice aceste sintagme în ,,Introducere.
Canonicul fără canon”. Criticul identifică trei etape, pe care le consideră
,,definitorii pentru conturarea tipologiei ,,şaizecismului” românesc, şi anume: prima
fază, cea mai convulsionată, implică intervenţiile critice din anii de mijloc ai
deceniului şapte şi se continuă cu volumele sintetice din jurul lui 1970 ce antologhează
articole despre scriitorii debutanţi ai ultimului deceniu; al doilea moment poate fi
datat în anii '80 şi se prelungeşte cu analizele de mai târziu ale criticilor generaţiei
,,optzeciste”, iar ultima perioadă se conturează după '89, când, din democraţie,
criticii doresc să reevalueze ,,şaizecismul” (inclusiv din punct de vedere etic)”. După
ce identifică aceste etape, Cosmin Borza explică semnificaţia conceptelor
de ,,neomodernism” şi ,,postmodernism” în subcapitolul
,,Neomodernismul”-un concept de ocară:,,În timp ce ,,post” înseamnă
evoluţie, mutaţie, progres, ,,neo” ajunge sinonimul lui ,,tardo”, adică regres,
încremenire în proiect”.
În capitolele ,,Canonicul fără canon”, ,,Marin Sorescu şi
neomodernismul”, ,,Marin Sorescu şi postmodernismul românesc
(Grilele româneşti ale postmodernismului şi Singur printre
postmoderni)” tânărul critic clujean analizează legătura care există între
Sorescu şi postmodernismul românesc şi trece în revistă felul în care este
văzută de unii critici poezia acestuia în literatura română. Borza remarcă
faptul că ,,În Postmodernismul românesc, Marin Sorescu este menţionat de
aproximativ douăzeci de ori, urmând un intinerar discursiv care relevă (mai adecvat
poate decât judecăţile propriu-zise) modul în care Mircea Cărtărescu decide să-l
contextualizeze)”. Marin Sorescu pare să fie un poet disputat, însă greu de
237
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
înţeles pentru unii critici. Reiterând opiniile mai multor critici literari,
Cosmin Borza conchide: ,,Marin Sorescu e postmodernist sau măcar reper al
unei mutaţii poetice, doarîn viziunea criticilor incapabili să înţeleagă noua orientare
poetică inaugurată de optzecişti”.
Aşadar, Cosmin Borza reuşeşte ,,să deceleze o tipologie poetică
inedită”din perioada comunistă şi să reanalizeze conflictul poeziei cu
propria criză creatoare. Criticul izbuteşte să ,,doboare” barierele în
receptarea poeziei lui Marin Sorescu, ,,reuşind să corecteze prejudecăţile
şi limitele receptării de până acum”, aşa cum afirmă şi Ion Pop.
238
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
LISTA AUTORILOR/CONTRIBUTORS
239
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
e-mail: ndumbravescu@yahoo.com.
240
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
e-mail: moldovan.george19@yahoo.com.
241
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro
Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015
ISSN 2393-4727
ISSN-L 2344-1887
242
https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro